Comentarii la Iov – 42

CAPITOLUL 42 – Al doilea răspuns al lui Iov. Epilog.

 

1: Şi răspunzând Iov, a zis către Domnul:

 

2: „Eu ştiu că Tu poţi totul

şi că nimic nu-Ţi este, de vrei, cu neputinţă.

„Celui Atotputernic nimic nu Îi este cu neputinţă, nimic nu-i nevindecabil pentru Creatorul tău: El toate le-a făcut ca viaţă să aibă, iar tot ce a făcut ca să existe nu poate înceta de a exista. Tocmai de aceea, chiar dacă ele se pot schimba sau diversifica şi chiar dacă, potrivit vredniciei, pot fi încadrate mai sus sau mai jos, nişte fiinţe care au fost făcute de Dumnezeu ca să existe şi să dureze nu pot primi o moarte care le-ar atinge în însăşi substanţa lor”[1].

„Cuvântul Cel mai înainte de veci, de necuprins şi atotputernic şi Fiul atotputernic al lui Dumnezeu putea negreşit să-l izbăvească pe om din mortalitate şi din sclavia diavolului şi fără Înomenirea Sa proprie, fiindcă poartă toate cu cuvântul puterii Lui (cf. Evrei 1, 3), toate se supun autorităţii Lui dumnezeieşti şi, potrivit lui Iov, poate toate şi nimic nu-I e cu neputinţă, căci tăria nici unei creaturi nu se poate compara cu puterea Creatorului şi nimic nu e mai tare decât Atotputernicul. Dar modul cel mai potrivit pentru firea şi slăbiciunea noastră şi cel mai cuvenit pentru Cel ce acţiona a fost cel prin Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu”[2].

3: Căci cine oare-ascunde de Tine ce-are-n gând

şi, tăinuind cuvinte, le-ascunde şi de Tine?

Cine-mi va spune mie ceva ce n-am ştiut,

necunoscute lucruri şi mari şi minunate?

„Cel ce a sădit urechea toate le aude şi Cel ce a zidit ochiul toate le vede. Astfel e înfăţişat Iov, zicând: Cine este cel care ascunde de Mine sfatul său şi-şi tăinuieşte cuvintele în inimă şi socoteşte să se ascundă de Mine?”[3].

4: Ascultă-mă Tu, Doamne, ca să grăiesc şi eu;

eu să Te-ntreb pe Tine, iar Tu să mă înveţi.

5: Te auzeam-nainte cu-auzul, şi atât;

dar astăzi şi cu ochiul vederii Te-am văzut.

Pornind de la acest loc, Sfântul Grigorie Palama arată că e un progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, de la cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi, a începătorului, la cunoaşterea cea mai presus de fire a celui îndumnezeit, sau de la cunoaşterea imperfectă şi în ghicituri a Vechiului Testament, la aceea deplină, în lumina descoperirii pe care o face Hristos în Noul Testament[4].

„Iubit-am să spun şi cele ce le-a spus Iov, că cu urechea mea Te-am auzit mai întâi, iar acum Te-a văzut ochiul meu. Căci precum eşti Cuvântul şi Înţelepciunea, aşa eşti şi lumina adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 6); întâi ca lumina văzută de la început, apoi ca lumina luminând, ca Cel ce eşti soarele dreptăţii, pe cel ce vede, ca să vadă mai presus de minte, în chip fericit, înălţat prin virtuţi, cele dumnezeieşti şi mai presus de fire, cele negrăite proprii lui Dumnezeu singur şi iubirii mai presus de lume”[5].

6: De-aceea eu pe mine m-acopăr cu dispreţ,

eu, care-n mine însumi pământ sunt şi ţărână.”

„Cel care nu cunoaşte este păcătos, pământ şi cenuşă, iar cel care ajunge la cunoaştere se aseamănă cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă, este şi duhovnicesc şi, din această pricină, ales”[6]. Dar cel înduhovnicit ajunge astfel trecând prin (şi rămânând în) smerenie, pe când cel depărtat de Dumnezeu va cugeta, de regulă, lucruri înalte despre sine.

„Altceva simte cel ce şade pe tron şi altceva, cel ce şade pe gunoi. Şi de aceea, poate, dreptul acela [Iov] s-a aşezat pe gunoi în afara cetăţii. Căci dobândind astfel desăvârşita smerită-cugetare, a spus întru simţirea inimii: M-am osândit pe mine însumi şi m-am istovit. Pământ şi cenuşă m-am socotit”[7].  „Dacă ne socotim pământ şi cenuşă, ca Avraam (Facerea 18, 27) şi Iov, nu vom fi în veac jefuiţi, ci vom avea pururea ce să dăm şi altora: nu aur, nu argint, ci chip de smerenie, de răbdare şi de iubire către Dumnezeu”[8].  „Smerenia este a te socoti pe tine pământ şi cenuşă în fapte şi cuvinte; nu numai în cuvinte. Adică să zici: Cine sunt eu? (II Regi 7, 18). Cine mă preţuieşte? Nu însemnez pentru nimeni nimic”[9].  Şi iarăşi: „Cât despre întinăciuni, dacă inima ta se va smeri şi te vei socoti pământ şi cenuşă, smerenia te va apăra de ele”[10].

 

7: Şi a fost că după ce Domnul a rostit aceste cuvinte toate către Iov, i-a grăit lui Elifaz din Teman: „Tu şi cei doi prieteni ai tăi aţi greşit, fiindcă-n ochii Mei n-aţi grăit nimic din adevărurile pe care le-a vorbit robul Meu, Iov.

8: Şi acum, luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu, Iov, iar el le va aduce jertfă pentru voi; şi robul Meu, Iov, se va ruga pentru voi; că dacă Eu n-aş căta la faţa lui şi dacă nu de dragul lui aş face-o, atunci v-aş fi nimicit, deoarece n-aţi grăit întru adevăr asupra lui Iov, robul Meu”.

„Iov apare ca un mijlocitor asemenea lui Avraam (Facerea 18, 22-32; 20, 7), Moise (Numerii 21, 7), Samuel (I Regi 7, 5; 12, 9), Amos (7, 2-6), Ieremia (11, 14; 37, 3). ♦ […] Pentru Ioan Gură de Aur, oficiul pe care îl îndeplineşte Iov de a aduce jertfe presupune faptul că nu exista încă Legea. Iov devine preot şi, aşa cum oferea jertfe pentru copiii săi, o face acum pentru prietenii săi (cf. Comentariu la Iov, XLII, 5). Autorul observă şi că Iov nu păstrează mânie împotriva lor”[11].

9: Aşa că Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah s-au dus şi au făcut aşa cum le poruncise Domnul; şi [Domnul], de dragul lui Iov, le-a iertat păcatul.

10: Iar Domnul Şi l-a alăturat pe Iov; iar dacă şi el s-a rugat pentru prietenii săi, [Domnul] le-a iertat păcatul.

„Dumnezeu Şi-l face pe om părtaş la actul iertării; o nuanţă pe care Textul Masoretic o omite”[12].  „Şi lui Iov i s-a făcut dreptate, fiind lipsit de răutate”[13].

11: Iar fraţii lui toţi şi surorile lui au auzit de toate câte i se întâmplaseră şi au venit la el împreună cu toţi ai lui cei de altădată; şi au mâncat şi au băut şi l-au alinat şi s-au mirat de toate câte adusese Domnul asupră-i; şi i-a dat fiecare câte o mieluşea şi câte o bucată de aur de patru drahme, nepecetluit.

„În Textul Masoretic fiecare îi dăruieşte lui Iov o qesitah şi un inel de aur. Termenul qesitah desemnează o monedă veche de pe vremea patriarhilor, a cărei valoare nu este cunoscută (Facerea 33, 19; Iosua 24, 32)”[14]. Moneda era bătută în argint şi avea forma unui miel, motiv pentru care, probabil, Septuaginta şi Vulgata echivalează pretutindeni qesitah cu miel sau mieluşea.

12: Şi Dumnezeu a binecuvântat pe cele din urmă ale lui Iov mai mult decât pe cele dintâi; vitele lui erau: paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.

13: Şi i s-au născut şapte fii şi trei fiice.

„În apocrifa Testamentul lui Iov (I) sunt numiţi şi fiii lui Iov. Numele fiicelor lui Iov sunt aceleaşi ca în Septuaginta”[15].

14: Celei dintâi i-a pus numele Iemina, celei de a doua, Cheţia, iar celei de a treia, Cheren-Hapuc.

„Numele fiicelor lui Iov în ebraică sunt: Yemimah (porumbiţa), Qeţiah (aromă, mireasmă de răşină), Qeren Happukh (cutiuţa cu farduri). Numele lor în greacă sunt: Ήμέρα (Ziua), Κασία (Scorţişoară), Άμαλθείας Κέρας (Cornul Amaltheei)”[16].

15: Nu se găseau sub cer femei atât de frumoase ca fetele lui Iov, iar tatăl lor le-a făcut părtaşe la moştenire, alături de fraţii lor.

„De obicei, fiicele nu aveau drept de moştenire decât dacă nu existau fii (cf. Numerii 27, 1-11). Faptul că Iov le face părtaşe la moştenire vădeşte bogăţia lui excepţională, precum şi spiritul lui luminat. ♦ În apocrifa testamentul lui Iov, Iov îşi împarte averea între fii, fetele neprimind nimic (XLVI). Fetelor le dă trei sfori colorate, cu care acestea se leagă peste piept ca să le poarte noroc (XLVI-XLVIII)”[17].

16: Iar după încercarea aceea a mai trăit Iov o sută şaptezeci de ani; de toţi, anii săi au fost două sute patruzeci şi opt. Şi i-a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.

„În acest verset asistăm la o succedare a generaţiilor, ca şi cum timpul povestirii s-ar accelera pentru ultima oară înainte de a se termina prin moartea lui Iov, făcând să coincidă finalul poemului cu sfârşitul personajului. Textul Septuagintei e diferit de Textul Masoretic în multe privinţe. În primul rând nu face nu face nici o aluzie la fiii şi fiii fiilor, apoi amplifică vârsta lui Iov şi încheie nu cu evocarea  morţii, ci cu cea a numărului anilor lui Iov. ♦ În Textul Masoretic se spune despre Iov că a trăit 140 de ani[18]. Astfel, el a depăşit cu 20 de ani ceea ce se socotea ca fiind limita extremă impusă de YHWH pentru viaţa umană şi a dublat durata ce apare normală (cf. Psalmi 89, 10) – 70 de ani. În acest mod, anii lui Iov s-au dublat ca şi restul bunurilor. Despre patriarhi se spune că Isaac a trăit 180 de ani, Avraam 175, Iacob 130, Iosif 127. Vârsta lui Iov reprezintă o viaţă patriarhală medie”[19].

„Pentru sfinţi, cele ce le stau împotrivă sunt bune, căci pot să le învingă şi, după ce le vor fi învins, primesc o mai mare slavă de la Dumnezeu. Abia după ce diavolul a cerut să i se dea putere împotriva lui Iov [1, 9], asalturile duşmanului i-au adus o îndoită slavă, după victorie. Se arată prin acest fapt (că ceea ce odinioară pierduse, avea să primească îndoit) că la fel va primi, fără îndoială, şi în privinţa celor cereşti”[20].

17: Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile. Şi este scris că iar se va ridica împreună cu aceia pe care Domnul îi va învia.

Ultima frază apare doar în Septuaginta (fiind notată de Rahlfs ca 17a, urmând apoi şi un adaos notat 17 b-e, adaos pe care-l vom reproduce mai jos), Textul Masoretic oprindu-se la imaginea lui Iov cel încărcat de zile.  „Formula îndestulării de zile face parte dintr-o binecuvântare străveche (cf. Facerea 25, 8; 35, 29). ♦ În Testamentul lui Iov, acesta moare având viziunea carului însoţit de îngeri care vin să-i ia sufletul (LII)”[21].

Aici, un cuvânt ce rezumă Cartea Iov: „Fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atâta în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să-şi izgonească din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa, însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, şi când l-au ocărât slugile. Iar dacă vrei să vezi exerciţiile lui, ascultă-l pe el, că spune cum dispreţuia banii: Dacă m-aş fi bucurat când mi se înmulţeau averile! Dacă aş fi îngropat aurul în pământ! Dacă mi-aş fi pus nădejdea în pietrele preţioase! (31, 25.24). De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfe pentru păcatele neştiute ale copiilor lui (1, 5), gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenia trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară (31, 1). De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornească război împotriva lui Iov, când cunoştea exerciţiile lui? Cum de i-a trecut prin minte? Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uită-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferinţele celorlalţi oameni. Aceasta arătându-o, spunea: Frica de care m-am temut a venit asupra mea şi de ceea ce m-am speriat, aceea mi s-a întâmplat, şi iarăşi: Am plâns de orice neputincios şi am suspinat când am văzut om în nevoie (30, 25). De aceea nu l-au tulburat nici una din suferinţele acelea mari şi cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averilor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vorbele rele ale soţiei sale, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cumplite decât acestea!  – Dar ce suferinţe mai mari decât acestea a îndurat Iov? aş putea fi întrebat. Din istoria vieţii sale nu cunoaştem altele!  – Pentru că dormim, nu le cunoaştem! Cel care caută cu grijă şi cercetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât acestea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zguduie şi mai mult sufletul lui Iov. În primul rând că nu ştia nimic lămurit de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: Că nu voi trăi în veac, ca să rabd! (7, 16); în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nici un rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă acestea de la Dumnezeu – că dacă ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cincilea rând, că auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit! (11, 6); în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreodată pe un altul suferind atâta.  […] Gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov, care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fără rost şi fără pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el rămânând nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înălţând Stăpânului cuvenita mulţumire pentru toate?  Chiar dacă nimeni din ceilalţi n-ar fi spus vreun cuvânt, numai cuvintele soţiei sale ar fi fost în stare să zguduie şi o stâncă. Uită-te la viclenia ei! Nu-i aduce aminte de bani, nu-i aduce aminte de cămile, de turmele de oi şi de cirezile de vite – cunoaşte doar filozofia bărbatului ei faţă de acestea! -, ci de ceea ce-i mai împovărător decât toate, de copii adică; apoi îi mai măreşte chinul şi jalea, adăugând şi durerea şi necazurile ei (2, 9). […] Când alături stă soţia, care rosteşte cuvinte pline de jale, şi-i mai vin în ajutor şi faptele: rănile, bubele şi nenumăratele valuri de nenorociri, cum n-ai putea spune, pe bună dreptate, că sufletul lui Iov a fost mai tare decât diamantul, de vreme ce n-a fost doborât de o atât de mare furtună?  Îngăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, dacă n-a fost mai mare decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le îndurau pentru Hristos; şi leacul acesta era îndestulător să le înalţe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul, Care le spunea: Pentru Mine! şi: Din pricina Mea (Matei 5, 11) şi: Dacă pe Mine, stăpânul casei, M-au numit Beelzebul… (Matei 10, 25); Iov, însă, era lipsit de această mângâiere; şi de mângâierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nici nu avea o atât de mare putere a Duhului. Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugată şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: Pentru Mine!   […] Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele. Gândeşte-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunându-i: Crezi, oare, că Eu ţi-am răspuns pentru altă pricină, decât pentru că te arăţi drept? (40, 3), îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimic, grăind aşa: Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic? (39, 34); şi iarăşi: Mai înainte, cu urechea Te-am auzit; iar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am smerit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână (42, 5-6). Această vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim şi noi, cei care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”[22].  „Iov a suferit cele ce a suferit prin îngăduinţa lui Dumnezeu; a fost însă încununat nu numai pentru că a suferit, ci şi pentru că a întâmpinat cu curaj toate nenorocirile. Toţi îl admirăm, dar nu-l admirăm pentru că diavolul i-a luat toate bunurile lui, ci îl admirăm pentru că n-a păcătuit nici măcar cu buzele, deşi l-au lovit atâtea nenorociri”[23].

În final, o tâlcuire care rezumă, în mare, cele petrecute cu Iov, oferind şi un argument pentru finalul cărţii, în care Iov redobândeşte bunurile sale. Tâlcuirea se referă la „Cuvântarea a patruzeci şi doua a Teologului, despre cele spuse cu privire le fericitul Iov: Iar cele următoare au fost mici şi rânduite pentru cei mici (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare spre lauda sfântului Atanasie, cap. 8; P.G., 35, 1101).

Comparând, socotesc, pe cele trupeşti date, după suportarea încercărilor, cu făgăduiala făcută de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintâi mici, ca unele ce nu se pot compara în nici un chip cu cele veşnice. Iar spunând: pentru cei mici rânduite, a numit mici pe cei mici în cunoaşterea înţelegătoare, care uşor se smintesc de raţiunile proniei şi ale judecăţii şi se clatină chiar în dreapta credinţă. Despre aceştia socotesc că zice şi Domnul în Evanghelie: Cel ce sminteşte pe unul din aceştia mici (Marcu 9, 42). Aceştia, oricând ar vedea pe cel drept bolnav sau sărac, sau supus altor necazuri, ar suferi această sminteală[24]. Şi dacă aceşti mai slabi socotesc că oricine trebuie iertat de Dumnezeu, cu atât mai mult se smintesc de schimbarea totală a sorţii lui Iov, privit de toţi ca drept. Despre aceştia a zis învăţătorul [Sfântul Grigorie de Nazianz]: pentru cei mici rânduite”[25].

 

Redăm aici adaosul din Septuaginta, omis, de regulă, de traducători, dar prezent în ediţia Rahlfs. Noi vom reproduce traducerea din SEP 4/II, repetând şi primul adaos, 17a:

17a: Este scris că se va ridica din nou împreună cu cei pe care îi ridică Domnul.

„Textul Septuagintei are două adaosuri: unul care arată credinţa în învierea morţilor (17a), iar celălalt (17b-e) e o colecţie de informaţii despre Iov şi familia sa, luate dintr-o apocrifă aramaică desemnată doar sub titlul Cartea siriacă”[26].

17b: [Despre] acesta se tălmăceşte în cartea siriacă [astfel]:

El a locuit în pământul Ausitis în ţinuturile Idumeei şi Arabiei,

şi înainte a avut numele Iovav;

17c: luându-şi femeie din Arabia, a avut un fiu pe nume Enon;

tatăl lui era Zare, unul din fiii lui Esau, iar mama lui, Bosora,

aşa încât era al cincilea de la Avraam.

17d: Şi aceştia [sunt] regii care au domnit în Edom, ţinut peste care a domnit şi el:

mai întâi Balac, fiul lui Beor, şi numele cetăţii lui, Dennaba;

după Balac, Iovav, cel numit [şi] Iov;

după acesta, Asom, care era cârmuitor al ţinutului Thaimanis;

după acesta, Adad, fiul lui Barad, care l-a spintecat pe Madian în câmpia Moab, şi numele cetăţii lui, Ghetaim.

17e: Iar prietenii care au venit la el [sunt]:

Eliphas, din fiii lui Esau, regele thaimanilor,

Baldad, cârmuitorul saucheilor,

Sophar, regele mineilor.

„În încheierea comentariului său, Ioan Gură de Aur îi evocă pentru ultima oară pe cei doi eroi antagonişti ai dramei: Iov, pe care îl numeşte atlet generos, şi diavolul, viclean şi pervers. Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe toţi să imite răbdarea şi bunăvoinţa lui Iov şi să evite capcanele diavolului, pentru a dobândi bunurile făgăduite celor care Îl iubesc pe Dumnezeu (cf. Comentariu la Iov, XLII, 9)”[27].

---

[1] Origen, Despre principii, III, 6, 10

[2] Sf. Grigorie Palama, Cuvânt despre economia în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, 1

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II

[4] Cf. Despre sfânta lumină, 69

[5] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 64

[6] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 168, 2

[7] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXV, 56

[8] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 62

[9] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 100

[10] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 360

[11] SEP 4/II, p. 146

[12] BBVA, p. 613

[13] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VIII, 1

[14] SEP 4/II, p. 146

[15] SEP 4/II, p. 147

[16] SEP 4/II, p. 147

[17] SEP 4/II, p. 147

[18] Atât a mai trăit după încercările descrise în poem. Textul ebraic n-o spune explicit, dar, comparând cu Septuaginta, Iov ar fi avut 218 ani după Textul Masoretic şi 248 de ani (de data aceasta, explicit) după Septuaginta. SEP 4/II continuă comentariul ca şi cum textul ebraic ar limita vârsta lui Iov la 140 de ani. E de acceptat aceasta doar dacă am socoti că lui Iov i se dăruieşte încă o viaţă, adaos la cei 78 de ani pe care îi avea, prin deducţie, la momentul discuţiei cu cei trei prieteni.

[19] SEP 4/II, p. 147

[20] Origen, Omilii la Geneză, I, 10

[21] SEP 4/II, p. 148

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXIII, 6-7

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, II, 9

[24] Bunurile pământeşti date lui Iov a doua oară au fost mici şi date pentru cei mici, ca să nu se smintească văzând pe un om drept, ca Iov, supus la atâtea necazuri. Dar aceste bunătăţi sunt mici şi în comparaţie cu bunătăţile vieţii veşnice făgăduite lui Iov (n. trad.).

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 73

[26] SEP 4/II, p. 148

[27] SEP 4/II, p. 148

Comentarii la Iov – 41

CAPITOLUL 41 – Cuvântul lui Dumnezeu (continuare).

 

„Capitolul [41] nu apare deloc în comentariul lui Ioan Gură de Aur”[1].

 

1: Tu, nici că l-ai văzut,

nici te-ai mirat de cele ce-asupra lui se spun.

2: Nu te gândeşti cu teamă că-acesta-i semnul Meu?

Căci cine este oare acel ce-mi stă-mpotrivă?

3: sau cine-Mi stă-mpotrivă şi va rămâne viu?

Au lumea nu-i a Mea?

4: Mă voi rosti asupră-i şi-n veac voi milui

cu logosul puterii pe cel cu el întocmai.

5: Poţi tu să-i scoţi din taină vestmântul de deasupra,

ori să-i pătrunzi sub zale în cuta căptuşelii?

6: el are porţi pe chipu-i: cin’ le-a deschis vreodată?

El are dinţi în gură, împrejmuiţi cu frică.

„Porţi (pe faţă): căi de acces spre lăuntrul fiinţei. Ideea se leagă cu cea din versetul precedent: Leviatanul e inaccesibil cunoaşterii omeneşti, indiferent de latura sau unghiul de abordare”[2].

7: Lăuntrul său făcut e din scuturi de aramă

cu-ncheieturi legate ca piatra grea, de şmirghel:

„Şmirghel: rocă metalică dură, alcătuită din mărunte granule de corindon şi magnetit. Măcinate mărunt şi aplicate pe o peliculă de hârtie, granulele sunt folosite la polizarea unor obiecte de lemn sau metal”[3].

8: atât de mult sunt strânse-ntre ele laolaltă,

că nici măcar suflare de vânt nu le răzbate;

9: aşa cum se lipeşte un om de al său frate,

tot astfel se ţin ele şi nu se mai despart.

10: El numa’ ce strănută şi scapără lumină,

în ochii săi e chipul luceafărului nou.

11: Din gura lui ies parcă văpăi de torţe-aprinse

şi scapără dintr-însul ca un grătar de foc.

12: Din nări aruncă-n aer fum gros, ca de cuptor

în care ard cărbuni.

13: Suflarea lui, jăratic,

din gura lui, vâlvori.

14: Grumazul său adună în el puterea toată,

 în faţa lui, pierzanie.

Vedem de aici „cum e balaurul cel mare, apostatul, iadul, care îşi lărgeşte gura lui, stăpânitorul lumesc al întunericului, cel ce are stăpânirea morţii […], ale cărui coaste sunt de aramă şi a cărui spinare e fier vărsat, iar cele dinăuntru ale lui, piatră de lovit”[4].  „Aşa apărând căpetenia dracilor, înspăimântă […], grăind vicleanul lucruri mari […] şi încearcă să se fălească cu unele ca acestea şi le vesteşte acestea, ca să amăgească pe cinstitorii de Dumnezeu. Dar noi, credincioşii, nu trebuie să ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Fiindcă minte şi nu spune nimic adevărat”[5].

15: Pe trupul său sunt cărnuri lipite şi-ndesate:

izbeşte-n el cu apă, el nu se va clinti.

16: Iar inima într-însul e-nfiptă ca o piatră

şi ca o nicovală rămâne neclintită.

A fost văzut aici, în mod deosebit, chipul diavolului. Inimile oamenilor păcătoşi, „cu toate că sunt tare învârtoşate şi cu totul neînduplecate, totuşi vin, măcar cât de târziu şi cu mare greutate, la o simţire a mâniei dumnezeieşti. Acela însă întrece în sălbăticie tot ce se poate spune şi e învârtoşat la culme. Căci s-a scris: Inima lui s-a întărit ca piatra şi stă ca o nicovală neclătită”[6].  „Viaţa în întregime sfântă e însoţită de dureri şi de lărgimea nădejdii la Dumnezeu şi de o desăvârşită delicateţe. Ei nu i se potriveşte deloc vârtoşenia. […] Iar inima diavolului e învârtoşată ca o piatră şi dură ca o nicovală. Aşa zice Sfânta Scriptură”[7].

17: Când el se-ntoarce, groază în cele patru labe

simt fiarele din preajmă şi fug mâncând pământul.

„Fiarele cu patru labe: Textul Masoretic are elim, dumnezei, folosit în poezie pentru a desemna fie oameni de seamă, fie îngeri, fie zeii popoarelor păgâne”[8].

18: Aruncă lănci asupră-i: nimic nu-l înspăimântă,

nici suliţa ce zboară, nici platoşa-n văzduh;

19: căci el socoate fierul fiind ca nişte paie,

arama, putregai.

20: Nu-l vatămă săgeata din arcul de aramă;

dacă-l loveşti cu piatra, o simte fir de iarbă.

21: De cad pe el ciocane, l-ating ca nişte trestii,

şi-şi râde de-ncruntatul aruncător de flăcări.

22: Ţepuşele-ascuţite îi ţin de aşternut;

sub el, aurul mării e tot – n-o ştii! – mocirlă,

„În Textul Masoretic: Sub el, cioburi ascuţite: ca o grapă se întinde peste mâl”[9].

23: adâncul clocoteşte ca o căldare-ncinsă,

căci lui îi este marea un vas de fiert unsori,

24: prăpastia genunii, un rob adus din luptă,

genunea însăşi, locul în care el se plimbă.

„Textul Masoretic are: Lasă în urmă dâră de lumină şi abisul se face cărunt”[10].

25: Aici, pe-ntreg pământul, ca el nu-i nimeni altul,

Făcut să-şi râdă-n joacă, de el, îngerii Mei;

„Joaca îngerilor Mei: Textul Masoretic are: a fost făcut să fie neînfricat”[11].

26: el vede tot înaltul,

el, împărat a toată făptura de sub ape”.

Prin Leviatan e închipuit şi potrivnicul, diavolul cu amăgirile sale. Astfel privind textul, „ceea ce zice este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui[12], cunoscând limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. Ochii lui, zice, sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului, plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie”[13].  „În Cartea lui Iov, el [leviatanul] e numit rege al tuturor vieţuitoarelor care se află în apă. Fără îndoială că sub toate acestea trebuie înţeles diavolul”[14].  „Cum am putea noi cuteza să ne împotrivim unui aşa de înfricoşat vrăjmaş al neamului nostru dacă nu ne-ar susţine dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu Cuvântul, ocrotindu-ne şi acoperindu-ne? Cum ar rezista firea omenească la uneltirile lui? Căci cine, zice, va descoperi faţa îmbrăcăminţii lui? Iar la încheietura platoşei lui cine va pătrunde? Din gura lui ies făclii aprinse, care scapără ca nişte gratii de foc. Din nările lui iese fum de cuptor ce arde cu foc de cărbuni. Sufletul lui e cărbuni. Flacără iese din gura lui. În grumazul lui sălăşluieşte puterea. Înaintea lui aleargă pierzania. Inima lui e întărită, stă ca o piatră, ca o nicovală neclătită. Fierbe adâncul ca o căldare. Socoteşte marea ca un vas de unsoare; iar tartarul adâncului ca pe un rob. Tot ce e înalt vede, împărăţind, peste toate cele din ape. Împotriva lui ne este lupta, frate. Pe unul ca acesta ni l-a arătat Cuvântul ca asupritor”[15].  „Balaurul, căpetenia adâncului, se ridică cu război împotriva celor ce au luarea aminte din inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu şi de la buric. El ascute împotriva lor [a nevoitorilor], prin uriaşul uitării plăcute, puterile arzătoare ale săgeţilor aprinse; şi având pofta din om ca o altă mare şi ca un alt adânc, pătrunde şi se târăşte în ea, o tulbură şi o umple de zoaie, făcând-o să fiarbă. Apoi o aprinde spre împreunări şi o inundă prin torente de plăceri, dar nu o umple niciodată, fiind nesăturată”[16].

Un alt comentariu anticipează lucrarea lui Hristos şi biruinţa asupra balaurului: „După cartea lui Iov, în ape era balaurul care primeşte în gura lui Iordanul (40, 23). Prin urmare, de vreme ce trebuia să zdrobească capetele balaurului (Psalmi 73, 14), Iisus S-a pogorât în ape, a legat pe cel puternic (Matei 12, 29), ca să luăm putere de a călca peste şerpi şi peste scorpii (Luca 10, 19). Balaurul nu era o fiară mică, ci groaznică. Nici o corabie pescărească nu putea să ducă pielea cozii lui (40, 31); înaintea lui alerga pierzarea (41, 14), nimicind pe toţi pe care îi întâlnea. Spre el a alergat Viaţa, ca să reducă la tăcere moartea şi ca toţi cei mântuiţi să spunem: Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? (Osea 13, 14). Prin Botez se distruge boldul morţii”[17].

---

[1] SEP 4/II, p. 143

[2] BBVA, p. 612

[3] BBVA, p. 612

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, V

[5] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXIV

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[8] SEP 4/II, p. 144

[9] SEP 4/II, p. 144

[10] SEP 4/II, p. 144

[11] SEP 4/II, p. 145

[12] În text, cel ce vorbeşte este Dumnezeu, iar Iov ascultă.

[13] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 29

[14] Origen, Despre principii, II, 7, 3

[15] Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor

[16] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 122

[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III, 11

Comentarii la Iov – 40

CAPITOLUL 40 – Iov îngaimă un răspuns, Domnul îi vorbeşte din nou.

 

1: Şi Domnul i-a mai grăit lui Iov, zicând:

„În unele ediţii mai vechi ale Septuagintei acest verset şi următoarele patru fac parte din capitolul precedent, ca versetele 31-35; aşa se află şi în ediţiile româneşti dintre 1688-1914. Versiunea de faţă însă urmează [aici] ediţia Rahlfs”[1].

2: „Crezi tu că poţi să-L judeci pe Cel-De-a-gata-Sieşi?,

că Dumnezeu răspunde cumva mustrării tale?”

„Pentru Augustin, Dumnezeu îi adresează lui Iov aceste cuvinte datorită rolului deosebit pe care Iov îl are, acela de a prefigura trupul lui Hristos, Biserica (Annotationes in Iob 39)”[2]; sensul e acela al comunicării între Dumnezeu şi Biserica Sa, iar nu acela că Biserica I-ar aduce reproşuri lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare citează versetul, arătând că suferinţele ne sunt trimise, uneori, pentru a fi încununaţi cu ele mai apoi, „pentru ca cineva, drept fiind, să fie distins şi pus în lumină strălucitoare ca Iov”[3].

3: Şi Iov i-a răspuns Domnului, zicând:

 

4: „Mă judec eu cu Domnu-n dojană şi mustrare,

eu, bietul, cel ce-n faţă cu-acestea sunt nimic?

cu-atâtea înainte-mi, eu ce să mai răspund?

Ci mâna mi-o voi pune, cuminte, peste gură:

5: dac-am vorbit o dată, de-acum nu mai vorbesc”.

„Mai mult decât toate e bună şi frumoasă tăcerea. Şi pe ea au cinstit-o şi au îmbrăţişat-o Părinţii şi prin ea au câştigat slava. Căci arătând frumuseţea ei şi osânda ce vine din vorbire, Iov a zis: Voi pune degetul meu pe gură”[4].

6: Dar Domnul, răspunzându-i lui Iov, i-a zis din nou:

 

7: „Nu! Strânge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare:

Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi.

„Aceste două versuri sunt repetarea exactă a celor din 38, 3, ceea ce pare o nouă ironie divină”[5].

8: Te-abaţi din judecată

şi-o măsluieşti măiestru ca să te-arăţi tu drept?

Aici avem şi o altă versiune a textului biblic, care permite un comentariu elogios la adresa lui Iov. Îl vom reda în acest loc, dată fiind valabilitatea sa, chiar dacă nu e contextul cel mai nimerit: „Prin răbdarea sa, Iov a fost mai mult decât slăvit, măcar că în ochii omeneşti ai prietenilor lui, el părea că suferă toate câte i-au venit cu dreptate, însă pe urmă a auzit [Iov] din gura lui Dumnezeu: Socoteşti că mă port cu tine aşa pentru altceva decât ca să te arăţi drept ?”[6].   „Aşadar, să nu uiţi că Dumnezeu te loveşte şi te încearcă numai ca să cunoască ce zace în adâncul inimii tale şi cum ai să reacţionezi în afară, după atâtea certări[7]. Tocmai acest lucru l-a rostit lui Iov Domnul prin furtunile şi încercările pe care le-a trimis. Şi n-a zis să te faci drept ci să te arăţi drept. Căci dacă aşa erai înainte de încercări, atunci tot aşa te-ai arăta şi când ele vin peste tine”[8].  „Dimpotrivă, când înfruntaţi curajos ispita, nu ea este cea care vă face evlavioşi şi răbdători, ci ea va fi cea care descoperă în ziua cea mare virtuţile răbdării şi ale puterii, care de fapt existau în voi, dar într-un mod ascuns. Căci, zice Domnul, crezi tu că strici judecata Mea, şi Mă faci pe Mine vinovat, ca să te arăt pe tine drept?”[9].  „A fost pedepsit trupul lui aici, ca dincolo să fie îndreptăţit a cere răsplăţi – că ce zice Dumnezeu către el? Au mă faci pe Mine vinovat ca să te arăţi pe tine drept?  Aceeaşi răbdare ca şi drepţii arătând, dar, şi bărbăţie de aceeaşi vârtute cu buna lor petrecere, să primim ca plată bunătăţile cele gătite sfinţilor, celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu – de care fie ca noi toţi să avem parte”[10].

9: Au braţul tău e-asemenea cu-al Domnului din cer,

sau glasul tău e tunet aşa cum este-al Lui?

10: Atunci, hai, pune-ţi pene şi zboară şi te-avântă

şi-mbracă-te cu slavă şi cinste până-n tălpi:

11: Trimite-ţi vistavoii să-ţi trâmbiţe mânia,

smereşte-i tu pe cei ce te-nfruntă cu trufie,

„Primul stih în Textul Masoretic: Revarsă urgia mâniei Tale” [11].

12: topeşte-i pe cei mândri,

stârpeşte-i tu de-ndată pe cei necredincioşi,

13: ascunde-i în pământ

şi fă-le frumuseţea din chip să se dezghioace!

„Al doilea stih în Textul Masoretic: feţele lor leagă-le în loc ascuns!”[12].

14: De faci aşa, Eu Însumi Mă pun de mărturie

că dreapta ta e-n stare, şi ea, să mântuiască.

15: Dar, iată, lângă tine stă el, Hipopotamul!

El paşte iarba verde întocmai ca şi boul.

Hipopotamul: „Substantivul thirion desemnează o fiară feroce, uriaşă, monstruoasă, aproape fabuloasă, fără să-i aparţină unei anume specii. Un astfel de monstru indică şi cuvântul behemoth din Versiunea Ebraică (folosit la pluralul intensităţii, aşa cum face şi cea greacă – thiria), cu precizarea: pe care Eu l-am făcut ca şi pe tine, o expresie mai directă decât lângă tine (sau: cel ce-ţi stă alături în marea familie a creaturilor). Majoritatea tălmăcitorilor şi exegeţilor sunt de părere că descrierea amănunţită pe care i-o face, mai jos, autorul, indică hipopotamul. Oricum, e vorba de simbolul forţei brutale pe care Dumnezeu o stăpâneşte, dar pe care omul nu o poate îmblânzi (BJ)”[13].

16: Vezi ce putere are în coapsele-i de piatră

şi ce putere-n muşchii îngrămădiţi pe pântec;

17: el coada şi-o-ncordează de parcă-ar fi de cedru

şi za îi este trupul, cu-mpletituri de vine;

18: cât despre coaste, ele sunt coaste de aramă,

spinarea toată-i parcă de fier topit, vărsat.

19: El de la Domnul este zidirea cea dintâi,

făcută ca să-şi râdă de ea îngerii Săi;

Cea dintâi: „fie în timp, fie pe scara puterii”[14].

Întreg versetul reprezintă o „imagine de o mare subtilitate stilistică: forţa pe care omul n-o poate stăpâni, dar din care Dumnezeu a făcut un fel de jucărie pentru copii. Textul Ebraic (deteriorat) a dat naştere mai multor variante de traducere, dintre care cea mai limpede pare a fi: El e cea dintâi făptură a lui Dumnezeu; Făcătorul ei a ameninţat-o cu sabia (BJ)”[15].

„Diavolul este începătura plăsmuirii Domnului, făcută să se batjocorească, nu de Domnul (căci este nevrednic[16]), ci de îngerii făcuţi de El. Domnul l-a îngăduit să trăiască spre a se săvârşi două lucruri: ca să fie făcut de ruşine mai mult fiind biruit şi ca oamenii să se încununeze. Cât este de înţeleaptă dumnezeiasca purtare de grijă, care ia voinţa cea rea ca pricină de mântuire pentru cei credincioşi!”[17].

20: iar de-a venit în munte stâncos, prăpăstios,

subpământene bestii se-nveselesc de el.

Subpământene bestii: „Literal: patrupedele din Tartar; îngerii de la polul opus”[18].  „Despre aceste fiare, Ioan Gură de Aur comentează: Unii cred că e vorba de diavol; dar trebuie să fim atenţi în primul rând la sensul literal al textului şi abia apoi, dacă este de folos pentru ascultător, să ne gândim şi la unul anagogic (= spiritual – n. t.). El consideră aceşti monştri fiinţe reale, unul care trăieşte în mare, iar celălalt în pustiu (cf. Comentariu la Iov, XL, 5). Nu ştim care este rostul tainic al acestor animale uriaşe, dar ele ne duc la o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu (cf. XL, 6)”[19].

21: El doarme pe sub feluri şi feluri de copaci,

pe lângă păpurişuri şi trestii şi rogoz,

22: dar şi copaci cu fală se-nalţă-n umbra lui,

ai ţarinii pilaştri cu ramuri şi stâlpări.

„Textul Masoretic are: Lotuşii îl acoperă cu umbra lor şi îl ascund sălciile de lângă râu”[20].

23: De se revarsă apa umflată, el nu simte,

sperând că şi Iordanul va curge-n gura lui.

Imaginea Leviatanului (sau a mediului în care acesta locuieşte) a fost apropiată de cel căzut de la credinţă: „Pentru că dedându-se acela la o viaţă porcească şi bucurându-se de tina porcilor, el cu porcii a fost asemănat, lepădându-se de asemănarea cu Dumnezeu. După marele Iov, [un astfel de om] nu se aseamănă numai cu vitele, ci şi cu locurile răzbite de umezeală şi lipsite de simţire, cu iarba de baltă şi cu ocolul trestiilor în care stă culcat Leviatanul cel mult mâncăcios; pentru că se odihneşte în locuri pline cu apă monstrul acesta”[21].

24: Cine-l va prinde oare, întreg, în văzul său

şi-i va străpunge nara?

25: Vei pescui tu oare-n cârlig Leviatanul

să-i pui la nas căpăstru,

Leviatanul: SEP 4/II: balaurul: „în greacă δράκων pentru ebr. liwyathan. Leviatanul din versiunea ebraică descrie un monstru haotic care trăia în mare. Leviatanul simbolizează duritatea şi cruzimea feroce. Descrierea s-ar putea aplica aici crocodilului, ebraica neavând un termen propriu pentru a desemna acest animal, pe care Iezechiel îl numeşte tannim, monstrul marin (Iezechiel 29, 3). Ca şi hipopotamul, crocodilul era un animal caracteristic Egiptului antic”[22].

26: să-i pui belciug în nară

şi să-l străpungi în falcă cu toartă de argint?

27: Îţi va vorbi el ţie rugându-se de tine

cu grai de umilinţă?

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Îţi va grăi drăgălăşenii?”[23].

28: Va face el cu tine un legământ de pace

şi-l vei lua la tine ca să-ţi robească-n veci?

29: Te vei juca cu dânsul cum joci o păsăruică,

legându-l ca pe vrăbii-n hârjoană de copii?

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Îl vei ţine legat pentru fetele tale?”[24].

30: Hrănise-vor dintr-însul, precum din peşte, neamuri,

şi-or vrea Fenicienii să şi-l împartă-n târg?

„Textul Masoretic are: se vor târgui pentru el bresle [de pescari], îl vor împărţi între ei negustorii/canaaneenii? (ebr. kenaanim are ambele sensuri)”[25].

31: Nu duce-ntreaga flotă un solz din coada lui,

nici capul său o gloată de luntri pescăreşti.

„Textul Masoretic are: Îi vei străpunge tu pielea cu săgeţi şi capul cu căngi de pescuit?”[26].

32: Hai, vino!, pune-ţi mâna pe el: doar amintindu-ţi

de ce-are el în gură, vei trage-o ca din foc.

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Amintindu-ţi de luptă, n-o  vei mai face!”[27].

„Că diavolul e un apostat sau un trădător ne spune Domnul Însuşi în Cartea Iov. E sigur, aşadar, că prin balaur se înţelege aici diavolul”[28].  Dar, „balaurul a fost atras ca într-o undiţă de Mântuitorul şi ca o vită a primit căpăstrul în jurul botului; şi ca unui cal i-au fost prinse nările în belciug şi buzele i-au fost găurite cu o sulă. Şi a fost legat de Domnul ca o vrabie, ca să ne putem bate joc de el. Atât el cât şi demonii cei împreună cu el au fost doborâţi la pământ ca nişte scorpii şi şerpi, spre a fi călcaţi în picioare de noi, creştinii. Şi dovada acestui fapt e că noi vieţuim potrivnic lui”[29].

---

[1] BBVA, p. 610

[2] SEP 4/II, p. 140

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 313

[4] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 469

[5] BBVA, p. 610

[6] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 382 – SEP 4/II se apropie foarte mult aici de versiunea din Scrisori duhovniceşti: Crezi că m-am purtat cu tine [aşa] cu alt scop decât pentru ca tu să te arăţi drept?  Al doilea stih în Textul Masoretic (de care se apropie versiunea Anania): Mă arăţi pe Mine rău, ca tu să te arăţi drept?

[7] De fapt, Dumnezeu cunoaşte dinainte toate acestea. Noi suntem cei care ne folosim de încercări.

[8] Origen, Filocalia, XXVII, 9 – fragmentul e extras din Adnotări la Exod, 3. 9

[9] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XXVI, 4

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, VI, 9

[11] SEP 4/II, p. 140

[12] SEP 4/II, p. 141

[13] BBVA, p. 610

[14] BBVA, p. 611

[15] BBVA, p. 611

[16] A-L cugeta ca fiind batjocoritor.

[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VIII, 4

[18] BBVA, p. 611

[19] SEP 4/II, p. 141

[20] SEP 4/II, p. 141

[21] Sf. Grigorie Palama, Omilii, IX, 10

[22] SEP 4/II, p. 142

[23] SEP 4/II, p. 142

[24] SEP 4/II, p. 142

[25] SEP 4/II, p. 142

[26] SEP 4/II, p. 142

[27] SEP 4/II, p. 143

[28] Origen, Despre principii, I, 5, 5

[29] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXIV

Comentarii la Iov – 39

CAPITOLUL 39 – Cuvântul lui Dumnezeu către Iov (continuare).

 

1: Ştii tu sorocu-n care nasc caprele-de-stâncă?

ai urmărit tu vremea cerboaicelor când fată?

2: Din lunile lor grele ai numărat vreuna?

şi din dureri născânde au tu le-ai dezlegat?

3: Hrănitu-le-ai tu puii-n afar’ de orice spaimă?

Durerile lor toate au tu le-ai alinat?

„Textul Masoretic are: Ele îngenunchează, îşi nasc puii şi scapă de dureri”[1].

4: Că ele-şi uită puii, aceştia se prăsesc

şi pleacă de la ele şi nu se mai întorc.

5: Cine-a lăsat asinul sălbatic să stea liber

şi de la iesle slobod de legătura lui?

6: Că-n felul său de viaţă Eu pusu-i-am pustia

şi, drept ocol, pământuri cu buza-n sărătură,

7: să-şi râdă el de zarva oraşelor-viespare

şi nici să nu audă strigarea de stăpân,

8: ci sus în munţi să-şi cate păşunea răcoroasă

din tot ce e verdeaţă.

„Chiar în asprimea vieţii pe care o îndură asinul sălbatic, există o înţelepciune a lui Dumnezeu; singurătatea sa îi asigură o libertate şi o linişte pe care nu o pot avea oamenii, mai ales cei îngrămădiţi în marile lor aşezări. Într-un fel, imaginea prefigurează viaţa pustnicilor de mai târziu, o viaţă singuratică şi aspră, dar singura ce le poate oferi isihia”[2].

„Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului, să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatec, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi bate joc de zarva oraşului, chiar dacă l-am făcut până acum să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire[3], ci şi-au câştigat stăpânirea prin obişnuinţă. […] Dar se iveşte întrebarea: cum caută dincolo de orice verdeaţă[4] asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaş pământul sărat, ştiut fiind că pământul sărat şi pustia nu sunt potrivite pentru creşterea verdeţei? Înţelesul e acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor”[5].

9: Tu crezi că inorogul va vrea să-ţi fie slugă

sau să-şi petreacă noaptea dormind la ieslea ta?

„Inorog: animal fabulos unicorn, simbol al puterii invincibile (vezi şi Numerii 23, 22). Textul Ebraic sugerează (în funcţie de traducători): bivolul; boul sălbatic; bizonul; taurul”[6].  Uneori, s-a echivalat şi cu rinocer, ca în tâlcuirea de mai jos:

„Se zice că asinul sălbatec râde de gloata oraşului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimenea. Tot aşa mintea, care împărăţeşte peste fire şi peste raţiunile firii, râde de deşertăciunea gândurilor când se roagă, şi nu poate fi luată în stăpânire de nimic din cele supuse simţurilor”[7].

10: Poţi tu să-i pui pe coamă un jug legat în bice

şi să ţi-l faci să tragă în brazda ta la plug?

„După cum ştim din Cartea lui Iov, rinocerul este un animal a cărui putere nu poate fi biruită, un animal care nu se lasă supus de oameni. Şi în acel loc al profeţiei se spun multe despre acest animal; că îi place libertatea şi că nu se supune oamenilor”[8].

11: Sau, pentru că-i puternic, îţi pui nădejdea-n el

şi toate ale tale le laşi pe seama lui?

12: Crezi tu că roada holdei el ţie ţi-o va da

şi-o va aduce-ntocmai la aria de treier?

13: Ştii struţul?: are aripi ce-n umbra lor se-ntind;

vai, struţul: ce frumoase sunt aripile lui!

„Text neclar în Textul Masoretic: traducătorii recurg la conjecturi pe baza Targumului. S-ar putea înţelege: Struţul bate vioi din aripi, de parcă ar avea pene ca barza. Barza e numită hasidhah, credincioasa/iubitoarea, şi e pusă în opoziţie cu struţul, care nu are grijă de ouă”[9].

14: Când el sămânţa-şi lasă cu ouăle-n ţărână

să se clocească-n spuza nisipului fierbinte,

15: el uită că piciorul le poate risipi

şi fiarele pustiei le pot strivi sub labe.

16: De pui nu-i este milă, de parcă nu-s ai lui,

nu-şi teme osteneala c-ar fi fără folos;

17: că Dumnezeu nu-i zise să aibă-nţelepciune

şi nici părtaş îl face priceperii obşteşti,

18: dar, când îi vine vremea să se ridice-nalt,

atunci în fugă-şi râde de cal şi călăreţ!…

19: Ah, calul! Iată, calul: Au tu i-ai dat puterea,

sau tu i-ai pus în coamă mândria de-a-ngrozi

„Ai înveşmântat calul cu putere: Augustin vede aici portretul martirului, martor înflăcărat al credinţei, a cărui putere nu vine de la el, ci de la Domnul (Annotationes in Iob 39)”[10].

20: când arme şi armură i s-au lipit de trup

şi pieptul i se umflă de slavă şi-ndrăznire?

„Textul Masoretic are: Tu i-ai dat să sară precum lăcusta; măreţia nechezatului lui e spaimă”[11].

21: El sapă cu copita şi-n sine se-ndârjeşte

şi aprig iese-n câmp.

22: Săgeţile ce plouă-mpotrivă-i nu le vede,

de armă nu se teme:

„Primul stih în Textul Masoretic: Îşi bate joc de spaimă şi nu e descumpănit”[12].

23: şi sabia, şi arcul lucesc pe trupul său.

„Textul Masoretic are: Pe el zăngăne tolba cu săgeţi, fulger de lance şi de suliţă”[13].

24: Prins parcă de mânie, loveşte-n loc pământul

şi nu-şi găseşte-astâmpăr decât când goarna sună.

25: Iar când trompeta sună, el zice: – Bine, haideţi!,

şi-adulmecă războiul cu chiot şi strigare.

„Ideea generală a fragmentului (vv. 19-25) este aceea că dresarea animalului de către om (în speţă, aceea a calului) nu e posibilă decât în funcţie de însuşirile naturale ale celui ce se lasă dresat, însuşiri care, în primă şi ultimă instanţă, sunt de la Dumnezeu”[14].

De la imaginea calului îmblânzit se trece la cea a sufletului omenesc: „De pildă, un cal, trăind în pustie împreună cu alţi cai, este sălbatic şi nesupus faţă de om. Dacă însă este despărţit de cireada sălbatică şi supus la felurite constrângeri sălbatice se îmblânzeşte. De data aceasta i se pune (în gură) o zăbală trainică până se obişnuieşte să meargă cu prestanţă după rânduiala cailor domestici. Apoi îl dresează un călăreţ iscusit ca să devină capabil de luptă. Îl îmbracă apoi cu hamul sau cu armura şi cu tot ce-i necesar şi-i arată zăbala, legănând-o înaintea ochilor lui spre a se obişnui cu ea, să nu se sperie de ea. În felul acesta fiind instruit de călăreţ, îl învaţă să lupte contra inamicilor, căci fără călăreţ şi fără armură un cal nu poate lupta. Şi odată ce s-a deprins şi s-a obişnuit cu lupta, de îndată ce miroase şi aude zgomotul pregătirii de luptă, se-ndreaptă el însuşi spre inamici, şi chiar îi îngrozeşte pe luptători printr-un singur nechezat. Tot la fel şi sufletul, de la călcarea poruncii este sălbatic şi nesupus; este rătăcitor în pustiul acestei lumi, întovărăşit cu fiarele sălbatice, adică duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12), ducându-şi traiul în slujba păcatului. Dar când a auzit cuvântul lui Dumnezeu şi a crezut, fiind ţinut în frâu de Duhul (Sfânt), se descotoroseşte de năravurile sălbatice şi de gândurile lui trupeşti sub îndrumarea cavalerului său, Hristos. Deci, sufletul intră într-o fază de mâhnire, de supunere, de frământare în aşteptarea încercărilor. Prin lucrarea Duhului Sfânt el se obişnuieşte treptat-treptat, pe măsură ce păcatul se micşorează şi dispare. Şi astfel sufletul îmbrăcat în zaua dreptăţii şi cu coiful mântuirii, cu scutul credinţei şi cu sabia Duhului (cf. Efeseni 6, 14-17), învaţă să lupte cu duşmanii. Şi aşa înarmat de Duhul Domnului, se războieşte contra răutăţilor (cf. Efeseni 6, 12) şi stinge săgeţile cele aprinse de cel rău (cf. Efeseni 6, 16).  Căci fără armele Duhului Sfânt nu poate fi distrus păcatul. Or, sufletul, având armele Domnului, de îndată ce aude şi simte violenţa luptelor, el se avântă, scoţând strigăte de război, cum a zis [Cartea] Iov, căci duşmanii (diavolii) sunt doborâţi la glasul rugăciunilor (cf. Psalmi 5, 3; 114, 1). Şi aşa, după ce (sufletul) a luptat şi a câştigat războiul, datorită Duhului Sfânt arborează, cu mare siguranţă, cununile victoriei şi aşa se uneşte cu Împăratul ceresc pentru veacurile veacurilor”[15].

26: Din mintea ta stă şoimul cu aripile-ntinse

şi nemişcat în aer, cătând spre miazăzi?

„Spre miazăzi: direcţia în care migrează păsările”[16].  „Cei vechi considerau că şoimul îşi desface aripile către vântul din sud pentru ca penele să i se regenereze mai uşor datorită căldurii. Această observaţie a fost confirmată şi în Evul Mediu (cf. TOB, nota ad loc.)”[17].

27: Au din a ta poruncă se-nalţă-n slăvi vulturul?

Prin tine el, zgripţorul, şezând pe cuibul său

„Zgripţorul (gyps) e una şi aceeaşi pasăre cu vulturul (aetos), numai că se pune accentul pe ideea că e o pasăre de pradă”[18].

28: ascuns în stâncărie,

29: de-acolo-şi cată hrană

scrutând nemărginirea cu ochii-i de oţele?;

30: iar puii săi, alături, se tăvălesc în sânge;

că unde sunt măceluri, acolo e şi el”.

„Înţelepciunea şi providenţa divină se manifestă în toate făpturile, chiar şi în cele care sunt socotite inutile (cf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, XXXIX, 5)”[19].

„Cine poate să cerceteze natura păsărilor din aer? Unele cântă, altele au aripi împodobite cu tot felul de culori, iar altele, zburând pe sus, rămân nemişcate în aer, ca uliul. Căci prin porunca dumnezeiască uliul întinzând aripile sale stă nemişcat şi priveşte spre miazăzi (39, 26). Ce om poate privi pe vultur când s-a înălţat (39, 27)? Dacă nu poţi să înţelegi pe cea mai lipsită de judecată dintre păsări când s-a înălţat, cum vrei să înţelegi pe Făcătorul tuturora?”[20].

---

[1] SEP 4/II, p. 137

[2] BBVA, pp. 608-609

[3] Patimile.

[4] Mai exact: cum caută verdeaţa?

[5] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 62

[6] BBVA, p. 609

[7] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 182

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, V, 5

[9] SEP 4/II, p. 138

[10] SEP 4/II, p. 138

[11] SEP 4/II, p. 138

[12] SEP 4/II, p. 138

[13] SEP 4/II, p. 139

[14] BBVA, p. 609

[15] Sf. Macarie Egipteanul, Douăzeci şi una de Cuvântări despre mântuire, VI, E-4-5. Cuvinte aproape identice în Omilii duhovniceşti, XXIII, 2.

[16] BBVA, p. 609

[17] SEP 4/II, p. 139

[18] BBVA, p. 609

[19] SEP 4/II, p. 139

[20] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 12

Comentarii la Iov – 38

CAPITOLUL 38 – Cuvântul lui Dumnezeu către Iov.

 

1: După ce a încetat Elihu de a mai vorbi, zis-a Domnul către Iov prin vifor şi nor:

„Iov îi ceruse lui Dumnezeu să compară amândoi în faţa unei instanţe supreme, pentru ca el să se poată dezvinovăţi. Iată că Dumnezeu rupe tăcerea şi-i vorbeşte, dar nu ca parte egală, ci ca un Atotputernic, deseori folosind ironia. Viforul şi norul sunt elemente prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine; în Textul Masoretic: i-a răspuns din mijlocul furtunii; Septuaginta menţine norul ca formă vizibilă prin care Dumnezeu îi vorbise şi lui Moise”[1].  „Augustin aseamănă acest răspuns pe care Dumnezeu i-l dă lui Iov cu teofania manifestată lui Moise sau cu schimbarea la faţă a Domnului în faţa celor trei ucenici pe munte (Annotationes in Iob 38)”[2].  Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre Fecioara Maria, arată că acesteia, spre deosebire de drepţii de până atunci (şi de atunci încoace), Dumnezeu nu i S-a făcut cunoscut „prin vijelie şi nor”[3], adică aceasta a suit la o vedere mai înaltă a Lui decât toţi ceilalţi oameni.

2: „O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde

şi-n noduri de cuvinte M-ascunde chiar pe Mine?

„Augustin interpretează astfel acest verset: nimeni nu trebuie să considere că suferinţa care îl loveşte nu este pe merit, căci omul păcătuieşte cu fapta, cu vorba, cu gândul; de asemenea, suferinţa este folositoare (Annotationes in Iob 38)”[4].

„Căci ce I-ar rămâne ascuns Celui ce toate Îi sunt dezvăluite? De aceea şi zice către unul dintre Sfinţi: Cine este acesta, care, ascunzând sfatul său şi ţinând cuvintele în inima sa, socoteşte că le ascunde de Mine?”[5].

3: Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare:

Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi.

„Încinge-ţi coapsele ca un bărbat: pentru Augustin, aceste cuvinte reprezintă un îndemn la adresa slujitorilor lui Dumnezeu ca ei să suporte încercările grele, supărările amare cu scopul de a se detaşa de plăcerile senzuale şi de a se îndepărta de la rătăciri (Annotationes in Iob 38)”[6].

„Şi Iov primeşte poruncă de la Domnul să se încingă. Căci, ca şi cum ar fi aceasta un simbol al vitejiei şi al pregătirii pentru fapte (de luptă), îi zice: Încinge-ţi coapsele tale ca un bărbat”[7]. Cuvântul se referă la purtarea brâului de către monahi, semn al pregătirii pentru războiul cel nevăzut.

4: Unde erai când Însumi întemeiam pământul?

Hai, spune-mi dacă ştii!

5: Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri,

sau cine-a pus o plasă de funii peste el?

6: şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi?

sau cin’ i-a pus tărie de piatră unghiulară?

Versetele 2-6 (ca şi 16 şi 18) sunt folosite de către Sfântul Grigorie Palama în disputa sa cu Varlaam, acela neglijând împlinirea poruncilor morale, în ideea că omul se curăţeşte în principal prin speculaţia filozofică: „Vasile cel Mare spune limpede că: nu e nici o piedică pentru dobândirea fericirii făgăduite necunoaşterea adevărului despre cer, despre pământ şi despre elementele din ele. Dar tu [Varlaam] spui că acest adevăr e mântuitor şi, dacă nu-şi formează cineva mintea prin cunoaşterea adevărului care se vede prin toate, nu poate ajunge la desăvârşire. O, de-ar cunoaşte cineva acest adevăr, ca să vorbim despre ceea ce e cu neputinţă de ajuns!  Căci cunoştinţa tuturor este numai în Dumnezeu, Care zice către Iov: Spune-mi, de ai cunoştinţă, unde au fost înfipţi stâlpii pământului, care sunt izvoarele mărilor (38, 16) şi cât e de mare lăţimea de sub cer? (38, 18). Tu însă crezi că eşti singurul care ştie totul şi posedă desăvârşirea, fără să-ţi fi format mintea prin acest adevăr, ci prin cele ale lui Aristotel, Platon, Euclid, Ptolomeu şi ale celor ca ei. De aceea, socoteşti văzători de Dumnezeu mai degrabă pe astrologi şi pe fiziologi decât pe cei ce au fost în realitate astfel”[8].

Pasajul a inspirat şi o tratare în versuri:

„Şi dacă ai putea cunoaşte înălţimea cerului

şi ai putea arăta care e fiinţa

soarelui, a lunii şi a stelelor,

cum sunt legate între ele şi cum se mişcă,

fiind neînsufleţite şi mişcându-se fără simţire,

sa dacă ai cunoaşte hotarele şi măsurile pământului însuşi,

din care tu însuţi ai fost luat,

şi întinderile şi mărimile lui;

şi pe ce se reazemă;

şi ce este sau care îi e temelia,

de ai cunoaşte acestea

şi ai afla ţinta fiecărui lucru;

şi dacă ai putea număra nisipul mării;

sau dacă ai cunoaşte firea ta însăşi

şi ai tălmăci opera înţelepciunii,

atunci ai înţelege şi pe Făcătorul Însuşi,

cum este în chip neamestecat Unime în Treime

şi Treime în Unime în chip nedespărţit”[9].

„De aceea, pune hotar minţii tale, ca nu cumva cuvântul lui Iov să-ţi mustre curiozitatea că iscodeşti cele ce nu pot fi înţelese şi să fii întrebat şi tu de el pe ce s-au întărit stâlpii pământului?”[10].

7: hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau

şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor?

„Ebraică: şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie.  Oricum, e vorba de un monoteism pur, în care nu există nici cea mai slabă urmă a credinţei în preexistenţa răului”[11].  „Toţi îngerii Mei: aceştia sunt, pentru Augustin, predicatorii Evangheliei (Annotationes in Iob 38). ♦ Pentru Ioan Gură de Aur, aceste cuvinte constituie dovada că îngerii sunt primele făpturi din univers (cf. Comentariu la Iov, XXXVIII, 7)”[12].

„Cel ce lărgeşte pronia Sa până la vrabie (cf. Matei 10, 29), cum ar refuza să creeze pe îngeri, să întărească cerul şi să fixeze pământul, să dea fiinţă soarelui, lunii şi stelelor, de vederea cărora e admirat de sfinţii îngeri ca Mare Creator?”[13].

Creaţia nu bucură doar pe îngeri ci, privită cum se cuvine, înalţă şi mintea omului către Dumnezeu, iar aceasta se petrece şi pe timp de noapte:  „Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi […]. Ea aduce aminte de fiecare dată despre facerea lumii, pentru pricina că toată zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte şi ajută pe om să cugete cum cerul era odată singur fără stele, precum nevăzute sunt acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie[14] şi privind numai întunericul, îşi aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adâncului. Şi, făcându-se iarăşi cerul dintr-odată curat şi el stând afară din chilie, se uimeşte de lumea de sus şi aduce laudă lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri[15], când au văzut stelele”[16].  „Firile raţionale au fost învăţate de Creatorul să se folosească de sunetul sensibil al cuvântului încă de la început; şi prima lui folosire a fost să aducă lauda Creatorului, pentru lucrurile Sale, cum stă scris în Cartea lui Iov. Şi noi, oamenii, am primit tot de la Creatorul în chip sensibil sunetele cuvântului sensibil de care să ne folosim, şi el ajunge la noi transmiţându-se din tată în fiu”[17].

8: Când marea se născuse din sânul maicii sale

şi se vărsa pe-alături, au cine a-ngrădit-o?

9: că scutece de neguri am pus pe trupul ei

şi norul drept veşmânt

10: şi-n jurul ei hotar

şi lacăte la porţi,

11: zicându-i: – Pân-aici doar să vii, şi nu mai mult,

şi valurile tale să se zdrobească-n tine!

„Dumnezeu a stabilit nişte limite pentru suferinţele provocate de diavol lui Iov şi, de asemenea, a spus valurilor mării (= dezbinărilor şi războaielor) până unde pot ameninţa corabia Bisericii (Augustin, Annotationes in Iob 38)”[18].

„Marea face cunoscut cuvântul poruncii dat ei când, prin mişcarea sa lasă pe ţărmuri, prin valurile sale, o linie vizibilă; prin aceasta arată celor care o privesc că n-a depăşit hotarele poruncite ei”[19].

„Înţelege-mi deci că palatul e trupul, iar vistieria împărătească e sufletul fiecăruia dintre noi oamenii; cu acesta unindu-Se Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Lui, îl face întreg al luminii dumnezeieşti şi dumnezeu prin unirea cu El şi harul Său. Spre această stare cuvenită lui Dumnezeu vine tot cel ce străbate calea […] virtuţilor, întrucât a trece pe altundeva şi a depăşi cutare sau cutare locuinţă şi a ajunge la alta printr-un meşteşug oarecare e cu desăvârşire cu neputinţă. Fiindcă aşa a rânduit Stăpânul Hristos să fie intrarea în Împărăţia cerurilor şi altfel nu se poate. Căci dacă marginile acestei mări nu pot fi depăşite, cu atât mai mult vor fi păzite necălcate şi de nemutat acestea”[20].

12: Au peste tine-ntins-am aripile luminii,

şi-n veacul tău menirea luceafăru-şi căta,

„Pentru Augustin, lucirea zorilor este ziua învierii. Hristos este întâiul născut dintre cei morţi, capul Bisericii, pe care cei care formează trupul Lui trebuie să-L urmeze în învierea viitoare a sfinţilor (Annotationes in Iob 38)”[21].

13: anume să apuce pământul de la colţuri

să-l scuture de toată nelegiuirea lui?

„Pământul este scuturat ca o pătură de pe care fug praful şi impurităţile; lumina zilei este aceea care pune nelegiuiţii pe fugă (vezi 24, 16)”[22].

14: Au tu ai luat ţărână din lut şi i-ai dat viaţă

şi ai făcut dintr-însa pământ cuvântător?

„Textul Masoretic are: El se preschimbă ca argila de pecete (= devine roşu – n. t.) şi stă ca un veşmânt.  Imagine a răsăritului ce colorează pământul şi-i arată contururile ferme”[23].

15: Au tu ai luat lumina din cei nelegiuiţi?

dar braţul celor mândri, au tu l-ai sfărâmat?

„Textul Masoretic are: Iar cei răi sunt lipsiţi de lumina lor şi braţul ce se ridica se frânge”[24].

16: Venitu-i-ai tu mării-n adâncuri, la izvoare?

umblat-ai tu vreodată pe urmele genunii?

17: Ţi s-au deschis, de frică, cumva, porţile morţii

şi s-au holbat nainte-ţi ai iadului portari?

„Porţile morţii: porţile care închid împărăţia morţilor (iadul, hades-ul, Şeol-ul). Expresie folosită şi în Psalmi 9, 13; 106, 18). Dumnezeu este singurul Care poate pătrunde, ca un Stăpân, prin aceste încuietori, aşa cum o va face Iisus Hristos, la Înviere, prin pogorârea la iad”[25].  „Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi porţile umbrei morţii le-ai văzut? ♦ Dumnezeu deţine puterea asupra vieţii şi asupra morţii; lăcaşul morţilor este o închisoare peste care e stăpân (cf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, XXXVIII, 17)”[26].

„Să citim aceste cuvinte ca unii care întreabă. Căci cuvântul ne arată biruinţele lui Hristos şi cele săvârşite în adâncimile iadului. Fiindcă spre aceasta a murit Hristos şi a trăit, ca să domnească şi peste morţi şi peste vii”[27].

„Prin aceste cuvinte arată că Cel care din pricina iubirii de oameni S-a pogorât în iad, Acela la început a făcut pe om din pământ”[28].  „Moartea s-a înspăimântat când a văzut că Se pogoară în iad un Străin, pe Care nu-L pot ţine lanţurile de acolo. Din care pricină, portari ai iadului, v-aţi spăimântat când L-aţi văzut? Ce frică neobişnuită v-a cuprins? Moartea a fugit, iar fuga îi vădea teama”[29].

18: Aflat-ai tu lăţimea pământului sub cer?,

hai, spune: câtă, cum e?,

19: şi unde-i ţara-n care se ghemuie lumina?

dar bezna, ce loc are?

„Augustin comentează: cuvintele Domnului sunt lumină şi dau pricepere copiilor. Întunericul se află în noi atunci când refuzăm să fim ca pruncii. Cei care s-au despărţit de Dumnezeu, cei care nu L-au preamărit, au o inimă întunecată şi de aceea ei înşişi au devenit lăcaşul întunericului. Întunericul poate fi şi locul în care vor ajunge păcătoşii îndârjiţi (cf. Annotationes in Iob 38)”[30].

20: de le cunoşti hotarul,

hai, du-Mă tu de mână la-ncheietura lor!

21: Le ştii?, că doar pe-atunci erai şi tu născut,

şi-al anilor tăi număr îl ştii cât e de mare…

„Ironie divină!”[31].

22: Ajuns-ai tu vreodată-n cămările zăpezii?

dar grindina, văzut-ai din ce cămări se-azvârle

23: ca Eu să-ţi port de grijă când te pândesc vrăjmaşii

la vreme de războaie, la ceas de bătălii?

24: De unde iese bruma?

de und-se răspândeşte austrul pe pământ?

Austrul: „Vântul de miazăzi, Notos, este vântul cald care aduce ploaia”[32].

25: Au cine-i gată ploii largi curgeri în şuvoaie

şi fulgerului cale şi tunetului drum,

26: aşa încât să plouă-n pământ nelocuit

şi-n apriga pustie umblată de ţipenii,

27: să sature pământul înţelenit, deşert,

să facă să răsară păşuni cu iarbă deasă?

28: Hai, cine-i tatăl ploii

şi cine-i cel ce naşte în aer stropi de rouă?

Numind pe Dumnezeu tată şi născător al celor create „nu descrie firea [creată] ca fiind din firea Lui, ci că naşterea (adică producerea) fiecăreia dintre cele ce sunt făcute este din voinţa Lui. Nimic nu este din fiinţa (εκ της ουσίας) Lui, ci toate s-au făcut prin voinţa Lui. Fiecare este după cum a fost făcut”[33].

29: Ce pântec naşte gheaţa

şi cine zămisleşte, mai blândă, bruma-n cer,

„Pentru Ioan Gură de Aur, imaginile de zămislire şi naştere trimit la Cel care este cauza primă şi unică şi evidenţiază că făpturile erau modelate chiar înainte de a fi realizate pe deplin (cf. Comentariu la Iov, XXXVIII, 22)”[34].

30: să se pogoare, apă, dar nu curgând ca apa?

Adâncul are-o faţă; ei, cine-a rânduit-o?

„Primul stih în Textul Masoretic: când se prefac (literal: ascund – n. t.) apele în piatră”[35].

31: Ştii tu prin ce belciuge Pleiadele se leagă?

Deschis-ai tu-ngrădirea ce ţine Orionul?

Pleiade echivalează termenul ebraic kimah, care desemnează o stea strălucitoare sau chiar o constelaţie. Cornilescu traduce prin Găinuşa; Orion (= cel ce este strălucitor; nebunatic) – constelaţie cunoscută din vechime, echivalează termenul ebraic kesil (= nebun). „Textul Masoretic are: Eşti tu în stare să înnozi legăturile Pleiadelor şi funiile Orionului să le desfaci?”[36].

32: Au tu eşti cel ce sparge, la vreme, Zodiacul

şi-aduce jos, de chică, luceafărul-de-seară?

Zodiacul: semnele zodiacului se referă la 12 constelaţii învecinate care se pot vedea în zona circulară a sferei cereşti, prin faţa cărora trece drumul aparent al soarelui. Luceafărul de seară  echivalează Ursa [mare] din Textul Masoretic.

33: Ce zici?: cunoşti tu oare schimbările din cer

şi cele de sub ceruri, că laolaltă merg?

„Versetul nu implică, neapărat, o doctrină astrologică, ci observaţia că anumite fenomene terestre sunt determinate sau condiţionate de fenomene cosmice (cum ar fi atracţia şi fazele lunii asupra mareelor sau asupra ciclului sanguin al femeii)”[37].

34: Poţi tu să chemi la tine, cu voce arsă, norul,

şi el să mi te-asculte cu revărsări de apă?

35: Poţi tu trimite-n ţintă iuţi trăsnete, şi ele

să meargă şi să-ţi spună: – Ajuns-am; ce să facem?…

36: Cine i-a dat femeii ştiinţa de a ţese,

ca şi pe-aceea, veche, de-a face-alesături?

Dacă textul grec e limpede, cel ebraic e enigmatic: „Textul Masoretic are: Cine a aşezat în tuhoth înţelepciune şi a pus în  sekhewi înţelegere? Apar aici două cuvinte enigmatice. Primul, tuhoth, a fost interpretat ca lăuntrul omului (inima), sau ca nor, sau, făcându-se legătura cu zeul Thot, ca pasărea egipteană ibis (în paralel cu sensul cocoş pentru celălalt cuvânt, sekhewi). Cel de-al doilea termen, sekhewi, poate însemna şi apariţie cerească, fenomen”[38].

„Dumnezeiasca Scriptură admiră şi deşteptăciunea femeilor în ţesături, spunând: Cine a dat femeilor înţelepciunea ţesăturii sau ştiinţa broderiei? Aceasta e o lucrare a unei vieţuitoare raţională şi de o înţelepciune îmbelşugată ce ajunge până la cer”[39].

37: Au cine ţine-n număr, cu-nţelepciune, norii,

şi cerul îl apleacă, prielnic, spre pământ,

„Cu înţelepciune: Ioan Gură de Aur are de înţelepciune, ceea ce dă o frumoasă expresie poetică, nori [plini] de înţelepciune (Comentariu la Iov, XXXVIII, 28). ♦ Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi burdufurile cerului le apleacă”[40].

38: să se reverse-asupră-i ca pulberea-n vântoase,

măcar că-l întărisem ca piatra-n patru muchii?

„Textul Masoretic are: Pentru ca pulberea să se adune grămadă, iar bulgării să se lipească între ei”[41].

„Cine este tatăl ploii? Cine a născut picăturile de rouă? (38, 28). Cine este Cel care a îngroşat aerul în nori şi a poruncit ca să poarte apele ploilor? Cine este Cel care uneori aduce de la miazănoapte nori care strălucesc ca aurul (37, 22), iar alteori îi preface într-un fel şi iarăşi îi transformă în felurite cercuri şi în alte forme? Cine este Cel care poate să numere norii cu înţelepciunea Sa? Despre El se spune în Cartea lui Iov: El cunoaşte câte feluri de nori sunt; El a aplecat cerul la pământ (38, 37). Şi: Cel care numără norii cu înţelepciunea (38, 37. Şi: Nu s-a rupt norul sub el (26, 8). Cu toate că sunt atâtea măsuri de apă în nori, totuşi norii nu se rup, ci apa se coboară pe pământ cu multă ordine. Cine este Cel care scoate vânturile din vistieriile lor (Psalmi 134, 7)? Cine este, după cum am spus, Cel care a născut picăturile de rouă? Din al Cui pântece iese gheaţa?(38, 29). Firea ei este de apă, dar este tare ca piatra. Uneori apa se face zăpadă ca lâna; alteori slujeşte Celui ce răspândeşte negura ca cenuşa (Psalmi 147, 5); alteori o face tare ca piatra pentru că Dumnezeu cârmuieşte apa aşa cum vrea. Natura apei este de un singur fel, dar lucrarea ei este foarte puternică”[42].

39: Tu eşti cel ce vânează mâncare pentru lei

şi potoleşte foamea balaurilor mari,

40: când toţi aceştia, gheme-n culcuşuri, stau la pândă

sau se ascund în dese  hăţişuri prin păduri?

41: Cine-a avut în grijă să-ndestuleze corbul,

când puii lui spre Domnul de foame croncănesc

şi umblă-ncoace-ncolo în căutarea hranei?

Versetele 39-41: „Ioan Gură de Aur apropie pasajul de Matei 6, 26-30 (priviţi păsările cerului… iarba câmpului): faptul că Dumnezeu Se îngrijeşte şi de sălbăticiuni arată belşugul providenţei Lui (cf. Comentariu la Iov, XXXVIII, 33)”[43].

„Cerurile, puse în mişcare prin conducerea Lui, se supun Lui în pace. Ziua şi noaptea îşi continuă drumul poruncit de El, neîmpiedicându-se una cu alta. Soarele, luna şi ceata de stele, potrivit poruncii Lui, îşi desfăşoară în unire, fără vreo abatere, hotarele ce li s-au pus. Pământul, rodind potrivit voinţei Lui, dă, la timpuri potrivite, tot felul de hrană oamenilor, animalelor şi tuturor vieţuitoarelor de pe el, fără să se împotrivească sau să schimbe ceva din legile puse de El. Regiunile cele nedescoperite ale abisurilor şi cele nepovestite ale adâncurilor se ţin prin aceleaşi porunci. Întinderea cea nesfârşită a apelor mării, alcătuită la creare în adunări de mări, nu depăşeşte hotarele ce i s-au pus, ci face aşa precum i s-a poruncit. Că a spus Dumnezeu: Până aici să vii şi valurile tale în tine se vor sfărâma (38, 11). Oceanul cel fără de sfârşit pentru mintea oamenilor şi lumile, care se află dincolo de el, se conduc de aceleaşi legi ale Stăpânului. Anotimpurile: primăvara, vara, toamna şi iarna, vin în pace unele după altele. Locurile vânturilor îşi împlinesc la timpul lor, fără tulburare, slujirea. Izvoarele cele pururea curgătoare, create pentru desfătarea şi sănătatea noastră, dau fără întrerupere oamenilor sânurile lor, ca să vieţuiască. Cele mai mici vieţuitoare se adună unele cu altele în unire şi pace. Marele Creator şi Stăpânul tuturora a poruncit ca toate acestea să fie în pace şi unire. A făcut bine tuturor creaturilor Lui, dar mai presus de toate nouă, care căutăm scăpare la îndurările Lui, prin Domnul nostru Iisus Hristos”[44].

---

[1] BBVA, p. 606

[2] SEP 4/II, p. 132

[3] Omilii, LIII, 45

[4] SEP 4/II, p. 132

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI

[6] SEP 4/II, p. 133

[7] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 23

[8] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 3

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 21

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, I, 9

[11] BBVA, p. 606

[12] SEP 4/II, p. 133

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, IV

[14] Textul se referă la monahi, dar poate fi extins la toţi dreptcredincioşii.

[15] Mai exact: cum zice Cartea Iov, căci Acela ce grăieşte aici este Dumnezeu.

[16] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, 22

[17] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, II, 3, 8

[18] SEP 4/II, p. 133

[19] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 11

[20] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, XI

[21] SEP 4/II, p. 133

[22] BBVA, p. 607

[23] SEP 4/II, p. 134

[24] SEP 4/II, p. 134

[25] BBVA, p. 607

[26] SEP 4/II, p. 134

[27] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[28] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 11

[29] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 19

[30] SEP 4/II, p. 134

[31] BBVA, p. 607

[32] SEP 4/II, p. 135

[33] Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, I, 6, 7

[34] SEP 4/II, p. 135

[35] SEP 4/II, p. 135

[36] SEP 4/II, p. 135

[37] BBVA, p. 608

[38] SEP 4/II, p. 136

[39] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, II, 24

[40] SEP 4/II, p. 136

[41] SEP 4/II, p. 136

[42] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 9

[43] SEP 4/II, p. 136

[44] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XX, 1-11

Comentarii la Iov – 37

CAPITOLUL 37 – Cuvântul lui Elihu (continuare).

 

1: Da, inima din mine sub cer s-a scuturat

şi-a curs din locul ei.

2: Auzi, ascultă-n iureş a Domnului mânie,

cum cercetarea-I iese din gură ca un tunet.

3: Sub ceru-ntreg ţâşnirea,

lumina Lui, ea însăşi pe aripile Terrei.

Parc-am fi preferat aici: pe aripile lumii, de pildă…  Lumina Lui: „Textul Masoretic are: fulgerul Lui. Se considera că pământul este plat ca un disc, astfel încât fulgerul putea să-i atingă marginile. ♦ marginile: literal: aripile”[1].

4: În urma ei, un vuiet cu voce de strigare:

El tună lung din glasul nestăvilirii Lui,

nimic nu se opreşte, căci vocea Lui se-aude.

5: Cel-Tare face tunet din glasu-I minunat

căci lucruri mari lucrează, necunoscute nouă.

6: Poruncă-i dă zăpezii: – Te-aşterne pe pământ!,

şi ploi să cadă iarna, ale puterii Lui.

7: Pe omul tot, El pune, cu mâna Sa, pecete,

aşa ca fiecare să-şi ştie slăbiciunea.

„Neschimbarea e păstrată pentru veacul viitor. Iar în cel de faţă, când e vreme de curăţie, de pace şi de mângâiere dumnezeiască, când de tulburare, de învălmăşeală, de tristeţe. Şi aceasta pe măsura vieţuirii şi înaintării fiecăruia şi după judecăţile pe care le ştie singur Domnul. Iar aceasta se întâmplă pentru ca să se arate, prin acestea, slăbiciunea noastă. Căci fericit este, zice, cel ce cunoaşte neputinţa sa (cf. Iov 37, 7), ca să nu ne încredem în noi înşine, cum zice Pavel, ci în Cel ce învie morţii (II Corinteni 1, 9). Şi aşa să alergăm neîncetat spre Dumnezeu întru smerenie şi pocăinţă şi mărturisire”[2].

8: Sălbăticiunea intră sub adăpostul ei

şi-adoarme în culcuş.

9: Furtuna vine-n cercuri din tainice cămări,

din culmi înalte, frigul.

10: Suflarea Celui-Tare preface apa-n gheaţă,

El cârmuieşte apa precum Îi este voia;

„Stihul al doilea în Textul Masoretic: şi întinderile de apă se întăresc”[3].

11: şi norul se prelinge ungând pe cel ales,

lumina lui pătrunde prin ceaţă, risipind-o.

„Asocierea, aproape suprarealistă, dintre norul care, de obicei, udă prin ploaie, verbul a aplica un unguent şi adjectivul substantivat alesul sau cel ales poate constitui o referire la norul care l-a uns pe Moise ca ales al lui Dumnezeu. Textul capătă astfel o dimensiune duhovnicească”[4]. „Textul Masoretic are: El încarcă cu umezeală norii, împrăştie norul fulgerul Lui (?)”[5].

12: El este Cel ce-nvârte, rotund, pornite cicluri,

în propria-I voinţă, spre săvârşirea lor;

oricâte porunceşte

se rânduiesc printr-Însul, cu totul, pe pământ;

13: ori pentru vreo certare, ori pentru moarte-n lut,

ori pentru orice milă ce s-ar afla într-Însul.

14: O, ia aminte, Iov,

stai locului şi-nvaţă a Domnului putere!

15: Ştii tu ce aşezare Şi-a pus în fapte Domnul

când El din întuneric a izvorât lumină?

Versetele 15-18: „Textul Masoretic are: 15. Ştii tu oare planul lui Dumnezeu asupra lor şi cum face să strălucească fulgerul în norii Săi? 16. Cunoşti tu clătinarea norilor, minunăţii ale unei ştiinţe desăvârşite? 17. Când hainele tale sunt fierbinţi şi pământul e nemişcat sub vântul de miazăzi, 18. ai întărit tu împreună cu El norii ca pe o oglindă de metal turnat?”[6].

16: Ştii tu vârtejul tainic ce risipeşte norii

şi taina dinlăuntru-a căderii celor răi,

17: tu, omul cel al cărui veşmânt se încălzeşte

când vântul din austru se odihneşte-n câmp?

18: Poţi tu să-ntinzi tăria cu Cel-De-odinioară,

cea tare ca lumina răsfrântă-n revărsări?

19: Învaţă-mă, hai, spune-mi, ce voi grăi cu El?

şi, dacă da, eu vorba mi-o priponesc aici.

„Textul Masoretic are în plus: din pricina întunericului”[7].

20: Stau oare lângă mine un scriitor, o carte,

ceva care să-l facă pe om să stea tăcând?

„În Textul Masoretic textul e foarte neclar”[8].

21: Că nu toţi văd lumina aceea preacurată

de-atunci, din începuturi, lucind din depărtări,

aşa cum ea luceşte când El aprinde norii,

22: da, nori de miazănoapte, cu faţa lor de aur,

în care numai slavă e-Atoateţiitorul.

Versetele 21-22: „În Textul Masoretic  versetul continuă descrierea furtunii de vară: 21. Deodată nu se mai vede lumina strălucitoare, [ascunsă] de nori, apoi vântul trece şi îi mătură. 22. De la miazănoapte vine [lucire de] aur; în jurul lui Dumnezeu, măreţie înfricoşătoare”[9].

23: Că nu aflăm un altul la fel întru putere

ca El, Cel ce dreptate le face celor drepţi;

tu nu vrei să-L auzi?

24: De-aceea ne vom teme noi, oamenii, de El,

cu teama omenească a inimii-nţelepte”.

Întreg capitolul vorbeşte despre atotputernicia lui Dumnezeu, asupra căreia glosează un comentariu, adăugând şi alt atribut, acela al înţelepciunii (prezent şi acesta, de altfel, în capitolul 37 al Cărţii Iov): „Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu Cel mai înainte de veacuri, Cel necuprins şi Cel atotputernic, Atotţiitorul, putea desigur şi fără întruparea Sa să-l izbăvească pe om de moarte şi de robia diavolului. Pentru că pe toate le poartă şi le susţine cu Cuvântul puterii Sale şi toate sunt supuse stăpânirii Sale celei dumnezeieşti, după cuvântul lui Iov, nimic nefiindu-i Lui cu neputinţă. Căci tăria şi puterea făpturii zidite nu poate să se împotrivească puterii Ziditorului ei şi nimic nu este mai puternic decât Atotputernicul. Dar lucrul cel mai potrivit cu firea şi slăbiciunea noastră, şi care se potrivea cel mai bine şi Celui ce-l lucra, era întruparea Cuvântului lui Dumnezeu”[10].

---

[1] SEP 4/II, p. 130

[2] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 43

[3] SEP 4/II, p. 131

[4] BBVA, p. 605

[5] SEP 4/II, p. 131

[6] SEP 4/II, p. 131

[7] SEP 4/II, p. 132

[8] SEP 4/II, p. 132

[9] SEP 4/II, p. 132

[10] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XVI, 1

Comentarii la Iov – 36

CAPITOLUL 36 – Cuvântul lui Elihu (continuare).

 

1: Mergând mai departe, Elihu a zis:

 

2: „Îngăduie-mă încă puţin, ca să te-nvăţ,

că-n mine încă este destul din ce-am să-ţi spun.

3: Ştiinţa mea cea multă porni-va de departe,

iar eu din fapte drepte porni-voi să grăiesc

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi Celui care m-a făcut să-I dau dreptate”[1].

4: cu-adevărat; că altfel, de-ar fi din vorbe strâmbe,

tu strâmb vei înţelege.

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Ci unul cu ştiinţă desăvârşită este lângă tine”[2].

5: Să ştii şi tu că Domnul n-alungă pe cel bun,

pe cel ce-şi ia puterea din inima lui tare;

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Iată, Dumnezeu este puternic şi nu alungă [pe nimeni], puternic în tăria inimii”[3].

6: pe cel fără de lege nu-l cheamă iar la viaţă,

dar de la El săracii îşi vor primi dreptatea;

Cel fără de lege: „Termenul aseves îl desemnează pe omul necredincios, dar şi pe cel care are o credinţă, dar e lipsit de evlavie, de trăirea credinţei, de respectarea normelor morale ce izvorăsc din propria-i credinţă”[4].

Nu-l cheamă iar la viaţă: „zoopieo = a face (pe cineva) viu, a însufleţi. Bătrânii noştri din 1688 şi 1914 îl traduc cu a învia. Înţelesul versului este acela că Dumnezeu nu-l va rechema la viaţă (spre învierea vieţii, Ioan 5, 29) pe cel ce nu şi-a trăit adevărul credinţei. Compară şi cu Ioan 5, 21: Tatăl îi învie pe cei morţi şi le dă viaţă. Aşadar, e vorba nu numai de înviere ca fapt în sine, ci şi de ceea ce urmează după ea: viaţa (la Evanghelistul Ioan cuvântul viaţă nu se referă niciodată la viaţa fizică, ci numai la cea spirituală), sau judecata (osânda)”[5].

7: El nu-Şi întoarce ochii din faţa celor drepţi,

ci cu-mpăraţii-n tronuri

biruitori îi face; şi se vor înălţa.

8: Cei slabi, încătuşaţii,

picioarele şi-or prinde în laţul sărăciei

9: şi-apoi li se va spune-n poveste ce-au făcut

şi ce-au greşit, anume că se credeau puternici.

10: Ci El va lua aminte cu-auzul la cel drept

zicând: – Se vor întoarce din strâmbătatea lor.

„Primul stih în Textul Masoretic: Şi le deschide urechile la mustrare”[6].

11: De-or asculta [de Domnul] şi dacă-I vor sluji,

în bunătăţi plini-vor belşugul lor de zile

şi-n cuviinţă, anii.

Cuviinţă: „strălucire: gr. ευπρέπεια, demnitate, maiestate, bună cuviinţă (traducerea tradiţională este mare cuviinţă)”[7].

12: Necredincioşii însă nu se vor mântui,

că n-au avut voinţă pe Domnul să-L cunoască,

şi dac-au fost sub ceartă, ei tot n-au ascultat.

„Textul Masoretic are: Iar dacă nu ascultă, vor pieri străpunşi de suliţă şi vor muri fără să ştie”[8].

13: Făţarnicii lăuntrici îşi vor stârni mânie;

nu vor striga, căci gura le e de-acum legată.

Făţarnicii lăuntrici: „Literal: făţarnicii cu inima (ipokrite kardia). Este vorba nu de ipocriţii clasici, care-i înşală pe oameni prin aparenţe false, ci de ipocriţii care se înşală pe ei înşişi, în forul lor interior, printr-o subtilă pervertire a adevărului obiectiv într-un adevăr personal. Dacă făţarnicul din prima categorie îşi conduce în mod deliberat ipocrizia, cel de-al doilea riscă să nu se mai poată controla”[9].

14: De tânăr să le moară, deci, sufletul din ei

şi viaţa lor să fie rănită-adânc de îngeri,

Să fie rănită-adânc de îngeri: „Textul Masoretic are: şi viaţa lor printre desfrânaţi – aluzie la idolatrie şi la prostituţia sacră ce se practica pe lângă templele păgâne”[10].

15: că ei pe cel nevolnic şi slab l-au necăjit;

dar [Domnul] rânduieşte dreptate celor blânzi.

„Textul Masoretic are: Dar El îl izbăveşte pe sărac prin [însăşi] sărăcia lui şi prin suferinţă îi deschide urechea”[11].

16: Pe tine dar din gura vrăjmaşilor te-o scoate

să-ţi fie masa-ntinsă şi plină de grăsime,

încât să se reverse-n adâncul de sub ea.

„Textul Masoretic are: Şi pe tine vrea să te tragă afară din gura strâmtorării, la loc larg fără oprelişti, iar masa ta [să fie] plină de tot belşugul (literal: grăsime – n. t.)”[12].

17: Nu, nu va sta dreptatea departe de cei drepţi!

18: În schimb, mânie mare pe cei necredincioşi

cu daruri necurate primite pe nedrept.

Versetele 17-18: „În Textul Masoretic textul e dificil. Una din interpretările posibile: 17. Atunci tu vei face judecată celor răi şi mâinile tale vor împărţi dreptatea. 18. Dar ia seama ca bogăţia să nu te ademenească şi vreun dar bogat să nu te corupă! (Terrien)”[13].

19: De bunăvoie mintea să nu te-abată-n cale,

ea, de la ruga celor slăbiţi întru nevoi.

Din cei ce au puterea

20: să nu-l scoţi pe nici unul afar’ în toiul nopţii

ca-n locul său să urce mulţime de norod;

„Text dificil, cu punctuaţie derutantă în Septuaginta. Cât despre cel masoretic, el este atât de alterat, încât versetele 19 şi 20 sunt foarte departe de un înţeles cât de cât limpede, ceea ce-l face pe Osty să le lase netraduse, spre a nu cădea în capcana unor tălmăciri fanteziste. Cel de faţă pare a se referi la greşala de a detrona o personalitate spre a o înlocui cu entităţi gregare”[14].  „Şi în Textul Masoretic textul e la fel de neinteligibil; fiecare traducător propune diferite emendări pentru a-i da cât de cât un sens”[15].

21: fereşte-te să lucri ceva fără-de-cale,

că-ntru aceasta liber vei fi de sărăcie.

22: Cel-Tare întăreşte întru tăria Lui,

că, iată, cine-i oare puternic cum e El?

„Versetul 22 marchează începutul ultimei secţiuni din discursul lui Elihu, rezervat atotputerniciei divine”[16].

23: Cine-a făcut cercare în lucrurile Lui

şi cine-i ca să-I spună: Strâmb ai lucrat aici!?

24: Adu-ţi aminte: mare-i lucrarea Lui, pe care

o laudă tot omul.

„Al doilea stih în Textul Masoretic este: pe care au cântat-o oamenii”[17].

25: Tot omul vede-n sine

câţi pământeni ca dânsul au trupul plin de răni.

„Al doilea stih în Textul Masoretic este: omul o priveşte de departe”[18].

26: Cel-Tare-i pretutindeni, dar noi nu vom cunoaşte

al anilor Săi număr, fiind El nesfârşit.

27: Bob numărat Îi sunt Lui grăunţii mici de ploaie,

cei ce-naintea ploii se strâng, de sus, în nor;

„Elihu deschide o amplă pledoarie menită să ateste puterea şi măreţia lui Dumnezeu ce se manifestă îndeosebi prin fenomenele meteorologice (fenomene, adăugăm noi, pe care omul nici astăzi nu le poate controla), cu scurte şi neaşteptate incursiuni în efectele acestora asupra omului şi animalelor. Autorul foloseşte uneori metafore de o rară subţirime”[19]. 

„Aşadar, Cel ce a aşezat pe toate cu cumpănă şi cu măsură – că după cum spune Iov: La El sunt numărate şi picăturile de ploaie – ştia cât timp i-a rânduit lumii spre dăinuire şi cât de multă hrană să-i fie dată focului. Aceasta-i pricina belşugului de ape la facerea lumii”[20].

28: când cad, ei cad în sine ca nişte vechituri

umbrind mulţimi nespuse de pământeni cu norul.

El vreme rânduit-a la fiare şi cirezi,

ca ele să-şi cunoască, la ceasul lor, culcuşul.

Acestea toate-n cuget nu-ţi dau nici o uimire?

şi inima din tine nicicum n-o primenesc?

„Textul Masoretic are: Iar norii o revarsă şi o picură deasupra multor oameni”[21].

29: Şi dacă vei pricepe cum se lărgeşte norul

fiind cu sine însuşi egal în cortul lui,

30: ei bine, iată, [Domnul] a-ntins spre el o rază,

şi el acoperit-a străfundurile mării.

„Dacă cineva încearcă să vorbească despre Dumnezeu, mai întâi să vorbească despre marginile lumii. Locuieşti pământul şi nu cunoşti marginea locuinţei tale şi a pământului! Cum vei putea să înţelegi, după vrednicie, pe Făcătorul pământului? Vezi stelele, dar pe Făcătorul lor nu-L vezi. Numără stelele pe care le vezi şi atunci vorbeşte despre Cel care nu se vede, despre Cel care numără mulţimea stelelor şi le numeşte pe toate cu numele lor (Psalmi 146, 4). Picăturile ploilor mari, care au căzut de curând, aproape că ne-au prăpădit[22]. Numără numai picăturile care au căzut peste acest oraş; dar nu peste oraş; numără, dacă ţi-i cu putinţă, picăturile care au căzut timp de o oră peste casa ta. Totuşi, este cu neputinţă. Cunoaşte-ţi, deci, slăbiciunea! Din acestea cunoaşte puterea lui Dumnezeu. Picăturile ploii sunt numărate de El (v. 27), nu numai cele vărsate acum peste tot pământul, ci de totdeauna chiar. Soarele este făptura Lui; este mare, dar foarte mic în comparaţie cu tot cerul. Uită-te mai întâi la soare şi după aceea iscodeşte pe Stăpân”[23].

31: Că-ntru acestea [Domnul] va judeca popoare

şi celor în putere le dă belşug de hrană.

Toate acestea sunt aplicate şi îngerilor, trimişi de Dumnezeu să-i lumineze pe oameni: „Aceasta arată puterea lor roditoare, de viaţă făcătoare, sporitoare şi desăvârşitoare, care producând ploaia spirituală, trezeşte prin revărsarea valurilor ei în sânul primitor al durerilor naşterea vieţii”[24].

32: Cu mâinile-amândouă El fulgerul l-ascunde

şi tot El îl trimite spre ţintă să lovească;

33: tot El îi dă de veste prietenului Său,

şi despre-agoniseală, şi despre nedreptate.

„Textul Masoretic are: Tunetul (cuvântul are un omograf care înseamnă «prieten» – n. t.) Său vesteşte despre El, chiar şi turmele [Îi simt] venirea. Stihul al doilea este neclar şi s-au propus şi alte emendări”[25].

---

[1] SEP 4/II, p. 127

[2] SEP 4/II, p. 127

[3] SEP 4/II, p. 127

[4] BBVA, p. 603

[5] BBVA, p. 603

[6] SEP 4/II, p. 128

[7] SEP 4/II, p. 128

[8] SEP 4/II, p. 128

[9] BBVA, p. 604

[10] SEP 4/II, p. 128

[11] SEP 4/II, p. 128

[12] SEP 4/II, p. 128

[13] SEP 4/II, p. 129

[14] BBVA, p. 604

[15] SEP 4/II, p. 129

[16] SEP 4/II, p. 129

[17] SEP 4/II, p. 129

[18] SEP 4/II, p. 129

[19] BBVA, p. 604

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, III, 5

[21] SEP 4/II, p. 130

[22] Amănunt care privea pe ascultători, referindu-se la vreun eveniment recent. Cuvântarea se va fi ţinut în anotimpul ploios.

[23] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VI, 4

[24] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, 6

[25] SEP 4/II, p. 130

Comentarii la Iov – 35

CAPITOLUL 35 – Cuvântul lui Elihu (continuare).

 

1: Elihu a vorbit mai departe şi a zis: 

 

2: „De ce-ai adus tu toate acestea-n judecată?

Tu cine eşti, de zis-ai: – Eu, eu sunt drept la Domnul!?,

3: sau spui: – Ce-mi este bine sau rău, păcătuind?

„Textul Masoretic are: Căci ai zis: «Ce-ţi pasă? Ce folos am de-am păcătuit sau nu?»”[1].

4: Acum îţi voi răspunde,

şi ţie, dar şi celor ce-ţi sunt prieteni, trei.

5: Priveşte-n cer şi vezi

şi socoteşte norii, cât îţi sunt ei de sus.

6: Păcătuieşti; ei, şi?

iar dacă mult îţi este păcatul, ce poţi face?

7: De vreme ce, să zicem, eşti drept, Lui ce-o să-I dai?

sau, dacă vrei, ce oare ia El din mâna ta?

8: Păcatul tău l-atinge tot pe un om ca tine,

dreptatea ta-l priveşte pe fiul pui de om.

9: Ei sunt acei ce strigă sub cruntă asuprire

şi ei răcnesc din braţu-nmulţit în jurul lor.

10: Şi n-au zis: – Unde-i Domnul, Cel care m-a făcut?

şi Cel ce rânduieşte vegheri la ceas de noapte,

Rânduieşte vegheri [străjile]: „Textul Masoretic are: inspiră cântece”[2].

11: Cel ce mă osebeşte de vitele ţărânii,

de păsări în văzduh?

„Textul Masoretic are: Ne învaţă mai mult decât pe dobitoace şi mai mult decât pe păsările cerului ne-a înţelepţit”[3].

12: Acolo or să strige şi n-or fi auziţi,

şi-aceasta din pricina ocării celor răi.

13: Că Domnul nu voieşte să vadă făr-de-calea;

Atoateţiitorul, El Însuşi ia aminte

Făr-de-calea: „Cuvântul atopos nu se află decât în cartea lui Iov (de şase ori) şi în Cartea Proverbelor (o dată) şi înseamnă tot ceea ce nu este la locul său, ceea ce e alături de calea normală, ceea ce e straniu, insolit, extravagant, incomod, fără noimă. Deseori (ca şi în cazul de faţă) e folosit în paralelă cvasi-sinonimică cu anomos = nelegiuit, cel fără de lege. Spre deosebire de acesta, care are o nuanţă statică, primul introduce dinamismul păcatului care se face din mers, prin simpla abatere de la calea lui Dumnezeu”[4].

14: la cei fără de lege, şi mă va mântui.

Iar dacă poţi să-L lauzi, aşa cum este El,

El te-o chema-nainte-I şi te va judeca.

Versetele 13-14: „De la al doilea stih din v. 13, Textul Masoretic are: Şi Cel puternic nu ia seama 14. nici când tu zici că nu-L vezi, procesul e în faţa Lui şi tu aştepţi”[5].

15: Şi-acum, că nici mânia nu I se ia în seamă

şi nici că El cunoaşte prea bine ce-i greşala,

„În Textul Masoretic […]: Şi acum, dacă mânia Lui nu mustră şi nu ia seama la răzvrătire…”[6].

16: zadarnic îşi deschide Iov gura să grăiască

şi, neştiind ce spune, se-agaţă de cuvinte”.

„Ioan Gură de Aur comentează: vezi cu cât e Dumnezeu mai presus de tine! El nu pierde nimic dacă tu păcătuieşti şi nu câştigă nimic dacă tu eşti drept. Nu-L putem lăuda pe Dumnezeu după cum merită, dar este important să-L lăudăm pentru purtarea Lui faţă de noi (cf. Comentariu la Iov, XXXV, 1-4)”[7].

---

[1] SEP 4/II, p. 126

[2] SEP 4/II, p. 126

[3] SEP 4/II, p. 126

[4] BBVA, pp. 602-603

[5] SEP 4/II, p. 127

[6] SEP 4/II, p. 127

[7] SEP 4/II, p. 126

Comentarii la Iov – 34

CAPITOLUL 34 – Cuvântul lui Elihu (continuare).

 

1: Elihu a vorbit mai departe şi a zis:

 

2: „Deci, ascultaţi la mine, voi, cei cu-Nţelepciunea,

deschideţi-vă-auzul, voi, cei ce-aveţi Ştiinţa;

3: urechea e cea care cuvintele le cearcă

aşa precum gâtlejul mâncările le gustă.

4: Să judecăm de-aceea noi înşine ce-i drept,

e bine să cunoaştem noi între noi ce-i bun.

5: Fiindcă Iov a spus-o cu gura: – Eu sunt drept,

dar Domnu-ndepărtează de mine judecata;

6: El judecăţii mele i-a-mpotrivit minciuna;

adâncă mi-i săgeata; eu, fără strâmbătate…

„Primul stih în Textul Masoretic: Cu privire la dreptatea mea sunt [socotit] mincinos”[1].

7: Ah, cine e ca Iov

să bea cu uşurinţă batjocura ca apa,

Vorbind despre îndelunga răbdare, un părinte îşi sfătuieşte ucenicul: „Fă-te dar ca Iov, bând batjocura ca apa. Fă acestea şi cugetă totdeauna la ele”[2].

8: fără păcat şi fără nici cea mai mică vină

şi făr’ să-şi fi dat mâna cu cei fără de lege,

nici să fi mers pe cale cu cei necredincioşi?

9: Să nu zici: – Nu e omul cel care cercetează,

ci de la Domnu-i vine cerească cercetare.

Versetele 8-9 în „Textul Masoretic: 8. Umblă în tovărăşie cu făptuitorii fărădelegii şi merge alături de oamenii ticăloşi.  9. Căci a spus: «Nu-i e de folos omului să-şi afle desfătarea în Dumnezeu!»”[3].

10: De-aceea luaţi aminte, voi, inimi pricepute:

Nu-mi fie ca sub Domnul să fac ceva de rău,

sub Cel-Atotputernic să-l tulbur pe cel drept;

„Stihurile al doilea şi al treilea în Textul Masoretic: Departe e de Dumnezeu răutatea! Departe e de Cel Puternic nedreptatea!”[4].

11: Căci El plăteşte omul întocmai după faptă,

da, El pe om îl află în chiar purtarea lui.

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Îl răsplăteşte pe om după căile lui”[5].

12: Tu crezi că Domnul face ceva lipsit de noimă,

că Cel-Atotputernic încurcă judecata,

13: El, Cel ce-a dat pământul?

Cine-a făcut pământul şi lumea de sub cer?

„Textul Masoretic are: Cine I-a încredinţat pământul şi cine L-a pus peste lumea întreagă?”[6].

14: Că dac-ar vrea El totul pe loc să se oprească

şi duhul dintr-o dată să-l ţină lângă Sine,

„Aici nu e vorba de Duhul Sfânt, ci de duhul lui Dumnezeu care pune şi menţine totul în mişcare. În ebraică: Dacă El Şi-ar chema duhul înapoi / şi suflarea Şi-o va aduna la Sine…, un paralelism sinonimic care pledează pentru nemajuscularea substantivului duh”[7].

„Omul care iubeşte credinţa se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu[8]. Ai voit, zice, şi toate au stătut înaintea Ta. Şi de multe ori poate face toate din cele ce nu sunt. Iar cunoştinţa nu poate face ceva fără materie. Cunoştinţa nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii. Pentru ce? Pentru că firea cugetătoare a apei nu primeşte pe spatele ei greutatea trupului şi cel ce se apropie de foc se arde, şi de-ar îndrăzni cineva să se apropie de acestea, s-ar primejdui”[9].

15: atunci deodată totul din viaţă ar muri

şi omul s-ar întoarce-n pământul de-nceput.

De aici, se aduce laudă lui Dumnezeu, „Cel ce a întemeiat pământul pe ape şi i-a dat duh ca să-l hrănească, a Cărui suflare dă viaţă universului; că dacă-şi va opri Duhul Său, universul va pieri”[10].

16: De nu pricepi, ascultă!,

auzul tău să vadă cuvintele cum sună!

17: Vezi tu că veşnic este, şi-n veşnicie drept,

Cel ce urăşte-n lume din veac fărădelegea

şi-i pierde pe cei răi,

„În Textul Masoretic: Oare cine urăşte dreptatea [poate] cârmui? Oare pe Cel drept şi mare Îl socoteşti ticălos?”[11].

18: El, Cel ce poat-să-i spună-mpăratului: Netrebnic!,

şi celor mari ai lumii, la fel: Nelegiuiţi!

„Primul stih în Textul Masoretic: Oare i se spune unui rege: «Nelegiuitule!»?”[12].

Aici, o tâlcuire hristologică, ce foloseşte o traducere cu sens diferit, dar care se poate armoniza cu traducerea de faţă: Iudeii, plini de mânie, spunând că trebuie să se acorde cinstirea cuvenită sâmbetei şi de către Dătătorul Legii, osândesc pe Hristos ca pe unul ce-a călcat-o, nerespectând ceea ce s-a scris: Necredincios este cel ce spune împăratului: Calci legea. De aceea au fost certaţi aspru de Mântuitorul, arătându-le că Legea a rânduit celor vechi odihna de sâmbăta ca un chip şi că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei (Luca 6, 5)”[13].  „Cine îndrăzneşte să dispună după propria putere de legile împărăteşti şi să calce cele rânduite prin hotărârea şi gândirea stăpânitorilor, decât cel învestit cu cinstea şi mărirea împărătească? De aceea, cu înţelepciune s-a zis: Fără respect este cel ce zice împăratului: Calci Legea”[14].

19: Cel ce Se uită ţintă în ochi la cel cinstit

nu ştie să-i cinstească-n cuvânt pe cei bogaţi,

să-i laude la chip

„Textul Masoretic are: cel care nu caută la faţa căpeteniilor şi nu-i dă întâietate bogatului faţă de sărac, căci mâna Lui i-a făcut pe toţi”[15].

20: pe cei ce-n van se roagă şi strigă către om,

nelegiuiţii, zbirii sărmanilor din poartă.

„Textul Masoretic are: Într-o clipă mor şi în toiul nopţii poporul se răzvrăteşte şi trece, şi sunt îndepărtaţi tiranii, dar nu de mână [de om] – text neclar, traducere conjecturală”[16].

21: Căci El pe om nu-l vede decât în fapta lui,

dar nici ea, fapta-n sine, nici ea nu-L dă uitării,

„Chiar dacă omul păcătos, nelegiuitul, e dispus să facă abstracţie de existenţa şi veghea lui Dumnezeu, conştiinţa care rezidă în faptă nu poate scăpa, până la urmă, de această prezenţă”[17].

22: că pentru cel nemernic nu-i loc de ascunziş;

23: de-acum pe omul-semen mai mult n-o să-l înşele,

fiindcă Domnu-Şi are privirea peste toţi;

„Textul Masoretic […] are: Căci nu-i stabileşte omului un termen (?) să meargă la Dumnezeu la judecată”[18].

24: El, Cel ce le cunoaşte pe cele neştiute,

slăvite, minunate şi multe fără număr,

„În Textul Masoretic: Îi zdrobeşte pe cei puternici fără să-i mai cerceteze şi-i aşază pe alţii în locul lor”[19].

25: El este Cel ce ştie şi faptele lor toate

şi Se întoarce noaptea şi-i culcă la pământ.

26: Pe cei fără credinţă îi mistuie şi-i stinge,

dar ei, cu toate-acestea, nu pier şi-n faţa Lui,

„Dispariţia fizică a păcătoşilor pedepsiţi de Dumnezeu nu înseamnă că ei au dispărut şi din perspectiva unei judecăţi finale, definitive”[20].  „Textul Masoretic are: Ca pe nişte ticăloşi îi loveşte în văzul tuturor”[21].

27: ei, cei ce de la legea lui Dumnezeu s-au dus

şi nici nu cunoscură a’ Sale judecăţi,

28: făcând la El s-ajungă strigarea celor slabi,

la El, Cel ce le-aude acestora strigarea.

29: Când El Se linişteşte, au cine-I bagă vină?

când El Şi-ascunde faţa, au cine-L va vedea?

El pentru neam e unul, şi-acelaşi pentru om,

30: şi dacă-nchide ochii când om viclean domneşte,

o face pentru răul ce vine din popor.

Versetele 29-30: „Textul Masoretic are: 29. Dar dacă El nu face nimic (literal: stă liniştit – n. t.) cine osândeşte? Ţi dacă El Îşi dezvăluie faţa, cine Îl poate zări? Dar El veghează asupra neamurilor şi asupra oamenilor laolaltă, 30. ca să nu domnească un om necredincios şi să nu se întindă curse poporului”[22].

31: Când cineva Îi spune: – Am luat zălog, dar gata,

de-acum n-o să mai iau,

32: arată-mi Tu aceea ce nu pot eu să văd,

şi-o altă nedreptate de-acum nu voi mai face…,

33: nu te la tine oare îţi vei plăti greşala?,

căci tu eşti cu cârteala şi-ai început, nu eu;

de ştii ceva, vorbeşte!

Versetele 31-33: „Textul e corupt şi greu de înţeles şi în ebraică, şi în greacă. O interpretare posibilă, bazată pe unele emendări ale Textului Masoretic, ar fi: 31. Dacă cineva Îi spune lui Dumnezeu: «Am fost amăgit, nu voi mai face răul; 32. ca să văd, învaţă-mă! Dacă am săvârşit nelegiuire, n-o voi mai face», 33. Dumnezeu ar trebui oare să pedepsească, după judecata ta? Dar ţie nu-ţi pasă. Aşa ai hotărât tu, dar nu eu! Ceea ce ştii, grăieşte!”[23].

„Traducătorul Septuagintei face ca personajul Elihu să fie de nerecunoscut în Septuaginta: dintr-un tânăr radical în indignarea sa moralistă, aşa cum apare în Textul Masoretic, devine în textul grec un apărător al celor privilegiaţi şi apologet convins al regelui. Elihu din Textul Masoretic demontează mecanismele imposturii şi dejoacă suprastructurile care ascund interese sordide. Acelaşi Elihu, în textul Septuagintei, se indignează împotriva celor care nu se înclină înaintea autorităţii. Unul pune în opoziţie dreptatea divină cu nedreptatea celor puternici, denunţă exploatarea, celălalt foloseşte elogii hiperbolice şi încurajează conformismul politic şi social”[24].

34: De-aceea înţelepţii cu inima grăi-vor,

aşa cum înţeleptul m-ascultă-n tot ce spun.

35: Dar Iov nu întru dreapta pricepere-a grăit,

iar vorbele lui toate-s lipsite de ştiinţă.

36: Nu, Iov, ci te învaţă

să nu mai dai răspunsuri precum cei ne-nţelepţi,

37: ca nu cumva prin asta să ne sporim păcatul;

că grea fărădelege va fi deasupra noastră

de-om spune vorbe multe având pe Domnu-n faţă”.

„Textul Masoretic are: dar el adaugă la păcatul său răzvrătirea, face zarvă (literal: bate din palme – n. t.) printre noi şi-şi sporeşte vorbele împotriva lui Dumnezeu”[25].

---

[1] SEP 4/II, p. 122

[2] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 19

[3] SEP 4/II, p. 123

[4] SEP 4/II, p. 123

[5] SEP 4/II, p. 123

[6] SEP 4/II, p. 123

[7] BBVA, p. 601

[8] Prin credinţă se face omul nou şi face şi pe alţii, umplându-se şi umplându-i de harul dumnezeiesc şi prefăcându-se şi prefăcând şi pe alţii după asemănarea lui Dumnezeu. El depăşeşte astfel legile naturii (n. trad.)

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LXII

[10] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, I, 7

[11] SEP 4/II, p. 123

[12] SEP 4/II, p. 123

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XII

[15] SEP 4/II, p. 124

[16] SEP 4/II, p. 124

[17] BBVA, p. 601

[18] SEP 4/II, p. 124

[19] SEP 4/II, p. 124

[20] BBVA, p. 601

[21] SEP 4/II, p. 124

[22] SEP 4/II, p. 125

[23] SEP 4/II, p. 125

[24] SEP 4/II, pp. 124-125

[25] SEP 4/II, p. 125

Comentarii la Iov – 33

CAPITOLUL 33 – Cuvântul lui Elihu (continuare).

 

1: De-aceea, Iov, ascultă cuvintele ce-ţi spun,

urechea ţi-o apleacă spre graiul meu întreg.

2: Deschis-am gura, iată,

şi limba mea grăieşte.

3: Eu inima curată o am întru cuvinte,

priceperea din buze gândeşte ce-i curat.

4: Dumnezeiescul Duh pe mine m-a făcut,

suflarea, ea mă-nvaţă, a Celui-Preaputernic.

„Iar Duhul care se trimite, care zideşte, care întăreşte, care ţine, nu este o suflare ce dispare, după cum nici gura lui Dumnezeu nu este un mădular trupesc. Pe amândouă trebuie să le înţelegem într-un chip vrednic de Dumnezeu”[1].  Versetul e folosit şi ca argument împotriva pnevmatomahilor, ce susţineau că Duhul e creatură: „Cum apoi ar fi cugetat[ă] ca creatură şi făptură o existenţă care creează împreună cu Creatorul şi că puterea şi stăpânirea în aceasta nu o are adăugată din afară şi nu e îmbogăţită cu ea în mod fals şi de la altul, ci o are de la Sine şi proprie prin fire?”[2].  „Prin urmare, Duhul are nume comun cu Tatăl şi Fiul în virtutea participării la aceeaşi fire. A fost numit apoi Duh stăpânitor, Duh al adevărului şi al înţelepciunii. Deci, acestea sunt numele Duhului, mari şi suprafireşti şi nu cuprind nici o exagerare”[3].  „Deci, cel care nu cinsteşte pe Duhul, nu cinsteşte [nici] pe Fiul, astfel, deci, lipsa de respect faţă de una dintre persoanele Treimii în Care trebuie să credem este o tăgăduire a întregii Dumnezeiri. Dacă Duhul e o creatură, atunci nu este Dumnezeu; dar în Scriptură se spune: Duhul dumnezeiesc este Cel Ce m-a făcut pe mine”[4].

„Dacă vrei să găseşti lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, ascultă-l pe Iov[5], care zice; Duhul dumnezeiesc, care m-a făcut. Şi de aceea, întărit cu acte de mărturie împotriva diavolului, şi-a păstrat pecetea unei statornicii nevătămate”[6].

O descriere, atât cât se poate face aceasta, a lucrării Duhului în lăuntrul omului: „Lucrarea dumnezeiască şi vie a Duhului, aprinzând văpaie în inimă, ca să zic aşa, şi înviorând-o în chip mai presus de lume, concentrează şi adună mintea la sine li o împiedică de la orice împrăştiere, dându-i, pe lângă seninătate şi multă mulţumire şi mângâiere, încă şi dragoste dumnezeiască, spre a vedea uşor cele dumnezeieşti şi a se învârti în jurul lor şi a-şi înfăţişa pe Dumnezeu într-un fel nou, precum şi a se bucura de El cu o iubire mare şi anevoie de purtat şi cu o veselie pe măsura ei”[7].

5: Hai, dacă eşti în stare, răspunde-mi la acestea;

nu te grăbi, ci cată la mine, eu la tine.

6: Întocmai ca şi mine, eşti plăsmuit din humă;

da, din aceeaşi humă noi suntem plăsmuiţi;

Plăsmuit: „Loc unic în Vechiul Testament pentru folosirea (de două ori) a verbului diartizo = a plăsmui, a fasona, a modela, a aranja, a da formă, ceea ce denotă crearea unei opere elaborate”[8].  Versetul este folosit de Sfântul Vasile cel Mare[9] pentru o argumentaţie, însă, care nu priveşte decât tangenţial Cartea Iov.

7: de-aceea nici o spaimă nu-ţi va veni din parte-mi,

nici mâna mea asupră-ţi va fi apăsătoare.

8: Tu însuţi chiar ai spus-o în chiar auzul meu,

din graiul gurii tale te-am auzit spunând:

9: – Curat sunt, fără vină, şi n-am păcătuit,

eu sunt fără prihană, iar nu nelegiuit;

10: dar El aflat-a-n mine o oarece pricină,

El socoteşte-n Sine că eu I-aş fi vrăjmaş,

11: îmi vâră pe la glezne picioarele-n butuci

şi căile, pe toate, tot El mi le pândeşte…

12: Cum oare zici tu: Drept sunt, şi nu m-a ascultat!,

când veşnic este Cel de deasupra omenirii?

„Textul Masoretic are: Iată, în aceasta nu ai dreptate, îţi spun, căci Dumnezeu e mai presus de om”[10].

13: Şi zici: De ce n-ascultă-n cuvânt dreptatea mea?…

„Textul Masoretic are: De ce Îi cauţi pricină? Căci de cuvintele/faptele Lui El nu dă socoteală”[11].

14: Că de vorbit El, Domnul, vorbeşte doar o dată;

a doua oară însă El Se rosteşte-n vis

„Textul Masoretic are: Dumnezeu vorbeşte într-un fel, apoi în altul, dar [oamenii] nu iau seama”[12].

15: sau, noaptea, în vedenie

precum atunci când cade grea frică peste oameni

la vreme de odihnă şi somn în aşternut;

16: atunci El dă pe faţă ascunsul gând din oameni,

cu frică-n chipu-acesta prin gând înfricoşându-i,

Ascunsul gând: „îşi propune să-l traducă, aici, pe grecescul noos-nus, cuvânt cu un conţinut foarte bogat şi profund, frecvent nu numai în filosofia tuturor timpurilor, dar şi în teologia paulină şi patristică. El poate să însemne, printre multe altele, gând, gândire, facultatea de a gândi, de a raţiona, de a pătrunde inteligibil în fiinţa ta lăuntrică. În cazul de faţă, Elihu postulează că somnul este o stare de latenţă a gândului, un gând pe care Dumnezeu îl dă pe faţă (anakalypto = a dezveli, a dezvălui, a vorbi deschis, a da pe faţă – vezi şi Iov 20, 27; 28, 11) prin mijlocirea visului sau a vedeniei onirice, fenomene menite să neliniştească sau să înspăimânte prin însăşi natura lor neobişnuită”[13].  „Textul Masoretic are: Atunci El deschide urechea oamenilor şi le întipăreşte mustrările Lui”[14].

17: ca astfel să-l întoarcă pe om din strâmbătate

şi trupul să i-l scape de prăbuşire-n hău

„Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi să-l ferească de trufie”[15].

18: şi sufletul din moarte la pândă să i-l scoată

spre-a nu fi şi el unul din cei căzuţi în luptă.

19: De-asemenea, îl mai mustră cu boală-n aşternut,

când oasele dintr-însul – vai, multe! – amorţesc,

„Ioan Gură de Aur comentează: rostul bolii nu este moartea omului, ci să-l facă pe om mai bun (cf. Comentariu la Iov, XXXIII, 3-4). Rolul purificator al suferinţei este o idee nouă pe care o introduce discursul lui Elihu”[16].

20: când trupul nu-i primeşte nici aburul din pâine

în timp ce bietul suflet pofteşte să mănânce;

„Textul Masoretic are: Nici [nu va avea] poftă de hrană aleasă”[17].

21: acestea, pân-ce carnea din el îi putrezeşte

şi oasele, golite, încep să i se vadă,

22: pân-sufletul dintr-însul se-apropie de moarte

şi viaţa lui, de iad.

23: De-ar fi chiar mii de îngeri aducători de moarte,

lui rană nu-i va face nici unul dintre ei

când inima-i gândeşte întoarcerea la Domnul

şi omului va spune păcatul său întreg

şi-şi va vădi de faţă cu toţi fărădelegea;

Când inima-i gândeşte: „Textual: de va gândi cu inima. Întoarcerea la Dumnezeu trebuie să fie un act nu numai al intelectului, ci şi al simţirii, inima fiind considerată sediul sentimentelor. Asocierea dintre noos şi kardia va căpăta o profundă dimensiune duhovnicească în practica isihaştilor, a căror rugăciune se va numi a minţii în inimă”[18].

24: atunci El [Domnul] nu-l va lăsa să cadă-n moarte

şi-i înnoi-va trupul ca varul pe perete

şi oasele lui iarăşi cu măduvă le-o umple

25: şi fragedă-i va face lui carnea, ca de prunc,

şi-i va reda lui însuşi bărbatul între oameni.

Versetele 23-25 „în Textul Masoretic: 23. Dacă se găseşte pentru un înger un mijlocitor dintr-o mie, care să-i dezvăluie omului ce este drept pentru el [să facă]  24. şi care să se milostivească şi să spună: «Izbăveşte-l ca să nu cadă în groapă: am găsit un preţ de răscumpărare pentru el»,  25. carnea i se va împrospăta ca a unui tânăr, se va întoarce la zilele tinereţii. ♦ Textul Masoretic vorbeşte despre medierea unui înger. Rolul acestuia este de a-i arăta semnificaţia suferinţei care l-a cuprins, de a-i deschide ochii asupra greşelilor sale (v. 27) şi de a mijloci pentru el la Dumnezeu (v. 24). Această concepţie apare în mai multe locuri în Vechiul Testament: mijlocirea oamenilor drepţi (cf. 42, 8), ispăşirea pentru altul (Isaia 53, 10), miljocirea îngerilor în revelaţiile profetice (Iezechiel şi Zaharia), intervenţia lor pentru a îndepărta pericolele care ameninţă omul (Psalmi 91, 11-13) sau pentru a-i transmite rugăciunile (Tobit 12, 12). Mijlocirea lor a fost presupusă de Elifaz (5, 1), iar literatura evreiască apocrifă va ilustra această temă”[19].

26: El Domnului se roagă, şi Domnul îl ascultă,

şi va intra cu faţa curată-ntru mărire

şi veste dă-ntre oameni de mântuirea sa.

27: Atunci de-abia el, omul, s-o-nvinui pe sine:

Greşit-am, făr-să-mi vină pedeapsă pe măsură;

„Ultimele două stihuri din v. 26 şi primele două din v. 27 în Textul Masoretic: Şi el Îi va vedea faţa cu strigăt de bucurie şi El îl întoarce pe om la dreptatea lui (= îl face pe om iarăşi drept – n. t.).  27. Atunci va cânta în faţa oamenilor zicând:…”[20].

28: am suflet: mântuieşte-l de tot ce-i stricăciune!,

am viaţă: fă-o astăzi să vadă-n veci lumina!…

29: Pe-acestea toate, iată, le face Cel-Puternic

cu omul: da, trei căi

30: prin care El mă scapă cu sufletul din moarte,

aşa ca viaţa-n mine să-L laude-n lumină.

Versetul a inspirat o cugetare fără mare legătură cu cele spuse aici, dar potrivindu-se cu dreptul Iov în general: „Sunt unii care se împodobesc pentru lume spre sminteala lor, noi însă ne împodobim pentru Domnul, lumina celor vii”[21]. Desigur, e vorba despre podoabe nevăzute, chiar dacă cele ale sufletului iradiază şi din chip.  „Textul Masoretic are: Ca să izbăvească sufletul din moarte, să-l lumineze cu lumina celor vii”[22].

31: Iov, ia aminte bine, ascultă la ce-ţi spun,

fii mut, eu voi vorbi.

32: De ai cuvinte-n tine, atunci, te rog, răspunde-mi!;

grăieşte, că mi-i voia ca tu să ai dreptate;

33: iar dacă nu, ascultă;

să taci acum spre cel ce te-nvaţă-Nţelepciunea”.

Cuvintele lui Elihu sună destul de pretenţios, dar astfel de exprimări pot fi întâlnite în mod curent, chiar şi atunci când decalajul dintre persoane e mult mai mare decât acela dintre Iov şi Elihu.

---

[1] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 7

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, VII

[3] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XIX

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXIV, 7

[5] De fapt, vorbeşte Elihu.

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXII, 5

[7] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 81

[8] BBVA, p. 599

[9] Despre Duhul Sfânt, 5

[10] SEP 4/II, p. 120

[11] SEP 4/II, p. 120

[12] SEP 4/II, p. 120

[13] BBVA, p. 599

[14] SEP 4/II, p. 120

[15] SEP 4/II, p. 120

[16] SEP 4/II, p. 120

[17] SEP 4/II, p. 120

[18] BBVA, p. 599

[19] SEP 4/II, p. 121

[20] SEP 4/II, p. 121

[21] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, 6, 55

[22] SEP 4/II, p. 122