Comentarii la Iov – 38

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 38 – Cuvântul lui Dumnezeu către Iov.

 

1: După ce a încetat Elihu de a mai vorbi, zis-a Domnul către Iov prin vifor şi nor:

„Iov îi ceruse lui Dumnezeu să compară amândoi în faţa unei instanţe supreme, pentru ca el să se poată dezvinovăţi. Iată că Dumnezeu rupe tăcerea şi-i vorbeşte, dar nu ca parte egală, ci ca un Atotputernic, deseori folosind ironia. Viforul şi norul sunt elemente prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine; în Textul Masoretic: i-a răspuns din mijlocul furtunii; Septuaginta menţine norul ca formă vizibilă prin care Dumnezeu îi vorbise şi lui Moise”[1].  „Augustin aseamănă acest răspuns pe care Dumnezeu i-l dă lui Iov cu teofania manifestată lui Moise sau cu schimbarea la faţă a Domnului în faţa celor trei ucenici pe munte (Annotationes in Iob 38)”[2].  Sfântul Grigorie Palama, vorbind despre Fecioara Maria, arată că acesteia, spre deosebire de drepţii de până atunci (şi de atunci încoace), Dumnezeu nu i S-a făcut cunoscut „prin vijelie şi nor”[3], adică aceasta a suit la o vedere mai înaltă a Lui decât toţi ceilalţi oameni.

2: „O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde

şi-n noduri de cuvinte M-ascunde chiar pe Mine?

„Augustin interpretează astfel acest verset: nimeni nu trebuie să considere că suferinţa care îl loveşte nu este pe merit, căci omul păcătuieşte cu fapta, cu vorba, cu gândul; de asemenea, suferinţa este folositoare (Annotationes in Iob 38)”[4].

„Căci ce I-ar rămâne ascuns Celui ce toate Îi sunt dezvăluite? De aceea şi zice către unul dintre Sfinţi: Cine este acesta, care, ascunzând sfatul său şi ţinând cuvintele în inima sa, socoteşte că le ascunde de Mine?”[5].

3: Încinge-ţi bărbăteşte mijlocu-n cingătoare:

Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi.

Încinge-ţi coapsele ca un bărbat: pentru Augustin, aceste cuvinte reprezintă un îndemn la adresa slujitorilor lui Dumnezeu ca ei să suporte încercările grele, supărările amare cu scopul de a se detaşa de plăcerile senzuale şi de a se îndepărta de la rătăciri (Annotationes in Iob 38)”[6].

„Şi Iov primeşte poruncă de la Domnul să se încingă. Căci, ca şi cum ar fi aceasta un simbol al vitejiei şi al pregătirii pentru fapte (de luptă), îi zice: Încinge-ţi coapsele tale ca un bărbat[7]. Cuvântul se referă la purtarea brâului de către monahi, semn al pregătirii pentru războiul cel nevăzut.

4: Unde erai când Însumi întemeiam pământul?

Hai, spune-mi dacă ştii!

5: Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri,

sau cine-a pus o plasă de funii peste el?

6: şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi?

sau cin’ i-a pus tărie de piatră unghiulară?

Versetele 2-6 (ca şi 16 şi 18) sunt folosite de către Sfântul Grigorie Palama în disputa sa cu Varlaam, acela neglijând împlinirea poruncilor morale, în ideea că omul se curăţeşte în principal prin speculaţia filozofică: „Vasile cel Mare spune limpede că: nu e nici o piedică pentru dobândirea fericirii făgăduite necunoaşterea adevărului despre cer, despre pământ şi despre elementele din ele. Dar tu [Varlaam] spui că acest adevăr e mântuitor şi, dacă nu-şi formează cineva mintea prin cunoaşterea adevărului care se vede prin toate, nu poate ajunge la desăvârşire. O, de-ar cunoaşte cineva acest adevăr, ca să vorbim despre ceea ce e cu neputinţă de ajuns!  Căci cunoştinţa tuturor este numai în Dumnezeu, Care zice către Iov: Spune-mi, de ai cunoştinţă, unde au fost înfipţi stâlpii pământului, care sunt izvoarele mărilor (38, 16) şi cât e de mare lăţimea de sub cer? (38, 18). Tu însă crezi că eşti singurul care ştie totul şi posedă desăvârşirea, fără să-ţi fi format mintea prin acest adevăr, ci prin cele ale lui Aristotel, Platon, Euclid, Ptolomeu şi ale celor ca ei. De aceea, socoteşti văzători de Dumnezeu mai degrabă pe astrologi şi pe fiziologi decât pe cei ce au fost în realitate astfel”[8].

Pasajul a inspirat şi o tratare în versuri:

„Şi dacă ai putea cunoaşte înălţimea cerului

şi ai putea arăta care e fiinţa

soarelui, a lunii şi a stelelor,

cum sunt legate între ele şi cum se mişcă,

fiind neînsufleţite şi mişcându-se fără simţire,

sa dacă ai cunoaşte hotarele şi măsurile pământului însuşi,

din care tu însuţi ai fost luat,

şi întinderile şi mărimile lui;

şi pe ce se reazemă;

şi ce este sau care îi e temelia,

de ai cunoaşte acestea

şi ai afla ţinta fiecărui lucru;

şi dacă ai putea număra nisipul mării;

sau dacă ai cunoaşte firea ta însăşi

şi ai tălmăci opera înţelepciunii,

atunci ai înţelege şi pe Făcătorul Însuşi,

cum este în chip neamestecat Unime în Treime

şi Treime în Unime în chip nedespărţit”[9].

„De aceea, pune hotar minţii tale, ca nu cumva cuvântul lui Iov să-ţi mustre curiozitatea că iscodeşti cele ce nu pot fi înţelese şi să fii întrebat şi tu de el pe ce s-au întărit stâlpii pământului?”[10].

7: hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau

şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor?

„Ebraică: şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie.  Oricum, e vorba de un monoteism pur, în care nu există nici cea mai slabă urmă a credinţei în preexistenţa răului”[11].  Toţi îngerii Mei: aceştia sunt, pentru Augustin, predicatorii Evangheliei (Annotationes in Iob 38). ♦ Pentru Ioan Gură de Aur, aceste cuvinte constituie dovada că îngerii sunt primele făpturi din univers (cf. Comentariu la Iov, XXXVIII, 7)”[12].

„Cel ce lărgeşte pronia Sa până la vrabie (cf. Matei 10, 29), cum ar refuza să creeze pe îngeri, să întărească cerul şi să fixeze pământul, să dea fiinţă soarelui, lunii şi stelelor, de vederea cărora e admirat de sfinţii îngeri ca Mare Creator?”[13].

Creaţia nu bucură doar pe îngeri ci, privită cum se cuvine, înalţă şi mintea omului către Dumnezeu, iar aceasta se petrece şi pe timp de noapte:  „Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi […]. Ea aduce aminte de fiecare dată despre facerea lumii, pentru pricina că toată zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte şi ajută pe om să cugete cum cerul era odată singur fără stele, precum nevăzute sunt acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie[14] şi privind numai întunericul, îşi aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adâncului. Şi, făcându-se iarăşi cerul dintr-odată curat şi el stând afară din chilie, se uimeşte de lumea de sus şi aduce laudă lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri[15], când au văzut stelele”[16].  „Firile raţionale au fost învăţate de Creatorul să se folosească de sunetul sensibil al cuvântului încă de la început; şi prima lui folosire a fost să aducă lauda Creatorului, pentru lucrurile Sale, cum stă scris în Cartea lui Iov. Şi noi, oamenii, am primit tot de la Creatorul în chip sensibil sunetele cuvântului sensibil de care să ne folosim, şi el ajunge la noi transmiţându-se din tată în fiu”[17].

8: Când marea se născuse din sânul maicii sale

şi se vărsa pe-alături, au cine a-ngrădit-o?

9: că scutece de neguri am pus pe trupul ei

şi norul drept veşmânt

10: şi-n jurul ei hotar

şi lacăte la porţi,

11: zicându-i: – Pân-aici doar să vii, şi nu mai mult,

şi valurile tale să se zdrobească-n tine!

„Dumnezeu a stabilit nişte limite pentru suferinţele provocate de diavol lui Iov şi, de asemenea, a spus valurilor mării (= dezbinărilor şi războaielor) până unde pot ameninţa corabia Bisericii (Augustin, Annotationes in Iob 38)”[18].

„Marea face cunoscut cuvântul poruncii dat ei când, prin mişcarea sa lasă pe ţărmuri, prin valurile sale, o linie vizibilă; prin aceasta arată celor care o privesc că n-a depăşit hotarele poruncite ei”[19].

„Înţelege-mi deci că palatul e trupul, iar vistieria împărătească e sufletul fiecăruia dintre noi oamenii; cu acesta unindu-Se Dumnezeu, prin lucrarea poruncilor Lui, îl face întreg al luminii dumnezeieşti şi dumnezeu prin unirea cu El şi harul Său. Spre această stare cuvenită lui Dumnezeu vine tot cel ce străbate calea […] virtuţilor, întrucât a trece pe altundeva şi a depăşi cutare sau cutare locuinţă şi a ajunge la alta printr-un meşteşug oarecare e cu desăvârşire cu neputinţă. Fiindcă aşa a rânduit Stăpânul Hristos să fie intrarea în Împărăţia cerurilor şi altfel nu se poate. Căci dacă marginile acestei mări nu pot fi depăşite, cu atât mai mult vor fi păzite necălcate şi de nemutat acestea”[20].

12: Au peste tine-ntins-am aripile luminii,

şi-n veacul tău menirea luceafăru-şi căta,

„Pentru Augustin, lucirea zorilor este ziua învierii. Hristos este întâiul născut dintre cei morţi, capul Bisericii, pe care cei care formează trupul Lui trebuie să-L urmeze în învierea viitoare a sfinţilor (Annotationes in Iob 38)”[21].

13: anume să apuce pământul de la colţuri

să-l scuture de toată nelegiuirea lui?

„Pământul este scuturat ca o pătură de pe care fug praful şi impurităţile; lumina zilei este aceea care pune nelegiuiţii pe fugă (vezi 24, 16)”[22].

14: Au tu ai luat ţărână din lut şi i-ai dat viaţă

şi ai făcut dintr-însa pământ cuvântător?

„Textul Masoretic are: El se preschimbă ca argila de pecete (= devine roşu – n. t.) şi stă ca un veşmânt.  Imagine a răsăritului ce colorează pământul şi-i arată contururile ferme”[23].

15: Au tu ai luat lumina din cei nelegiuiţi?

dar braţul celor mândri, au tu l-ai sfărâmat?

„Textul Masoretic are: Iar cei răi sunt lipsiţi de lumina lor şi braţul ce se ridica se frânge[24].

16: Venitu-i-ai tu mării-n adâncuri, la izvoare?

umblat-ai tu vreodată pe urmele genunii?

17: Ţi s-au deschis, de frică, cumva, porţile morţii

şi s-au holbat nainte-ţi ai iadului portari?

Porţile morţii: porţile care închid împărăţia morţilor (iadul, hades-ul, Şeol-ul). Expresie folosită şi în Psalmi 9, 13; 106, 18). Dumnezeu este singurul Care poate pătrunde, ca un Stăpân, prin aceste încuietori, aşa cum o va face Iisus Hristos, la Înviere, prin pogorârea la iad”[25].  „Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi porţile umbrei morţii le-ai văzut? ♦ Dumnezeu deţine puterea asupra vieţii şi asupra morţii; lăcaşul morţilor este o închisoare peste care e stăpân (cf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Iov, XXXVIII, 17)”[26].

„Să citim aceste cuvinte ca unii care întreabă. Căci cuvântul ne arată biruinţele lui Hristos şi cele săvârşite în adâncimile iadului. Fiindcă spre aceasta a murit Hristos şi a trăit, ca să domnească şi peste morţi şi peste vii”[27].

„Prin aceste cuvinte arată că Cel care din pricina iubirii de oameni S-a pogorât în iad, Acela la început a făcut pe om din pământ”[28].  „Moartea s-a înspăimântat când a văzut că Se pogoară în iad un Străin, pe Care nu-L pot ţine lanţurile de acolo. Din care pricină, portari ai iadului, v-aţi spăimântat când L-aţi văzut? Ce frică neobişnuită v-a cuprins? Moartea a fugit, iar fuga îi vădea teama”[29].

18: Aflat-ai tu lăţimea pământului sub cer?,

hai, spune: câtă, cum e?,

19: şi unde-i ţara-n care se ghemuie lumina?

dar bezna, ce loc are?

„Augustin comentează: cuvintele Domnului sunt lumină şi dau pricepere copiilor. Întunericul se află în noi atunci când refuzăm să fim ca pruncii. Cei care s-au despărţit de Dumnezeu, cei care nu L-au preamărit, au o inimă întunecată şi de aceea ei înşişi au devenit lăcaşul întunericului. Întunericul poate fi şi locul în care vor ajunge păcătoşii îndârjiţi (cf. Annotationes in Iob 38)”[30].

20: de le cunoşti hotarul,

hai, du-Mă tu de mână la-ncheietura lor!

21: Le ştii?, că doar pe-atunci erai şi tu născut,

şi-al anilor tăi număr îl ştii cât e de mare…

„Ironie divină!”[31].

22: Ajuns-ai tu vreodată-n cămările zăpezii?

dar grindina, văzut-ai din ce cămări se-azvârle

23: ca Eu să-ţi port de grijă când te pândesc vrăjmaşii

la vreme de războaie, la ceas de bătălii?

24: De unde iese bruma?

de und-se răspândeşte austrul pe pământ?

Austrul: „Vântul de miazăzi, Notos, este vântul cald care aduce ploaia”[32].

25: Au cine-i gată ploii largi curgeri în şuvoaie

şi fulgerului cale şi tunetului drum,

26: aşa încât să plouă-n pământ nelocuit

şi-n apriga pustie umblată de ţipenii,

27: să sature pământul înţelenit, deşert,

să facă să răsară păşuni cu iarbă deasă?

28: Hai, cine-i tatăl ploii

şi cine-i cel ce naşte în aer stropi de rouă?

Numind pe Dumnezeu tată şi născător al celor create „nu descrie firea [creată] ca fiind din firea Lui, ci că naşterea (adică producerea) fiecăreia dintre cele ce sunt făcute este din voinţa Lui. Nimic nu este din fiinţa (εκ της ουσίας) Lui, ci toate s-au făcut prin voinţa Lui. Fiecare este după cum a fost făcut”[33].

29: Ce pântec naşte gheaţa

şi cine zămisleşte, mai blândă, bruma-n cer,

„Pentru Ioan Gură de Aur, imaginile de zămislire şi naştere trimit la Cel care este cauza primă şi unică şi evidenţiază că făpturile erau modelate chiar înainte de a fi realizate pe deplin (cf. Comentariu la Iov, XXXVIII, 22)”[34].

30: să se pogoare, apă, dar nu curgând ca apa?

Adâncul are-o faţă; ei, cine-a rânduit-o?

„Primul stih în Textul Masoretic: când se prefac (literal: ascund – n. t.) apele în piatră[35].

31: Ştii tu prin ce belciuge Pleiadele se leagă?

Deschis-ai tu-ngrădirea ce ţine Orionul?

Pleiade echivalează termenul ebraic kimah, care desemnează o stea strălucitoare sau chiar o constelaţie. Cornilescu traduce prin Găinuşa; Orion (= cel ce este strălucitor; nebunatic) – constelaţie cunoscută din vechime, echivalează termenul ebraic kesil (= nebun). „Textul Masoretic are: Eşti tu în stare să înnozi legăturile Pleiadelor şi funiile Orionului să le desfaci?”[36].

32: Au tu eşti cel ce sparge, la vreme, Zodiacul

şi-aduce jos, de chică, luceafărul-de-seară?

Zodiacul: semnele zodiacului se referă la 12 constelaţii învecinate care se pot vedea în zona circulară a sferei cereşti, prin faţa cărora trece drumul aparent al soarelui. Luceafărul de seară  echivalează Ursa [mare] din Textul Masoretic.

33: Ce zici?: cunoşti tu oare schimbările din cer

şi cele de sub ceruri, că laolaltă merg?

„Versetul nu implică, neapărat, o doctrină astrologică, ci observaţia că anumite fenomene terestre sunt determinate sau condiţionate de fenomene cosmice (cum ar fi atracţia şi fazele lunii asupra mareelor sau asupra ciclului sanguin al femeii)”[37].

34: Poţi tu să chemi la tine, cu voce arsă, norul,

şi el să mi te-asculte cu revărsări de apă?

35: Poţi tu trimite-n ţintă iuţi trăsnete, şi ele

să meargă şi să-ţi spună: – Ajuns-am; ce să facem?…

36: Cine i-a dat femeii ştiinţa de a ţese,

ca şi pe-aceea, veche, de-a face-alesături?

Dacă textul grec e limpede, cel ebraic e enigmatic: „Textul Masoretic are: Cine a aşezat în tuhoth înţelepciune şi a pus în  sekhewi înţelegere? Apar aici două cuvinte enigmatice. Primul, tuhoth, a fost interpretat ca lăuntrul omului (inima), sau ca nor, sau, făcându-se legătura cu zeul Thot, ca pasărea egipteană ibis (în paralel cu sensul cocoş pentru celălalt cuvânt, sekhewi). Cel de-al doilea termen, sekhewi, poate însemna şi apariţie cerească, fenomen[38].

„Dumnezeiasca Scriptură admiră şi deşteptăciunea femeilor în ţesături, spunând: Cine a dat femeilor înţelepciunea ţesăturii sau ştiinţa broderiei? Aceasta e o lucrare a unei vieţuitoare raţională şi de o înţelepciune îmbelşugată ce ajunge până la cer”[39].

37: Au cine ţine-n număr, cu-nţelepciune, norii,

şi cerul îl apleacă, prielnic, spre pământ,

Cu înţelepciune: Ioan Gură de Aur are de înţelepciune, ceea ce dă o frumoasă expresie poetică, nori [plini] de înţelepciune (Comentariu la Iov, XXXVIII, 28). ♦ Al doilea stih în Textul Masoretic: Şi burdufurile cerului le apleacă[40].

38: să se reverse-asupră-i ca pulberea-n vântoase,

măcar că-l întărisem ca piatra-n patru muchii?

„Textul Masoretic are: Pentru ca pulberea să se adune grămadă, iar bulgării să se lipească între ei[41].

Cine este tatăl ploii? Cine a născut picăturile de rouă? (38, 28). Cine este Cel care a îngroşat aerul în nori şi a poruncit ca să poarte apele ploilor? Cine este Cel care uneori aduce de la miazănoapte nori care strălucesc ca aurul (37, 22), iar alteori îi preface într-un fel şi iarăşi îi transformă în felurite cercuri şi în alte forme? Cine este Cel care poate să numere norii cu înţelepciunea Sa? Despre El se spune în Cartea lui Iov: El cunoaşte câte feluri de nori sunt; El a aplecat cerul la pământ (38, 37). Şi: Cel care numără norii cu înţelepciunea (38, 37. Şi: Nu s-a rupt norul sub el (26, 8). Cu toate că sunt atâtea măsuri de apă în nori, totuşi norii nu se rup, ci apa se coboară pe pământ cu multă ordine. Cine este Cel care scoate vânturile din vistieriile lor (Psalmi 134, 7)? Cine este, după cum am spus, Cel care a născut picăturile de rouă? Din al Cui pântece iese gheaţa?(38, 29). Firea ei este de apă, dar este tare ca piatra. Uneori apa se face zăpadă ca lâna; alteori slujeşte Celui ce răspândeşte negura ca cenuşa (Psalmi 147, 5); alteori o face tare ca piatra pentru că Dumnezeu cârmuieşte apa aşa cum vrea. Natura apei este de un singur fel, dar lucrarea ei este foarte puternică”[42].

39: Tu eşti cel ce vânează mâncare pentru lei

şi potoleşte foamea balaurilor mari,

40: când toţi aceştia, gheme-n culcuşuri, stau la pândă

sau se ascund în dese  hăţişuri prin păduri?

41: Cine-a avut în grijă să-ndestuleze corbul,

când puii lui spre Domnul de foame croncănesc

şi umblă-ncoace-ncolo în căutarea hranei?

Versetele 39-41: „Ioan Gură de Aur apropie pasajul de Matei 6, 26-30 (priviţi păsările ceruluiiarba câmpului): faptul că Dumnezeu Se îngrijeşte şi de sălbăticiuni arată belşugul providenţei Lui (cf. Comentariu la Iov, XXXVIII, 33)”[43].

„Cerurile, puse în mişcare prin conducerea Lui, se supun Lui în pace. Ziua şi noaptea îşi continuă drumul poruncit de El, neîmpiedicându-se una cu alta. Soarele, luna şi ceata de stele, potrivit poruncii Lui, îşi desfăşoară în unire, fără vreo abatere, hotarele ce li s-au pus. Pământul, rodind potrivit voinţei Lui, dă, la timpuri potrivite, tot felul de hrană oamenilor, animalelor şi tuturor vieţuitoarelor de pe el, fără să se împotrivească sau să schimbe ceva din legile puse de El. Regiunile cele nedescoperite ale abisurilor şi cele nepovestite ale adâncurilor se ţin prin aceleaşi porunci. Întinderea cea nesfârşită a apelor mării, alcătuită la creare în adunări de mări, nu depăşeşte hotarele ce i s-au pus, ci face aşa precum i s-a poruncit. Că a spus Dumnezeu: Până aici să vii şi valurile tale în tine se vor sfărâma (38, 11). Oceanul cel fără de sfârşit pentru mintea oamenilor şi lumile, care se află dincolo de el, se conduc de aceleaşi legi ale Stăpânului. Anotimpurile: primăvara, vara, toamna şi iarna, vin în pace unele după altele. Locurile vânturilor îşi împlinesc la timpul lor, fără tulburare, slujirea. Izvoarele cele pururea curgătoare, create pentru desfătarea şi sănătatea noastră, dau fără întrerupere oamenilor sânurile lor, ca să vieţuiască. Cele mai mici vieţuitoare se adună unele cu altele în unire şi pace. Marele Creator şi Stăpânul tuturora a poruncit ca toate acestea să fie în pace şi unire. A făcut bine tuturor creaturilor Lui, dar mai presus de toate nouă, care căutăm scăpare la îndurările Lui, prin Domnul nostru Iisus Hristos”[44].


[1] BBVA, p. 606

[2] SEP 4/II, p. 132

[3] Omilii, LIII, 45

[4] SEP 4/II, p. 132

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI

[6] SEP 4/II, p. 133

[7] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 23

[8] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 3

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 21

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, I, 9

[11] BBVA, p. 606

[12] SEP 4/II, p. 133

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, IV

[14] Textul se referă la monahi, dar poate fi extins la toţi dreptcredincioşii.

[15] Mai exact: cum zice Cartea Iov, căci Acela ce grăieşte aici este Dumnezeu.

[16] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, 22

[17] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, II, 3, 8

[18] SEP 4/II, p. 133

[19] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 11

[20] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, XI

[21] SEP 4/II, p. 133

[22] BBVA, p. 607

[23] SEP 4/II, p. 134

[24] SEP 4/II, p. 134

[25] BBVA, p. 607

[26] SEP 4/II, p. 134

[27] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[28] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 11

[29] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 19

[30] SEP 4/II, p. 134

[31] BBVA, p. 607

[32] SEP 4/II, p. 135

[33] Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, I, 6, 7

[34] SEP 4/II, p. 135

[35] SEP 4/II, p. 135

[36] SEP 4/II, p. 135

[37] BBVA, p. 608

[38] SEP 4/II, p. 136

[39] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele 5 cuvântări teologice, II, 24

[40] SEP 4/II, p. 136

[41] SEP 4/II, p. 136

[42] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, IX, 9

[43] SEP 4/II, p. 136

[44] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XX, 1-11

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s