Arhivă pentru 11/03/2009

CAP. 9 – Vizita reginei din Saba. Bogăţiile lui Solomon.

 

1: Iar regina din Saba, auzind de numele lui Solomon, a venit să-l pună pe Solomon la încercare prin cuvinte cu subînţelesuri. Şi a venit în Ierusalim cu foarte mare slavă şi cu cămile care purtau mulţime de mirodenii şi aur şi pietre scumpe; şi a intrat la Solomon şi i-a spus tot ce avea pe suflet.

Saba (= jurământ; petrecere) „era, pare-se, la acea dată, o regiune în estul actualului Yemen. Sabeenii, după toate probabilităţile nomazi semiţi, ocupau, în vremea lui Solomon, această regiune extrem de importantă din punct de vedere comercial. O confirmare a relaţiilor strânse dintre Saba şi Canaan este o ştampilă imprimată pe un vas de lut din secolul al IX-lea î. Hr., provenind din sudul Arabiei şi descoperit la Betel. Vizita reginei anonime din Saba la Solomon putea avea şi scopuri comerciale, fiindcă regele Solomon controla rutele de negoţ ce legau estul Africii, India şi Arabia de sud şi de care depindeau sabateenii în mare măsură. Lunga călătorie a reginei din Saba până la Solomon (aproape două mii de km) a fost întreprinsă cu un convoi de cămile, animale domesticite cu vreo două sute de ani înainte de domnia lui Solomon”[1].

2: Iar Solomon i-a dat răspunsuri la toate întrebările ei; n-a fost întrebare la care Solomon să nu fi răspuns.

3: Şi a văzut regina de Saba toată înţelepciunea lui Solomon şi casa pe care el o zidise

4: şi bucatele de la mesele lui şi locuinţa slugilor lui şi rânduiala servilor săi şi îmbrăcămintea acestora şi pe paharnicii săi cu fireturile lor şi arderile-de-tot pe care el le aducea în casa Domnului. Şi, minunându-se, i-a zis regelui:

5: „Adevărat este tot ceea ce eu am auzit în ţara mea despre faptele tale şi despre înţelepciunea ta.

6: Şi n-am crezut în spusele lor până când am venit şi până când ochii mei au văzut; şi, iată, nici pe jumătate nu mi s-a spus din bogăţia înţelepciunii tale; tu ai întrecut tot ceea ce eu am auzit.

7: Fericiţi sunt oamenii tăi şi fericite sunt aceste slugi ale tale care de-a pururi îţi stau înainte şi-ţi aud înţelepciunea.

8: Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce a binevoit întru tine, ca să te aşeze pe tronul Său să-I fii rege Domnului, Dumnezeului tău. De vreme ce Domnul, Dumnezeul tău, l-a iubit pe Israel ca să-l întărească în veci, te-a făcut pe tine rege peste el, ca să faci judecată şi dreptate”.

9: Şi i-a dat regelui o sută douăzeci de talanţi de aur şi foarte multe mirodenii şi pietre scumpe; şi [nicăieri] nu se aflau mirodenii ca acelea pe care regina din Saba i le-a dat regelui Solomon.

10: Servii lui Solomon şi servii lui Hiram îi aduceau lui Solomon aur de Ofir şi lemn de pin şi pietre scumpe.

11: Din lemnul de pin a făcut regele trepte la casa Domnului şi la casa regală, precum şi harpe şi alăute pentru cântăreţi, aşa cum niciodată nu se mai văzuse în ţara Iudei.

12: Iar regele Solomon i-a dat reginei din Saba tot ceea ce ea a vrut şi a cerut, cu mult mai mult decât tot ceea ce ea îi adusese regelui Solomon; aşa s-a întors ea în ţara ei.

„Se subînţelege că Solomon i-a dat reginei din Saba daruri în plus faţă de contravaloarea cadourilor pe care i le-a adus aceasta. Cf. III Regi 10,13”[2].

13: Greutatea aurului care i se aducea lui Solomon într-un singur an era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur,

14: în afară de dările supuşilor şi ale negustorilor de mărfuri şi ale tuturor regilor Arabiei şi ale guvernatorilor ţării; toţi aceştia îi aduceau regelui Solomon aur şi argint.

Arabia (= pustiu) – nume generic pentru ţinuturile de la răsărit de Ţara Sfântă.

15: Şi a făcut regele Solomon două sute de scuturi de aur ciocănit; pe fiecare scut erau şase sute de sicli de aur curat;

16: de asemenea, trei sute de scuturi de aur ciocănit, pe fiecare scut fiind câte trei sute de sicli de aur curat; şi le-a pus regele în Casa Pădurii Libanului.

17: A făcut regele şi un mare tron de fildeş şi l-a ferecat cu aur lămurit.

18: Tronul avea şase trepte îmbrăcate în aur; două rezemători pentru coate, de-o parte şi de alta a scaunului, şi doi lei şezând lângă rezemători

19: şi doisprezece lei şezând pe cele şase trepte, de-o parte şi de alta. Aşa ceva nu se afla în nici un alt regat.

„Tronul este simbolul suveranităţii, demnităţii şi autorităţii, atribute care îl transcend pe ocupantul imediat. El este tronul împărăţiei Domnului peste Israel, o imitaţie a tronului transcendent al lui Dumnezeu. Leul este un simbol al puterii regale”[3].

20: Vasele casei regale erau, toate, de aur; iar vasele din Casa Pădurii Libanului erau, toate, suflate cu aur; argintul nu era luat în seamă în zilele lui Solomon.

21: Căci flota regelui mergea la Tarsis cu servii lui Hiram; la fiecare trei ani îi veneau regelui, de la Tarsis, corăbii încărcate cu aur, argint, dinţi de elefant şi maimuţe.

Tarsis (= rafinărie; străji întărite): „Unii comentatori cred că se referă la localitatea Tars din Cilicia, destul de puţin probabil, pentru că localitatea nu e situată pe litoral; alţii cred că ar fi vorba de un ţinut din vestul bazinului mediteranean, bogat în zăcăminte de metale preţioase, probabil în Spania de astăzi. W. F. Albright, apud DB, sugerează că toponimul Tarşiş induce ideea de minerit şi topitorie şi că orice ţară bogată în minereuri poate fi numită astfel[4].

La moartea unui cleric pe nume Aholius, Sfântul Ambrozie îi scrie fratelui Anysius despre acela: „A venit ca acea corabie purtând în ea aurul înţelegerii, lemne de cedru, pietre preţioase, cu acele aripi argintate de porumbel şi, în mijlocul unei astfel de moşteniri, a adormit în somnul păcii şi în duhul liniştii”[5].

Solomon este, în multe privinţe, tip al Mântuitorului Hristos: „Fiindcă Hristos are corăbii la Tars, ale minţii, desigur, care să cutreiere marea şi să ducă materialele evlaviei pentru clădirea templului. În astfel de corăbii călătoreşte Hristos şi, ca un bun cârmaci, când marea este liniştită, El se odihneşte la pupa corăbiei, dar când este înfuriată, potoleşte vânturile, ca să aducă linişte alor Săi (Matei 8,26). Trecând şi la neamuri, le liberează sufletul, care era ţinut în cătuşele legii, ca să nu treacă la tovărăşia naţiilor păgâne”[6].

22: Solomon i-a întrecut pe toţi regii în slavă, în bogăţie şi în înţelepciune.

23: Toţi regii pământului căutau să-l vadă pe Solomon, ca să-i audă înţelepciunea pe care Dumnezeu i-o pusese în inimă.

24: Şi fiecare îşi aducea, anual, darurile lui: vase de argint, vase de aur, îmbrăcăminte, miruri şi mirodenii, cai şi catâri.

25: Avea Solomon patru mii de iepe pentru carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi, pe care i-a aşezat în cetăţile unde-şi avea carele de luptă, precum şi pe lângă rege, în Ierusalim.

26: El era domn peste toţi regii, de la Râu până la ţara Filistenilor şi la hotarele Egiptului.

27: El a făcut ca aurul şi argintul să fie [tot atât de preţuit] în Ierusalim ca şi pietrele, iar cedrii să fie ca duzii care se înmulţesc în voie pe câmp.

28: Caii i se aduceau lui Solomon din Egipt şi din toate ţările.

29: Celelalte fapte ale lui Solomon, de la cele dintâi până la cele din urmă, sunt scrise în Cartea profetului Natan, în Cartea lui Ahia Şilonitul şi în Vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat.

Ido (= sărbătoresc; născut în zi de sărbătoare): „se presupune că este acelaşi cu Ido de la 12,15 şi 13,22, poate acelaşi cu omul lui Dumnezeu din III Regi 13”[7]. Ceilalţi profeţi amintiţi aici: Natan (= darul Domnului) şi Ahia (= fratele lui Iahve) Şilonitul (= liniştit). Ieroboam (= poporul se înmulţeşte), fiul lui Nabat (= contemplare), e primul rege al Regatului de nord sau Israel.

30: Solomon a domnit peste întregul Israel vreme de patruzeci de ani.

Patruzeci de ani: cca 971-931 î. Hr.”[8].

31: Şi a adormit Solomon împreună cu părinţii lui şi l-au îngropat în cetatea lui David, părintele său; iar în locul lui a domnit Roboam, fiul său.

„Mormântul lui Solomon se afla în prima fortăreaţă cucerită de David, Sion”[9].

„Solomon, suveran al Regatului Israel (965 – 928 î. Hr.). Fiul lui David şi al Batşebei, Solomon este coregent în ultimii doi ani de domnie ai tatălui său. Ajuns la putere, Solomon îi înlătură prin violenţă pe toţi rivalii reali, potenţiali sau imaginari. Unitatea întinsului regat, devenit cea mai importantă forţă economică şi politică în spaţiul dintre Egipt şi Mesopotamia, este menţinută de Solomon printr-o atentă politică defensivă şi un abil joc diplomatic. Hotarele sunt consolidate prin ridicarea unor inexpugnabile cetăţi (Meghiddo, Gheser) şi prin organizarea unor puternice unităţi de care de luptă ca forţe de intervenţie rapidă. Căsătorii diplomatice sunt încheiate de Solomon cu prinţese moabite, edomite, sidoniene şi neohitite; fiica unui faraon al Egiptului din dinastia 21 intră în rândul soţiilor din haremul lui Solomon. Controlând principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia şi Mesopotamia, Solomon întreţine relaţii strânse cu puternicul rege al Tirului Hiram I, cu al cărui sprijin organizează expediţii comerciale pe calea mării spre ţărmurile Arabiei şi Africii orientale (în enigmatica ţară Ofir). Solomon continuă procesul de centralizare a statului iniţiat de David: crearea a 12 districte fiscale, deosebite de structurile tribale anterioare. Domnia lui Solomon, veacul de aur al Regatului Israel, reprezintă o epocă de remarcabilă înflorire economică şi culturală. În capitală, Ierusalim, este construit fastuosul complex arhitectural cuprinzând Templul, simbolul religiei israelite, şi palatul regal. Rebeliuni interne declanşate de fiscalitatea excesivă, precum cea condusă de Ieroboam din tribul Efraim, ca şi răscoale ale populaţiilor supuse (Edom) sunt înăbuşite fără mari eforturi. O excepţie o constituie emanciparea de sub autoritatea israelită a statului arameic al Damascului. La moartea lui Solomon, în urma disensiunilor etnice şi politice dintre triburile din nord şi sud, are loc scindarea unităţii statale; în urma respingerii de către Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon (928 – 911), a revendicărilor lor, triburile nordice îl încoronează rege pe Ieroboam I (928 – 907). Astfel iau naştere două state vecine şi rivale – Iudeea în sud şi Israelul în nord – antrenate în următoarele două secole în frecvente lupte fratricide”[10].

Lui Solomon i-a urmat la tron fiul său, Roboam (= întins şi liber este poporul).


[1] SEP 3, p. 133

[2] SEP 3, p. 133

[3] SEP 3, p. 134

[4] SEP 3, p. 134

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XVI, 3

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXI, 5

[7] SEP 3, p. 134

[8] SEP 3, p. 135

[9] SEP 3, p. 135

[10] EA, p. 299

CAP. 8 – Zidirile lui Solomon. Slujbele de la templu. Flota regelui.     

 

1: Şi a fost că după douăzeci de ani – timp în care Solomon a zidit casa Domnului şi propria sa casă -,

2: Solomon a rezidit cetăţile pe care Hiram i le dăduse lui Solomon şi i-a aşezat pe fiii lui Israel să locuiască acolo.

„La III Regi 9,12 aflăm că regele Tyrului primeşte de la Solomon douăzeci de cetăţi în Galileea, dar pe care Hiram nu le acceptă. E neclar dacă aici cronistul se referă la aceste cetăţi restituite de Hiram lui Solomon sau la altele”[1].

3: Apoi a pornit Solomon împotriva Hamat-Ţobei şi a luat-o.

Hamat-Ţoba (= loc întărit) era o „cetate situată pe malul estic al râului Oronte, important punct comercial de pe axa N-S, care lega Asia Mică de Egipt. Ţoba este provincia aramaică ce se întinde între Hamat la nord şi Damasc la sud”[2].

4: Şi a zidit Tadmorul, în pustiu, şi toate cetăţile întărite pe care le-a zidit în Hamat.

            Pentru cetăţile întărite, Textul ebraic are „cetăţile-hambar (în care se depozitau proviziile alimentare)”[3].  Tadmor (= cetatea palmierilor) este „numele semitic al celebrei Palmyra, cetate din deşertul sirian, la 200 km nord-est de Damasc, ajunsă la o mare putere în secolul al III-lea d. Hr. Nu trebuie confundată cu localitatea Tamar din deşertul Iudeii, la care face referire pasajul din III Regi 9,18. Tadmorul este atestat sub forma Tadmar în textele asiriene din jurul anului 1110 î. Hr. [Hamat] (…) se presupune că ar desemna, în sens larg, regiunea dintre Hamat şi Damasc”[4].  

5: A mai zidit Bet-Horonul de Sus şi Bet-Horonul de Jos, cetăţi tari – aveau ziduri, porţi şi zăvoare;

Bet-Horon (= casa făţărniciei).

6: Baalatul şi toate cetăţile întărite pe care le avea Solomon, şi toate cetăţile carelor şi cetăţile călăreţilor şi tot ceea ce  Solomon a dorit să zidească în Ierusalim şi în Liban şi-n tot regatul său.

Baalat (= suverane).  Solomon este cel ce a introdus caii în armata israelită, grajdurile sale fiind vestite în epocă.

7: Cât despre tot poporul care rămăsese din Hetei, din Amorei, din Ferezei, din Hevei şi din Iebusei, cei care nu făceau parte din Israel,

8: ci erau din fiii celor rămaşi în ţară, pe care fiii lui Israel nu-i nimiciseră de tot, Solomon i-a făcut birnici până-n ziua de azi.

„Birul nu era plătit în bani, ci în zile de muncă obligatorie”[5].

Sunt enumerate câteva dintre vechile popoare canaanite, făcându-se pomenire aici de Hetei, nume provenit din Het (= frică; uriaş; argint), Amorei (= cei vorbitori), Ferezei (= locuitorii câmpiei), Hevei (= cei vii; săteni) şi Iebusei (= zdrobiţi).

9: Dar dintre fiii lui Israel nu a făcut Solomon slugi ale regatului său, de vreme ce ei erau războinici, comandanţi, viteji, mai-mari peste care şi călăreţi.

„Solomon nu-i supune la muncă forţată pe israeliţi, ci doar rămăşiţele popoarelor canaanite, enumerate la II Paralipomene 8,7”[6].

10: Regele Solomon avea două sute cincizeci de conducători mari care supravegheau oamenii la lucru.

11: Solomon a strămutat-o pe fiica lui Faraon din cetatea lui David în casa pe care el i-o zidise, căci a zis: „Femeia mea nu va locui în cetatea lui David, regele lui Israel, fiindcă aceasta-i sfântă, de vreme ce în ea a intrat chivotul Domnului”.

„Căsătoria cu fiica Faraonului era o realizare nemaipomenită printre regii orientali din Antichitate. Alianţa cu Faraonul a fost profitabilă pentru regele israelit, întrucât suveranul egiptean îi cedează cetatea strategică de frontieră Ghezer. Din pricina originii păgâne a soţiei sale, Solomon îi construieşte o aripă specială în palatul lui. Versetul anunţă, prin antifrază, şi sfârşitul regelui israelit, care ajunge până la urmă să abandoneze atitudinea arătată aici, practicând un fel de sincretism religios pentru a-şi împăca soţiile neisraelite”[7].

12: Solomon I-a adus atunci Domnului arderi-de-tot şi jertfelnicul pe care I-l zidise Domnului în faţa templului,

13: potrivit rânduielii zilnice, aceea de a aduce [jertfe] după poruncile lui Moise; în sâmbete, la fiecare lună nouă şi la cele trei sărbători de peste an: la sărbătoarea Azimelor, la sărbătoarea Săptămânilor şi la sărbătoarea Corturilor.

„Cele trei sărbători anuale de prim rang, care presupuneau pelerinajul la Ierusalim şi închinarea în Templu. Cf. Deuteronom 16,16”[8].

14: Şi, după rânduiala lui David, a aşezat cetele preoţilor, potrivit cu slujbele lor: leviţii – să fie de strajă, să aducă laude şi să slujească înaintea preoţilor după rânduiala de fiecare zi; şi portarii, după cetele lor, la fiecare poartă; fiindcă aşa a poruncit David, omul lui Dumnezeu;

15: nimic n-au lăsat din poruncile regelui privitoare la preoţi şi la leviţi şi la vistierie.

16: Acum toată lucrarea era isprăvită, din ziua în care i s-a pus temelia şi până când Solomon a încheiat casa Domnului.

17: Atunci s-a dus Solomon la Eţion-Gheber şi la Elot, pe ţărmul mării, în ţara Idumeii:

Eţion-Gheber (= şira spinării uriaşului), „aşezare situată la extremitatea nordică a Golfului Aqaba (Marea Roşie), menţionată prima dată la Numeri 33,35. Solomon (cca 960 î. Hr.) a dezvoltat mineritul de cupru în zonă (la Elot), la 4 km nord de Eţion-Gheber, care a devenit port maritim pentru flota comercială. După moartea lui Solomon, portul a ars, dar a fost refăcut de Iosafat (II Paralipomene 20,36-37). În vremea lui Ioram (cca 848 î. Hr.), portul cade pradă răscoalei edomite, dar reintră în stăpânirea iudeilor 60 de ani mai târziu, sub Azaria (II Paralipomene 26,2), care îi dă numele de Elat. După 730 î. Hr., sirienii cuceresc portul şi îl cedează edomiţilor”[9].  Elot (= pomi) sau Elat – port la golful Aqaba, în Idumeea (= ţinut roşu), regat la sud de Iuda; Idumeea e un alt nume pentru Edom.

18: Hiram, prin mâna slujitorilor săi, trimisese corăbii şi servi cunoscători ai mării: aceştia, împreună cu servii lui Solomon, au mers la Ofir şi au adus de acolo patru sute cincizeci de talanţi de aur; [cu el] au venit la regele Solomon.

„Corăbiile lui Solomon transportau cupru la plecare şi se întorceau încărcate cu aur, argint, lemn de construcţie, fildeş, pietre preţioase”[10].  Ofir (= loc roditor; coasta bogăţiei; belşug de aur) nu a fost localizat, existând diverse propuneri.


[1] SEP 3, p. 130

[2] SEP 3, p. 130

[3] BBVA, p. 485

[4] SEP 3, p. 131

[5] BBVA, p. 485

[6] SEP 3, p. 131

[7] SEP 3, p. 131

[8] SEP 3, p. 132

[9] SEP 3, p. 132

[10] SEP 3, p.  132

Cap. 7 – Jertfele sfinţirii. O nouă vedenie.

 

1: Când Solomon şi-a isprăvit rugăciunea, atunci foc s-a pogorât din cer şi a mistuit arderile-de-tot şi jertfele; şi s-a umplut templul de slava Domnului.

Aprinderea focului „pe altarul arderilor de tot este o teofanie (cf. Levitic 9,24). În Levitic 10,1 se atrage atenţia că focul acesta este unul special şi că nu poate fi înlocuit cu foc provenit din altă sursă. De aceea, focul divin a fost apoi menţinut continuu în Templu”[1].

2: Şi la vremea aceea nu puteau preoţii să intre în templul Domnului, fiindcă templul se umpluse de slava Domnului.

3: Iar fiii lui Israel, toţi, când au văzut focul şi slava Domnului pogorându-se peste templu, au căzut cu faţa la pământ, pe lespezile de piatră, şi s-au închinat şi L-au lăudat pe Domnul – „că e bun, că în veac este mila Lui”.

„Lauda israeliţilor este începutul Psalmului 135, cântat şi cu alte ocazii (II Paralipomene 5,13; 20,21)”[2].

4: Iar regele şi poporul întreg aduceau jertfe în faţa Domnului.

Expresia în faţa Domnului „are de acum un sens local precis: înaintea Casei Domnului[3].

5: Atunci a jertfit regele Solomon douăzeci şi două de mii de viţei şi o sută douăzeci de mii de oi; aşa a fost sfinţit templul lui Dumnezeu de către regele Solomon şi întregul popor.

6: Preoţii stăteau la locurile lor de pază, în timp ce leviţii, cu instrumentele muzicale ale Domnului – pe care le făcuse regele David spre a se mărturisi Domnului („că în veac este mila Lui”) -, cântau imnurile pe care însuşi David [le cânta] prin mâinile lor; iar preoţii sunau din trâmbiţe înaintea lor; şi întregul Israel stătea de faţă.

            „Chiar şi în plină slavă solomonică, David îşi menţine prestigiul de întemeietor şi continuator al muzicii sacre şi al instrumentelor ei”[4].  „Imnurile regelui David sunt psalmi sau fragmente de psalmi (cf. II Paralipomene 7,3). Tot Israelul desemnează adunarea reprezentativă a tuturor triburilor israelite”[5].

7: Şi a sfinţit Solomon mijlocul curţii din templul Domnului, căci acolo a adus el arderile-de-tot şi grăsimile şi jertfele de mântuire, de vreme ce jertfelnicul de aramă pe care-l făcuse Solomon nu ajungea să cuprindă arderile-de-tot şi jertfele şi grăsimile.

„Este vorba despre curtea interioară, a preoţilor, în care era aşezat altarul pentru arderile de tot. Participarea extrem de numeroasă îl determină, în mod extraordinar, pe Solomon să consacre şi spaţiul liber al curţii pentru arderile de tot. Altarul propriu-zis se afla în apropierea sanctuarului, nu în mijlocul curţii”[6].

            Sfinţirea sanctuarului e prezentă şi în Biserică, însă de o altă calitate: „Templul, pe care l-a zidit Solomon, a fost sfinţit cu sângele necuvântătoarelor, a fost împodobit cu icoanele necuvântătoarelor, ale leilor, ale boilor, şi cu finici şi cu rodii. Acum, însă, Biserica se sfinţeşte prin sângele lui Hristos şi al sfinţilor Lui şi se împodobeşte cu icoana lui Hristos şi a sfinţilor Lui”[7].

8: În vremea aceea a făcut Solomon un praznic de şapte zile, şi tot Israelul împreună cu el, o foarte mare adunare, [venită] de la intrarea Hamatului până la râul Egiptului.

Până la râul Egiptului este o expresie consacrată în Vechiul Testament; cu toate acestea, „localizarea râului Egiptului este incertă. Unii comentatori sunt de părere că el trebuie identificat cu cel mai estic braţ al Nilului (Pelusiac), alţii, că acesta este Wadi el-Arish care curge prin Sinai, spre nord, şi se varsă în Mediterana la 145 km de Canalul Suez şi 80 km de Gaza”[8].  Hamat (= fortăreaţă); Egipt (= ţară închisă).

9: Iar în ziua a opta a făcut încheierea, căci sfinţirea jertfelnicului durase şapte zile, şi tot şapte zile serbarea.

Cele şapte zile pot reprezenta timpul, iar ziua a opta este depăşirea timpului, intrarea în veşnicia lui Hristos. Acestea, desigur, până la Înviere sunt doar anticipate.

10: Iar în douăzeci şi trei din luna a şaptea a dat drumul poporului [să meargă] la sălaşele lor, veseli şi cu inimă bună pentru toate bunătăţile pe care Domnul le-a făcut lui David şi lui Solomon şi lui Israel, poporul Său.

11: Aşa a isprăvit Solomon templul Domnului şi casa regelui, precum şi tot ceea ce Solomon şi-a dorit în inima lui să facă în casa Domnului şi în propria sa casă; [întru toate] a avut spor.

Casa Domnului făcea parte dintr-un complex arhitectonic care cuprindea şi palatul regal (numit casa regelui), Casa Pădurii Libanului, o casă pentru fiica Faraonului şi curţi. Acelaşi sistem arhitectonic, cu clădiri administrative în perimetrul citadelei, a fost descoperit, în ruinele datând de pe vremea lui Solomon, la Hazor şi Megghido”[9].

12: Iar Dumnezeu i S-a arătat lui Solomon noaptea şi i-a zis: „Ţi-am auzit rugăciunea şi Mi-am ales locul acesta drept casă de jertfă.

13: Dacă voi închide cerul şi nu va ploua, şi dacă-i voi porunci lăcustei să mănânce vegetaţia, şi dacă-n poporul Meu voi trimite molimă,

14: atunci, dacă poporul Meu – cel peste care numele Meu este chemat – dacă se vor smeri şi se vor ruga şi vor căuta spre faţa Mea şi se vor întoarce din căile lor cele rele, Eu voi auzi din cer, şi milostiv voi fi cu păcatele lor şi le voi vindeca ţara.

15: Şi acum, ochii Mei vor fi deschişi şi auzul Meu va lua aminte la rugăciunile ce se vor face în acest loc.

16: Şi acum, Eu am ales şi am sfinţit templul acesta, pentru ca numele Meu să fie pe veci într-însul; şi acolo fără încetare fi-vor ochii Mei şi inima Mea.

17: Iar tu, dacă vei umbla înaintea Mea aşa cum a umblat David, părintele tău, şi dacă vei face tot ceea ce Eu ţi-am poruncit şi dacă vei păzi toate poruncile şi judecăţile Mele,

18: atunci tronul regatului tău îl voi ridica aşa cum i-am făgăduit lui David, părintele tău, zicând: «Nu va lipsi din tine bărbat care să domnească în Israel».

19: Dar dacă voi vă veţi abate pe-alături şi veţi părăsi poruncile şi rânduielile Mele, cele pe care Eu le-am dat înaintea voastră, şi dacă veţi merge la alţi dumnezei şi le veţi sluji şi vă veţi închina lor,

20: atunci vă voi strămuta din ţara pe care Eu le-am dat-o [părinţilor voştri], iar templul acesta, pe care Eu i l-am sfinţit numelui Meu, îl voi lepăda de la faţa Mea şi-l voi face de pomină şi de poveste la toate neamurile.

21: Şi tot omul care va trece pe lângă această casă, care acum este înaltă, se va înspăimânta şi va zice: «De ce a făcut Domnul aşa cu această ţară şi cu acest templu?…».

22: Şi i se va răspunde: «Fiindcă ei L-au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, Cel ce i-a scos din ţara Egiptului, şi s-au lipit de alţi dumnezei şi li s-au închinat şi le-au slujit; de aceea a adus El asupră-le tot răul acesta»”.

Solomon primeşte răspuns la rugăciunea pe care o rostise la sfinţirea Templului. Totodată, e anticipată şi dispariţia Templului, chiar dacă Dumnezeu nu o spune desluşit, condiţionând trăinicia zidirii lui Solomon de atitudinea poporului Israel. Acestea rămân valabile şi în Biserică, chiar dacă referirea se face mai puţin la lăcaşele de cult, ci la Împărăţia cea veşnică.


[1] SEP 3, p. 128

[2] SEP 3, p. 128

[3] SEP 3, p. 128

[4] BBVA, p. 484

[5] SEP 3, p. 128

[6] SEP 3, p. 129

[7] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, II, 15

[8] SEP 3, p. 129

[9] SEP 3, p. 129

CAP. 6 – Rugăciunea lui Solomon.

 

1: Atunci a grăit Solomon:  „Domnul a zis că vrea să locuiască-n întuneric;

2: dar eu i-am zidit numelui Tău un templu care să-Ţi fie sfânt şi pregătit să locuieşti în el pe veci”.

3: Regele şi-a întors faţa şi a binecuvântat toată adunarea lui Israel (şi întreaga adunare a lui Israel era de faţă);

4: şi a zis: „Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce cu gura Sa a grăit despre David, părintele meu, şi cu mâinile Sale a plinit, zicând:

5: «Din ziua în care l-am scos pe poporul Meu din ţara Egiptului, în nici una din seminţiile lui Israel nu am ales o cetate unde să fie zidit templul în care să se afle numele Meu şi nu am ales un alt om care să fie cârmuitor peste poporul Meu Israel;

6: ci am ales Ierusalimul, pentru ca acolo să fie numele Meu, şi l-am ales pe David, pentru ca el să fie peste poporul Meu Israel».

7: Iar David, părintele meu, îşi pusese la inimă să zidească el templu numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel.

8: Dar Domnul a zis către David, părintele meu: «De vreme ce ţi-ai pus la inimă să zideşti templu numelui Meu, bine ai făcut că ţi l-ai pus la inimă;

9: cu toate acestea, nu tu vei zidi templul, ci fiul tău care va ieşi din coapsele tale, el îi va zidi numelui Meu casă».

10: Iar Domnul Şi-a plinit cuvântul pe care l-a grăit; şi-n locul lui David, părintele meu, m-am ridicat eu şi am şezut pe tronul lui Israel, aşa cum Domnul a grăit, şi am zidit templu numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel.

11: Şi am aşezat în el chivotul în care se află legământul Domnului, cel pe care El l-a făcut cu Israel”.

12: Şi a stat înaintea jertfelnicului Domnului, în faţa a toată obştea lui Israel, şi şi-a întins mâinile

13: (căci Solomon făcuse un amvon de aramă, lung de cinci coţi şi lat de cinci coţi şi înalt de trei coţi, şi-l pusese în mijlocul curţii templului; şi a stat pe el şi a îngenuncheat în faţa a toată obştea lui Israel) şi şi-a întins mâinile spre cer şi a zis:

14: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, nu este Dumnezeu asemenea Ţie, nici sus în cer, nici jos pe pământ; Tu eşti Cel ce păzeşti legământul şi le faci milă robilor Tăi care umblă înaintea Ta cu toată inima lor.

Despre Dumnezeu e dificil să vorbim şi, deseori, spre a zugrăvi atributele Sale afirmaţiile noastre sunt contradictorii: „Deoarece se spune despre Cauzatorul tuturor că e şi mare şi mic şi acelaşi şi altul şi asemenea şi neasemenea şi are şi stare şi mişcare, să privim şi la imaginile (reprezentările) acestor numiri dumnezeieşti, pe cât ni se fac arătate. Dumnezeu e lăudat ca mare în Scripturi, mărimea dumnezeiască arătându-ni-se şi în micime şi într-o lumină subţire. Şi ca Acelaşi, când spun Scripturile. Iar Tu acelaşi eşti (Psalmi 101,28); şi ca Altul când e închipuit de aceleaşi Scripturi prin multe figuri şi multe chipuri. Şi ca asemenea şi neasemenea când e înfăţişat ca suport al unor asemenea asemănări şi neasemănări şi ca nefiind asemenea cu nimic. Dar şi mişcându-se ca Unul ce umblă în toate. Şi prin toate celelalte numiri dumnezeieşti de aceeaşi valoare cu acestea, lăudate de Scripturi”[1].

15: Tu eşti Cel ce i-ai stat de pază robului Tău David, părintele meu, Tu eşti Cel ce cu gura Ta ai grăit şi cu mâinile Tale ai plinit ceea ce este astăzi.

16: Şi acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, păzeşte-i robului Tău David, părintele meu, ceea ce i-ai grăit, zicând: «Înaintea Mea nu-ţi va lipsi niciodată un om care să şadă pe tronul lui Israel, dar numai dacă fiii tăi îşi vor păzi căile şi vor umbla în legea Mea aşa cum ai umblat tu».

17: Şi acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, adeverească-se cuvântul pe care Tu i l-ai grăit robului Tău David.

18: Adevărat să fie oare că Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ? Că dacă cerul şi cerul-cerurilor nu Te încap, cum o va face templul acesta pe care eu l-am zidit?

Solomon, „după ce a zidit lui Dumnezeu casă minunată, căci a văzut mai dinainte pe Cel care avea să vină în ea[2], minunându-se, zice: Oare cu adevărat va locui Dumnezeu cu oamenii pe pământ?  – Da, îi răspunde David mai dinainte în psalmul care are supra-scrierea Către Solomon: Se va pogorî ca ploaia pe lână (Psalmi 71,6). Ploaie, din pricina originii Lui cereşti; iar pe lână, din pricina omenirii Sale”[3].

19: Aşadar, Doamne, Dumnezeul meu, caută spre rugăciunea robului Tău şi spre cererea mea, ca să asculţi cererea mea şi rugăciunea cu care robul Tău se roagă astăzi în faţa Ta;

20: şi să fie ochii Tăi deschişi spre templul acesta ziua şi noaptea, spre locul despre care Tu ai zis ca într-însul să fie chemat numele Tău, ca să asculţi rugăciunea cu care robul Tău se roagă în locul acesta.

21: Şi să auzi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău Israel: ei se vor ruga din locul acesta, iar Tu să-i asculţi din sălaşul Tău din cer, să-i asculţi şi milostiv să fii.

22: Dacă cineva îi va greşi aproapelui său şi-şi va lua asupră-şi blestem cu care el însuşi s-a blestemat pe sine şi va veni şi se va mărturisi înaintea jertfelnicului din templul acesta,

E vorba, aici, despre jurământul strâmb, cum reiese mai clar din traducerea SEP 3: …şi şi-ar lua asupra sa jurământ, blestemându-se pe sine însuşi…

23: Tu să-l asculţi din cer şi să plineşti şi să-i judeci pe robii Tăi: celui nelegiuit să-i plăteşti întorcându-i fapta asupra capului său, iar pe cel drept să-l îndreptăţeşti, fiecăruia răsplătindu-i după dreptatea lui.

24: Dacă poporul Tău Israel se va frânge în faţa vrăjmaşilor lor, dacă ei ar păcătui faţă de Tine şi dacă se vor întoarce şi se vor mărturisi numelui Tău şi se vor ruga şi-Ţi vor înălţa cereri în templul acesta,

25: Tu să auzi din cer şi să fii milostiv faţă de păcatele poporului Tău Israel şi să-i întorci în ţara pe care le-ai dat-o lor şi părinţilor lor.

26: Dacă se va închide cerul şi nu va ploua – din pricină că ei au păcătuit faţă de Tine – şi dacă ei se vor ruga în locul acesta şi se vor mărturisi numelui Tău şi se vor întoarce de la păcatele lor fiindcă Tu i-ai umilit,

27: Tu să-i asculţi din cer şi să fii milostiv faţă de păcatele robilor Tăi şi ale poporului Tău Israel şi să le arăţi calea cea bună în care să umble, şi să trimiţi ploaie pe pământul Tău, pe care Tu l-ai dat moştenire poporului Tău.

28: Dacă va fi foamete pe pământ, sau dacă va fi moarte sau vătămare de vânt rău sau tăciune, sau dacă va fi lăcustă sau omidă, sau dacă duşmanul îi va hărţui în faţa cetăţilor lor: în orice fel de plagă şi necaz [ar fi ei],

29: atunci orice rugăciune sau cerere pe care o va face fiecare om sau întregul popor al lui Israel – dacă-şi va cunoaşte omul rana şi păcatul şi-şi va întinde mâinile spre templul acesta -,

30: Tu să auzi din cer, din locaşul Tău cel pregătit, şi să Te milostiveşti şi să-i dai omului după căile lui, aşa cum Tu îi vei cunoaşte inima – căci numai Tu cunoşti inima fiilor oamenilor -,

31: pentru ca ei să se teamă de Tine şi să umble în toate căile Tale atât cât vor trăi pe faţa pământului pe care Tu l-ai dat părinţilor noştri.

32: Cât despre străinul care nu face parte din poporul Tău Israel, dar care, de dragul numelui Tău celui mare şi al mâinii Tale celei tari şi al braţului Tău celui înalt, va veni din vreo ţară de departe -, dacă va veni şi se va închina în locul acesta,

33: Tu să-l auzi din cer, din locaşul Tău cel pregătit, şi să-i faci pe potriva a tot ceea ce străinul acela Te va ruga, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască numele Tău şi să se teamă de Tine, şi dacă Ţi se va ruga, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască numele Tău şi să se teamă de Tine întocmai ca poporul Tău, Israel, şi să ştie că numele Tău a fost chemat asupra acestui templu pe care l-am zidit.

Solomon vorbeşte lămurit despre universalitatea credinţei şi, implicit, a mântuirii.

34: Dacă va fi ca poporul Tău să iasă la război împotriva vrăjmaşilor lui, pe drumul arătat de Tine, şi dacă Ţi se va ruga cu ochii îndreptaţi spre această cetate pe care Tu ai ales-o şi spre templul pe care eu l-am zidit numelui Tău,

35: Tu din cer să le asculţi rugăciunea şi cererea şi să faci ceea ce le este cu dreptate.

Înţelegem aici şi războiul cel nevăzut.

36: Dacă-Ţi vor greşi – că nu este om care să nu greşească -, iar Tu îi vei lovi şi-i vei da în mâinile vrăjmaşilor, şi dacă cei ce robesc îi vor robi şi-i vor duce în ţara vrăjmaşilor – într-o ţară de departe sau de aproape –

37: şi dacă ei, acolo, în ţara unde sunt robi, îşi vor întoarce inimile şi ei înşişi se vor întoarce, şi-n robia lor Ţi se vor ruga, zicând: – Am păcătuit, făcut-am fărădelege şi nedreptate!…,

38: şi dacă ei, cu toată inima lor şi cu tot sufletul lor se vor întoarce spre Tine, acolo, în ţara robiei lor, unde i-au dus cei ce i-au robit, şi dacă Ţi se vor ruga cu ochii întorşi spre calea ce duce-n ţara lor – aceea pe care Tu le-ai dat-o părinţilor lor – şi spre cetatea pe care Tu ai ales-o şi spre templul pe care eu l-am zidit numelui Tău,

39: Tu din cer – din locaşul Tău cel pregătit – să le auzi rugăciunea şi cererea şi să faci dreptate şi să-i fii milostiv poporului care a păcătuit faţă de Tine.

Desigur, ne vom gândi în primul rând la robia păcatului.

40: Şi acum, Doamne, să fie ochii Tăi deschişi, iar auzul Tău să ia aminte la rugăciunea [ce se face] din locul acesta.

            „Următoarele două versete reproduc, cu unele nuanţări, versetele 8-10 din Psalmul 131”[4]:

41:       Şi acum, Doamne, Dumnezeule,

scoală-Te întru odihna Ta,

Tu şi chivotul puterii Tale!

Preoţii Tăi, Doamne, Dumnezeule,

s-au îmbrăcat în mântuire,

iar fiii Tăi întru cele bune se vor bucura.

42:       Doamne, Dumnezeule,

să nu întorci faţa unsului Tău!

Adu-ţi aminte de milele Tale

pe care i le-ai făcut lui David, robul Tău!”

            Unsului Tău: Textul Masoretic are unşilor Tăi – este vorba de întreaga dinastie davidică. Traducerea Septuaginta ar putea reflecta focalizarea mesianică ulterioară”[5].


[1] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, IX,1

[2] Intrarea lui Hristos în Templu.

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 9

[4] BBVA, p. 484

[5] SEP 3, p. 128

CAP. 5 – Sfinţirea templului. Strămutarea chivotului.

 

1: Aşa s-a sfârşit toată lucrarea pe care a făcut-o Solomon în templul Domnului. Şi a adus Solomon lucrurile afierosite de David, părintele său: argintul, aurul şi toate lucrurile şi le-a pus în vistieria templului Domnului.

Ridicarea Templului în care odihneşte numele lui Dumnezeu e folosită şi ca argument împotriva iconoclasmului: „Heruvimii, care umbreau ilastiriul (v. 7), nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor?”[1].

2: Atunci i-a adunat Solomon la Ierusalim pe bătrânii lui Israel şi pe toţi capii seminţiilor şi pe capii de familie ai fiilor lui Israel, ca să aducă din cetatea lui David – adică Sionul – chivotul legământului Domnului.

„Solomon aduce în Templu chivotul legământului din locul provizoriu în care îl amplasase David – fortăreaţa iebusită de pe înălţimea Sion, aflată atunci în afara (înspre sud-est) zidurilor Ierusalimului de mai târziu”[2].  Sion (= stâncă; fortăreaţă).

3: Şi tot Israelul s-a adunat la rege în sărbătoare, în luna a şaptea.

„Este vorba despre sărbătoarea corturilor sau a adunării, care avea loc între ziua a cincea şi a douăzeci şi doua din luna a şaptea (septembrie-octombrie), după strângerea recoltei. E una dintre cele trei sărbători anuale la care trebuia să participe orice bărbat. Cu un pronunţat caracter mesianic, (cf. J. Danielou, Symboles chretiens primitifs) sărbătoarea celebrează scoaterea din Egipt a poporului ales şi perioada în care israeliţii s-au adăpostit în corturi, în pustiu. Caracterul mesianic, speranţa în iertarea păcatelor, pe care sărbătoarea le implică, o diferenţiază de sărbătorile agrare similare ale altor popoare din zonă”[3].

4: Au venit toţi bătrânii lui Israel. Iar leviţii au luat chivotul;

5: cortul mărturiei şi toate sfintele vase care erau în cort le-au purtat preoţii şi leviţii.

6: Iar regele Solomon cu toată obştea lui Israel şi temătorii de Dumnezeu şi toţi cei ce se mai adunaseră mergeau înaintea chivotului jertfind viţei şi oi, al căror număr era atât de mare că nu se mai putea socoti.

7: Preoţii au adus chivotul legământului Domnului la locul lui, înlăuntrul templului, în sfânta-sfintelor, sub aripile heruvimilor;

8: aripile heruvimilor erau întinse peste locul chivotului; heruvimii umbreau chivotul şi pârghiile lui de deasupra;

9: pârghiile se întindeau în aşa fel, încât capetele lor se vedeau din naos, adică din faţa altarului, dar de afară nu se vedeau; şi acolo au rămas ele până-n ziua de azi.

La ora scrierii Cărţilor Paralipomene, Templul lui Solomon fusese devastat. Autorul va fi preluat textul de mai sus din documente mai vechi, fără a-l mai actualiza.

10: În chivot nu se afla nimic altceva decât cele două table pe care Moise le pusese în Horeb, când Domnul a făcut legământ cu fiii lui Israel după ieşirea lor din ţara Egiptului.

Horeb (= pustie; uscat); numele descrie destul de exact muntele în care Moise a primit Legea.

11: Şi a fost că după ce preoţii au ieşit din naos (căci toţi preoţii ce se aflau acolo se sfinţiseră, fără să se mai ţină seama de rândul lor zilnic)

„De obicei, numai preoţii cărora le venea rândul să oficieze se sfinţeau, adică se purificau prin abluţiuni şi abstinenţă. De data aceasta însă, în mod excepţional, indiferent cărei cete îi aparţineau, toţi preoţii se purifică”[4].

12: toţi leviţii cântăreţi, cu fiii lui Asaf, ai lui Heman, ai lui Iditun – fiii lor şi fraţii lor – îmbrăcaţi în veşminte de vison, cu ţimbale, cu alăute şi cu harpe, au stat în faţa altarului; şi împreună cu ei au stat o sută douăzeci de preoţi care sunau din trâmbiţe;

Asaf (= culegător), Heman (= fidel) şi Iditun (= recunoscător) erau începătorii a trei familii de cântăreţi.

13: un singur glas era în sunetul trâmbiţelor şi-n cântările psalmilor şi-n strigăte; un singur glas, ca să I se mărturisească Domnului şi să-I aducă laude. Şi dacă împreună şi-au ridicat glasul în trâmbiţe şi în ţimbale şi în instrumente muzicale, au zis:

„Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun,

că în veac este mila Lui!”

Cuvintele de mai sus constituie începutul Psalmilor105, 106, 117 şi 135.

14: Atunci templul s-a umplut de norul slavei Domnului. Şi nu puteau preoţii să stea să slujească din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul lui Dumnezeu.

„Semnul că Dumnezeu Şi-a recunoscut şi Şi-a luat în stăpânire Casa este apariţia norului slavei, în acelaşi chip ca la sfinţirea cortului ridicat de Moise în pustiu (Ieşirea 40,34-38). Şi de data aceasta norul îi împiedică pe preoţi să intre în sanctuar”[5].

Plecând de la versetul 14, se caută argumentarea faptului că, până la venirea lui Hristos, nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu: „nici [preoţii] nu [au] suportat să rămână înaintea templului, atunci când Solomon a adus chivotul în templul din Ierusalim”[6]. Problema e, totuşi, mai complicată, de o anume vedere a lui Dumnezeu învrednicindu-se şi mulţi dintre drepţii Vechiului Testament, aşa cum s-a văzut şi în volumele noastre anterioare.


[1] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV,16

[2] SEP 3, p. 123

[3] SEP 3, p. 123

[4] SEP 3, p. 124

[5] SEP 3, p. 124

[6] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, CXXVII

CAP. 4 – Vasele sfinţite.

 

1: A făcut un jertfelnic de aramă, lung de douăzeci de coţi, lat de douăzeci de coţi şi înalt de zece coţi.

„Se referă la altarul de bronz pentru arderile de tot, plasat în curtea interioară a Templului”[1].

2: A făcut marea turnată, de zece coţi în diametru, complet rotundă, cu înălţimea de cinci coţi şi cu circumferinţa de treizeci de coţi.

Marea turnată: „e vorba de aşa-numita mare de aramă, un bazin încăpător, situat în curtea interioară, între altarul de bronz pentru arderile de tot şi pridvor, destinat probabil spălărilor rituale”[2].

3: Dedesubtul ei, de jur-împrejur, se aflau chipuri de boi făcute prin turnare; ele înconjurau baia pe două rânduri de câte zece coţi.

4: Erau turnaţi doisprezece boi: trei cu faţa spre miazănoapte, trei cu faţa spre apus, trei cu faţa spre miazăzi, trei cu faţa spre răsărit; spinările lor erau spre centru.

5: Grosimea [mării] era de un pumn. Buza ei era ca o buză de potir, lucrată ca o cupă de crin; în ea încăpeau trei mii de vedre; aşa au făcut-o.

Textul Masoretic afirmă aici că marea de aramă avea o capacitate de trei mii de bathi, un bath având 45 de litri”[3].

6: A făcut şi zece spălătoare; şi le-a pus cinci de-a dreapta şi cinci de-a stânga, pentru ca în ele să fie spălate cele de trebuinţă pentru arderile-de-tot şi-n ele să fie clătite vasele; iar marea, pentru ca în ea să se spele preoţii.

„Aceste spălători sunt de fapt nişte lighene mai mici decât marea de aramă, destinate spălării instrumentelor folosite la arderile întregi”[4].

7: A făcut şi zece sfeşnice de aur, după izvoadele lor; şi le-a aşezat în templu, cinci de-a dreapta şi cinci de-a stânga. A făcut şi zece cupe de aur.

„Sfeşnicele erau aşezate în nava centrală, înaintea sanctuarului”[5].

8: A mai făcut zece mese, şi le-a aşezat în templu, cinci de-a dreapta şi cinci de-a stânga. A mai făcut şi zece cupe de aur.

9: A făcut şi curtea preoţilor, precum şi curtea cea mare; curţilor le-a făcut porţi, iar porţile le-a ferecat cu aramă.

Curtea preoţilor este un fel de atrium, menţionat la III Regi 6,36. Este supranumită aşa, pentru că aici se desfăşurau toate operaţiunile rituale. Curtea cea mare era curtea exterioară a Templului”[6].

10: Marea a aşezat-o în colţul din dreapta al templului, cel dinspre miazăzi-răsărit.

11: Hiram a făcut şi cârligele de prins carnea, precum şi căldările şi grătarul jertfelnicului şi toate uneltele lui. Şi a sfârşit Hiram tot ceea ce avusese de făcut pentru regele Solomon în templul lui Dumnezeu:

12: doi stâlpi; iar deasupra lor, lucrarea în relief pentru capitelurile din vârful celor doi stâlpi; şi două reţele care acopereau partea de deasupra a capitelurilor din vârful stâlpilor;

13: pentru reţele, patru sute de clopoţei de aur; la o plasă, două rânduri de rodii, ca să acopere cele două capiteluri de pe vârful stâlpilor.

14: A făcut zece şasiuri, iar pe şasiuri a făcut spălătoare;

15: şi marea, cu cei doisprezece boi de sub ea;

16: şi lighene pentru spălat picioarele, şi cârlige de atârnat carnea, şi cupe şi uneltele (pe care le făcuse Hiram şi pe care i le adusese regelui Solomon în casa Domnului): din aramă curată.

17: Regele a pus să le toarne într-un pământ cleios din împrejurimile Iordanului, între Sucot şi Ţartan.

Sucot (= colibe) era o localitate pe malul răsăritean al Iordanului în preajma căreia, cum reiese de aici, se afla argilă potrivită pentru turnarea aramei. Ţartan (= depunere; sediment) se afla tot în apropierea Iordanului.

18: Toate aceste lucruri le-a făcut Solomon din mare beşug, căci n-a lipsit mulţimea aramei.

19: Făcut-a Solomon toate uneltele templului Domnului; şi altarul tămâierii, cel de aur, şi mesele pe care să stea pâinile punerii-înainte,

20: şi sfeşnicele şi candelele de aur curat, ca să ardă, după rânduială, în faţa altarului;

21: şi mucarniţele şi cupele şi cădelniţele şi căţuile, din aur curat;

„În Textul Masoretic obiectele sunt mai multe, enumerarea lor trecând şi în v. 22”[7].

22: şi uşa interioară a templului, cea spre sfânta-sfintelor, şi uşile din locaşul sfintei, de aur.

„Se referă la uşile care fac legătura dintre sanctuar şi celelalte încăperi ale Templului”[8].

Putem conchide, la finalul acestui capitol, desprinzând noi argumente împotriva iconoclasmului: „Solomon a făcut în templu multe şi felurite lucruri, atât sculptate cât şi făurite, pe care nici Dumnezeu nu i-a poruncit să le facă, nici cortul mărturiei nu le avea, nici templul pe care i l-a arătat Dumnezeu lui Iezechiel (Iezechiel 40-42), şi Solomon n-a fost condamnat pentru aceasta, căci a făcut asemenea figuri spre slava lui Dumnezeu ca şi noi”[9].  Şi iarăşi: „Solomon, luând din Lege modelul, a umplut templul cu chipuri de aramă sculptate de boi, finici şi oameni şi n-a fost mustrat de Dumnezeu pentru aceasta. Aşadar, dacă voieşti să mă mustri din pricina icoanelor, mustră mai întâi pe Dumnezeu, Care a poruncit să se facă acestea, pentru că noi, prin ele, ne aducem aminte de El”[10].


[1] SEP 3, p. 121

[2] SEP 3, p. 121

[3] SEP 3, p. 121

[4] SEP 3, p. 121

[5] SEP 3, p. 122

[6] SEP 3, p. 122

[7] SEP 3, p. 123

[8] SEP 3, p. 123

[9] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, – cuvântul e extras de Sf. Ioan din lucrarea lui Leontie al Neapolei din insula Cipru: Contra iudeilor, despre închinarea la crucea lui Hristos, la icoanele sfinţilor, a unora către alţii şi despre moaştele sfinţilor.

[10] Ibid., Leontie al Neapolei, Contra iudeilor, despre închinarea…, Cartea a V-a.

CAP. 3 – Zidirea templului.

 

1: Solomon a început să zidească templul Domnului în Ierusalim, pe muntele Moria, acolo unde Domnul i Se arătase lui David, părintele său, pe locul pe care David îl pregătise în aria lui Ornan Iebuseul.

„Numai de aici, din acest verset, aflăm că Sionul era unul şi acelaşi loc cu Moria, muntele pe care, cu nouă secole în urmă, se petrecuse jertfa lui Avraam (Facerea 22, 2)”[1].  „Pentateuhul nu localizează acest ţinut. În schimb, după Cartea II Paralipomene, Moria este unul din dealurile Ierusalimului, pe care Solomon l-a ales ca loc pentru zidirea Templului (…). Prin analogie, Moria a sfârşit prin a desemna incinta Templului şi, mai exact, începând din sec. I î. Hr., esplanada construită în jurul acestuia, din ordinul lui Irod, esplanadă cunoscută şi sub denumirea de Muntele Templului”[2].  Moria (= vedenia lui Iahve); Ornan (= cel ce saltă de bucurie) Iebuseul este cel de la care a cumpărat David locul pe care avea să fie ridicat Templul.

2: Zidirea a început în luna a doua din cel de al patrulea an al domniei lui.

3: Şi aşa a început Solomon să zidească templul Domnului: lungimea – chiar de la prima măsurătoare, de la un capăt la altul – era de şaizeci de coţi; lăţimea, douăzeci de coţi.

Prima măsurătoare: „Este vorba despre planul general al fundaţiilor Templului. Se referă probabil şi la două tipuri de unităţi de măsură: un cot regal măsura 51,8 cm: acesta e folosit la construcţia Templului. Cotul standard evreiesc măsura 44,5 cm”[3].

4: Pridvorul din faţa templului avea lungimea egală cu lăţimea templului, adică douăzeci de coţi; iar înălţimea, o sută douăzeci de coţi. Şi l-a căptuşit pe dinlăuntru cu aur curat.

„În pasajul corespunzător de la III Regi 6,3 nu se indică înălţimea pridvorului. Se pare că indicaţia privitoare la înălţime din versetul de faţă este eronată: restul clădirii avea treizeci de metri înălţime. Disproporţia dintre pridvor şi restul clădirii ar fi fost prea mare”[4].

5: Casa cea mare a căptuşit-o cu lemn de cedru şi a poleit-o cu aur curat, iar pe el a săpat finici şi lănţişoare.

Casa cea mare, „adică ceea ce se chema sfânta (echivalentul naosului dintr-o biserică creştină)”[5].  Aceasta „era situată la vest de pridvor, de care era despărţită prin două uşi de chiparos. Aici erau îndeplinite ritualurile obişnuite, se aflau altarul de aur pentru tămâieri, masa pentru pâinile punerii înainte, cinci perechi de sfeşnice şi vasele şi instrumentele pentru jertfă”[6].

6: Şi a împodobit templul, spre slavă, cu pietre scumpe; iar aurul era din Parvaim.

            Parvaim (= roditor): „regiune situată, probabil, în Arabia, regiune faimoasă în vechime pentru calitatea aurului; neidentificată geografic”[7].  „Aurul din Parvaim este cel mai curat, aşadar cel mai valoros. ♦ Parvaim: locul nu este cunoscut şi toponimul nu mai apare în Biblie. Apare, în schimb, în literatura iudaică postbiblică. Unii l-au echivalat cu Ofir (…), o regiune din sudul Arabiei, pe teritoriul actual al Yemenului; se pare că aceasta a fost sursa aurului adus de regina din Saba”[8].

7: Templul – pereţii lui [lăuntrici] – şi uşorii şi tavanele şi uşile le-a poleit cu aur; iar pe pereţi a săpat heruvimi.

8: A făcut şi locaşul sfintei-sfintelor, a cărui lungime era egală cu lăţimea locaşului sfintei; lăţimea era de douăzeci de coţi, iar lungimea, de douăzeci de coţi; şi, având în vedere heruvimii, l-a îmbrăcat cu şase sute de talanţi de aur curat.

Sfânta Sfintelor „era sanctuarul interior al Templului, un cub perfect cu latura de douăzeci de coţi. Aici era aşezat chivotul legământului”[9].

9: Greutatea cuielor – greutatea fiecăruia – era de cincizeci de sicli de aur. Şi odăile de sus le-a căptuşit cu aur.

„Încăperile de la etajele superioare ale clădirilor anexe serveau de magazii, ofereau adăpost preoţilor şi erau depozite pentru banii şi bunurile aduse în dar de credincioşi”[10].

10: În sfânta-sfintelor a făcut doi heruvimi, sculptaţi în lemn, şi i-a ferecat cu aur.

11: Aripile heruvimilor aveau în lungime douăzeci de coţi; o aripă de cinci coţi atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim.

12: de asemenea, aripa de cinci coţi a celuilalt heruvim atingea peretele templului, iar cealaltă aripă de cinci coţi atingea aripa celuilalt heruvim.

13: Întinse, aripile acestor heruvimi aveau o lungime de douăzeci de coţi; ei şedeau în picioare, cu feţele spre sfânta.

14: A făcut şi o perdea de inuri purpurii, stacojii, albastre şi de vison, iar pe ea a brodat heruvimi.

Perdeaua (parokhet) i s-a arătat întâi lui Moise în munte (Ieşirea 26,31-33), model după care s-a lucrat perdeaua Cortului Sfânt. „O perdea asemănătoare a fost confecţionată pentru Templul lui Solomon. Perdeaua era dată în lături de sărbători, ca să se vadă cei doi heruvimi care păzeau chivotul Legământului (III Regi 6,23) în interiorul Sfintei Sfintelor”[11].

15: În faţa templului a făcut doi stâlpi, înalţi de treizeci şi cinci de coţi, ale căror capiteluri erau de câte cinci coţi.

„Înălţimea stâlpilor de la intrarea în Templu indicată aici nu concordă cu cea menţionată la III Regi 7,16, unde fiecare stâlp are optsprezece coţi înălţime. Cei treizeci şi cinci de coţi reprezintă fie suma imperfectă a înălţimii ambilor stâlpi, fie o pură exagerare pentru preamărirea operei regelui Solomon”[12].

16: A mai făcut lănţişoare, precum cele din sfânta-sfintelor, şi le-a pus pe capetele stâlpilor; a făcut şi o sută de rodii, pe care le-a pus pe lănţişoare.

Iată că şi în Vechiul Testament apar reprezentări ale celor create, argument pentru legitimitatea icoanelor: „Dumnezeu a poruncit lui David să-I zidească templu prin fiul său şi să-I pregătească loc de odihnă. Solomon, clădindu-l, a făcut heruvimii (…) şi boi şi lei şi rodii. Dar nu este cu mult mai de cinste ca toţi pereţii casei Domnului să se împodobească cu chipurile şi icoanele sfinţilor decât cu ale necuvântătoarelor şi arborilor?”[13].

17: Stâlpii i-a aşezat în faţa templului, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga; pe cel din dreapta l-a numit Temeiul, iar pe cel din stânga l-a numit Tăria.

„Numele celor doi stâlpi traduc în greacă două nume ebraice: yakhin şi boaz. Comentariile se împart în două direcţii: unii sunt de părere că respectivele substantive sunt proprii; în acest caz, ele denumesc pe doi strămoşi ai lui David, pe linie maternă (Iachin, I Paralipomene 24,17) şi, respectiv, pe linie paternă (Booz, Rut 4,1). Cealaltă interpretare, pe care o adoptă implicit şi traducătorii Septuagintei, este de verb + subst. comun (va întări în putere), aluzie la promisiunea lui Dumnezeu către David”[14].


[1] BBVA, p. 480

[2] DEI, p. 549

[3] SEP 3, p. 119

[4] SEP 3, p. 119

[5] BBVA, p. 481

[6] SEP 3, pp. 119-120

[7] BBVA, p. 481

[8] SEP 3, p. 120

[9] SEP 3, p. 120

[10] SEP 3, p. 120

[11] DEI, p. 592

[12] SEP 3, p. 120

[13] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I, 20

[14] SEP 3, p. 121

CAP. 2 – Pregătiri pentru zidirea casei Domnului.

 

1: Şi a adunat Solomon şaptezeci de mii de salahori şi optzeci de mii de tăietori de piatră în munte; iar peste aceştia erau trei mii şase sute de supraveghetori.

2: Solomon a trimis la Hiram, regele Tirului, zicând: „De vreme ce tu te-ai purtat bine cu David, părintele meu, şi i-ai dat cedri spre a-şi zidi o casă în care să locuiască,

3: iată că şi eu, fiul său, îi zidesc o casă numelui Domnului, Dumnezeului meu, spre a I-o sfinţi şi a arde în faţa Lui tămâie cu bună mireasmă şi a aduce fără-ncetare arderi-de-tot, dimineaţa şi seara şi sâmbăta şi la luna nouă şi la sărbătorile Domnului, Dumnezeului nostru, ceea ce e [rânduială] veşnică în Israel.

Hiram (= distins; nobil), regele din Tir (= stâncă), avea să întreţină cu Solomon aceleaşi bune relaţii pe care le avuse cu tatăl acestuia, David.

4: Iar casa pe care eu o zidesc urmează să fie mare, căci mare este Dumnezeul nostru peste toţi dumnezeii.

5: Şi cine oare va putea să-I zidească Lui casă, de vreme ce însuşi cerul şi cerul cerului nu-I cuprind slava? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc Lui casă, decât numai spre a I se aduce jertfe de tămâie?

6: Şi acum, trimite-mi un om înţelept şi iscusit în a lucra în aur şi în argint şi în aramă şi în fier şi în tort purpuriu şi stacojiu şi roşu şi vânăt, şi unul care să ştie să sape înflorituri împreună cu iscusiţii meşteri care sunt la mine în Iuda şi în Ierusalim, cei pe care i-a pregătit David, părintele meu.

7: Şi mai trimite-mi din Liban lemn de cedru şi de ienupăr şi de pin; fiindcă ştiu că servii tăi se pricep să taie lemnul din Liban.

Ienupăr: „pare să fie un arbust pe care dicţionarele îl identifică prin ienupăr, probabil la specie. Totuşi, alte variante de traducere oferă aici chiparos, arbore ce furnizează lemn de construcţie. Textul Masoretic are cedru, chiparos, santal, dar s-ar putea ca ultimul termen să se refere la alt copac, deoarece santalul nu creşte în Liban. ♦ Libanul era principala sursă pentru lemn de construcţie: la altitudini mari creşteau cedrii vestiţi şi diverse specii de conifere, foarte căutate de constructorii din Orientul Apropiat”[1].  Liban (= cel alb; muntele alb); numele provenea de la zăpezile ce acopereau şirul de munţi ai Libanului.

8: Şi, iată, servii mei vor merge împreună cu servii tăi, ca să-mi pregătească lemnărie multă, căci mare şi mărită va fi casa pe care o zidesc.

9: Şi, iată, servilor tăi lucrători, celor ce taie lemnul, le-am dat de mâncare, în dar, douăzeci de mii de măsuri de grâu şi douăzeci de mii de măsuri de orz şi douăzeci de mii de măsuri de vin şi douăzeci de mii de măsuri de untdelemn”.

Versetele 6-9: „Cererea lui Solomon prefigurează tratatul comercial pe care îl va încheia cu regele Tyrului. În rezumat, în schimbul lemnului de construcţie şi al meşterilor trimişi de Hiram, Solomon se angajează să plătească anual grâu şi untdelemn şi să suporte cheltuielile de întreţinere a meşterilor din Tyr”[2].  Textul biblic vorbeşte despre core (Anania a echivalat cu măsuri). Cora avea 360 de litri.

10: În sfânta-sfintelor a făcut doi heruvimi, sculptaţi în lemn, şi i-a ferecat cu aur.

Templul va respecta, în linii mari, structura cortului alcătuit în urma revelaţiei făcute către Moise.

11: Şi a zis Hiram: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce a făcut cerul şi pământul, Cel ce i-a dat regelui David un fiu înţelept, iscusit în pricepere şi ştiinţă, care va zidi o casă pentru Domnul şi o casă pentru regatul său.

12: Şi acum, ţi-am trimis un om înţelept şi înzestrat cu pricepere, pe Hiram-Abi

13: (mama lui era dintre fetele lui Dan, iar tatăl său era tirian), care ştie să lucreze în aur şi în argint şi în aramă şi în fier şi în piatră şi în lemn şi să ţeasă cu purpură şi cu tort albastru şi stacojiu şi cu vison şi să sape înflorituri şi să înţeleagă tot ce se poate plănui şi orice îi vei da tu să facă, tu şi meşterii tăi şi meşterii domnului meu David, părintele tău.

Hiram-Abi (= tatăl celui nobil) avea mamă israelită, din seminţia lui Dan (= judecată). Aceasta va fi contat în acceptarea sa, căci era vorba despre confecţionarea obiectelor sacre ale Israeliţilor.

14: Şi acum, grâul şi orzul şi vinul şi untdelemnul de care domnul meu a vorbit, trimite-le servilor tăi.

15: Iar noi vom tăia din Liban lemnul de care ai nevoie şi-l vom aduce cu plutele pe mare la Ioppe, iar tu le vei duce la Ierusalim”.

Ioppe (= frumuseţe)  „este ebraicul Yapho şi arabul Yafa. Deşi nu foarte aproape de Ierusalim (54 km în linie dreaptă, 64 pe drum de care), era totuşi singurul port natural practicabil din toată Palestina. Apare menţionat în unele cronici egiptene din secolele al XV-lea şi al XIV-lea î. Hr.  După ocuparea isaelită a Canaanului a devenit cetate de graniţă, aparţinând tribului lui Gad; a fost ulterior cucerită de filisteni. Azi, în apropiere se află oraşul israelian Haifa”[3].

16: Atunci Solomon i-a adunat pe toţi străinii care se aflau în ţara lui Israel, după numărătoarea cu care-i numărase David, părintele său; şi s-au aflat o sută cincizeci şi trei de mii şi şase sute.

La I Paralipomene 22,2 „nu se indică numărul prozeliţilor [străinilor] rezultat în urma recensământului poruncit de David. Comentatorii sunt însă de părere că cifrele nu s-au schimbat semnificativ de la David la Solomon”[4].

17: Şi dintre ei a făcut şaptezeci de mii de salahori şi optzeci de mii de tăietori în piatră şi trei mii şase sute de supraveghetori peste popor.

„Textul Masoretic: …supraveghetori care să-i facă să muncească. Evident, e vorba de o muncă silnică, făcută nu cu evrei, ci cu străinii ce se aflau în Israel (despre care nu ni se spune că ar fi fost plătiţi)”[5].

S-a dat şi un sens mistic lucrătorilor lui Solomon; pentru a fi mai limpede, însă, această tâlcuire, trebuie revăzut şi textul de la III Regi 5,28-6,1: „Rânduiala fiecăreia din aceste slujiri va fi încredinţată sfintelor puteri, îngerilor lui Dumnezeu, din care unii vor fi stăpâniile, tronurile, începătoriile şi domniile (Coloseni 1,6), iar alţii vor fi slujitorii; ei sunt preînchipuiţi prin cele 3300 de căpetenii puse de către Solomon, 70.000 de salahori şi 80.000 de oameni tăietori de piatră în munte, care săvârşeau lucrările şi pregăteau pietrele şi lemnele.  Trebuie să mai băgăm de seamă că lucrătorii pomeniţi sunt înrudiţi cu numărul şapte, iar salahorii şi tăietorii de piatră, care ciopleau să potrivească pietrele, erau apropiaţi de numărul opt, pe când căpeteniile de 3300[6] se apropiau de numărul desăvârşit şase ca multiplu al lui[7].  Cu toate acestea, muncile de pregătire a pietrelor, a extragerii şi a potrivirii lor la zidire, operaţie care dura trei ani, par a reprezenta toată durata intervalului înrudit cu triada din veşnicie[8].  Lucrul acesta se va întâmpla când se va aşeza pacea veşnică, adică la 430 de ani[9] după tainicele evenimente legate de ieşirea din Egipt, întâmplările din Egipt având şi ele loc la 430 de ani după aşezarea înţelegerii cu Avraam (Ieşirea 12,40), aşa că avem de-a face cu o durată de două numere sabatice, de 770 de ani[10], care ţine de la Avraam până la începerea templului, când Hristos, împăratul nostru, a poruncit celor 70.000 de salahori să nu mai ia pentru temelia casei nici o altă piatră, decât pietrele cele mari şi de preţ, care nu fuseseră cioplite din topor, ci aveau să fie cioplite de acum de alţi cioplitori mai de seamă, aleşi din fiii lui Solomon (…). Datorită temeinicei păci care dura atunci, regele Tirului, Hiram, a ajutat şi el la zidirea templului, împrumutându-şi chiar pe fiii săi la tăierea pietrelor celor mari pentru templul cel sfânt şi care au fost aşezate în al patrulea an ca temelie a Casei Domnului. Şi totuşi casa a fost terminată într-o octadă de ani, în a opta lună a celui de al optulea an de la aşezarea temeliei. (…) Să credem într-adevăr că fiii de regi îşi închinau viaţa şlefuirii pietrelor celor mari şi de mare preţ, luându-şi astfel o meserie nepotrivită cu naşterea lor în familii regale? Oare numărul salahorilor, al tăietorilor în piatră, al căpeteniilor lor, precum şi durata de pregătire şi de şlefuire a pietrelor să fi fost ele socotite întâmplător?  Ar fi trebuit, în cazul acesta, ca sfânta casă, ridicată lui Dumnezeu în vremuri de pace, să se facă fără ciocan, fără sapă şi fără nici o unealtă de fier pentru ca să nu se audă nici un zgomot (6,7) în templul lui Dumnezeu[11].  Căci, încă o dată întreb pe robii literei, cum e cu putinţă să zideşti Domnului o casă din blocuri cioplite, aşa cum au fost ele extrase, neprelucrate de cei 80.000 de salahori, fără să se audă în lăuntru în timpul lucrării nici un zgomot de ciocan, nici de sapă şi nici de alte unelte de fier?  Şi cum pot fi cioplite aceste pietre vii atât de fără zgomot încât să nu se simtă nimic dincolo de zidul templului şi să reuşească să se potrivească exact la locul lor în construcţia templului?”[12].


[1] SEP 3, p. 118

[2] SEP 3, p. 117

[3] SEP 3, p. 118

[4] SEP 3, p. 119

[5] BBVA, p. 480

[6] Scriptura vorbeşte despre 3600 de suăpraveghetori.

[7] Numărul 3300 e 6X550, dar se poate ajunge la el şi ghematric: 3+3. Numărul şase e desăvârşit ca fiind sumă şi produs al numerelor perfecte 1, 2 şi 3: 1+2+3=6; 1X2X3=6. În alte ocazii, însă, 6 poate semnifica imperfectul, nedesăvârşirea (7-1=6). Numărul 7 semnifică sfinţenia, perfecţiunea ori darurile Duhului Sfânt, iar numărul 8 e ziua cea veşnică, eshatonul inaugurat prin Învierea Domnului.

[8] Botezarea în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh însemnează pentru Origen moartea şi învierea noastră, prin Treime, la mântuire, de aceea numărul trei îşi primeşte, prin Botez, o semnificaţie sfântă şi veşnică (n. trad.).

[9]  în traducerea folosită, 440 de ani; Biblia 1982: 480 de ani.

[10] Însumaţi, numărul anilor aşa cum apar ei la Origen ar fi de 860.

[11] Pietrele au fost fasonate în afara cetăţii, fiind apoi doar îmbinate în Ierusalim. Părându-i greu de crezut aceasta, Origen dă o interpretare mistică întregii istorii.

[12] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XXXIX, 268 – XL, 277

paralipomena1

Comentarii la Cartea a Doua Paralipomena

 

I. Solomon (1,1 – 9,31)

 

            CAP. 1 – Înţelepciunea şi bogăţia lui Solomon.

 

1: Şi Solomon, fiul lui David, a prins putere asupra regatului său; iar Domul, Dumnezeul său, era cu el şi l-a umplut de slavă.

„Capitolul corespunde în întregime cu III Regi 3,1-15. În primul verset, un rezumat vag al activităţii politice a regelui Solomon, relatate în III Regi 2,12-3,3. Cronistul insistă în cele ce urmează asupra preocupărilor religioase ale regelui şi asupra actului de cult (vv. 3-6) care îi legitimează domnia”[1].  

Solomon (= paşnic), fiul lui David (= cel preaiubit), a urmat pe tronul regatului Israel, după moartea tatălui său.

2: Solomon a grăit către întregul Israel, către căpeteniile peste mii şi către sutaşi şi către judecători şi către toţi dregătorii de peste Israel şi către capii de familie.

Reamintim că Israel se poate traduce prin mintea care vede pe Dumnezeu. Acesteia îi grăieşte Solomon.

3: Şi Solomon, împreună cu toată adunarea, a mers pe înălţimea de pe Gabaon, unde se afla cortul mărturiei lui Dumnezeu, cel pe care Moise, robul lui Dumnezeu, îl făurise în pustie.

Gabaon (= cetatea dealurilor) era principala cetate a heviţilor (un alt nume pentru horei).  „Înălţimea din Gabaon este ultimul loc în care staţionează cortul mărturiei, înainte de stabilirea lui definitivă la Ierusalim”[2].

4: (Cât despre chivotul lui Dumnezeu, David îl adusese din cetatea Chiriat-Iearim în locul pe care el, David, i-l pregătise atunci când i-a întins cort în Ierusalim).

David mutase cortul din Chiriat-Iearim (= cetatea pădurilor) în Ierusalim (= cetatea păcii).

5: Şi jertfelnicul de aramă, pe care-l făcuse Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, se afla acolo, în faţa cortului Domnului, iar Solomon şi adunarea l-au cercetat.

Jertfelnicul fusese lucrat de Beţaleel (= sub paza lui Dumnezeu), fiul lui Uri (= lumină), fiul lui Hur (= nobil; liber).

6: Pe acest jertfelnic de aramă, care se afla înaintea Domnului, în cort, a adus Solomon o mie de arderi-de-tot.

7: În noaptea aceea i s-a arătat Dumnezeu lui Solomon şi i-a zis: „Cere: ce să-ţi dau?”

8: Iar Solomon I-a zis lui Dumnezeu: „Tu ai făcut mare milă cu David, părintele meu, iar pe mine m-ai făcut rege în locul său.

„Se înţelege că este vorba de succesiunea ereditară la domnie”[3].  „Ca şi în I Corinteni 6,11, numele divin este garanţia promisiunii revelate a lui Dumnezeu”[4].

9: Şi acum, Doamne, Dumnezeule: credincios să rămână numele Tău asupra lui David, părintele meu, de vreme ce Tu m-ai făcut rege peste un popor numeros ca ţărâna pământului.

            Credincios să rămână numele Tău: „adică: Să-Ţi ţii făgăduinţa pe care i-ai făcut-o lui David, părintele meu!  Credincios: fidel, leal. Numele Tău: Tu-Însuţi”[5]. 

10: Acum, dă-mi înţelepciune şi pricepere ca să ies şi să intru în faţa acestui popor!; căci cine oare îl va judeca pe acest mare popor al Tău?”

Înţelepciune şi pricepere: „Înţelepciunea (sofia) (mai ales în conducere): capacitatea intelectului de a discerne între bine şi rău. Pricepere (sinesis) (înţeles înrudit cu acela al lui fronesis): capacitatea de a pune înţelepciunea în practică, de a găsi întotdeauna o soluţie dreaptă în orice problemă”[6].  A judeca (aici): a cârmui după dreptate, a judeca neînţelegerile prin cumpăna cea dreaptă”[7].  Să ies şi să intru: semitism referitor la comportamentul conducătorului”[8].

11: Şi a zis Dumnezeu către Solomon: „De vreme ce aceasta a fost în inima ta, şi n-ai cerut multă bogăţie, nici slavă, nici viaţa vrăjmaşilor, şi nici zile multe n-ai cerut, ci ai cerut înţelepciune şi pricepere ca să-l judeci pe poporul Meu, peste care te-am pus rege,

12: înţelepciunea şi priceperea ţi le dau; şi-ţi voi da bogăţie şi avuţii şi slavă, aşa cum nici un rege de dinaintea ta nu ţi-a fost pe măsură, şi aşa cum nici după tine nu va fi”.

„Solomon, pentru că a cerut ce trebuia să ceară, iată că a primit îndată! Două lucruri trebuie să împlinească cel ce se roagă: unul, să ceară cu stăruinţă; altul, să ceară ce trebuie”[9].  „Despre Solomon ştim că a cerut înţelepciune şi  a primit-o. Iar urmele înţelepciunii lui se pot recunoaşte în scrierile pe care le-a lăsat, scrieri cuprinzând în puţine cuvinte o profundă înţelepciune: poţi afla în ele atât elogii ale înţelepciunii, cât şi îndemnuri spre trăire înţeleaptă”[10].

13: Şi a venit Solomon de pe înălţimea Gabaonului – din faţa cortului mărturiei – la Ierusalim, şi a domnit peste Israel.

Prezentare simplificată a preluării tronului de către Solomon.

14: Solomon a adunat care şi călăreţi: avea o mie patru sute de care şi douăsprezece mii de călăreţi; şi le-a aşezat în cetăţile carelor; iar poporul era cu regele în Ierusalim.

„Solomon atribuie pentru prima dată carelor de război un loc important în armata pe care o conduce (cf. III Regi 10,26). Aceasta în urma unei activităţi comerciale intense, după cum rezultă şi din versetele imediat următoare. Cetăţile unde staţionează carele sunt Meghiddo, Haţor şi Ghezer, menţionate la III Regi 9,15”[11].

15: Regele a făcut în aşa fel încât argintul şi aurul era în Ierusalim [tot atât de preţuit] ca pietrele; iar cedrii se aflau în Iudeea ca duzii care cresc în neştire pe câmp.

„Formulă consacrată şi simbolică a prosperităţii pe vremea lui Solomon”[12].

16: I se aduceau lui Solomon, pe bani, cai din Egipt; negustorii regelui cumpărau cu bani:

17: scoţându-l din Egipt, îi aduceau regelui un car pentru şase sute de sicli de argint şi un cal pentru o sută cincizeci de sicli de argint; tot astfel şi tot ei aduceau pentru toţi regii Heteilor şi pentru regii Siriei.

„Este ultima menţionare a hittiţilor din Vechiul Testament. După prăbuşirea Imperiului hittit, douăzeci şi patru de oraşe-state au devenit moştenitoarele teritoriilor imeriale de la nord de Munţii Taurus. În Siria, şapte oraşe-state care aparţinuseră Imperiului hittit au continuat să fie cunoscute sub titulatura de hittite (de exemplu Carchemiş pe Eufrat şi Hamat pe Orontes). Conducătorii lor erau supranumiţi regii hittiţilor[13].

18: Solomon a zis că-i va zidi o casă numelui Domnului şi o casă pentru regatul său.

Cititorul de azi va fi interesat, desigur, mai mult de zidirea Templului din Ierusalim, prefigurare a Bisericii. Dar, într-o măsură, şi casa regelui e o prefigurare a Casei Împăratului Hristos.


[1] SEP 3, p. 115

[2] SEP 3, p. 115

[3] SEP 3, p. 115

[4] SEP 3, p. 115

[5] BBVA, p. 479

[6] BBVA, p. 479

[7] BBVA, p. 479

[8] SEP 3, p. 116

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXIII, 4

[10] Origen, Contra lui Celsus, III, 45

[11] SEP 3, p. 116

[12] SEP 3, p. 116

[13] SEP 3, pp. 116-117