Arhiva pentru Aprilie, 2009

PSALMUL 50 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David; când a venit la el profetul Natan ca să-l mustre pentru vremea când el intrase la Batşeba, femeia lui Urie.

 

            „Săvârşind adulter cu femeia oşteanului Urie şi apoi uneltind moartea acestuia în război, regele David şi-a încărcat sufletul cu două păcate foarte grele, pentru care Dumnezeu l-a mustrat prin profetul Natan (vezi toată istoria în II Regi 11, 2-17). Fructul literar al acestei nefericite întâmplări a fost Psalmul 50, ca expresie a pocăinţei pentru o vină recunoscută. Fericitul Augustin notează că nu David cel din păcat trebuie să fie modelul creştinului, ci David cel ce se căieşte de păcat. De căzut, poate cădea oricine; important e să se ridice. Psalmul 50, ca rugăciune personală de căinţă şi umilinţă, este cel mai cunoscut, mai popular şi mai practicat din cei 150, nu numai în mânăstiri, ci şi în rândul credincioşilor obişnuiţi; cei mai mulţi îl ştiu pe-de-rost. Textul a cunoscut atâtea şlefuiri de-a lungul secolelor, încât diortosirea sa nu poate fi decât minimă”[1].  „La un prim nivel, psalmul exprimă căinţa regelui David după adulter (II Regi 12, 13), dar în el se poate regăsi şi căinţa poporului întors din exil, unde a devenit conştient de infidelitatea sa, precum şi părerea de rău a oricărui om care şi-a dat seama de starea sa păcătoasă. Încrezător în îndurarea nemărginită a lui Dumnezeu, el cere nu doar iertare, ci şi transformarea inimii”[2].

            „Cuvintele introductive: când [profetul] Nathan s-a dus la David, după ce acesta comisese adulterul cu Batşeba. Formularea din Biblia 1688, cînd au întrat cătră Virsavie, este un calc semantic preluat din Septuaginta: ηνίκα εισηλθεν προς Βηρσαβεε (idem). Acesta, la rândul său, este un calc semantic din ebraică: kaasher ba el-bat-sheva[3] (când a intrat la Bat-Şeva). Această expresie ebraică are sensul de a avea raporturi sexuale. Este foarte interesant faptul că, în Septuaginta, s-a înlocuit numele propriu feminin Bat-Şeva cu toponimul Beer-Şeva, lăsând impresia că David s-a deplasat doar, în mod nevinovat, la aşezarea Beer-Şeva. Este greu de precizat dacă această deviere se datorează unei simple greşeli făcute din neatenţie sau dacă ea reprezintă o încercare vădită de modificare a textului biblic, menită să evite, în timpul slujbei, referinţe la adulterul comis de David”[4].   „Comentând pe larg acest psalm, Sf. Grigore cel Mare repetă versetul 1; ceea ce îl face pe un exeget modern să remarce că acest procedeu aminteşte de imnurile lui Roman Melodul, pe care Grigore, care a fost apocrisiar la Constantinopol – le cunoştea”[5].

 

1: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta

şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.

„Se poate dobândi puţină milă, dar se poate dobândi şi multă milă. Iar David a ales-o pe cea mare. Deci cel ce o vrea pe cea mare, o va afla prin smerenie şi blândeţe şi răbdare şi prin alte daruri asemănătoare”[6].

2: Spală-mă-ntru totul de fărădelegea mea

şi de păcatul meu mă curăţeşte.

Întru totul: „Sintagma epi plion  înseamnă mult peste număr, mult peste măsură; în ultimă instanţă: întru totul, exhaustiv. Vechea limbă română l-a tradus prin mai vârtos, expresie care nu acoperă sensul şi care astăzi este uzată. Textul grecesc realizează şi efectul sonor al unei aliteraţii : epi plion plinon me = spală-mă-ntru totul…”[7].  La fel: „Spală-mă mai mult de nelegiuirile… trebuie, după unii, înţeles: spală-mă mai mult decât de…; căci este spălat mai mult cel căruia i se iartă nu numai păcatul pentru care el însuşi se pedepseşte, ci şi celelalte, pe care le-a uitat (Sf. Grigore cel Mare)”[8].

Spală-mă-ntru totul…: „Să stingem vâlvătaia păcatelor, nu cu apă multă, ci cu puţine lacrimi. Multul foc al păcatului e stins şi cu o picătură de lacrimi; că lacrimile sting vâlvătaia păcatelor şi spală mirosul greu al păcatului”[9].

3: Că fărădelegea mea eu o cunosc

şi păcatul meu înaintea mea este pururea.

„A-ţi recunoaşte păcatul tău e semn bun, pentru că acolo unde e sentimentul durerii există şi sentimentul vieţii (Sf. Ambrozie).  Mila vrea ca păcătosul să fie iertat, dreptatea vrea ca păcatul să nu scape de pedeapsă. Dar eu, pentru că mă tem de păcatul meu, te implor să nu pedepseşti prea aspru (Sf. Grigore cel Mare). În general, comentatorii subliniază că, departe de a-şi nega păcatul, psalmistul şi-l asumă pe deplin, cerând doar îndurarea Domnului”[10].

„Avea înaintea ochilor păcatele trecute, ca să nu cadă în altele viitoare. Că o stare sufletească ca aceasta cere Dumnezeu de la noi”[11].

4: Ţie unuia am greşit

şi răul în faţa Ta l-am făcut,

aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale

şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata.

            Răul: „Răul săvârşit cu răutate şi obrăznicie, fără ca făptaşul să mai fi încercat, ca de obicei, să se ascundă; păcatul conştient de sine, cu asumarea consecinţelor”[12].  Tu să biruieşti atunci când vei face judecata: „Construcţie gramaticală menită să sugereze că acţiunile din propoziţiile secundare se vor produce în condiţiile prevăzute de propoziţiile principale, dar nu sunt cauzate de acestea. Aşadar, nu se poate spune că psalmistul a păcătuit cu scopul de a demonstra că Dumnezeu e drept şi biruitor, ci că dreptatea şi biruinţa lui Dumnezeu devin evidente atunci când omul păcătuieşte şi când păcatul său se cere cumpănit în judecata divină. În cazul de faţă, judecata se cere a fi iertare. Iertând, Dumnezeu nu-Şi dezminte dreptatea spuselor şi, totodată, Îşi manifestă biruinţa asupra păcatului. Partea a doua a versetului va fi citată de Pavel în Romani 3, 4”[13].   David nu pretinde că n-a greşit şi faţă de oameni; el spune doar că greşelile sale faţă de semeni nu se pot compara cu păcatele sale faţă de Domnul, şi că orice rău făcut aproapelui său îi apare clar ca un rău comis în faţa lui Dumnezeu. Conştiinţa păcatului implică recunoaşterea, ca fiind adevărate şi juste, a cuvintelor şi a judecăţii divine (Sf. Toma din Aquino).  Păcatul meu face să strălucească dreptatea Ta – zice Sf. Ioan Gură de Aur. Sau: De alţi oameni, păcatul meu a putut să fie ignorat, dar Ţie nu ţi-a putut fi ascuns, remarcă Sf. Grigore cel Mare.  Cât despre expresia ca-nvingător să fii la judecată (în originalul ebraic nu se spune când vei judeca, ci când vei fi judecat), Sf. Grigorie dă trei interpretări posibile: 1 – Toţi cei ce au fost judecaţi, chiar fiind foarte virtuoşi, au primit judecata aceasta fără sentimentul vreunei nedreptăţi, căci ei cu toţii au păcătuit mai înainte mai mult sau mai puţin; dar Tu, când ai primit sentinţa unei morţi nedrepte, pentru că – dintre toţi oamenii – erai singurul fără de păcat, tu ai ieşit biruitor asupra tuturor celor ce au îndurat judecata când vei fi judecat Tu, Dumnezeu Tatăl în Fiul Tău, sau Tu, Verbul încarnat[14];  2 – Tu ai promis celor drepţi o împărăţie veşnică şi ai pregătit sufletelor ce iubesc virtutea răsplata vieţii eterne. Dar dacă Tu nu ne justifici nici pe mine, nici pe alţii, n-ai să găseşti pe nimeni pe care să nu-l condamni. Justifică-mă deci pentru ca să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale, şi biruitor când Te judecă. Ei Te judecă, cei ce neagă răscumpărarea după păcat şi pretind că iertarea păcatelor nu e acordată nimănuia. Tu vei ieşi biruitor asupra lor, dacă-mi ierţi păcatul.  3 – Sau încă, dacă vreţi: Justifică-mă pentru ca Tu să fii recunoscut ca drept în cuvintele Tale. Tu mi-ai promis că Te vei întrupa în urmaşii mei; dacă nu mă purifici de o atât de cumplită crimă, nu sunt eu nedemn de a-Ţi da carne [trup] în posteritatea mea?  Şi, ceva mai jos: Judecat, El a învins pentru că cei a căror sentinţă a îndurat-o în timp, fiind condamnat de ei la moarte, El printr-o dreaptă judecată i-a pedepsit şi condamnat la o moarte eternă”[15].  La acest verset „sunt interpretări multiple: în general, Părinţii greci înţeleg că, dacă Dumnezeu îl va ierta, se va vedea că Îşi ţine făgăduinţa, în vreme ce Părinţii latini înţeleg mai degrabă: Am păcătuit, aşadar judecata Ta e dreaptă (cf. Nesmy, p. 232). Ieronim referă acest verset la Hristos: Ai fost recunoscut ca drept, Doamne Iisuse, în cuvintele Tale, atunci când, dus fiind la moarte pentru păcatele poporului, nu s-a aflat vicleşug în gura Ta; ai biruit când ai fost judecat, atunci când principele întunericului nu a găsit în Tine nimic vrednic de moarte (cf. Mortari, nota ad loc.)”[16].

            „Mântuitorul şi Domnul este Cel care va sta la judecată, în faţa Tatălui, împreună cu noi, cu toţi oamenii”[17].  „Este obiceiul Scripturii să exprime cauzal pe unele care trebuie exprimate incidental. Cel care a păcătuit, n-a păcătuit cu scopul ca Dumnezeu să învingă, şi nici Dumnezeu n-are nevoie de păcatul nostru ca să Se arate prin acesta învingător”[18].  „Chiar dacă Dumnezeu nu reuşeşte nimic cu purtarea Sa de grijă faţă de noi, totuşi El plineşte pe toate cele ale Lui, pentru ca să nu le lase celor ce vor să se poarte cu neruşinare nici o umbră de neştiinţă sau de îndoială”[19].

5: Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit

şi în păcate m-a născut maica mea.

„Deşi psalmistul pare a invoca impuritatea funciară a omului (vezi şi Iov 14, 4) drept motivaţie sau scuză pentru ceea ce a făcut, textul poate fi şi o străfulgerare o conştiinţei păcatului originar, o doctrină care va căpăta contur doar prin Apostolul Pavel în Romani 5, 12-21”[20].  „Versetul a cunoscut multiple interpretări. Ioan Gură de Aur şi Theodoret o identifică pe mamă cu Eva şi văd aici o trimitere explicită la păcatul originar (cf. Facerea 3, 6) – interpretare clasică în patristică, acceptată şi în epoca modernă de mulţi exegeţi de seamă. Şi rabinismul era favorabil acestei interpretări, după cum apare în Cabbala şi în unele tradiţii hasidice. O altă lectură, encratită, maniheeană şi gnostică, vedea păcatul originar în actul procreării, care i-ar infecta pe părinţi şi pe cei zămisliţi. Există şi interpretări, oarecum stranii, ad personam: autorul ar fi un fiu nelegitim, sau regele Ioiakin, care a fost mustrat împreună cu mama sa de profetul Ieremia. O interpretare metaforică vede în mamă Ierusalimul, iar în autor, pe Israel aflat în exil. Citit în context, însă, versetul îşi manifestă mai clar semnificaţia: până acum, autorul îşi mărturisise faptele păcătoase; acum, îşi arată starea de păcat, caracteristică condiţiei umane. Prin zămislire şi naştere, poetul exprimă metonimic ansamblul vieţii care izvorăşte din ele: această limită a creaturii nu apare ca o scuză pentru păcatele săvârşite, ci ca invocare a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu, cu aceeaşi credinţă care va fi exprimată şi în Romani 5, 20: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul. Acest fel de a înţelege statutul omului se manifestă şi în Imnul IV de la Qumran: Făptura de lut… se află în fărădelege încă din sânul mamei şi până la bătrâneţe e într-o vinovată infidelitate (cf. Ravasi, II, pp. 46-47, cu o bogată bibliografie)”[21].

            „Numeşte profetic pe Eva, mama celor vii; iar dacă a fost zămislit în păcat, totuşi el nu era în păcat în clipa naşterii sale şi nu este el însuşi păcat”[22].   Psalmistul arată „că orice suflet care se naşte în carne [trup] este întinat de murdăria nelegiuirii şi a păcatului. […] Se poate adăuga la aceasta că se cere aflată cauza pentru care, botezul fiind dat Bisericii pentru iertarea păcatelor, este dat ca regulă şi pruncilor. Desigur, dacă în prunci nu ar fi nimic care să trebuiască a obţine iertarea şi clemenţa, harul botezului ar părea inutil”[23].  „Scopul de mai înainte al lui Dumnezeu a fost să nu ne naştem prin legătura nunţii din stricăciune. Dar călcarea poruncii a adus nunta, fiindcă a greşit Adam, adică a nesocotit legea dată lui de Dumnezeu. Deci toţi cei ce se nasc din Adam se zămislesc în fărădelegi, căzând sub osânda protopărintelui. Iar în păcate m-a născut maica mea însemnează că Eva, maica cea dintâi a noastră a tuturor, a născut în păcat, ca una ce s-a aprins spre plăcere. De aceea şi noi căzând sub osânda maicii, zicem că ne naştem în păcate”[24].  „Necurată e deci firea, prin aceea că a luat asupră-şi stricăciunea din neascultare şi blestem, împotriva voii lui Dumnezeu”[25].

6: Că, iată, adevărul l-ai iubit:

cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.

„A se înţelege: Tu, Doamne, iubeşti adevărul în inimi; de aceea, învaţă-mă înţelepciunea ascunsă (adică modul în care pot să devin un om mai bun)”[26].

„Că Logosul divin vrea să fim înţelepţi, reiese atât din scrierile vechi ale iudeilor, care încă mai sunt în uz la noi, cât şi din cele scrise după Hristos şi care sunt recunoscute de Biserici ca inspirate”[27].

7: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi,

spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.

Isopul era o plantă folosită în stropirile curăţitoare, socotită a avea ea însăşi funcţii purificatoare.  „Isopul este o plantă de rând, agăţată de stânci şi puţin folositoare în ea însăşi. Ea diminuează totuşi umflarea plămânului şi îşi manifestă calităţile ei după ce a fost pisată. Ce semnifică aşadar isopul, dacă nu umilitatea[28] lui Hristos? Această umilitate reprimă în noi orice orgoliu… (Sf. Grigore cel Mare). Stropirea cu isop era utilizată în purificarea leproşilor; ea este de asemenea o figură a purificării prin sângele lui Iisus”[29].  „Majoritatea Părinţilor vede aici o prevestire a purificării prin sângele vărsat de Hristos”[30].

            „Botezul este ca un medicament care curăţeşte sufletul de murdăria pe care a contractat-o cugetând la cele ale trupului. De aceea, nu ne îmbăiem în felul iudeilor, după fiecare întinare, ci cunoaştem un singur botez mântuitor”[31].

8: Auzului meu vei da bucurie şi veselie,

bucura-se-vor oasele cele smerite.

            „Iertarea de păcate e prezentată nu numai ca o mare fericire, ci ca o adevărată înviere. Oasele sufletelor noastre sunt virtuţile lor; ele sunt sigur zdrobite în această viaţă, căci virtuţile noastre sunt aici pe pământ tot timpul alarmate de lupta cu ispitele (Sf. Grigore cel Mare)”[32].  Veselie şi bucurie: e bucuria învierii de apoi (Atanasie), cea a Zilei Domnului (Chiril al Alexandriei), a prietenului Mirelui când Îi aude glasul (Beda)”[33].

9: Întoarce faţa Ta de către păcatele mele

şi toate fărădelegile mele şterge-le.

10: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule,

şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele.

„Iată în ce constă înnoirea în duh cinstit: să dispreţuieşti în inima ta toată gloria[34] lumii, să stârneşti în ea până-n adâncuri iubirea faţă de Făcătorul tău, să-ţi păstrezi răbdarea când eşti înjurat[35]… (Sf. Grigore cel Mare)”[36].  „Ieronim interpretează: inimă curată pentru a Te vedea: Fericiţi cei curaţi cu inima căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8)”[37].

 „Spunem (acestea) în rugăciunile noastre […] pentru ca să putem contempla pe Dumnezeu cu inimă curată, singura în stare să-L vadă”[38].  „Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului şi a războit cu tărie duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept întru cele dinăuntru, adică să fie golit cu desăvârşire de gândurile întinate şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare, alcătuită din vederi – contemplaţii – morale, naturale şi teologice”[39].  „Căci ai unit cu sufletul un alt duh, al Tău, Dumnezeiesc, pe Care L-ai sălăşluit întru cele dinăuntru ale mele; Acesta este cu adevărat Pomul Vieţii; în orice pământ, adică suflet de om, ar fi sădit şi în orice inimă s-ar înrădăcina, Acesta le arată drept un alt rai foarte strălucitor, împodobit cu tot felul de pomi frumoşi şi roade felurite, cu mii de flori şi crini înmiresmaţi”[40].

11: Nu mă lepăda de la faţa Ta

şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine.

„Păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt cine nu crede în iertarea păcatelor (cf. Facerea 4, 13: Fărădelegea mea e prea mare…). Psalmistul cere să fie ferit de deznădejde (Grigore cel Mare)”[41].

12: Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale

şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.

„[Fer.] Augustin şi Ieronim traduc: Dă-mi iarăşi bucuria fiului Tău Iisus. În ebraică: bucuria mântuirii Tale. Cuvântul Iisus derivă din aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul mântuire (Gimarey)”[42].

            Dă-mi iarăşi: „apodidomi = a da din nou, a restitui, a restaura, a recompune. Psalmistul se roagă să i se dea bucuria pe care o avusese, dar pe care a pierdut-o prin păcat”[43]. Cu duh stăpânitor mă întăreşte: fie cere înger de pază spre sfat, fie ca propriul său duh să fie întărit de Dumnezeu, pentru a birui ispitele; cel mai bine, le înţelegem pe amândouă acestea ca fiind cerute de către penitent.  „Expresia se poate referi la duhul omului doritor să împlinească voinţa lui Dumnezeu, sau, mai degrabă, la Duhul lui Dumnezeu, dăruit cu generozitate, sau izvor de generozitate (cf. TOB, nota ad loc.)”[44].

            „Numeşte pe Duhul bucurie a mântuirii întrucât este pricinuitor de bucurie nesfârşită şi dătător al stăpânirii peste patimile din lume. E Duh al mântuirii adevărate, adică al lui Hristos. Numindu-L în multe feluri, i-a spus şi inimă curată, şi duh drept, deoarece nu este al celor ce n-au inima dreaptă, ci, mai degrabă, îndărătnică şi strâmbă, cum zice Psalmistul (100, 4), nu este al celor încă neuniţi cu Dumnezeu şi care nu s-au făcut părtaşi de binecuvântarea lui Hristos prin Duhul”[45].

13: Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale

şi cei necredincioşi la Tine se va întoarce.

            Îi va învăţa şi prin cuvânt, ca unul care cunoaşte căderea, urmată, însă, de ridicare, cu ajutorul harului, dar îi învaţă şi prin propria sa tulburare de după păcat; astfel, cel ce-ar dori să săvârşească păcate similare, e avertizat o dată în plus asupra urmărilor.

14: Izbăveşte-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;

 bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.

„După unii, sângele se referă la uciderea lui Urie, soţul Batşebei, de către regele David. După Sf. Grigore cel Mare e vorba despre izbăvirea de dorinţele cărnii[46].

15: Doamne, buzele mele vei deschide

şi gura mea va vesti lauda Ta.

            „Sf. Grigore comentează astfel: Până în prezent, eu însumi mi-am deschis gura şi, din cauza cuvintelor mele deşarte, am căzut în păcat. Acum doresc ca Tu să mi-o deschizi, căci doresc din suflet ca să nu grăiesc decât ceea ce-mi vei pune Tu pe buze”[47].

16: Că de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat;

arderile-de-tot nu le vei binevoi.

„Respingerea sacrificiilor de către Domnul înseamnă, de fapt, respingerea lor atunci când nu sunt însoţite şi de o inimă umilită, plină de căinţă (Gimarey)”[48].

„Trupurile noastre, arse de tot prin post, nu le vei binevoi”[49]. Înfrânările trupului, despărţite de cele ale duhului, nu au nici un preţ.

17: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit;

inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă şi fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care pleacă puţin mintea, ci aceea care ne zdrobeşte desăvârşit”[50].   „Deci până nu se va smeri inima, nu se poate opri din împrăştiere. Iar când omul se smereşte, îndată îl înconjoară mila şi atunci inima simte ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că află o putere de încredere ce se mişcă în ea”[51].  „Pe slugile cele cu judecata sănătoasă nu-i îndreaptă atât pedepsele şi osândele, cât binefacerile şi conştiinţa că nu sunt pedepsiţi după cât merită pentru păcatele lor”[52].  „Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi socot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie”[53].  „Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima, iar inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[54].  „Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli care nu ajunge la iubire în duh umilit e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor”[55].  „Ce e mai viteaz decât o inimă înfrântă şi smerită, care pune pe fugă fără osteneală cetele demonilor, întorcându-le înapoi?”[56].  Şi unul ca acesta „e iertat, ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă zdrobită; căci făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat la aceasta de împărtăşirea celor Sfinte, şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinţenie desăvârşită”[57].

18: Fă-i bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului,

şi să se zidească zidurile Ierusalimului.

„Sionul e simbolul poporului ales, după unii interpreţi (cf. IV Regi 19, 21; Psalmi 47, 68.86; Isaia 52, 8). După Sf. Grigore, Sionul se interpretează ca loc de respectare a regulelor, el designează sfânta Biserică. După alţii, Biserica, adică adunarea celor aleşi, care trebuia edificată din nou, ar fi indicată aici prin Ierusalim (Gimarey), şi sprijinită prin Isaia 60, 1. Sf. Grigore cel Mare apreciază, faţă în faţă, Ierusalimul şi Babilonul: Orice om este cetăţean al Ierusalimului sau cetăţean al Babilonului. Iubirea de Dumnezeu face din sfânt un cetăţean al Ierusalimului. Iubirea de cele pământeşti face din păcătos un constructor al Babilonului. Tot el precizează că vor fi zidite zidurile acestui Ierusalim atunci când credincioşii predestinaţi Vieţii vor fi conduşi până la perfecţiunea dreptăţii. Templul lui Solomon (III Regi 6, 7) purta figura acestei cetăţi: în timp ce-l construiau (din pietre cioplite) , nu s-a auzit nici un zgomot de ciocan[58].  „Theodoret vede aici o prevestire a noului Sion, unde se aduce jertfa de dreptate, jertfa spirituală; el citează aici Romani 12, 1 (…jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală)”[59].

19: Atunci vei binevoi jertfa de dreptate

– prinosul şi arderile-de-tot -,

atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

„Ultimele două versete sunt socotite de unii comentatori ca fiind o adăugire ulterioară, făcută de un israelit aflat în robia Babilonului: el ar fi adăugat rugăciunii de iertare a regelui David o rugă personală, pentru a obţine iertarea de păcate, vizând reedificarea  templului şi a oraşului Ierusalim, complet transformate în ruine”[60].

Jertfa dreptăţii e, după unii comentatori, sacrificiul lui Iisus. După Sf. Grigore cel Mare: Profetul ştia prin Duhul Sfânt că această instituţie a sacrificiilor conform Vechii Legi trebuia transpusă, pentru a oferi înţelegerea a ceea ce este o ofrandă invizibilă. Căci sacrificiul adevărat şi iubit de Dumnezeu este lauda care ţâşneşte dintr-o inimă curată[61].

Dacă arderea de tot o privim ca semn al ascezei trupeşti, ca mai sus, iată că ea este primită de Dumnezeu, dacă i-a premers şi s-a însoţit cu smerenia şi, mai în amănunt zis, cu virtuţile sufleteşti.

Atunci, când? Când vine Domnul nostru, Marele Arhiereu, Care aduce jertfa cea fără de sânge şi o primeşte”[62].


[1] BBVA, p. 672

[2] SEP 4/I, p. 148

[3] כאשר־בא אל־בת־שבע

[4] PSALM, p. 383

[5] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]

[6] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 91

[7] BBVA, p. 672

[8] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[10] PSALM, p. 384 [Ş. A. D.]

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[12] BBVA, p. 672

[13] BBVA, p. 672

[14] Preferăm termenul întrupat, limbajul apusean nefiindu-ne familiar. Pentru Verb, de asemenea, preferăm Cuvântul sau, eventual, Logosul.  Cum credem că s-a observat, Ştefan Augustin Doinaş îşi întemeiază notele în mod predilect pe teologi romano-catolici.

[15] PSALM, pp. 384-385 [Ş. A. D.]

[16] SEP 4/I, p. 149

[17] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XV, 3

[18] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 19

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVII, 4

[20] BBVA, p. 672

[21] SEP 4/I, p. 149

[22] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 100, 7 – Autorul arată că, deşi născuţi din natura omenească coruptă în urma căderii, până la o vreme, pruncii sunt lipsiţi de păcate personale, dar fiind prezentă deja în ei înclinaţia către păcat.

[23] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 3

[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 3

[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[26] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[27] Origen, Contra lui Celsus, III, 45

[28] Smerenia.

[29] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[30] SEP 4/I, p. 150

[31] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XV

[32] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[33] SEP 4/I, p. 150

[34] Slava.

[35] Defăimat.

[36] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[37] SEP 4/I, p. 150

[38] Origen, Contra lui Celsus, VII, 45

[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 179

[40] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XLVII

[41] SEP 4/I, p. 150

[42] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[43] BBVA, p. 673

[44] SEP 4/I, p. 150

[45] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 12

[46] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[47] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[48] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[49] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV, 58

[50] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XV, 2

[51] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXI

[52] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, IX, 5

[53] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 124

[54] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 34

[55] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, I

[56] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, II

[57] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[58] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[59] SEP 4/I, p. 151

[60] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[61] PSALM, p. 385 [Ş. A. D.]

[62] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 201

PSALMUL 49 – Un psalm al lui Asaf.

 

„Ca şi în Isaia 1, 2, reproşurile făcute de Dumnezeu poporului îmbracă forma unei chemări în judecată, la care sunt luaţi martori cerul şi pământul, adică cele două jumătăţi ale cosmosului. În prima parte (vv. 5-15) reproşurile îi vizează pe cei care au o evlavie pur exterioară, fără ecou în comportament, iar în partea a doua (vv. 16-21) ele se adresează celor care se poartă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Origen, Chiril al Alexandriei şi Theodoret văd în acest psalm o aluzie la cele două veniri ale lui Hristos”[1].

            „Asaf a fost unul dintre cei patru mai-mari ai cântăreţilor, rânduiţi de David să-I psalmodieze Domnului prin instrumente muzicale (I Paralipomena 6, 39). Cassiodor notează că el nu trebuie privit ca autor al psalmului, ci doar ca un muzicant de seamă şi ca un exponent al credincioşilor faţă de casa lui Dumnezeu. Lui i-au fost atribuiţi psalmii 72-82. În general se admite că David a folosit procedeul literar de a pune în gura altuia un anume gând”[2].

 

1: Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a vorbit şi a chemat pământul

de la răsăritul soarelui până la apus.

2: Din Sion e bunăcuviinţa frumuseţii Sale.

Dumnezeu întru arătare va veni,

            „Vestire limpede a întrupării lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. Altă traducere: Dumnezeu va deveni vizibil. Textul Masoretic: Dumnezeul nostru va veni; Dumnezeul nostru vine; Să vină El, Dumnezeul nostru[3].

3: Dumnezeul nostru, şi nu va păstra tăcere.

Foc înaintea lui va arde

şi vifor mare fi-va împrejuru-I.

            „Când şi cum şi în ce mod a venit la noi în chip văzut Dumnezeu, Care a şi chemat tot pământul, dacă nu când S-a făcut om Unul Născut şi Cel nevăzut de nici o făptură S-a arătat văzut din pricina trupului?”[4].  „A venit şi n-a tăcut Cel Care, înainte de a spune ceva după naşterea Sa, Şi-a anunţat venirea deopotrivă prin mărturii pământeşti şi dumnezeieşti, când steaua s-a arătat, când magii s-au închinat, când îngerii au vestit”[5].

4: Chema-va cerul de sus şi pământul

ca să-l judece pe poporul Său.

5: Adunaţi la El pe cuvioşii Săi,

pe cei ce I-au întărit legământul deasupra jertfelor.

            „După Atanasie, aceste cuvinte sunt adresate îngerilor; pentru Theodoret, credincioşii [cuvioşii] se referă la Aaron, Moise, Eleazar şi Finees, cărora Dumnezeu le va spune cum să-I aducă închinare. Ieronim subliniază paralelismul cu Matei 24, 31 (cei aleşi din cele patru vânturi): Acelaşi Domn este peste Vechiul şi peste Noul Testament”[6].

6: Şi cerurile vor vesti dreptatea Lui,

că judecător este Dumnezeu.

7: „Ascultă, popor al Meu, şi-ţi voi grăi ţie, Israele,

şi voi aduce mărturie împotriva ta;

Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău.

8: Nu pentru jertfele tale te voi mustra,

nu: arderile-de-tot sunt pururi înaintea Mea.

9: Nu voi primi viţei din casa ta

şi nici ţapi din turmele tale,

10: Că ale Mele sunt toate fiarele câmpului,

dobitoacele din munţi şi boii;

11: Eu cunosc toate păsările cerului,

iar frumuseţea ţarinii cu Mine este.

12: Dacă flămânzesc, nu ţie îţi voi spune,

că a Mea este lumea şi plinirea ei.

13: Oare carne de taur voi mânca,

sau voi bea Eu sânge de ţapi?

14: Jertfeşte-I lui Dumnezeu jertfă de laudă

şi plineşte-I Celui-Preaînalt făgăduinţele tale.

„Ne porunceşte mai degrabă să-I aducem jertfă de laudă, adică închinarea însoţită cu cântarea, la care se vor înălţa popoarele prin credinţa în Duhul Sfânt”[7].

15: Şi-n ziua necazului tău, cheamă-Mă pe Mine

şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei preamări”.

            „Loveşte-i pe vrăjmaşi cu numele lui Iisus, căci nu e în cer şi pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamăreşte pe Cel ce te-a izbăvit”[8].  „Nu căutaţi sprijin la oameni, nu priviţi spre cei care vă dau numai ajutor trecător; părăsind aceasta, alergaţi cu mintea la Doctorul sufletelor. Singurul care poate să vă lecuiască rănile inimii este Cel care a creat toate făpturile şi cunoaşte toate faptele noastre. Ajunge să strigăm din adâncul inimii spre El şi înaintea Lui să vărsăm lacrimile noastre”[9].

16: Dar păcătosului i-a zis Dumnezeu:

„De ce povesteşti tu dreptăţile Mele

şi legământul Meu îl iei în gura Ta?

            „Cel credincios, chiar dacă îi spune cineva cuvinte neaflate în Scripturi, nu le respinge cât timp au un înţeles bine credincios. Dar omul eretic, chiar dacă foloseşte cuvintele din Scripturi, fiind bănuitor şi cu mintea stricată, va auzi de la Duhul: Pentru ce povesteşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura Ta? Diavolului, deşi vorbea din Scripturi, Mântuitorul i-a închis gura”[10].  „Aşadar, cel păcătos să aibă gura închisă, fiindcă cel ce nu s-a învăţat pe sine nu-i poate învăţa pe alţii”[11].

17: Tu ai urât învăţătura,

iar cuvintele Mele le-ai aruncat înapoia ta.

            „Dar să vedem cine este cel ce urăşte povăţuirea şi cine este cel ce aruncă în urma sa cuvintele Lui. […] (Este acela ce), auzind, nu numai că nu alege să se căiască şi să se silească pe sine însuşi să intre prin poarta cea strâmtă (Matei 7, 13), dar îşi petrece toate zilele vieţii sale în înfumurarea şi risipirea sufletului, adăugând în fiecare ceas la relele lui şi uşurarea trupului şi căutând îngrijire pentru nevoile lui, […] aşadar, unul ca acesta aruncă în urma sa cuvintele lui Dumnezeu şi-şi face voile lui, sau mai degrabă pe cele ale diavolului”[12].

18: Dacă vedeai un hoţ, alergai împreună cu el,

iar cu cel desfrânat îţi puneai şi tu partea ta.

            „Precum săvârşirea celor neîngăduite vatămă şi omoară sufletul şi mintea, aşa şi consimţirea cu cei ce le săvârşesc. Şi cel ce voieşte împreună cu făptaşii înşişi e părtaş la păcat. Căci nu e fără vină”[13]. Hoţ sau fur „mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fi cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, fur este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărui dispoziţie sufletească e în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunurile străine”[14].  „Şi iarăşi fur este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bunăcuviinţă dispoziţia dinăuntru”[15].

19: Gura ta prisosea în răutate

şi limba ta vicleşuguri împletea.

20: Şezând, tu cleveteai împotriva fratelui tău

şi împotriva fiului maicii tale puneai piatră de poticnire.

Pe acestea le-ai făcut, iar Eu am tăcut;

„Ai deschis uşa gândurilor care ţin minte răul şi ţi-ai tulburat mintea în vremea rugăciunii, nălucindu-ţi pururi faţa vrăjmaşului tău şi având-o pe ea drept dumnezeu. Căci ceea ce vede mintea rugându-se, aceea e şi potrivit de a se spune că îi este dumnezeu. Deci să fugim, iubiţilor, de boala defăimării, neamintindu-ne de nimeni cu gând rău”[16].  „Cel ce bârfeşte activitatea celui de aceeaşi credinţă şi stăruie în defăimarea lui pe drept cuvânt e socotit clevetitor al fratelui său; iar cel ce ponegreşte, purtat de pismă, pe cel împodobit cu înţelepciune, şi sminteşte pe toţi, cu adevărat unelteşte sminteală contra fiului maicii sale”[17].

21: tu ai gândit fărădelege, că adică Eu voi fi asemenea ţie.

Dar Eu te voi mustra, şi păcatele tale ţi le voi pune-n faţă.

„În faţa tuturor se vor citi faptele noastre ale tuturor şi se vor dezgoli toate cele ascunse, ca să-şi cunoască astfel toţi unii altora păcatele, ca şi fiecare pe ale sale, citind fără amăgire cartea conştiinţei sale”[18].

22: Înţelegeţi dar aceste lucruri, voi, cei ce-L uitaţi pe Dumnezeu,

ca nu cumva El să vă răpească şi să nu fie nimeni să vă scape.

23: O jertfă de laudă Mă va preamări

şi acolo e calea în care-i voi arăta mântuirea lui Dumnezeu”.

Cel mai potrivit e să vedem în jertfa de laudă jertfa lui Hristos cea mântuitoare; întru aceasta S-a preamărit Dumnezeu.


[1] SEP 4/I, p. 146

[2] BBVA, p. 670

[3] BBVA, p. 670

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[5] Sf. Ioan Casian, Despre întruparea Domnului, VI, 9

[6] SEP 4/I, p. 146

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XX, 7

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre pocăinţă, IV, 4

[10] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, XXXIX

[11] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 10

[12] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, VII

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[16] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 27

[17] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 9

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 1

PSALMUL 48 – Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.

 

            „Psalmul vorbeşte despre primejdia şi deşertăciunea bogăţiilor. În Textul Masoretic e psalmul cu textul cel mai nesigur; în multe locuri traducerile moderne sunt doar conjecturale; e firesc deci ca şi textul Septuagintei să fie uneori neclar”[1].

 

1: Auziţi acestea, voi, toate neamurile,

ascultaţi, voi, toţi cei ce locuiţi în lume,

            „Auditoriul e foarte mare. Psalmul cheamă la ascultare toate neamurile, pe toţi cei ce umplu locuinţele lumii”[2].

2: voi, deopotrivă, pământenii şi fiii oamenilor,

bogaţi şi săraci laolaltă.

„În dimensiunea lui profetică, acest psalm este glasul Fiului lui Dumnezeu; El i se adresează creaturii întregi, ca unul ce nu părtineşte pe cineva într-un sens sau altul (Cassiodor)”[3].

3: Gura mea va grăi înţelepciune

şi cugetul inimii mele, pricepere;

            „Legea veche fiind în mod vădit greoaie la limbă şi ştiind că nu poate exprima decât prin reveniri îndelungate ale Scripturii şi bâlbâind voinţa lui Dumnezeu, Hristos S-a făcut gura lui Moise cea binecuvântătoare, mutând chipurile în adevăr şi punând în faţa celor de pretutindeni cunoştinţa de-a gata a celor de trebuinţă”[4].

4: urechea mi-o voi pleca spre parabolă,

ghicitoarea mi-o voi dezvălui în cânt de psaltire.

Parabolă: „Dumnezeu ne vorbeşte în limitele putinţei noastre de a înţelege. E motivul pentru care Iisus va vorbi în parabole. Iar Pavel va spune: Acum (în acest stadiu al existenţei – n. V. Anania) vedem prin oglindă, ca-n ghicitură; dar atunci (în stadiul absolut al existenţei – n. V. Anania), faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte (I Corinteni 13, 12)”[5]. Ghicitoare: „ghicitoarea traduce termenul problema = enigmă, ghicitoare, problemă, cuvânt foarte apropiat ca sens de enigma, folosit de Pavel în I Corinteni 13, 12 şi tradus prin ghicitură[6].  Psaltire: „Rostirile profetice erau la evrei însoţite, cel mai adesea, de muzică (vezi I Regi 10, 5; IV Regi 3, 15). Nu astfel se întâmpla cu rostirile menite să înveţe”[7].

„Psaltirea este un instrument muzical care scoate sunete în armonie cu melodia vocii. Aşadar, psaltirea cea raţională se deschide, mai cu seamă, atunci când faptele sunt săvârşite în deplin acord cu cuvintele”[8].

5: De ce să mă tem în ziua cea rea?

Nelegiuirea călcâiului meu îmi va da târcoale.

            „Psalmistul numeşte zi rea ziua Judecăţii […]; aceea vine asupra tuturor neamurilor. În ziua aceea, pe fiecare îl vor înconjura sfaturile lui”[9].

6: Sunt unii care se încred în puterea lor

şi cu mulţimea bogăţiei lor se laudă.

7: Un frate nu poate mântui; va putea oare un om să mântuiască?

El nu-i va da lui Dumnezeu preţ de răscumpărare pentru sine

„Augustin comentează: un singur frate ne poate răscumpăra: Hristos[10].

            Versetul e folosit şi ca argument împotriva arienilor şi a tuturor celor ce neagă dumnezeirea Fiului. „Sfântul Atanasie cel Mare: Dacă Hristos ar fi fost o simplă creatură şi s-ar fi făcut om, omul ar fi rămas ceea ce este, iar nu împreunat cu Dumnezeu; ca atare, El n-ar mai fi avut puterea de a ierta păcatele şi de a mântui; un simplu om nu are capacitatea de a mântui un alt om”[11].  „Cum vor putea birui pământenii suferinţele fără rost câtă vreme ei năzuiesc să trăiască toţi în suferinţă. Cum de nu-şi pun nădejde în nimicirea morţii după ce au văzut că toţi (cei) care au trăit înaintea lor au murit?”[12].

8: şi nici preţul mântuirii sufletului său,

„Pentru Ioan Gură de Aur, e un singur preţ: sângele Fiului Unul-născut, iar pentru Augustin, milostenia e singurul mijloc de a plăti lui Dumnezeu preţul propriului suflet”[13].

9: cu toate că s-a ostenit în veac şi viu va fi până-ntru sfârşit.

Căci El nu va vedea stricăciune atunci când îi va vedea pe cei înţelepţi murind.

            „Nu cere, dar, pe fratele tău pentru răscumpărarea ta, ci pe Cel Care depăşeşte firea ta! Nici pe un simplu om, ci pe Omul-Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Care poate da jertfă de ispăşire pentru noi toţi”[14].

10:  Cel nebun şi cel nepriceput vor sfârşi împreună

şi bogăţia lor o vor lăsa pentru alţii;

11: mormintele lor vor fi casele lor de-a pururi,

locuinţele lor din neam în neam,

cu toate că ei cu numele lor şi-au numit pământurile.

            „Mai sus (v. 9), psalmistul a numit cu un nume general pe înţelepţi, pe care acum îi împarte şi-i numeşte nebuni şi neînţelepţi. Este lămurit că i-a numit înţelepţi folosindu-se de numele acesta potrivit părerii pe care aceia o au despre ei”[15].

12: Şi omul, în cinste fiind, n-a înţeles:

li s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte, şi asemenea lor s-a făcut.

„Sfântul Maxim Mărturisitorul: Prin păcat, omul s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, agonisindu-şi cunoştinţa compusă şi pierzătoare, născătoare de patimă. Pierzând cunoaşterea celor inteligibile, el a rămas cu aceea a celor sensibile, lucrând, căutând şi voind aceleaşi lucruri ca şi dobitoacele, în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e împotriva firii. (Despre aceasta vezi în Romani 1, 22-32)”[16].  „Pentru Irineu, omul creat ca fiinţă raţională a pierdut adevărata raţiune şi, trăind iraţional, s-a depărtat de dreptatea lui Dumnezeu, lăsându-se pradă duhului lumii şi plăcerilor ei (Adv. Haer. 4, 41, 3)”[17].

            Diavolul, „făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre necinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc, făcându-l să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele, prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-i contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba la înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-l în haina spurcată a stricăciunii”[18].  „O, de s-ar asemăna dobitoacelor! Era mai bine să fi avut neştiinţa fiinţelor necuvântătoare. Dar, ceea ce este mai rău şi mai criminal, au păcătuit nu din necunoaştere, ci din lipsă de respect faţă de Dumnezeu”[19].  „Pentru aceea suntem mai de preţ decât vieţuitoarele necuvântătoare, pentru că avem grai, pentru că ne slujim de cuvânt, pentru că ni-i drag cuvântul. Un om care nu iubeşte cuvântul este mai necuvântător decât dobitoacele; că nu ştie pentru ce a fost cinstit cu grai şi de unde are această cinste”[20].  Nu se are în vedere, în acest comentariu, vorbăria fără rost, ci cuvântul ziditor de suflete.   „Cinstea firii raţionale este discernământul care deosebeşte binele de rău. Şi cu dreptate cei ce au pierdut acest discernământ s-au asemănat cu animalele neînţelegătoare, care nu au raţiune şi putere de discernământ. Prin această putere noi suntem în stare să aflăm calea spre Dumnezeu”[21]. 

13: Această cale a lor este piatră de poticnire,

dar după aceea vor fi mulţumiţi cu spusele lor.

„Paradoxul: drumul devine piedică”[22].

14: Ca nişte oi sunt aşezaţi în iad,

pe ei moartea îi va păstori;

şi drepţii vor avea stăpânire peste ei dimineaţa,

iar ajutorul lor în iad se va învechi;

izgoniţi din slava lor au fost.

            Cuvintele pot fi puse în legătură cu bogaţii cărora se adresează versetul al doilea: „Şi astfel, în urma păcatului, nesimţirea faţă de har a scăzut mult [mai degrabă, a crescut – n. n.], încât această a doua categorie a ajuns până la o viaţă de neînţeles. Căci tot ce s-a depărtat de la învăţătura cea adevărată e o viaţă fără înţeles. De altfel, dorul după averi duce totdeauna la viaţa fără înţeles şi fără rost”[23].  Dar ştim că, până la Hristos, raiul era închis tuturor: „Prinşi sub stăpânirea de nesuportat a lui satan care ne tiranizează, nenorociţii au coborât la iad, eliberaţi de cele de aici, înghiţindu-i moartea în gura ei şi păscându-i ca pe oi începătorul păcatului”[24].

15: Dar sufletul meu îl va mântui Dumnezeu

din mâna iadului atunci când mă va lua.

„De la Adam până la vieţuirea cea după legea lui Moisi, moartea păştea pe oameni, până când a venit adevăratul Păstor, Cel Care Şi-a pus sufletul Său pentru oi”[25].

16: Nu te teme atunci când omul se îmbogăţeşte,

nici când sporeşte slava casei lui.

17: Că atunci când moare nu ia cu sine nimic,

şi nici slava lui se va coborî după el.

            „Aşa e firea bogăţiei! Nu se mută dincolo cu cei ce o au, nu pleacă împreună cu cei ce o stăpânesc, nu stă alături de cei judecaţi acolo şi de cei ce dau socoteală de faptele lor, ci moartea face despărţire între ei şi bogăţie. Pe mulţi însă bogăţia i-a părăsit chiar înainte de moarte. Necredincioasă e folosinţa, netemeinică desfătarea, primejdioasă stăpânirea! Virtutea însă nu-i aşa, şi nici milostenia! Nu, ele sunt comoară nefurată!”[26].

18: Că sufletul său, binecuvântat în timpul vieţii lui,

– care te va lăuda când îi faci bine –

19: intra-va în şirul părinţilor săi

care-n veac nu vor vedea lumină.

            „Socot că psalmistul vorbeşte aici despre păcătos; că păcătosul atâta cunoaşte pe Dumnezeu cât i-a dat datina părinţilor lui; prin propria lui putere de gândire, păcătosul nu mai dobândeşte nimic, nici nu-şi adaugă ceva la cunoaşterea adevărului. […] Cei care au îngăduit să fie conduşi de dascăli orbi s-au lipsit singuri de desfătarea luminii. […] Şi suferă aceasta potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pentru că în viaţa aceasta, prin facerea celor rele, au urât lumina”[27].

20: Omul, în cinste fiind, n-a înţeles:

li s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte, şi asemenea lor s-a făcut.

„Iar a ajunge asemenea animalelor înseamnă a fi mai rău decât animalele. A fi prin fire animal şi a rămâne animal ţine de fire, dar e de vină voinţa dacă cei cinstiţi cu raţiune ajung fără de judecată. Deci, când auzi că omul s-a asemănat animalelor celor necuvântătoare, să nu socoteşti că a vrut să arate că oamenii au ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ci a grăit aşa pentru că voia să arate că sunt mai răi decât animalele. Am ajuns mai răi şi mai nesimţiţi decât animalele. Şi am căzut aşa de jos nu din pricină că suntem oameni, ci din pricină că am ajuns mai nerecunoscători decât animalele”[28].   „Stricăciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepăda rămăşiţele, a se îngrăşa şi a dormi sunt însuşiri naturale ale fiarelor şi dobitoacelor. Prin acestea asemănându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultării, am căzut din bunătăţile proprii dăruite de Dumnezeu. Ne-am făcut dobitoceşti din raţionali şi ca fiarele din dumnezeieşti”[29].  „Trupul a fost zidit nestricăcios, precum va şi învia, deşi în stare să primească şi stricăciunea. Iar sufletul a fost făcut nepătimitor. Dar s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în altul şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea stricăciunii. Puterile amândurora făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte”[30]. Apropierea lui Dumnezeu, însă, „îndepărtează chiar şi muşcăturile plăcerilor, cele asemenea acelor de tăun, şi nimiceşte în [suflet] prostia şi înţelegerea asemenea turmelor”[31].


[1] SEP 4/I, p. 144

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 1

[3] BBVA, p. 669

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[5] BBVA, p. 669

[6] BBVA, p. 669

[7] BBVA, p. 669

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 2

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 2

[10] SEP 4/I, p. 144

[11] BBVA, p. 669

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[13] SEP 4/I, p. 144

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 4

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 5

[16] BBVA, p. 670

[17] SEP 4/I, p. 145

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 62

[19] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, V, 10

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, III

[21] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XVIII

[22] BBVA, p. 670

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 9

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfântul Mucenic Lucian, I

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XI, 11

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti, Cuvânt la Înălţarea Domnului, III

[29] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 9

[30] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 82

[31] Origen, Omilii la Exod, IV, 8

PSALMUL 47 – Psalm, cântare pentru fiii lui Core; pentru cea de a doua zi a săptămânii.

 

            „Face parte din cântările Sionului. Frumuseţea şi tăria Sionului manifestă prezenţa lui Dumnezeu. În cetatea lui Dumnezeu, Apocalipsa şi apoi Părinţii au văzut imaginea Bisericii (cf. Apocalipsa 3, 12; 21, 10 sq.)”[1].

„În ziua a doua a săptămânii (a creaţiei) – notează Fericitul Augustin – Dumnezeu a făcut tăria pe care a numit-o cer şi care avea să fie populată de mulţimea astrelor (firmamentul). Noi ne gândim la cerul duhovnicesc populat cu sfinţii şi drepţii care alcătuiesc Biserica triumfătoare a lui Iisus Hristos”[2].

 

1: Mare este Domnul şi lăudat foarte

în cetatea Dumnezeului nostru, în muntele Său cel sfânt,

2: întru bucuria bine înrădăcinată a întregului pământ.

Munţii Sionului pe clinurile de miazănoapte,

cetatea Împăratului celui mare.

„Ioan Gură de Aur interpretează: de la miazănoapte veneau năvălirile şi războaiele, însă, de unde venea durerea, vine acum bucuria. ♦ […] După Ambrozie, Cetatea lui Dumnezeu se adună laolaltă din toate ţinuturile, inclusiv miazănoaptea păcătoşilor”[3].

            „E limpede că prin aceste imagini se are în vedere Biserica şi tainele ei. Căci climatul nordic al lumii este tărâmul locurilor umbrite şi pipernicite din pricina frigului veşnic, rămase fără lumină şi fără binefacerea razelor de soare, fără de care puterea de creştere şi de dezvoltare nu poate da decât semne hotărâte de climă solară. Şi iată că o locuinţă situată cândva la miazănoapte şi care a fost apoi mutată de pe acel tărâm al vieţii, lipsit de lumină şi expus îngheţului, devine cetate dumnezeiască şi sălaş împărătesc[4]. Desigur, e vorba despre venirea neamurilor la credinţă.  După Origen, cetatea este sufletul, în care trebuie să stăpânească legile dumnezeieşti[5].

3: Dumnezeu în turnurile ei Se cunoaşte, atunci când o apără.

4: Iată, regii pământului s-au adunat,

venit-au toţi împreună.

5: Dac-au văzut-o astfel, s-au mirat,

s-au tulburat, s-au zdruncinat,

6: cutremur i-a cuprins;

erau în chinuri, ca acelea ale femeii care naşte.

„Rufinus observă că durerile naşterii sugerează o suferinţă aducătoare de viaţă (cf. Ioan 16, 21)”[6].

7: Prin vânt năprasnic vei sfărâma Tu corăbiile Tarsului.

Tars: „Capitala Ciliciei în Asia Mică, mare centru cultural în antichitate, cotat de Strabo ca fiind superior Atenei şi Alexandriei; loc de naştere a Sfântului Pavel. Actualmente oraşul Tarsus în Turcia”[7].  „Pentru Atanasie, corăbiile de Tharsis sunt simbolul puterii lumeşti. Pentru Rufinus, Tharsis e Cartagina; flota din Tharsis e simbolul trufiei păgânilor”[8].

8: Precum am auzit, aşa am şi văzut

în cetatea Domnului puterilor,

în cetatea Dumnezeului nostru;

Dumnezeu a întemeiat-o pentru vecie.

Precum am auzit, aşa am şi văzut: „Căci glasul dumnezeiesc e adeverit de fapte şi Cuvântul lui Dumnezeu e urmat de venirea Lui”[9].

9: Gândit-am, Dumnezeule, la mila Ta

în mijlocul locaşului Tău.

„În unele manuscrise greceşti s-a strecurat o eroare de lecţiune sau de transcriere: în loc de naos = templu, locaş divin s-a citit laos = popor. E motivul pentru care în vechile cărţi româneşti (1688-1914) întâlnim: în mijlocul norodului (poporului) Tău. Corect e textul din ediţia Rahlfs”[10].

10: După numele Tău, Dumnezeule,

aşa e şi lauda Ta peste marginile pământului;

dreapta Ta e plină de dreptate.

11: Să se veselească muntele Sionului,

fiicele Iudeii să se bucure

de dragul judecăţilor Tale, Doamne.

12: Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi,

spuneţi-i povestea în turnurile lui.

„Theodoret vede aici un îndemn adresat mai-marilor Bisericii ca să vegheze asupra ei şi să o întărească”[11].

„După părerea mea, aceste cuvinte arată acoperit că cei ce au primit, într-un chip înalt, Cuvântul, vor fi înalţi ca turnurile şi vor sta întemeiaţi în credinţă şi în gnoză”[12].

13: Puneţi-vă inimile în puterea Lui

şi socotiţi-i turnurile,

ca să puteţi povesti neamului de după voi.

14: Că Acesta este Dumnezeu, Dumnezeul nostru,

în veac şi în veacul veacului;

El ne va păstori pe noi în veci.

„Sfântul Grigorie de Nyssa: Veşnicia este una singură, atât cea dinainte de facerea lumii, cât şi cea de după sfârşitul acesteia. Veşnicul Dumnezeu este şi El unul singur. Noi, însă, vorbind despre veşnicie şi Dumnezeu, deseori riscăm să greşim; aceasta, nu din cauză că Dumnezeu, în propria Sa existenţă, lasă în urmă-I vreun interval sau trece din nou către ceva ce I-ar sta înainte, ci din pricină că intelectul nostru nu e în stare să perceapă lucrurile decât în limitele propriei noastre naturi; aşa se face că gândim – şi exprimăm – eternitatea prin categoriile trecutului şi viitorului. Dar psalmistul mai spune: Dumnezeu este Împăratul nostru de dinainte de veac (73, 12)”[13].


[1] SEP 4/I, p. 142

[2] BBVA, p. 668

[3] SEP 4/I, p. 142

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 12

[5] Cf. Origen, Omilii la Geneză, IX, 3

[6] SEP 4/I, p. 142

[7] PSALM, p. 383

[8] SEP 4/I, p. 143

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, V

[10] BBVA, p. 668

[11] SEP 4/I, p. 143

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 83, 5

[13] BBVA, p. 669

PSALMUL 46 – Pentru sfârşit: un psalm pentru fiii lui Core.

 

            „Face parte din aşa-numiţii psalmi ai împărăţiei (alături de psalmii 92, 95-98), care Îl aclamă pe Dumnezeu ca Împărat a toate. ♦ Pentru Grigore al Nyssei (59), psalmul profeţeşte Înălţarea Domnului. Şi în [liturgica] Bisericii este folosit în sărbătoarea Înălţării”[1].

 

1: Bateţi din palme, voi, toate neamurile,

strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie,

Bateţi din palme: „Bătaia din palme, ritmică, făcea parte din ritualul iudaic al marilor celebrări religioase”[2].  Strigaţi: „alalazo = a scoate strigăte de luptă în faţa inamicului; a scoate strigăte de bucurie în caz de victorie. În ceremoniile religioase iudaice strigătele de bucurie însoţeau bătaia din palme”[3].

2: că Domnul Cel-Preaînalt e înfricoşător,

Împărat mare peste tot pământul.

            „S-a făcut cunoscut lor că a venit prin trup Fiul Unul Născut: ca Domn, celor ce s-au supus Lui prin fapte; ca Prea Înalt, dăruitor al cunoştinţei adevărate celor ce se grăbesc din dorinţa de înţelepciune spre înţelegere, prin contemplare a tainelor neacoperite de simboluri; înfricoşător, ca Judecător şi răzbunător al neascultătorilor; ca Împărat, ca Cel ce face mai presus de fire prin cele contrarii cele contrare; ca Cel ce produce prin pătimire nepătimirea şi, prin moarte, viaţa şi dăruieşte firii cu o putere minunată (paradoxală), prin lipsurile trupeşti, deprinderile neschimbate în cele bune”[4].

3: El ne-a supus nouă popoare

şi neamuri sub picioarele noastre.

4: El ne-a ales pe noi pentru moştenirea Sa,

frumuseţea lui Iacob pe care l-a iubit.

„Pentru Atanasie, versetul se referă la profeţia lui Iacob din Facerea 49, 10: …el este aşteptarea neamurilor. Mândria lui Iacob este că toate neamurile vor privi la urmaşul său”[5].

5: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare,

Domnul în glas de trâmbiţă.

„Scenă de triumf, când Dumnezeu Şi-a luat în stăpânire capitala prin aducerea solemnă a chivotului în sanctuarul din Ierusalim (cf. II Regi 6, 15). ♦ După Chiril al Alexandriei, în a doua parte a psalmului, Duhul vesteşte puterilor îngereşti că Îl vor vedea ridicându-Se la cer pe Cel care coborâse din cer (cf. Efeseni 3, 10; 4, 9)”[6].

6: Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi-I,

cântaţi Împăratului nostru, cântaţi-I,

7: că Împărat a tot pământul e Dumnezeu,

cântaţi cu înţelegere.

            „Slăvirea lui Dumnezeu nu trebuie să fie sau să rămână un simplu act ritual; ea trebuie să aibă un conţinut, un înţeles la care să participe atât inima cât şi mintea”[7].  „Pentru Chiril al Alexandriei, e vorba de înţelegerea pe care o au sfinţii, spre a cunoaşte taina lui Hristos. Pentru Ioan Gură de Aur, va cânta cu pricepere cel care va fi cunoscut toate faptele minunate ale Domnului. Benedict citează acest fragment punându-l în legătură cu 2,11 (…cu cutremur) şi 137, 1 (…înaintea îngerilor) şi conchide: Să psalmodiem în aşa fel încât mintea noastră să fie în armonie cu glasul (Regula, 19)”[8].

8: Dumnezeu S-a împărăţit peste neamuri,

Dumnezeu şade pe tronul Său cel sfânt.

9: Mai-marii popoarelor s-au adunat laolaltă cu Dumnezeul lui Avraam,

că foarte s-au înălţat puternicii lui Dumnezeu pe pământ.

„Alianţa cu Avraam cuprinde toată umanitatea”[9].

            Cei puternici ai lui Dumnezeu s-au ridicat foarte: „Fiindcă cei ce au dovedit bărbăţie pentru Dumnezeu, părăsind cugetarea pământească, au trecut la cugetarea celor de sus. Aceasta socotesc că înseamnă s-au ridicat[10].  „Adică să nu fi prins zăbovind în nici un fel de păcat, ci mai mult urcă, ca spre un munte, spre o viaţă înaltă şi frumoasă, care nu are nimic josnic, ci se distinge printr-o virtute înaltă şi ridicată şi eliberată de cugetul coborât, adică pământesc şi trupesc. Iar cel mai ridicat peste cele pământeşti e cugetul sfânt”[11].  „Căci în Hristos ne-am izbăvit de a mai cugeta cele ale trupului şi de a ne tăvăli în patimile pământeşti, şi prin El suntem ridicaţi la înălţime, cugetând cele de sus şi petrecând în ceruri”[12].


[1] SEP 4/I, p. 140

[2] BBVA, p. 667

[3] BBVA, p. 667

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, 14

[5] SEP 4/I, p. 141

[6] SEP 4/I, p. 141

[7] BBVA, p. 668

[8] SEP 4/I, p. 141

[9] PSALM, p. 383

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 12

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

PSALMUL 45 – Pentru sfârşit: fiilor lui Core, asupra celor ascunse; Psalm.

 

            „Este prima din cele şase cântări ale Sionului (45, 47, 75, 83, 86, 121) care preamăresc muntele sfânt ca loc al prezenţei lui Dumnezeu. Pentru Grigore al Nyssei (59), psalmul este un cânt de biruinţă care vesteşte în chip tainic arătarea Domnului în trup”[1].

            „Cuvintele introductive: al alamot[2]. Traducătorii Septuagintei au extras radicalul din care este alcătuit cuvântul alamot: (׳-l-m), care formează şi verbul alom a oculta. De aceea au tradus υπερ των κρυφίων (asupra celor oculte). Biblia 1688 traduce după Septuaginta: pentru cele ascunse[3].

            „Cassiodor interpretează cele ascunse ca referindu-se la taina cea din veac ascunsă a venirii lui Hristos în lume”[4].

1: Dumnezeul nostru este scăpare şi putere,

ajutor în necazurile cele ce cu putere se abat asupra noastră.

2: De aceea nu ne vom teme când pământul se va cutremura,

nici când munţii se vor muta în inima mărilor.

            Pare a fi o viziune a vremurilor celor de pe urmă, în care singuri drepţii nu se vor teme. Sau „poţi înţelege şi metaforic ideea acestor cuvinte, anume că psalmistul a numit munţi pe oamenii mândri de măreţia lor, pe oamenii care nu vor să ştie de tăria lui Dumnezeu şi se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu; aceştia, fiind apoi învinşi de cei ce predică cu putere şi pricepere cuvântul înţelepciunii, îşi vin în fire, se tem de Domnul şi se smeresc în faţa tăriei lui Dumnezeu”[5].

3: Apele lor au vuit şi s-au tulburat,

de tăria Lui munţii s-au cutremurat.

4: Avânturile râului înveselesc cetatea lui Dumnezeu;

Cel-Preaînalt Şi-a sfinţit locaşul.

„Pentru unii Părinţi, râul îl simbolizează pe Hristos sau pe Duhul Sfânt, iar cetatea lui Dumnezeu simbolizează adunarea credincioşilor (de ex. Euthymios Zigabenos, apud Mortari, nota ad loc.). Pentru Ioan Gură de Aur, aici este o imagine a Providenţei lui Dumnezeu, care le îmbrăţişează pe toate. Augustin pune versetul în legătură cu Ioan 7,38 (râuri de apă vie…): A spus aceasta despre Duhul pe care aveau să-L primească”[6].

„Cel drept bea acum apă vie, dar o va bea şi mai târziu mai din belşug, când va fi înscris ca cetăţean în cetatea lui Dumnezeu. Acum […] înţelege puţin câte puţin din contemplările dumnezeieşti; atunci, însă, va primi totodată râul plin de ape, în stare să inunde de bucurie toată cetatea lui Dumnezeu. Ce poate fi râul lui Dumnezeu decât Duhul cel Sfânt, Care sălăşluieşte în cei vrednici prin credinţa celor ce au crezut în Hristos?”[7].  Cel-Preaînalt Şi-a sfinţit locaşul: „Poate că aici psalmistul vorbeşte de trupul cel purtător de Dumnezeu, care a fost sfinţit prin unirea cu Dumnezeu. Deci să înţelegi prin locaşul celui Prea Înalt arătarea lui Dumnezeu în trup”[8].     

5: Dumnezeu e-n mijlocul ei, ea nu se va clătina,

Dumnezeu o va ajuta dis-de-dimineaţă.

Pentru dis-de-dimineaţă SEP 4 are revărsatul zorilor: „Pentru unii Părinţi (Ioan Gură de Aur, Theodoret), revărsatul zorilor arată că Dumnezeu nu se va lăsa aşteptat; pentru alţii (Chiril al Alexandriei, Ambrozie) e o prevestire a Învierii lui Hristos”[9].

Dumnezeu e-n mijlocul cetăţii precum odinioară pomul vieţii se afla în mijlocul Raiului: „Pomul vieţii este Dumnezeu însuşi, Făcătorul tuturor”[10].  „Soarele dreptăţii (Hristos) face dimineaţă în suflete odată cu răsărirea luminii spirituale şi atunci face zi în sufletul celui care L-a primit”[11].

6: Neamuri s-au tulburat, împăraţii s-au încovoiat,

Cel-Preaînalt Şi-a ridicat glasul, pământul s-a cutremurat.

7: Domnul puterilor e cu noi,

El e ocrotitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob.

8: Veniţi şi vedeţi faptele Domnului,

minunile pe care le-a pus El pe pământ

            „Cel care nu-i apropiat, prin fapte, de Dumnezeu nu poate vedea lucrurile lui Dumnezeu cu ochii curaţi ai minţii. De aceea, veniţi, apropiaţi-vă mai întâi, apoi vedeţi lucrurile Domnului, care sunt minunate şi prea slăvite”[12].

9: punând capăt războaielor pân-la marginile pământului;

El va sfărâma arcul şi va frânge arma,

iar scuturile în foc le va arde.

10: Luaţi-vă răgaz şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu;

întru neamuri Mă voi slăvi, slăvit voi fi pe pământ.

Luaţi-vă răgaz: „Adică: Faceţi o pauză în lucrul vostru obişnuit, în preocupările voastre curente; cunoaşterea lui Dumnezeu nu se dobândeşte în grabă, între alte două treburi; ea cere o anumită aşezare a minţii”[13].  „Mulţi Părinţi atrag atenţia că e nevoie de răgaz, de reculegere, de alungarea preocupărilor pământeşti, de stăruinţă pentru a-L cunoaşte pe Domnul”[14].

 „Sunt şase opriri, pe care însuşindu-ni-le putem cunoaşte pe Dumnezeu. Prima e de la săvârşirea păcatului; a doua, de la hrana care ne aprinde; a treia, de la amestecul cu cei ce vieţuiesc fără strajă; a patra, de la îndeletnicirea care ne depărtează de la viaţa cea după Dumnezeu; a cincia, de la avuţia cea vrednică de osândă, care trage mintea spre multe; a şasea înseamnă a nu mai avea peste tot voie proprie. Aceasta e lepădarea şi ascultarea cea adevărată şi după Dumnezeu”[15].  „Se poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile şi săriturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele. Dar e cu neputinţă să le şteargă sau să le desfiinţeze. Viaţa pustnicească le poate dezrădăcina cu totul”[16].  „Dintre lucrările trupeşti, trebuie mortificate curvia, necurăţia şi, simplu grăind, toate cele pământeşti, ca şi patima cea rea. […] Deci nu lucrările Duhului săvârşite prin trup, nici pătimirile dumnezeieşti şi fericite, nici puterile sufletului create în vederea acestora”[17].  „Mintea omenească, dacă e bine aşezată în linişte şi în obişnuinţa să stea departe de vântul închipuirii necurate, are o vedere ascuţită şi străvăzătoare şi primeşte cunoştinţa neînşelătoare a lucrurilor. Dar dacă e îngroşată de vreo patimă, nu va străvedea vreodată nici însăşi frumuseţea dumnezeiască, ci se va sălăşlui dimpotrivă în cele pământeşti, asemenea unor păsări care fiind prinse şi legate, au pierdut putinţa de-a zbura spre cele de sus”[18].   Întru neamuri Mă voi slăvi: Hristos „avea să Se înalţe pe cruce pentru neamuri şi să primească înălţarea peste tot pământul”[19].

11: Domnul puterilor e cu noi,

El e ocrotitorul nostru, Dumnezeul lui Iacob.

Iacov e alt nume pentru Israel, prin amândouă numele înţelegând pe cel ce luptă avându-L alături pe Dumnezeu sau mintea văzătoare de Dumnezeu. Altfel Iacov  înseamnă (şi) cel ce ţine de călcâi, putând arăta pe cel ce are un bun sfârşit al vieţii acesteia, călcâiul însemnând sfârşitul.


[1] SEP 4/I, p. 139

[2] על־עלמות

[3] PSALM, p. 383

[4] BBVA, p. 667

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 3

[6] SEP 4/I, p. 140

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 4

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 4

[9] SEP 4/I, p. 140

[10] Nichita Stithatul, Vederea duhovnicească a raiului, 9

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 5

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 7

[13] BBVA, p. 667

[14] SEP 4/I, p. 140

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 45

[16] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 11

[17] Sf. Grigorie Palama, Despre rugăciune, 22

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, X, 8

PSALMUL 44 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David; privitor la (stihurile) ce se cântă cu schimbul, spre învăţătură fiilor lui Core; cântare pentru Cel-Iubit.

 

            „La origine, psalmul a fost un cântec pentru nunta regelui, care a suferit remanieri ulterioare în vederea folosirii lui în cult; a primit deja în tradiţia rabinică o interpretare explicit mesianică. Ibn Ezra spune despre v. 2: Acest psalm a fost recitat cu privire la David, sau la Mesia, fiul său.  Targumul, la v. 2: Frumuseţea ta, o, Rege-Mesia, e mai presus de frumuseţea celor născuţi din femeie. Pe buzele tale s-a revărsat duhul profeţiei (cf. Qimhi, I, p. 353). Noul Testament îl referă la Hristos (cf. Evrei 1, 9). A fost mult folosit în disputele hristologice: Cel care este numit Dumnezeu în v. 6 şi despre care se spune că Dumnezeu l-a uns la v. 7 este echivalat cu Fiul: Cine poate fi acest Dumnezeu uns de Dumnezeu, dacă nu acela despre care vesteşte Evanghelia: Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu (Eusebiu, cf. Rondeau II, p. 184). Descrierea reginei a dus la aplicarea mariologică a versetului, mai ales în [liturgică]”[1].

            „Cuvintele introductive: […] O altă indicaţie este formulată în felul următor: pentru cei ce se vor schimba. De fapt, în textul ebraic apare al shoshanim[2] (după [melodia] liliacului sau la [înflorirea] liliecilor). Traducătorii Septuagintei au considerat, în mod eronat, că radicalul cuvântului shoshan ar fi sh-n-h (în realitate acesta este sh-w-sh), şi, de aceea, au tradus υπερ των αλλοιοθησομένων (asupra acelor ce vor fi transformaţi). Biblia 1688 a tradus aproximativ după Septuaginta: pentru cei care se vor schimba[3].

Se cântă cu schimbul: „E vorba de cântarea alternativă (antifonică) a versurilor. Prin comparaţie cu Textul Ebraic (eliptic) s-a emis şi ipoteza că e vorba de iudeii care-şi schimbă atitudinea faţă de Lege, devenind apostaţi. Contextul însă obligă la prima interpretare”[4]. 

„Prin Cel-Iubit trebuie să-L înţelegem pe Iisus Hristos, Fiul Cel iubit al Tatălui (Matei 3, 17) (Cassiodor). De altfel, atât Sfinţii Părinţi cât şi Părinţii filocalici i-au atribuit întregului psalm o dimensiune mesianică, fapt pentru care textul impune şi majusculările de rigoare. Liturghia bizantină şi cea romană l-au inclus de timpuriu în cult, versetele lui fiind citite în marile sărbători ale Mântuitorului Hristos şi ale Maicii Domnului”[5].  „Poemul e pus în gura unei prinţese străine care devine soţia regelui şi ale cărei cuvinte se revarsă din preaplinul inimii”[6]. Am putea vedea în aceasta Biserica cea din neamuri, mireasa Împăratului Hristos.

 

1: Cuvânt bun revărsat-a dintr-însa inima mea,

stihurile mele i le spun eu Împăratului,

limba mea e pană de scriitor ce scrie-n grabă.

„Origen afirmă că în vremea sa toţi interpretează acest verset, ca şi aproape întregul psalm, ca fiind rostit de Dumnezeu Tatăl, care Îşi naşte din veşnicie Cuvântul. El însă nu pare întru totul de acord cu această interpretare, ci, precum mai târziu Vasile şi Eusebiu, atribuie acest verset psalmistului (cf. Mortari, nota ad loc.)”[7].

„Cum ar putea fi El (Fiul) din nimic când Tatăl spune: Cuvânt bun a dat inima mea”; citatul e folosit ca argument împotriva arienilor, de către Sfântul Alexandru. Limba mea e pană de scriitor ce scrie-n grabă: „Duhul scrie în inimi pe măsura plăcii inimii, mai mult sau mai puţin; şi, potrivit cu curăţenia pregătită mai dinainte, scrie sau gânduri înţelese de toţi sau mai greu de înţeles. Din pricina iuţelii cu care sunt scrise, toată lumea este plină de cuvântul Evangheliei”[8].  „Deci a scris condeiul Tatălui, adică Fiul, în inimile tuturor, cunoştinţa a tot binele, folosindu-se ca de un deget al lui Dumnezeu, de Duhul Tatălui şi al Său”[9]. Iar inima „e simbolul vieţii, asemănătoare celei dumnezeieşti, ce-şi răspândeşte cu bunătate propria-i putere de viaţă dătătoare spre cele providenţiate”[10]      .

2: Plăcut eşti Tu în frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor,

har se revarsă pe buzele Tale,

de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat în veac.

„Eusebiu interpretează că Moise şi Noe au primit har, dar Maria, care a fost slujitoarea dumnezeieştii Întrupări, este plină de har; şi tot harul Tatălui se revarsă de pe buzele Fiului”[11].

            „Profetul, privind la Strălucirea Lui şi umplându-se de străfulgerările care ieşeau din strălucirea aceea, cu sufletul rănit de acea frumuseţe, a fost mişcat spre dragostea dumnezeiască a frumuseţii spirituale; când aceasta se arată în sufletul omenesc, atunci toate cele iubite mai înainte apar pline de ruşine şi de lepădat”[12]. Har se revarsă de pe buzele Tale… : „Este lămurit că aceste cuvinte trebuie să se refere la firea Sa omenească”[13].  „Iar ca mărturie pentru harul revărsat pe buzele Lui stă faptul că, deşi timpul propovăduirii Sale a fost scurt (abia un an şi câteva luni), lumea întreagă s-a umplut de învăţătura Lui şi de religia întemeiată de El”[14].  „Nu numai atunci, când a fost de faţă trupeşte, ci şi azi, când e prezent cu puterea şi cu Duhul Lui, El prooroceşte tuturor neamurilor, încât în viaţa tuturor neamurilor El îşi împlineşte proorocia şi cheamă pe oameni la mântuire”[15].  „Domnul S-a schimbat la faţă îmbrăcându-Se în slava care a biruit simţurile. […] (Astfel Îl văd cei) desăvârşiţi în cunoştinţă, atâta cât este cu putinţă oamenilor”[16].

3: Încinge-Te cu sabia peste coapsă, Puternice,

în strălucirea şi frumuseţea Ta.

Dacă sabia e cuvântul iar coapsa  arată naşterea, „socotim că aceste cuvinte se referă metaforic la Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu unit cu trupul”[17]. În strălucirea şi frumuseţea Ta: „Pe muntele Taborului, Petru şi fiii tunetului au văzut frumuseţea Lui strălucind mai mult decât strălucirea soarelui şi au fost învredniciţi să vadă cu ochii lor o asemănare a slăvitei Lui veniri”[18].

4: Încordează-Ţi arcul, propăşeşte şi domneşte

de dragul adevărului, blândeţii şi dreptăţii,

şi dreapta Ta călăuză minunată Îţi va fi.

„Atanasie spune că, deoarece aminteşte blândeţea după ce vorbeşte de arme, psalmul ne arată că împărăţia lui Hristos este spirituală”[19].

            „Adică, odată ce ai început să porţi grijă de oameni prin întruparea Ta, poartă-le de grijă cu tărie, continuu şi neîmpuţinat! Aceasta va face drum şi cale propovăduirii Evangheliei şi va supune pe toţi împărăţiei Tale[20].

5: Ascuţite sunt săgeţile Tale, Puternice,

– popoare sub Tine vor cădea -,

ascuţite în inimile celor ce-L duşmănesc pe Împărat.

„După Ioan Gură de Aur, Cuvântul este săgeata care, coborând din cer, atinge inima şi, din duşmană, o face prietenă. Neamurile răzvrătite sunt atunci împăcate, învăţate şi introduse în planul de mântuire. După Chiril al Alexandriei, săgeţile ajung în inima Satanei, ca să-l dea pieirii şi în inimile oamenilor duşmani ca să-i convertească”[21].

            Săgeţi ascuţite ale celui Puternic sunt cuvintele cele bine gândite, care ajung în inimile ascultătorilor; ele lovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare”[22].

6: Scaunul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului,

toiag de dreptate e toiagul împărăţiei Tale.

„Text pe care Pavel îl va raporta la Iisus Hristos (Evrei 1, 8). Toiag = sceptru”[23].

Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, adică, împărăţia Ta dincolo de veacuri şi mai veche decât ne putem închipui”[24].  Nu putem cugeta pe Fiul ca lipsit de împărăţie, nici în timp, nici în afara lui.

7: Iubit-ai dreptatea şi-ai urât fărădelegea;

de aceea Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău,

cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe fârtaţii Tăi.

„Chiril al Ierusalimului: Hristos nu a fost uns în mod material de oameni, ci Tatăl, rânduindu-L Mântuitor lumii întregi, L-a uns cu Duhul Sfânt, după cum spune Petru (Fapte 10, 38):  Iisus din Nazaret, pe care Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt… (Cat. 21, 2)”[25].  „Pentru Irineu, Fiul dumnezeiesc primeşte de la Tatăl tronul regalităţii veşnice şi untdelemnul ungerii, care este Duhul Sfânt; tovarăşii Lui sunt profeţii, drepţii etc. (Dem. Apost. 47)”[26].

 „Psalmistul ne-a numit pe noi toţi părtaşi (fârtaţi). Dacă El ar fi unul din cei făcuţi, ar fi fost şi El unul din cei ce se împărtăşesc. […] Şi se spune aici că se unge nu ca să devină Dumnezeu. Căci era Dumnezeu şi înainte de aceasta. Nici ca să Se facă împărat, căci împărăţea din eternitate, fiind chipul lui Dumnezeu. Ci s-a spus aceasta tot pentru noi”[27].  „Hristos este Fiul Dumnezeului celui viu, Fiu pe care Tatăl L-a uns cu Sfântul Duh”[28].  „Pentru că trebuia să înfăţişeze ungerea cea preînchipuitoare şi pe arhiereii şi împăraţii preînchipuitori, a fost uns cu adevărata ungere trupul Domnului, prin locuirea în trupul Lui a Sfântului Duh, Care a fost numit untdelemn de bucurie”[29].  „Aşadar, mare preot este doar Cel care a fost uns cu uleiul lui Dumnezeu şi în care rămâne veşnic uleiul sfânt al hrismei [ungerii] dumnezeieşti”[30].  Psalmistul „declară că Dumnezeu a primit ungere tot de la Dumnezeu”[31]. „Vezi că Dumnezeu este uns cu untdelemn de către Dumnezeu, dar cum spunem noi că s-a săvârşit aceasta? Când S-a făcut El (Fiul) om, rămânând însă ceea ce era mai înainte, atunci a fost uns (miruit) pentru trimiterea Sa (în lume) în felul nostru, omeneşte, de către Dumnezeu. Căci El S-a făcut arhiereu şi apostol al mântuirii (credinţei) noastre (Evrei 3, 1), după cum este scris. Însă El este de-a pururi şi în cer şi în această lume, şi nu este nici un loc care să fie gol şi lipsit de El. Căci El umple toate cu firea Dumnezeirii Sale. Şi a ajuns la noi, în chip văzut, Cel nevăzut, atunci când S-a îmbrăcat cu chipul (forma) noastră”[32].  Pentru aceea nu înseamnă o plată a virtuţii sau a faptelor Cuvântului, ci cauza coborârii Lui la noi şi a ungerii Lui pentru noi prin Duhul”[33].  „Ungând Fiul templul Său, se spune că Tatăl a făcut aceasta, fiindcă Tatăl nu lucrează altfel decât prin Fiul. Dar tot ce face Fiul se referă şi la Tatăl din Care este. Căci Tatăl este ca o rădăcină şi izvor al propriului Născut. Deci nu e de mirare dacă se spune că S-a şi sfinţit pe Sine, deşi e Sfânt după fire, când Scripturile numesc pe Tatăl Dumnezeul Lui, deşi e şi El Dumnezeu după fire. Dar socotesc că e drept şi bine să se refere aceasta la trebuinţele omeneşti şi la chipul potrivit nouă, neabătându-se de la ceea ce se cuvine”[34].

8: Smirnă şi balsam şi aloe mireasma şi-o răspândesc din veşmintele Tale;

din palate de fildeş Te înveselesc

ele, fiice de împăraţi, întru cinstea Ta.

„Ioan Gură de Aur îl pune [versetul] în legătură cu Luca 8, 46 – şi din veşmintele lui Hristos ieşea o putere de vindecare”[35].

Fiice de împăraţi, întru cinstea Ta: „Ele sunt neamurile păgâne care vor veni să se supună lui Mesia… Fecioarele sunt neamurile care, precum fecioara ce nu a cunoscut bărbat… nu vor cunoaşte lege până când vor primi învăţăturile Regelui-Mesia (Qimhi, I, p. 357)”[36].

Smirnă, aloe şi casie din veşmintele Tale: Smirna este simbol al îngropării, iar evanghelistul Ioan ne-a spus-o zicând că Domnul a fost îngropat de Iosif Arimateanul cu smirnă şi aloe. Casia este şi ea smirnă, dar de un fel foarte fin. Dacă mirodenia aceasta este presată, tot ce curge din ea este aloe, iar ceea ce rămâne solid se numeşte smirnă. De aceea şi buna mireasmă a lui Hristos împrăştie mirosul de smirnă pentru patimile Sale; împrăştie mirosul de aloe pentru că Domnul n-a rămas nemişcat şi neactiv, nici nelucrător în cele trei zile, ci S-a pogorât în iad pentru rânduiala cu privire la înviere, ca să le împlinească pe toate; împrăştie şi mirosul de casie; casia este o coajă foarte fină, bine mirositoare, care îmbracă o bucată de lemn. Aşadar, se poate că psalmul ne arată adânc şi înţelept prin numele de casie patima crucii, pe care a suferit-o pentru binefacerea întregii creaţii. Ai, dar, smirna pentru îngropare, aloea pentru pogorârea în iad şi casia pentru răstignirea trupului Său pe lemn”[37].

9: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, în haină ţesută cu aur

şi-n haine lucioase învârstată.

Textul Masoretic are: „doamna de-a dreapta ta, în aur de Ofir; doamna, ebr. şeghal, termen foarte rar, probabil de origine babiloniană, se referă, poate, la regina-mamă, dar alţii presupun că e vorba de mireasă care, devenind regină, se aşază de-a dreapta regelui. În acest sens, mulţi Părinţi (Origen, Eusebiu, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Chiril al Alexandriei) văd în ea o imagine a Bisericii”[38].

„Spun mulţi că aceasta s-a zis numai despre Născătoarea de Dumnezeu, dar se potriveşte foarte bine şi pentru Biserica Fiului ei şi al lui Dumnezeu”[39].  „Iar podoaba şi frumuseţea multfelurită a ei este Hristos Care, fiind unul după fire, în înfăţişat în multe şi felurite ghicitori”[40].   „Prin haina aceasta sunt arătate ştiinţele elene şi ştiinţele secundare”[41].  Aurită înseamnă cinstea şi strălucirea; iar felurit împodobită înseamnă felurimea virtuţii. Căci Biserica e foarte gătită, având podoaba cea inteligibilă, nu pe cea văzută cu ochii trupului, ci pe cea din lăuntrul minţii; şi (podoaba) inimii, pe Iudeul cunoscut în ascuns, care ni se arată preafrumos şi cu totul ales, plin de graţie printr-o mulţime de podoabe”[42].  „Stă, dar, împărăteasa, adică sufletul logodit cu Mirele-Cuvântul, care nu-i stăpânit de păcat, ci participă la împărăţia lui Hristos, de-a dreapta Mântuitorului, în haină aurită, adică ţesută din dogme spirituale şi înfrumuseţate, împodobită cuviincios şi măreţ. Psalmul spune că haina miresei să fie înfrumuseţată, pentru că dogmele nu sunt de un singur fel, ci variate şi felurite, cuprinzând învăţături morale, naturale şi mistice”[43].  „Asemenea unei livezi, parfumată de flori de diferite feluri, Biserica este încununată nu numai de florile castităţii şi cumpătării, ci şi de florile rezultate din căsătorie”[44].  Versetul de mai sus a intrat în rânduiala Proscomidiei, fiind rostit de către preot atunci când aşează pe sfântul disc partea pentru Născătoarea de Dumnezeu.

10: Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă-ţi urechea

şi uită poporul tău şi casa părintelui tău,

            „Este chemată Biserica la ascultarea şi păzirea poruncilor; şi o apropie mult prin numele pe care i-l dă, numind-o fiică, adoptând-o oarecum prin iubire. Prin vezi o învaţă să fie deprinsă mintea cu contemplaţia. Pleacă urechea ta! Adică nu alerga la miturile păgânilor, ci primeşte smerenia glasului din cuvântul evanghelic; pleacă urechea ta la învăţătura de acolo, ca să uiţi obiceiurile cele rele ale păgânilor şi învăţăturile părinţilor tăi!”[45].  Psalmistul vorbeşte ca şi cum cei „ce cred în El ar fi un singur suflet, o singură adunare şi o singură Biserică, Cuvântul lui Dumnezeu li se adresează ca unei fiice, cu alte cuvinte, astfel se adresează Bisericii care s-a făcut în numele Lui şi care participă în numele Lui”[46].  Sau Dumnezeu vorbeşte aici sufletului, arătând că El „te cercetează după păcat […] şi te avertizează, te cercetează în vargă şi în bici pentru păcatul pe care diavolul, tatăl tău[47], ţi l-a strecurat, ca să ţi-l întoarcă în sân, adică [să-l pedepsească] cât încă trăieşti în trup”[48].  „Deci e de folos celui ce s-a lepădat odată de deşertăciunea zgomotoasă şi cumplită a vieţii să cugete cu multă atenţie la sine însuşi şi, prin liniştire, la lucrurile din lăuntru, să caute să cunoască pe Dumnezeu în sine, Împărăţia lui Dumnezeu fiind în lăuntrul nostru. Căci numai de va face cineva aşa în lungi răstimpuri de vreme va putea şterge întipăririle păcatului din suflet şi va putea recâştiga întru curăţia ei străvechea frumuseţe, pentru Cel ce a dat-o”[49]. 

11: că Împăratul îţi va dori frumuseţea,

că El este Domnul tău.

            „De fapt, Hristos Însuşi Îşi uneşte cu El Biserica, ridicând-o şi aducând-o lui Dumnezeu şi Tatăl, chezăşuind pentru ea Fiul Lui”[50].

12: Lui I se vor închina cu daruri fiicele Tirului,

feţei Tale i se vor ruga bogaţii poporului.

„Pentru Atanasie, Tyrul simbolizează toate neamurile păgâne; pentru Ioan Gură de Aur, el este simbolul diavolului, care şi el se supune lui Dumnezeu”[51].

„N-a spus: Şi se vor închina ţie cu daruri [adică împărătesei – n. n.], ci Feţei Tale. Că nu ne închinăm Bisericii, ci Capului Bisericii, pe Care Scriptura L-a numit faţă[52].  „Cine sunt cei ce stau înaintea feţei Domnului şi se închină ei? Bogaţii (cu înţelegerea) din poporul lui Dumnezeu, adică cei sfinţi şi oamenii lui Dumnezeu, care sunt mulţi, dar nu toţi. Căci nu toţi pot vedea faţa lui Dumnezeu şi petrece viaţa îngerească, până ce trăiesc pe pământ”[53].

13: Slava fiicei Împăratului e toată înlăuntru,

îmbrăcată-n ţesături de aur şi-n ape lucioase învârstată.

            „Psalmul ne învaţă să păşim spre tainele din adâncul slavei bisericeşti, pentru că frumuseţea miresei (sau a fiicei Împăratului – n. n.) este înăuntru”[54].  Lăuntru – inimă:  „Satana, prin Sfântul Botez, e scos afară din suflet. Dar i se îngăduie să lucreze în el prin trup. Căci harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte în însuşi adâncul sufletului, adică în minte. De aceea, din adâncul inimii însuşi simţim oarecum izvorând dragostea dumnezeiască, când ne gândim fierbinte la Dumnezeu. Iar duhurile rele, de aici înainte, se mută şi se încuibează în simţurile trupului, lucrând prin natura uşor de influenţat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul”[55].  De cuvintele acestui psalm şi-au amintit martorii martirilor de la Lyon (august 177): „cei ce au mărturisit mergeau veseli, feţele lor fiind pline de slavă şi multă bucurie, iar lanţurile îi înconjurau ca o podoabă frumoasă, aşa precum sunt marginile brodate cu aur ale rochiei unei mirese gătite de nuntă, răspândind totodată mireasma lui Hristos, încât unora li se părea că ei sunt unşi cu parfum frumos mirositor”[56].

Zidit de Dumnezeu, omul nu trebuie să caute a se înfrumuseţa cu sulimanuri: „Hristos nu Se bucură de vopselele acelea, ci caută o altă frumuseţe, de care este şi tare îndrăgostit, frumuseţea sufletului adică. Această frumuseţe ţi-a poruncit şi profetul s-o îngrijeşti, spunând: Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta. Să nu ne pocim, deci, fără rost. Nici una din operele lui Dumnezeu nu-i nedesăvârşită şi nici nu are nevoie de îndreptarea ta”[57].

14: fecioarele ce-i urmează vor fi aduse Împăratului,

Ţie îţi vor fi aduse cele ce-i sunt aproape;

„Origen vede simbolizată aici înţelepciunea multiformă a lui Dumnezeu; Eusebiu – varietatea limbilor; Vasile – întregul învăţăturii creştine; Theodoret – toate darurile Duhului Sfânt”[58].

15: În veselie şi bucurie vor fi aduse,

aduse vor fi la templul Împăratului.

„Nu cele care în chip silit trăiesc în feciorie, nici cele care de supărare sau nevoie au îmbrăţişat această viaţă sfântă, ci cele care întru bucurie şi veselie se bucură de o faptă mare ca aceasta, ele vor fi aduse Împăratului; şi vor fi aduse nu într-un oarecare loc, ci în Biserica Împăratului”[59]. Dar „fecioara ereticilor a călcat în picioare aceste cuvinte profetice; este înconjurată pe dinafară cu slava unei fecioare, dar pe dinăuntru este plină de necinste. Aceasta-i grozăvia, că faţă de oameni arată multă bunătate şi bună-cuviinţă, iar faţă de Dumnezeu, Creatorul ei, se poartă ca o nebună”[60].  Aduce-se-vor înfăţişează sfânta înomenire (întrupare), iar apropiate ei înfăţişează faptul de-a se alipi de El, fiindcă naşterea din nou prin Sfântul Botez le-a înnoit sufletele de orice vechime şi pocăinţa le curăţeşte şi le face fecioare sfinte, scăpate de toată vechimea, nemaiaducându-şi aminte de ea”[61].

16: Copii ţi se nasc în locul părinţilor tăi;

pe ei îi vei pune mai-mari peste-ntregul pământ.

Părinţii ar putea fi, aici, vechiul Israel, iar copiii, dacă interpretăm astfel, sunt neamurile ce L-au primit pe Hristos. Aceştia se nasc în locul părinţilor, şi ei vor moşteni pământul.

17: Ei îţi vor pomeni numele întru tot neamul şi neamul,

de aceea te vor lăuda popoarele

în veac şi în veacul veacului.

            „Pentru că mai sus (v. 10) i s-a poruncit să uite pe poporul ei cu casa părinţilor ei, ca răsplată pentru ascultarea ei, acum, în loc de părinţi ia pe fii, care au strălucit în nişte dregătorii aşa de mari, încât poate să-i pună căpetenii peste tot pământul. Cine sunt fiii Bisericii? Sunt fiii Evangheliei, care au ajuns căpetenii peste tot pământul”[62].  „Trebuie să ne închinăm Împăratului împăraţilor, ca singurului Care prin fire stăpâneşte, şi robilor şi prietenilor Lui, care au împărăţit asupra patimilor şi au fost puşi conducători peste tot pământul […], care au primit putere peste demoni şi boli, care vor împărăţi împreună cu Hristos peste o împărăţie nestricăcioasă şi de nedistrus”[63].  Acestea vor deveni mai clare, credem, dacă amintim că termenul Biserică provine din grecescul vasiliki – casa împăratului.  „Aceasta o şi vedem dusă la capăt. Căci ne-au fost făcuţi judecători şi am primit drept căpetenii peste întreaga lume pe sfinţii ucenici, prin ale căror învăţături ni se face cunoscută însăşi taina lui Hristos. Fiindcă ei sunt vistiernicii cuvântului mântuitor şi învăţăturii celor ce trebuie împlinite, dezaprobând ceea ce nu e de folos celor învăţaţi de ei şi întinat, şi sfătuindu-i să-şi însuşească ceea ce le este spre folos”[64].  „După ce s-a micşorat umbra legii şi a fost adusă slujirea adevărată în Duh, trebuiau lumii şi nişte judecători mai strălucitori. Pentru aceasta au fost chemaţi dumnezeieştii ucenici, care au luat locul învăţătorilor din lege”[65].


[1] SEP 4/I, p. 136

[2] על־ששנים

[3] PSALM, p. 382

[4] BBVA, p. 665

[5] BBVA, p. 665

[6] BBVA, p. 665

[7] SEP 4/I, p. 136

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 3

[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVI, 8

[10] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia cerească, XV, 3

[11] SEP 4/I, p. 136

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 4

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[14] Origen, Filocalia, I, 5

[15] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, I, 12

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 97

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[19] SEP 4/I, p. 137

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 5

[21] SEP 4/I, p. 137

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 6

[23] BBVA, p. 666

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 7

[25] SEP 4/I, p. 137

[26] SEP 4/I, p. 137

[27] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLVI

[28] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 9

[29] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 8

[30] Origen, Omilii la Levitic, XII, 4

[31] Origen, Contra lui Celsus, I, 56

[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, VIII

[33] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, XLIX

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 10

[35] SEP 4/I, p. 138

[36] SEP 4/I, p. 138

[37] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 9

[38] SEP 4/I, p. 138

[39] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I, 7

[40] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[41] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 92, 1

[42] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[43] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 9

[44] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, II, 7

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 10

[46] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXIII

[47] Diavolul ne este, într-un fel, tată câtă vreme vieţuim în păcate.

[48] Origen, Omilii la Exod, VIII, 6

[49] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 108

[50] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[51] SEP 4/I, p. 138

[52] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 10

[53] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 76

[54] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 11

[55] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 79

[56] Actele martirice, Martirii de la Lyon, I, 35

[57] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXX, 6

[58] SEP 4/I, p. 138

[59] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 11

[60] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 6

[61] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 20

[62] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 12

[63] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 41

[64] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[65] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII