Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 8

CAPITOLUL 8 – Cugetări felurite. A te bucura de viaţă. Taina lucrurilor.

1: Cine-l cunoaşte pe înţelept?

Şi cine cunoaşte deznodământul cuvântului?

Înţelepciunea omului îi va lumina faţa,

dar omul cu faţa neruşinată va avea parte de ură.

Deznodământul: „Grecescul lysis (folosit numai aici în Vechiul Testament) înseamnă, în general, acţiunea de a dezlega (ca în I Corinteni 7, 27), dar are şi sensul mai restrâns, mai special, de sfârşit, final, împlinire, soluţie finală, deznodământ (ca deznodământul unei piese de teatru, care descoperă toate sensurile rămase până atunci ascunse)”[1].  Faţa: „În greceşte, faţă (prosopon) înseamnă şi persoană”[2].

E o deosebire între înţelepciunea profană şi cea după Dumnezeu, doar aceasta din urmă luminând faţa celui ce-i dobândeşte: „Nu spunem că simplul cuvânt este cunoaştere a lui Dumnezeu, ci ştiinţa aceea dumnezeiască şi lumina care vine în suflet în urma ascultării de porunci”[3].  Înţelepciunea „luminează pentru că se mută uşor de la simţuri la înţelegere şi de la cele supuse simţurilor la vederile cele înţelese şi dumnezeieşti şi vede prin descoperirea înţelegătoare cele negrăite. O luminează pentru că  contemplă şi vede în chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de fiinţă şi pentru că se întipăreşte de El”[4].  Înţelepciunea este unire cu Dumnezeu, nu cunoaştere teoretică, astfel că „pot înţelege lucrurile acestea chiar şi cei care nu cunosc semnele literelor […], dar care sunt înţelepţi şi credincioşi în ceea ce priveşte mintea”[5].

2: Păzeşte porunca regelui

şi nu te grăbi să calci jurământul lui Dumnezeu;

3: nu te îndepărta de la faţa lui,

în lucrul cel rău să nu stai,

că el face tot ce vrea;

4: spusa regelui este ea însăşi putere

şi cine-i va zice lui: – Ce faci?…

Versetele 2-4 vorbesc despre datoriile faţă de rege, văzut ca uns al lui Dumnezeu şi, astfel, reprezentant al Lui pe pământ. Desigur, regele va trebui să se comporte astfel încât să confirme această viziune.

5: Cel ce păzeşte porunca nu va cunoaşte vorbă rea,

iar inima înţeleptului cunoaşte vremea judecăţii;

6: căci pentru tot lucrul există vreme şi judecată,

căci ştiinţa omului e mult deasupra lui;

7: că nu-i nimeni să ştie ceea ce va fi;

în ce chip anume fi-va, cine-i va spune?

8: Nu este om care să stăpânească duhul

cu puterea de a opri duhul;

nu există putere în ziua morţii

şi nu există solie în vremea luptei,

iar fărădelegea nu-l va mântui pe cel ce o are.

„Nimeni nu cunoaşte casa de unde suflă vântul şi-ncotro se duce sau unde încetează puterea lui şi nici nu poate să-l stăpânească, ori să-l măsoare sau să-l oprească şi tot la fel nimeni nu poate să devieze sau să întrerupă curgerile fluviilor”[6].  Numai prin darul lui Dumnezeu omul, fiinţă creată, poate să ajunge să cunoască, în parte,  tainele celor necreate: „Cum – spune! – vor putea cunoaşte cele create pe Creatorul, cele ce au fost făcute pe Cel ce este puterea, cele făcute pe Cel nefăcut, şi pe cel fără de început, cele ce si-au primit existenţa de la El, cum vor putea, deci, pe de-a întregul cunoaşte ce, cât şi cum s-a născut? Nicidecum, decât negreşit pe cât Însuşi Făcătorul, aşa cum dă fericirea dintre făpturile făcute de El suflare şi viaţă, suflet, minte şi cuvânt, tot aşa le va dărui şi iubire de oameni şi, pe cât le e de folos şi cunoştinţa privitoare la El. Altminteri, cum ai putea spune că ceea ce a fost făcut de Dumnezeu îşi recunoaşte Făcătorul? A face acest lucru în alt chip e cu desăvârşire cu neputinţă, pentru toţi şi toate”[7].

9: Aşa că pe toate acestea le-am văzut

şi inima mi-am dat-o oricărui lucru

ce s-a săvârşit sub soare

la vremea când omul are asupra omului

puterea de a-i face rău.

10: Şi i-am văzut atunci pe cei nelegiuiţi

cum erau căraţi la groapă;

ei erau duşi din chiar locul cel sfânt

şi lăudaţi în cetate

pentru ceea ce făcuseră;

aceasta-i şi ea, deşertăciune.

„Versetul este diferit transmis în manuscrise, iar sensul este neclar. După unii comentatori, locul sfânt putea fi o anexă a Templului (e. g. Ieşirea 29, 31; Levitic 6, 9.16.20)[8] sau chiar sinagoga (a cărei prezenţă este deja semnalată din perioada elenistică, fiind menţionată sub numele de locul sfânt în unele inscripţii aramaice şi greceşti). Versetul ar putea fi o aluzie la practica elogierii în public a unor persoane importante înainte de înmormântarea lor. Cf. AB[9], Eccl., p. 285”[10].

11: Căci de-ndată ce nu există ceartă

asupra celor ce se grăbesc să facă răul,

atunci inima oamenilor

se umple de pofta de a face rău.

12: Cel ce a păcătuit a săvârşit răul încă de atunci

şi cu mult înainte de aceea;

fiindcă şi eu ştiu

că bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu

aşa cum se tem când Îi stau în faţă;

13: dar bine nu-i va fi celui nelegiuit,

iar cel ce nu se teme de faţa lui Dumnezeu

nu va petrece multe zile la umbră.

„Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”[11].

14: Există o deşertăciune care se face pe pământ,

căci există drepţi peste care vin relele

ca şi cum ar fi făcut faptele nedrepţilor

şi există nedrepţi peste care vin cele bune

ca şi cum ar fi făcut faptele drepţilor;

zis-am că şi aceasta-i tot deşertăciune.

Din nou, autorul vorbeşte despre dificultatea de a pătrunde raţiunile dumnezeieşti. Aceasta o poate face numai mintea curăţită şi insuflată de harul Duhului: „Este cu neputinţă ca un suflet necurat, oricât se va osteni cu cititul, să-şi însuşească ştiinţa cea duhovnicească. Nimeni nu toarnă într-o oală murdară şi rău mirositoare un parfum fin, sau miere de bună calitate, sau alt lichid de preţ. Un vas îmbibat cu miros urât strică parfumul cel mai plăcut, fără ca acesta să poată schimba prea mult mirosul vasului, fiindcă tot ceea ce este curat se murdăreşte mai repede decât se curăţ ceea ce este murdar”[12].  „Grăbeşte-te, aşadar, dacă vrei să ajungi la ştiinţa cea adevărată a Scripturilor să-ti însuşeşti mai întâi umilinţa statornică a minţii, care te conduce nu la ştiinţa  care împăunează, ci la cea care te face un iluminat prin trăirea dragostei de oameni”[13].  „Una este să ai uşurinţa exprimării şi strălucirea cuvintelor, şi alta să pătrunzi în vinele şi măduva cuvintelor cereşti, să priveşti în ochiul prea curat al inimii tainele adânci şi ascunse, însuşiri pe care nu le dă învăţătura omenească şi ştiinţa vremi, ci numai puritatea minţii şi iluminarea venită de la Duhul Sfânt”[14].

15: Şi am lăudat veselia,

că omului nu-i e dat sub soare un alt bine

decât să mănânce şi să bea şi să se veselească;

cu asta se alege el

din osteneala sa cea din toate zilele vieţii lui,

pe care Dumnezeu i le-a dat sub soare.

16: Apoi mi-am pus la inimă să cunosc înţelepciunea

şi să văd truda care se face sub soare

– că nici ziua şi nici noaptea

ochii [omului] nu văd somnul –

17: şi din toate lucrurile făcute de Dumnezeu

am văzut că omul nu poate să descopere

lucrarea ce se face sub soare.

Oricât se va osteni omul să caute, nu va găsi,

şi oricât ar zice înţeleptul că ştie,

tot nu va putea să afle.

Poate că Ecclesiastul vrea să explice „neputinţa firii cuvântătoare, căci mintea, trecând dincolo de simţuri, care au fost numite deşertăciune, şi strecurându-se cumva spre contemplarea celor nevăzute, dă cuvântului posibilitatea de a prezenta cele inteligibile. În cazul acesta cuvântul este foarte obositor fiindcă sunetul interpretativ nu află nici un meşteşug pentru redarea celor de nespus. Toată ştiinţa minţii omeneşti este slabă în enunţarea celor neajunse. Iar dacă vorbind despre aceasta este osteneală, care covârşeşte puterea omenească  de a vorbi, ce să zicem că vor suferi cei ce vorbesc despre însuşi Cuvântul prin excelenţă sau despre Părintele Său?”[15].

---

[1] BBVA, p. 860

[2] BBVA, p. 860

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 5

[4] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 81

[5] Sf. Iustin Martirul, Apologia întâi, LX

[6] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, IX, C-1

[7] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri Teologice, I

[8] Facem observaţia că în aceste cărţi nu se vorbeşte despre Templu, ci despre Cortul Sfânt.

[9] The Anchor Bible, 1964-, New York

[10] SEP 4/I, p. 558

[11] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XX, 10

[12] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 14

[13] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 10

[14] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 9

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 7

CAPITOLUL 7 – Cugetări felurite. Lucruri de nepătruns. Femeia.

1: Numele bun e mai bun decât untdelemnul bun,

şi ziua morţii decât ziua naşterii.

„Numele cel bun, înţelepciunea, sobrietatea, răbdarea, ştiinţa, buna chibzuială, sunt lucruri de râvnit pentru om, în schimb uşurătatea, răutatea, prostia, vicleşugul, nebunia, asuprirea, lăcomia îl duc pe om la pierire. Dar cel bun înaintea lui Dumnezeu are şansa să scape, pe când cel păcătos va fi pedepsit”[1].

„Evagrie (Schol. ad Ecl.) comentează versetul: Numele nu sunt prin natura lor nici bune, nici rele, căci sunt alcătuite din felurite litere şi nici o literă nu este bună sau rea. Aplicate unor realităţi bune, sunt numite bune, [aplicate] unor realităţi rele, [sunt numite] rele. Aici, aşadar, numele cel bun desemnează o realitate bună, iar Solomon nu numeşte bună nici o realitate creată, ci doar virtutea şi ştiinţa lui Dumnezeu. Untdelemnul, apoi, desemnează plăcerile trupeşti, care le par bune celor ce trăiesc în plăceri. Se dă numele de bine uneori după natură, cum este pentru virtute, alteori după unele [particularităţi], cum este pentru aur sau argint. În felul acesta, cel bogat şi-a primit bunurile în timpul vieţii, iar Lazăr, de asemenea, [le-a primit] pe cele rele (Luca 16, 25)”[2].

2: Mai bine e să mergi la casa plângerii

decât să mergi la casa ospăţului,

de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul,

iar cel viu şi-o va pune la inimă.

Casa plângerii: „Targumul la Qoheleth interpretează prima sintagmă ca pe o aluzie la distrugerea Templului. ♦ 2d în Textul Masoretic: şi cel viu trebuie să şi-o pună la inimă (cu sensul: omul trebuie să dea atenţie mai ales sfârşitului vieţii)”[3].

„În prima ai prilejul să faci un bine, în ceea de-a doua îţi găseşti alunecarea în viciu. De acolo nădăjduieşti răsplată dincoace ai primit-o. Simţiţi-vă în faţa celor ce suferă ca şi cum voi înşivă aţi suferi”[4].

3: Mai bună este mâhnirea decât râsul,

căci întristarea feţei îi face bine inimii.

„Sufletul, când huzureşte, devine mai uşuratic, mai trândav; când însă e întristat, se smereşte, se cuminţeşte, scapă de tot roiul de păcate, are gânduri mai înalte, ajunge mai puternic. Ştiind toate acestea, să fugim de slava ce ne-o dă lumea şi de bucuria născută din ea, ca să dobândim slava cea adevărată şi veşnică, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să avem parte, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”[5]. Dacă este o întristare pătimaşă, despre care nu e vorba aici, există şi una virtuoasă, la care face referire Ecclesiastul. Pe aceasta din urmă, Sfinţii Părinţi o numesc: întristarea cea după Dumnezeu sau întristarea iubitoare de Dumnezeu[6], întristarea mântuitoare[7], lacrima fără durere[8], fericită tristeţe bucuroasă[9]. Despre aceasta vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: mare-mi este întristarea şi necunoscută durerea inimii (Romani 6, 2), sau:  întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).

4: Inima înţelepţilor e în casa plângerii,

iar inima nebunilor e în casa veseliei.

Verset care întăreşte cele arătate mai sus.

5: Mai bine e să asculţi certarea unui înţelept

decât să fii un om care ascultă cântecele nebunilor;

6: că precum e trosnetul spinilor sub căldare,

aşa e râsul nebunilor;

aceasta-i, şi ea, tot deşertăciune.

7: Căci asuprirea îl face pe cel înţelept nebun

şi-i vlăguieşte inima.

„Toată mintea omenească, rătăcind şi abătându-se de la mişcarea cea după fire, se mişcă  spre patimi şi simţuri şi spre cele supuse simţurilor, neavând unde să se mişte în altă parte o dată ce s-a abătut de la mişcarea care o duce în chip firesc către Dumnezeu”[10]. „După cum cei care sunt în întuneric nu pot cunoaşte natura lucrurilor, tot aşa cei care vieţuiesc în păcat nu văd limpede lucrurile şi aleargă după umbre deşarte, socotind că sunt adevărate”[11].  Fiind „ţinut în lanţul conştiinţei lumeşti [omul nu poate] scăpa din lanţul cunoştinţei lumeşti, [iar] gândurile lui sunt bolnave”[12].

8: Sfârşitul unui lucru e mai bun decât începutul lui;

omul răbdător e mai bun decât cel trufaş.

E de folos să punem în toate început bun, dar şi mai folositor să ajungem la capătul nevoinţelor fără să ne abatem.

9: În duhul tău nu te grăbi spre mânie,

căci mânia în sânul nebunilor se odihneşte.

Mânia este o boală a sufletului, înrudită cu nebunia: „Atâta timp cât (mânia) stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă, […] dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu (Psalmi 30, 10). Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea, […] nici nu vom fi în stare să păstrăm cârma dreptăţii, ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii, […] fiindcă cel iute la mânie săvârşeşte nebunii (Pilde 14, 17)”[13].

10: Să nu zici: – Cum se face

că zilele de demult erau mai bune decât acestea?;

că nu din înţelepciune pui o astfel de-ntrebare.

E nevoie de o exercitare pentru a putea pătrunde sensul existenţei. Cel ce se încrede în Dumnezeu ştie că, în orice epocă, ţelul nostru rămâne acelaşi, al unirii cu El, iar istoria conduce către aceasta, chiar dacă mintea omenească nu poate pătrunde tainele atotştiinţei dumnezeieşti.

11: Bună e înţelepciunea laolaltă cu o moştenire

şi mai mult le foloseşte celor ce contemplă soarele;

„Moştenire în înţelesul de avuţie, avere, bogăţie”[14].  „Midraş Rabbah înţelege prin această moştenire înţelepciunea transmisă sub forma Legii lui Moise. Ieronim face însă o apropiere de filozofia lui Seneca (e. g. Ad Lucilium, 5 şi 6): acesta nu consideră că înţelepciunea şi bogăţia sunt incompatibile”[15].

12: căci în umbra ei înţelepciunea e ca umbra argintului,

iar prisosul cunoaşterii înţelepciunii

îi va da viaţă celui ce o are.

„Aici umbra: apărare, protecţie”[16].

13: Ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu:

Cine va putea să-l îndrepte

pe cel pe care Dumnezeu l-a strâmbat?

„Când intri într-o închisoare fără uşi şi fără zăvoare, închisoarea nu te poate ţine. Iar când Hristos a sfărâmat porţile, mai poate un altul să le facă la loc? […] Voind să arate că moartea are sfârşit, a sfărâmat porţile ei de aramă”[17].

14: În ziua cea bună trăieşte-ţi binele,

în ziua cea rea vezi şi ia seama:

Dumnezeu a făcut ca unul să se înţeleagă cu celălalt

asupra a ceea ce au de spus,

în aşa fel încât omul să nu afle nimic

din ceea ce va fi după el.

15: Pe toate acestea le-am văzut în zilele deşertăciunii mele:

Dreptul piere în dreptatea lui

şi nelegiuitul care-n răutate lui, totuşi, rămâne.

„În zilele deşertăciunii mele: de-a lungul vieţii mele zadarnice”[18].  Stihurile 2-3: „Altfel spus: dreptul piere, cu toate că e drept, în timp ce nelegiuitul supravieţuieşte, cu toate că-i nelegiuit”[19].

„Aici se poate săvârşi fărdelegea şi prin lege, dacă nu se foloseşte cineva drept de lege. Deci porunca Dumnezeiască trebuie scrisă în minte şi în inimă”[20].

16: Nu fi peste măsură de drept,

şi nici peste măsură de înţelept,

ca să nu-ţi ieşi din fire.

„Îndemnul este interpretat diferit: Midraş Rabbah glosează: nu fi mai drept decât Creatorul tău; Targumul decelează un îndemn la o purtare milostivă. Tradiţia patristică asociază versetul cu conceptul virtuţii bine măsurate”[21].

„Nu fi peste măsură de drept şi nici peste măsură de înţelept. Iar cel ce caută şi voieşte să cerceteze mai multe, aude pe cel ce zice: nu te sfătoşi în cele de prisos, ca să nu-ţi ieşi din minte, căci cele predate prin credinţă se cuvin să fie judecate nu cu înţelepciune omenească, ci primite prin auzirea credinţei. Căci ce cuvânt va putea tâlcui după cuviinţă cele ce sunt mai presus de firea creată?  Sau ce auz va putea pricepe tot ceea ce nu e îngăduit oamenilor mici a auzi, nici a găsi?”[22].  „Înţelepciunea, dacă este peste măsură, vatămă, şi împărţirea harului se face cu măsură , fiindcă vrea să dea fiecăruia ceea ce ştie, că-i va fi de folos”[23].

17: Nu fi peste măsură de nelegiuit

şi nici nu fi morocănos,

ca nu cumva să mori înainte de vreme.

„Căci nu e nepăgubitor pentru sufletele iubitoare de Dumnezeu să iasă din viaţă cu trupul înainte de împlinirea unei vieţuiri excepţionale. De aceea şi (Solomon învaţă) pe oameni să se teamă de moartea venită peste cei păcătoşi din mânie şi pedeapsă înainte de timpul cuvenit”[24].

18: Bine-ţi este să te ţii de acestea

fără să le laşi din mână pe celelalte,

căci celui ce se teme de Dumnezeu îi ies bine toate.

19: Înţelepciunea îl ajută pe înţelept

mai mult decât zece puternici care sunt în cetate;

Editorul BA consideră că menţiunea zece mai-mari (δέκα εξουσιάζοντας) poate fi o aluzie la o realitate politică atestată de [Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XX, 8, 11]: evreii din Ierusalim au obţinut permisiunea de a-şi trimite zece reprezentanţi […] la împăratul Nero, pentru a protesta împotriva unei construcţii a regelui Agrippa. Comentatorii Textului Masoretic amintesc de cei zece magistraţi care administrau cetăţile greceşti”[25].

20: căci pe pământ nu este un om drept

care să facă binele fără să greşească.

21: De asemenea, nu pune la inimă toate vorbele

pe care le spun nelegiuiţii,

ca nu cumva s-o auzi pe sluga ta blestemându-te;

22: că de multe ori ea îţi va face rău

şi-n multe chipuri îţi va necăji inima

pentru că şi tu i-ai blestemat pe alţii.

„În afară de tristeţea îngăduită, ori pentru căinţa mântuitoare, ori pentru zelul spre desăvârşire, sau pentru dorinţa după cele viitoare pe care ni le insuflă, orice altă tristeţe s-o socotim tristeţe a lumii, care aduce moarte şi trebuie dată afară din adâncul inimilor noastre şi alungată”[26].

23: Pe toate acestea le-am cercat cu înţelepciunea;

şi am zis: – Fi-voi înţelept!

24: Dar ea s-a îndepărtat de mine mai mult decât era,

şi adânc e adâncul: cine-l va afla?

„Stihul ar putea însemna că înţelepciunea este mai inaccesibilă decât trecutul care nu mai există (cf. Iov 28). Textul Masoretic are: Departe este ceea ce a venit la existenţă şi adânc adânc – ceea ce ar însemna că realitatea profundă îi scapă chiar şi înţeleptului şi e cunoscută numai de Dumnezeu (cf. TOB, nota ad loc.)”[27].

„Căci e cu adevărat de necuprins înţelesul ascuns în Scripturile de Dumnezeu insuflate, ca adâncă adâncime. Cine o va afla pe ea?, precum s-a scris”[28].  „Nici o făptură creată nu are posibilitatea de a ajunge la o cunoaştere deplină, pe măsură ce reuşeşte să cunoască o parte din cea ceea ce caută , mereu apar altele de căutat”[29]. De aceea, contemplând în cugetul său aceste lucruri, prea înţeleptul Solomon a ajuns la concluzia că cunoaşterea este infinită şi foarte greu de realizat, „nu că înţelepciunea se îndepărtează, ci că pătrunderea ei se învederează înainte de toate acelora care cu harul lui Dumnezeu au dobândit cunoaştere mai mare”[30]. ,,Fericiţi cu adevărat […] sunt aceia care […] au primit prin experienţă şi simţire cunoştinţa tainelor cereşti ale Duhului”[31].

25: Eu – şi inima mea – am dat ocol să cunosc

şi să cercetez şi să caut înţelepciunea pe temeiul celor ce sunt

şi să cunosc nebunia şi necazul şi greşeala nelegiuitului.

„Temeiul celor ce sunt: raţiunea de a fi a lucrurilor”[32].

„Fără cercetarea lucrurilor, înţelepciunea nu ştie să-şi împodobească cuvintele şi să vorbească adevărul pentru că nu-l cunoaşte pe acesta. Nici nu poate să descopere cineva virtutea, dacă el însuşi n-a făcut niciodată experienţa ei”[33]. Sau:  „Cunoaşterea leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă”[34]. Ecclesiastul în setea lui de cunoaştere a experimentat nu numai virtuţile dar şi patimile, numai că: „Cel ce a dobândit experienţa acestora prin sârguinţa cea mai bună, va cunoaşte înţelesul celor spuse […] înţelesul duhovnicesc”[35].

26: Şi am aflat că femeia e mai amară decât moartea,

ea, care-i un laţ vânătoresc,

a cărei inimă e o cursă de mreje,

ale cărei mâini sunt funie de legat;

cel plăcut lui Dumnezeu îi scapă,

dar păcătosul i se prinde.

27: – Vezi, asta-i ce-am aflat! – a zis Ecclesiastul –

după ce una câte una le-am cercat ca să aflu pricina

28: pe care sufletul meu a căutat-o fără s-o afle;

căci un om dintr-o mie am aflat,

dar o femeie, printre ele toate, n-am aflat.

„În acord cu toată gândirea antică, Ecclesiastul afirmă superioritatea sexului masculin, o mentalitate pe care creştinismul o va amenda”[36].  După altă opinie, „pasajul, care a provocat comentarii asupra sentimentelor misogine din Ecclesiast (cu paralele în Proverbe şi Înţelepciunea lui Iisus Sirah), defineşte femeia prin trei termeni, toţi la plural: θηρεύματα (mreje), σαγηναι (năvoade), δεσμοί (laţuri, legături). Însă o privire mai atentă arată că e vorba numai de femeia care e corupătoare, autorii având grijă să contracareze această imagine: în Ecclesiast se recomandă fidelitatea faţă de femeia iubită (9, 9), şi în Sirah, faţă de soţia înţeleaptă şi bună (7, 19), iar în Proverbe (31, 10-31) şi Sirah (26, 1-4) întâlnim elogiul femeii bărbătoase”[37].

29:  Cu toate acestea, iată ce-am aflat:

Dumnezeu l-a făcut pe om drept,

dar ei [oamenii] au căutat multe dedesubturi.

Dedesubturi: „Literal: multe raţiuni (de a fi). Dedesubturi angajează ideea de artificii, complicaţii, subtilităţi, chichiţe, unelte de a despica firu-n patru atunci când adevărul e evident în simplitatea lui”[38].

„Să primim, aşadar, tradiţia Bisericii, în dreptatea inimii, şi nu cu multe iscodiri ale minţii. Căci Dumnezeu a făcut pe om drept, dar ei au căutat multe iscodiri ale minţii. Să nu primim să se propovăduiască o nouă credinţă, care să stea împotriva tradiţiei Sfinţilor Părinţi”[39].  „Căci precum în privinţa corpului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel şi în privinţa sufletului nostru este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin şi să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm”[40].

Dumnezeu a făcut pe om drept, dar acesta, cu propria sa voie liberă, a strâmbat în sine chipul dat de Creator, alegând răul: „Sufletul a fost făcut ca să caute pe Dumnezeu şi să fie luminat de El. Dar în locul lui Dumnezeu el a căutat cele stricăcioase şi întunericul. Aşa s-a săvârşit şi s-a închipuit de la început în oameni aflarea şi măcinarea răului”[41]. ,,Răul provine din libera voinţă. Săditorul nu are nici o vină. Via însă prin foc se va arde, pentru că a fost sădită spre a aduce rod bun, dar prin libera voinţă a făcut rod rău”[42].

---

[1] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[2] SEP 4/I, p. 551

[3] SEP 4/I, p. 552

[4] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 106

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XL, 5

[6] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[7] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, V, 23

[8] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 11

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 11

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 142, 3

[12] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 19

[13] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, VIII, 1

[14] BBVA, p. 859

[15] SEP 4/I, p. 553

[16] BBVA, p. 859

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti, Cuvânt la Crucea Domnului, II

[18] BBVA, p. 859

[19] BBVA, p. 859

[20] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[21] SEP 4/I, p. 554

[22] Sf. Atanasie cel Mare, Către Serapion, I, 17

[23] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VII, 6

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 9

[25] SEP 4/I, p. 555

[26] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 12

[27] SEP 4/I, p. 555

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, 6

[29] Origen, Despre principii, IV, 3

[30] Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, Cuvânt despre credinţă, III

[31] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, LIII, 4

[32] BBVA, p. 860

[33] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 1

[34] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 9

[35] Sf. Simeon Noul Teolog, , Cele 225 de capete teologice şi practice, 100

[36] BBVA, p. 860

[37] SEP 4/I, p. 556

[38] BBVA, p. 860

[39] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III,41

[40] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 55, 2

[41] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva Elinilor, 7

[42] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, VI, 1

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 6

CAPITOLUL 6 – Zădărnicia bogăţiei. Cugetări felurite.

1: Există un rău pe care eu l-am văzut sub soare,

şi mare este el asupra oamenilor:

2: Iată un om căruia Dumnezeu i-a dat

bogăţie şi avere şi mărire

şi al cărui suflet nu duce lipsă de nimic din toate câte pofteşte,

dar pe care Dumnezeu nu-l va învrednici să mănânce din ele,

căci om străin este cel ce le mănâncă;

aceasta-i deşertăciune şi boală rea.

Din nou, bunurile lumii acesteia sunt privite drept deşertăciune, cu atât mai mult cu cât nu suntem niciodată siguri de ele. Noul Testament va confirma viziunea asupra deşertăciunii celor din lume, venind însă şi cu un amendament, acela al necesităţii sforţărilor pentru dobândirea celor veşnice. Fără căutarea acestora, totul e deşert: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi asumă sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

3: Dac-ar fi că cineva dă naştere la o sută [de fii]

şi trăieşte ani mulţi,

dar, oricât de multe ar fi zilele anilor lui,

sufletul său nu se va sătura de bunătăţi

şi nici parte de îngropare nu va avea,

am zis: – O stârpitură e mai fericită decât el,

Nici parte de îngropare nu va avea: „Textul Masoretic: şi nu are parte nici măcar de mormânt. Oricum, pentru antici (inclusiv Evrei) nu exista o nenorocire mai mare decât aceea de a nu avea parte de mormânt”[1].  „Stârpitură: avorton”[2].

4: căci în zadar a venit şi în întuneric se va duce

şi cu întuneric numele i se va acoperi;

5: ea nici măcar n-a văzut soarele şi nu l-a cunoscut;

acesta are mai multă odihnă decât ea.

6: Şi dacă ar trăi de două ori câte o mie de ani

fără să vadă fericirea,

oare nu vor merge toate în acelaşi loc?

„De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt  împiedicând, din pricina  sârguinţei  pentru cele materiale, sufletul să se bucure să se bucure de bucuriile dumnezeieşti şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decât se cade?”[3].

7: Dacă toată osteneala omului i-ar veni în gură,

sufletul său încă nu va fi sătul.

„Catena Hauniensis interpretează versetul ca ilustrare a celor două aspecte ale vieţii hulpavului: aspectul comic, pentru că nu încetează să mănânce, şi aspectul tragic, dat de imposibilitatea de a ajunge la saţietate”[4].

8: Căci ce folos are înţeleptul mai mult decât nebunul,

de vreme ce chiar săracul ştie cum să umble în preajma vieţii?

„Da, plăcerea e scurtă şi trecătoare, […]. Aşa sunt toate cele omeneşti, toate cele trupeşti; nici n-au apucat să vină că şi zboară. Aşa e desfătarea şi celelalte. […] Nu au nimic trainic, nimic statornic, nimic nemişcat. Trec mai repede decât apa râurilor şi lasă pustii şi goi pe cei îndrăgostiţi de ele. Cele duhovniceşti nu sunt aşa; sunt trainice statornice, neschimbătoare, întinse cât toată veşnicia. Nu este, oare, o mare nebunie să schimbi pe cele statornice cu cele nestatornice, pe cele veşnice cu cele vremelnice, pe cele ce rămân necontenit cu cele ce zboară, pe cele ce ne aduc în veacul ce va să fie multă desfătare cu cele care ne pricinuiesc acolo mare osândă”[5].

9: Mai bun e ceea ce vezi cu ochii decât ceea ce-ţi trece prin gând;

aceasta, şi ea, e deşertăciune şi vânare de vânt.

„Evagrie îl citează în comentariul său (Schol. ad Ecl. 50) pe Symmachos: este mai bine să priveşti în viitor decât să te bucuri de prezent; Paul Gehin observă însă, într-o notă ad locum, că fraza are un înţeles diferit la Symmachos: Este mai bine să prevezi decât să umbli după bunul plac (la fel în comentariul lui Ieronim: melius est providere, quam ambulare, ut libet)”[6].

„Firea (celui căzut ) nu se mai mişcă pe calea virtuţii, nici ca să vadă pe Dumnezeu, ci,  gândind la cele ce nu sunt, preface ceea ce e în  puterea ei, folosindu-se rău de aceasta  pentru poftele pe care le-a născut […]. Răul nu este de la Dumnezeu, nici  n-a fost în Dumnezeu, nici există vreo substanţă a lui, ci oamenii, respingând gândul binelui, au început să gândească şi să-şi născocească cele ce nu sunt; […] sufletul oamenilor, închizându-şi ochii prin  care poate vedea pe Dumnezeu, şi-a născut cele rele, în care se mişcă şi nu ştie că nu face nimic, deşi i se pare că face ceva. Căci dă un chip celor ce nu sunt şi ceea ce s-a săvârşit nu rămâne  cum s-a săvârşit, ci, precum s-a stricat aşa şi apare. Pentru că sufletul a fost [făcut] ca să-L vadă pe Dumnezeu şi să fie luminat de El. Dar în locul lui Dumnezeu el a căutat cele stricăcioase şi  întunericul”[7].  „Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint, câştiguri, celui ce ţine minte răul, răzbunare celui ce l-a supărat, pizmaşului, necazuri celui ce l-a pizmuit şi aşa mai departe în toate celelalte patimi”[8].

10: Dacă ceva există, iată că şi numele i-a fost rostit;

se ştie ce anume este omul;

el nu se poate lupta cu Cel mai tare decât el;

Se ştie ce anume este omul: „O seamă de interpreţi cred că, potrivit Textului Ebraic, aici poate fi o aluzie la Adam, al cărui nume înseamnă om, dar şi pământ (materia din care a fost alcătuit)”[9].

El nu se poate lupta: „Textul Masoretic: nu se poate lua la întrecere; nu poate angaja o dispută. Or, de vreme ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, dându-i şi un nume, El ar fi al doilea obiect al aluziei din textul de faţă”[10].

11: căci multe sunt lucrurile care sporesc deşertăciunea:

aşadar, ce folos are omul?

„În Textul Masoretic, ca şi în unele versiuni ale Septuagintei, capitolul 6 se termină aici, următorul verset fiind primul din capitolul următor. Versiunea de faţă urmează ediţia Rhalfs”[11].

12: Căci cine ştie care e binele omului în viaţa lui,

în numărul zilelor vieţii lui de deşertăciune

prin care el a trecut ca o umbră?

Şi cine-i va spune omului

ce va fi după el sub soare?…

Din nou un ton pesimist, de înţeles atâta vreme cât nu S-a arătat Lumina lumii.

---

[1] BBVA, p. 857

[2] BBVA, p. 857

[3] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 16

[4] SEP 4/I, p. 550

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, 4

[6] SEP 4/I, p. 551

[7] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvântul împotriva elinilor, 4

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 68

[9] BBVA, p. 858

[10] BBVA, p. 858

[11] BBVA, p. 858

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 5

CAPITOLUL 5 – Bogăţiile sunt deşertăciune. A te bucura de viaţă.

1: Nu te grăbi în a-ţi deschide gura,

iar inima ta să nu fie grabnică

în a grăi cuvânt în faţa lui Dumnezeu,

căci Dumnezeu este în cer, iar tu, pe pământ;

de aceea cuvintele tale să fie puţine.

„Cumpănirea severă a vorbelor este un motiv recurent al cărţilor sapienţiale (vezi 1, 8; 3, 7; Proverbe 20, 25; 29, 20)”[1].

2: Că din multele griji vine visul

şi din multele vorbe glasul nebunului.

„Visul, gr. ενύπνιον: termenul are o încărcătură negativă, din cauza contextului. ♦ Evagrie (Schol. ad Ecl. 35) face aluzie la Matei 26, 41 şi observă că somnul spiritului raţional este ignoranţa şi răul”[2].

„Cuvintele care vor să arate deosebirea între cei care sunt în trupul smereniei şi între cel care se găseşte între îngerii cei ridicaţi cu ajutorul Cuvântului şi Puterilor Sfinte, sau chiar de către Hristos însuşi. Şi nu este nepotrivit că El să fie propriu-zis tronul Tatălui, care, în chip mai alegoric se numeşte cer, iar Biserica Lui să fie numită pământ şi aşternut picioarelor Sale”[3].   „El arată, socotesc, prin depărtarea stihiilor una de alta, în ce măsură e mai presus firea dumnezeiască de gândurile pământeşti”[4].  „Când ajungi prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului şi ai parte de o vedere dumnezeiască şi unitară, când se înalţă, adică, vederea minţii până acolo, e vreme de a tăcea. […] Căci te faci şi tu dumnezeu, aflându-te încă pe pământ, întrucât priveşti asemenea îngerilor faţa lui Dumnezeu Cel din cer”[5].

3: Când Îi făgăduieşti lui Dumnezeu o făgăduinţă

nu întârzia s-o plineşti,

căci voia Lui nu se află în cei nebuni;

ceea ce tu ai făgăduit, plineşte!

4: Mai bine e să nu faci nici o făgăduinţă

decât s-o faci fără s-o plineşti.

„Ceea ce făgăduieşti, grăbeşte-te să împlineşti cât mai repede. Pentru că întârzierea în acestea nu e fără pagubă”[6].  „E grav cu adevărat a sustrage ceva din cele  sfinţite şi închinate spre slava lui Dumnezeu. În acelaşi mod se osândeşte, şi nu cu pedepse mici, nepredarea celor făgăduite”[7].  „Foarte grele pedepse îi aşteaptă pe cei care vor împlini cu răceală şi fără să se sinchisească, fără grija de-a da roade de sfinţenie potrivite cu metania pe care au îmbrăţişat-o şi cu cele ce aşteaptă oamenii de la ei”[8].

5: Nu-ţi lăsa gura să-ţi împingă trupul spre păcat

şi să nu spui în faţa lui Dumnezeu: „A fost o greşală”,

ca nu cumva Dumnezeu să Se mânie asupra glasului tău

şi să nimicească lucrul mâinilor tale.

„Aici trupul înseamnă fiinţa”[9].  Versetul poate fi pus în legătură cu alte locuri asemănătoare, precum Pune o strajă gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele (Psalmi 140, 3).

6: Din viermuiala viselor [se nasc] deşertăciuni

şi forfotă de vorbe; tu teme-te de Dumnezeu.

Şi aici, putem găsi echivalenţe ori completări în Scriptură: tu teme-te de Dumnezeu pentru că moartea şi viaţa sunt în puterea limbii (Proverbe 18, 21);  Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36).

7: Dacă vei vedea în ţară că săracul e năpăstuit,

că judecata şi dreptatea sunt siluite,

nu te uimi de lucrul acesta,

căci deasupra unui mai-mare e un mai-mare care-l veghează,

iar deasupra acestora sunt alţi mai-mari.

„Structura ierarhic-piramidală a funcţionarilor statului (sau cetăţii) permite ca superiorii să le pretindă subalternilor – sau să primească de la aceştia – venituri necinstite care, în ultimă instanţă, apasă asupra celor de jos, adică asupra celor ce nu fac parte din această structură. E vorba, desigur, de fenomenul corupţiei”[10].  La rândul său, profetul Isaia a rostit: vai de cei ce fac legi nedrepte (1, 1-3)!

8: În toate privinţele, belşugul pământului

face ca şi un rege să depindă de câmpurile arate.

„Dependenţa oamenilor de muncile agricole e atât de mare, încât până şi regele e un supus al pământului”[11].  După altă opinie: „Cei trei termeni – pământul, regele şi ogorul – desemnează regalitatea. Pasajul este însă obscur, mai cu seamă în final. În această traducere grecească a unui pasaj ebraic dificil, comentatorii au întrezărit o aluzie la reforma agrară începută de Ptolemeu I, care avea ca obiect terenurile regale. Traducătorii după Textul Masoretic suplinesc de obicei ceva de tipul regele este tributar pământului lucrat[12] sau regele este de folos unei ţări cu ogoare lucrate. ♦ Evagrie (Scholiile, ad loc.) pune în paralel pasajul din Matei 13, 38: […] iar ogorul este lumea”[13].

9: Cel ce iubeşte argintul nu se va sătura de argint,

iar cel ce iubeşte bogăţia nu se va bucura de roadele ei;

şi aceasta-i tot deşertăciune.

„Pentru Ecclesiast, bogăţia nu e bună sau rea în funcţie de cum o foloseşte bogatul, ci e rea prin ea însăşi; o spune cel mai bogat rege al Orientului antic!”[14].

„Dar să luăm în seamă însuşi numele [bogăţiei]. Păgânii îl numesc Dis pe zeul care este mai mare peste lumea celor duşi din viaţă. Dar tot Dis (dives) îl numesc pe cel bogat. Într-adevăr, ce altceva e bogatul decât un adânc fără fund, o foame şi o sete nesăţioasă de aur?! O fiinţă care, cu cât bea, cu atât ar mai bea!…”[15].

10: Unde sunt multe bunătăţi, mulţi sunt şi cei ce le mănâncă;

şi atunci, care e vitejia celui ce le are,

fără numai că se uită cu ochii la ele?

„O problemă asupra căreia se insistă mult în carte este aceea a bogăţiei sau avuţiei. În general, aceasta este privită pozitiv, numai că dobândirea ei presupune multă trudă şi zbucium. Apoi şi păstrarea ei constituie un lucru anevoios pentru că în lipsa legilor şi autorităţii publice, care să apere proprietatea, mulţi dintre cei care se străduiesc să adune bogăţii se văd adeseori deposedaţi de ele şi astfel munca le-a fost zadarnică”[16].

11:  Dulce e somnul robului,

fie că acesta mănâncă puţin, fie că mănâncă mult,

dar saţiul celui sătul de bogăţie

nu-l lasă să doarmă.

„Nu cunoaşte bogatul nici bunurile fireşti, nici rânduiala ceasurilor de odihnă, nici masa nu-i tihneşte, mulţumiri care sunt lăsate oricărui om. […] Lăcomia nu-i dă pace; îl ţine treaz, îl frământă gândurile la avutul altuia; îl întoarce pe o parte şi pe alta; se supără foarte dacă nu poate apuca repede, dacă este secetă şi recolta nu are să fie bogată”[17].  Atenţionăm că aici nu se vorbeşte atât despre bogat, cât despre cel lacom, robit patimii arghirofiliei.

Dulce e somnul robului: „De ce e dulce? Din pricina aşternutului moale? Cele mai multe slugi se culcă pe pământul gol sau pe saltele de paie! Din pricină că stau degeaba? Dar n-au nici o clipită de timp liberă! Din pricină că se odihnesc? Dar sunt frânţi de oboseală şi nu încetează o clipă de a trudi! Prin urmare, ceea ce face ca somnul slugilor să fie dulce este tocmai nevoia pe care o simt atunci când se duc la culcare. Cu  bogaţii, lucrurile nu se petrec aşa. Dacă nu vine somnul peste ei, din pricină că sunt beţi turtă, trebuie să stea toată noaptea, să se răsucească şi să se frământe, deşi sunt culcaţi în aşternuturi moi”[18].  Beţia bogatului e, desigur, doar o probabilitate, deoarece aceia petrec adeseori în ospeţe, dar nu e exclusă existenţa bogaţilor cumpătaţi.

12: Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare:

bogatul care-şi păzeşte bogăţia spre răul său;

13: o astfel de bogăţie se pierde într-o nevoinţă proastă,

iar fiul pe care l-a născut nu are nimic în mână.

E denunţat păcatul arghirofiliei, al bogăţiei sterpe, care nu aduce nici un rod folositor. Iubirea de arginţi taie legătura cu Dumnezeu şi cu semenii, aducând, în schimb, îngrijorarea.

14: Precum a ieşit el, gol, din pântecele maicii sale,

aşa se va întoarce, precum a şi venit,

şi din osteneala lui nu va primi nimic

pe care să-l ducă în mână.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 41) citează Iov 1, 21, cu toate că cele două pasaje au înţelesuri opuse: Iov, ca unul ce era drept, s-a îndepărtat gol de rău şi de ticăloşie (πονηρία); [omul] acesta însă, care a venit pe lume însoţit de neştiinţă (αγνοια), se va duce tot cu ea”[19].

15: Aşa că şi aceasta-i o boală rea:

cum a venit, aşa se şi duce;

ce câştig are el din aceea că s-a ostenit în vânt?

16: Dimpotrivă, toate zilele lui nu sunt decât întuneric şi jale

şi multă mânie şi boală şi necaz.

17: Iată binele pe care l-am văzut eu că este bun:

să mănânci şi să bei

şi să vezi binele în toată osteneala

cu care te-ai ostenit sub soare

în numărul zilelor de viaţă

pe care ţi le-a dat Dumnezeu;

că aceasta-i partea ta.

18: Mai mult, tot omul căruia Dumnezeu i-a dat

bogăţie şi avere şi însuşirea de a mânca din ele

şi de a-şi primi partea sa

şi de a se veseli de osteneala sa,

acesta-i un dar al lui Dumnezeu.

19: În fapt, nu îndelung îşi va aminti el de zilele vieţii sale,

căci Dumnezeu îl va cuprinde întru veselia inimii lui.

Am putea vedea în acestea, deşi pesimismul e prezent şi aici, un sfat pentru a primi toate ca fiind de la Dumnezeu, aceasta putând aduce mulţumire în viaţa de aici.

---

[1] SEP 4/I, p. 546

[2] SEP 4/I, p. 546

[3] Origen, Despre rugăciune, XXIII, 4

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, VII

[5] Calist Catafygiotul,  Despre viaţa contemplativă, 76

[6] Sf. Chiril al Alexandriei,  Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV

[8] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IV

[9] BBVA, p. 856

[10] BBVA, p. 856

[11] BBVA, p. 856

[12] Sens care apare şi la Anania.

[13] SEP 4/I, p. 548

[14] BBVA, p. 856

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 13

[16] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 14

[18] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 70

[19] SEP 4/I, p. 548

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 4

CAPITOLUL 4 – Asuprirea celor slabi. Moartea e mai bună decât viaţa. Gelozie şi nesaţiu. Nu e bine să fie omul singur. Domniile schimbătoare: deşertăciune.

1: Şi m-am întors şi am văzut toate asupririle

care se fac sub soare;

şi iată lacrimile celor asupriţi,

şi nu-i nimeni care să-i aline.

Putere e-n mâna celor ce asupresc;

nu, nu-i nimeni care să-i aline.

Textul acesta, prin detaliile sale, a produs serioase nedumeriri în rândul cercetătorilor în privinţa atribuirii acestei cărţi lui Solomon. Ar putea vorbi Solomon despre neputinţa sa în faţa nedreptăţii, ca în acest verset?  „Ecclesiastul nu are în vedere doar destinul uman luat individual, ci acordă atenţie şi cadrului social în care se afla circumscris acesta. Şi în această privinţă a realităţilor sociale, specifice tipului de societate familială autorului, constatările sunt, în general, pesimiste. Se întâmplă astfel deoarece la baza relaţiilor dintre oameni nu se află dreptatea, ci arbitrariul şi intoleranţa. Cei silnici abuzează de cei slabi şi nu este nimeni care să-i apere pe aceştia. Justiţia se arată neputincioasă atâta vreme cât între cel drept şi cel păcătos, între cel bun şi cel rău, între cel curat şi între cel întinat nu se face nici o diferenţă”[1].

2: Şi i-am fericit pe cei morţi

– pe cei ce de-acum au murit –

mai mult decât pe cei vii

– decât pe cei ce sunt încă în viaţă -;

3: dar mai fericit decât aceştia

este cel ce încă nu s-a născut,

pentru că el n-a văzut faptele rele

care s-au petrecut sub soare.

„Şi care din cei morţi ar putea fi lăudat cu atât de bune temeiuri, decât cel care a primit moartea de bună voie pentru credinţă?”[2].  Fericit cel ce nu s-a născut: reflecţie amară ce apare în Ecclesiast, unde este însă expresia scepticismului funciar care străbate întreaga scriere.  „Ei bine, ce spune omul acesta care a avut atâta bogăţie de bani şi de moşii, care s-a desfătat atât şi a avut atâta tihnă? Cu adevărat vrednic de credinţă este acest judecător al desfătării, cu adevărat vrednic de credinţă este cel ce pronunţă o astfel de sentinţă asupra desfătării. Dacă ar fi rostit sentinţa aceasta împotriva desfătării un om care a trăit toată viaţa în sărăcie şi nevoie, osândirea aceasta n-ar fi părut adevărată; ar fi fost socotită ca pornită din neştiinţă. Dar când osândeşte un om care a gustat orice fel de plăcere, care a păşit pe toate cărările ei, atunci osândirea plăcerii nu poate fi pusă la îndoială”[3].

4: Şi am văzut eu că toată osteneala

şi toată bărbăţia unei fapte

nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său;

aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt.

Mintea înţeleaptă şi pricepută ia aminte cu sârguinţă la toate virtuţile altora, pe când cel fără de minte iscodeşte cele vrednice de ocară şi lipsurile, conform celor spuse în Biblie Iscodit-au după fărădelege şi s-au sleit iscodind iscodiri (Psalmi 63, 6). Invidia se luptă să strâmbe în rău faptele bune şi cuvintele folositoare, iar invidioşii sunt curioşi să vadă fapta aproapelui şi privesc cu ochi ascuţiţi scăderea lui şi de o află, o iscodesc şi o consemnează, iar de nu o află, încearcă mai bine să o închipuie şi să o plăsmuiască decât să recunoască adevărul evident: „Că după cuvintele lui Solomon, orice om este invidiat de prietenul lui şi aşa este; scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei de aceleaşi neam fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar  dintre cunoscuţi invidia ia naştere între vecini, între cei de aceiaşi meserie şi în general între cei care sunt în cele mai strânse legături. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este o boală a grâului. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi topindu-se de întristare”[4].

5: Nebunul îşi ţine mâinile în sân

şi-şi mănâncă propria sa carne.

„Situaţia-limită a trândăviei: leneşul ajunge să-şi consume propria-i substanţă. Acest verset, precum şi următorul, par a fi două proverbe mai vechi, pe care autorul a găsit de cuviinţă să le insereze aici”[5].

6: Mai bun e un pumn plin cu odihnă

decât doi pumni plini cu trudă

şi cu vânare de vânt.

„Înţeleptul îşi întinde mâinile pe când prostul şi le strânge, cugetând mai degrabă la cele trupeşti, decât la cele sufleteşti”[6].

7: Şi m-am întors şi am văzut deşertăciune sub soare.

8: Există un ins, şi pe al doilea nu-l are,

nici fiu şi nici frate nu are,

şi el tot nu se opreşte din osteneală

şi ochiul său nu se satură de bogăţii.

Şi, atunci, pentru cine mă ostenesc eu

şi mă lipsesc pe mine însumi de fericire?

Iată că şi aceasta-i deşertăciune

şi nevoinţă rea.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 28) nu înţelege numele de rudenie de aici în sens material, ci în sens spiritual: Vorbesc aici despre tată şi frate după înţelesul Scripturii, căci ştiu bine că aceste afirmaţii nu sunt valabile dacă se aplică la fraţii şi la taţii [din lumea] simţurilor”[7].

„Să nu socotim, privind la lume, că am renunţat la nişte lucruri mari. Căci tot pământul e foarte mic faţă de cerul întreg. Iar dacă nici tot pământul nu e vrednic de ceruri, cel ce lasă puţine pogoane e asemenea celui ce n-a lăsat nimic. Dar chiar dacă [cineva] părăseşte casa, sau aur mult, nu trebuie să se laude, sau să se moleşească încrezut în sine. De altfel, trebuie să cugetăm că, dacă nu le lăsăm pentru virtute, murind mai pe urmă le lăsăm chiar celor ce nu voim, cum a arătat Ecclesiastul”[8].

9: E mai bine să fie doi decât unul singur,

căci pentru osteneala lor au plată mai bună;

10:  şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică;

dar vai celui ce este singur când cade,

că el nu are pe un altul care să-l ridice.

Vai de cel singur, expresia îşi are originea în Eclesiast unde atestă conştientizarea sentimentului singurătăţii, expresie a constatării nefericirii celui rămas singur, lipsit de dragostea celor apropiaţi şi de solidaritatea semenilor. „Totuşi, Qohelet  întrevede o şansă de înfruntare a nedreptăţii.  Pentru apărarea în faţa abuzului şi violenţei, ca şi pentru mai buna reuşită în viaţă, Qohelet recomandă asocierea şi sprijinirea reciprocă a membrilor societăţii, pentru că mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul singur; ei primesc răsplată mai bună pentru munca lor”[9].  „Pe prietenul credincios nu-l poţi schimba cu nimic. Căci el socoteşte nenorocirea prietenilor ca ale sale proprii şi rabdă împreună cu el până la moarte, rău pătimind”[10].

Dar numai un Prieten avem pe Care putem conta oricând: „Să te sârguieşti ca să găseşti pe Hristos lucrând acum împreună cu tine, iar în veacul viitor dăruindu-ţi cu bogăţie desfătarea luminării care vine de la El; şi nu urma lupului ca unui păstor (Matei 7, 15), nici nu te furişa într-o turmă bolnavă (Iezechiel 34, 4), nici să nu te găseşti singur îndeosebi, ca nu cumva fie să te arăţi căzut pradă lupului celui stricător de suflete, fie să-ţi sfârşeşti viaţa bolind sufleteşte sau să dobândeşti numai acel Vai de cel ce cade singur. Fiindcă cel ce s-a predat pe sine însuşi unui învăţător bun nu va avea nici una din grijile acestea şi se va mântui în Hristos Iisus Domnul nostru”[11].

11: Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald;

dar unul, el singur, cum se va încălzi?

„Verbul a se încălzi (θερμαίνω, ebr. HMM) fusese folosit în III Regi 1, 1.2 într-o referire la bătrâneţea lui Solomon”[12]. De fapt, acolo se vorbeşte despre David, încălzit de fecioara Abişag Şunamita.

12: Iar de se va ridica unul împotriva lui,

cei doi îi vor ţine piept;

că funia întreită nu se rupe curând.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 30) interpretează cele trei personaje ale versetului în felul următor: Singuraticul care devine puternic este Răul, dinaintea căruia stau cei doi, omul şi îngerul lui Dumnezeu. ♦ Menţionarea funiei întreite este dificil de explicat; prezenţa ei şi în Epopeea lui Ghilgameş (într-un episod în care Ghilgameş îi explică prietenului său Enkidu că ei împreună îl pot omorî mai uşor pe uriaşul Humbaba) poate sugera existenţa unui vechi proverb oriental”[13].

Versetele 8-12: „Aceste cinci versete formează o progresie numerică, de la unu la trei (εις, δύο, το εντριτον), şi pot fi văzute în continuarea opoziţiei din versetul 4, 6. Ambrozie (Ep. 17, 3.8 şi De inst. uirg. 64.70.74) dă o interpretare hristologică: unicul este Hristos, iar întreitul este Trinitatea incompositae naturae”[14].

„Unde sunt fericiţi doi laolaltă dacă nu unde este Hristos şi cel pe care-l ocroteşte Hristos? Dacă a căzut cel care este cu Domnul Iisus, îl ridică Iisus. Dar de ce a zis: pentru munca lor? Oare şi Hristos munceşte? Fără îndoială că munceşte, munceşte, dar în noi”[15].  „Nu e bine ca omul să fie singur că de va cădea în trândăvie, sau în somn, sau în nepăsare, sau în deznădejde, nu este cine să-l scoale dintre oameni”[16].  „Dar şi poruncile se împlinesc mai mult şi mai uşor când sunt mai mulţi împreună, de unul singur însă, deloc; pentru că în timp ce  îndeplineşte una, se împiedică de alta”[17].

„Dacă ar voi să cerceteze cineva în chip limpede şi cu de-amănuntul, va afla în această împletitură întreită şi de nedespărţit înfăţişat întregul veşmânt nestricat şi de Dumnezeu alcătuit al virtuţilor”[18], iar sfoara pusă în trei nu se rupe. „Dar este ceva care nepus în  trei nu se rupe: Sfânta Treime, nepusă în trei prin firea ei, nu se poate rupe. Fiindcă Dumnezeu este ceva unit, simplu şi necompus, dar există, rămâne mereu şi nu se strică”[19].

13: Mai bun e un tânăr sărac şi înţelept

decât un rege bătrân şi nemintos

care nu mai ştie ce e purtarea de grijă;

14: că el poate ieşi din închisoare să domnească,

cu toate că s-a născut sărac în regatul său.

„Aceasta poate fi o aluzie la Iosif din casa lui Faraon: azvârlit în închisoare printr-o pâră nedreaptă, el a ajuns în Egipt pe treapta cea mai înaltă a dregătoriilor, învestit cu putere aproape regească (vezi Facerea 39, 1 – 41, 43)”[20].  „Temniţa este, în scolia 33 a lui Evagrie, lumea sensibilă în care fiecare e legat cu lanţuri de propriile sale păcate (Proverbe 5, 22)”[21].

Tânăr sărac şi înţelept este cel ce iubeşte oamenii, risipeşte lucrurile, dăruindu-le . El vede în om o valoare infinit mai mare ca a lucrurilor. El nu este stăpânit de nimic, refuză bunurile materiale, arătând că e mai presus de ele. El a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă al persoanelor şi al legăturilor iubitoare şi, în ultima analiză, al Persoanei lui Dumnezeu, Care întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor persoanelor. Rege bătrân şi nemintos este cel pentru care bunurile materiale sunt supremele valori. El nesocoteşte nu numai pe Dumnezeu, ci calcă în picioare şi pe oameni. Patima aceasta merge crescând. Şi, pe măsura creşterii ei, scade iubirea de oameni sau împătimitul se iubeşte numai pe sine, aceasta fiind în fapt o falsă iubire pentru propria persoană, de vreme ce şi-a desfigurat-o. „Căci, într-adevăr, scrie în cartea Ecclesiastul în legătură cu cel drept şi care s-a luptat cu credinţă că a ieşit din temniţa trupului, căci el poate să iasă din închisoare ca să domnească”[22].

15: Văzut-am pe toţi cei vii care umblă sub soare

cu un al doilea tânăr care poate sta pe locul celuilalt;

SEP 4 traduce ultimul vers astfel: cu tinerelul – cel de-al doilea -,/ care va sta în locul lui. Sensul este obscur. „J. L. Crenshaw (Ecclesiastes, O[ld] T[estament] L[ibrary], Londra, 1988, pp. 113-114) citeşte pasajul ca o referire la şirul neîntrerupt de evenimente care face ca fiecare să fie până la urmă înlocuit de un altul. ♦ Exegeza creştină (Catena Hauniensis) interpretează fraza 4, 15-16 ca o opoziţie între Adam, cel dintâi, şi Hristos, cel de-al doilea”[23].

16: poporului său întreg nu-i dai de capăt,

lor, tuturor celor ce erau înaintea lui;

dar cei de la urmă nu se vor bucura de el,

căci şi aceasta-i deşertăciune şi vânare de vânt.

17: Când mergi în casa lui Dumnezeu, păzeşte-ţi paşii;

apropie-te ca să asculţi,

iar jertfa ta să fie mai bună decât darul nebunilor,

fiindcă ei nu cunosc răul pe care-l fac.

„Textul Masoretic: fiindcă ei nu ştiu să facă decât rău”[24].

În casa lui Dumnezeu e mult mai bine să asculţi. Tăcerea întru cunoştinţă este tăcerea minţii ocupate cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă, pe care caută să o înţeleagă. Nu e o tăcere care nu gândeşte la nimic. Ascultătorii sunt cei ce plâng pentru păcatele lor şi se căiesc, adică ei caută să-şi potrivească gândirea ascunsă a inimii cu purtările văzute. Următoarea recomandare se referă la jertfe, iar Ecclesiastul ne avertizează că în toate ce le facem Dumnezeu urmăreşte intenţia noastră. Dacă dorim lauda oamenilor, nu aducem lui Dumnezeu şi nu vom avea nici o răsplătire.

---

[1] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[2] Origen, Exortaţie la Martiriu, XXII

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Părintele nostru Eustaţie, I

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XI, 4

[5] BBVA, p. 855

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVII, 33

[7] SEP 4/I, p. 544

[8] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, XVII

[9] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 393

[11] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XX

[12] SEP 4/I, p. 545

[13] SEP 4/I, p. 545

[14] SEP 4/I, p. 544

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXXI, 3-4

[16] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, I, I, 46

[17] Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, 7, I6

[18] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 11

[19] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXXI, 8

[20] BBVA, p. 855

[21] SEP 4/I, p. 545

[22] Origen, Convorbiri cu Heraclide

[23] SEP 4/I, p. 545

[24] BBVA, p. 855

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 3

CAPITOLUL 3 – Vremea fiecărui lucru. Ce e bun pentru om. Nu există dreptate. Om şi dobitoc. A te bucura de viaţă.

1: Pentru orice lucru este o clipă prielnică

şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer:

„Deci nu vom socoti nici ziua, nici vremea, ca pricină a întristării unora şi a veseliei altora. Şi cum n-ar greşi cineva socotindu-le astfel? Dar vom socoti folosul şi vătămarea venind din oră sau vreme când, utilizându-le cu pricepere, sau cu nepricepere, vom afla rezultate fie plăcute, fie neplăcute. În acest sens fiecare lucru îşi are, cum s-a scris, timpul său, şi a cunoaşte acest timp este cel mai mare folos, iar a nu-l cunoaşte este o mare pagubă”[1].

„Fiindcă prea înţeleptul Solomon spune: pentru orice lucru este vreme prielnică, se cuvine să ştim că este vreme potrivită şi de smerenie, şi de stăpânire, şi de mustrare, şi de mângâiere, şi de milă, şi de îndrăzneală, şi de bunătate, şi de asprime, şi în general pentru orice lucru”[2]. „Pentru rugăciune însă şi pentru psalmodie, ca şi pentru multe altele (fapte bune), este potrivit tot timpul, aşa încât (putem) să lăudăm pe Dumnezeu în momentul când mişcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată şi cu limba când aceasta ar fi cu putinţă, dar mai ales este folositor pentru edificarea credinţei”[3].  „Să-ţi fie timpul potrivit acesta: cel de dimineaţă şi de seară spre cercetarea gândurilor, privind cum a trecut noaptea şi ziua. Şi, de vezi vreo greşeală, străduieşte-te şi o îndreaptă cu ajutorul lui Hristos”[4].

„Dacă s-ar apleca cineva mai spre adânc, ar găsi că în aceste cuvinte e cuprinsă o adâncă filosofie, atât spre contemplare, cât şi spre sfaturi folositoare. Iar dacă ar trebui să vorbim pe scurt de o anumită cale spre a contempla cuvintele respective, ne-am exprima cam aşa: o parte din creaturile existente sunt de ordin material şi senzorial, altele sunt de natură spirituală şi nematerialnică. Dintre acestea, cele fără de trupuri depăşesc puterea de înţelegere sau de cunoaştere prin simţuri, dar pe care  vom înţelege-o numai când ne vom fi dezbrăcat de simţuri. În schimb, simţirea care sesizează lumea materială n-are puterea de a trece şi în lumea trupurilor cereşti, nici să treacă peste graniţele simţurilor. De aceea ne şi vorbeşte învăţătura noastră în contradictoriu atât despre lucrurile pământeşti cât şi despre cele cereşti, pentru ca să nu vieţuim în rătăcire. Această viaţă pământească este legată de carne, de aceea contemplarea binelui e întunecată oarecum de cele provenite din simţuri. Avem nevoie de o ştiinţă oarecare pentru a judeca ce-i bine, pentru ca o anumită regulă să ajute la desfăşurarea treburilor. Iată pe scurt ce ne propune învăţătura pentru ca viaţa să decurgă în mod cuviincios. Mai întâi se spune că două sunt criteriile care arată dacă ţinta pe care o urmărim este un lucru bun şi cinstit şi anume: la timp şi cu măsură . […] Căci cine nu ştie că virtutea este măsura cu care se măsoară viaţa? […] Dar de ce ne-am ales să dezbatem astfel de probleme? Pentru că nici lucrul lipsit de măsură nu-i bun şi nici cel care nu-i săvârşit la timpul său; bine şi de dorit este numai cel ce care îndeplineşte amândouă condiţiile amintite”[5].

„Deci să nu căutăm, înainte de timp, cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămânţă, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului”93.  „În multe feluri ne vesteşte Dumnezeu. El vrea ca noi să înţelegem prin semne cereşti, prin învăţăturile profeţilor, prin vederea celor păcătoşi. Vrei să fii încercat lui Dumnezeu? Vreme este pentru orice lucru”94.

„În cele ce urmează nu e vorba despre vreme ca durată a unui fapt oarecare, ci de un anume timp în care ceva se petrece pentru că trebuie să se petreacă; e un fel de tiranie a clipei, căreia omul nu i se poate sustrage; viziune, practic, fatalistă asupra vieţii”[6]:

2:  o vreme este să te naşti şi o vreme să mori,

o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit;

„Prima pereche de afirmaţii se referă la viaţă şi moarte, asupra cărora omul nu poate exercita nici un fel de control; toate celelalte afirmaţii li se subsumează, purtându-le pecetea”[7].

„Nici viaţa nu este lucrul cel bun şi desăvârşit, nici moartea cel rău, ci se fac bune în vremea cea cuviincioasă, deşi par cu greu de suferit, şi rele când nu sunt la vreme”[8].

„Mai întâi trebuie să observăm că foarte potrivit a făcut Domnul această împerechere, punând în legătură, în această scriere, naşterea cu moartea. Căci, neapărat, după naştere urmează moartea şi fiecare naştere îşi pierde urma prin moarte. Pentru ca să se arate cât de strâns unite sunt moartea şi naşterea, pe cei cufundaţi în adâncul vieţii desfrânate şi cei ce îndrăgiseră viaţa pământească, îi trezeşte amintindu-le de moarte ca şi cum i-ar înţepa cu o ţepuşă, îndemnându-i să se îngrijească de viaţa viitoare. […] Aşadar, ceea ce am învăţat din Evanghelie prin gura Domnului, acelaşi lucru ni l-a spus acum sub formă de pildă şi Ecclesiastul, anume, că şi vremea ne aduce aminte de un răsad mântuitor al credinţei, dar şi de neghina necredinţei, care trebuie stârpită. Iar ceea ce s-a spus parţial că s-a împlinit prin mijlocirea credinţei, aceea trebuie să înţelegem că, în chip logic, este valabil şi pentru oricare altă virtute. Căci vreme este să sădeşti spre înfrânare, dar şi să stârpeşti răsadul neînfrânării. Şi tot aşa, după ce odată fusese sădită dreptatea, trebuie stârpită din rădăcină şi sămânţa nedreptăţii, răsadul smereniei să înlăture fumul mândriei, iar vlăstarul dragostei, buruiana rea a răutăţii, precum se întâmplă şi dimpotrivă: deodată cu înmulţirea nedreptăţii s-a ajuns la răcirea dragostei (Matei 24, 12)”[9].

Vorbind despre cei botezaţi, adică despre naşterea cea duhovnicească, se poate spune şi contrariul: „Solomon, vorbind despre cele supuse naşterii şi pieririi, a urmat cursul ordinii naturale şi a pus naşterea înaintea morţii, că este cu neputinţă să mori înainte de a te naşte. Eu, însă, voind să vorbesc de naşterea cea duhovnicească, am pus naşterea înaintea vieţii. Că, pentru noi, morţii în trup îi urmează naşterea în Duh”[10].  La fel: „Despre voi (botezaţii) se poate spune contrariul: vreme este să mori şi să te naşti: Într-un singur timp s-au săvârşit şi moartea şi naşterea; naşterea voastră a avut loc odată cu moartea voastră”[11].

3: o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci,

o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti;

„Că nu totdeauna bucuria este bună, ci uneori este vătămătoare, nici totdeauna durerea este bună, ci uneori este omorâtoare şi pierzătoare”[12].  „Acest lucru a fost tălmăcit aidoma în legătură cu proorocul căruia i s-a adresat Dumnezeu spunându-i: Eu rănesc şi Eu tămăduiesc (Deuteronom 32, 29). Căci dacă nu rănesc relele din noi înşine, atunci nu voi putea vindeca nici dispoziţia iubitoare, otrăvită şi ea din cauza urii. Şi tot aşa şi toate celelalte care mocnesc în noi din pricina răutăţii, mă gândesc îndeosebi la lupta rea a patimilor şi la războiul cel crunt care se dă între oameni din pricina plăcerilor pătimaşe şi care ne robesc legii păcatului, încât pe bună dreptate s-a spus: vreme e să răneşti. Însă rana acestora se dovedeşte a fi leac pentru cel sleit cu totul de pe urma păcatelor. […] Şi iarăşi vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Aceleaşi învăţături se desprind şi din cele spuse de Dumnezeu proorocului Ieremia, căruia i s-a dăruit de la Dumnezeu putere mai întâi să smulgă, să arunce şi să piardă şi să dărâme şi abia după aceea să zidească şi să sădească. Căci trebuie să nimicim mai întâi temeliile răutăţii din noi şi abia după aceea să găsim vremea şi locul ca să zidim templul lui Dumnezeu (Ieremia 1, 10), care urmează să se zidească în inimile noastre cu ajutorul virtuţii”[13].

4: o vreme este să râzi şi o vreme să plângi,

o vreme este să te tângui şi o vreme să joci;

„Acest cuvânt se lămureşte cu ajutorul citatului evanghelic, în care Domnul declară personal: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Acum e vreme de plâns, vremea râsului rămâne în seama speranţei, căci tristeţea prezentă devine rana nădăjduitei bucurii […]. Iar întrucât două sunt şi părţile fiinţei omeneşti, constând din suflet şi trup, e firesc lucru ca şi viaţa omului să se vadă că e lucrătoare pe amândouă tărâmurile, aşa încât se exprimă şi jalea prin mijlocirea trupului, mai ales că numeroase sunt în viaţă şi prilejurile de plâns şi tot aşa găseşte sufletul mijloacele potrivite şi pentru exprimarea bucuriei. Căci cu cât e mai înăbuşită viaţa din pricina tristeţii, cu atât sunt mai puternice prilejurile de bucurie care se adună în suflet. Aspră e înfrânarea, serioasă e smerenia, nu-i mirare că-ţi vine să plângi cât de tot păgubesc alţii, e lucru într-adevăr de jale să te vezi mereu dispreţuit de cei care se văd în putere, dar oricine se înalţă pe sine se va smeri (Luca 14, 11), iar cel ce luptă în chip vrednic cu sărăcia, acela se va încununa”[14].

5: o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre,

o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare;

„Să facem din măsura timpului şi din orice clipă clipă prielnică, criteriu de bine, şi astfel am dobândit puterea şi încredinţarea de a ne întări braţul sufletului şi să aruncăm cu pietre nimicitoare asupra duşmanului şi să le strângem iarăşi, să le avem la îndemână, ca să le aruncăm împotriva oricărui duşman, nimicindu-l. Cel care se uită numai la ce spune slova şi rămân numai la înţelesul ei imediat poate că aplică cele spuse la legea lui Moise, care poruncea să fie ucis cu pietre cel ce era găsit că a călcat legea […]. Vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Înţelesul acestor cuvinte nu-l vom putea pricepe decât dacă înrudirea dintre ele o punem în legătura cu cele spuse în Sfânta Scriptura încât să devină limpede în ce măsură cuvintele respective sunt îmbrăţişate şi de Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Aşa, de pildă, ce ne dă marele  David să înţelegem atunci când zice: Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi pe el (Psalmi 47,11)? Dar Solomon însuşi, când s-a referit la legătura lăuntrică între cel mânat de dragostea de înţelepciune şi cele prin care se face legătura cu virtutea, a ţinut să adauge despre înţelepciune: Ea te va ridica în slăvi dacă şi tu o vei îmbrăţişa (Pilde 4,8). […] Aşadar, cel care te îndeamnă să îmbrăţişezi această cetate, acela iţi porunceşte şi să te uneşti sufleteşte cu felul de a vieţui mai cinstit, pentru ca astfel să ajungi chiar sus, la cetatea virtuţilor, care se ascunde în chip enigmatic sub numele muntelui Sion. Or, dacă vrei să petreci cu înţelepciune, ţi se vesteşte să te laşi îmbrăţişat de ea […]. Dacă am cunoscut aşadar, din cele spuse până aici, oportunitatea îmbrăţişării, am învăţat totodată şi prin ce anume despărţirea e mai folositoare decât unirea […]. Dacă într-adevăr ai îndrăgit înţelepciunea, atunci cu siguranţă ai urât contrariul ei. Dacă ochii tăi privesc cu dragoste numai spre ceea ce-i curat, aceasta înseamnă că ai urât mirosul rău al mocirlei. Dacă te-ai lipit de bine, e semn că ai fugit cu totul de legăturile cu răul”[15].

„Trupurile se pângăresc prin îmbrăţişări necurate, iar sufletul, prin îmbrăţişarea înţelepciunii, unindu-se desăvârşit cu ea, se umple de sinceritate şi curăţie”[16].

6: o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi,

o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci;

„Dar ce este, în fond, ceea ce trebuie să caut încât să mă întâlnesc cu vremea cea dorită? Ceea ce se cade să căutăm ne-o spune profeţia, care zice: Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi (Psalmi 104, 4) şi iarăşi: Căutaţi pe Domnul şi, dacă-L veţi afla, să-L chemaţi (Isaia 55, 6 – Biblia 1914). Şi Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul (Psalmi 104, 3). Aşadar, din cele spuse am înţeles ce anume trebuie căutat şi răspunsul este acesta: să caut fără oprire. Căci între căutare şi aflare nu-i nici o deosebire, ci dobânda pe care o câştig din căutare este tocmai căutarea însăşi. Vrei cumva să ştii şi folosul şi în ce timp să căutăm pe Domnul? Îţi spun: viaţa întreagă. Căci întreaga viaţă nu este altceva decât timp de căutare. […] Tot aşa trebuie să înţelegem şi vremea pierderii, pierderea acelui lucru a cărui existenţă aduce omului pagubă, de pildă iubirea de arginţi, care e o rea bogăţie, pentru care pricină trebuie s-o şi nimicim. Este o agonisită rea şi faptul de a nu uita nedreptatea ce ţi s-a făcut, de aceea trebuie s-o uităm. Nenorocită avere  este pofta neostoită după câştig […]. Dacă stăm să le căutăm doar pe acestea, pierdem pe cele care sunt mai de preţ şi, dimpotrivă, lepădarea de ele ne va aduce aflarea bunătăţilor celor mai desăvârşite. […] Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Ce să păstrezi? Desigur ceea ce am aflat din ce am căutat ? Si ce să arunci? Desigur, ceea ce s-a crezut că-i folositor a pierde”[17].

7: o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi,

o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti;

„În Targumul la Qoheleth, opoziţia destrămare-coasere (aici: ρηξαι – ράψαι, pereche de termeni cu sonoritate asemănătoare) este aplicată riturilor de doliu şi de nuntă. Grigore Taumaturgul interpretează primul verb ca un sinonim metaforic pentru a ucide, ca în III Regi 11, 11, unde apare într-o variantă preverbată, în ameninţarea pe care Dumnezeu i-o adresează lui Solomon: διαρρήσσων διαρρήξω την βασιλείαν σου[18]”[19].

Răul nu poate sălăşlui în noi decât cu consimţământul nostru. „Dacă eu nu îmi dau consimţământul de bună voie, răul nu poate prinde rădăcină în sufletul meu. Dacă, însă, mă lipesc de ce este bine şi mă obişnuiesc cu el [cu binele], atunci într-adevăr voi rămâne în ceea ce am fost, în care voi fi neîntrerupt şi în care stau şi acum. Iată, acesta cred că e înţelesul vorbelor Vreme este să rupi şi vreme este să coşi pentru ca odată rupţi de cel de care ne-am lipit în chip nenorocit, să ne alipim de Cel de care e bine să ne alipim. Căci aşa spune Psalmistul : iar mie bine îmi este a mă alipi de Dumnezeul meu, a pune în Domnul nădejdea mea (Psalm 72, 27). […] Ni s-a dat să înţelegem că vreme este să taci şi, după tăcere, ni s-a îngăduit să spunem şi vreme este să grăieşti. Dar când şi în ce legătură cu ce împrejurări e mai bine să taci? […] Multe din acestea se pot desprinde şi din Scriptura mai veche: pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul înaintea mea. Mut am stat şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi mut am rămas, nu am deschis gura mea (Psalm 38,2-3.12); când a stat păcătosul înaintea mea, s-a făcut fără glas cel care a rămas nemişcat în faţa vrăjmăşiei celui rău, dar când trebuie să te foloseşti de grai, atunci a deschis în pilde gura sa (Psalmi 77, 2), a răspuns la învinuiri, şi a umplut gura de laudă, alteori limba i se face condei de scris (Psalmi 44, 2)”[20].  Există o vreme a tăcerii, a vederilor de taină; în tăcere se împărtăşesc lucrurile mai presus de fire: „pentru că, într-adevăr, (este de prisos) să strigi în vânt când o furtună aşa de violentă a cuprins viaţa. Acesta este timpul tăcerii cel prezis de înţeleptul Solomon”[21]. „Când mintea vede în Hristos adevărul în chip unitar, e vremea de  a tăcea. Căci e vremea în care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei şi al veseliei duhovniceşti; e vremea vederilor de taină şi al împărtăşirii de lucruri mai presus de fire”[22].  „Iar când (mintea) se simte obosită de atotluminatele vederi şi voieşte să le înşire în cuvinte ca, slăbind tăria pătimirii, să găsească puţină odihnă, e vremea potrivită de a grăi, desigur, cuvinte scurte şi potrivite iluminării dumnezeieşti”[23].

8: o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti,

o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace.

„Mai întâi trebuie să precizăm bine înţelesul acestor două cuvinte, adică a iubi şi a urî, pentru că numai în chipul acesta putem să judecăm drept şi folosirea lor prielnică. Dragostea este o pornire interioară caracterizată prin plăcere şi atracţie, pe când ura este o înstrăinare de ceva care nu place sufletului şi de  aceea îl îndepărtează [ca pe] ceva care-l supără. Faţă de amândouă aceste dispoziţii sufleteşti ne putem comporta fie cu folos, fie dimpotrivă, şi de obicei de aici îşi iau începutul  atât viaţa virtuoasă, cât şi cea păcătoasă. Spre cine sau spre ce vom fi înclinaţi într-acolo vom năzui , spre cine sau spre ce suntem porniţi cu ură, de acea ţintă ne înstrăinăm. Căci, ori spre bine, ori spre rău ne-ar fi înclinarea, sufletul nostru se leagă de ceea ce iubeşte. De orice ar fi şi oricui s-ar fi adresat între timp ura, urmează depărtarea, fie de ceva bun, fie de ceva rău. Drept aceea trebuie să băgăm de seamă ce anume este în sine vrednic de iubit şi dimpotrivă, ce e vrednic de a fi urgisit, pentru ca la timp arătând o dispoziţie corespunzătoare a sufletului să ne înstrăinăm de cele rele, urgisindu-le, şi să ne lipim de cele bune. Fie ca mai înainte de toate, acest lucru să îl înveţe oamenii, ajungând să deosebească ce e bine şi ce nu e bine […]. De aceea, cine va deosebi prin cuvinte ceea ce înţelege prin virtute şi păcat, acela va cunoaşte folosul lor, aşa cum trebuie să se întâmple în amândouă cazurile. Ecclesiastul ţi-a arătat limpede, omule, atât cumpătarea cât şi plăcerile trupului, înfrânarea şi desfrâul, smerenia şi mândria, bunăvoinţa şi reavoinţa, precum şi alte astfel de perechi, pentru ca din toate acestea tu să te sfătuieşti corect. Vreme e dar să iubeşti cumpătarea şi să urăşti plăcerile cărnii, ca să nu te arăţi că iubeşti mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu, precum şi toate celelalte: cearta, dorul după câştig, după măriri şi toate celelalte care privesc binele , dar care nu înţeleg cum se cuvine prietenia şi iubirea […]. Ni se spune este vreme de război şi vreme de pace. Vezi dar linia de bătaie a patimilor vrăjmaşe: legea trupului luptându-se împotriva legii minţii , făcându-te rob legii păcatului (Romani 7, 23). […] Căci până eram fii ai mâniei (Efeseni 2,3), făcând cele ce nu se cădea, am fost şi noi în rândul celor răzvrătiţi, dar apoi, fiind puşi de-a dreapta Celui Preaînalt (Psalmi 76, 1), am părăsit nelegiuirea şi plăcerile lumeşti; vieţuind în sfinţenie, în dreptate şi în evlavie, în nădejdea că, prin această pace, ne vom uni cu pacea cea adevărată, cum zice Apostolul : El este pacea noastră”[24].

9: Care-i câştigul celui ce munceşte trudind?

10: Văzut-am nevoinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o

fiilor oamenilor să se nevoiască într-însa.

Ecclesiastul este un om aflat în căutarea sensului suprem al vieţii, dar abordând lucrurile de pe poziţia celui bazat doar pe înţelepciunea omeneasca, constată că nu poate găsi o valoare permanentă, adică un scop al vieţii care să depăşească limitele a ceea ce este trecător. „Este ca şi cum i-ar spune cu alte cuvinte: ce-i rămâne omului din truda din care n-a mai rămas nimic?… Ce mai rămâne din toate acestea celui care şi-a cheltuit astfel toata râvna vieţii sale? Oare, nu rămân toate acoperite cu uitare îndată ce a încetat din viaţă şi, oare, nu se va duce gol de toate cele în care îşi pusese toată nădejdea, fără să ducă cu sine decât singură conştiinţa faptelor sale, singura care poate că-l  va întreba mai târziu pe cel ce s-a rătăcit în viaţă din pricina unor astfel de îndeletniciri: cu ce te-ai ales din toate strădaniile cu care te-ai trudit? Unde sunt strălucitoarele tale lăcaşuri? Unde sunt pungile de bani ascunse? Unde sunt statuile de bronz şi glasurile celor cu care petreceai? Iată focul şi biciul şi judecata nemitarnică şi cântărirea necruţătoare a celor săvârşite”[25].

Prin nevoinţă se poate înţelege o împrăştiere, o risipire care, prin natura sa firească, greu îşi atinge scopurile. „Dumnezeu a dat o împrăştiere rea fiilor oamenilor, ca să se împrăştie în cele deşarte, ca nu cumva din lenea pătimaşă şi dobitoceasca să se abată spre cele mai rele”[26]. Paradoxal, împrăştierea poate avea şi conotaţii pozitive: „Dacă purtat de nenumăratele împrăştieri, unul află prilej să facă cele necuvenite, cu cât mai mult n-ar fi aceasta dacă viaţa noastră ar fi fără împrăştiere. Pentru aceea unul ca acesta să se împrăştie. Căci mai bine este să fie împrăştiat în chip rău şi să nu se afle ocupat cu lucrurile şi cu cugetările dumnezeieşti”[27].

11: Tot ce-a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa;

şi durata le-a dat-o El în inima lor

fără ca omul să poată descoperi lucrarea

pe care Dumnezeu a lucrat-o de la-nceput pân-la sfârşit.

„Dumnezeu a pus în inima (raţiunea) omului sentimentul duratei, prin care el poate gândi lucrurile de dincolo de clipă, în ansamblul lor, dar aceasta nu-l ajută să descopere sensul în sine al vieţii”[28].  „Ideea ar fi că, pe lângă frumuseţea universului, Dumnezeu îi îngăduie omului să întrevadă, fie şi limitat, parţial, sensul istoriei (cf. TOB[29], nota ad loc.). […] ♦ Evagrie, în scolia 15, explică ο αιών prin principiile veşniciei (οι λόγοι του αιωνος), căci aceasta este împărăţia cerurilor pe care o purtăm înăuntrul nostru, după cuvântul Domnului (Luca 17,21), dar pe care oamenii nu o găsesc pentru că este ascunsă de patimi”[30].

Dacă Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, este pentru ca omul, indiferent de lungimea vieţii lui, să-şi aducă mereu aminte că veşnicia este cu mult mai lungă şi că, în comparaţie cu ea, toate lucrurile ce se află sub soare, adică cele pământeşti, sunt fără valoare şi zadarnice. Iată aici una din problemele esenţiale ale cărţii: în comparaţie cu veşnicia, tot ce este sub soare e deşertăciune. „Am văzut, zice, cum s-a hărţuit fiinţa omenească din pricina vieţii, luând prilejuri chiar din binefacerile dumnezeieşti. Pentru că El pe toate le-a făcut şi celor ce urmau să se împărtăşească de acestea le-a dat minte ca să deprindă de aici mai binele cu care, cu ajutorul judecăţii libere, fiecare om poate ajunge să simtă cu adevărat ce este  bine. Întrucât, însă, printr-un sfat rău cugetul a lunecat de la dreapta judecată a lucrurilor, ceea ce fusese prielnic fiecăruia s-a schimbat în contrarul său […]. Aceasta nu-i altceva decât că cineva a dat rea întrebuinţare unor lucruri bune, făcând dintr-un bine un rău. Şi aşa stau lucrurile cu cele pe care le avem în chip firesc de la Dumnezeu: depinde de libera voinţă a celor ce se folosesc de ele, ca ele să devină bune sau rele. De aceea, zice Ecclesiastul: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor. Or, acest veac e noţiunea prin care desemnăm distanţa de timp pentru toate făpturile create în acest răstimp. Altfel spus, acest cuvânt se referă la tot ceea ce se petrece în acest răstimp. Toate câte au fost create în decursul veacului le-a dat Dumnezeu spre bine în inima omului, pentru ca din măreţia şi bunătatea lor el să poată vedea pe Făcătorul lor. Dar [oamenii], nefolosind cum se cuvenea binefacerile pe care le-au primit, şi-au făcut mare pagubă, pentru care Ecclesiastul a ţinut  să adauge: ca să nu poată omul să afle făptura pe care a făcut-o Dumnezeu, ceea ce înseamnă că prin aceasta s-a întărit înşelăciunea sufletului omenesc spre a nu-şi cunoaşte binele, căci, cum zice Ecclesiastul, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu fusese săvârşită spre folosul omului, întrucât în toate câte a făcut Dumnezeu de la începutul făpturii şi până la sfârşitul lumii, nu se găseşte nimic rău. Căci nici nu stă în firea lucrurilor ca din bine să iasă ceva rău. Iar dacă Cel ce a făcut totul e bun, atunci desigur bune sunt şi cele care şi-au luat fiinţa din bine”[31].

Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită, iar înţelepciunea Sa nu poate fi pătrunsă de mintea omenească, cu tot progresul lui în cunoaştere: „Să îndrăznească, de pot, să răspundă cei ce grăiesc cu uşurinţă despre toate, cum s-a întemeiat cerul şi din ce substanţă şi din ce amestec? Sau cum s-a constituit soarele şi fiecare dintre stele? Şi ce e de mirare dacă îşi văd neînţelegerea lor privitoare la cele de sus, când nici firea pomilor de jos şi alcătuirea apelor şi formarea şi alcătuirea animalelor nu le cunoaşte. Oare nu vor spune ca şi Solomon, părtaş de înţelepciune mai mult decât toţi, văzând neputinţa oamenilor de a le afla pe acestea. Oare pentru că nu le poţi afla vor declara că nici nu sunt?”[32].

Cuvintele Ecclesiastului se pot aplica şi lui Hristos: „Înainte de toate trebuie să se cugete şi să se cunoască clar că, potrivit cu ceea ce s-a scris, există un timp pentru orice lucru şi toate sunt bune la vremea lor. Deci, Domnul a fost prezent cu trupul în lumea aceasta în mod folositor în timpul potrivit, şi tot la timpul potrivit S-a suit la Tatăl, după ce s-a săvârşit în toate iconomia. Nu se poate spune deloc că nu a folosit ucenicilor şederea un timp împreună cu ei, nici că plecarea ulterioară nu a fost necesară, deci nu se va nega în vreo privinţă folosul plecării Sale din cauza folosului rezultat din prezenţa Lui anterioară. Căci fiecare dintre acestea s-a săvârşit cu folos, la timpul cuvenit”[33].

12: Mi-am dat seama că pentru ei nu este un alt bine

decât să se veselească şi să trăiască bine în viaţa lor.

13: Dar tot omul care mănâncă şi bea

şi vede binele în toată osteneala lui,

aceasta e un dar al lui Dumnezeu.

14: Mi-am dat seama că tot ce-a făcut Dumnezeu durează în veci;

nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut.

Dumnezeu a făcut astfel pentru ca-n faţa Lui să te temi.

15: Ceea ce a fost, iată, este;

ceea ce va fi, iată, a fost;

şi Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.

„Prin aceste cuvinte se recapitulează cele spuse înainte. Căci săvârşirea la timp a faptelor bune constituie cel mai mare bine al vieţii omeneşti, este cu adevărat singurul bine bucuria neîntreruptă pe care ţi-o dau faptele bune. Căci împlinirea poruncilor bucură întru nădejde pe făcătorul faptelor bune, iar după ce a primit roada faptelor bune, vesteşte celor vrednici veselie deosebită, aşa cum vorbeşte Domnul despre cei care săvârşesc binele: Veniţi, binecuvântaţii  Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă (Matei 25, 34)”[34]. „Ceea ce este mâncarea şi băutura pentru trup, întrucât prin ele se prelungeşte viaţa, acelaşi lucru este pentru suflet căutarea binelui. Şi e un adevărat dar de la Dumnezeu să-ţi aţinteşti ochii numai spre Domnul. Şi acesta este şi înţelesul care se desprinde din cele ce urmează. […] Căci după cum puterile trupului sunt legate de mâncare şi băutură, tot astfel şi cel care are privirea aţintită numai spre Bine (căci binele adevărat este numai cel care singur e bun) are darul lui Dumnezeu în toată truda lui şi tocmai aceasta constituie adevăratul bine: să priveşti numai spre Bine întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[35].

16: Şi am mai văzut sub soare locul de judecată:

acolo e cel necredincios,

iar în locul celui drept

e cel nelegiuit.

„Pentru Didim (în comentariul la Luca 16, 19-31), pasajul pare să se refere la infern şi paradis”[36].

Expresia sub soare atât de des folosită în carte, dar fără a fi reluată în altă parte a Scripturii, ne oferă una din soluţiile interpretării cărţii: cercetarea făcută de Ecclesiast se limitează în mod strict, la orizontul  acestui pământ. El găseşte societatea umană desfigurată de nedreptăţi, inegalităţi, enigme şi superficialităţi. „Qohelet vorbeşte de o societate iudaică decăzută, cu funcţionari necinstiţi şi judecători nedrepţi, cu uzurpatori ai unor locuri de care sunt nedemni. Religia este pentru mulţi o formalitate , iar moralitatea nu există”[37]. „În nici un caz, Qohelet nu ignoră distincţia între bine şi rău, iar dacă n-a apucat să cunoască natura răsplătirii veşnice, totuşi nu se îndoieşte de judecata finală”[38].

17: Şi mi-am zis în inima mea:

– Şi pe cel drept, şi pe cel nelegiuit îi va judeca Dumnezeu,

că va fi o vreme pentru tot lucrul

şi pentru toată fapta.

18: Zis-am eu în inima mea

cu privire la fiii omului:

– Dumnezeu îi va judeca;

iar aceasta, ca să le arate că ei nu sunt decât dobitoace;

19: că faptul fiilor omului

şi faptul dobitoacelor

în sinea lor sunt un singur fapt;

cum e moartea unuia, aşa-i şi moartea celuilalt;

şi-n unul, şi-n altul e aceeaşi suflare.

Prin ce e omul deasupra dobitocului?:

prin nimic, căci toate sunt deşertăciune.

„Evagrie (scolia 22) ţine să observe, cu consecvenţă, că şi spiritul iraţional (η αλογος ψυχή) este numit suflare  (πνευμα) – în sensul pe care îl explicase în scolia 10, de spirit”[39].

20: Toate se duc în acelaşi loc;

toate din ţărână s-au făcut

şi toate în ţărână se vor întoarce.

21: Cine oare ştie dacă suflarea fiilor omului se urcă-n văzduh

sau dacă suflarea dobitoacelor se coboară-n pământ?

„La un moment dat, Ecclesiastul accentuează atât de mult suveranitatea şi absolutul existenţei divine, în raport cu caracterul efemer al existenţei umane, încât îl circumscrie pe om în orizontul strict limitat al lumii terestre, alături şi în totală egalitate cu celelalte făpturi, în speţă cu animalele de care nu s-ar deosebi prin nimic. În a doua parte a capitolului 3 găsim afirmaţii mai mult decât derutante cu privire la sufletul omului, de la care pornind unii critici l-au acuzat pe Ecclesiast de grave abateri doctrinare cu privire la suflet. […] Separând aceste versete de  contextul lor , ne aflăm într-adevăr în faţa unei afirmaţii care nu mai lasă loc nici unui dubiu în privinţa concepţiei total negativiste a autorului despre existenţa sufletului nemuritor. Numai că normele ermeneutice nu ne permit să procedăm în felul acesta. Suntem obligaţi să studiem în ansamblu şi cu toată luarea aminte cuprinsul cărţii şi numai după aceea să formulăm o concluzie. Urmând această modalitate de abordare a textului biblic vom constata că nici pe departe autorul nu tăgăduieşte continuarea existenţei umane pe un alt plan, după moartea trupească, ci din contră, o afirmă ca pe o certitudine”[40].

Dacă Ecclesiastului i-ar fi fost străină credinţa în nemurirea sufletului, ar fi fost total nejustificat rostul Judecăţii după moarte: ,,Este cert că în versetele din capitolul 3,18-21 Qohelet priveşte omul după existenţa sa biologică, întrutotul identică cu a vieţuitoarelor aflate mai jos decât el pe scara existenţei. Încetarea respiraţiei (acesta este sensul cuvântului ruah = respiraţie, în acest capitol) duce la suprimarea vieţii trupeşti, respectiv la descompunerea trupească, comună omului şi dobitoacelor”[41].

22: Şi am văzut că pentru om nimic nu-i bun

decât ca el să se veselească în lucrarea sa;

că aceasta e partea lui.

Căci cine oare-l va duce să vadă ceea ce va fi după el?

Verset conclusiv, Ecclesiastul a parcurs o parte a cercetării sale. Dumnezeu a creat omul pentru a fi fericit, iar dacă fericirea este să se veselească în lucrarea sa, atunci el va constata că aceasta fericire nu poate da un sens vieţii, dovedindu-se a fi ceva destul de fragil şi care nu poate fi adevăratul scop al acestei alte fragilităţi care este omul. Când veselia devine o valoare în ea însăşi, valoare căreia omul este gata să-i sacrifice totul, ea devine întristare şi omul este nenorocit.  „La această tâlcuire ne mai ajută şi învăţătura înţelepciunii, care spune: Nu cerceta cele mai tari ca tine adică nu sfărâma oasele cuvântului, fiindcă nu-ţi folosesc cele ascunse”[42].

---

[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V,1

[2] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 113

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 37,2

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 395

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

93 Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXVI, 59

94 Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI,15

[6] BBVA, p. 853

[7] SEP 4/I, p. 539

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[11] Sf. Vasile ce Mare, Omilii şi Cuvântări XIII, 1

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 4

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XII, 14

[18] Îţi voi destrăma regatul.

[19] SEP 4/I, p. 539

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[21] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXIX

[22] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 55

[23] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 57

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[26] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I, Cei ce vor să se vadă pe ei înşişi…

[27] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 8

[28] BBVA, p. 853

[29] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.

[30] SEP 4/I, p. 540

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Către Serapion, 1, XVIII

[33] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[36] SEP 4/I, p. 541

[37] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 108

[38] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 105

[39] SEP 4/I, p. 542

[40] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 105

[41] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 2

CAPITOLUL 2 – Zădărnicia a tot ce-i omenesc.

1: Zis-am eu întru inima mea:

– Vino acum să te-ncerc în veselie

şi să te fac să vezi înlăuntrul binelui!

Şi iată că şi aceasta e deşertăciune.

„Să te-ncerc: să te pun la probă, să văd dacă aceasta e cumva o cale mai bună”[1].

„Solomon nu s-a supus imediat acestui fel de ispitire, nici n-a alunecat să participe la plăcere, fără să fi gustat mai întâi dint-o viaţă aspră şi serioasă. Căci deprinzându-se mai întâi în acelea, şi dobândind seriozitate şi reţinere în purtarea rea, prin care cel râvnitor învaţă înţelepciunea, mai mult decât prin alte mijloace, s-a lăsat apoi în seama plăcerilor simţurilor. El n-a fost atras spre ele prin patimă, ci ca să cerceteze cu cât contribuie la cunoaşterea adevăratului bine, prin har, faptul că simţurile zăbovesc în plăcere. Deoarece de la început el se declarase duşman al veseliei şi a numit patima rătăcire. Poate că şi este o rătăcire, în raport cu mintea sănătoasă, prin tulburarea şi nebunia pe care le pricinuiesc”[2].

2: Râsului i-am zis că e nebunie,

iar veseliei: – Eşti bună de ceva?…

„Căci cum am putea numi mai cu seamă râsul, care nu-i nici cuvânt, nici faptă cu vreun scop, ci este o revărsare necuviincioasă a trupului, o tulburare şi agitaţie a cugetului, nelinişte a trupului întreg […]. De aceea zice: E nebunie! Am zis despre râs. Că ce este el şi cum i-ar zice râsului: te agiţi şi ţi-ai ieşit din fire şi nu rămâi în limitele raţiunii, purtându-te necuviincios de bunăvoie şi strâmbându-ţi obrazul în chip răutăcios, fără să ai vreun folos din această strâmbătură? […] Este ca şi cum ai zice, mă împotrivesc plăcerii temându-mă de apropierea ei ca [de] un hoţ care se strecoară înlăuntrul visteriilor sufleteşti; n-am lăsat-o niciodată să pună stăpânire pe mintea mea. Căci dacă aş şti că numai plăcerea ca o fiară se târăşte împrejurul simţurilor mele, îndată m-aş lupta cu ea şi i-aş sta împotrivă. La ce poate să-ţi folosească? – zice Ecclesiastul către veselia cea iraţională de robi. De ce faci să slăbească ceea ce este bărbătesc în firea noastră? De ce faci să se moleşească puterea minţii? Pentru ce faci să se micşoreze tăria sufletului? De ce îl strici cu gândurile? Pentru ce întinezi limpezimea seninului din gândurile mele cu negura ta?”[3].  Socotim a fi vizat aici râsul prostesc şi veselia neghioabă, asemenea celei izvorâte din băutură, fără altă motivaţie.  După mişcarea omului din afară vom recunoaşte starea sa lăuntrică: „A hohoti cu vocea şi a-şi scutura involuntar tot corpul nu este propriu aceluia care este liniştit cu sufletul, nici celui bine crescut şi nici celui care este stăpân pe sine. Acest fel de râs îl dezaprobă şi Ecclesiastul, ca fiind, în măsură foarte mare, dărâmător al statorniciei sufletului”[4].

3: Şi-am cercetat dacă inima mi-ar desfăta trupul cu vin

– cu toate că inima mă călăuzea în înţelepciune –

şi dacă mi-ar stăpâni nebunia

până ce pot vedea ce fel de bine le este fiilor oamenilor,

pe care ei trebuie să-l facă sub soare

pe durata zilelor vieţii lor.

„Fiii oamenilor, expresie frecventă, ca ebraism, în Ecclesiast: oamenii”[5].

„Am cugetat apoi în inima mea să desfătez trupul cu vin, gândindu-mă anume în felul acesta, dacă grija pentru cele înţelegătoare este mai puternică decât îmboldirile trupului, grijind ca firea să nu se răzvrătească împotriva trupului. […] După ce s-a făcut acest lucru, calea spre ştiinţă ne-a devenit nerătăcită şi slobodă. Căci zice: Inima mea m-a povăţuit spre înţelepciune, prin care am biruit răzvrătirea plăcerilor; iar învăţătura mi s-a făcut pricină să mă fac stăpân pe veselie. Urmarea cuvântării este aşa: Spre acest lucru mai cu seamă să-mi dau silinţa, în măsura cunoaşterii, să nu fac în viaţa mea nimic grabnic, ci să aflu acel bine pe care îl dobândeşte omul fără să greşească în aprecierea folosului său. Binele acesta este continuu şi nu provizoriu şi se întinde pe tot timpul vieţii. […] Căci râvna pentru trup, întrucât momeşte simţirea spre prezent, îşi are bucuria în clipa prezentă. Nimic din cele ce se petrec în trup nu poate dura necontenit. Căci plăcerea de a bea încetează odată cu îndestularea. Tot aşa şi pofta de mâncare dispare în clipa în care eşti sătul. La fel orice poftă piere după ce omul a ajuns să aibă lucrul poftit. Căci nici o desfătare a simţurilor nu este fără sfârşit, nici nu are aceeaşi tărie. Şi pe lângă acestea, altul este binele (trupesc) pentru un prunc, altul pentru o persoană matură, altul pentru cel ce îmbătrâneşte şi altul pentru cel trecut în vârstă, care abia se mai târăşte pe pământ. Eu, însă, zice Ecclesiastul, am căutat acel bine care este bine pentru orice vârstă şi pentru orice vreme a vieţii în egală măsură, care nu ne produce dezgust niciodată şi nu ne satură, căci împărtăşirea cu acea bunătate alungă curând dorinţa, întrucât pofta culminează odată cu plăcerea, iar dobândirea lucrului dorit nu-i îngrădită în spaţiu şi timp. Dimpotrivă, cu cât omul se complace mai mult în acea bunătate, cu atât dorinţa se înflăcărează mai tare, împreună cu plăcerea, iar plăcerea sporeşte prin dorinţă. Şi, pentru cei ce îl posedă, acest bine rămâne un bun în tot timpul vieţii lor întrucât acest bine nu se schimbă după nestatornicia vârstelor şi a vremurilor. El este în aceeaşi măsură bine, atât pentru cel orb cât şi pentru cel văzător, pentru cel fericit ca şi pentru cel necăjit, pentru cel ce munceşte cât şi pentru cel fără de griji, pentru cel ce doarme noaptea ca pentru cel ce umblă ziua, pentru călător cât şi pentru navigator, pentru conducător cât şi pentru ascultător. Orice întorsături ale vieţii ar veni, acel bine nu se face nici mai bun nici mai rău, nici nu scade, nici nu creşte. Acesta este, după părerea mea, binele adevărat pe care Solomon căuta să-l cunoască şi pe care oamenii să-l împlinească în toate zilele vieţii lor. Ni se pare că acest bine nu-i altceva decât roada credinţei, a cărei lucrare este comună tuturor, întrucât stă cu o cinste egală în faţa celor ce vor s-o facă. Ea durează la nesfârşit atâta vreme cât durează şi viaţa”[6].

4: Mi-am sporit bunurile,

mi-am zidit case,

mi-am sădit vii,

5: mi-am făcut grădini şi livezi

şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori,

„Editorul BA[7] observă că Targumul la Qoheleth asociază acestui verset o reprezentare a lui Solomon frecventă în scrierile intertestamentare, şi anume cea a unui rege care, ajutat de demoni, are ştiinţa plantelor aromatice şi medicinale”[8].

6: mi-am făcut iezere,

ca să ud din ele dumbrava purtătoare de lăstari;

„Rezervoarele regale (heleştee, gr. κολυμβηθραι, ebr. berekhoth) sunt bine atestate documentar (vezi Piatra Moabită, care comemorează revolta lui Meşa şi rezidirea mai multor oraşe)”[9].

7: avut-am servi şi slujnice

şi robi mi s-au născut în casă;

belşug de turme şi cirezi am avut,

mai multe decât toţi cei de dinaintea mea

în Ierusalim;

„Referirea orgolioasă la toţi cei care au fost înaintea lui în Ierusalim poate fi un indiciu al asumării fictive de identitate regală pentru autorul acestei cărţi, de vreme ce Solomon nu a fost precedat decât de doi regi (în afara celor iebusiţi): Saul şi David”[10].  S-ar putea ca tocmai acei regi iebusiţi să fie, însă, vizaţi, dacă-l socotim autor pe Solomon, căci Saul n-a domnit în Ierusalim, iar faţă de David ne-ar părea neavenită o ieşire de orgoliu, mai cu seamă că autorul se numeşte, la 1, 1, fiul lui David.

Revenim la versetele 4-7: „El zice: Am început lucrări mari, am zidit case. Cuvântul începe de-a dreptul cu o învinuire. Pentru că nu zice: Am mărit lucrările lui Dumnezeu, a Cărui lucrare sunt eu, ci zice: lucrările mele. Iar lucrarea mea nu-i altceva decât ceea ce produce plăcere oamenilor. Plăcerea, după înţelesul ei general, este una singură, dar deosebindu-se în amănunte, se împarte în multe feluri de plăceri. Căci pe cel odată intrat în prăpastia materiei, îl stăpâneşte nevoia de a-şi roti ochii în toate părţile de unde poate să-i vină, să-i răsară vreo plăcere. […] Căci plăcerea a făcut firea omenească mai slabă decât ar fi făcut-o suportarea gerului şi a fierbinţelii soarelui. În apărarea de fierbinţeală şi de ger casa este folositoare şi necesară pentru viaţă. Dar l-a făcut pe om să treacă dincolo de limitele necesităţii. […] De aceea omul îşi lărgeşte în toate chipurile casa lui, făcându-şi din hotarele sale o altă lume, înălţând zidurile casei cât mai sus, cumpărându-şi mobile variate, speciale pentru fiecare cameră. […] Cum ar putea să spună cineva, unul câte unul, acele lucruri la care, dacă râvnim, putem fi acuzaţi şi mustraţi că suntem trândavi pentru lucruri cu mult mai de preţ! Pentru că dacă cineva se complace în urmărirea lucrurilor create în număr mare şi în ambiţia de câştig material, acela este vrednic de mustrare pentru lipsă de frumuseţe sufletească. Căci cei ce se îngrijesc de sine şi-şi împodobesc cu adevărat propria casă, aşa încât să primească în ea ca oaspete şi pe Dumnezeu, are alte materiale din care să-şi alcătuiască frumuseţea acestui fel de casă. Am văzut şi eu strălucind în foiţe subţiri aurul extras din tâlcuirea Scripturii. Am văzut şi argint, cuvintele dumnezeieşti cele ca de foc, a căror strălucire luminată de adevăr străluceşte ca fulgerul. […] După acestea, cuvântul ne pune înainte şi prezenţa unui alt fapt pe care am putea să-l numim originea gândurilor dezordonate şi a nebuniei furioase. Acest fapt este pângărirea minţii prin vin. Am sădit vii. Adică: după cuvântul cu înţeles, lucrurile le enumeră mai departe pe rând. Ne dă de înţeles prin aranjarea cuvintelor că şi sădirea viilor a întrecut cantitatea necesară: am sădit vii, parcă ar zice: am pregătit combustibil pentru focul prin care am sporit flacăra plăcerilor; sau mi-am îngropat mintea în adânc punând peste gândire beţie ca pe o lespede de mormânt. […] Cel ce se mustră pentru faptele sale zice că toate acestea s-au întâmplat fiindcă îi plăceau grădinile şi parcurile frumoase. Zicând Ecclesiastul că: Am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot soiul de pomi roditori, a arătat prin această expresie cuprinzătoare că n-a făcut nici o excepţie în privinţa pomilor, ci a sădit toate soiurile de pomi. Apoi, după frumuseţea cea în aerul liber şi cea de sub acoperişul casei, nici apa nu este lăsată de o parte, fără să-şi dea contribuţia la procurarea plăcerilor, ca şi cum ar fi absolut necesar ca omul din toate stihiile să-şi facă desfătare. Din pământ îşi zideşte casele, în văzduh îşi sădeşte pomii, din apă îşi face o mare artificială. […] Scurgerea apei să facă parcurile să înflorească şi mai frumos, căci apa este împărţită peste tot pe cât o cer terenurile irigate. Căci zice: Mi-am făcut iazuri cu apă ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii. Însă dacă aş avea izvorul raiului, adică învăţătura despre virtuţi prin care se rourează seceta sufletului, aş trece cu vederea apele pământului, care ne oferă o plăcere de o clipă şi a căror natură este fugitivă. Aşadar ar fi mai bine să ne aducem, printr-o conductă, o mică şuviţă de apă, din izvorul dumnezeiesc, prin care odrăslesc în suflet virtuţile, ca să înflorească în inimile noastre dumbrava obiceiurilor celor bune prin Iisus Hristos”[11].

„Să ne oprim puţin la mărturisirea Ecclesiastului. Căci cel ce-şi povesteşte faptele, le istoriseşte amănunţit aproape pe toate acelea prin care se descoperă deşertăciunea lucrurilor din viaţa aceasta. Iar acum a ajuns să vorbească mai ales sub formă de învinuire de acele fapte ale sale, prin care se trezeşte în om patima trufiei. Căci dintre faptele pe care le-a enumerat, adică: o casă luxoasă, o vie mare, grădini frumoase, apă stătătoare în bazine şi curgătoare în parcuri, ce poate fi atât de  rău ca faptul de a se socoti cineva stăpânul semenilor săi, fiind şi el tot om? Că zice: Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi fii în casă. Vezi ce lăudăroşenie umflată? O astfel de vorbă se ridică de-a dreptul împotriva lui Dumnezeu. […] Făcând, aşadar, din proprietatea lui Dumnezeu averea sa personală şi atribuind puterea după neam, socotindu-se pe sine stăpân al unor bărbaţi şi femei, oare, care alt lucru face pe om să treacă hotarele firii şi să se considere pe sine de altă esenţă decât cei pe care îi stăpâneşte? Am cumpărat robi şi roabe. Ce zici? Osândeşti la robie pe om a cărui fire este liberă şi independentă şi faci legi împotriva lui Dumnezeu, răsturnând legea lui privitoare la natură? Pe omul care a fost pus peste natură, rânduit, de Ziditor să fie stăpân şi domn (Facerea 1, 26), tocmai pe el îl aduci sub jugul robiei, împotrivindu-te şi nesocotind porunca dumnezeiască? […] Cum tu, trecând dincolo de stăpânirea care ţi-a fost îngăduită, te-ai ridicat mai presus decât natura cea slobodă socotind pe cei de un fel cu tine în numărul vietăţilor cu câte patru picioare şi a celor fără picioare? […] Aşadar, nici Dumnezeu nu poate reduce la robie firea, El, care şi pe noi cei robiţi păcatului, din propria noastră alegere, ne-a chemat la libertate, nu poate să dorească robia. Iar dacă Dumnezeu nu robeşte fiinţa liberă, cine poate să-şi ridice puterea sa mai presus de puterea lui Dumnezeu? […] Având, aşadar, aceeaşi măsură în toate ale vieţii, spune-mi în ce direcţie ai tu mai mult, încât să crezi că, om fiind, eşti stăpân al altui om. […] Căci zicând: Mi-am cumpărat robi şi roabe, Ecclesiastul a adăugat numaidecât belşugul de turme de oi şi de cirezi de boi. Căci zice: Şi am avut turme de vite şi oi fără de număr, ca şi cum pune într-o singură categorie pe cei supuşi stăpânirii sale, fie ei oameni, fie vite de jug”[12].

„Solomon, bărbatul acela vestit şi preaînţelept. Să nu treci degrabă pe lângă acest bărbat! Ci gândeşte-te cine era, cum a trăit, în câtă tihnă şi desfătare şi-a dus viaţa lui lipsită de griji şi plină de plăceri! A gustat tot felul de plăceri, a născocit toate chipurile de petreceri, a avut felurite şi variate feluri de desfătări. […] Cu adevărat vrednic de credinţă este acest judecător al desfătării, cu adevărat vrednic de credinţă este cel ce pronunţă o astfel de sentinţă asupra desfătării. Dacă ar fi rostit sentinţa aceasta împotriva desfătării un om care a trăit toată viaţa în sărăcie şi nevoie, osândirea aceasta n-ar fi părut adevărată; ar fi fost socotită ca pornită din neştiinţă. Dar când osândeşte un om care a gustat orice fel de plăcere, care a păşit pe toate cărările ei, atunci osândirea plăcerii nu mai poate fi pusă la îndoială. […] Toate cele spuse le-am spus nu ca să osândesc viaţa de aici – Doamne fereşte! -, ci ca să osândesc plăcerile şi desfătarea. Că nu e rea viaţa, ci viaţa dusă la întâmplare şi fără scop”[13].

8: mi-am adunat argint şi aur

şi avuţiile regilor şi ale ţărilor;

mi-am agonisit cântăreţi şi cântăreţe

şi desfătările fiilor oamenilor,

paharnici bărbaţi şi femei;

„Apoi […] trece la cel mai mare păcat, căci strigă împotriva sa însuşi; este vorba despre rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 10), adică despre iubirea de avuţii şi zice cuvânt cu cuvânt: Am strâns aur şi argint. Cum de a ajuns să-i stea în cale aurul amestecat cu pământ, care fusese pus acolo la început de Creator? Creatorul a făcut, oare, pământul ca să-ţi fie dator şi cu alte bogăţii pe lângă roadele lui? Oare, nu ţi-a sortit spre hrană numai fructele şi seminţele care cresc pe pământ? Pentru ce treci hotarele care au fost trasate autorităţii tale? Sau, arată-mi că ţi-a fost îngăduit de Hristos să scoţi şi metalele din pământ, să scormoneşti şi să topeşti materia şi să aduni ce n-ai risipit, căci atunci nimeni nu va socoti că este o vină să strângi bogăţii din metalele pământului. Însă, fiindcă Ecclesiastul adaugă îndată: Am strâns avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor, înţelesul cuvântului a aduna, a strânge, nu se potriveşte cu lipsa de vină (arată o vinovăţie). Înţelegem că îi este slobod puterii împărăteşti să adune bani mulţi de prin ţări, să pună biruri, să pretindă plata dijmei, să silească pe supuşi să dea tot felul de contribuţii în bani! Ecclesiastul zice că tocmai în felul acesta şi-a adunat aurul şi argintul.  […] De aceea cel ce conduce cu înţelepciune viaţa, le-a numărat şi pe acestea în rândurile lucrurilor rele (reprobabile). Pentru ca oamenii aflând de la unul care cunoscuse, din experienţă, că adunarea de argint şi aur este fără rost, să se ferească de momeala răutăţii înainte de a muşca din ea, precum, pentru a nu păţi ceva, se ocolesc locurile bântuite de tâlhari şi de fiare, călătorii fiind înştiinţaţi de cei ce s-au expus mai înainte la primejdii în acele locuri. […] De aceea, la averea de aur şi de argint, Ecclesiastul adaugă imediat şi necuviinţa care urmează după boala iubirii de bani. Căci el zice: Am adus cântăreţi şi cântăreţe pentru desfătare în vremea banchetelor, paharnici şi paharnice. Pomenirea acestor nume este de ajuns ca să se dezvăluie tuturor patima spre care l-a îndrumat (pe Solomon) boala banilor. […] Tocmai din pricina aceasta, patima plăcerii este numită în Scriptură şarpe, fiindcă firea şarpelui este de aşa fel (Facerea 3, 1), încât dacă-şi strecoară capul printr-o crăpătură, acesta atrage după sine totul ca într-o pânză de păianjen. Dar ce zic? Natura a creat necesitatea locuinţelor pentru oameni. Dar prin această necesitate s-a strecurat în ungherele sufletului plăcerea. Ea a prefăcut necesitatea unei locuinţe în fel şi fel de podoabe de fală şi a pervertit dorinţa firească de adăpost. Apoi balaurul plăcerii îl târăşte pe om spre vii şi bazine, spre parcuri şi grădini împodobite. După acestea, balaurul îl încântă cu trufia şi se înveleşte cu fumul mândriei, ajungând să subjuge pe cei de acelaşi neam. Mai mult, de acum omul se acoperă cu iubirea de bani. Acesteia îi urmează neînfrânarea, cea din urmă şi cea mai josnică parte a prefacerii omului în fiară, prin plăcere”[14].

9: şi m-am umplut de slavă

şi i-am întrecut pe toţi cei de dinaintea mea

în Ierusalim;

dar şi înţelepciunea cu mine a fost.

„A doua menţiune a înţelepciunii în acest episod. Naratorul şi-a propus o viaţă de desfătare trupească, dar nu prin abandon de conştiinţă, ci în mod deliberat, programatic, ca rezultat al unui principiu de comportament, aşa cum era hedonismul în filosofia greacă”[15].

„Versetele 4-9 enumeră marile realizări ale regelui; vezi III Regi 3-10; II Paralipomena 1-9. Trimiterile la pasajele din Regi sunt însă vagi: cu greu poate fi extrasă de aici o referire la construirea Templului, care poate fi cel mult asimilat caselor (pluralul ar putea fi, în această linie de interpretare, o aluzie la cele două case construite de Solomon – vezi III Regi 9, 10 -, pentru Dumnezeu şi pentru el însuşi)”[16].

10: Din tot ceea ce ochii mi-au poftit,

nimic n-am alungat de dinainte-le,

iar inima nu mi-am oprit-o de la nici o desfătare,

căci inima mi s-a desfătat în toată truda mea,

şi din toată truda mea aceasta mi-a fost partea.

11: Şi am căutat eu spre toate lucrurile mele

pe care mâinile mele le-au făcut,

şi spre osteneala pe care m-am ostenit s-o fac,

şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt

şi nici un câştig nu se află sub soare.

„Abia în [scolia] la acest verset (Schol. Ad. Ecl., 10) comentează Evagrie cuvintele προαίρεσις πνεύματος, revenind însă asupra acestei expresii emblematice a Ecclesiastului de mai multe ori (scoliile 12, 21, 27, 58). Evagrie nu dă nici o dată acestor cuvinte sensul pe care pare să-l fi dorit traducătorul în greacă, de urmărire a vântului. El înţelege cuvântul προαίρεσις în sensul tradiţiei filozofice greceşti, cu o uşoară nuanţă peiorativă, de alegere dinainte (prealabilă) sau de premeditare. La rândul său, πνευμα este aşezat de Evagrie în rândul cuvintelor care, ca şi καρδία[17] sau κόλπος[18], sunt folosite, în limbajul propriu Scripturii, pentru a desemna sufletul sau intelectul (numeşte spirit sufletul, Schol. 10). O asemenea interpretare dă cărţii o dimensiune voluntaristă pe care nu o avea, dar se armonizează bine cu concepţiile origeniste ale autorului, în care liberul arbitru joacă un rol important”[19].

Un comentariu la versetele 9-11: „Prin aceasta el arată că, numai săvârşind lucrurile mari, a primit cunoaşterea celor viitoare, ajungând la culmea experienţei, aşa încât aducerea aminte a contemporanilor săi să nu vadă nici un lucru la fel de mare la împăraţii care au fost înaintea lui. Căci zice: M-am mărit şi am întrecut pe toţi care au trăit înaintea mea în Ierusalim. De aceea, fiind instruit mai înainte în toată înţelepciunea, Ecclesiastul zice că s-a coborât să le încerce pe toate, iar acum dezvăluie scopul cu care a vrut să le încerce personal. Căci zice: Înţelepciunea mea a rămas cu mine. Aceste cuvinte arată că prin înţelepciune a descoperit Solomon, după multă cercetare, orice gând de voluptate şi mintea i-a zăbovit la cea mai puternică dintre ele. Căci văzul conlucrează cu pofta şi cu voia liberă care din cauza plăcerilor abuzează de cele dorite. Şi tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea şi aceasta a fost partea din toată munca mea. Cuvântul parte nu înseamnă câştig, aşa mi se pare. Citatul vrea să zică: am cuprins în mine tot gândul luxos culegând veselia din avuţia mea. Căci mai departe zice: Nu mi-am oprit inima de la nici o veselie şi inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea. Aşadar, după ce a trecut prin toată desfătarea care era în acea parte, alergând spre ţintă de la bun început şi trecându-le prin prisma raţiunii pe toate cele prin care oamenii se desfătează cu plăceri, […] cu care s-a îndeletnicit înţelepciunea lui ca să le afle înţelesul şi să reflecteze la ele şi în care şi-a găsit plăcerile, atât ale ochilor cât şi ale sufletului, explică apoi   expresia pe care a întrebuinţat-o la începutul cuvântului său, declarând că toate sunt deşertăciuni. Ţinând seamă de toate acestea, el declară viaţa omenească şi toate ale ei că sunt deşertăciune. Toate câte le percep simţurile şi câte le fac oamenii, ca să se bucure de ele, toate sunt deşertăciune. Căci am privit spre toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi spre truda cu care m-am trudit ca să le fac şi iată, toate sunt deşertăciune şi alergare după vânt şi nu-i nici un folos sub soare. Căci forţa şi activitatea simţurilor se sfârşeşte odată cu viaţa omului cea de sub soare. Natura sensibilă nu poate să pătrundă la cele de dincolo şi să ajungă la înţelegerea bunătăţilor celor de sus. Deci, examinându-le pe toate acestea şi pe altele asemănătoare, Ecclesiastul învaţă pe oameni să nu admire nimic; nici bogăţia, nici ambiţia, nici domnia asupra unor supuşi, nici mândria, nici desfătarea, nici banchetul şi nici un alt lucru care în mod greşit e socotit de oameni a fi valoros. Ci să vadă că singurul sfârşit al tuturor acestora este deşertăciunea, care nu are nici un folos în viitor. Căci cei ce scriu pe apă, desenează forma literelor pe suprafaţa apei, dar nu rămâne nici o urmă, ci toată osteneala scrisului se mărgineşte numai la gesturile scrierii, suprafaţa apei lăsând mâna să facă gesturile scrierii, dar nepăstrând nici o urmă a scrisului. Tot astfel orice trudă pentru voluptate piere, în faţa realităţii. Căci după încetarea activităţii simţurilor s-a şters şi voluptatea. De aici încolo nu le rămâne nici o rezervă celor ce se bucură de plăcerile simţurilor, nu le rămâne nici o urmă sau rămăşiţă, după ce s-a sfârşit activitatea simţurilor pentru plăcere. Acesta este înţelesul citatului care zice: Nu este nici un folos sub soare, pentru cei ce fac astfel de lucruri, care se sfârşesc în deşertăciune”[20].  „Aşadar, pentru că este bun, Ziditorul ne-a zidit spre fapte bune; zidirea însă prin propria ei voinţă s-a îndreptat spre răutate”[21].

12: Şi am căutat eu să văd înţelepciunea

şi rătăcirea şi nebunia;

căci cine este omul care va urma sfatul

în tot ceea ce poate face pentru el?

„12d în Textul Masoretic: numai ceea ce a făcut deja. Se crede că e o aluzie la exemplul rău (III Regi 11, 4-10) dat de Solomon la sfârşitul vieţii fiului său Roboam, care a provocat sciziunea celor zece triburi (12, 13-19)”[22].

13: Şi am văzut că înţelepciunea covârşeşte nebunia

aşa cum lumina covârşeşte întunericul.

„Cu toată deziluzia pe care o încearcă, autorul nu alunecă totuşi pe panta totalei descurajări, încât să tăgăduiască rostul existenţei, ci, după ce reflectează încă o dată la toate câte i-a fost dat să le cunoască şi să le înfăptuiască, el mărturiseşte singur că s-a încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului şi că înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge în întuneric. Cu alte cuvinte, dacă omul ştie să se elibereze de năzuinţa exagerată şi neliniştită după agonisirea unor mari averi şi de goana după plăceri şi onoruri înalte, el poate să ducă o viaţă decentă şi echilibrată”[23].

„Dar ca să văd mai limpede ceea ce doream, ne spune el, am văzut nebunia şi prostia. Căci, când le pun faţă în faţă şi pe una şi pe cealaltă, devine mai limpede contemplarea celor pe care le căutam. Pe aceasta o numeşte şi înţelepciune şi sfat atunci când zice: cine este omul care va urma sfătuirea şi toate câte a făcut ea? Aşadar ea ne dă să înţelegem şi cum este înţelepciunea omenească şi anume că ea vine în urma celei care e cu adevărat înţelepciune. Dar o numeşte şi sfat întrucât ea e într-adevăr creatoare a celor ce există cu adevărat şi care, într-adevăr, sunt reale, iar nu a celor văzute ca deşertăciune şi care ţin de înţelepciunea omenească. Căci după câte îmi pot da seama, adevărata înţelepciune şi adevăratul sfat nu sunt nimic altceva decât înţelepciunea care trebuie privită ca fiind mai înaltă decât oricare alta. Ea este cea în care a făcut Dumnezeu toate, după cum zice proorocul: toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalmi 103, 24), iar pe de altă parte: Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24), întru care au fost create şi împodobite toate. Şi dacă aceasta este înţelepciunea omenească, de a se face prin ea cunoscute adevărata înţelepciune şi adevăratul sfat, prin care au fost făcute toate, iar după părerea mea rezultatul acelui sfat şi al acelei înţelepciuni sunt în acelaşi timp şi nestricăciunea şi fericirea sufletului şi bărbăţie şi dreptate şi pricepere sau orice alt nume i-am fi dat noţiunii care ne duce la vieţuirea virtuoasă, în orice caz aceasta este calea prin care ne apropiem de cunoaşterea binelui. Şi, după cum ne spune, întorcând faţa am privit şi am deosebit ca printr-un cântar ce este de ceea ce nu este, căci m-am încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei cam pe cât are lumina asupra întunericului; tot aşa se poate afla şi deosebirea între înţelepciune şi nebunie dacă punem faţă în faţă lumina cu întunericul. Or, eu cred, şi pe bună dreptate, se înţelege, că prin lumina de care am pomenit în pilda aceasta trebuie să înţelegem fiinţa binelui şi a omenirii. Şi aceasta întrucât, în fiinţa lui, întunericul este inexistent (căci dacă nu există ceva care să anuleze puterea luminii soarelui, atunci înseamnă că nici întunericul n-are fiinţă proprie ), pe câtă vreme lumina există şi îşi are fiinţă proprie, iar pildele de care am pomenit arată că în sinea lui răul nu există, ci se deduce ca o lipsă a binelui. În acelaşi timp, binele există şi e mereu acelaşi, tare şi neschimbabil, fără să se pomenească de vreo lipsă anterioară în fiinţa lui. […] Păcatul însuşi se caracterizează printr-o lipsă de fiinţă, iar nu prin existenţa ei. Pe cât se deosebeşte lumina de întuneric, tot pe atâta şi înţelepciunea e altceva decât nebunia. Căci pe cât se identifică binele cu înţelepciunea, tot pe atâta izvorăşte şi prostia din răutate, ceea ce ne-o spune mai departe înţeleptul Solomon”[24].

Redăm un comentariu ce aplică acest loc patimii arghirofiliei, dar putem extinde înţelesul asupra tuturor patimilor: „Cum să-l învăţăm pe cel din întuneric? Că întuneric este dragostea de avuţii şi nu lasă să se vadă cum sunt ele în realitate, ci le arată altfel. După cum cel care este în întuneric socoteşte o nimic vasele de aur, pietrele preţioase sau hainele de purpură, pentru că nu vede frumuseţea lor, tot aşa şi cel stăpânit de iubirea de argint nu vede cum trebuie frumuseţile celor ce merită să fie dorite. Împrăştie, te rog, întunericul pricinuit de patima aceasta şi vei vedea ce sunt avuţiile! Nicăieri nu se vede aceasta aşa de bine ca în sărăcie; nicăieri nu se vădesc bogăţiile a fi o nimic, ca în filozofie!”[25].

14: Înţeleptul îşi are ochii în cap,

dar nemintosul umblă în întuneric;

şi am priceput – chiar eu am priceput –

că unul şi acelaşi fapt li se poate întâmpla tuturor.

„Partea de început a versetului este unul dintre pasajele Ecclesiastului citate frecvent de Părinţii din primele secole (e. g. Origen, Commentarii in Canticum Canticorum, Prol. 65; Dialogus cum Heraclide, 20). Evagrie (Schol. ad Ecl. 11) citează I Corinteni 11, 3 (Hristos este capul oricărui om) şi continuă: …iar înţeleptul este de asemenea un om, atunci Hristos este capul unui înţelept. Dar cum Hristos este înţelepciunea noastră – căci înţelepciunea ne-a zămislit-o Dumnezeu (I Corinteni 1, 30) -, capul înţeleptului este înţelepciunea, în care înţeleptul îşi are ochii gândirii, pentru a contempla în ea principiile (οι λόγοι) celor create”[26].

„Întâlnim la Ecclesiast un cuvânt ciudat, care pentru unul nepriceput va părea de neînţeles, dar pe care Ecclesiastul l-a rostit tocmai pentru un înţelept, care zice: Înţeleptul are ochii în cap. Orice om, până şi cel neînţelept şi nebun îşi are ochii săi de carne în capul trupului său. Dar înţeleptul îşi are ochii săi, despre care a fost vorba, ochii luminaţi de porunca Mântuitorului în capul său, adică în Hristos, căci Hristos este capul oricărui bărbat zice Apostolul (I Corinteni 11, 3). Şi la fel raţiunea noastră cugetătoare se află tot în Hristos”[27].

„Scriptura numeşte pe cele ale omului lăuntric, care este ascuns, atunci când zice: ochii înţeleptului sunt în capul lui; cu alte cuvinte partea ascunsă a înţeleptului are puterea de a prevedea şi de a gândi. Şi iarăşi, de asemenea, Scriptura numeşte ochi şi pe ochii sufletului şi pe ochii trupului”[28].

„Iar tu să laşi la o parte rămăşiţele năravurilor tale şi simţirile deşarte […] pentru ca ochii celui înţelept, care sunt în capul lui, să nu se lovească de nici o piedică”[29].  E aici şi un motiv al ungerii în creştet a celor botezaţi: „Înţelege de ce se face aceasta, fiindcă ochii înţeleptului sunt în capul lui”[30].

„Înţeleptul, zice el, îşi are ochii în cap. Şi, oare, ce vrea să zică aceasta? Nu cumva există vreo vietate din apă, de pe pământ, ori din aer, ca să nu-şi aibă băgaţi ochii în cap? Doar, în general, faţă de restul trupului, la toate vietăţile care au cap, ochiul e anume aşezat în cap. În cazul acesta, cum poate spune că numai la om, care e singurul vieţuitor înţelept, ochii îi stau în cap? Se poate că aceasta înseamnă din capul locului că la vietăţile despre care se spune că au suflet există o potrivire, o corespondenţă specială între suflet şi mădularele trupeşti? Căci după cum în alcătuirea trupească spunem despre cap că are întâietate faţă de tot restul trupului, tot aşa trebuie să înţelegem că, în locul capului, rolul conducător şi de cârmaci a fost încredinţat sufletului. […] Aşadar, în timp ce puterea de pătrundere şi de contemplare a sufletului e ocupată cu activitatea simţurilor, firea ochilor transmite aceste impresii către tălpile ei, din care pricină e îndreptată mereu în jos, fără să mai poată privi spre zări mai înalte. Dacă, însă, va fi cunoscut deşertăciunea celor din jur şi-şi va ridica privirile spre capul său, care este Hristos (Efeseni 4, 15; Coloseni 1, 18) – după cum ne-o spune apostolul Pavel – atunci fericită ar fi, dacă s-ar învrednici, de o privire pătrunzătoare, pentru că atunci ar avea privirea îndreptată înspre zări unde nu există nici o întunecare şi nici o răutate. […] Înţeleptul are ochii în cap, pe când nebunul umblă întru întuneric, căci cine nu pune făclia în sfeşnic, ci o pune sub pat (Matei 5, 15), acela a făcut din făclia sa întuneric, întrucât s-a făcut pe sine slujitor a ceva ce nu există. […] Aşadar, sufletul unui astfel de nebun se închină numai plăcerilor trupului, el s-a transformat doar într-o grămadă de carne şi, în timp ce priveşte spre ele, de fapt nu vede nimic, căci într-adevăr dacă-ţi pironeşti privirea numai asupra plăcerilor simţurilor, atunci nu ajungi la nimic altceva decât la întuneric. […] Urmarea firească după cele spuse e că de acum înainte celor legaţi, în chip slugarnic, doar de viaţa aceasta, li se potrivesc cele spuse, ca unora care socot că moartea e cea mai grea dintre nenorociri, iar despre vreun câştig care ar proveni dintr-o viaţă virtuoasă spun că nici nu poate fi vorba, căci şi într-un caz şi într-altul viaţa se sfârşeşte în acelaşi fel, pentru că de moarte nu putem scăpa chiar dacă ducem o viaţă oricât de îmbunătăţită. […] Prin aceasta el arată cu cât e mai de preţ virtutea decât păcatul, că adică egalitatea dintre ele nu se poate dobândi prin faptul că şi una şi cealaltă au parte de moarte, ci adevărata deosebire dintre ele o găsim abia prin rezultatele bune sau rele care se vor vedea mai târziu”[31].

15: Şi am zis în inima mea:

– Precum un fapt i se întâmplă celui nebun,

aşa mi se va întâmpla şi mie;

şi, atunci, de ce m-am mai ostenit?

Şi am mai grăit în inima mea:

– De vreme ce nebunul vorbeşte din prisosul lui,

înseamnă că şi aceasta-i tot deşertăciune.

16: Căci amintirea înţeleptului alături de nebun nu se va întâmpla vreodată,

de vreme ce în viitor pe toate le va acoperi uitarea;

şi cum va muri înţeleptul laolaltă cu nebunul?

17: Astfel am urât viaţa;

căci fapta săvârşită sub soare mi-a fost răutate asupră-mi;

aşa că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.

„Aşadar, cei ce s-au hotărât să fie cu adevărat învăţăcei trebuie să se ferească de nerăbdare în osteneli, de cârtirea laşă şi de născocirile nerecunoscătoare, şi de cea mai necuviincioasă din toate, care e una cu dorinţa de întinări, prin patima şi pofta trupească. Căci unii ca aceştia merg pe două cărări şi sunt şchiopi în cugetare”[32].  „De aceea socotesc că trebuie să aducem o slujire curată şi nepătată lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, silindu-ne să înaintăm vitejeşte spre slujirea mai înaltă”[33].

„Iar dacă moartea decide şi de unul şi de altul, iar virtutea nu poate scăpa de moarte pe cel care s-a făcut înţelept, atunci zadarnică mi-a devenit şi râvna după înţelepciune. Şi atunci, care-i răspunsul la cele obiectate? Eu, zice în zadar am mai spus acestea în inima mea: cel nebun din prisosul lui grăieşte, ci şi aceasta este deşertăciune. Căci amintirea celui înţelept nicicând nu va fi pusă alături de cea a celui nebun. De aceea osândeşte o asemenea observaţie ca fiind fără rost şi lipsită de legătură logică, socotind-o nebună, pentru că nu face parte din învăţăturile sănătoase şi nici nu-i luată din comoara adevăratei înţelepciuni, ci e un fel de stârpitură ieşită ca o spumă dintr-o minte bolnavă. Căci scris este, cel nebun din prisosinţă grăieşte. Iar a te folosi de astfel de vorbe e un lucru fără rost şi care nu aduce nimănui nici un folos, mai ales că în această carte autorul şi-a pus în gând să convingă pe oameni să nu se ia numai după ceea ce văd. În fond, cel ce luptă împotriva învăţăturii noastre, pleacă de la cele ce se văd. Şi moartea încă este una din acestea. Şi atunci ce zice? Că judecata nu se face între viaţa virtuoasă şi cea desfrânată ca şi cum numai nelegiuitul ar fi osândit să moară trupeşte, pe când cel bun ar rămâne neatins de moartea trupului, ca şi cum nu am şti în ce constă nemurirea pentru cei virtuoşi şi nici ce înseamnă moartea pentru cei ce vieţuiesc în fărădelege. Or, după cum am spus şi mai înainte, pomenirea celui drept trăieşte la nesfârşit şi se prelungeşte peste veacuri, pe când nebunului i se stinge şi amintirea […] căci zice: pomenirea celui înţelept ca şi a celui nebun nu este veşnică, ci pe când viaţa celui înţelept se înveşniceşte prin amintire, pe cel nebun îl va acoperi uitarea. […] Aşadar, dacă cel înţelept trăieşte datorită înţelepciunii lui, pe când cel nebun va fi nimicit de moartea uitării, atunci spune-mi, zice el, cum poţi crede că şi înţeleptul moare deodată cu cel nebun. Aceasta-i pricina pentru care spune autorul că nebunul moare de durere şi de ruşine pentru toate cele întru care s-a zbătut în această viaţă. […] De aceea, cine s-a încărcat până la dezgust de desfătările după care  era ahtiat, a ajuns scârbit şi infectat de ruşinea faptelor sale, a ajuns să-şi vomite mărturisirile ca şi cum ar fi eliminat din el ceva veninos, strigând că nu-i mai trebuie o astfel de viaţă şi declarând astfel: drept aceea am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se petrec sub soare. Şi – zice mai departe – nu numai faţă de alţii, ci şi faţă de mine însumi m-am înrăit prin cele pe care le-am făcut sub soare. Şi nici o vrednicie nu se alege din toată truda mea, ci înfumurare sunt toate strădaniile mele, porniri şi pofte goale, pentru că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”[34].

18: Şi am urât toată osteneala

cu care m-am ostenit eu sub soare,

fiindcă o las omului care va veni după mine;

„Nefericirea devine tragică prin aceea că nu se limitează la experienţa unui singur om, ci se perpetuează în generaţiile viitoare care, la rândul lor, nu o pot stârpi”[35].

„Lectura versetului în cheie istorică îl identifică pe urmaşul lui Solomon în persoana lui Roboam, fiul lui (cf. III Regi 11, 43)”[36].

19: şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun,

sau dacă el va fi deasupra ostenelii mele

cu care m-am ostenit şi am trudit sub soare?

Iată că şi aceasta-i deşertăciune.

20: Aşa că mi-am luat seama: cu inima mea

mă voi opri de la toată osteneala cu care m-am ostenit sub soare;

21: fiindcă există om care se osteneşte în înţelepciune

şi în cunoaştere şi-n bărbăţie,

iar partea sa i-o va da omului care nu s-a ostenit în acestea;

şi, iată, şi aceasta-i deşertăciune şi răutate mare.

22: Căci, iată: Cu ce se alege omul din toată osteneala lui

şi din pofta inimii lui

cu care trudeşte sub soare?

23: Căci toate zilele lui sunt [zile] de durere

şi-ntru mânie, nevoinţa lui,

încât nici noaptea inima lui nu-şi are odihnă;

iată că şi aceasta-i deşertăciune.

„Dar şi în alt chip spune că-i de dispreţ alergătura de pe pământ şi anume nu numai ceea ce-ţi faci ţie, ci şi ceea ce te chinuie gândindu-te că ai împlinit lucruri care vor rămâne după tine şi pe care te-ai zbătut şi ai avut norocul să le faci aici, pe pământ […] de care-i pare rău oricui din cei care s-au străduit să le ridice şi al căror folos îl va trage altcineva care vine după el. Dar nu-i sigur nici că avuţia va duce la păcat. Căci nu e regulă ca din cauza cunoaşterii simţurile fiecărui om să fie osândite, să facă cunoştinţă cu astfel de răutăţi. Pentru că – zice el – eu am lucrat aşa mânat de înţelepciune. Simţindu-mă nevinovat şi liber ca un pui faţă de pornirile josnice ale firii, le-am supus iarăşi prin frâna raţiunii şi le-am adus sub ascultarea ei. Căci cine ştie, zice el, dacă şi cel care vine după mine va şti să-şi stăpânească plăcerile şi nu se va supune mai curând ca un rob pornirilor puternice ale poftelor? De aceea, zice, am urât toată munca pe care am muncit-o sub soare, fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine! Şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun şi care stăpâni-va peste toată osteneala, cu care m-am ostenit şi m-am priceput sub soare? Şi iată care cred că e înţelesul celor spuse adineaori: să nu-l laşi pe om să lunece în viaţă, ci datorită unei cugetări înţelepte să ajungă acolo, încât dacă cineva ar vrea să şi-l facă rob să se vadă că are de-a face cu un stăpân, iar nu robit de acela. […] Ce vrea să spună m-am retras? Nimic, decât că există oameni care se trudesc cu înţelepciune, cu bună ştiinţă şi cu bărbăţie, dar că există şi alţi oameni care n-au vrut să ştie nici de cea mai mică osteneală spre bine. Dar atunci, de ce se fac părtaşi astfel de oameni la răsplăţi atât de mari?: Şi omului, zice, i se va da parte chiar şi din ce nu s-a trudit (bineînţeles din ce nu s-a trudit în bine, în loc să spună: viaţa aceasta i se va rândui în loc de bine). Dar aceasta este deşertăciune şi un rău nespus de mare. Şi cum să nu fie mare răutatea, când se ştie strădania şi alegerea liberă, pe care le pun oamenii în truda lor? Căci doar aceasta e ceea ce vor să spună cuvintele: Că ştie omul că n-are nimic din toată osteneala sa şi din alegerea inimii sale, cu care s-a ostenit sub soare. Ce vrea să spună cuvântul ştie? Iată ce: Că toate zilele lui sunt ale durerilor şi a mâniei mângâierea lui, încât nici noaptea nu doarme inima lui. Şi, într-adevăr, încurcăturile în care ajunge sufletul în viaţă îi aduc atâtea neplăceri ca şi cum ar fi vorba de nişte porniri neostoite, care din dorinţa de a avea mai mult, biciuiesc neîntrerupt inima omului: căci silinţa de a avea mereu mai mult mistuie nu numai bucurându-te de câte ai, ci mai ales întristând-o pentru câte îţi lipsesc, aşa încât zi şi noapte te sfâşie această durere, chinuindu-te fiecare din ele pe rând, ziua mistuindu-te în osteneli, noaptea grijile alungându-ţi somnul. Şi-atunci, pentru cel care observă aceste lucruri, cine nu va recunoaşte că o astfel de alergătură nu-i decât o deşertăciune?”[37].

Lăcomia şi dragostea de avuţii întunecă sufletul, făcându-l să se afunde în moarte, căci iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 8-10): „Pentru  mulţi, bogăţia a ajuns prilej de desfrânare. Bagă de seamă ca nu cumva bogăţia strânsă de tine cu mii şi mii de osteneli să o prefaci într-o materie de păcate pentru copiii tăi şi apoi să fi pedepsit de două ori: o dată pentru păcatele pe care însuţi le-ai făcut şi a doua oară pentru acelea cu care ai împovărat pe alţii”[38].

24: Bine nu-i este omului decât ce mănâncă şi ce bea

şi ce-i arată sufletului său

că e bine-ntru osteneală;

pe aceasta am văzut-o eu că din mâna lui Dumnezeu este;

25: căci cine va mânca şi va bea fără El?

26: Căci omului care-i bun înaintea feţei Sale

El îi dă înţelepciune

şi cunoaştere şi veselie;

iar celui păcătos îi dă nevoinţa de a umbla să adune

pentru ca să-i dea celui ce-i place lui Dumnezeu;

iată că şi aceasta-i deşertăciune şi vânare de vânt.

„Din nou atinge iarăşi altă obiecţiune. Iată cum a fost formulată ea: Dascăle, în zadar înşiri cele ce se află în afara noastră, în schimb, dacă venim la cele pe care le-am primit înlăuntrul nostru, atunci desigur că nu le-am osândi drept deşertăciuni. Pentru faptul că atât mâncarea cât şi băutura se petrec în noi, nu trebuie să le combatem, ci să le socotim o binefacere dumnezeiască. Iată cum se exprimă Scriptura: Nimic nu-i mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumire din munca sa. Şi am văzut că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu. Căci cine poate să mănânce şi să bea fără să mulţumească Lui? Acesta e cuprinsul obiecţiunii adusă dascălului de către avocatul stomacului. Şi ce răspunde oricărui om bun acest doctor al înţelepciunii? Între altele şi aceea că acest plus de bine produce împotrivire, spre a evidenţia că el trebuie înţeles ca potrivnic bunătăţii adevărate, dar nicidecum debitorul zămislit numai spre a sluji cerinţelor stomacului, în care scop, în loc de raţiune are doar gură de ronţăit, pe când omul cel adevărat trăieşte după chipul Celui care e singur bun. Căci Dumnezeu n-a consfinţit legea numai în vederea hranei cu care se înfundă botul dobitoacelor ci, după cum stă scris, în loc de hrană, i-a dat înţelepciune şi minte şi veselie. Astfel, cum ar putea însemna un spor de bunătate cele cu care se îndoapă fiarele? Nu numai cu pâine va trăi omul (Romani 14, 17), acesta-i cuvântul învăţăturii celei adevărate. Virtutea nu se hrăneşte cu pâine, nu prin cărnuri prinde putere şi se dezvoltă puterea sufletului, ci  viaţa cea desăvârşită are nevoie de altă hrană pentru a se întrema şi creşte. Hrana binelui vine din înfrânare, pâinea ei o formează înţelepciunea, adevărata ei bucătură este dreptatea, adevărata ei băutură e nepătimirea, plăcerea ei nu izvorăşte din plăcerile trupului, care-ţi dau doar senzaţia de plăcere, ci adevărata plăcere se şi numeşte aşa, dar şi produce o bucurie curată […] pentru că fiinţa ei înseamnă o dispoziţie sufletească bună şi curată pentru că într-adevăr când ai o bună cugetare atunci te şi simţi îmbunătăţit sufleteşte. De aceea trebuie să învăţăm şi din acestea ceea ce am învăţat şi de la Apostol, căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani, 14, 17). Iar cele pe care oamenii le urmăresc cu pofte pătimaşe sunt alergări şi împrăştieri sufleteşti ale păcătoşilor de cele superioare spre cele josnice, cu care umplu întreg răstimpul cât durează viaţa, în care scop îşi macină întreaga năzuinţă”[39].

---

[1] BBVA, p. 850

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[4] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, XVII, 1

[5] BBVA, p. 850

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[7] La Bible d’Alexandrie, 1986-, Paris

[8] SEP 4/I, p. 532

[9] SEP 4/I, pp. 532-533

[10] SEP 4/I, p. 533

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, III

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, IV.

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Părintele nostru Eustaţie, I

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, IV

[15] BBVA, p. 851

[16] SEP 4/I, p. 532

[17] Inimă, cu sensul de sediu al voinţei, al poftelor, al cugetării, al sentimentelor etc.

[18] Cută, îndoitură căpătând sensul de sân, piept, ca în expresia sânul lui Avraam.

[19] SEP 4/I, p. 534

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, IV

[21] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, 1.

[22] SEP 4/I, p. 535

[23] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 103

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast,V.

[25] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXIII,3

[26] SEP 4/I, p. 535

[27] Origen, Convorbiri cu Heraclide, 20

[28] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi,VIII, 13

[29] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXI, 11

[30] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VI, 30

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[33] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, I

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[35] BBVA, p. 852

[36] SEP 4/I, p. 536

[37] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[38] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, VII, 7

[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 1

Introducere la Cartea Ecclesiastul

Ecclesiastul este prima dintre cele trei scrieri canonice atribuite lui Solomon. Sau, mai exact, e aşezată în prima poziţie în Scriptură, deşi se presupune că, din punct de vedere cronologic vorbind, aceasta ar fi fost ultima ca dată a scrierii, fiind socotită o operă de bătrâneţe a regelui Solomon.

Biblia Hebraica numeşte Cartea Qohelet[1], Septuaginta o numeşte Ecclisiastis (Εκκλησιαστης), iar Vulgata o intitulează Liber Ecclesiastes. Termenul qohelet ar deriva din substantivul qahal, care are înţelesul de mulţime, adunare, congregaţie, reprezentând echivalentul grecescului Ecclisia. Astfel, Ecclesiastul ar însemna cel ce vorbeşte unei adunări, cel ce vorbeşte înaintea mulţimilor.

Deşi numele lui Solomon nu apare nicăieri în carte, o seamă de indicii au făcut ca scrierea să-i fie atribuită, existând, însă, şi contestatari ai paternităţii acestuia. În ce ne priveşte, pentru simplificare, vom socoti pe Solomon drept autorul scrierii, revenind în comentariul nostru, acolo unde va fi cazul, cu unele precizări asupra problemei autorului cărţii.

Cartea Ecclesiastului a fost controversată atât în mediile iudaice, cât şi în Biserică. Ea a pătruns târziu în canonul Vechiului Testament, iar creştinii au adoptat-o abia într-un sinod ţinut la Iamnia, între anii 90 şi 100. Motivul acestor reţineri se găseşte în pesimismul cu care e impregnată scrierea. Acesta, însă, e contrabalansat de invitaţia la lepădarea celor din lume. Odată cu Noul Testament, şi Ecclesiastul a fost văzut într-o altă lumină, aşa cum socotim că va reieşi din comentariul nostru. Nu dorim a prelungi acest cuvânt introductiv, făcând invitaţia la  descoperirea tâlcurilor ascunse în această scriere aparte.

Comentarii la Cartea Ecclesiastul

CAPITOLUL 1 – Prolog. Nimicnicia celor omeneşti.

1: Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David,

regele lui Israel în Ierusalim.

„Cuvintele: gr. ρήματα: referirea poate fi pusă în legătură cu III Regi 11,41, unde este menţionată o Carte a faptelor/cuvintelor lui Solomon (βιβλίον ριμάτων Σαλωμον); este dificilă însă suprapunerea Cărţii Eclessiastului peste ceea ce pare a fi o cronică a faptelor regelui, chiar dacă ambiguitatea termenului debharim – ρήματα – cuvinte/fapte o îngăduie”[2].

Încă de la început, putem vedea sub chipul Ecclesiastului pe Hristos: „Mai întâi, să luăm spre cercetare titlul cărţii. În toate Bisericile se citesc cărţile lui Moise şi Legea, Proorocii, Psaltirea, toate cărţile istorice, şi tot ce ţine de Testamentul Vechi şi de cel Nou se propovăduieşte în biserici. Cum se face însă că numai această carte este împodobită prin excelenţă cu titlul de Ecclesiast sau carte bisericească? (…) Sau, poate, titlul cărţii are în vedere pe povăţuitorul bisericesc. Căci adevăratul conducător bisericesc care a adunat laolaltă, într-un singur tot, pe cele risipite şi a reunit într-o singură Biserică pe toţi care rătăceau în multe locuri duşi de diferite amăgiri, cine poate fi, dacă nu adevăratul Împărat al lui Israel, Fiul lui Dumnezeu, către Care s-a adresat apostolul Natanail zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel (Ioan 1,49.). Deci, dacă aceste cuvinte sunt ale Împăratului lui Israel şi dacă aceeaşi persoană este şi Fiu al lui Dumnezeu, precum zice Evanghelia, atunci desigur tot El este numit şi Ecclesiast (căpetenia Bisericii). Poate că pe drept cuvânt scoatem înţelesul titlului din acest concept, ca să facem cunoscut că puterea acestor cuvinte constă chiar în Acela care prin Evanghelie a întărit Biserica. Pentru că zice: Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David. Aşa îl numeşte Matei la începutul Evangheliei [pe Hristos] zicând că: Domnul este Fiul lui David (Matei.1,7)”[3].

Putem folosi filosofia omenească, graiul omenesc, arta omenească, adaptându-le exprimării dreptei credinţe: „Trebuie să aducem lui Dumnezeu cele mai frumoase şi cele mai preţioase roade ale vieţii din lume. Aceasta o fac cei ce se apără cu armele înţelepciunii lumeşti şi culeg sfintele şi dumnezeieştile noastre dogme, din strălucirea în cuvinte şi agerimea cunoştinţei şi aduc jertfă cuvântătoare ( raţională ) lui Dumnezeu”[4].

2: Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul -,

deşertăciunea deşertăciunilor,

toate sunt deşertăciune.

„Deşertăciunea deşertăciunilor: un nominativ-genitiv care exprimă superlativul, excelenţa, culminaţia: compară cu cântarea cântărilor = cea mai frumoasă cântare sau cu veacul veacului = veşnicia. Deşertăciune = zădărnicie, nimicnicie, lipsă de valoare sau de folos”[5].  „Evagrie (Schol ad Ecl., 2) comentează versetul: Cum leacurile devin fără rost (μάταια) după vindecarea deplină, tot aşa raţiunile/principiile (οι λόγοι) veacurilor şi ale lumilor sunt fără rost după cunoaşterea Sfintei Treimi”[6].

„Prin cuvântul deşert se înţelege un lucru fără consistenţă, care-şi are fiinţa doar în pronunţarea cuvântului; iar realitatea care ar trebui să existe sub înţelesul numelui nu există, ci este numai un sunet nearticulat zadarnic şi gol la mijloc.[…] Şi, ca să nu mai arătăm unul câte unul toate lucrurile despre care se poate zice în general că sunt deşarte, vom defini pe scurt înţelesul acestui cu cuvânt: deşertăciunea este sau un cuvânt nesocotit, sau o acţiune prostească, sau un plan neserios, sau, în general, tot ce nu foloseşte la nimic”[7]. „De aceea cred că se îndreaptă şi Solomon spre întreaga fire corporală ca spre un fel de povară, care împiedică vioiciunea cugetului,atunci când zice: deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”[8].  ,, Înţelepţii noştri pun atât de puţin preţ pe lucrurile sensibile, încât socotesc chiar şi trupurile lor ca pe o deşertăciune oarecare, iar alteori ca deşertăciunea deşertăciunilor după cuvântul Ecclesiastului”[9].

Despre deşertăciune au cugetat în general toţi Sfinţii Părinţi, efortul lor înscriindu-se în explicarea duhovnicească a acestei sintagme: „Înainte de a te apropia de har, faptele tale erau deşertăciunea deşertăciunilor”[10]. „Căci ce poate fi mai deşert decât aceea al cărui sfârşit e putreziciune şi ţărână?”[11]. „Deşertăciune deci este căutarea după bogăţii pieritoare şi nădăjduirea în ele. Deşertăciune, iarăşi este umblarea după onoruri şi ridicarea la înaltele dregătorii. Deşertăciune este urmarea poftelor trupului şi dorinţa după ceea ce mai în urmă trebuie să fie pedepsit cu asprime. Deşertăciune este să doreşti o viaţă lungă şi să nu te îngrijeşti de o viaţă cuvioasă”[12]. „Toate sunt deşertăciune, afară de iubirea de Dumnezeu şi de slujirea numai Lui singur”[13].  O concluzie la acestea: „Căci de fapt, după părerea mea, acest cuvânt cuprinde în el soarta fiecărui suflet: atunci când, după ce s-a dezbrăcat de cele de aici, se va muta la viaţa spre care a nădăjduit. Căci sufletul,fie că a făcut în viaţa aceasta o faptă dintre cele mai bune şi atunci ponegreşte viaţa în care era, nemaipunând preţ pe trecut în comparaţie cu ceea ce a aflat acum, fie că fiind împătimit de materie, sufletul vede pe cele ce nu le-a prevăzut şi află din experienţă că sunt fără rost lucrurile spre care s-a străduit în timpul vieţii. Atunci jelindu-se, va scoate acel strigăt, pe care-l scoatem noi oamenii când ne căim, redând prin vaiete necontenitele noastre strigăte: O, deşertăciunea deşertăciunilor şi toate celelalte”[14].

Să nu uităm că aceste cuvinte au fost scrise înainte de venirea lui Hristos: „Chiar dacă au avut vreo bucurie, drepţii Vechiului Testament n-au putut avea cea mai mare bucurie, căci în vremea lor nu se descoperise încă Împărăţia cerurilor şi nici nu se făcuse cunoscută făgăduinţa bunătăţilor viitoare. Dar acum, când stau în faţa noastră atâtea bunătăţi, când cunoaştem cu toţii care sunt realitatea şi sensul acestei vieţi, spune-mi, te rog, se mai poate întrista cineva, chiar dacă n-are nici o bucurie în viaţa aceasta pământească, şi, în general vorbind, mai poate socoti ca bun ceva din cele ce se întâmplă pe pământ, odată ce cunoaşte bunătăţile cereşti? Poate fi un suflet mai ticălos decât acela care, , în timp ce aşteaptă să se mute nu după multă vreme la cer, caută tihna din lumea aceasta şi veselia pământească, veselie ce nu se deosebeşte întru nimic de umbră? Solomon spune: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. Dacă omul care, mai mult decât toţi oamenii. A încercat pe propria-i piele valoarea plăcerilor din lumea aceasta, a vorbit astfel despre plăceri, cu mult mai mult noi trebuie să gândim aşa, noi, care nu avem nimic comun cu pământul, care am fost înscrişi în Cetatea cea de sus şi cărora ni s-a poruncit să locuim cu mintea în cer”[15].  „Vai celor ce se furişează printre bogaţi şi nu doresc slava lui Dumnezeu şi bogăţia Lui şi fie numai împreună cu El, pentru că lumea e deşartă şi toate cele din lume vor fi deşertăciunea deşertăciunilor, toate vor fi deşertăciuni! De aceea vor şi trece, dar Singur Dumnezeu Cel veşnic şi nestricăcios (I Timotei 1,17) va rămâne pururi, şi împreună cu El vor fi şi cei ce-L caută acum, care L-au iubit pe El în locul a toate”[16].

3: Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui

cu care se trudeşte sub soare?

„Sub soare: sintagmă frecventă în Ecclesiast, desemnând universul terestru”[17].

4: O generaţie se duce, o generaţie vineri

şi pământul rămâne în veac.

„Aristotel (De caelo II,13-14) consideră pământul stabil şi imobil; afirmând că centrul universului, de care este atras pământul, şi centrul pământului sunt identice, el ajunge la concluzia că pământul este în mod necesar în centru şi imobil. Totuşi, afirmaţia din Ecclesiast nu trebuie luată în sens cosmologic; ea evocă perenitatea pământului în comparaţie cu trecerea generaţiilor”[18].

5: Soarele răsare, soarele apune

şi spre locul său zoreşte

„Drumul continuu, circular, al soarelui este prezent în miturile egiptene: soarele se întoarce de la apus spre răsărit, în timpul nopţii, într-o barcă. În Psalmi 18,5, soarele este imaginat pornind la drum ca un mire şi întorcându-se ca un bărbat puternic, după ce şi-a încheiat viguros călătoria. Descrierea din Ecclesiast este lipsită de manifestările forţei solare, sugerând mai degrabă un astru care ajunge cu efort la capătul drumului, de unde trebuie să pornească din nou”[19].

6: şi de-acolo se ridică mergând spre miazăzi

şi-apoi spre miazănoapte ocoleşte;

de-a roata se roteşte vântul

şi vânt se-ntoarce din rotirea sa.

7: Fluviile curg toate în mare

şi marea nu se umple;

fluvii se-ntorc de unde-au izvorât,

ca de acolo să purceadă iarăşi.

„Versetele 5-7: reprezentare ciclică a fenomenelor naturii, introducând sentimentul că şi omul, solidar cu natura, se repetă pe sine fără să-şi aducă nimic nou”[20].  „Durata extrem de limitată în timp a existenţei individuale, ca şi succesiunea neîntreruptă a generaţiilor umane, raportate la caracterul perpetuu şi neschimbător al spaţiului terestru, la aparenta fixitate a aştrilor şi la ritmicitatea imperturbabilă a fenomenelor naturii, aflată ea însăşi într-o perpetuă reîntinerire fac să se nască în sufletul autorului tristeţea şi deziluzia”[21].

„A numit trudă viaţa în trup, căci prin ea pământeanul nu-şi dă silinţa să câştige nici o faptă bună. Prin vorbele ce folos are omul vrea să spună: Ce rămâne sufletului din truda pentru existenţă a celor ce trăiesc pentru cele văzute? Şi în ce constă viaţa şi ce rămâne neschimbat din cele aparente? Soarele zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi, strălucind şi apoi întunecându-se pe rând şi luminează văzduhul de deasupra noastră, atunci când este deasupra pământului, iar prin apusul său aduce întunericul. Pământul este statornic şi rămâne neschimbat în temelii; ceea ce este fix nu se mişcă iar ceea ce se mişcă nu este fix. Toate apar în tot intervalul de timp fără să intervină nici o schimbare în mersul lor. Marea este ca un vas, care primeşte într-însa apele adunate din toate părţile. Şi nici curgerea apelor nu încetează, nici marea nu-şi ridică nivelul. Ce ţintă pot avea apele, care curg într-un vas care nu se umple niciodată? De ce primeşte marea apele curgătoare, rămânând totuşi la acelaşi nivel, fără să crească prin acest adaos? Ecclesiastul zice astfel pentru că, din aceste stihii în care trăieşte omul, se explică nestatornicia lucrurilor după care alergăm noi. Căci dacă înconjurul larg al soarelui nu are sfârşit şi nici schimbarea pe rând a lumii şi a întunericului nu se opreşte, dacă pământul rămâne ceea ce este în tărie, dacă râurile se ostenesc zadarnic să umple marea cea neumplută din fire, dacă marea primeşte zadarnic în ea curgerea apelor, neprimind în sânul ei surplusul care mereu se varsă în ea, dacă aşa se întâmplă cu stihiile acestea din care este alcătuită firea omenească, atunci se pare că viaţa constă tocmai din aceste elemente. Deci, de ce să ne mirăm dacă un neam se duce şi altul vine, iar drumul acesta se desfăşoară mereu în natură şi face să se succeadă generaţiile de oameni, aşa încât pe cea precedentă o izgoneşte cea care-i urmează şi o înlocuieşte? Aşadar, ce-i strigă Bisericii, prin acestea, cuvântul Ecclesiastului? Că, oamenilor, când veţi privi spre univers veţi cunoaşte firea voastră. Cele ce le observi tu, omule, cu privire la cer şi pământ, ceea ce vezi la soare, ceea ce înţelegi despre mare, să-ţi explice propria ta fire Căci are şi firea noastră, ca şi soarele, un răsărit şi-un apus. Are un singur drum pentru tot, una singură este rotirea călătoriei acestei vieţi. După ce am răsărit prin naştere, iarăşi suntem atraşi în joc spre locul de unde ne tragem. […] Şi acesta este un cerc care se învârteşte neîncetat în aceleaşi elemente. Precum vorbeşte cuvântul despre soare că, răsărind deasupra pământului, înaintează spre regiunile sudice, iar pe sub pământ coboară în partea opusă spre nord şi astfel înaintează mereu şi-şi parcurge drumul făcându-şi circuitul, tot astfel vântul rotindu-se se roteşte mereu. Deci aşa va porni şi duhul tău [căci cuvântul, referindu-se la o parte (adică la vânt), numeşte întregul duh omenesc]. Duhul va face această mişcare de jur-împrejur, în cerc, după asemănarea vântului. Căci zice: Vântul suflă şi se întoarce prin cercurile sale. Cel ce înţelege toate acestea, să scoată mult folos pentru viaţa sa. […] Cel ce va lua aceasta în consideraţie să-şi petreacă viaţa cu mai multă înţelepciune, dispreţuind situaţia înşelătoare de pe pământ, şi învăţând din cele văzute că rangul înalt nu durează totdeauna, în schimb şi seriile de întâmplări potrivnice sunt schimbătoare. Nimic nu rămâne veşnic în starea în care este acum. Nici tinereţea, nici frumuseţea, nici fala politică. Şi acestea sunt partea acelora, cărora le merge bine în viaţă. Cei cărora viaţa în virtute li se pare anevoioasă, să-şi înveţe sufletul să fie tare, cum este pământul. […] Tu însă, care ai numai puţin de luptat, să nu fii mai neînsufleţit decât pământul, să nu fii mai neînţelept decât lucrurile lipsite de simţire. Tu cel ce iconomiseşti raţiunea cu socoteală şi rânduială pentru viaţa ta, după cum spune Apostolul, rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat (II Timotei 3, 14) cu statornicie de neclintit. Fiindcă şi aceasta este una din poruncile dumnezeieşti: Fiţi statornici şi neclintiţi (I Corinteni15, 53). Cumpătarea să-ţi rămână neschimbată, credinţa tare, dragostea statornică, stăruinţa în tot binele mereu aceeaşi, ca şi când ţărâna din tine ar dura în veci. Iar dacă cineva, întinzându-şi spre lăcomie pofta lui nemăsurată, ar fi nesătul ca marea de câştigurile ce-i curg de pretutindeni, el se va vindeca de boala sa privind spre marea propriu-zisă. Căci marea nu-şi iese din hotarele ei, oricâtă mulţime de ape ar curge în ea. Ea rămâne la acelaşi nivel, ca şi cum n-ar fi primit un   surplus de apă. Tot aşa şi firea omului este oprită în propriile-i măsuri în desfătarea cu bunurile de tot felul. Ea nu poate să-şi mărească pofta de a profita de bunurile sale, pe măsura bunurilor. Şi când afluenţa de bunuri nu încetează, facultatea de a se folosi de ele rămâne în limitele ei. Aşadar, dacă desfătarea nu poate fi mărită dincolo de limitele fireşti, atunci de ce am târî după noi afluenţa de bunuri şi nu luăm niciodată din ele sau din prisosul lor spre a face un bine altora?”[22].

Repetarea ciclică a fenomenelor naturii e dată şi menţinută de Dumnezeu printr-o acţiune de conservare, care are un caracter supranatural: ,,Că şi apele curg datorită poruncii dumnezeieşti, iar marea rămâne împrejmuită de hotarele ei, datorită legii celei dintâi, care spune: Să se adune apele într-o adunare (Facerea 1, 9)”[23].

Omul e singura fiinţă care, aparţinând lumii văzute şi imprimate de raţionalitate, e conştientă de această raţionalitate a ei şi, odată cu aceasta, de sine însăşi: „Deci şi Cuvântul, când este socotit sus, când jos, după vrednicia şi după raţiunea şi modul de comportare al celor ce cultivă virtutea şi se străduiesc după cunoştinţa dumnezeiască”[24].

8: Cuvintele cu toatele-s trudite:

nu va putea să le grăiască omul;

ochiul nu se va-ndestula de ceea ce vede

şi nici urechea de ceea ce aude.

„Ce zbucium vede Ecclesiastul în cuvânt, de vreme ce emiterea sunetului din punct de vedere fizic, nu produce oboseală? […] Dar nu orice vorbă se cuvine să fie concepută ca un cuvânt, ci omul preferând celor văzute virtutea împlinită în faptă, ea să se facă cuvânt spre învăţătura vieţii acesteia,un cuvânt despre cele învăţate. Toate cuvintele de felul acesta sunt obositoare pentru cei care, după ce au fost călăuziţi spre virtute au pus apoi în practică cele învăţate în ei înşişi. Iată ce înseamnă că se cuvine să ne împărtăşim noi mai întâi din roadele pentru care muncim prin virtute, mai mult decât ceilalţi. Sau poate cuvântul vrea să explice şi neputinţa firii cuvântătoare. Căci mintea, trecând dincolo de simţuri, care au fost numite deşertăciune, şi strecurându-se cumva spre contemplarea celor nevăzute, dă cuvântului posibilitatea de a prezenta cele inteligibile. În cazul acesta cuvântul este foarte obositor fiindcă sunetul interpretativ nu află nici un meşteşug pentru redarea celor de nespus. Toată ştiinţa minţii omeneşti este slabă în enunţarea celor neajunse. Iar dacă vorbind despre acestea este osteneală, care covârşeşte putinţa omenească de a vorbi, ce să zicem că vor suferi cei ce vorbesc despre însuşi Cuvântul prin excelenţă sau despre Părintele Său? Într-un fel, toată lauda şi toată vorba mare nu este decât gângăveală şi tăcere în comparaţie cu adevărata importanţă a acestei probleme. Ca să spunem mai cu seamă despre aceasta, că oricât şi-ar pune cineva toate gândurile în mişcare şi n-ar omite nici o idee dumnezeiască, şi dacă ar asemăna vorbirea, oricât de frumoasă ar fi ea, cu importanţa subiectului, cuvântul nici nu există. Căci nu va putea omul să vorbească… Văzul nu fixează imaginea ce se formează în suflet despre obiect, ci privind mereu ca şi când încă nu am vedea ceea ce percepem cu simţul, căci văzul nu poate trece dincolo de culoare şi activitatea lui se reduce la ceea ce se vede din suprafaţa obiectelor existente. De aceea zice: ochiul nu se satură să vadă şi urechea nu se umple de câte aude. Nu-i în firea simţului auditiv ca, după ce a receptat sunetul, să-l împlinească prin cuvântul respectiv. Căci nu se va afla nici un cuvânt care să reproducă în sine cu de-amănuntul obiectul discuţiei. Şi dacă nu poate să-l umple, cum să fie umplut auzul cu auzirea cuvintelor despre obiecte”[25].  „Omul nu poate să cuprindă cu mintea sa, ori să explice prin cuvinte organizarea operei divine. Nu e de ajuns, numai din acestea, să vedem că Dumnezeu, Creatorul tuturor fiinţelor, orânduieşte toate conducându-le spre bine şi, silindu-se să menţină în asemănare cu Sine ceea ce El a chemat la viaţă, elimină răul din hotarul statului Său, prin înlănţuirea inevitabilă a destinului”[26].

Omului i se cere să trăiască în acord cu legile credinţei: „Tu, însă, [bogatul], ţi-ai făcut nesăţios sufletul spre vătămarea oamenilor. Câte-i vede ochiul, atâta pofteşte lacomul; Ochiul nu se va sătura de a vedea, iar iubitorul de arginţi de a lua”[27].  Cuvintele Ecclesiastului pot avea şi sens pozitiv, când lăcomia sădită în noi o întrebuinţăm spre bine: „Urechile voastre s-au deschis acum, pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri adeverind cuvintele Ecclesiastului că nu se satură urechea de a auzi”[28].  „Sârguieşte-te deci de abate inima ta de la îndrăgirea celor văzute şi înalţă-te spre cele nevăzute. Cei ce urmează pofta trupului îşi pângăresc cugetul şi pierd harul lui Dumnezeu”[29].

9: Ceea ce este a mai fost,

ceea ce s-a petrecut se va mai petrece

şi nimic nu-i proaspăt sub soare.

„Aceste mărturii confirmă ambele lucruri deodată: şi că au existat veacuri înainte de această lume şi că tot aşa vor mai exista şi alte veacuri după ce murim noi”[30].  Desigur, lucrarea din care am citat va fi privită cu prudenţă.

„Deci, ce urmăreşte întrebarea? Ca noi, în consecinţă, să ne comparăm cu dânsul prin mijlocirea celor ce am aflat şi să zicem: dacă totul e deşertăciune, e limpede că nimic din toate acestea nu s-au făcut, pentru că nu au consistenţă. Căci ceea ce este deşert, este cu totul ireal. Iar despre ceva ireal, nimeni n-ar socoti că s-a întâmplat. Dacă, deci, toate acestea nu există, spune-mi ce va rămâne în fiinţă după ce s-a întâmplat? Înţelege ce se va întâmpla şi vei pricepe ce s-a întâmplat. În cazul acesta şi eu trebuie să înţeleg prin acest lucru, o, omule! cum vei fi, când te vei ridica prin virtute: dacă vei da sufletului cele mai bune trăsături şi dacă vei fi în toate privinţele fără nici o pată. Dacă vei şterge toată necurăţia întinărilor din firea ta, vrei să ştii cum vei fi atunci când vei fi înfrumuseţat cu toate aceste fapte bune? Şi cu ce podoabă te vei îmbrăca? Dacă ai înţeles acest lucru cu raţiunea ta, vei afla ce s-a întâmplat şi ce trebuie cu adevărat să se întâmple, adică să fii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26). Şi unde este acum această asemănare, voi întreba pe Cel ce ne învaţă aceste cuvinte? Asemănarea a fost odată; şi este nădejde să fie şi în viitor, dar acum nu există. Însă cel care ne învaţă lucruri sublime, ne răspunde totuşi cu acelaşi cuvânt; că de aceea trecutul se numeşte deşertăciune, fiindcă în trecut nu exista această asemănare. Şi ce este? Zice ceea ce a mai fost, aceea se va mai petrece? Nici unul dintre ascultători să nu socotească vorbărie şi petrecere zadarnică de cuvinte distincţia dintre s-a născut şi a fost creat. Căci, pentru fiecare din cele două expresii, cuvântul arată deosebirea dintre suflet şi trup. Sufletul s-a născut, iar trupul a fost creat. Nu fiindcă cele două cuvinte au fiecare alt înţeles s-a folosit cuvântul de această deosebire, spre lămurirea fiecăruia, ci pentru ca să-ţi dea ţie avantajul de a gândi despre fiecare din cele două cuvinte.  Sufletul s-a născut la început şi a fost aşa fel înzestrat ca şi în viitor să se poată prezenta curăţit. Iar trupul a fost făcut, alcătuit de mâinile lui Dumnezeu, în aşa fel încât să învieze la vremea cuvenită. Căci trupul a fost făcut la început întocmai în starea în care îl vei vedea la înviere. Fiindcă învierea nu-i nimic altceva decât revenirea la starea de la început. Apoi la acestea adaugă şi următorul adevăr, zicând că nu există nimic care să nu fi fost de la început. Căci zice: Nimic nou  nu-i sub soare”[31].

O explicaţie referitoare la mişcarea ciclică a lumii: „El menţionează, adică, pe primele şi pe ultimele ca fiind aceleaşi şi ca fiind cu adevărat, iar pe cele de la mijloc şi trecătoare nu le pomeneşte nicidecum în acest loc”[32].

10: De grăieşte cineva, zicând: „Iată ceva nou!”,

iată că acel ceva a fost în alte vremuri,

în cele ce-au fost înaintea noastră.

Pogorârea Domnului nostru Iisus Hristos şi Întruparea Sa răscumpărătoare, care ne-a dat din nou darul Duhului Sfânt, pierdut prin neascultarea lui Adam, este singurul lucru nou sub soare: „Aceasta înseamnă pogorârea şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”[33].

11: Ce-a fost întâi nu-i nici în amintire,

nici de ce-a fost pe urmă nu-şi vor aduce-aminte

urmaşii de la urmă.

„Rotirile ciclice sunt atât de uniforme, seamănă atât de mult între ele, lipsite de reliefuri şi culori specifice, încât ele se şterg chiar din memoria colectivă; totul va fi uitare”[34]. „Şi soarele, şi luna, şi vântul, şi fluviile îşi urmează implacabil, de mii şi mii de ani, mişcarea lor ciclică, pe când oamenii se perindă într-o succesiune neîntreruptă. Sunt ca valurile ce zi şi noapte se sparg la ţărmul mării. Odată ce ei părăsesc scena istoriei, se şterge şi pomenirea lor…”[35].

„Să nu te miri dacă întâmplările acestea au fost uitate; căci şi prezentul va fi odată acoperit de uitare fiindcă ori de câte ori firea noastră se apleacă spre rău, noi uităm binele; iar când, dimpotrivă, ne hotărâm pentru bine, atunci răul este cufundat în uitare. Socotesc că acesta este înţelesul cuvintelor care sună astfel: Nu există nici o pomenire despre cele ce au fost mai înainte şi nici despre cele ce vor fi pe urmă nu va fi nici o pomenire. Ca şi cum ar zice că pomenirea evenimentelor de după fericirea de la început, prin care întâmplări firea omenească a ajuns la rele, va şterge amintirea celor ce vor urma. Căci după întâmplările din ziua cea de pe urmă (a lumii) nu va mai exista amintirea acelora; adică ziua cea de pe urmă va aduce în firea omului ştergerea amintită despre rău, în Iisus Domnul nostru…”[36].

12: Eu, Ecclesiastul,

am fost rege peste Israel în Ierusalim.

„Cu toată zestrea lui sofianică, celebrul rege al înţelepciunii nu a fost în stare să agonisească ori să ofere un strop de fericire”[37].  Am fost: „Timpul trecut al verbului nu implică faptul că Ecclesiastul ar fi renunţat la tron în vremea când scria acest text; o asemenea interpretare este însă posibilă şi ea a generat o legendă talmudică în care Solomon ar fi fost silit să-i cedeze tronul demonului Asmodeu, care a domnit până când regele, căindu-se, s-a întors”[38].

„Zice: Eu, Ecclesiastul. Iar cine e Ecclesiastul ştim: este Cel ce adună laolaltă cele rătăcite şi risipite şi care face din toate o singură Biserică şi o singură turmă, pentru ca toate să nu ţină decât de glasul iubitor şi făcător de viaţă al Păstorului. Căci El zice: Cuvintele pe care Eu le spun sunt duh şi viaţă (Ioan 6, 63). Acesta se numeşte pe Sine Ecclesiast precum se numeşte: doctor, şi viaţă, şi înviere, şi lumină, şi cale, şi uşă, şi adevăr. El şi-a dat numirile iubirii de oameni. Şi precum cuvântul doctor este familiar bolnavilor şi cuvântul viaţă se va face lucrător asupra celor morţi, când ei vor auzi glasul Fiului Omului şi nu vor mai merge în păşunea morţii ca la început; precum cei ce sunt în morminte caută cuvântul învierii, iar celor din întuneric li se potriveşte cuvântul lumină şi celor rătăciţi cuvântul cale; precum uşă li se potriveşte celor care trebuie să intre, tot aşa numirea de Ecclesiast (Bisericesc) este aleasă pentru cei ce formează Biserica. Aşadar cu noi vorbeşte Ecclesiastul şi deci să ascultăm cuvintele Lui noi, cei ce formăm Biserica. […] Ce zice deci Ecclesiastul? – Eu am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Când a fost aceasta? Desigur atunci când: a fost pus împărat peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului (Psalmi, 2, 6). Către Care a zis Dumnezeu: Fiul Meu eşti Tu şi Eu astăzi Te-am născut (Psalmi, 2, 7). Căci pe Cel ce a făcut toate, Părintele veacurilor zice că L-a născut astăzi, pentru că prin acest cuvânt a aşezat numele vremelnic lângă numele naşterii. Cuvântul a arătat aici nu existenţa cea mai înainte de veci, ci existenţa cea în trup, naşterea cea de sub vreme, spre mântuirea oamenilor”[39].

13: Şi inima mi-am pus-o să caute

şi cu-nţelepciune să cerceteze

despre toate câte se petrec sub cer,

că anevoioasă nevoinţă

le-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor,

cu ea să se nevoiască.

„Acestea le expune Ecclesiastul cel nemincinos învăţându-ne, aşa cred eu , taina cea mare a mântuirii, în vederea căreia Dumnezeu S-a arătat în trup. Căci zice:Am pus în inimă ca să cercetez şi să socot cu înţelepciune despre toate câte se fac sub cer. Iată pricina pentru care Domnul a locuit printre oameni în trup, ca să-şi pună inima Sa, să cerceteze cu înţelepciune cele ce se petrec sub cer. […] Ecclesiastul a venit să cerceteze ce anume s-a petrecut sub cer din cele ce nu au fost de la început şi cum a intrat deşertăciunea în lume? […] Deci a venit Ecclesiastul să cerceteze cu înţelepciunea lui ce s-a întâmplat sub soare; ce fel de confuzie s-a făcut între lucrurile de aici de pe pământ, cum ceea ce există a fost robit de ceea ce nu există; cum s-a întărit ceva inconsistent asupra existenţei reale. Şi a văzut că: a dat Dumnezeu fiilor oamenilor un chin rău, ca să se chinuiască între ei. Nu denotă respect faţă de Dumnezeu, precum poate înţelege uşor oricine, să credem că Dumnezeu însuşi a dat oamenilor chinul cel rău. Sau atunci admitem că pricina răului este Dumnezeu. Pentru că, dacă cineva este bun din fire, este şi pricinuitor de bunătăţi, fiindcă tot pomul bun face roadă bună (Matei, 7, 17) şi nici strugurii nu cresc în spini, nici din viţa de vie nu cresc spini.(Luca 6, 45) Aşadar cel bun din fire n-ar  putea să scoată ceva rău din visteriile sale, căci nici omul bun nu grăieşte vorbe rele din prisosul inimii sale bune, ci vorba îi corespunde firii. Deci, cu atât mai mult izvorul bunătăţilor nu poate revărsa din propria sa fire nimic rău? O gândire mai evlavioasă ne dă de înţeles că darul cel bun al lui Dumnezeu, adică libertatea voinţei omeneşti, prin întrebuinţarea ei păcătoasă din partea omului a devenit unealtă spre păcat. Căci liberul arbitru şi neînrobirea este ceva bun din fire, iar pe cel supus jugului necesităţilor nimeni n-ar putea să-l socotească un bun, chiar dacă ar face bine. Ci însăşi pornirea independentă a minţii, alunecând din lipsă de învăţătură spre alegerea răutăţii, a devenit pentru suflet un chin, atunci când, din mişcările cele sublime şi cinstite s-a risipit în cele pătimaşe ale firii lui. Acesta este înţelesul cuvântului a dat, nu fiindcă Dumnezeu ar fi introdus răul în viaţa oamenilor, ci fiindcă omul în neghiobia lui s-a folosit de bunătăţile dăruite de Dumnezeu, ca să slujească relelor. […] Mintea cea limpede nu va susţine că Dumnezeu a unit cu firea omenească ceva nepotrivit. Ci pune vina pe libertatea voinţei omeneşti, oricât ar fi ea un bun, oricât ar fi ea un dar al lui Dumnezeu, dăruit firii. Însă prin prostia omului a devenit o forţă  care ne mână în partea potrivnică”[40].

14: Văzut-am toate lucrurile

care se fac sub soare,

şi, iată, toate sunt deşertăciune

şi vânare de vânt.

„Vânare de vânt: osteneală pe cât de zadarnică pe atât de nesăbuită; nebunie”[41].

„Autorul ţine să ne încredinţeze că spusele sale nu sunt doar reflexii lipsite de sens, ci sunt expresia unei profunde şi minuţioase cercetări a realităţii cotidiene, pentru că, afirmă el, m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile care se fac sub soare. Prin urmare, autorul n-a fost doar un observator neutru, din exterior, al spectacolului vieţii, ci s-a implicat personal în desfăşurarea acestuia…”[42].

„Aşadar, Ecclesiastul a văzut că: toate câte s-au făcut în viaţa cea de sub soare erau deşertăciune, […] a adăugat şi pricina pentru care lucrurile stau astfel: că nu Dumnezeu este cauza acestora, ci libera alegere a înclinării omeneşti, pe care Ecclesiastul a numit-o duh. El acuză acest duh nu fiindcă ar fi existat de la început, căci dacă ar fi existat de la început n-ar fi putut să fie învinuit. Dar, fiind  pervertit, acest duh a ieşit din ordinea prestabilită”[43]. Când omul împlineşte poruncile dumnezeieşti, cu ajutorul harului, dobândeşte şi libertate faţă de patimi şi înfierea Duhului, deosebindu-se de oamenii trăitori în duhul lumii acesteia:  „Fă ca să se întărească întru mine omul duhovnicesc şi inima mea să alunge toată grija cea fără folos şi toată strâmtorarea, să nu fiu tras de tot soiul de pofte după vreun lucru deşert, chiar de preţ, ci să le privesc pe toate ca pe nişte lucruri trecătoare, iar pe mine ca pe cel ce trece tot aşa ca şi ele. Căci nimic nu e statornic sub soare, unde toate sunt deşertăciune şi mâhnire a sufletului”[44].

15: Ceea ce e strâmb nu poate fi îndreptat,

ceea ce lipseşte nu se poate număra.

„De aceea Scriptura îi numeşte pe aceştia oameni strâmbi, pentru că prin exagerare sau prin micşorare se îndepărtează de calea de mijloc. După cum o linie e strâmbă când îşi pierde direcţia ei dreaptă şi este când convexă, când concavă, tot aşa şi o inimă este strâmbă când se înalţă din pricina îngâmfării şi când se înjoseşte din pricina durerilor şi a micşorării sufleteşti”[45].

Darurile harului divin se păstrează şi se înmulţesc prin smerenie şi se pierd prin mândrie, îngâmfare şi trândăvie. Sufletele iubitoare de adevăr şi de Dumnezeu, rănite de dorul cerului şi flămânzind după plinătatea virtuţilor, nu-şi pun încrederea în ele însele, ci cu atât mai mult doresc iluminarea Duhului, cu cât se învrednicesc mai mult de darurile cele duhovniceşti. Cu cât se îmbogăţesc mai mult cu atât se socotesc mai sărace şi tânjesc după cele cereşti: „Căci zice: Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta. Căci perversitatea nu este proprie zidirii rânduite de Dumnezeu, întrucât aşa cum un meşter, care lucrează în meseria sa după propriul lui plan, potriveşte cu dreptarul sau cu sfoara părţile care prin poziţia lor artistică, una faţă de alta, îi desăvârşesc lucrarea, iar dacă vreo parte n-a fost îndreptată cu sfori, dreapta armonie nu primeşte acea parte strâmbă nicidecum, ci trebuie să fie potrivită după direcţia sforii ca să aibă o linie dreaptă, tot aşa se exprimă şi Ecclesiastul că firea cea strâmbată de răutate nu poate să existe într-o fiinţă împodobită cu raţiune dreaptă. Şi mai zice: Ceea ce lipseşte nu se poate număra. Obiceiul scripturistic ne învaţă să înţelegem că a lipsi înseamnă a nu fi de ajuns. […] Aşadar şi aici când zice lipsă cuvântul a arătat faptul de a lipsi; iar ceea ce lipseşte nu poate fi în numărul celor ce sunt. Căci şi ucenicii cât timp erau în număr deplin, erau 12 la număr. Dar după ce a pierit fiul pierzării, numărul a rămas trunchiat, pentru că cel ce lipsea n-a mai fost pus în numărul celor rămaşi. Căci, după ce Iuda a pierit, ucenicii erau şi se numeau cei unsprezece. Deci ceea ce lipseşte nu poate fi numărat. Şi vrei să ştii ce înseamnă acest cuvânt? Că odată, fiecare din noi eram număraţi într-un întreg; căci şi noi alcătuim acea sută sfântă de oi cuvântătoare (Matei 18, 11). De când acea singură oaie s-a rătăcit de la viaţa cea cerească, adică după ce firea noastră a fost sfâşiată şi dusă spre locul acesta amar şi întinat, nu se mai pomeneşte acelaşi număr de oi nerătăcite, rămase în turmă, ci sunt numai 99. Căci ceea ce este deşert nu se poate pune în numărul oilor existente. Ceea ce lipseşte nu va putea fi numărat. Deci a venit (Domnul) să caute şi să mântuiască oaia cea pierdută şi luând-o pe umeri s-o aducă iarăşi la cele care sunt în realitate oi, pe cea care pierit din pricina deşertăciunii lucrurilor fără consistenţă. Pentru ca numărul zidirilor lui Dumnezeu să fie iarăşi reîntregit prin aducerea înapoi a oii celei pierdute la cele care nu fuseseră pierdute”[46].

16: Grăit-am eu în inima mea, zicând:

– Iată, m-am umplut de slavă

şi i-am întrecut în înţelepciune

pe toţi cei de dinaintea mea în Ierusalim

şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.

,,Omul care este destoinic în orice fel de înţelepciune, acela este propriu vorbind gnostic”[47]. Aici, gnosticului i se conferă o treaptă superioară celei a credinţei. Simplul credincios rămâne la acceptarea doctrinei creştine; crede, este convins de ceea ce crede; printr-o pornire spontană, primeşte tot ce-i spune Biserica, se supune canoanelor bisericeşti, întreaga lui viaţă este un act de ascultare şi de îndeplinire a poruncilor. Gnosticul, în schimb, este omul care primeşte adevărurile credinţei prin demonstrarea, clarificarea şi cunoaşterea acestor adevăruri. Gnosticul ştie adâncimea lor şi le descoperă urmele sub învelişul simbolic al cuvintelor dumnezeieştilor Scripturi; viaţa lui e viaţă de libertate, a trecut dincolo de treapta supunerii şi ascultării, este prietenul lui Dumnezeu.

„Acum înţeleg că înţelepciunea ne-a vorbit prin însuşi Solomon cel în trup şi ne-a vorbit despre acele subiecte prin care mai cu seamă putem fi îndemnaţi să dispreţuim acele lucruri după care se străduiesc oamenii. […] Am văzut, zice, în jurul meu măreţia puterii şi fala împărăţiei, adunându-se una peste alta şi nu m-am oprit la prezent, nici n-am socotit că este suficient pentru binele vieţii acesteia ceea ce am obţinut fără osteneală. Ci, mai presus de acestea am pus dobândirea înţelepciunii despre univers. Acest lucru nu este posibil decât numai cu osteneală şi sudori. De aceea, după ce a zis Ecclesiastul: Am grăit eu în inima mea zicând: iată sunt mărit, a şi adăugat: şi am strâns înţelepciune. Căci fala puterii care mi-a revenit automat eu am sporit-o cu adaosul înţelepciunii. Zicând acestea, după părerea mea, că mai cu seamă prin asta trebuie să ne arătăm superioritatea faţă de împăraţii de dinainte şi să avem mai multă înţelepciune. Căci am strâns mai multă înţelepciune decât toţi care au fost înaintea mea în Ierusalim. Şi am înţeles acestea din cele ce se întâmplaseră înaintea mea. Într-adevăr, cine nu ştie că înţelepciunea iubitorilor de osteneală este alcătuită din cunoaşterea câştigată din ostenelile făcute înainte de alţii? De aceea zice: Inima mea a avut din belşug înţelepciune şi cunoaştere”[48].

17: Şi inima mi-am pus-o să cunoască înţelepciunea şi cunoaşterea,

zicerile şi ştiinţa de a pricepe,

şi iată că şi aceasta-i tot vânare de vânt.

„Zicerile = parabolele, proverbele, pildele, aforismele, înţelepciunea concentrată în zicale şi metafore”[49].  Textul Masoretic are, „în loc de zicerile şi ştiinţa de a pricepe:  nebunia şi prostia”[50].

„Cunoaşterea acestor lucruri nu s-a făcut, zice, de la sine, nici fără osteneală, deoarece mi-am dat inima ca să cunoască înţelepciunea şi cunoştinţa, ca şi cum nu le-ar fi putut afla dacă osteneala şi meditaţia altora n-ar fi premers cunoaşterii. Dar mai zice: Cunosc pilde şi ştiinţă, adică priceperea unui obiect prin comparaţie cu alte obiecte cunoscute, şi pe acestea, zice, a aflat-o. Zice: Cunosc pilde şi ştiinţă. Tot aşa şi în Evanghelie, Domnul, învăţând pe ascultătorii Săi, pune sub ochii lor cuvântul despre împărăţie înfăţişând fie un mărgăritar, fie o comoară, fie o nuntă, fie un grăunte, fie un aluat, fie altceva de acest fel. Domnul nu zice că împărăţia ar consta în acestea, ci prin asemănare cu cele ce se înţeleg prin acestea arată ascultătorilor o pildă, un îndemn şi o ghicitură a realităţilor, în vederea perceperii lor. Şi Ecclesiastul mai zice: în acestea mi s-a întâmplat că am ales cu duhul să am belşug de înţelepciune devenind înţelept. Eu n-aş putea să rătăcesc de la cunoaşterea universului nici să mă depărtez de la aflarea lucrurilor folositoare”[51].

18: Fiindcă-n belşugul înţelepciunii e belşug de cunoaştere,

iar sporul cunoaşterii e spor de durere.

„Căci cunoaşterea constă din înţelepciune. Iar cunoaşterea uşurează înţelegerea celor de deasupra noastră. Dar acest lucru foarte puţin ajută la dobândirea celor râvnite de oameni, în schimb cel ce îşi sporeşte cunoştinţa împreună cu învăţătura, acela îşi măreşte şi oboseala. De aceea se zice că: unde este multă înţelepciune este şi multă  amărăciune. Şi un astfel de om care a devenit plăcut este osândit ca deşert”[52].

„Pentru că nu-i mai mare bucuria pentru ştiinţa ce am dobândit-o decât durerea pentru ştiinţa care ne lipseşte. E la fel, după părerea mea, cu ceea ce se întâmplă cu cei smulşi de lângă izvor, când încă li-i sete, sau cu cei care socot că au ceva dar nu-l pot ţine, sau cu cei pe care i-a părăsit îndată lumina de fulger, după ce i-a luminat”[53].

„De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat”[54].

---

[1] קהלת

[2] SEP 4/I, p. 526

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[5] BBVA, p. 849

[6] SEP 4/I, p. 527

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[8] Origen, Despre principii, I, 7,V

[9] Origen, Contra lui Celsus, VII, 50

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, IV. 8

[11] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 8

[12] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, 1

[13] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, 1

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, II,12

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, 48

[17] BBVA, p. 849

[18] SEP 4/I, p. 527

[19] SEP 4/I, p. 527

[20] BBVA, p. 849

[21] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 102

[22] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast,,I

[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, IV, 3

[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, 131

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[26] Boethius, Mângâierile filosofiei, Proza VI

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, VII, 5

[28] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XV 1

[29] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, 1

[30] Origen, Despre principii, III, 7

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[32] Sf Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 180

[33] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 1

[34] BBVA, p. 850

[35] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 102

[36] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[37] BBVA, p. 850

[38] SEP 4/I, p. 529

[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[40] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[41] BBVA, p. 850

[42] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 103

[43] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[44] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III,27

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 7

[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[47] Clement Alexandrinul, Stromate I,58.

[48] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[49] BBVA, p. 850

[50] BBVA, p. 850

[51]Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[52] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[53] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXV

[54] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 31

CAPITOLUL 31 – Lauda femeii harnice.

1: Cuvintele mele sunt spuse de Dumnezeu –

răspunsul dumnezeiesc al unui rege pe care maica lui l-a învăţat.

„Nici o referire la regele înţelept Lemuel, citat în Textul Masoretic: Cuvintele regelui Lemuel. ♦ Grigore al Nyssei citează primul verset pentru a conferi o autoritate nu doar sapienţială, ci dumnezeiască oracolelor lui Solomon”[1].

2: Ce anume, fiule, vei păstra: Ce? graiurile lui Dumnezeu.

Fiule, tu, întâiul meu născut, ţie îţi vorbesc:

Ce?, fiu al pântecelui meu;

Ce?, fiu al făgăduinţelor mele:

Primele două stihuri apar doar în Septuaginta.

3: Avuţia ta n-o da femeilor,

nici mintea şi nici viaţa, aşa ca pe urmă să-ţi pară rău.

4: Pe toate fă-le cu socotinţă,

cu socotinţă să bei vin.

Cei puternici sunt puşi pe mânie,

aşadar, să nu bea vin,

Pe toate fă-le cu socotinţă: „Părinţii citează acest stih, invitându-i pe călugări, în special, dar şi pe capii comunităţilor, în general, să nu ia nici o hotărâre înainte de a se sfătui cu bătrânii şi cu cei înţelepţi (Vasile cel Mare, Regula mare 48; Ioan Casian, Conf. 2, 4; Varsanufie şi Ioan, Scrisori 66)”[2].

5: ca nu cumva, bând, să-şi uite de înţelepciune

şi să nu-i poată judeca cu dreptate pe cei slabi.

6: Băutură tare să le daţi celor cuprinşi de mâhnire

şi vin de băut celor ce sunt în dureri,

„Proverbul acesta nu îngăduie beţia, ci îndeamnă la conservarea firii omeneşti. Să las, însă, la o parte sensul tainic al acestui proverb, în care vinul înseamnă veselia cea spirituală! Dar chiar sensul literal al cuvântului arată marea purtare de grijă de oameni a lui Dumnezeu, şi anume ca nu cumva să nu se mai îngrijească de hrană cei greu de mângâiat şi adânc îndureraţi, fiind doborâţi de marea lor durere, Dumnezeu le porunceşte acestora să-şi întărească cu pâine inima zdrobită de durere şi să-şi sprijine cu vin puterea lor înfrântă”[3].

7: ca să-şi poată uita de sărăcie

şi să nu-şi mai amintească de necazuri.

„Nu poate fi un leac mai bun pentru tristeţe ca folosirea vinului; numai lipsa de măsură să nu vatăme folosul vinului”[4].

8: Deschide-ţi gura cu cuvântul lui Dumnezeu

şi pe toţi judecă-i după cuviinţă.

9: Deschide-ţi gura şi judecă drept

şi pune la inimă pricina celui sărac şi slab.

„După Evagrie, cel sărac este cel lipsit de cunoaştere (gnoză), iar cel slab, cel necurat (ibid., 298)”[5].  Didahia foloseşte acest loc: „Să nu faci dezbinare şi să împaci pe cei ce se ceartă. Să judeci cu dreptate, să nu te uiţi la faţa omului, când ai să mustri pentru păcat”[6].

Cu versetul 10, care urmează, începe „Portretul femeii bărbătoase. În Septuaginta, portretul femeii viteze (literal: bărbătoase), care încheie culegerea, formează un tot unitar, fără nici o întrerupere pe parcurs. În Textul Masoretic, acest poem final este organizat după literele alfabetului: sunt 22 de versete – câte litere are alfabetul ebraic. Înţelepciunea capătă aici trăsăturile concrete şi vii ale unei femei, stăpână exemplară a casei. ♦ Femeia bărbătoasă sau femeia virilă (gr. γυνη ανδρεία; lat. mulier virilis) va deveni un topos al literaturii creştine timpurii, iar acest poem de la sfârşitul Proverbelor va fi jucat un rol esenţial în conturarea modelului de sfinţenie feminină. Creştinismul pleacă de la premisa paulină că în Hristos nu mai există bărbat sau femeie, în sensul diferenţelor sexuale, persoana umană îndumnezeită depăşind acest stadiu natural bipolar. Cea care inaugurează seria femeilor bărbătoase este Tecla, discipola apostolului Pavel, care preferă martiriul decât să se lepede de credinţă şi care va deveni model al majorităţii biografiilor feminine din primele secole (…).♦ Interpretarea patristică a acestui pasaj este deopotrivă ecleziologică şi spirituală: femeia bărbătoasă simbolizează Biserica, soţia-model a lui Iisus. Ea încarnează, pe rând, rolurile de martiră, soţie şi mamă ideală (Epit. 31, 12). ♦ În [liturgica] romană pericopa se citeşte, de exemplu, în sărbătoarea sfintei Macrina (29 iulie)”[7]:

10: Cine va afla o femeie vrednică?

fiindcă una ca aceasta e mai preţioasă decât nestematele.

„Femeia bărbătoasă: curajul, bărbăţia (gr. ανδρεία), este una din virtuţile cardinale proclamate de filozofia greacă. Expresia femeia bărbătoasă mai apare în Sirah 26, 2 şi 28, 15. ♦ Textul Masoretic are femeia vrednică/puternică”[8].

11: Inima bărbatului ei are încredere într-însa;

una ca aceasta nu va avea lipsă de bune dobândiri,

„Augustin interpretează nuanţa războinică a versetului: Biserica jefuieşte lumea, ia de peste tot prada demonului (Serm. 37, 4)”[9].

12: căci ea lucrează toată viaţa spre binele bărbatului ei.

13: Adunând lână şi in, ea cu mâinile ei le face de folos.

„În tradiţia alexandrină, lâna şi inul sunt asociate contemplării realităţilor corporale, respectiv spirituale. Simbolismul este inversat la Didim (Epit. 31, 6; Evagrie, Schol. Pr. 373; Augustin, Serm. 37)”[10].

14: Ea e ca o corabie neguţătorind de departe:

aşa îşi agoniseşte traiul.

„Pentru Hipolit, această femeie-corăbier simbolizează Biserica adunând şi împărţind comoara cerului (BA, p. 339)”[11].

Un comentariu identifică această femeie cu credinţa în Dumnezeu: „Să o cunoaştem din acest cuvânt că este ca negustorul bun care încarcă în corabia lui nu numai un fel de marfă, ci toate felurile din care ştie că câştigă. Şi, dacă vede pe unul păgubit, nu-l pizmuieşte, ci pizmuieşte pe cei ce s-au îmbogăţit şi au rămas în casa lor. Urăşte tot lucrul păgubitor şi dă lucrul câştigat, ca să-l recumpere sporit. Se face rob lucrului câştigat, ca să-l vândă iarăşi. Şi întreabă pe cei ce nu-l pizmuiesc şi s-au îmbogăţit în casa lui: – Cum voi vinde aceasta şi cât voi câştiga?  Aşa este sufletul care voieşte să se întâlnească cu Dumnezeu, fără să se smintească. Nu-i ajunge sufletului un singur lucru, ci se îngrijeşte de tot lucrul câştigător. Iar de află vreun lucru păgubitor, fuge de el, ca să nu se păgubească.

Deci, fratele meu, socoteşte-te că vrei să te faci negustor care vrea să câştige pe Iisus. Şi negustoria care vrea să câştige pe acest Împărat stă departe de orice lucru care ne păgubeşte de El. Şi aceste lucruri care ne păgubesc de El sunt slava oamenilor, trufia, îndreptăţirea de sine, dispreţul, vorbirea care mânie pe altul, iubirea prisosinţei, lauda de sine, iubirea împrăştierii. Toate acestea sunt păgubitoare pentru negustorii care vor să câştige pe Iisus şi nu-i poate mulţumi de le au în magazia lor. Cercetează-te, deci, pe tine, frate, ce lucru este al tău şi mintea va afla care dintre ele rodeşte lui Dumnezeu şi care dintre ele se încrede în păcat, când ochii sunt răpiţi spre plăcere, sau limba este biruită de vreo grabă, sau inima ta se îndulceşte cu cinstirea omenească, sau urechile tale se bucură cu vorbirea împotriva cuiva. Căci toate acestea sunt păgubitoare minţii”[12].

15: Şi se scoală de-noapte

şi le dă casnicilor de mâncare

şi slujnicelor de lucru.

16: Ea vede o moşie şi o cumpără

şi cu roada mâinilor ei sădeşte stăpânire.

17: Îşi strânge cingătoarea pe mijloc

şi braţul şi-l întăreşte pentru lucru.

18: Din deprindere ştie că bine este a lucra

şi lampa ei nu se stinge toată noaptea.

19: Braţele şi le întinde spre ceea ce e de trebuinţă

şi mâinile şi le îndeamnă spre fus.

20: Mâinile i le deschide nevoiaşului

şi hrană îi întinde săracului.

21: Când bărbatul ei întârzie undeva, departe,

el nu duce grijă de cele de acasă,

căci toţi ai ei sunt îmbrăcaţi.

22: Soţului ei îi face haine cu ţesătură deasă,

iar ea e îmbrăcată în vison şi porfiră.

Haine cu ţesătură deasă: SEP 4 are haine căptuşite: „literal: duble. Veşmânt de lux, foarte scump. ♦ Haina dublă a fost interpretată ca simbolizând dubla natură a lui Hristos, divină şi umană (Augustin, Serm. 37, 17; Ambrozie, Tratatul despre Luca 8, 11). Inul [BBVA: vison] reprezintă lucrurile cereşti, iar purpura [BBVA: porfiră], Patimile lui Iisus: din amândouă este ţesut veşmântul credinţei (Ambrozie, Tobit 77)”[13].

23: Bărbatul ei devine om de cinste în cetate

când stă în adunare cu bătrânii ţinutului.

24: Ea face pânzeturi subţiri şi le vinde Fenicienilor,

şi cingători Canaaneenilor.

„Fenicienilor: menţiune în Codex Sinaiticus, fragment al unui manuscris minuscul”[14].

25: Gura şi-o deschide cu grijă şi măsură

şi rânduială-i pune gurii sale.

26: Ea se îmbracă în putere şi cinste

şi-n zilele ei de pe urmă se veseleşte.

27: Deprinderile casnicilor ei sunt pline de grijă,

iar ea nu-şi mănâncă pâinea în trândăvie.

„Aşadar, precum fiecăruia îi este necesară hrana zilnică, tot aşa de necesar este (fiecăruia) şi lucrul după putere”[15].

28: Iar gura şi-o deschide cu înţelepciune şi după rânduială.

În bunătate şi-a crescut copiii şi i-a îmbogăţit,

iar soţul ei o laudă:

29: „Multe fete au dobândit bogăţie,

multe au înfăptuit putere,

dar tu le-ai întrecut şi le-ai covârşit pe toate”.

30: Farmecele sunt mincinoase, deşartă-i frumuseţea femeii,

căci femeia înţeleaptă va fi binecuvântată,

şi ea să laude frica de Domnul.

„Ultimelor două stihuri din Septuaginta le corespunde un singur stih din Textul Masoretic: femeia care se teme de Domnul e preamărită”[16].

31: Daţi-i din roada mâinilor sale

şi lăudat în cetate să-i fie bărbatul!

„Bărbatul din acest ultim verset al Proverbelor va fi identificat de autorul Înţelepciunii [lui Solomon] cu Solomon însuşi, mirele Înţelepciunii (Înţelepciunea lui Solomon 8, 10). ♦ Textul Masoretic are: iar lucrările ei să o laude la porţi”[17].

„Foarte frumos este ca femeia gospodină să se îmbrace şi pe ea şi pe bărbatul ei cu haine făcute cu mâinile ei. Acest lucru îi bucură pe toţi: copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi toţi de Dumnezeu”[18].

---

[1] SEP 4/I, p. 485

[2] SEP 4/I, p. 485

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, V, 9

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIX, 2

[5] SEP 4/I, p. 486

[6] Învăţătură a celor 12 Apostoli, IV, 3

[7] SEP 4/I, p. 501

[8] SEP 4/I, p. 501 – Redăm aceste comentarii, deşi pretutindeni versiunea Anania, pentru care am optat ca text biblic de bază, preferă să se apropie de sensul ebraic, în cazul de faţă.

[9] SEP 4/I, p. 501

[10] SEP 4/I, p. 501

[11] SEP 4/I, p. 501

[12] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 19

[13] SEP 4/I, p. 502

[14] BBVA, p. 847

[15] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 37, 2

[16] SEP 4/I, p. 503

[17] SEP 4/I, p. 503

[18] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 67, 2-3

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 30

CAPITOLUL 30 – Alte proverbe.

„Aici începe secţiunea ce corespunde, în Textul Masoretic, cuvintelor lui Agur”[1]:

1: Pe acestea le spune omul către cei ce se încred în Dumnezeu; eu mă opresc.

2: Fiindcă eu sunt cel mai neînţelept dintre toţi oamenii

şi-n mine nu se află înţelepciunea oamenilor.

3: Înţelepciunea m-a învăţat-o Dumnezeu,

căci eu cunosc înţelepciunea sfinţilor.

„Textul Masoretic continuă ideea din 30,2: înţeleptul se autodenunţă mai departe ca ignorant. În Septuaginta, dimpotrivă, el se înfăţişează ca theodidact. ♦ Clement Alexandrinul aplică versetul la teologie: Dumnezeu nu Se lasă cunoscut decât prin Revelaţie (Stromate V, 71, 5 – 72, 1). Grigore din Nazianz, reluând această idee înainte de a vorbi despre Treime, comentează exemplul lui Solomon, instrument al Înţelepciunii divine fără ca el însuşi să aibă o înţelepciune proprie (Discursuri 20, 5)”[2].  „Omul nu poate vorbi despre Dumnezeu, nici nu poate da învăţături despre El, ci atât doar că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin puterea Lui”[3].

4: Cine S-a suit în cer şi S-a pogorât?

Cine Şi-a adunat vânturile în sân?

Cine a învelit apele într-o haină?

Cine stăpâneşte peste toate marginile pământului?

care Îi este numele?

sau care este numele copiilor Lui?

Cine S-a suit în cer şi S-a pogorât?: „ecouri în Iov 38, 5 sq. şi Ioan 3, 13. Lectură hristologică a versetului la Părinţi (vânturile şi apa fiind interpretate ca simboluri ale Duhului Sfânt). Cf. Evagrie, Schol. Prov. 281; Epit. 30, 3-4-4.8-9”[4].

5: Că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt în foc lămurite

şi El îi apără pe cei care-L cinstesc.

6: Nu adăuga tu la cuvintele Lui,

ca nu cumva El să te mustre, iar tu să devii mincinos.

„Versetul este citat, alături de Deuteronom 4,2 şi Apocalipsa 22, 18-19, pentru a împiedica orice adăugire la Scriptură (Origen, Com. In. 2, 100)”[5].

7: Două lucruri cer eu de la Tine,

şi să nu mi le iei în nume de rău atât cât eu trăiesc:

8: îndepărtează de la mine deşertăciunea şi minciuna

şi nu-mi da bogăţie sau sărăcie;

rânduieşte-mi ce trebuie, şi-i de-ajuns;

De ajuns: „elogiul autarkeiei[6] (care nu trebuie confundată cu autarhia, autoconducere). Autarkeia este idealul de viaţă al filozofului antic (în special stoic, dar nu numai), care îşi este suficient sieşi, precum zeul îşi este suficient sieşi. Autarkeia se deosebeşte radical de egoism, în măsura în care autarkul, care nu are nevoie de nimic de la nimeni, sare în ajutorul celorlalţi atunci când i se cere”[7].

9: ca nu cumva, săturându-mă, să devin mincinos şi să zic: Cine mă vede?;

sau, sărac fiind, să fur, şi-n deşert să jur pe numele lui Dumnezeu.

„Origen citează vv. 8 şi 9 alături de Deuteronom 8, 11-14, împotriva bogăţiei şi ghiftuirii, care duc la uitarea de Dumnezeu (Hom. Iez. 9, 5)”[8].  „Dacă e cineva sărac, să nu se apuce de furat şi să defaime apoi numele lui Dumnezeu. Dacă va fi bogat, să nu se îngâmfe, căci în bogăţia sa poate să devină mincinos şi în trufia lui poate să zică: cine mă vede?”[9].

„Prin bogăţie el înţelege săturarea peste măsură, iar prin sărăcie lipsa totală de cele necesare pentru viaţă; dar prin moderaţie să nu aibă cineva nici mai puţin nici mai mult decât cele necesare”[10].

10: Să nu dai un serv pe mâna stăpânului,

ca nu cumva el să te blesteme, iar tu să fii nimicit.

„Aici poate fi vorba de sclavul fugit de la stăpânul său, în căutare de azil. Textul Masoretic: Să nu-l învinuieşti (să nu-l ponegreşti) pe serv în faţa stăpânului său; în acest caz, urmările ar fi total disproporţionate”[11].

11: Urmaşii răi îşi blesteamă tatăl

şi nu-şi binecuvântează mama.

Versetul se poate aplica ereticilor: „De fapt, despărţindu-se de Părinţi, ei s-au împotrivit unii altora, neavând o unică opinie, ci trecând prin schimbări multe şi diferite”[12].

12: Urmaşii răi se cred a fi drepţi,

dar nu-şi curăţă deprinderile.

Textul Masoretic e, aici, mai explicit: Dar de excrementele lui nu s-a spălat.

13: Urmaşii răi au ochi trufaşi

şi cu genele ochilor se înalţă.

14: Urmaşii răi îşi au dinţii săbii

şi măselele cuţite,

ca să-i mistuie şi să-i înfulece pe neputincioşii pământului

şi pe cei ce mai sunt cu ei sărmani între oameni.

Secţiunea ce urmează (15-33) „cuprinde un grup de sentinţe numerice. Traducătorul face apel la cultura sa greacă: tartarul, la v. 16 [absent la Anania], o reminiscenţă din Homer, la v. 19”[13]:

15: O lipitoare avea trei fete preaiubite;

şi acestea trei n-o săturau,

iar a patra nu ajungea să spună: Destul!

„Metodiu al Olimpului citează de şase ori versetul în lucrarea sa despre lipitori. Pentru Hipolit, lipitorile simbolizează păcatul (Fr. Pr. 46-47). Origen vede în cele trei fete trei opinii eretice (BA, p. 303)”[14].

„Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere. Câteşitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică”[15].

16: Iadul şi dragostea femeii

şi pământul nesătul de apă

şi apa însăşi, şi focul nu vor spune: Destul!

17: Ochiul care-şi râde de un tată

şi necinsteşte bătrâneţea unei mame,

pe acela ciorile de pe vale să-l scoată

şi vulturii tineri să-l mănânce!

„Pentru Origen, mama bătrână este Biserica, prefigurată în Vechiul Testament de Sarra (BA, p. 303). ♦ Corbii [BBVA: ciorile]: după Evagrie, corbii îi hrănesc mistic pe cei drepţi, dar îi pedepsesc pe cei nedrepţi, scoţându-le ochii nedreptăţii, pentru că şi-au bătut joc de Dumnezeu, Tatăl tuturor, şi au dispreţuit ştiinţa (gnoza) care i-a născut (ibid., 294)”[16].

Se spun acestea „căci cei ce ne-au născut trebuie socotiţi ca un chip şi imitaţie a lui Dumnezeu”[17].

18: Trei sunt lucrurile pe care nu le pot înţelege,

iar pe al patrulea nu-l ştiu:

„Când e vorba de un lucru sensibil sau inteligibil, care se petrece mai presus de fire, sau de un cuvânt al Scripturii, atunci [Sfinţii] cunosc prin vedere înainte şi prin descoperire, dacă li se dă cunoştinţă despre acestea de la Duhul Sfânt. Iar dacă nu li se dă, ci spre folosul lor le rămâne lucrul necuprins, nu se ruşinează să spună adevărul şi să mărturisească neputinţa omenească, zicând: […], cum zice Solomon: Trei nu le cunosc, iar a patra n-o ştiu”[18].

19: urma vulturului când zboară,

căile şarpelui pe stâncă

şi cărarea corăbiei ce merge pe mare;

şi căile omului în tinereţile lui.

„Textul Masoretic are peste tot drumul, iar la sfârşit, în loc de căile omului la tinereţe, drumul omului în femeia tânără (imaginea trimite, clar, la actul împreunării). Imaginea din Textul Masoretic este logică, înscriindu-se în suita imaginilor precedente. Septuaginta preferă să dea un sens pudic, cu riscul ruperii firului logic. ♦ Referindu-se la Deuteronom 32, 11, Hipolit identifică vulturul cu Hristos, Cuvântul care se înalţă la cer (Fr. Pr. 52). Tot pentru Hipolit, Hristos este şi stânca pe care şarpele (diavolul) n-a putut lăsa nici o urmă (Fr. Pr. 53). Asociat cu Psalmi 76, 20, versetul înseamnă, pentru Isidor Pelusiotul, că natura divină este inaccesibilă înţelegerii omeneşti (Scrisori 416)”[19].

20: Aşa este calea femeii adultere:

se spală pe mâini de ceea ce a făcut

şi zice că n-a făcut nimic în afară de cale.

„Pentru Hipolit, spălarea femeii adultere trimite la convertirea Bisericii după o perioadă de idolatrie. Greşelile ei au fost şterse prin botez (Fr. Pr. 56)”[20].

21: De trei lucruri tremură pământul,

iar pe al patrulea nu-l poate suferi:

22: dacă o slugă domneşte,

dacă nebunul se satură de bucate

23: sau dacă slujnica îşi va alunga stăpâna;

sau dacă o femeie urâcioasă nimereşte bărbat bun.

„Slujnica ce-şi alungă stăpâna este, în ochii lui Origen, simbolul Bisericii neamurilor păgâne care, devenind mireasa lui Hristos, alungă Sinagoga, stăpâna ei naturală”[21].

24: Sunt pe pământ şi patru lucruri mai mici,

dar ele sunt mai înţelepte decât cele înţelepte:

25: furnicile, care sunt slabe,

dar îşi pregătesc vara hrană;

26: aricii, neam slab,

care-şi fac casele în piatră;

„Pentru Hipolit, cele patru vietăţi mici simbolizează neamurile păgâne care, în slăbiciunea lor, se apropie de Hristos”[22].

27: lăcustele, care nu au rege,

dar merg în rânduială ca la o poruncă;

28: şi salamandra, care se reazămă pe mâini şi poate fi lesne prinsă cu mâna,

dar locuieşte în castelele regilor.

Pentru versetele 24-28: „Eu nu mă leg de înţelesul ocolit al cuvintelor, ci după titlu (şi cartea e intitulată Pilde, le pătrund ca pe nişte enigme. E obiceiul la aceşti autori să împartă în diferite clase, din care una sunt pildele, fie ceea ce are un înţeles ocolit, fie ceea ce are un înţeles tainic. Aşadar, nu furnicile sensibile au o ştiinţă mai înaltă decât cea a învăţaţilor, ci cele care sunt desemnate sub forma Pildelor. Şi tot aşa trebuie să spunem şi despre restul animalelor”[23].

29: Şi trei sunt lucrurile care umblă sporind,

şi un al patrulea care merge bine:

„Hipolit pune în relaţie versetul cu Daniel 3, 24, scena celor trei tineri din cuptorul încins, protejaţi de puterea dumnezeiască. Al patrulea, cel ce păşeşte falnic, n-ar fi altul decât Iisus Hristos, tetramorf în heruvimi (cf. Iezechiel 1, 5), care străbate cerurile, pântecele Fecioarei, lumea, sălaşul morţilor, apoi din nou cerurile, pentru a se întoarce lângă Tatăl”[24].

30: puiul de leu, mai puternic decât toate fiarele,

care nu ocoleşte şi nici că se teme de vreo fiară;

31: cocoşul, care umblă semeţ printre găini;

şi ţapul care călăuzeşte turma;

şi regele care vorbeşte deschis în faţa unui neam.

„Tot la Iisus-Cuvântul se referă, după Hipolit, puiul de leu (cf. şi Facerea 49, 9), cocoşul (el deşteaptă de la începutul începuturilor inimile oamenilor), ţapul jertfit pentru ispăşirea păcatelor lumii (cf. Levitic 16, 15) şi, fireşte, regele amintit şi în Isaia 33,7. ♦ […] Pentru Evagrie, ţapul este diavolul care călăuzeşte turma celor necuraţi (ibid., 295)”[25].

32: Dacă te vei da pradă voioşiei

şi-ţi vei întinde mâna într-o ceartă, fără cinste vei fi.

33: Mulge lapte şi va fi unt;

stoarce nări şi va ieşi sânge;

smulge cuvinte: vor ieşi certuri şi vrajbă.

Versetul e folosit de Ava Varsanufie pentru a arăta că nu recomandă să se pună o regulă prea aspră începătorilor în viaţa duhovnicească [totodată, primele două stihuri sunt într-o formă uşor diferită]:  „Vă spun şi acum: Strânge laptele şi va fi unt; dar dacă strângi sânul în mână va ieşi sânge. […] Dacă vrea cineva să încovoaie un pom, sau o viţă, îl încovoaie treptat şi nu se frânge. Dar, dacă-l trage dintr-o dată, lemnul se frânge. Înţelege ce-ţi spun”[26].

„Sentinţa este, precum mi se pare, înţeleaptă. Căci a stimula mintea spre trebuinţa de-a spune ceva din cele necesare, când e îmbătată de gânduri negrăite şi plină de învăţături dumnezeieşti, nu înseamnă, după părerea mea, altceva decât a dori să se sature, ca de un lapte, de cugetări care tind fără măsură spre evlavie”[27].

---

[1] SEP 4/I, p. 479

[2] SEP 4/I, p. 480

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, V, 72, 1

[4] SEP 4/I, p. 480

[5] SEP 4/I, p. 480

[6] αυτάρκη – avtarki.

[7] SEP 4/I, p. 480

[8] SEP 4/I, p. 480

[9] Origen, Despre rugăciune, XXIX, 5

[10] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 20, 3

[11] BBVA, p. 845

[12] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, I, 14

[13] SEP 4/I, p. 482

[14] SEP 4/I, p. 482

[15] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 101-102

[16] SEP 4/I, p. 483

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[18] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 23

[19] SEP 4/I, p. 483

[20] SEP 4/I, p. 483

[21] SEP 4/I, p. 483

[22] SEP 4/I, p. 484

[23] Origen, Contra lui Celsus, IV, 88

[24] SEP 4/I, p. 484

[25] SEP 4/I, p. 484

[26] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 25

[27] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II