Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 11

CAPITOLUL 11 – Tot despre dreptate.

1: Cântarele înşelătoare sunt urâciune-n faţa Domnului,

dar cumpăna dreaptă Îi e bineplăcută.

Conform unui comentariu, aici nu se vorbeşte despre cântarul de mărfuri cel văzut, „ci de însuşi cântarul cuvintelor, care în faţa lui Dumnezeu este osândit îndată, fiindcă arată greutăţi drepte, dar în ascuns strecoară în locul lor pe cele false”[1]; e vizată vorba meşteşugită, ipocrizia.

2: Oriunde intră trufia, acolo va fi şi dispreţul,

dar gura celor smeriţi cugetă înţelepciune.

3: Când drepţii mor, lasă-n urmă păreri de rău,

dar pieirea necredinciosului e grabnică şi veseleşte.

4: În ziua mâniei averile nu vor folosi la nimic,

dar dreptatea va izbăvi din moarte.

„Versetul 4, omis în Septuaginta ediţia Rahlfs, este preluat din Versiunea Ebraică şi se află ca atare în vechile ediţii româneşti. Desigur, o prefigurare a Judecăţii de Apoi”[2].

„Aceste cuvinte aduc aminte inimii tale de ziua aceea în care nu-ţi va fi îndestulătoare mulţimea averilor şi nici nu te vor scăpa de munca veşnică”[3].

5: Dreptatea nevinovatului îndreaptă căile,

dar necredinţa se prăbuşeşte în nedreptate.

„Clement Alexandrinul citează versetul în Stromate, pentru a denunţa superficialitatea pocăinţei păgâne (II, 58, 3; 59, 1)”[4].  „Este, aşadar, o aparenţă de pocăinţă şi nu pocăinţă, atunci când ceri de multe ori iertare pentru păcatele pe care le-ai săvârşit de multe ori”[5], sau mai limpede, când repetăm cu seninătate păcatele odată iertate, cu gândul că ni se vor ierta identic la nesfârşit; unul ca acesta nu doreşte să se îndrepte, ci abuzează de iertare.

6: Dreptatea oamenilor drepţi îi va face liberi,

dar nelegiuiţii se prind în propria lor nimicnicie.

7: La moartea omului drept nu-i piere şi nădejdea,

dar lăudăroşenia necredinciosului îl va face să piară.

„Nu piere nădejdea: un fragment păstrat într-o catena creştină interpretează această nădejde în lumina credinţei în Înviere (PG 17, 189B)”[6].  „Că legea nu face zadarnice nădejdile celor care se exercită să trăiască potrivit raţiunii gnostice”[7].

8: Omul drept scapă din capcană,

iar necredinciosul îi ia locul.

9: Gura necredinciosului e laţ pentru cetăţeni,

dar priceperea drepţilor aduce spor.

10: În bunăstarea drepţilor înfloreşte cetatea,

11: dar prin gurile necredincioşilor se surpă.

Versetele 10-11, absente în Septuaginta, sunt preluate aici după Textul Masoretic.

12: Omul descreierat îi batjocoreşte pe cetăţeni,

dar mintosul le aduce linişte.

13: Omul care vorbeşte-n doi peri dă pe faţă sfaturi în adunare,

dar credinciosul în duh ascunde lucrurile.

„În duh, gr. πνοη: se poate înţelege şi în răsuflarea sa. Îşi ţine răsuflarea în loc să deschidă gura. Traducerea noastră [ca şi cea a lui Anania – n. n.] deschide însă spre unele sensuri patristice, ca, de pildă, acela propus de Origen în mai multe pasaje (Schol. Cant. PG 17, 272A; Com. Rom. 5, 2; 7, 6): versetul s-ar referi la tăcerea pe care credinciosul/iniţiatul o păstrează în ce priveşte tainele mântuirii în Hristos”[8].

14: Cei ce nu au cârmuire cad ca frunzele,

dar în sfatul bogat se află mântuire.

„Multa chibzuinţă [BBVA: sfatul bogat]: pentru tradiţia monastică, nu este vorba de a cere sfat de la toată lumea, ci de a cere sfat lui Dumnezeu sau duhovnicului pentru toate (Dorotei din Gaza, Instr. 5, 61; Ioan Casian, Conf. 2, 4)”[9].

„Când mintea şi raţiunea nu greşesc, ci conduc sufletul, atunci ele sunt cârmaciul sufletului. Într-adevăr, numai cel ce nu se schimbă are intrare la Cel neschimbat”[10].  „Luaţi seama, fraţilor, la înţelesul cuvântului; luaţi seama ce ne învaţă Sfânta Scriptură. Ne îndeamnă să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne socotim pe noi înşine înţelepţi, să nu credem că putem să ne cârmuim pe noi înşine. Avem nevoie de ajutor; avem nevoie de cel ce ne cârmuieşte după Dumnezeu. Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu. Căci ce zice?: Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele. Frunza e la început întotdeauna verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă pe încetul şi cade. Iar la sfârşit e dispreţuită, călcată în picioare. Aşa e şi omul necârmuit de cineva. La început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru liniştire, pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi, stingându-se pe încetul acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, care să-i reîmprospăteze şi reaprindă căldura, se usucă pe nesimţite, şi cade şi se face rob vrăjmaşilor, care fac din el tot ce voiesc. Iar despre cei ce-şi mărturisesc ale lor şi le fac toate cu sfat, zice: Mântuirea este întru sfat mult. Nu zice: întru sfat mult, în înţelesul că trebuie să se sfătuiască cu fiecare, ci să se sfătuiască în toate, fără îndoială cu cel în care trebuie să aibă încredere. Nici ca unele să le tacă, iar altele să le spună aceluia, ci toate să le mărturisească şi în toate să se sfătuiască, cum am zis, cu acela. Acesta are mântuirea întru sfat mult”[11].

„Fiindcă, deci, pricina tuturor lucrurilor întristătoare este neascultarea şi mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea şi zdrobirea inimii, cel ce doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să petreacă în supunerea faţă de un părinte încercat şi nesupus înşelării – care-şi are puterea într-o îndelungată deprindere şi în cunoaşterea celor dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa virtuţilor – şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu”[12].

15: Când se adună cu cel drept, omul rău face răul

şi urăşte sunetul temeliei.

„Sunetul temeliei: semnul aşezării stabile”[13].  SEP 4 a tradus prin glasul neclintirii. „Ioan Casian interpretează glasul neclintirii ca sfaturile pline de discernământ ale duhovnicilor (Conf. 1, 20)”[14].

Primul stih apare cu o altă formă într-un comentariu: „Cel viclean face răul când se împreună cu o voinţă de îndreptăţire. Cel viclean este diavolul. Deci el face răul când se împreună cu o pornire de îndreptăţire, adică cu o îndreptăţire ce ne-o dăm noi. Atunci are mai multă putere. Atunci ne vatămă mai mult. Atunci lucrează mai cu tărie. Căci când ţinem la voia noastră şi ne întemeiem pe dreptul nostru, atunci noi înşine uneltim împotriva noastră cu viclenie, convingându-ne că facem un lucru bun şi nu ne dăm seama că ne pierdem. Căci cum putem cunoaşte voia lui Dumnezeu, sau să o căutăm pe ea, când ne încredem în noi înşine şi ţinem la voia noastră?”[15].

16: Femeia de bunăcuviinţă e slava bărbatului,

dar femeia care urăşte dreptatea devine tron de necinste.

Leneşii nu sunt vrednici să aibă averi,

dar cei harnici se reazemă pe bogăţii.

„Leneşii se lipsesc de bogăţie; iar cei bărbaţi silitori se sprijină pe bogăţie. Se sprijină şi-L au pe Dumnezeu binevoitor şi apărător, îngrăşându-i prin binecuvântările de sus şi încununându-i cu o cinste atotstrălucitoare şi înfrumuseţându-i îmbelşugat cu măririle vestite”[16].

17: Omul milostiv îi face bine propriului său suflet,

dar cel nemilostiv îşi pierde şi trupul.

„După Evagrie, trupul din stihul al doilea ar simboliza tot sufletul, mai precis partea pătimaşă a sufletului, care devine preponderentă în cazul păcătosului (ibid., 127)”[17].

18: Necredinciosul face lucruri nedrepte,

dar seminţia drepţilor e răsplata adevărului.

19: Fiul cel drept se naşte spre viaţă,

dar prigonirea necredincioşilor sfârşeşte în moarte.

20: Urâciune în faţa Domnului sunt căile strâmbe,

dar toţi cei neprihăniţi în căile lor sunt bineveniţi.

21: Cel ce dă mâna întru nedreptate nu va rămâne nepedepsit,

dar cel ce seamănă dreptate, răsplată dreaptă va primi.

22: Frumuseţea femeii fără minte

e ca cercelul de aur în nările porcului.

La fel, „numele de creştin ne este […] ca o podoabă de aur: dacă-l purtăm nedemn, părem ca nişte porci cu belciug de aur”[18].

23: Orice dorinţă a omului drept e bună,

dar nădejdea necredincioşilor va pieri.

24: Sunt unii care risipesc ce e al lor şi fac mai mult

şi sunt alţii care adună ce nu e al lor şi sărăcesc.

„Pentru Evagrie, cei care-şi împrăştie/seamănă bunurile sporesc, întrucât le împrăştie în Duhul Sfânt; ceilalţi adună în trup, aşadar în regimul stricăciunii (ibid., 129)”[19].

Cei din primul stih reprezintă pe „omul care dă cele pământeşti şi trecătoare şi dobândeşte cele cereşti şi cele veşnice; celălalt, care nu dă nimănui, adună în chip zadarnic”[20].  „Este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul”[21].

25: Tot sufletul simplu e binecuvântat,

dar omul mânios nu arată bine.

„A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Şi câtă trebuinţă este să tăiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtător de moarte al duhului acestuia din adâncul sufletului nostru! Căci, mocnind acesta tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea cunoştinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască”[22].   „Să ne împăcăm cât mai grabnic cu duşmanii noştri şi să izgonim din sufletul nostru şi celelalte patimi. De ne necăjesc poftele ruşinoase, să le alungăm; de ne mână mânia spre răzbunare, să potolim patima aceasta arzătoare cu rostirea sfaturilor celor duhovniceşti, arătând cât de pierzătoare e patima aceasta. Omul mânios, spune Scriptura, nu este cu bună cuviinţă; şi iarăşi: Cel ce se mânie pe fratele său în deşert este vinovat gheenii focului (Matei 5, 22)”[23].  „Când această patimă a izgonit raţiunea şi a pus stăpânire pe suflet, face din om o adevărată fiară şi nu-i mai îngăduie să fie om, că nu mai are ajutorul raţiunii. Ce este otrava în animalele veninoase aceea este mânia în oamenii cuprinşi de furia mâniei”[24].

26: Cel ce ţine strânsura, pentru păgâni o ţine;

dar binecuvântare este pe capul celui ce dă.

„Nu scumpi produsele tale, îngreunând nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grâul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi hambarele. Nu aştepta vremuri de foamete, din dragoste de aur! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-ţi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mânia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi cu biciul neomeniei tale ranele celor în suferinţă”[25]; cuvântul e adresat speculanţilor, celor ce ţin strânsura pentru a avea profit cât mai mare. Aceasta e, însă, deşi combătută de Părinţi, modalitatea prin care s-au obţinut marile averi.

27: Cel ce plăsmuieşte sfaturi bune caută daruri bune,

dar pe cel ce caută răul, răul îl va ajunge.

28: Cel ce se încrede în avuţie, acela va cădea,

dar cel care-i ajută pe cei drepţi, acela se va ridica.

Prima parte a versetului e citată diferit în comentariul următor, fără însă a i se modifica sensul. „Despre cei ce au multă grijă pentru cele trupeşti se zice: Toată viaţa necredinciosului e înecată în grijă. Şi de fapt e cu adevărat neevlavios lucru să întindem cât ţine viaţa grija pentru cele trupeşti şi să nu arătăm nici o sârguinţă pentru cele viitoare; să cheltuim toată averea pentru trup, deşi nu are trebuinţă de multă osteneală, iar sufletului, care are atâta putinţă de creştere încât nu-i ajunge toată viaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm nici măcar o vreme cât de scurtă, sau, dacă ni se pare că-i închinăm puţină, să o facem aceasta fără vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa lucrurilor văzute”[26].

29: Cel ce nu se poartă bine cu casa lui, acela va moşteni vânt,

iar nebunul va fi sluga înţeleptului.

30: Din roada dreptăţii creşte pomul vieţii,

dar sufletele nelegiuiţilor vor fi ucise de timpuriu.

„După Evagrie, pomul vieţii este cel din mijlocul raiului: după săvârşirea păcatului, Adam nu mai are voie să-l atingă, întrucât a aruncat seminţele dreptăţii din care răsare pomul vieţii (ibid., 132)”[27].

„Pomul vieţii aduce nădejde muritorilor; cuvântul întunecos al lui Solomon şi-a găsit lămurirea astăzi”[28].

31: Dacă omul drept abia se mântuieşte,

atunci necredinciosul şi păcătosul unde se vor ivi?

„Versetul este citat în I Petru 4,18, după evocarea suferinţelor îndurate de creştini şi în perspectiva Judecăţii de apoi”[29].

În apărarea sa, Sfântul Pioniu foloseşte versetul de mai sus: „Cum vreţi voi să suferim noi acestea, ca drepţi sau ca vinovaţi? Dacă, într-adevăr, le suferim ca vinovaţi, de ce voi, care sunteţi acuzaţi de aceleaşi fapte, nu suferiţi acestea?[30] Iar dacă le suferim ca drepţi, ce speranţă mai aveţi, dacă cei drepţi suferă? Căci dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?”[31].

---

[1] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 13

[2] BBVA, p. 805

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[4] SEP 4/I, p. 436

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 59, 1

[6] SEP 4/I, p. 437

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 83, 1

[8] SEP 4/I, p. 437

[9] SEP 4/I, p. 437

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 51, 6

[11] Ava Dorotei, Felurite învăţături, V, 1

[12] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 15

[13] BBVA, p. 806

[14] SEP 4/I, p. 437

[15] Ava Dorotei, Felurite învăţături, V, 2

[16] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[17] SEP 4/I, p. 438

[18] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, IV, 1, 2

[19] SEP 4/I, p. 439

[20] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 56, 2

[21] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 35, 5

[22] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, IV

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXVIII, 6

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, X, 1

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VI, 3

[26] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 67

[27] SEP 4/I, p. 439

[28] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 8

[29] SEP 4/I, p. 439

[30] În discuţie era acuza adusă de către păgâni creştinilor, deoarece unii creştini au jertfit zeilor. De la cazuri izolate, păgânii au generalizat. Acuzau, însă, pe creştini pentru ceva ce făceau şi ei în mod frecvent, socotind a fi aceasta o virtute, iar nu o culpă. Totuşi, creştinilor le reproşau, generalizând în chip nedrept, aceleaşi practici. E aici şi cazul apostaţilor care vânează orice greşeală a vreunui credincios, extinzând-o apoi asupra tuturor credincioşilor. În acest procedeu, de la început până la sfârşit, recunoaştem o profundă josnicie, dacă josnicia suportă grade de comparaţie!

[31] Martiriul Sfântului Pioniu, IV, 16

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 10

CAPITOLUL 10 – Despre dreptate.

„Începe aşa-numita primă colecţie solomoniană (10, 1 – 22, 16). Titlul din Textul Masoretic, Proverbele lui Solomon, lipseşte din Septuaginta. Traducătorul Septuagintei a încercat să dea mai multă coerenţă corpusului de proverbe, destul de neomogen în Textul Masoretic”[1]:

1: Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl,

iar fiul nebun îşi întristează mama.

2: Nelegiuiţii nu se vor folosi de averi,

dar dreptatea va izbăvi din moarte.

3: Domnul nu va ucide cu foame sufletul celui drept,

dar viaţa celor necredincioşi o va surpa.

„Domnul nu va lăsa un suflet drept să piară de foame: Ciprian pune acest stih în legătură cu cererea din Tatăl nostru: pâinea noastră… După el, Proverbe 10, 3 este o garanţie că Tatăl nu-şi va lăsa înfometaţi credincioşii cu suflet drept (Rugăciunea domnească 21). ♦ o va răsturna [BBVA: o va surpa]: Evagrie vede în acest verset o dovadă a apocatastazei (ibid., 118)”[2].  Noi ne-am gândi, mai degrabă, la muncile iadului celui veşnic. Cât încă mai e vreme, adică în viaţa de aici, sunt necredincioşi a căror viaţă se răstoarnă, mişcată de Pronie. Dar necredinciosul surpat ca necredincios nu se mai răstoarnă, adică nu mai are posibilitatea revenirii.

„Nu-i poate lipsi celui drept hrana zilnică, fiindcă [aşa] este scris”[3]. Cu atât mai mult cu cât dreptul nu uită să-I ceară lui Dumnezeu aceasta în fiecare zi (Matei 6, 11; Luca 11, 3).  „Nu va omorî Domnul cu foame sufletul dreptului. Căci Se va da pe Sine însuşi ca pâine din cer şi va hrăni sufletele celor ce se tem de El”[4].  „Să ne desfătăm în Domnul, cugetând la cuvintele Duhului. Şi, primind poruncile şi învăţăturile mântuitoare care ne îndreaptă sufletele, să ne ferească Dumnezeu de postul cel cumplit, pe care şi profetul se sileşte să-l îndepărteze prin rugăciune, zicând: Domnul nu va omorî prin foamete sufletele drepţilor”[5].

4: Sărăcia îl umileşte pe om,

dar mâinile celor îndemânatici se îmbogăţesc.

Celor îndemânatici: „Literal: celor bărbaţi; celor vânjoşi, întreprinzători”[6].  „Clement Alexandrinul aplică totuşi versetul la femei, mai precis, la femeia bărbătoasă (literal: bărbată) (mulier virilis), în Pedagogul II, 128, 1; 129, 1”[7].  „A numit curajoşi pe cei care dispreţuiesc averile şi pe cei care împart cu uşurinţă avuţiile lor”[8].  „Scriptura spune: sărăcia umileşte pe om, adică sărăcia zgârcitului, pentru că bogaţii o fac pe săracii când e vorba să dea, ca şi cum n-ar avea”[9].  „Nu lămureşte oare Domnul pe toate fără ocol? După cum lumea este alcătuită din contrarii, din căldură şi frig, din uscat şi umed, tot aşa şi oamenii, din oameni care dau şi oameni care primesc”[10].

5: Fiul şcolit va fi înţelept

şi pe cel neşcolit îl va avea slugă.

6: Fiul grijuliu scapă de zăduf,

dar fiul nelegiuit se vatămă în spulberul secerişului.

„Nelegiuit aici îl desemnează pe omul care nu are o normă de conduită, criterii de a se conduce în viaţă; în opoziţie cu omul grijuliu (prudent, prevăzător, cu judecată)”[11].

Sau, „e vorba aici negreşit de cel ce se apropie de gnoză, că el, din pricina dorului de adevăr, are parte de primejdii, de frică, de suferinţe, de necazuri”[12]. Acesta ar putea fi închipuit prin fiul şcolit şi prin fiul grijuliu, care scapă de zăduf, însă întâi va avea de trecut prin el.

7: Binecuvântarea Domnului e pe capul celui drept,

iar gura necredincioşilor acoperită va fi cu plângere timpurie.

„Plângere timpurie: plus al Septuaginta, care trimite la ideea dispariţiei numelui, adică a descendenţei, în versetul [8]”[13].

8: Pomenirea drepţilor e cu laude,

dar numele necredincioşilor se stinge.

„Pomenirea fiecăruia dintre sfinţi, în ziua de sărbătoare rânduită, este un prilej de mare bucurie, comună poporului şi cetăţii, supuşilor şi dregătorilor, fiind aducătoare de mare folos duhovnicesc. Căci, precum spune înţeleptul Solomon, pomenirea cuviosului cu laude şi lauda dreptului bucură poporul. Şi aşa cum noaptea se aprind făcliile şi luminează spre folosul şi bucuria tuturor celor de faţă, tot aşa şi viaţa bineplăcută lui Dumnezeu şi sfârşitul cel fericit pe măsură, şi harul dăruit acestora pentru curăţirea vieţii lor, asemenea unei făclii luminoase prezente în mijlocul nostru prin pomenire, aduce celor adunaţi, deopotrivă, înţelepciunea duhovnicească şi tot folosul”[14].

9: Cel înţelept la inimă primeşte poruncile,

dar cel ce nu-şi păzeşte buzele se-mpiedică şi cade.

„Nu mă gândesc să spun vorbe multe pentru că, dacă aş face-o, m-aş putea feri şi mai greu de păcat”[15].

10: Cel ce umblă drept, umblă cu încredere,

dar cel ce-şi strâmbă căile va fi astfel cunoscut.

11: Cel ce face semne cu ochi viclean, întristare le adună oamenilor,

dar cel ce mustră cu îndrăznire e făcător de pace.

Primul stih: „Ochii care privesc cu poftă, clipitul ochilor, care înseamnă a face semn cu ochii, nu sunt altceva decât desfrânare cu ochii, pentru că prin ochi pofta îşi aruncă departe săgeţile ei. Ochii sunt corupţi înaintea întregului trup”[16].

Versul al doilea: „Aceste sfaturi vi le-am dat, spune Pedagogul, deşi, gândindu-Mă la mântuirea voastră, am vorbit mai cu asprime; am făcut asta pentru că cel ce mustră cu îndrăznire face pace”[17].

12: Izvor de viaţă este în mâna dreptului,

dar gura necredincioşilor va fi acoperită de nimicnicie.

13: Ura stârneşte gâlceavă,

dar iubirea îi acoperă pe toţi cei ce nu iubesc gâlceava.

„Dacă cineva sădeşte în sufletul său dragostea, chiar dacă a fost născut în păcate, chiar dacă a săvârşit multe fapte din cele oprite, poate să îndrepte ceea ce a greşit, dacă îşi măreşte dragostea şi face pocăinţă curată”[18].

14: Cel ce scoate înţelepciune din buze

îl bate cu toiag pe cel lipsit de inimă.

„Un comentariu anonim, transmis într-o catena (PG 64, 684D), glosează extraordinar pe marginea acestui verset: Spune ceva înţelept şi-l vei lovi pe duşman mai tare decât cu băţul. Nu vorba aspră doare, ci bunătatea”[19]. Desigur că acestea sunt valabile şi în funcţie de duşman, fiind destui aceia care ştiu doar de dresură.

15: Înţelepţii îşi tăinuiesc priceperea,

dar gura celui nesocotit se apropie de pustiire.

„Grigorie al Nyysei aplică prima parte a versetului la martiri şi înţelepţi, care nu-şi exteriorizează durerea (Hom. Cant. 15)”[20].  „Dacă deci ne-am făcut morţi firii de jos, strămutându-ne nădejdea vieţii de la pământ la cer, şi viaţa în trup s-a ascuns în noi, după cuvintele proverbului care zice: înţelepţii îşi ascund simţirea. De altă parte, aşteptăm să se arate în noi viaţa cea adevărată, care este Hristos, ca şi noi să ne arătăm întru slavă, prefăcându-ne într-o stare mai dumnezeiască. Deci aşa să auzim cele prezente, ca nişte morţi cu trupul, trăgându-ne, din cele ce se spun, spre înţelesul cel netrupesc. Căci cel mort patimilor şi poftelor va strămuta înţelesurile cuvintelor la ceea ce este curat[21] şi nepătat cugetând la cele de sus, unde este Hristos Cel aşezat la dreapta Tatălui, întru Care nu este patimă, uitând de gândurile coborâte şi josnice”[22].  Cuvântul referitor la martiri nu-l mai redăm, acela îndepărtându-se destul de mult de proverb; oricum, cei descrişi mai sus, vor primi cu uşurinţă şi martiriul, când s-ar cere aceasta, de vreme ce nu mai sunt legaţi de cele ale lumii.

„Înţelepţii îşi ascund simţirea. Cei mulţi cer ca garanţie dovedirea adevărului, nu se mulţumesc cu simpla mântuire pe care o dă credinţa”[23].  Gura celui nesocotit indică flecăreala şi glumele stupide: „Faţă de cei cărora le place să glumească, trebuie să tăcem şi să nu ţinem seama de cuvintele de prisos, aşa cum nu turnăm în paharele pline. Glumele de acest fel sunt primejdioase”[24].

16: Averea celor bogaţi e cetate tare,

dar sărăcia e pustiirea necredincioşilor.

„Bunăstarea materială e pusă pe seama prosperităţii morale”[25].

„Ce este această avere dacă nu Ierusalimul cel ceresc în care este împărăţia lui Dumnezeu? Bună este averea care face roade veşnice. Bună este averea care n-are nimic aici, fiindcă toată proprietatea este acolo”[26].

17: Faptele celor drepţi sunt făcătoare de viaţă;

dar roadele necredincioşilor, de păcate.

18: Învăţătura păzeşte dreptele căi ale vieţii,

dar învăţătura lipsită de mustrare se rătăceşte.

Variantă: Cel ce leapădă cercetarea, rătăceşte. „Că şi cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă la dialectică”[27],  „ca să nu fim înşelaţi, ca să nu fim amăgiţi de cei ce spun viclenii spre vătămarea ascultătorilor. Şi trebuie să învăţăm ştiinţa de a mustra, de a combate, ca să putem respinge părerile false ale sofiştilor”[28].

19: Buzele drepte acoperă gâlceava,

iar cei ce grăiesc ocări sunt tare lipsiţi de minte.

„Didascalia apostolilor (III, 15, 1-2) explică astfel al doilea stih al versetului: Cine blestemă un om fără nici un motiv se blestemă pe sine. ♦ Pentru Evagrie, duşmănia [BBVA: gâlceava] este răutatea, iar prietenia/iubirea, virtutea şi cunoaşterea lui Dumnezeu datorită cărora devenim prieteni ai lui Dumnezeu şi ai sfintelor puteri (ibid., 120)”[29].

Chiar cel doritor a rosti din Scriptură ori din vieţile Părinţilor e sfătuit: „Şi acestea să le grăim în chip prescurtat, aducându-ne aminte de cel ce a spus: Din multa vorbire nu lipseşte păcatul. Şi chiar dacă ne-ar spune gândul că cuvintele sau istorisirile sunt frumoase, să ne aducem aminte că nu suntem lucrători a celor grăite de noi şi să socotim că, chiar dacă zidim pe alţii grăind acestea, ne osândim şi mai mult, nefiind lucrătorii lor. Dar acestea să nu ne împiedice de la convorbirea despre cele dumnezeieşti. Căci e mai de folos să stăm de vorbă despre ele, decât despre cele fără rost. Însă, ca să nu cădem în semeţie, sau în gândul de a ne lăuda, trebuie să ne socotim aşa cum suntem de fapt, ca neîmplinitori ai celor grăite, deci ca unii ce le grăim spre osânda noastră”[30].

20: Din vorba multă nu vei scăpa de păcat,

dar cel ce-şi reţine buzele va fi prevăzător.

„Vorbăria multă, gr. πολυλογία: comentariile patristice opun simplitatea şi scurtimea rugăciunilor creştine vorbăriei păgâne sau fariseice, în sens peiorativ. În mediul monastic versetul este luat à la lettre : tăcerea mântuieşte (cu acest sens, Clement Alexandrinul, Pedagogul II, 52, 3-4 ; Ambrozie, De officiis ministrorum I, 3). Augustin reia versetul în rugăciunea finală din tratatul Despre Treime (XV, 28, 51). Origen glosează pe marginea termenului poliloghie opunându-l simplităţii şi unicităţii Cuvântului-Dumnezeu (Com. Io. V, 4-5 şi Filocalia V, 3-4)”[31].   „Căci cui nu-i este vădit că vorbirea deşartă nu e fără vină?”[32].

„Una este înţelepciunea lui Dumnezeu, pe când înţelepţii şi stăpânii acestui veac sunt numeroşi, dar pieritori. Unul este cuvântul lui Dumnezeu, dar multe sunt cuvintele străine de Dumnezeu. De aceea, bine s-a spus că mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire”[33].  „Mă întreb dacă nu cumva multa vorbire însemnează cuvinte multe, chiar şi dacă ar spune cineva cuvinte sfinte şi de mântuire? Dacă aşa stau lucrurile, atunci oricine care lasă să-i scape multe cuvinte de folos, tot vorbă multă face”[34].  „Trebuie să ne ferim şi de a spune nerozii. Că spune Scriptura: cu vorba multă nu vei scăpa de păcat. Flecăreala va fi pedepsită. Cel care flecăreşte se satură de el însuşi”[35].  „Căci unde e vorba de mulţime şi greşelile pot fi multe. Căci cum ar fi cu putinţă ca prin cuvinte multe să fii scutit de păcătuire?”[36].

21: Argint lămurit este limba dreptului,

iar inima necredinciosului se va stinge.

„Dreptul sau este pus la încercare fiind curăţit de multe ori, ca argintul, ca să ajungă monedă a Domnului şi să fie marcat cu pecetea cea împărătească, sau arată că are o învăţătură pusă la probă, înţeleaptă, lăudabilă şi vrednică de primit, când învăţătura este curăţită bine de pământ, adică atunci când sufletul gnostic se sfinţeşte în multe chipuri, abţinându-se de la aprinderile cele pământeşti”[37].

22: Buzele drepţilor ştiu lucruri înalte,

dar cei fără minte mor în sărăcie.

„Dacă Domnul este adevărul şi înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, precum şi este, să fie arătat că adevăratul gnostic cunoaşte pe Domnul şi, prin El, pe Tatăl Lui. Că el înţelege spusa buzele drepţilor cunosc cele înalte”[38].

23: Binecuvântarea Domnului e pe capul dreptului;

ea îl îmbogăţeşte, şi întristare-n inimă nu i se va adăuga.

„Văzând multele căi ale virtuţilor dăruite de Domnul tuturor oamenilor, care au un singur scop şi duc toate spre unica ţintă a mântuirii, să nu fim fără grijă de mântuirea noastră, nici să nu pierdem timpul dat nouă spre mântuire, ştiut fiind că nu-l mai putem dobândi iarăşi”[39].

24: Nebunul face răul râzând,

dar înţelepciunea naşte în om lucrarea minţii.

„Creştinismul ascetic, şi nu numai el, condamnă râsul care însoţeşte desfrânarea. Cf. şi Clement Alexandrinul, Pedagogul III, 29, 2. Dar râsul nu e condamnat în sine. Într-o celebră apoftegmă, Antonie [cel Mare] explică unui vânător şi, implicit, propriilor săi discipoli, că sufletul încordat tot timpul riscă să pleznească la un moment dat, precum coarda unui arc. De aceea, asceza se cuvine agrementată la răstimpuri cu umor, în doze moderate (Pateric, Antonie 13)”[40].

„Nebunul săvârşeşte nelegiuire prin râs. Astfel şi noi, când râdem la spectacole ruşinoase şi înjositoare săvârşim fărădelegi, şi nu mici fărădelegi, ci din cele mai demne de pedeapsă, fiindcă vedem lucruri aparent mărunte, dar care în realitate sunt foarte primejdioase”[41].  Comentariul poate părea multora căzut în desuetudine, dar sunt destule spectacole azi atingând decadenţa celor din Imperiul roman ajuns la crepuscul.

25: Necredinciosul se scufundă-n nimicnicie,

dar dorinţa dreptului e bineprimită.

26: Când trece furtuna, necredinciosul piere,

dar dreptul se fereşte şi pe totdeauna scapă.

27: Aşa cum agurida strică la dinţi şi fumul la ochi,

întocmai e fărădelegea pentru cei ce o fac.

28: Frica de Domnul adaugă zile,

dar anii necredincioşilor se vor împuţina.

„Frica de Domnul adaugă zile, care sunt părţi ale Înţelepciunii. Prin urmare, frica de Domnul adaugă înţelepciune, după Evagrie (ibid., 122)”[42].

„După cum zilele sunt o porţiune a vieţii care merge înainte, tot aşa şi frica este început al dragostei; prin creştere ajunge credinţă, apoi dragoste”[43].

„Este, fără îndoială, un sfârşit al lumii. Dar Dumnezeu, văzându-ne pe noi făcând cele plăcute Lui, prelungeşte timpul. Căci s-a zis: Dreptatea adaugă zile, iar anii celor necredincioşi se vor împuţina. Fiindcă porunca lui Dumnezeu e cea care stabileşte hotarul vieţii omeneşti”[44].

29: Veselia petrece cu drepţii,

dar nădejdea necredincioşilor va pieri.

30: Frica de Domnul e întărirea cuviosului,

dar prăbuşire le vine celor ce săvârşesc răul.

„În limba originală, cuvios poate însemna şi sfânt”[45].

31: Dreptul niciodată nu se va clinti,

dar necredincioşii nu vor locui pământul.

32: Din gura celui drept picură înţelepciune,

dar limba nedreptului va pieri.

„Orice timp este timp de încercare pentru oameni; nici chiar cel care cugetă zi şi noapte la legea lui Dumnezeu şi se străduieşte să îndeplinească cuvântul gura celui drept rodeşte înţelepciune, nici măcar acela nu este scutit de ispită”[46].

Limba nedreptului va pieri: s-a socotit a fi vizaţi aici sofiştii şi ereticii.  „În chip echivoc sofistica se numeşte înţelepciune, aşa cum e numit şi adevărul”[47].  „Învăţătura eresurilor este dreptate vicleană”[48].

33: Din buzele oamenilor drepţi picură daruri,

dar gura necredincioşilor e ticăloasă.

„După Evagrie, gura necredincioşilor simbolizează aici mintea, care o ia razna (ibid., 124)”[49].

---

[1] SEP 4/I, p. 433

[2] SEP 4/I, p. 433

[3] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea domnească, XX

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, 4

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, II, 8

[6] BBVA, p. 803

[7] SEP 4/I, p. 433

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 129, 1

[9] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 30, 4

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 55, 1

[11] BBVA, p. 803

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 35, 4

[13] SEP 4/I, p. 433

[14] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XXVIII, 1

[15] Origen, Contra lui Celsus, V, 1

[16] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 70, 2

[17] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 86, 1

[18] Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, 38, 4

[19] SEP 4/I, p. 434

[20] SEP 4/I, p. 434

[21] De aici desele dificultăţi de comunicare între oameni, cei trupeşti coborând toate înţelesurile la măsura lor.

[22] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[23] Clement Alexandrinul, Stromate, V, 18, 3

[24] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 57, 3

[25] BBVA, p. 804

[26] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 93

[27] Origen, Contra lui Celsus, VI, 7

[28] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 35, 5-6

[29] SEP 4/I, p. 434

[30] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 469

[31] SEP 4/I, p. 435

[32] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 3

[33] Origen, Despre rugăciune, XXI, 2

[34] Origen, Filocalia, V, 3

[35] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 52, 4

[36] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 263, 4

[37] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 60, 1

[38] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 52, 6

[39] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 43

[40] SEP 4/I, p. 435

[41] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VI, 11, 58

[42] SEP 4/I, p. 436

[43] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 53, 3

[44] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 642

[45] BBVA, p. 805

[46] Origen, Despre rugăciune, XXIX, 9

[47] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 47, 4

[48] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 79, 3

[49] SEP 4/I, p. 436

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 9

CAPITOLUL 9 – Înţelepciunea cheamă la prietenie.

 

„Epilogul primei părţi. Capitolul 9 constituie concluzia şi încununarea primei colecţii din Proverbe […]. Septuaginta are douăsprezece stihuri în plus faţă de Textul Masoretic […]. Pasajul se încheie în Textul Masoretic printr-o evocare a femeii smintite; în Septuaginta el se încheie, simetric, cu o exhortaţie din partea înţeleptului”[1]:

1: Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă

şi pe şapte stâlpi a întărit-o;

„Numărul 7 e simbolul perfecţiunii; în cazul de faţă, garanţia statorniciei şi durabilităţii”[2].  „Tradiţia iudaică vedea în cei şapte stâlpi cele şapte ceruri, cele şapte zile ale creaţiei sau primele şapte cărţi ale Bibliei. În contextul cosmologic furnizat de capitolul anterior, cei şapte stâlpi (sau coloane) trimit şi la cele şapte planete, casa Înţelepciunii fiind asimilată întregului cosmos. Scrisorile pseudo-clementine văd în cei şapte stâlpi simbolul celor şapte patriarhi, de la Adam la Moise, care deschid calea Înţelepciunii (18, 4; 17, 4). Începând cu Hipolit, Ciprian şi Origen, casa cosmică devine simbolul trupului lui Hristos, Templu cosmic sprijinit pe şapte coloane (cf. şi Augustin, Cetatea lui Dumnezeu XVII, 20)”[3].  „Scriptura obişnuieşte să numească înţelepciunea şi casă”[4].

„Eu cred că aici este vorba despre întruparea Domnului. Căci n-a fost făcută de mâna oamenilor, nu printr-o lucrare omenească s-a zidit acest templu în trupul Fecioarei”[5].  Fiul, identificat cu Înţelepciunea, „a fost întrupat (trimis) de către Tatăl, deşi Solomon zice: Înţelepciunea (deci Fiul, n. tr.) Şi-a clădit Sieşi casă, iar fericitul Gavriil a atribuit facerea trupului lucrării Duhului, când a grăit Sfintei Fecioare. Căci zice: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri (Luca 1, 35). Aceasta ca să înţelegi iarăşi că Dumnezeirea este una după fire, înţeleasă în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh, deci că nu lucrează fiecare în mod împărţit în ceva din cele ce sunt (cele create), ci orice s-ar spune că se face prin Unul este numaidecât operă a întregii firi dumnezeieşti.. Căci Sfânta Treime fiind Una prin deofiinţime, Una este numaidecât şi puterea Ei în toate. Căci toate sunt din Tatăl prin Fiul în Duhul”[6].  „Atunci când, după cum s-a scris, Înţelepciunea Şi-a zidit Sieşi casă, Dumnezeu-Cuvântul Şi-a alcătuit cortul mai adevărat, adică templul [trupul] din Fecioara, şi S-a pogorât în el, în mod neînţeles şi demn de Dumnezeu, Cel ce este în sânul lui Dumnezeu şi Tatăl, şi S-a făcut om, ca să li se facă nor celor deja luminaţi şi care umblă ca în timpul zilei, după spusa lui Pavel (Romani 13, 13), care-i umbreşte şi care potoleşte dogoarea patimilor din slăbiciune, iar celor ce sunt încă în neştiinţă şi rătăcesc şi petrec în noapte şi întuneric le este foc luminător şi le dăruieşte căldura Duhului”[7].  „Nici noi nu tăgăduim că trupul Domnului a fost zămislit de Duhul Sfânt, dar afirmăm că trupul a fost zămislit în conlucrare cu Duhul şi adăugăm că Fiul lui Dumnezeu şi-a creat omul Său, aceasta spunând şi mărturisind, în Scripturile Sfinte, Însuşi Duhul Sfânt: Înţelepciunea Şi-a zidit casă. – Vezi, aşadar, că a fost zidit şi desăvârşit de Fiul lui Dumnezeu ceea ce s-a zămislit de către Duhul Sfânt. Nu pentru că una ar fi lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi alta cea a Duhului Sfânt, ci pentru că prin unitatea Dumnezeirii şi a slavei lucrarea Duhului este zidirea Fiului lui Dumnezeu şi zidirea Fiului lui Dumnezeu este conlucrare a Duhului Sfânt”[8].  „Deci fiindcă doriţi să vă faceţi casă a lui Hristos, folosiţi-vă negreşit şi de cel mai bun Meşter pentru construcţia mântuirii voastre, fără de Care nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Acesta e Hristos, Economul şi Constructorul mântuirii voastre, Ziditorul duhurilor şi al trupurilor”[9].

2: jertfele şi le-a înjunghiat,

vinul şi l-a dres în pahar

şi masa şi-a pregătit-o;

„Părinţii raportează înjunghierea la jertfa lui Iisus, a profeţilor şi a martirilor Bisericii; această lectură euharistică urcă până la Ciprian (Test. ad Quir. II, 2). ♦ carafă [la Anania: pahar]: propriu Septuagintei. Termenul exact este krater, vasul special folosit la banchetele greceşti pentru amestecarea vinului cu apă după proporţiile stabilite de conducătorul banchetului. Termenul mai apare în descrierea mobilierului Cortului mărturiei: Ieşirea 25, şi în Cântarea Cântărilor 7, 3. Pentru Evagrie, carafa este ştiinţa spirituală ce cuprinde raţiunile privitoare la cele netrupeşti şi trupeşti, judecata şi providenţa (ibid., 104). ♦ Hipolit vede în vinul amestecat [la Anania: dres] darul pe care Duhul Sfânt îl face Bisericii prin Înţelepciune (Fr. Pr. 40, 44)”[10].

„Ospăţul – adică a pregătit hrană tare pentru cei care au, prin obişnuinţă, simţirile sufletului deprinse cu o astfel de hrană. […] A dres în pahar vinul său – numeşte pahar participarea obştească a întregului popor la bunuri; din acest pahar este îngăduit tuturor să scoată, în deplină libertate, atât cât poate fiecare şi cât îi este de folos. Numeşte masă hrana spirituală a sufletului”[11].  „În zilele ce vin, Duhul cel Sfânt vă va ospăta, cu bucurie, dimineaţa şi seara. Nimeni să nu lipsească de bună voie de la acest ospăţ duhovnicesc. Să luăm parte cu toţii la paharul cel cumpătat pe care Înţelepciunea l-a umplut şi ni l-a pus deopotrivă înaintea tuturor, ca fiecare să bea din el atâta cât poate”[12].  Dumnezeu-Cuvântul „fiind învăţătorul tuturor raţiunilor dumnezeieşti, atât al celor din lucrurile văzute, cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute, şi să bea, ca pe un sânge, cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile. Pe acestea le-a pregătit Înţelepciunea în chip mistic încă de odinioară [din vremea Vechiului Testament], dregând vin şi aducând jertfe, precum se spune la Proverbe”[13].

3: slugile şi le-a trimis

să facă-naltă strigare la pahar, zicând:

Slugile sau „servitorii: Clement Alexandrinul vede în ei simbolul profeţilor care L-au prevestit pe Domnul (Strom. I, 17, 3), iar Hipolit, simbolul apostolilor (Fr. Pr. 42). Aceeaşi interpretare la Evagrie (ibid., 105)”[14].  „Profeţii, pentru că au fost trimişi şi inspiraţi de Domnul, […] sunt slujitori. Dar chiar dacă filosofia greacă nu cuprinde întreaga măreţie a adevărului şi, mai mult, chiar dacă este neputincioasă să pună în practică poruncile Domnului, totuşi pregăteşte drumul celei mai împărăţite învăţături, înţelepţeşte într-un oarecare fel pe cel care crede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi formează mai dinainte felul de gândire şi-l face în stare să primească adevărul”[15].  Altfel zis, chiar dacă inferioară Scripturii, filosofia este, la rându-i, slujitoare sau slugă a învăţăturii dumnezeieşti.

4: „Cel simplu, neînvăţat, să treacă pe la mine!”

Iar celor nemintoşi le-a zis:

„După cum cei bolnavi au nevoie de ştiinţa medicală, tot aşa cei neînţelepţi au nevoie de înţelepciune”[16].

5: „Veniţi şi mâncaţi pâinea mea

şi beţi vinul pe care l-am dres pentru voi!

„După Evagrie, Înţelepciunea se adresează aici începătorilor, dat fiind că nu aminteşte de carnea spirituală, hrana destinată celor desăvârşiţi, conform învăţăturii pauline din Evrei 5, 14 (ibid., 107)”[17].

„Prin aceasta se îmbie înţelepciunea celor flămânzi şi Domnul laudă pe cei ce flămânzesc (cf. Matei 5, 6) după o astfel de hrană”[18].  „Hrănită cu astfel de pâine a Înţelepciunii, mintea s-a înnoit iarăşi în întregime şi cu toată deplinătatea, aşa cum fusese creat omul la început, după chipul lui Dumnezeu şi după asemănarea Lui”[19].  „Hrana trupului se face lunecoasă prin dinţi, dar fapta acestora e cale spre viaţă. Iar lucrurile virtuoase şi grele ale înţelesurilor dumnezeieşti sunt sfărâmate ca de un dinte de forţa cugetării şi fapta aceasta hrăneşte sufletul. Astfel, înţelepciunea, întinzându-ne masa dumnezeiască şi duhovnicească, zice: Veniţi [şi] mâncaţi pâinea mea”[20].

„Tu, Doamne, care eşti înţelepciunea celor săraci de înţelegerea cea dreaptă, ai spus: Veniţi, mâncaţi pâinea Mea şi beţi vinul pe care l-am pregătit vouă. Drept aceea, crezând iubirii Tale negrăite de oameni, vin, Doamne, eu cel ce sunt cu adevărat sărac cu înţelegerea, ca unul ce greşesc în cele ce le săvârşesc, şi mă rog Ţie: Dă-mi darul Tău, Preaîndurate, ca hrană duhovnicească, şi Duhul Tău ca băutură”[21].  Această unire a omului cu Dumnezeu are, desigur, şi efecte: „Căci din belşugul puterii dătătoare de viaţă se întinde sfânta hrană şi băutură. Şi vor vieţui inimile celor ce Te mănâncă pe Tine în veacul veacului (Psalmi 21, 27). Căci, fiind veşnic şi nestricăcios, îi faci pe cei ce Te mănâncă nestricăcioşi şi-i călăuzeşti spre veşnicie, prin lucrarea covârşitoare proprie Ţie. […] Astfel, prin toate simţurile înţelegătoare hrăneşti pe ai Tăi, veselindu-i, Prea Iubitorule de suflet, Doamne, făcându-Te lor lumină, viaţă şi desfătarea mai presus de toate bunătăţile cele mai presus de fire”[22].

„Cu dreptate, deci, e lăudată de către Scripturi Înţelepciunea bună şi mai presus de înţelepciune, înfăţişând-o ca un pahar tainic şi iubind sfânta lui băutură, iar mai înainte de aceasta oferind cu glas înalt hrana tare celor ce o doresc din nevoia cea bună de ea. Deci Înţelepciunea dumnezeiască îmbie la hrana îndoită: la cea tare şi durabilă şi la cea lichidă şi curgătoare[23]; şi oferă şi procură din pahar bunătăţile ei providenţiale. Paharul, fiind rotund şi larg deschis, este simbol al providenţei fără început şi fără sfârşit venind peste toate şi cuprinzătoare a tuturor. Pe lângă aceea, deoarece îndreptându-se spre toate, rămâne în sine însăşi şi în identitatea nemişcată; sau rămâne totodată cu desăvârşire fixată fără ieşire de sine, paharul rămâne şi el statornic şi negolit. Se mai spune că Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă şi în ea dăruieşte şi mâncările tari şi băuturile şi paharul, ca să fie tuturor celor ce se adună în chip dumnezeiesc la cele dumnezeieşti vădit ca Cel ce e Cauzatorul existenţei şi al bunei existenţe şi providenţa desăvârşită şi iese la toate şi este în toate şi cuprinde toate; şi iarăşi că este în Sine prin depăşirea tuturor şi nu e nimic în nimic prin nimic; ci e ridicat (scos) din toate, fiind Acelaşi în Sine la fel şi etern şi stând  şi rămânând şi fiind pururea  în acelaşi fel şi neieşind nicidecum în afară de Sine, nici din Scaunul său şi nepărăsind stăruirea în locaşul său nemişcat. Dar şi în aceasta se află lucrând toate cele bune şi împlinind purtările de grijă desăvârşite. Şi îndreptându-se spre toate, rămâne în Sine, şi stând pururea şi mişcându-se, nici nu stă, nici nu se mişcă, ci, cum ar zice cineva, având lucrările providenţiale în perseverenţă şi perseverenţa în providenţă, în mod conatural  cu toate şi totodată mai presus de fire[24]. Dar care e hrana tare şi cea lichidă? Căci acestea sunt lăudate ca dăruite şi providenţiate de înţelepciunea cea bună. Hrana tare socotesc că e mijlocul desăvârşirii şi identităţii înţelegătoare şi durabile, prin care cele dumnezeieşti se împărtăşesc – ca o cunoştinţă statornică, puternică, unitară şi neîmpărţită – acelor simţiri înţelegătoare prin care preadumnezeiescul Pavel, după ce a primit-o de la înţelepciune, o predă ca hrană cu adevărat tare (cf. Evrei 5, 14). Iar cea lichidă e cea care se varsă şi se îndreaptă spre toate printr-o curgere grăbită şi prin multe, variate şi împărţite forme călăuzind pe cei ce o primesc potrivit lor spre bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu cea simplă şi neclătinată. De aceea Scripturile dumnezeieşti aseamănă cele dumnezeieşti şi inteligibile şi cu roua şi cu apa şi cu laptele şi cu vinul şi cu mierea, pentru puterea lor de viaţă născătoare ca prin apă şi crescătoare ca prin lapte, de viaţă întăritoare ca prin vin şi curăţitoare şi păzitoare ca prin miere. Căci acestea le dăruieşte Înţelepciunea dumnezeiască cu îmbelşugare celor ce se apropie, procurându-li-se şi revărsându-li-se printr-o bogăţie de ospeţe fără lipsuri. Căci aceasta înseamnă a se ospăta cu adevărat. Şi de aceea e lăudată ca făcătoare de viaţă şi hrănitoare de copii şi înnoitoare şi desăvârşitoare[25] (cf. 9, 5.11)”[26].

6: Lăsaţi deoparte nerozia şi veţi trăi,

pentru ca în veac să împărăţiţi;

căutaţi lucrarea minţii, ca să puteţi trăi,

şi drept călăuziţi-vă înţelegerea prin cunoaştere”.

Versetele 1-6 reprezintă „ospăţul Înţelepciunii: fragment des invocat de Părinţi, care-l interpretează în cheie hristologică, ecleziologică şi euharistică”[27].

Pentru ca în veac să împărăţiţi: „Stihul e preluat din Codicii Vaticanus şi Sinaiticus”[28].

Lucrarea minţii, aici, ca şi în alte locuri, înseamnă raţiunea, gândirea raţională.

7: Cel care-i ceartă pe cei răi îşi va atrage dispreţ,

iar cel care-l mustră pe cel necurat se necinsteşte pe sine.

8: Nu-i mustra pe cei răi, ca să nu te urască;

mustră-l pe cel înţelept, şi el te va iubi.

„După Evagrie, cei răi nu trebuie certaţi atunci când greşesc, ci trebuie să li se vorbească despre frica de Dumnezeu (ibid., 108)”[29].

„Nu e de folos mustrarea fără o dreaptă judecată, nici să se osândească toţi cu asprime, ci să se ţină seama de ceea ce s-a scris: Nu învinui pe cei răi, ca să nu te urască. Căci ura e păgubitoare. De aceea trebuie să vorbim, după cum s-a scris, mai degrabă la urechile celor ce ascultă (v. 9). Căci lumea este iubitoare de păcate, iar Domnul e îndreptător al celor ce nu se cade să fie săvârşite. Iar îndreptarea se cuvine să fie făcută de multe ori prin certare. Căci păcatului i se pune capăt prin certarea celor care-L iubesc şi mustrarea răutăţii înseamnă lovirea celor ce o practică. Când, deci, necesitatea cheamă pe învăţător şi modul vindecării porunceşte să se recurgă la mustrări, cel îndrumat fără voie prin ele se supără. Şi atunci odrăslesc relele, desigur relele din ură”[30].

Înţeleptul, prin care vom înţelege pe înduhovnicit, „chiar dacă se întâmplă să cadă cândva în vreo greşeală din răpire sau neştiinţă, dacă i se aduce aminte acest lucru de către unul din fraţi, nu respinge îndată aducerea-aminte socotind-o un sfat al unui frate oarecare; ci, primind-o ca pe un îndemn al întâi-stătătorului, sau, mai bine zis, ca pe porunca lui Hristos, se îndreaptă. Şi mai întâi slăveşte pe Dumnezeu Care l-a pus în mişcare pe fratele să-i spună din iubire cele cuvenite; după care, socotind intervenţia lui ca pe o poruncă şi mustrarea lui ca pe o judecată dumnezeiască, se arată pe sine însuşi din faptele lui înţelept şi drept”[31].

9: Deschide-i înţeleptului o cale, şi el va fi mai înţelept;

învaţă-l pe cel drept să cunoască, şi el mai multă cunoaştere îşi va dobândi.

Deschide-i înţeleptului o cale „= Dă-i înţeleptului o şansă”[32].  „Formula […] dă-i înţeleptului prilej… a devenit formulă de încheiere în stilul epistolar, mai ales la monahi. Cf. Vasile cel Mare, Scrisori 159, 2; 260, 5 etc.”[33].  „Aceste cuvinte spuse în rezumat sunt suficiente pentru creştini, căci cu seminţele mici se va putea cultiva cea mai mare parte a credinţei, cu ajutorul ce-l va da Duhul”[34].

„Cei ce au primit talantul, îndată au pus în lucrare talantul şi l-au adus Stăpânului. Căci aşa se arată cu adevărat sufletele care îl află şi îl păzesc, neavând nevoie de cuvinte îndelungate ca să-l folosească, nici de mulţi ani sau multe luni ca să nască rodul, ci cuprind sfârşitul înţelegerii chiar în începutul învăţăturii primite ca ucenici. Căci zice Sfânta Scriptură: Dă înţeleptului prilej, şi va fi mai înţelept; dă cunoştinţă dreptului, şi va adăuga în a primi”[35].  „Păcatul se porneşte totdeauna cu multă furie împotriva virtuţii; dar nu numai că nu o vatămă, dimpotrivă, o face mai puternică în luptă. Atât de mare e puterea virtuţii, că biruie pe cei ce o fac să sufere; iar când e pusă să lupte este mai tare decât cei ce-i duc război”[36].

10: Începutul înţelepciunii e frica de Domnul,

iar sfatul celor sfinţi e cunoaşterea;

căci a cunoaşte legea e datul cugetului bun;

Ultimul stih apare doar în Septuaginta. „Evagrie glosează pe marginea acestui verset afirmând, paradoxal, că practicarea poruncilor precede cunoaşterea lor, întrucât purificarea este anterioară cunoaşterii (contemplaţiei). După Evagrie, există în om o credinţă înnăscută, naturală, care-l călăuzeşte pe drumul desăvârşirii înainte ca el să cunoască Legea (ibid., 109)”[37].

11: că-n acest chip vei trăi mult

şi anii vieţii tale ţi se vor adăuga.

„Legea făgăduieşte nemurirea celor care voiesc să trăiască înţelept şi drept”[38].

12: Fiule, dacă eşti înţelept pentru tine, înţelept vei fi şi pentru vecinii tăi;

dar dacă te dovedeşti rău, singur îţi vei purta răul.

Cel ce se reazemă pe minciună, acela păstoreşte vânturile

şi tot aşa se ţine după păsări zburătoare;

fiindcă el a părăsit căile propriei sale vii

şi osia gospodăriei sale a abătut-o de la drumul cel drept;

el umblă prin pustiu fără de apă

şi prin pământ făcut pentru secetă,

şi nerodire-şi adună cu mâinile.

La primele două versuri, „Ioan Gură de Aur explică: Dacă nu şi-ar fi de folos decât lui însuşi, n-ar mai fi înţelept (Patm. 161)”[39].  Via: „Evagrie trimite la Ioan 15, 1.5, identificând via cu Iisus (ibid., 111)”[40].

„Aşa e natura răului: este pierzătoare numai pentru cei ce-l au. Virtutea, dimpotrivă, este de folos nu numai celor ce o au, ci poate folosi şi semenilor”[41].

Stihurile 3-9 apar doar în Septuaginta.  „Paşte vânturile şi [urmăreşte] păsările-n zbor sunt expresii proverbiale curente în greacă”[42].  Stihurile se pot aplica ereticilor; aceştia, „dispreţuind întărirea în cele necesare spre folosul lor şi pe cei umpluţi de adevăr declarându-i nepricepuţi, cultivă minciuna şi nu primesc rodul evlaviei ca necesar. Mintea lor tinde spre acestea din mândrie până [la] a se socoti nedreptăţiţi când li se spune lor că nu cunosc pe Dumnezeu, ci aceasta aparţine numai Lui”[43].  La fel: „Sunt de părere că în textul acesta Cuvântul nu vorbeşte de filozofie, cu toate că filozofia în multe cazuri încearcă cele ce par adevărate şi lucrează cu probabilităţi, ci mustră ereziile. […] Acestea sunt ereziile care au părăsit dintru început Biserica. Astfel, cel ce s-a lăsat purtat de erezie străbate o pustie fără apă pentru că a părăsit pe Cel cu adevărat Dumnezeu, pentru că este lipsit de Dumnezeu şi caută apă acolo unde nu-i apă”[44].

13: Femeia nemintoasă, obraznică şi neruşinată

se face că-i lipseşte dumicatul,

„Interpretarea lui Evagrie: ruşinea este un dat natural, nu se învaţă. Aici, ea semnifică, de fapt, conştientizarea propriilor păcate (ibid., 113)”[45].

14: se aşază în uşa casei sale

pe un scaun cu faţa spre uliţă

15: chemându-i pe trecători

şi pe cei ce merg de-a dreptu-n drumul lor:

16: „Cel care-ntre voi e mai zăbăuc, să treacă pe la mine;

iar celor nemintoşi le poruncesc, zicând:

17: – Atingeţi-vă dulce de pâinea tăinuită

şi de apa cea dulce a furtului!”

„Când Scriptura vorbeşte aici de pâine şi apă nu se gândeşte la altceva decât la ereziile care nu folosesc, după rânduiala Bisericii, pâinea şi apa la aducerea Darurilor, că sunt unii care fac Euharistia numai cu apă”[46].

18: Acela nu ştie că muritorii acolo mor, lângă ea,

şi că-n fundul iadului se duc.

„Cel ce păzeşte [gândul la judecată] neşters în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere şi necredinţă faţă de părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, se rostogoleşte jalnic în fundul şi în prăpastia iadului, încă trăind; şi se face casă satanei şi întregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultării şi al pierzaniei (Efeseni 2, 2; Ioan 17, 12)”[47].  „Ceea ce se spune în Pilde, în fundul iadului, arată că într-adevăr sunt unii în iad, dar nu în fundul iadului, care îndură [adică] o pedeapsă mai uşoară”[48].

Versetele care urmează, 19-20, apar doar în Septuaginta. Aici, Septuaginta „introduce un mic discurs conclusiv al înţeleptului, care pare să facă aluzie la mitul Euridicei, la apa infernului şi a uitării din mitologia greacă. Clement Alexandrinul citează şi comentează versetele în Pedagogul III, 71-72, o diatribă împotriva cochetelor seducătoare”[49]:

19: Tu însă fugi, în preajma ei nu zăbovi,

nici nu-ţi întoarce ochiul către ea,

căci numai aşa vei trece ca printr-o apă care nu te atinge,

ca printr-un râu străin vei străbate.

„După Evagrie, apa străină este apa diavolului, a răutăţii şi ignoranţei (ibid., 116)”[50].

„A numit în chip echivoc loc adunarea ereziei, n-a numit-o Biserică. Apoi Scriptura adaugă: aşa vei trece apă străină, că nu socoteşte botezul eretic apă proprie şi curată”[51].  „Ar fi de dorit să nu ne atingem de păcat; iar dacă păcatul ne ispiteşte încă o dată după experienţa făcută, să fugim de păcat ca de o rană pe care ne-ar face-o o fiară otrăvitoare, aşa cum a scris Solomon despre femeia cea rea”[52].

20: Îndepărtează-te de apa străină,

nu bea din izvor străin,

ca să trăieşti mult

şi anii vieţii să ţi se adauge!

„Dumnezeiescul Pedagog ne îndeamnă să trecem râul străin, adică femeia străină, femeia desfrânată – simbolizată prin acest râu străin – care trece pe la toţi, care, cu desfrânarea ei, revarsă asupra tuturor viaţa de desfrâu. Pedagogul ne îndeamnă să ne ferim de râul vieţii de plăceri, ca să trăim multă vreme şi să ni se adauge ani vieţii, dacă nu umblăm după plăcere străină şi dacă ne depărtăm de erezii”[53].  „Şi vei trece dincolo de râu străin,care te duce în  altă parte şi te târăşte în mare, unde este azvârlit cel care se abate de la drumul cel sigur al adevărului, fiind furat iarăşi de valurile cele păgâneşti şi fără de rânduială ale vieţii”[54].

---

[1] SEP 4/I, p. 430

[2] BBVA, p. 801

[3] SEP 4/I, p. 430

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 11

[5] Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, VI, 11

[6] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 3

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[8] Sf. Ioan Casian, Despre Întruparea Domnului, VII, 17, 3-4

[9] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VIII, 4

[10] SEP 4/I, p. 430

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, II, 8 – Cuvânt rostit, cel mai probabil, în preajma unui mare praznic, dar valabilitatea sa e aceeaşi în orice vreme.

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 35

[14] SEP 4/I, p. 430

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 81, 1

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[17] SEP 4/I, p. 430

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, XIX

[19] Origen, Despre principii, II, 1, 3

[20] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VIII

[21] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 42

[22] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 64

[23] Hrana tare e hrana celor sporiţi duhovniceşte, care îi ţine statornici în cunoştinţa lui Dumnezeu şi trăirea Lui, fiind ea însăşi o cunoştinţă adâncă şi unitară. Iar hrana lichidă e cea trecătoare, care nu se întipăreşte adânc şi permanent în suflet. Ea produce plăcere momentană, ca mierea, ca laptele, dar efectul ei e mai puţin adânc şi durabil. E bine când puterile şi înţelesurile dumnezeieşti se dau prin amândouă felurile de hrană, ca la nişte ospeţe îmbelşugate (n. trad.).

[24] Modul comunicării de către Dumnezeu a puterilor Lui sfinţitoare şi întăritoare, dar şi a învăţăturii Lui prin cuvinte, e închipuit şi prin paharul care pe de o parte ne oferă băutura care ne susţine şi ne întăreşte, pe de alta rămâne nesecat. El reprezintă însăşi providenţa lui Dumnezeu sau pe Dumnezeu însuşi care ne oferă pe de o parte puterile Lui ca o băutură, pe de alta rămâne neepuizat în Sine. E simbolul providenţei sau al lui Dumnezeu, având în el providenţa sau pe Dumnezeu. Căci paharul oferă băutura tuturor, dar rămâne şi plin de ea, asemenea lui Dumnezeu. Prin băutura oferită, Dumnezeu iese din Sine, dar rămâne prin infinitatea ei totodată în Sine. Dumnezeu rămâne în Sine ca Cel ce e cauza necauzată a tuturor, deasupra tuturor celor cauzate. El este etern şi stă nemişcat în Sine, dar întrucât lucrează în toate, creându-le, susţinându-le, sfinţindu-le, atrăgându-le spre Sine, se şi mişcă. Propriu-zis nici nu stă, nici nu se mişcă, în sensul în care stau şi se mişcă făpturile, silite şi la una şi la alta de Creatorul necauzat al lor (n. trad.).

[25] Ospăţul acesta spiritual îmbată pe om de entuziasm, dar îl face şi să iasă din sine, nemaiştiind decât de Dumnezeu, într-un adevărat extaz. Dar nu numai omul se îmbată de bucuria adâncă ce i-o dă experienţa lui Dumnezeu, ci şi Dumnezeu însuşi se arată ca îmbătat şi ieşit din Sine în om, datorită bucuriei ce i-o dă omul bucurându-se de El sau faptului că numai bucuria lui Dumnezeu de om sau dărnicia de Sine a lui, plină de bucurie, îl umple şi pe om de bucurie. De un astfel de ospăţ, dar veşnic şi cu mult mai bogat, ne va face Dumnezeu parte în viaţa viitoare. Această participare la ospăţul veşnic va fi totodată o odihnă de toate ostenelile, împărtăşirea de bunătăţile fără sfârşit şi fără eforturile spre ele, eforturi care sunt proprii vieţii noastre de pe pământ. Spre acest ospăţ ne cheamă Hristos să ne pregătim, prin haina de nuntă (n. trad.).

[26] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, IX, 3-4

[27] SEP 4/I, p. 430

[28] BBVA, p. 802

[29] SEP 4/I, p. 431

[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 5

[31] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, IX, 10

[32] BBVA, p. 802

[33] SEP 4/I, p. 431

[34] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 159, 2

[35] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[36] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIII, 2

[37] SEP 4/I, p. 431

[38] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 173, 4

[39] SEP 4/I, p. 431

[40] SEP 4/I, p. 432

[41] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, III, 1

[42] SEP 4/I, p. 431

[43] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

[44] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 95, 5-7

[45] SEP 4/I, p. 432

[46] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 96, 1 – Textul se referă la aşa-numiţii hidroparastaţi, erezie din grupa encratiţilor. Encratiţii, după alte mărturii, foloseau pentru împărtăşanie brânză şi lapte.

[47] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 59

[48] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 267

[49] SEP 4/I, p. 432

[50] SEP 4/I, p. 432

[51] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 96, 2

[52] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, I, 6

[53] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 9, 3

[54] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 96, 4

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 8

CAPITOLUL 8 – Despre adevărata înţelepciune. Fiul lui Dumnezeu.

Capitolul 8 reprezintă „Al doilea elogiu şi discurs al Înţelepciunii, care poate fi decupat în următoarele secţiuni: vv. 1-3, prolog; vv. 4-11, Înţelepciunea laudă învăţătura pe care o propune; vv. 12-21, rolul primordial pe care Înţelepciunea îl joacă în această lume; vv. 22-31, locul aparte al Înţelepciunii faţă de creaturi şi intimitatea ei cu Dumnezeu (secţiunea cea mai citată şi comentată de Părinţi şi nu numai de ei); vv. 32-36, epilog”[1]:

1: De aceea, tu vesteşte înţelepciunea,

pentru ca lucrarea minţii să-ţi dea ascultare;

2: că ea pe culmile cele înalte se află

şi-n răscrucea cărărilor e aşezată

3: şi la porţile celor puternici îşi are sălaş

şi la intrările cetăţilor se laudă:

„Se laudă cu voce înaltă, asemenea negustorilor ambulanţi care-şi strigă marfa”[2].  „Intrări: La intrări sau la ieşiri, Înţelepciunea e cântată de toţi cei care, ieşind din viaţa rea, intră în viaţa virtuoasă (Catena, PG 64, coll. 677B-C; cf. şi Evagrie, Schol. Pr. 99)”[3].

„Iată în uşa Apei [Botezului] mila strigă în fiecare zi pe cei pierduţi să intre şi să se facă fii lui Dumnezeu, Cel iubitor de oameni, ca să se unească cu El în lumina Sa”[4].

4: „Oamenilor, pe voi vă rog,

şi către fiii oamenilor îmi îndrept eu glasul.

5: Voi, cei lipsiţi de răutate, cunoaşteţi isteţimea,

şi voi, cei neştiutori, puneţi la inimă!

„Isteţimea: cum anume şi când să faci un lucru”[5].  „Noi mărturisim că vrem să educăm pe toţi, prin cuvântul lui Dumnezeu, în aşa fel încât să împărtăşim tinerilor îndemnuri potrivite vârstei lor, iar sclavilor să le arătăm cum s-ar putea încuiba în ei duhul libertăţii şi astfel să fie şi ei înălţaţi prin lucrarea Cuvântului”[6].

6: Ascultaţi-mă pe mine, că lucruri de mare preţ voi grăi

şi cuvinte drepte voi scoate din buze.

„Pedagogul foloseşte forma sfătuitoare spre cele ce ne sunt nouă de folos grăind aşa prin Solomon. Dă sfaturi mântuitoare. Că sfatul este bun atât pentru o faptă bună, cât şi pentru a te feri să faci o faptă rea”[7].

7: Cerul gurii mele adevărul îl va vesti,

fiindcă urâte-mi sunt mie buzele mincinoase.

8: Drepte sunt toate graiurile gurii mele,

nimic în ele nu-i strâmb sau încâlcit;

„Putem spune că în cuvintele dumnezeieşti nu este nimic sucit şi fără rost, lucru limpede pentru oricine judecă şi, întrucât pentru făcătorul de pace nimic nu este sucit şi fără rost, el vede în întreaga Scriptură noian adânc de pace, aceasta chiar şi în pasajele care par a conţine contraziceri şi nepotriviri între ele”[8].

9: toate sunt deschise celor ce le înţeleg

şi drepte celor ce au aflat cunoaşterea.

Adică sunt deschise „înaintea tuturor acelora care au primit, potrivit îndreptarului bisericesc, tâlcuirea Scripturilor, lămurită de Domnul, şi au păstrat-o. Îndreptar bisericesc este acordul şi simfonia legii şi a profeţilor prin Testamentul dat la venirea Domnului”[9].  Iar „prin toate vrea să spună: şi filosofia elenă şi filosofia barbară[10]; că numai una din ele nu înseamnă toate”[11].   „Cel ce cercetează cu frica lui Dumnezeu înţelesurile locurilor grele ale Scripturii şi nu ridică acoperământul literei de pe duh decât pentru slava lui Dumnezeu, va afla toate înaintea sa, după cuvântul Înţelepciunii, negăsindu-se nimic care să împiedice înaintarea fără greş a înţelegerii spre cele dumnezeieşti”[12].  „Toate sunt netede celor ce înţeleg şi drepte celor ce află  cunoştinţa, precum s-a scris. Dar e întunecat, chiar ceea ce e uşor de cunoscut, celor lipsiţi de înţelegere. Căci ascultătorul cu adevărat înţelegător al învăţăturilor închide ceea ce e uşor de cuprins în ele în vistieria minţii, fără nici o întârziere. Iar pe cele ar căror înţeles pare greu le supune cercetărilor şi nu încetează să întrebe despre ele”[13].  „Iar ţarină netedă şi lină le este, celor ce ştiu să umble drept prin ea, de Dumnezeu insuflata Scriptură”[14].  „Dar dacă cineva s-ar hotărî să se abată de la calea dreaptă, pentru o umblare foarte sucită şi prostească, părăsind drumul drept al înţelesurilor cuvenite, apucând un altul, va ajunge între spini şi va cădea în gropi şi în piedicile apărute între ele”[15].

10: Învăţătură luaţi, iar nu argint,

şi cunoaştere mai mult decât aurul lămurit

şi pricepere agonisiţi mai mult decât aurul curat.

Primul verset are şi varianta: Luaţi certare şi nu argint. „În vremurile grele, sau în caz de îmbolnăvire a trupului, sau când cei ai casei tale suferă, atunci să nu-ţi treacă prin minte vreun gând rău despre Dumnezeu, ci cu multă răbdare primeşte biciuirile Lui, că prin ele Dumnezeu te ceartă pentru păcatele tale”[16].

11: Că mai preţioasă e înţelepciunea decât nestematele

şi nimic din ce e scump nu-i cu ea deopotrivă.

„Învăţătura aceasta laudă simplitatea, fiica cumpătării”[17].

12: Eu, înţelepciunea, sălaş i-am făcut sfatului,

eu am chemat ca martori cunoaşterea şi cugetarea.

„Versetul este citat foarte des în compania versetelor 8,20 sq. în reflecţiile sau polemicile patristice legate de preexistenţa Cuvântului”[18].  „Fiul este Cuvântul şi Înţelepciunea. Prin aceasta se arată că naşterea din Tatăl e nepătimitoare şi fără împărţire. Că nici cuvântul oamenilor nu e parte şi nu iese din ei cu patimă [corupere – n. n.], nici [Cuvântul] lui Dumnezeu, pe Care Tatăl L-a arătat ca fiind Fiul Său. Aceasta pentru ca nu cumva, auzind cineva iarăşi că e numai Cuvânt, să cugete că e aşa cum e cuvântul neipostatic al oamenilor, ci, auzind că e Fiu, să ştie că Acesta e Cuvântul viu şi Înţelepciunea fiinţială”[19].

13: Frica de Domnul urăşte nedreptatea

şi trufia şi mândria şi căile viclenilor,

iar eu am urât căile încâlcite ale celor răi.

14: Ale mele sunt sfatul şi temeinicia,

a mea e lucrarea minţii şi a mea e tăria;

15: prin mine domnesc regii

şi cei puternici scriu dreptatea;

„Deci demnitatea împărăţiei i se dă omului şi i se adaugă de către Dumnezeu din afară. Deci Cel ce împărăţeşte peste toate împreună cu Tatăl a fost, este şi va fi Dumnezeu prin fire, primeşte stăpânirea peste cele din lume, după chipul şi măsura potrivite omului”[20].

16: prin mine mai-marii devin mai mari

şi prin mine stăpânii stăpânesc pământul.

„Că exista încă înainte de a fi lumea o fiinţă vie şi de sine stătătoare, care a însoţit pe Tatăl şi Dumnezeul tuturor în crearea tuturor lucrurilor câte există şi care se numea Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu se poate deduce […] din însăşi gura înţelepciunii, care prin mijlocirea lui Solomon descoperă cu toată limpezimea tainele legate de acest adevăr”[21].

17: Eu îi iubesc pe cei ce mă iubesc,

iar cei ce mă caută vor afla har.

Înţelepciunea e, cel mai adesea, identificată cu persoana lui Iisus Hristos: „Dacă mireasa îşi întoarce către altul dragostea de la mirele cu care s-a învoit, şi se împreună cu acela, pe faţă sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să  aştepte cu dreptate şi pedeapsa şi ocara prevăzută de lege. Tot aşa se întâmplă şi cu noi. Dacă-şi întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe faţă sau în ascuns, şi inima lui e ţinută de acel lucru, se face urât mirelui şi nevrednic de unirea cu El. Căci a zis: Îi iubesc pe cei ce Mă iubesc”[22].  „Căci acest Mire e astfel, că răspunde cu dragostea Sa celor ce-L iubesc, după cum a zis persoana Înţelepciunii […]. Căci nădejdea că i se va răspunde iubirii trezeşte şi mai puternică poftă în cel ce iubeşte”[23].

Har: „Cuvântul har se află numai în codicii Alexandrinus şi Sinaiticus”[24].

18: Ale mele sunt bogăţia şi slava

şi bunurile multora şi dreptatea.

19: Sporul meu e mai de preţ decât aurul şi piatra scumpă,

căci roadele mele mai bune sunt decât argintul curat.

„Dacă trebuie să facem o deosebire, atunci bogat este cel care posedă multe, care este plin de aur ca un sac murdar, pe când omul drept este cu bună-cuviinţă; că buna-cuviinţă este o rânduială chibzuită a ceea ce trebuie făcut pentru administrarea şi împărţirea averii”[25].  Tâlcul pare a fi acela că bogăţia care nu se poate pierde este aceea sufletească; dar, într-un alt plan, e vorba şi de folosirea cu dreptate a averilor.

20: Eu în căile dreptăţii umblu

şi-n cărările dreptarelor trăiesc la răscruce

„Aici începe lectura hristologică a Părinţilor de la Niceea: Înţelepciunea este Hristos şi întruparea Sa, despre care se vorbeşte aici”[26].

21: ca să împart bunuri celor ce mă iubesc

şi vistieriile lor să le umplu de bunătăţi.

Dacă vă voi spune lucrurile ce se întâmplă zilnic,

din amintire le voi povesti şi pe cele de demult.

„Aceste ultime două stihuri sunt proprii Septuagintei. Înţelepciunea are capacitatea de a cuprinde, simultan, particularul şi generalul, amănuntul şi ansamblul”[27].   „Versetul marchează saltul de la nivelul cotidianului la cel metafizic. Istoria Înţelepciunii de zi cu zi urcă la originea lumii, la însuşi Izvorul a toate, care este Dumnezeu”[28].

Urmează (vv. 22-31) „fragmentul cel mai original şi mai consistent din întreaga Carte a Proverbelor. El a suscitat dezvoltări teologice în cărţi ulterioare ale Vechiului Testament, ca, de pildă, în pasaje întregi din Cartea Înţelepciunii [lui Solomon], fiind amplu speculat şi interpretat în scrierile patristice. Diferenţele faţă de Textul Masoretic sunt numeroase, o inventariere exhaustivă a lor aici fiind imposibilă. În liturgica romană această pericopă se citeşte de sărbătoarea Sfintei Treimi şi, cu referire la Fecioara Maria, de sărbătoarea Prezentării Mariei la Templu (21 noiembrie)”[29]:

22: Domnul m-a zidit ca început al căilor Sale spre lucrurile Lui;

„Aici şi în următoarele şase stihuri sunt folosite trei verbe pentru începutul Înţelepciunii: a zidi, a întemeia, a naşte. În limbajul biblic, a zidi înseamnă a face ceva elaborat, organizat, bine definit. A întemeia este înrudit semantic cu primul, iar ambele se pot referi la Înţelepciune în ipostaza ei de însuşire a lui Dumnezeu, activă mai înainte de orice început şi mai înainte de veci. Verbul a naşte susţine teza Sfântului Pavel din I Corinteni 1, 30, potrivit căruia Înţelepciunea e identificată cu Iisus Hristos, adică cu Cuvântul care S-a născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii (Crezul), Cel ce este născut, nu făcut. În Constantinopol, împăratul Justinian îşi va pune bazilica sub patronajul Sfintei Înţelepciuni (Aghia Sofia)”[30].

„Cuvintele Domnul M-a zidit început căilor Lui vorbesc de Înţelepciunea care se arată în lume, aproape dând glas, prin cele văzute, că de Dumnezeu s-au făcut, pentru că nu întâmplător străluceşte în cele create o atât de mare înţelepciune”[31].  „Ce să zicem de Înţelepciunea lui Dumnezeu pe care Dumnezeu a zidit-o ca început al căilor Lui spre lucrurile Lui? În ea S-a bucurat Tatăl aflându-Şi plăcerea Sa sufletească în chipul cel mai diferit, cum numai cu ochii Duhului se poate vedea, şi care cheamă la iubire cerească pe tot cel ce priveşte spre dumnezeiasca Lui frumuseţe”[32].   „Crezând cu frică şi Celui ce a zis despre Sine: Dumnezeu M-a [zidit][33] pe Mine început al căilor Sale spre lucrurile Lui, nu înţelegem că a fost făcut[34] la fel cu creaturile şi făpturile făcute prin El. Căci e un lucru necredincios şi străin de credinţa bisericească a compara pe Creatorul cu făpturile create de El şi a socoti că El a primit acelaşi mod al facerii ca celelalte. Fiindcă dumnezeieştile Scripturi ne învaţă că singur Unul născut Cuvântul […] S-a născut cu adevărat”[35].  Versetul a fost folosit şi ca argument, indirect, împotriva pnevmatomahilor, cu el întărindu-se afirmarea divinităţii Fiului şi, prin extensie, pe aceea a Duhului[36].

23: întru-nceput, mai înainte de veci m-a întemeiat,

mai înainte de a fi durat pământul

Cuviosul Nichita Stithatul foloseşte versetele 22-23 ca argument împotriva ereticilor, susţinând pe baza lor veşnicia Fiului şi deofiinţimea Aceluia cu Tatăl[37].  „Lumină dinainte de lume (Ioan 1, 9-10) şi Înţelepciune înţelegătoare şi de o fiinţă dinainte de veci, aşa e Dumnezeu-Cuvântul Cel viu şi Care este la Tatăl”[38].

24: şi mai înainte de a fi făcut adâncurile,

mai înainte ca izvoarele apelor să fi ţâşnit,

25: mai înainte ca munţii să fi fost sădiţi

şi mai înainte decât toate dealurile, El pe mine m-a născut.

SEP 4 traduce versul al doilea: înaintea tuturor dealurilor mă naşte pe mine. „Origen comentează pe larg prezentul verbului a naşte ca semn al naşterii/zămislirii permanente a Mântuitorului şi a fiilor adoptivi în El (Hom. Ier. 9, 4)”[39].

„Înţelegeţi, o voi, ascultători, dacă daţi puţină atenţie, că Cuvântul a arătat atât că Cel despre care este vorba este născut din Tatăl, cu totul înainte decât toate creaturile, şi că Cel născut este un altul cu numărul decât Cel Ce-L naşte”[40].  „Solomon spune că Înţelepciunea a fost făcută[41] de Cel Atotputernic înainte de facerea cerului şi a pământului şi a tuturor existenţelor; Solomon învaţă, apoi, că participarea la Înţelepciune – vorbesc de o participare atât cât e cu putinţă omului, nu de o participare la fiinţa Înţelepciunii – face pe om să cunoască cu pricepere lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti”[42].  „Înainte de a se fi făcut cerul, înainte de a fi fost făcut pământul, era Singur Dumnezeu, Treimea, lumină fără-de-început, lumină necreată, întreg lumină cu totul inexprimabil, în acelaşi timp Dumnezeu nemuritor, Singur fără sfârşit, veşnic, preabun”[43].

26: Domnul a făcut ţări şi pământuri nelocuite

şi lumea cea mai-naltă în ceea ce-i sub cer.

27: Când pregătea cerul, eu cu El eram;

şi când Şi-a aşezat tronul deasupra vânturilor,

„Tronul Lui peste vânturi: Textul Masoretic are cercul [orizontului] pe faţa genunii. În Septuaginta, tronul se află în centrul descrierii lumii create. Reapare tema, absentă în Textul Masoretic, a Înţelepciunii paredră/asociată a regelui, care trimite la modelul politico-filozofic elenistic. Tema va deveni predominantă în Cartea Înţelepciunii [lui Solomon]”[44].

„În numele de cer şi pământ se cuprind toate cele făcute în cer şi pe pământ”[45].

28: şi când a întărit norii cei de sus,

şi când, ca pe o temelie, punea izvoarele în ceea ce-i sub cer,

29: şi când a întărit temeliile pământului

30: eu lângă El eram, una fiind în lucrare,

eu eram aceea în care El Se bucura

şi-n toate zilele necontenit mă veseleam în faţa Lui

Una fiind în lucrare: „armozo (cuvânt rar, folosit de numai şapte ori în Vechiul Testament) înseamnă a (se) potrivi, a (se) adapta, a (se) pune de acord, dar şi a construi, a dura, a inventa, precum şi a (se) uni. Toate aceste sensuri converg către identificarea Înţelepciunii cu Logosul ca părtaş la crearea lumii (Ioan 1, 3), aşa cum ni-L descoperă Pavel în I Corinteni 1, 30. În Textul Masoretic corespondentul ebraic al lui armozo are un sens foarte neclar, ceea ce-i face pe traducători să oscileze între: eram lângă El ca un copil drag (OSTY) şi eram lângă El ca un meşter (BJ, RSV, TOB). Ediţia românească 1936 şi următoarele traduc: eram ca un copil mic alături de El”[46].  Verbul armozo, „în Septuaginta, este sistematic aplicat instrumentelor muzicale (II Regi 6, 5; 6, 14; III Macabei 1, 19 ş. a.). ♦ Hipolit remarcă acest aspect legat de armonia cosmică şi notează: Prin Înţelepciune se pune în acord toată frumuseţea lumii (Com. Cant. 1, 6). ♦ A doua parte a versetului insistă asupra caracterului permanent al relaţiei dintre Creator şi Înţelepciune”[47].

„Acesta, deci, fiind Duh al lui Dumnezeu şi Început şi Înţelepciune şi Putere a Celui Preaînalt, S-a pogorât în profeţi şi prin ei vorbea despre facerea lumii şi despre toate celelalte. Că profeţii nu existau când s-a făcut lumea, ci era Înţelepciunea lui Dumnezeu, Care este în Dumnezeu, şi Cuvântul cel Sfânt al Lui, Care este totdeauna împreună cu El”[48].  „Când, deci, nu Se privea Tatăl în chipul Său? Sau când nu Se bucura de El? Sau cum S-ar vedea Făcătorul şi Creatorul pe Sine într-o fiinţă creată şi făcută? Căci Chipul trebuie să fie aşa cum este şi Tatăl Lui”[49]. „Deci nu e creatură Cuvântul, ci singur e propriu Tatălui şi întru El toate se armonizează şi El e lăudat de toate ca Creator”[50].  Înţelepciunea lui Dumnezeu se poate cunoaşte „din toate. Căci ea este, după Scriptură, făcătoarea tuturor (cf. Psalmi 103, 25) şi, armonizându-le pururea pe toate, este cauza articulării şi ordinii nedesfăcute a tuturor şi cea care uneşte pururea sfârşiturile celor dintâi cu începuturile celor de al doilea şi susţine unica împreună suflare şi armonie a tuturor”[51].  „Adevărul şi Înţelepciunea sunt un Cuvânt corespunzător [Tatălui] Celui care L-a născut, [Cuvânt] care se bucură împreună cu Tatăl Care Se bucură pentru El, potrivit celor spuse de El prin Solomon: Eu am fost cea care m-am bucurat împreună cu El. Nu a zis m-am bucurat, ci m-am bucurat împreună. Fiindcă aceasta e bucuria mai înainte de veci a Tatălui şi a Fiului”[52].

31: când El Se veselea desăvârşindu-ne lumea

şi întru fiii oamenilor Se veselea.

Desăvârşind: „synteleo înseamnă a împlini (a isprăvi, a completa, a desăvârşi) o lucrare, dar nu singur, ci împreună cu altcineva (syn-teleo). Un argument în plus pentru prezenţa şi împreună-lucrarea Logosului în actul creaţiei”[53].

„Aşadar, Cuvântul cel dumnezeiesc exista înainte de orice şi unora se şi arăta, chiar dacă nu tuturor”[54].  „E propriu lui Dumnezeu a Se bucura pururea  şi a Se veseli fără sfârşit. Căci nu are nici o pricină de întristare Cel ce are puterea peste toate. Ci S-a bucurat că prin Înţelepciunea Sa a făcut lumea”[55].  La fel, vorbind despre Sfinţi, se afirmă că „strălucita lor ceată se va veseli de isprăvile înfăptuite în viaţa aceasta, după asemănarea cu Făcătorul, Care S-a odihnit şi S-a veselit în ziua a şaptea, cum zice Înţelepciunea în Proverbe”[56].

32: Acum, aşadar, fiule, ascultă-mă:

33: Fericit e bărbatul care mă ascultă

„Stihul acesta [v. 33] nu se află în toţi codicii; de aceea el lipseşte din cele mai multe versiuni româneşti”[57].

34: şi fericit e omul care păzeşte căile mele,

zilnic priveghind la uşile mele,

aşteptând la pragurile intrărilor mele.

„Cel care a fost luminat [botezat] priveghează pentru Dumnezeu; iar unul ca acesta trăieşte”[58].

35: Că ieşirile mele sunt ieşiri de viaţă

şi [în ele] se pregăteşte bunăvoire de la Domnul.

„Verset propriu Septuagintei: se reia tema obsesivă a căii”[59].

36: Dar cei ce păcătuiesc împotriva mea îşi pângăresc sufletele,

iar cei ce mă urăsc pe mine, ei moartea o iubesc”.

Aici, un cuvânt ce pare, la prima vedere, a avea doar o legătură vagă cu textul biblic, dar care sună potrivit în finalul acestui capitol: „Nu li s-a dat creştinilor învăţătura lor ca o născocire pământească, nici creştinii nu pretind că păzesc cu atâta grijă o învăţătură trecătoare, nici nu li s-a încredinţat rânduiala unor taine omeneşti, ci, cu adevărat, Însuşi Atotputernicul, Atoateziditorul şi nevăzutul Dumnezeu, El Însuşi, din ceruri, a aşezat în oameni şi a întărit în inimile lor adevărul şi cuvântul cel sfânt şi mai presus de înţelegere. N-a trimis oamenilor, cum şi-ar închipui cineva, un slujitor sau un înger sau o căpetenie sau pe cineva din cei care cârmuiesc cele pământeşti sau pe cineva din cei cărora li s-a încredinţat conducerea celor cereşti, ci pe Însuşi Meşterul şi Creatorul universului, prin Care a creat cerurile, prin Care a închis marea în hotarele ei, ale Cărui taine le păstrează cu credincioşie toate stihiile lumii, de la Care soarele a primit porunca să păzească măsurile drumurilor zilei, de a Cărui poruncă ascultă luna, ca să lumineze noaptea, Căruia i se supun stelele, care urmează drumul lunii, prin Care toate au fost rânduite şi hotărâte, Căruia i se supun cerurile şi cele din ceruri, marea şi cele din mare, focul, aerul, adâncul, cele din înălţimi, cele din adâncuri, cele de la mijloc. Pe Acesta L-a trimis oamenilor”[60].  Iar Acesta a fost identificat cu Înţelepciunea.  „Mai înainte de toate cele create, Dumnezeu a născut din El un principiu şi o putere oarecare raţională, care se mai numeşte de către Duhul Sfânt şi Slavă a Domnului, alteori Fiu, alteori Înţelepciune, alteori Înger, alteori Dumnezeu, alteori Domn şi Cuvânt, şi alteori Se numeşte pe Sine Conducător principal de oaste. Căci întotdeauna El Îşi are numirea după felul cum slujeşte voinţei părinteşti şi din aceea că este născut de Tatăl prin voinţă”[61].

---

[1] SEP 4/I, p. 426

[2] BBVA, p. 799

[3] SEP 4/I, p. 426

[4] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, XIII, 5

[5] BBVA, p. 799

[6] Origen, Contra lui Celsus, III, 54

[7] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 90, 1

[8] Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, II, 2

[9] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 125, 2-3

[10] Prin filozofie barbară autorul înţelege învăţătura creştină (ca şi pe cea a Vechiului Testament).

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 58, 3

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 17

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 2

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 5

[17] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 35, 3

[18] SEP 4/I, p. 427

[19] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, XLI

[20] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 7

[21] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, II, 14

[22] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 52

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[24] BBVA, p. 800

[25] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 35, 4

[26] SEP 4/I, p. 427

[27] BBVA, p. 800

[28] SEP 4/I, p. 427

[29] SEP 4/I, pp. 427-428

[30] BBVA, p. 800

[31] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[32] Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, IX, 55

[33] Textul are M-a creat, ceea ce ar putea stârni confuzii, dat fiind că tocmai se demonstrează că Fiul nu se socoteşte între creaturi.

[34] Şi termenul făcut ar trebui evitat, cum, de altfel, Simbolul Credinţei o şi subliniază: născut, iar nu făcut.

[35] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, XXVI, 8

[36] Cf., de ex., Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, I, 3

[37] Cf. Vederea duhovnicească a raiului, 47

[38] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, II, 3

[39] SEP 4/I, p. 428

[40] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, CXXIX

[41] Nu-i termenul cel mai potrivit, dat fiind că e vorba despre o aducere la existenţă din veci.

[42] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 138, 4

[43] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, XXXVIII

[44] SEP 4/I, p. 429

[45] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva Elinilor, XLVI

[46] BBVA, p. 801

[47] SEP 4/I, p. 429

[48] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 10

[49] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, 20

[50] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, 20

[51] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, VII, 4

[52] Sf. Grigorie Palama, Capitole antropologice, psihoteologice şi economice, 36

[53] BBVA, p. 801

[54] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, II, 16

[55] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[56] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 6

[57] BBVA, p. 801

[58] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 79, 4

[59] SEP 4/I, p. 429

[60] Epistola către Diognet, VII, 1-2

[61] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXI

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 7

 

CAPITOLUL 7 – A te feri de desfrânare.

 

Capitolul reprezintă o „scenă pitorească, în care se descrie tehnica de seducere folosită de o soţie adulteră, mult mai periculoasă, în opinia autorului, decât prostituata profesionistă, care nu vrea decât un dumicat de pâine. Adultera însă vrea plăcerea pentru plăcere”[1]:

 

1: Fiule, păzeşte-mi cuvintele

şi din poruncile mele fă-ţi un sfat de taină.

2: Fiule, cinsteşte-L pe Domnul şi te vei întări

şi-n afară de El nu te teme de altul.

„Origen invocă acest verset împotriva fricii, în Exhortaţie la martiriu 21”[2].  „Dacă vreodată, izvorâtă din cugetarea cărnii, se va năpusti peste noi frica de judecători care ne ameninţă cu moartea, să le spunem atunci cuvântul din Pilde”[3].

„Înţelegem că a cinsti pe Dumnezeu înseamnă a te teme de păcat şi a urma poruncile date de Dumnezeu”[4].

3: Păzeşte poruncile mele şi vei fi viu,

păzeşte-mi cuvintele ca pe lumina ochilor;

pune-ţi-le pe degete,

înscrie-ţi-le pe tăbliţa inimii.

„Vedeţi, aşadar, fraţilor, şi ţineţi predaniile pe care le primiţi acum şi înscrieţi-le pe latul inimii voastre”[5].

4: Spune-i înţelepciunii să-ţi fie soră,

minte cuprinzătoare agoniseşte-ţi,

„Interpretarea lui Origen: trebuie să considerăm Înţelepciunea nu doar ca pe o soţie, ci şi ca pe o soră, pentru a o da în căsătorie şi altora, care o râvnesc, aşa cum a făcut Avraam cu Sara (Hom. Gen. 6, 1). Evagrie interpretează versetul în lumina doctrinei sale spirituale, văzând în Înţelepciune contemplaţia celor trupeşti şi netrupeşti”[6].

„Autorul Proverbelor, cunoscând ambiţia oamenilor şi că noi cu toţi iubim strălucirea înţelepciunii, prin laudele aduse înţelepciunii ne îndeamnă sufletele să ne-o însuşim fără lenevie şi fără superficialitate”[7].  „Deci să ne facem familiare virtuţile, silindu-ne să rodim cât mai mult în ele. Unul, de pildă, rodeşte înţelepciunea întru cunoştinţă, altul câştigă blândeţea şi nemânierea, sau vreun alt  lucru din acestea, pe care îşi propune să-l dobândească”[8].

5: ca să te păzească de femeia necunoscută şi vicleană

când te amăgeşte cu daruri de vorbe.

6: Că, dacă-n casa ei se uită pe fereastră-n uliţă,

7: şi printre feciorii nemintoşi îl vede pe unul mai fără minte

8: trecând pe lângă colţul casei

9: şi vorbind seara, pe-ntuneric,

în liniştea şi-n negura nopţii,

„Liniştea nopţii face un contrast semnificativ cu agitaţia femeii, lucru specific Septuagintei”[9].

10: atunci femeia îi iese înainte arătând ca o desfrânată

din cele ce-i fac pe tineri să-şi iasă din minţi.

Îi fac pe tineri să-şi iasă din minţi: „literal: care face ca inimile tinerilor să-şi ia zborul. Întregul pasaj este construit pe ideea zborului legat de uşurătate. A se vedea şi versetul următor”[10].

11: Că răsfăţată este şi neastâmpărată,

ale cărei picioare nu-s făcute pentru casă;

SEP 4 traduce: Dând din aripi, neruşinată… Zborul legat de uşurătate menţionat la versetul anterior.

12: ea, când pe-afară se dezmiardă,

când pe la tot colţul uliţei pândeşte,

13: după care se apucă şi-l sărută

şi cu chip neruşinat îi zice:

14: „Am adus o jertfă de pace,

astăzi mi-am plinit făgăduinţele,

„Seducţia începe cu o mască de evlavie. Pentru jertfa de pace vezi Levitic cap. 3 şi 7”[11].

15: de aceea ţi-am ieşit înainte

dorindu-te pe tine, şi te-am aflat.

16: Patul mi l-am gătit cu pânzeturi,

cu scoarţe din Egipt l-am aşternut;

17: aşternutul mi l-am stropit cu şofran

şi casa mea cu scorţişoară.

„Şofran: se extrage din Crocus sativus, o plantă erbacee care creşte dintr-un bulb. Are un regim invers, înflorind toamna şi atingând maturitatea primăvara. Floarea are culoare purpurie şi este alcătuită din trei petale şi trei sepale. E cunoscută şi cultivată, mai ales în sudul Mediteranei, încă din secolul al XV-lea î. Hr., pentru virtuţile sale medicinale şi pentru mireasma plăcută. Produsul acestei plante, şofranul, costa enorm, întrucât prepararea lui cerea un efort îndelungat. ♦ Evagrie interpretează întreaga scenă şi toate amănuntele care o compun ca pe o scenă de luptă a sufletului părăsit de Iisus, cu gândurile rele, patimile şi demonii (ibid., 90 sq.)”[12].

18: Vino, să ne desfătăm de iubire până dimineaţa,

vino, şi-n dragoste să ne tăvălim;

19: că bărbatul meu nu-i acasă,

departe-n cale s-a fost dus,

20: mâinile şi le-a încărcat cu bani

şi după multe zile se va întoarce acasă”.

„Amănuntul poate părea superfluu: el sugerează faptul că soţul va fi absent o bună bucată de vreme, prins cu treburile negustoreşti”[13].

21: Şi astfel, cu vorbe multe l-a abătut din drum

şi cu laţurile buzelor l-a tras după ea,

L-a abătut: SEP 4 are l-a zăpăcit: „literal: l-a scufundat. Termenul, care lipseşte în Textul Masoretic, face parte din lexicul naval. Tânărul este înfăţişat, metaforic, de traducătorul Septuagintei ca o corabie care se scufundă ori eşuează din pricina vorbelor seducătoarei”[14].

22: iar el degrab a urmat-o

şi iată-l mergând ca un bou la-njunghiere

şi ca un câine la zgardă

În această imagine a fost identificat şi ereticul: „din alt punct de vedere nu l-ar putea defăima cineva cu dreptate că a greşit în privinţa credinţei, căci e un om care nu ştie nimic despre cele ce vorbeşte şi pe care le susţine, ci urmează tuturor, cum s-a scris, ca un câine dus de lanţ”[15].

23: sau ca un cerb rănit de o săgeată la ficat,

sau ca pasărea ce se grăbeşte spre laţ

fără să ştie că e vorba de viaţa ei.

Pornind de la imaginea celui care, prins în cursă, îşi pierde sufletul său, comentariul următor: „Lasă la o parte toată grija cea lumească! Căci alergi pentru suflet. Părăseşti cu totul cele lumeşti. Mici sunt cele părăsite, dar mari cele dăruite de Domnul!”[16].

24: Acum, deci, fiule, ascultă-mă

şi ia aminte la cuvintele gurii mele:

25: Inima ta să nu se bată spre căile ei

şi-n cărările ei să nu te rătăceşti,

că ea pe mulţi, rănindu-i, i-a nimicit

şi nenumăraţi sunt cei pe care i-a ucis.

26: Casa ei e drumul iadului,

râpa ce duce la cămările morţii.

Acestea pot fi aplicate oricărei ademeniri a păcatului.

---

[1] SEP 4/I, p. 422

[2] SEP 4/I, p. 422

[3] Origen, Exortaţie la martiriu, 21

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 39, 5

[5] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, V, 12

[6] SEP 4/I, p. 423

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[9] SEP 4/I, p. 423

[10] SEP 4/I, p. 423

[11] BBVA, p. 798

[12] SEP 4/I, p. 424

[13] SEP 4/I, p. 424

[14] SEP 4/I, p. 424

[15] Sf. Atanasie cel mare, Epistola despre Sinoade, XXXVII

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, I, 5

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 6

CAPITOLUL 6 – Împotriva chezăşiei. Îndemn la muncă şi la viaţă curată.

 

1: Fiule, de te vei pune chezaş pentru prietenul tău,

cu vrăjmaşul tău ai bătut palma;

„Chezăşia (garanţia, răspunderea pentru cineva) era o veche practică la Evrei (vezi Facerea 43, 9), dar înţeleptul nu o recomandă, din cauză că, foarte adesea, beneficiarul abuzează de încrederea celui ce s-a oferit să garanteze”[1].

„Evagrie, extrem de subtil: Oricine se pune chezaş pentru prietenul apostolilor, Hristos, afirmând că El este dreptatea şi adevărul, îşi dă sufletul pe mâna duşmanilor [demonii], care obişnuiesc să-i hărţuiască pe oameni din cauza prieteniei acestora cu Hristos (ibid., 69)”[2].

2: căci buzele omului sunt cursă tare împotrivă-i

şi-n ea se prinde cu vorbele propriei sale guri.

„Clement Alexandrinul pune în legătură versetele 1-2 cu proverbul grecesc: Fă un gaj şi nenorocirea-i gata (Strom. II, 70, 4)”[3].

3: Fă, fiule, ceea ce-ţi poruncesc eu, şi te vei mântui

– că de dragul prietenului tău te vei da pe mâna celor răi -,

nu te lăsa, stârneşte-l şi pe prietenul pentru care te-ai pus chezaş;

„Prietenul care trebuie stârnit este, după Evagrie, Hristos. Acesta trebuie deranjat (şi acesta poate fi sensul cuvântului grec) printr-o rugăciune spontană (cf. Schol. Pr. 69)”[4].

4: să nu dai somn ochilor tăi

şi nici genelor tale dormitare

„Vasile cel Mare îşi încheie comentariul cu invocarea acestor versete întru veghere duhovnicească (In Princ. Pr. 17). ♦ Evagrie (ibid., 70): Somnul sufletului este păcatul în act (literal: după energie)”[5].

5: ca să scapi ca o căprioară din cursă

şi ca o pasăre din laţ.

„Păziţi, prin urmare, fără ştirbire toate poruncile lui Dumnezeu, iubiţilor, [ca să] scăpaţi ca nişte antilope din curse şi ca o pasăre din laţ”[6].  „Gândeşte-te, dar, că ai să treci printre curse şi [ai] să umbli pe vârful unui zid înalt, de unde nu fără primejdie poate cădea oricine. Aşadar, nu te avânta prea devreme spre culmile nevoinţei, nu te încrede orbeşte în tine însuţi, pentru ca, nefiind încă destul de iscusit, să nu cazi de la înălţimea nevoinţei. Că mai bine este să înaintezi în bine puţin câte puţin. Să te lepezi, dar, încetul cu încetul de plăcerile vieţii, stârpind din tine orice obişnuinţă rea, pentru ca nu cumva, răscolindu-ţi toate plăcerile vieţii deodată, să atragi asupră-ţi mulţime de ispite. Ci, după ce vei fi biruit de tot plăcerea unei patimi, să te poţi întrarma împotriva alteia şi astfel, cu timpul, vei birui toate plăcerile. Căci numele plăcerii este unul singur, însă lucrările ei sunt diferite şi de multe feluri”[7].  „Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că prin mijlocul laţurilor treci; în multe locuri sunt înfipte de duşmanul tău curse ascunse. Uită-te la toate cele din juru-ţi, ca să scapi din cursă ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre. Căprioara nu cade în curse pentru că are vederea pătrunzătoare. De aceea şi numele ei de căprioară (dorkas) şi l-a căpătat de la vederea ei pătrunzătoare (derkome). Pasărea, la rândul ei, dacă e atentă, cu ajutorul aripilor ei uşoare, zboară mai presus de vicleşugurile vânătorilor. Vezi, dar, să nu pari mai nepriceput decât animalele când e vorba de propria-ţi pază!”[8].

Urmează, distinct, fragmentul 6-12: „Despre lenevie (οκνος). Pasaj frecvent invocat de Părinţi pentru descrierea şi denunţarea acestui viciu (e. g. Didascalia apostolilor 12, 63, 1-5)”[9]:

6: Mergi la furnică, leneşule!

Sârguieşte văzându-i deprinderile

şi fii mai înţelept decât ea!

„Când vreun tânăr este leneş, este dăscălit de animalele necuvântătoare, fiind mustrat de dumnezeiasca Scriptură, care zice: Mergi la furnică, leneşule! Imit-o văzând căile ei şi fii mai înţelept decât dânsa! Când o vezi că-şi adună din timp hrana, imit-o şi adună-ţi roadele faptelor bune pentru veacul ce va să fie!”[10].

7: Că aceea, fără să lucreze pământul,

fără să aibă pe cineva s-o îndemne

şi fără să fie sub oarecare stăpân,

8: îşi pregăteşte vara hrană

şi belşug de strânsură la vremea secerişului.

Sau mergi la albină

şi vezi cât e de harnică

şi cât de curat îi este lucrul;

de ostenelile ei se folosesc, spre sănătate, regii şi oamenii simpli;

ea de către toţi e iubită şi lăudată;

cu toate că puterile-i sunt slabe,

ea stă în frunte prin aceea că a cinstit înţelepciunea.

„Hipolit vede în furnică şi în albină două imagini ale Bisericii, care este mică şi neajutorată, dar liberă în raport cu cei puternici (Fr. Pr., p. 81). ♦ Pentru Evagrie, furnica simbolizează nivelul praktikos-ului, iar albina, nivelul contemplativului (cu cele două subniveluri). Ceara simbolizează realităţile ca atare, iar mierea, contemplarea lor (ibid., 72)”[11].  „Elogiul albinei este un plus al Septuaginta; nu există în Textul Masoretic. El are un singur ecou în Vechiul Testament, Sirah 11,3. Dimpotrivă, există trei menţionări negative ale albinei, în Deuteronom 1,44; Psalmi 117, 12; Isaia 7, 18. Albina este şi un nume propriu în Vechiul Testament: Deborah, profetesa (Judecători 4-5). Fragmentul se apropie de un pasaj din Istoria animalelor a lui Aristotel (627a,12), unde descrierea albinei urmează, ca aici, descrierii furnicii. Părinţii interpretează cuplul furnică-albină ca fiind viaţa activă – viaţa contemplativă, dihotomie celebră în antichitate. Clement îşi compară maestrul, pe Panten, cu o albină siciliană care a adunat mierea profeţilor şi apostolilor (Strom. I, 11, 2). În romanul mistic iudeo-elenistic Iosif şi Aseneth (sec. I î. Hr.), Aseneth primeşte revelaţia divină sub forma unui fagure de miere din care se înfruptă. Imaginea mierii duhovniceşti a făcut carieră în monahism”[12].

„Scriptura te trimite […] chiar la animalele cele mai de jos. Nu se ruşinează să te trimită pe tine, om înzestrat cu raţiune, să fii ucenicul furnicii. Cu asta nu învinuiesc Scriptura, ci pe cei ce-şi trădează nobleţea lor de oameni”[13].  „Ne trimite să fim ucenici furnicilor. Atât de mult am pierdut judecata cea firească! Du-te, spune Scriptura, la furnică şi urmează căile ei! Am ajuns ucenici ai furnicilor, noi, cei făcuţi după chipul lui Dumnezeu”[14].

„Ai auzit ce spune profetul? Te trimite şi pe tine să urmezi pilda micii albine, să faci şi tu o lucrare la fel. Uite cât e de muncitoare, cât este de plăcută. Rodul ei este de toţi dorit şi căutat. Şi nu face deosebire între om şi om; ci fără deosebire ea îndulceşte deopotrivă pe regi şi pe oameni de rând. Şi mierea nu-i numai spre desfătare, ci şi pentru sănătate; gura o îndulceşte, rana o tămăduieşte; ba şi pentru boala dinlăuntru este de leac. De aceea albina, aşa mică de puteri, este tare prin vigoarea înţelepciunii şi prin dragostea de virtute”[15].  „Albina îşi face fagurii fără să vatăme pe cineva şi fără să strice rodul altora. Se ştie că albinele adună ceara din flori, iar mierea – lichidul acesta împrăştiat în flori, în chip de rouă – o sug cu gura şi o bagă în găurile fagurilor. De aceea mierea este la început lichidă, apoi cu timpul se coace şi-şi capătă dulceaţa şi starea ei.  Bune şi cuvenite laude a dobândit albina de la Proverbele lui Solomon, numind-o înţeleaptă şi lucrătoare, atât este de harnică atunci când culege hrana […] şi atât de înţelept îşi meştereşte depozitele mierii (că întinde ceara în membrane subţiri şi construieşte celulele fagurelui dese şi unele lângă altele), încât strânsa legătură a acestor celule, a unora de altele, dă rezistenţă întregului fagure. Fiecare celulă se ţine de cealaltă printr-o membrană subţire, care un acelaşi timp şi desparte şi uneşte celulele. Celulele apoi sunt zidite unele peste altele în două şi trei etaje. Albina se fereşte să facă o singură încăpere, ca nu cumva mierea, din cauza greutăţii, să se scurgă în afară. Află că descoperirile geometriei sunt o nimic pentru prea înţeleapta albină. Toate celulele fagurelui sunt hexagonale şi cu laturile egale; nu sunt puse de-a dreptul unele peste altele, ca să nu se slăbească fundurile celulelor care sunt legate cu cele deşarte, ci unghiurile hexagoanelor celor de jos sunt temelie şi reazem celor de deasupra, ca să poată suporta greutatea şi ca fiecare celulă să poată ţine mierea pusă în ea”[16].

„Vechiul Testament ne trimite la albină, la furnică, la turturică şi la rândunică (Ieremia 8, 7). Nu mic semn de cinste este şi acesta, că putem săvârşi, prin voinţa noastră liberă, ceea ce animalele fac prin fire. Deci dacă Dumnezeu are atât de mare grijă de cele ce au fost făcute pentru noi, cu atât mai mult de noi; dacă are grijă de cei ce ne slujesc, cu atât mai mult de noi, stăpânii acelora”[17].  „Mergi la albină şi află cât este de lucrătoare! Se duce la tot felul de flori şi adună miere pentru folosul tău, pentru ca şi tu, parcurgând dumnezeieştile Scripturi, să-ţi dobândeşti mântuirea şi, săturat de ele, să spui: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele tale! Mai mult decât mierea şi ceara în gura mea! (Psalmi 118, 103)”[18].  „Dacă este păstrată o educaţie bună şi o instrucţie folositoare, atunci ele dau naştere unei naturi bune; dar aceste naturi bune, dacă primesc la rândul lor o instrucţie asemănătoare, ajung încă mai bune decât cele dinaintea lor, atât cu privire la celelalte însuşiri, cât şi în ce priveşte naşterea, aşa cum se întâmplă şi cu celelalte vietăţi. Că furnica, în timpul secerişului, strânge hrană multă şi felurită, ca să înfrunte ameninţarea iernii. Că şi albina culege mierea dintr-o întreagă livadă, dar face un singur fagure”[19].  Sfântul Simeon Noul Teolog a fost asemănat, de către ucenicii săi, albinei (cuvântul, însă, credem a se potrivi şi altora, cu vieţuire asemănătoare): „Şi putea fi văzut în fiecare zi alergând cu însufleţire şi cu duh aprins ca într-un stadion în cursa poruncilor (Psalmi 118, 32) lui Hristos, fără să se întoarcă spre vreun om, devenit întreg atenţie, întreg plin de căldura Duhului, întreg plin de descoperiri şi luminări dumnezeieşti. De aceea toată ziua stătea încuiat în chilie şi nu ieşea deloc din ea: lucra şezând în ea mierea virtuţii şi construia frumos ca o albină iubitoare de lucru fagurii de ceară pentru fiecare virtute, ca să aibă pentru viitor o hrană necheltuită şi să aducă Împăratului şi Dumnezeului său roadă vrednică de masa cerească”[20].

9: Până când, leneşule, vei sta culcat?

şi când te vei scula din somn?

10: Puţin somn, puţină şedere, puţină dormitare,

puţin să stai cu mâinile în sân,

„Dacă judeci drept şi priveşti întru lumina adevărului, niciodată nu trebuie să te întristezi atât de tare din pricina neplăcerilor, ci mai degrabă să te bucuri şi să mulţumeşti, ba încă să socoteşti aceasta drept singura bucurie”[21].

11: şi ca un rău călător îţi va veni sărăcia

şi ca un bun alergător, lipsa.

12: Dar dacă nu vei fi leneş,

atunci ca un izvor îţi va veni secerişul,

iar sărăcia ca un rău alergător va fugi de tine.

13: Omul fără minte şi fără lege umblă în căi rele;

el face semne cu ochiul, bate din picior

şi învaţă ameninţând cu degetul;

„Cu acest verset începe scurtul, dar incisivul portret al smintitului”[22].

14: inimă îndărătnică, el în toată vremea meştereşte răul:

unul ca acela gâlceavă stârneşte prin cetate.

„În Constituţiile apostolice II, 43, 2, cetatea simbolizează Biserica din care trebuie alungaţi calomniatorii”[23].

15: De aceea, năprasnic îi va veni pieirea,

fără de veste va fi tăiat şi sfărâmat de istov.

16: Că el se bucură de tot ceea ce Domnul urăşte

şi de aceea va fi sfărâmat, pentru necurăţia sufletului:

„Textul Masoretic: Şase sunt lucrurile pe care le urăşte Domnul, şi şapte care-i sunt nesuferite. E vorba de viciile enumerate în următoarele şase stihuri”[24].

„Lung comentariu al lui Evagrie despre sângele sfânt al lui Hristos şi sângele nedrept, al sacrificiilor păgâne (ibid., 77)”[25].

17: Ochiul semeţului, limba nedreaptă,

mâinile ce varsă sânge nevinovat,

18: inima ce meştereşte gânduri rele,

picioarele grabnice în a face răul,

19: mărturia strâmbă care aţâţă minciuna

şi scornitorul de certuri între fraţi.

20: Fiule, păzeşte legile tatălui tău

şi nu lepăda rânduielile maicii tale;

21: ţine-le pururea lipite de sufletul tău

şi-n jurul grumazului tău înfăşurate;

22: când umbli, călăuză să-ţi fie;

când dormi, să te păzească,

iar când te scoli, să stea de vorbă cu tine.

Călăuză să-ţi fie: SEP 4 are ia-o ca să fie cu tine: „ia-o: apare din nou, ca în 4,6, un pronume feminin, fără referent explicit, dar care nu poate fi altceva decât Înţelepciunea, personificată. În Textul Masoretic, unde apare la fel, acest referent ar putea fi Torah, Legea. Evagrie propune un al treilea referent, mama, din v. 20, dar aceasta este tot Înţelepciunea (Schol. Pr. 79)”[26].

23: Că porunca legii este sfeşnic şi lumină

şi drum în viaţă şi mustrare şi lumină,

„Clement Alexandrinul citează versetul sub forma următoare: Căci făclie este buna rânduială, iar Legea este lumină pentru drum; căile vieţii doar învăţătura ştie să le aleagă (Strom. I,181). ♦ După Evagrie, făclia reprezintă Vechiul Testament, iar lumina, Noul Testament (ibid., 80)”[27].

„De pe buzele nepătimirii curg cuvintele vieţii veşnice ca ceara de albine. Deci cine se va învrednici să-şi lipească buzele de buzele aceleia şi să se sălăşluiască în sânul ei şi să se împărtăşească de mireasma dulce a veşmintelor ei, adică să se îndulcească cu legile virtuţilor, care sunt mai presus de toate aromatele cunoştinţei sensibile?”[28]. Comentariul apropie făclia de ceară şi, prin asociere, de lumânare, în acest context fiind sugerată şi mierea.

„Poruncile lui Dumnezeu sunt făclie […]. Iar cel ce aprinde făclia nu zăboveşte în piaţă, ci aleargă acasă, ca nu cumva o suflare de vânt să-i stingă lumina şi nici să nu consume făclia din pricina unei zăboviri prelungite. Tot aşa să facem şi noi. A aprins în noi Duhul cel Sfânt învăţătura Lui. La ieşirea din biserică, când încă ne sunt vii în minte toate cuvintele predicii, să alergăm drept acasă, să ocolim pe oricine am întâlni pe cale, prieten, rudă sau cunoscut, pentru ca nu cumva, vorbind cu unul din aceştia vrute şi nevrute, să se stingă între timp lumina învăţăturii, ci să rămână strălucitoare în mintea noastră, ca într-o casă, să ardă ca într-un sfeşnic pe înălţimea gândirii noastre şi să lumineze toate cele dinlăuntru. N-ar fi oare o nebunie să nu suferi să stai vreodată seara fără lumină în casă, şi să suferi ca sufletul să-ţi fie fără lumina învăţăturii? Cele mai multe păcate de acolo vin, că nu aprindem iute lumina în suflet”[29].

„Binecuvântat eşti, Doamne, binecuvântat eşti, Singurule, binecuvântat eşti, Cel milos până în măruntaiele Tale, Cel ce eşti mai presus de binecuvântare, Cel ce ai pus în inima mea lumina poruncilor Tale şi ai sădit în mine pomul vieţii Tale şi mi-ai arătat un alt rai întru cele văzute, gândit cu mintea întru cele simţite, gândit însă în simţire”[30]. Cel a cărui inimă este iluminată de poruncile dumnezeieşti şi de prezenţa Duhului se poate ruga astfel, refăcând, în parte şi cât ţine de el, raiul cel sensibil, şi pregustând raiul cel inteligibil.

24: ca să te păzească de femeia cu bărbat

şi de pâra limbii străine.

„Femeia cu bărbat: desemnează femeia măritată. Expresia greacă, femeia cu bărbat sau ţinută de bărbat, exprimă raportul de supunere a femeii faţă de bărbatul ei. O expresie cvasiidentică în Numeri 5, 20.29. De asemenea, Sirah 9, 9; 41, 21. ♦ clevetirea [la Anania: pâra]: gr. διαβολή desemnează exact calomnia”[31].

25: Să nu te biruiască pofta de frumuseţe,

nici nu te lăsa vânat de înşişi ochii tăi

şi nici nu te lăsa înşelat de genele ei;

26: că preţul desfrânatei este cât al unei pâini,

dar femeia vânează sufletele cinstite ale bărbaţilor.

„Desfrânata de profesie se vinde pentru ca să trăiască, dar femeia adulteră nu-şi urmăreşte decât poftele”[32].  „Evagrie: Într-adevăr, plăcerea dobândită din răutate nu face nici cât preţul unei pâini (ibid., 81)”[33].

„Femeia desfrânată nu este ceva particular, ci public; ea nu este o femeie, ci o poftă care pribegeşte. Femeie desfrânată este orice viclenie, orice înşelăciune, şi nu numai aceea care-şi necinsteşte trupul, ci orice suflet care vinde nădejdi, care caută câştiguri nemuncite şi bani luaţi pe nedrept”[34].

27: Oare va ascunde cineva foc în sân fără să-şi ardă hainele?

Acestea se pot citi fie în sens pozitiv, cum se va arăta îndată, fie într-unul negativ, cum se va arăta ceva mai jos: „Va pune cineva foc în sân, zice înţeleptul, şi nu-şi va arde hainele? Iar eu zic: Cine nu va arde şi nu se va umple de strălucire şi nu va răspândi şi el fulgerele dumnezeirii, pe măsura curăţirii şi a împărtăşirii de foc, dacă va primi în inimă focul ceresc neacoperit? Căci împărtăşirea urmează curăţirii, iar curăţirea urmează împărtăşirii”[35].

28: Oare va călca cineva pe jăratic fără să-şi ardă picioarele?

„După Evagrie, cel care-şi pune foc în sân este cel care lasă gândul rău să clocească în inima lui şi să-i distrugă gândurile bune. Iar cel care umblă pe cărbuni aprinşi este cel care deja a început să păcătuiască (ibid., 82)”[36].

„Vezi că pofta se ia la întrecere cu focul? După cum este cu neputinţă să te atingi de foc şi să nu te arzi, tot aşa uitatul la chipurile frumoase arde sufletul ce caută cu poftă mai iute decât focul. Că trupurile frumoase sunt pentru ochii desfrânaţilor ca o materie ce aprinde lesne. De aceea trebuie să nu dăm prilej focului poftei să vadă frumuseţi străine, ci să înăbuşim prin orice mijloc focul, să-l stingem cu gânduri cucernice, să stăvilim incendiul ca să nu se întindă mai departe, să nu-i îngăduim să surpe tăria sufletului nostru”[37].

29: Aşa-i cu cel ce intră la femeie cu bărbat:

tot cel ce se atinge de ea nu va fi fără vină.

„Despre curăţie, sfântul Cuvânt ne învaţă nu numai să nu păcătuim cu fapta, dar nici cu gândul; să nu gândim ceva rău în inima noastră despre cineva sau să poftim cu ochii, uitându-ne la o femeie străină”[38].  „Se cuvine deci să evităm, cât se poate mai mult, relaţiile şi întâlnirile cu femeile, în afară dacă vreo nevoie indispensabilă ar face întâlnirea de neevitat. Dar şi atunci când s-ar produce o asemenea nevoie, să ne păzim ca de foc, şi să ne despărţim cu hotărâre şi cât mai iute posibil”[39].

30: Nu-i de mirare când cineva e prins furând,

că el fură ca să sature un stomac flămând;

„Hoţul îl simbolizează pe omul prins în flagrant delict de către gnoza adevărată şi, drept urmare, obligat să renunţe la falsa ştiinţă despre Dumnezeu (ibid., 84)”[40].

„Robii dacă fură sunt poate împinşi de lipsuri să fure; şi, în afară de asta, chiar dacă li se dă simbria obişnuită, o fac mai mult din deprindere, decât din necesitate, şi astfel mai mult îndeplinesc o regulă, decât îşi satisfac o trebuinţă. Prin aceasta, lipsa face vina însăşi mai puţin vinovată, fiindcă este scuzabil cel vinovat de furt, dacă pare a fi fost silit să fure fără voia lui. De altfel şi Sfânta Scriptură pare a scuza oarecum greşelile tuturor oropsiţilor soartei”[41].

31: şi dacă-i prins, de şapte ori va plăti

şi cu toate averile lui se va răscumpăra;

32: dar desfrânatul e lipsit de minte,

pricină pentru care-şi agoniseşte pieirea sufletului;

33: chinuri şi ocară suferă

şi batjocura lui în veac nu se va şterge.

34: Căci gelozia aprinde mânia bărbatului ei

şi milă nu-i va fi în ziua răzbunării;

nici o răscumpărare nu-i va stinge duşmănia,

nici mulţime de daruri va fi să-l îmblânzească.

„După cum nu poţi îndupleca iadul cu bani, spunea Solomon, tot aşa nu poate fi potolit şi muiat gelosul. Adeseori, mulţi oameni şi-ar da viaţa ca să pună mâna pe cel ce le-a stricat casa. Ar bea cu plăcere sângele bărbatului care le-a necinstit soţia, iar pentru asta ar voi să facă şi să sufere orice”[42].

---

[1] BBVA, p. 796

[2] SEP 4/I, p. 419

[3] SEP 4/I, p. 419

[4] SEP 4/I, p. 419

[5] SEP 4/I, p. 419

[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XII

[7] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 42, 2

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, III, 2

[9] SEP 4/I, p. 419

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, IX, 13

[11] SEP 4/I, p. 419

[12] SEP 4/I, p. 420

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, VII, 6

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti, Cuvânt la Înălţarea Domnului, III

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Omilie despre păsări, 33

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, VIII, 4

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXI, 3

[18] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, IX, 13

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 33, 5-6

[20] Nichita Stithatul, Viaţa şi conduita celui întru sfinţi Părintelui nostru Simeon Noul Teolog, 26

[21] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III

[22] SEP 4/I, p. 420

[23] SEP 4/I, p. 420

[24] BBVA, p. 797

[25] SEP 4/I, p. 421

[26] SEP 4/I, p. 421

[27] SEP 4/I, p. 421

[28] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 75

[29] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, Cuvânt la Sfinţii Mucenici, IV

[30] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, XLVII

[31] SEP 4/I, p. 421

[32] BBVA, p. 797

[33] SEP 4/I, p. 422

[34] Sf. Ambrozie al Milanului, LXXII

[35] Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, 59

[36] SEP 4/I, p. 422

[37] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfântul Mucenic Varlaam, I

[38] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, III, 13

[39] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, III, 1

[40] SEP 4/I, p. 422

[41] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, IV, 3, 14

[42] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfintele Muceniţe Veronica, Prosdoca şi Domnina, I

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 5

CAPITOLUL 5 – Fereşte-te de desfrânare, iubeşte curăţia!

1: Fiule, ia aminte la înţelepciunea mea,

spre cuvintele mele apleacă-ţi auzul,

2: ca să-ţi păzeşti cugetul bun;

eu din priceperea buzelor îţi poruncesc.

3: Nu lua aminte la femeia vicleană;

că din buzele femeii desfrânate picură miere

care până la o vreme îţi îndulceşte gâtlejul,

Femeia vicleană: SEP 4 are femeia uşoară: „Nu te uita la femeia uşoară este un plus al Septuagintei. Pentru Hipolit (Fr. Pr. 23), ea simbolizează idolatria şi erezia; sensul îi este probabil sugerat şi de apropierea sonoră dintre apostazie şi verbul αποστάζω, a picura, a curge picătură cu picătură, care se referă aici la mierea de pe buzele femeii desfrânate. ♦ desfrânată: literal, curvă. Textul Masoretic are străină. Femeia străină era asociată adeseori cu desfrânarea, cei vechi socotind că femeia cinstită şade la casa şi în ţara ei”[1].

„Elinii, pe de o parte, fură pe mulţi prin felul lor frumos de vorbire. Miere picură din buzele femeii desfrânate. Pe de altă parte, Iudeii înşeală pe cei care vin la ei, prin dumnezeieştile Scripturi, pe care le interpretează greşit; şi cu toate că le studiază din copilărie până la bătrâneţe, totuşi îmbătrânesc tot neînvăţaţi. Iar ereticii amăgesc inimile celor simpli prin vorbe bune şi plăcute în aparenţă. Ei acoperă cu numele lui Hristos, ca prin miere, săgeţile veninoase ale învăţăturilor lor necredincioase”[2].

4: dar pe care mai târziu o vei găsi mai amară decât fierea

şi mai ascuţită decât sabia cu două tăişuri.

„Ca fierea: Textul Masoretic are ca absintul. Planta a fost adusă în Egipt abia sub puterea romană, aşadar după traducerea Proverbelor în greacă”[3].

„Căci deoarece tuturor celor săvârşite prin patimă le premerge o oarecare plăcere şi nu se poate afla nici un păcat despărţit de plăcere, din cele câte se săvârşesc prin mânie sau poftă, se numeşte fructul şi bun, după o judecată greşită a binelui, părându-le astfel celor ce văd binele în plăcere; dar, după aceea, în mistuirea amară a mâncării, fructul e aflat ca rău, după cuvântul Proverbului care zice că din buzele păcatului picură miere care până la o vreme îndulceşte gâtlejul, dar după aceea e aflată mai amară ca fierea de cei ce s-au îndulcit în chip rău. Fiindcă, deci, omul, despărţindu-se de roadele de tot felul ale bunătăţilor, s-a săturat cu rodul pricinuitor de stricăciune al neascultării, (iar numele acestui rod e păcatul făcător de moarte), îndată a murit vieţii mai bune, schimbând viaţa dumnezeiască cu cea neraţională, dobitocească”[4].  „Într-adevăr, ce câştig mai ai de pe urma plăcerii odată ce te-ai înăbuşit? Încetaţi, dar, de a vă mai face de râs! Încetaţi de a aprinde pe capul vostru iadul şi focul cel nestins! Să privim, deşi târziu, aşa cum trebuie la cele viitoare, îndepărtând ceea ce ne vatămă lumina ochilor, ca să petrecem viaţa de aici cu bună-cuviinţă, cu sfinţenie şi cu evlavie şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare”[5].

5: Că nebunia îşi face picioare ce se coboară spre ea

cu moarte de iad,

Nebunia sau „sminteala (gr. αφροσύνη): este un plus al Septuagintei. În Textul Masoretic se vorbeşte în continuare despre femeia desfrânată. Introducând tema nebuniei, traducătorul abstractizează şi generalizează mesajul textului”[6].

6: iar urmele ei sunt nestatornice,

că ea nu pe căile vieţii umblă

şi alergările ei sunt rătăcitoare:

încotro, nici ea nu ştie unde.

„Este timpul să părăseşti urmele femeilor stricate şi viaţa de desfrâu. Mai cu seamă ochii trebuie păziţi; că e mai bine să alunece picioarele decât ochii”[7].

7: Aşadar, fiule, ascultă-mă pe mine

şi să nu-mi faci cuvintele deşarte.

8: Calea fă-ţi-o cât mai departe de ea

şi de uşile casei ei să nu te apropii,

„După Evagrie, calea reprezintă intelectul care se îndreaptă spre virtute (ibid., 59)”[8].

„Ceea ce înţeleptul sfătuieşte a face cu femeia desfrânată, zicând: Fereşte-ţi calea ta de ea şi nu te apropia de uşa casei ei, aceasta o zic şi eu pentru iubitorii de averi. Dacă cumva vei cădea pe nesimţite în noianul acestei nebunii, cu greu vei putea ieşi de acolo. După cum când eşti prins în vârtejurile apei nu vei putea scăpa uşor, oricât te-ai strădui, tot aşa, ba încă cu mult mai rău, când vei cădea în adâncimea acestei pofte nu vei putea scăpa, şi te vei pierde pe tine însuţi împreună cu toate ale tale. De aceea, vă rog, să ne păzim dintru început, şi să fugim de relele cele mici, fiindcă din cele mici se nasc cele mari”[9].

9: ca să nu-ţi dai viaţa pe mâna altora

şi traiul tău pe seama celor ce nu se îndură,

10: ca nu cumva străinii să-şi facă saţ din averea ta

şi rodul ostenelilor tale să intre în casă străină.

„Cel ce înşală pe alţii şi grăieşte cuvinte fără fapte, se îmbogăţeşte din nedreptate şi ostenelile lui vor trece în case străine, cum zice Scriptura”[10]. Astfel, ne putem îmbogăţi din cuvântul cuiva, fără ca şi acela să o facă, el nelucrând cele pe care le propovăduieşte. Socotim, însă, că şi a îmbogăţi pe alţii e mai mult decât a sărăci, duhovniceşte, cu toţii.

11: Că pe urmă o să-ţi pară rău,

atunci când carnea trupului tău se va topi

„După Evagrie, cei răi, prin vicii, macină carnea lui Hristos şi-i răspândesc sângele pe care îl dispreţuiesc (ibid., 61)”[11].   „Acesta este sfârşitul plăcerii nebuneşti”[12].

12: şi când vei zice: – O, cum de-am urât eu învăţătura

şi cum de-a ocolit inima mea mustrările?

13: N-am ascultat de glasul celui ce mă certa

şi spre cel ce mă învăţa nu mi-am plecat auzul;

„Fiecare dintre cei ajunşi [în iad], plângându-şi cum se cuvine nepăsarea pentru cele bune, [va] spune ceea ce aflăm în Cartea Proverbelor: N-am auzit glasul Celui ce mă certa şi al Celui ce mă învăţa”[13].

14: pentru atât de puţin m-am copleşit de tot răul,

în chiar mijlocul soborului şi al adunării.

SEP 4 traduce: aproape am ajuns în răul cel mare…

„Evagrie interpretează astfel: a fost o vreme când răutatea nu exista şi va fi iarăşi o vreme când ea nu va mai exista. Dar n-a existat şi nici nu va exista nici o vreme când virtutea va fi absentă definitiv.  Dovadă acest aproape (literal: pentru puţin) de la începutul versetului, ca şi bogatului din Evanghelie căruia, deşi osândit în iad, îi este milă. Versetul constituie aşadar o dovadă care invalidează părerea existenţei răului absolut. Chiar şi în răutatea cea mai totală există o sămânţă de bine (ibid., 62)”[14]. Evagrie susţinea apocatastaza; în ce ne priveşte, socotim că omul poate ajunge la abisuri ale răului în care, cu propria voie, să încremenească pe vecie.

15: Fiule, bea apă din propriile tale vase

şi din izvorul propriilor tale fântâni.

„Vasele: Textul Masoretic are puţuri. Imaginea vaselor pentru a simboliza soţia legitimă apare şi în Noul Testament: I Tesaloniceni 4, 4; I Petru 3, 7. Sensul direct este: Culcă-te numai cu femeia ta. ♦ După Evagrie, gnoza este şi izvor, şi fântână: pentru cei care se apropie de virtuţi (practicii), gnoza pare o fântână foarte adâncă, fără fund; pentru desăvârşiţi, un izvor (ibid., 63)”[15].

„Izvorul tău: pentru Origen, este vorba de apa Scripturii, fântâna insondabilă a misterului treimic şi izvor al Revelaţiei care stinge setea neamurilor. Apele sunt trei: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar izvorul este unul singur, întrucât una este substanţa şi natura Treimii. De asemenea, la nivel psihologic, există mai multe fântâni înlăuntrul omului, din care ne potolim setea credinţei, cea mai extraordinară fiind fântâna cu apă vie, Iisus Hristos (Hom. Gen. 7, 5; Hom. Num. 12, 1)[16].  „De acum înainte să ne întoarcem la dumnezeieştile Scripturi şi să bem apă din vasele noastre şi din izvorul fântânilor noastre”[17], sau, cu alte cuvinte, să ne ferim de învăţăturile ereticilor.  „Puţurile sunt păstorii drept-credincioşi [ortodocşi – n. n.], aceştia se numesc pârâiaşele tale ca unii care primesc pentru tine de la Dumnezeu harul de a păstori; căci păstorul este şi se numeşte păstor din pricina celor păstoriţi. Fiindcă vrând Dumnezeu ca poporul să vină la cunoaşterea adevărului şi să se adape din curgerile năvalnice ale mântuirii, alege şi pregăteşte ca nişte pârâiaşe şi vase păstorii şi preoţii evlavioşi de-a lungul timpurilor, pune în ei harul şi darul Său, iar prin liturghisirea şi învăţătura lor dă întregului popor drept premiu cunoaşterea voilor Lui”[18].

„Cel ce a învăţat să sape, prin fapte şi contemplaţie, fântânile virtuţii şi ale cunoaşterii de sine, asemenea patriarhilor, Îl va afla înlăuntru pe Hristos, izvorul vieţii, din care ne îndeamnă Înţelepciunea să bem, zicând: Bea apă din vasele tale şi din izvorul fântânilor. Făcând aceasta, vom afla înlăuntrul nostru comorile ei”[19].

16: Din izvorul tău să ţi se reverse apele

şi pe uliţele tale apele să umble;

„Clement Alexandrinul citează versetul spre a legitima ideea protejării gnozei creştine de urechile profane (Strom. II, 2, 8)”[20].  „Că nu trebuie admişi, la izvorul cel curat, la apa cea vie, cei invidioşi, oamenii turbulenţi, oamenii cu moravuri lipsite de credinţă şi neruşinaţi în lătratul cercetării lor”[21].

17: să-ţi fie ele doar ţie singur avere

şi nici un străin să nu-ţi fie părtaş.

„Oamenii drepţi nu-şi fac rezervoare de apă, ci îşi sapă fântâni, străduindu-se să descopere adâncurile”[22].

18: Al tău să fie izvorul apei tale

şi cu femeia tinereţilor tale să te veseleşti,

„Dacă femeia denumeşte aici ştiinţa lui Dumnezeu şi dacă aceasta ne-a fost dată încă din tinereţe, atunci înseamnă că ştiinţa lui Dumnezeu este în noi de la origini (Evagrie, Schol. Prov., 64)”[23].

19: cu ea, căprioară iubitoare, cerboaică plină de haruri,

cu ea să-ţi petreci

şi a ta să fie ea socotită

şi cu tine să fie în toată vremea;

pentru că de iubirea ei înconjurându-te,

aşa te vei înmulţi.

„Septuaginta atenuează senzualitatea versetului în raport cu Textul Masoretic: Sânii ei să te sature mereu, îmbătându-te tot timpul de iubirea ei. ♦ Foarte frumoasă interpretare a lui Evagrie, conform sistemului său spiritual: căprioara şi mânza/mânzul simbolizează contemplaţia şi nepătimirea (ibid., 65)”[24].   Conform concepţiei celor vechi, „cerbul trage cu răsuflarea gurii lui animalele otrăvitoare care se ascund în găuri şi le scoate din ascunzişurile lor cu forţa suflării lui. […] Solomon, cu aceste cuvinte, ne învaţă că cerbii […] sunt destoinici pentru învăţarea teologiei”[25], care înlătură, sau atenuează, cel puţin, otrava păcatului.

20: Nu-ţi pierde vremea cu cea străină,

nici nu te lăsa cuprins de braţe pe care nu le cunoşti;

„Evagrie înregistrează două posibile interpretări: nu-ţi pierde vremea cu ştiinţa profană; nu întârzia pe drumul răutăţii (ibid., 68)”[26].

Clement citează diferit: Nu sta multă vreme cu cea străină: „te sfătuieşte să te foloseşti de cultura laică, dar să nu rămâi la ea şi nici să te opreşti la ea, pentru că darurile date de Dumnezeu la timpul potrivit, spre folos fiecărei generaţii, sunt învăţături pregătitoare pentru primirea Cuvântului Domnului”[27].

21: căci căile omului se află sub ochii lui Dumnezeu,

Cel ce ţine seamă de toate urmele lui.

22: Fărădelegile sunt cele ce-l vânează pe om

şi fiecare se leagă cu lanţurile păcatelor sale;

„Al doilea stih e citat frecvent de Părinţi pentru a sublinia responsabilitatea fiecărui ins faţă de păcatele sale (Origen, Com. Io. 28, 57; Grigore din Nazianz, Disc. 40, 33)”[28].  „Cel robit păcatelor e împovărat şi tras de ele”[29].  Dar, odată cu venirea lui Hristos, cei ce vor pot scăpa de legături: „Cununa crucii a luminat pe cei orbi din pricina neştiinţei, a dezlegat pe cei ţinuţi de păcate şi a izbăvit pe toată omenirea”[30].

23: unul ca acesta moare cu cei neşcoliţi

şi de mulţimea bunurilor lui s-a lepădat

şi din pricina nebuniei a pierit.

Neşcoliţi sau „neînvăţaţi: incorigibili, care n-au putut fi îndreptaţi prin educaţie”[31].

---

[1] SEP 4/I, p. 416

[2] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, IV, 2

[3] SEP 4/I, p. 416

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIII, 4

[6] SEP 4/I, p. 416

[7] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 69, 3

[8] SEP 4/I, p. 417

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani, XII

[10] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 196

[11] SEP 4/I, p. 417

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 29, 8

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 3

[14] SEP 4/I, p. 417

[15] SEP 4/I, p. 417

[16] SEP 4/I, p. 417

[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XVI, 10

[18] Teolipt al Filadelfiei, Discursuri către filadelfieni, I,  9

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 141

[20] SEP 4/I, p. 418

[21] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 7, 4

[22] Origen, Contra lui Celsus, IV, 44

[23] SEP 4/I, p. 418

[24] SEP 4/I, p. 418

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, V, 6

[26] SEP 4/I, p. 418

[27] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 29, 9

[28] SEP 4/I, p. 418

[29] Ava Dorotei, Felurite învăţături, I, 7

[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIII, 1

[31] SEP 4/I, p. 418

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 4

CAPITOLUL 4 – Înţelepciunea împotriva păcatului.

 

1: Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui părinte

şi siliţi-vă să cunoaşteţi cugetarea;

2: că bun dar vă dăruiesc eu vouă,

legea mea să n-o lăsaţi deoparte.

„După Evagrie, darul bun este Legea (ibid. 41)”[1].

3: Că şi eu i-am fost tatălui meu fiu ascultător

şi drag am fost în faţa mamei mele,

„Pentru Philon, care citează acest verset în De ebrietate 84, tatăl şi mama simbolizează raţiunea şi legea strămoşească”[2].

4: celor ce mă învăţau, zicând:

„Lipească-se cuvintele noastre de inima ta,

5: păzeşte poruncile, nu le da uitării,

nici nu trece cu vederea graiul gurii mele,

nici nu-l părăsi, ţine-ţi-l în faţă.

6: Câştigă-ţi înţelepciune, câştigă-ţi cunoaştere;

n-o părăsi, şi ea se va ţine de tine;

iubeşte-o, şi ea te va păzi.

„Nu este vorba de dragostea de femei, ci de dragostea de înţelepciune, care izgoneşte dragostea trupească”[3].

7: Începutul înţelepciunii este a-ţi câştiga înţelepciunea,

şi-n tot câştigul tău câştigă cunoaştere:

La versetele 5-7: „Minusuri ale Septuagintei faţă de Textul Masoretic (s-ar putea să avem de-a face cu glose suplimentare ale Textului Masoretic, posterioare faţă de Septuaginta): Păzeşte poruncile mele şi vei trăi, dobândeşte înţelepciunea, dobândeşte priceperea (TM 5a) şi Începutul înţelepciunii, dobândeşte înţelepciunea cu preţul a tot ce ai, dobândeşte înţelepciunea (TM 7ab)”[4].

8: primeşte-o, cuprinde-o, şi ea te va înălţa;

cinsteşte-o, pentru ca şi ea să te cuprindă,

Cuprinde-o: SEP 4 are împrejmuieşte-o: „verbul aparţine limbajului militar şi trimite la imaginea înălţării unui zid de apărare. ♦ Pentru Clement Alexandrinul, acest zid împrejmuitor al înţelepciunii creştine este filozofia păgână, în sens pozitiv (Strom. I, 28, 3-4). Pentru Evagrie, zidul sunt virtuţile (Schol. Prov. 43)”[5].

„Există şi un simţ tactil al sufletului, datorită căruia se atinge de el înţelepciunea, îmbrăţişându-i oarecum virtutea”[6].  „Solomon însuşi, când s-a referit la legătura lăuntrică între cel mânat de dragostea de înţelepciune şi cele prin care se face legătura cu virtutea, a ţinut să adauge despre înţelepciune: Ea te va ridica în slăvi dacă şi tu o vei îmbrăţişa”[7].

9: pentru ca să-i dea capului tău cunună de daruri

şi cunună de mângâieri să te acopere”.

„Versetele 5-9 sunt realcătuite aici într-o redactare cât mai unitară, atât după Septuaginta, cât şi după Textul Masoretic, în aşa fel încât înţelesul să apară cât mai limpede”[8].  „Pentru Evagrie, cele două cununi sunt ştiinţa lui Dumnezeu, care ne apără respingând de la noi orice gând pătimaş, şi orice falsă ştiinţă (gnoză) (ibid., 44)”[9].

„Deci filosofia pregăteşte mai dinainte, conducând pe cel ce este desăvârşit de Hristos. Iar dacă întăreşti, ca şi cu un zid, înţelepciunea prin filozofie şi prin o justă bogăţie de idei, atunci o vei păstra nebiruită de sofişti”[10].

10: Ascultă, fiule, şi primeşte cuvintele mele

şi anii vieţii tale se vor înmulţi

pentru ca multe să devină şi căile vieţii tale.

„Ioan Gură de Aur interpretează astfel ultima parte a versetului: Pentru ca totul să-ţi fie uşor şi la-ndemână, pentru ca tu să mergi unde ţi-e voia, prin sărăcie, prin bogăţie, prin slavă sau necinste (Patm., p. 61)”[11].

11: Că eu te învăţ căile înţelepciunii

şi pe drepte cărări te călăuzesc:

„Calea adevărului este una, dar din ea se varsă, din alte părţi, curgeri de apă, ca într-un râu veşnic”[12].

12: dacă mergi, paşii tăi nu se vor poticni,

dacă alergi, nu vei osteni.

13: Ţine-te de învăţătura mea, n-o părăsi,

ci păstrează-ţi-o pentru viaţa ta.

14: În căile necredincioşilor nu merge,

nici să râvneşti căile nelegiuiţilor;

15: în oricare loc li se adună tabăra, nu te duce acolo,

fugi, îndepărtează-te;

„După Evagrie, locul de care trebuie să ne ferim este falsa ştiinţă despre Dumnezeu (ibid., 46)”[13].

16: că ei nu adorm dacă nu fac rău,

le fuge somnul şi nu pot adormi;

17: că ei cu bucatele necurăţiei se hrănesc

şi cu vinul fărădelegii se îmbată.

18: Căile drepţilor întocmai ca lumina luminează,

merg înainte şi lumină răspândesc până-n plinul zilei.

„A doua parte a versetului este ambiguă, întrucât şi drepţii, şi căile pot merge înainte şi lumina. Atât Clement, cât şi Evagrie, în micile lor comentarii la verset, consideră că este vorba despre căi”[14].

„Solomon n-a vorbit de mai multe căi de mântuire numai pentru un singur drept, ci vorbeşte de alte multe căi pentru mulţi drepţi”[15]. Sau calea cea una e străbătută în multe chipuri, după particularităţile fiecăruia dintre cei care apucă pe ea.

19: Căile necredincioşilor însă sunt întunecate,

ei nici nu ştiu cum se împiedică.

20: Fiule, ia aminte la graiurile mele,

de cuvintele mele alătură-ţi auzul;

21: păzeşte-le în inima ta

pentru ca izvoarele tale să nu scadă.

„Evagrie comentează astfel: El numeşte izvoare virtuţile din care iese apa vie, adică gnoza/cunoaşterea lui Hristos (Schol. Prov. 51)”[16].

22: Că ele viaţă sunt tuturor celor ce le află

şi vindecare fiecărui trup.

23: Cu veghere-ntreagă păzeşte-ţi inima,

căci din aceasta pornesc ţâşnirile vieţii.

„Tema ascetică a privegherii interioare şi a păzirii inimii are un punct de plecare în acest verset. Cf. Filocalia, passim. ♦ […] Inima este sălaşul izvoarelor vieţii şi ea trebuie păzită cu mare grijă. Un întreg program ascetic şi un posibil traseu mistic sunt condensate în doar două stihuri, devenite reper pentru tradiţia monahală”[17].

Autorul vrea „să arate prin aceasta că anumite fapte şi anumită nepăsare a sufletului dau câştig de cauză diavolului, care, odată intrat în noi, pune stăpânire pe noi sau cel puţin, dacă nu se poate face cu totul stăpân pe el [pe suflet], ne spurcă sufletul aruncând în el săgeţi aprinse”[18].  „Noi ţinem să cinstim şi porunca aceasta, care are un înţeles tainic: păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, pentru ca nici unul din duhurile rele să nu intre în cugetul nostru şi pentru ca nici unul din duhurile potrivnice să nu întoarcă, după placul lui, închipuirile noastre”[19].  Odată aflată comoara dumnezeiască, „se cade să asigurăm comoara cu pază sigură, după cum este scris: cu toată paza păzeşte-ţi inima ta, pentru ca, după ce odată vei fi aflat, să păzeşti harul aflat, aşa cum a făcut, de pildă, cel care ajungând la credinţă şi-a găsit curăţenia prin spălare. Căci mai mare trudă este să păzeşti ceea ce ai primit, decât să găseşti ceea ce n-aveai”[20].

„A doua luptă [după înfrânarea pântecelui – n. n.] o avem împotriva duhului curviei şi al poftelor trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintâi vârstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest război este îndoit, aflându-se şi în suflet şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desăvârşitei neprihăniri şi adevăratei curăţii, de nu se va adăuga şi zdrobirea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor şi osteneala şi lucrul mâinilor, care abia împreună pot să oprească pornirile cele neastâmpărate ale sufletului şi să-l aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine. Mai înainte de toate însă, foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gândurile murdare. […] Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel trupesc, ci şi în meditaţia duhovnicească, fără de care e cu neputinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. […] Iar semnul că au dobândit desăvârşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu se socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. […] De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufletului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicând: Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dânsa, a şi preacurvit cu ea întru inima sa (Matei 5, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curioşi şi desfrânaţi, cât sufletul cel aşezat înlăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvântul Înţelepciunii nu zice: Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi, ci: Cu toată străjuirea păzeşte inima ta, aplicând leacul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte”[21].  Paza inimii se cere, însă, şi în lupta cu celelalte patimi, în special cu aceea a întristării: „Scurt vorbind, întristarea tulbură toate sfaturile mântuitoare ale sufletului şi usucă toată puterea şi stăruinţa lui, făcându-l ca un ieşit din minte şi legându-l de gândul deznădejdii. De aceea, dacă avem de gând să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile răutăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării. Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănâncă sufletul omului”[22].  La fel se cere „să ne temem şi cu toată străjuirea să păzim inima noastră dinspre duhul mândriei cel purtător de moarte, zicând în noi înşine, de câte ori am dobândit o virtute, cuvântul Apostolului: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine (I Corinteni 15, 10), şi cel zis de Domnul: Fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5)”[23].  Pe scurt, „se cuvine ca, precum păzim trupul de păcatul văzut, aşa să păzim şi sufletul [inima] de gândurile necuviincioase, fiindcă [el, sufletul, de genul feminin în greacă] e mireasa lui Hristos”[24].  „Scriptura porunceşte fiecăruia să-şi păzească cu grijă inima pentru ca, păzind în sine Cuvântul ca pe un paradis, să se împărtăşească de har, să nu plece urechea sa la şarpele care se încolăceşte înlăuntrul său şi-l îndeamnă spre plăceri”[25].  „Căci, aşa cum omul este urmărit continuu de către hoţi, noaptea şi ziua, dar este răpit inopinat, fără să ştii tu, fii atent ca nu cumva astfel vrăjmaşul să te înşele şi pe tine cu păcatul lui originar şi să te arunce îndată din paradisul desfătării”[26].  „Trebuie să ne păzim inima cu multă grijă, ca să nu pierdem niciodată cugetul despre Dumnezeu ori să pătăm cu închipuiri deşarte amintirea faptelor minunate ale Lui, ci sfânta gândire de Dumnezeu s-o purtăm pretutindeni, prin necontenită şi curată aducere aminte, întipărită în inimile noastre, ca o pecete de neşters”[27].

Zadarnic, însă, am păzi inima noastră dacă Hristos n-ar locui într-însa, de la Botez: „Cel ce a înţeles limpede că de la Botez are pe Hristos ascuns în sine […] aruncă toate lucrurile lumii şi stăruieşte numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea şi privind ţintă la sfârşitul vieţii, cum zice Proverbul”[28].  „Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm Împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea”[29].

24: Îndepărtează de la tine grăirea întortocheată,

iar buzele nedrepte împinge-le departe.

„Terminologia juridică din Proverbe are un fond moral incontestabil”[30].

25: Ochii tăi drept să caute,

iar genele tale drept să clipească.

„După Evagrie, cei care au gânduri nepătimaşe şi învăţături drepte văd drept (ibid., 52)”[31].

„Nu este, omule, un vrăjmaş care te asaltează din afară, ci o odraslă rea, care creşte din tine [prin propria ta voinţă]. Priveşte drept cu ochii tăi şi a încetat pofta!”[32].  „Solomon ne învaţă să nu păcătuim nici cu clipitul ochilor”[33].

„Ceea ce este pentru corpul pământesc ochiul, aceea este pentru suflet mintea, care [e] luminată de lumina dumnezeiască  şi se deschide spre însăşi frumuseţea cea netulburată, înălţându-se prin mişcările subţiri şi sprintene ale cugetărilor spre slava curată şi ştie să nu se abată de la corectitudinea dogmatică”[34].

26: Umblete drepte fă-le picioarelor tale,

căile tale îndreaptă-le.

27: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga,

ci doar de la calea cea rea abate-ţi piciorul.

„Căci cine se abate la o parte sau la alta şi-a pierdut direcţia şi, îndepărtându-se de drumul cel drept, încetează a mai fi învrednicit de privirea lui Dumnezeu”[35].

Verset de la care s-a dezvoltat tema căii de mijloc[36], numită şi calea împărătească.  „Virtuţile sunt stări de mijloc, sunt calea împărătească, despre care sfântul acela bătrân a spus: Umblaţi pe calea împărătească şi măsuraţi stadiile [Apophtegme 5, PG 65, 145A – autor anonim]. Deci, cum am spus, virtuţile sunt la mijloc între prisosinţă şi lipsuri. […] De pildă, bărbăţia e la mijloc între frică şi obrăznicie, smerita cugetare la mijloc între mândrie şi dorinţa de a plăcea oamenilor; la fel, cuviinţa e la mijloc între ruşine şi neruşinare. Şi aşa, în chip asemănător, celelalte virtuţi”[37].  Proverbul e aplicat preoţilor, dar poate fi extins asupra tuturor creştinilor: „În general vorbind, trebuie să ştim că, după cum cei care merg pe o frânghie întinsă pe sus este primejdios să se plece într-o parte sau alta sau să se încline puţin, oricât de mică ar părea înclinarea, ci toată siguranţa lor stă în ţinerea echilibrului, tot aşa şi pentru noi preoţii, dacă înclinăm în vreo parte, fie din răutate, fie din neştiinţă, primejdia căderii în păcat e mare şi pentru noi şi pentru credincioşii noştri. Trebuie, dar, negreşit să mergem pe calea cea împărătească, trebuie să ne uităm în jurul nostru şi să nu ne abatem, nici la dreapta nici la stânga, după cum spun Proverbele”[38].

28: Căci căile cele de-a dreapta le ştie Domnul,

iar cele de-a stânga sunt piezişe.

29: Că El drepte va face umbletele tale,

iar călătoriile tale în pace le va călăuzi.

„Versetele 28 şi 29 sunt proprii Septuagintei; ediţia Rahlfs le numerotează cu 27a şi 27b”[39].  „Dorotei din Gaza interpretează [vv. 27-29] în sensul căii de mijloc aristotelice (Învăţături X, 106). ♦ După Evagrie (ibid., 53), virtutea este calea de mijloc: de pildă, curajul se află între temeritate şi laşitate”[40].

---

[1] SEP 4/I, p. 413

[2] SEP 4/I, p. 413

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Omilie la Slăbănogul de la Scăldătoarea Vitezda, 10

[4] SEP 4/I, p. 413 – Cum probabil s-a observat, Anania operează, de multe ori tacit, astfel ca să nu lase „descoperit” textul biblic urmând strict Septuagintei, ci recurgând şi la versiunea ebraică de câte ori este cazul. Natura traducerii sale îl obligă, însă, la contopirea textelor grec şi ebraic, pentru a evita un aparat critic excesiv. De bază rămâne, însă, tot textul Septuagintei.

[5] SEP 4/I, p. 414

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[8] BBVA, p. 793

[9] SEP 4/I, p. 414

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 28, 4

[11] SEP 4/I, p. 414

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 29, 1

[13] SEP 4/I, p. 414

[14] SEP 4/I, p. 415

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 29, 3

[16] SEP 4/I, p. 415

[17] SEP 4/I, p. 415

[18] Origen, Despre principii, III, 2, 4

[19] Origen, Contra lui Celsus, IV, 95

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[21] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, II

[22] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, V

[23] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, VIII

[24] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 119

[25] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXXVII, 1

[26] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 13

[27] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 5, 2

[28] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez

[29] Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despre Dumnezeiescul Botez

[30] SEP 4/I, p. 415

[31] SEP 4/I, p. 415

[32] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, 2

[33] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 35

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[35] Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, XIX, 103

[36] Cf. Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 30

[37] Ava Dorotei, Felurite învăţături, X, 3

[38] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XXXIV

[39] BBVA, p. 794

[40] SEP 4/I, p. 415

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 3

CAPITOLUL 3 – Îndemn la fapte bune. Lauda înţelepciunii.

1: Fiule, rânduielile mele nu le uita,

iar inima ta să păzească spusele mele,

„Rânduielile: termenul grec tradus astfel este νόμιμον, care desemnează legea ancestrală, cutuma. ♦ Cine nu practică Legea o uită, cine nu trăieşte după cuvintele Domnului le uită (cf. Evagrie, ibid., 27)”[1].

„Orice ucenic, datorită ascultării pe care o arată dascălului său, este fiu al dascălului”[2].

2: că lungime de zile şi ani de viaţă

şi pace ţi se vor adăuga.

„Dumnezeu n-a făcut moartea, ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice de la cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de viaţă făcător. Căci a vestit mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziţi de experienţa morţii, fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică”[3].  „Pentru gnostic, dragostea străbate totul, pentru că ştie că este un singur Dumnezeu, ştie lucrul acesta şi-l admiră. Evlavia îi adaugă lungime de viaţă”[4].

3: Milostenia şi credinţa să nu-ţi lipsească;

prinde-ţi-le de grumaz,

scrie-ţi-le pe lespedea inimii

şi vei afla har

4: şi vei gândi ceea ce e bun în faţa Domnului

şi a oamenilor.

„Pavel citează de două ori acest verset, ca semn al vieţii creştine: Romani 12, 17 şi II Corinteni 8, 21. De asemenea, el este citat şi comentat de Părinţi: Policarp Scrisoarea către Filipeni 6, 5 şi Grigore al Nyssei, Hom. Cant. 4”[5].

„Cui i se pare, deci, că cele cu adevărat bune sunt cele mai plăcute, acela dobândeşte fructul pe care îl doreşte, adică echilibrul sufletesc”[6].

5: Nădăjduieşte cu toată inima în Dumnezeu,

iar cu înţelepciunea ta nu te semeţi:

6: cunoaşte-o în toate purtările tale

pentru ca ea să-ţi îndrepte calea.

„Prin aceste cuvinte autorul Proverbelor vrea să arate că faptele unui om trebuie să fie la fel cu cuvintele lui; mai vrea apoi să arate că trebuie să alegem din orice ştiinţă ceea ce ne este folositor şi să ni-l însuşim”[7].

7: Să nu fi înţelept de dragul ochilor tăi,

ci teme-te de Dumnezeu şi fereşte-te de tot răul;

Primul stih: „literal: Să nu fi înţelept doar în sinea ta; cu alte cuvinte, dobândirea înţelepciunii nu e scop în sine, ci instrumentul prin care omul poate deveni mai bun”[8].  SEP 4 traduce prin chibzuit în loc de înţelept: „Ideea iese în lumină prin lectura completă a versetului: chibzuinţa (φρόνησις) este un dar de la Dumnezeu, pe care omul nu se cade a-l judeca. Este vorba aici despre înţelepciunea practică, încarnată de regele Solomon”[9].

Fereşte-te de tot răul, „adică să ai gânduri lipsite de credinţa în Dumnezeu, gânduri care stau împotriva rânduielii lui Dumnezeu”[10].  „Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţa, au fost amăgiţi de duhul părerii de sine. Iar cuvintele acelora sunt neplăcute şi neluminate. Căci nu grăiesc împărtăşindu-se de izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inimă asemenea unei bălţi puturoase, în care se hrănesc lipitorile, şerpii şi broaştele poftelor, înfumurării şi neînfrânării. Apa cunoştinţei lor este tulbure şi rău mirositoare şi stătută. Cei ce beau din ea se îmbolnăvesc, se umplu de greaţă şi varsă”[11].

8: atunci va fi vindecare trupului tău

şi odihnă oaselor tale.

„Teofil al Antiohiei vede aici o aluzie la Solomon în calitate de profet care vesteşte învierea morţilor (Către Autolycos 2, 38); Origen, în acelaşi sens, leagă versetul de celebra profeţie a oaselor descărnate din Iezechiel 37, 1 sq. (Epit. 3, 15)”[12].  O legătură se poate face şi cu Psalmi 50,9: bucura-se-vor oasele mele cele smerite.

„Că Dumnezeu se îngrijeşte nu numai de noi cei vii, ci şi de cei morţi. […] Dintre profeţi, Solomon a spus despre cei morţi: vindecarea va fi pentru trupuri şi purtarea de grijă [pentru] oase”[13].

9: Pe Domnul cinsteşte-L din ostenelile tale cele drepte

şi adu-I prinos din cele ce-ţi sunt roade ale dreptăţii,

„Orice jertfă (pârgă, prinos, milostenie, binefacere) se cere adusă numai din ceea ce omul a dobândit pe cale cinstită; cu banul de furat nu se poate face pomană”[14].  „Septuaginta are un plus: drepte. Origen explică moralizator: Domnul nu poate fi cinstit cu ceea ce a fost obţinut prin lăcomie şi poftă (Epit. 3, 17)”[15].

„Legea poruncea fiecărui iudeu să dea lui Dumnezeu Celui peste toate o jumătate de drahmă, nu ca o născocire a preocupării de arginţi, sau de adunare deşartă de bani, ci ca o învăţătură dată prin chipuri clare. Întâi, că nimeni nu e domn peste capul lui, ci toţi suntem înscrişi în lista robiei prin datoria unor dări. Apoi, ea ne zugrăveşte, ca într-o literă şi ca într-un lucru mai îngroşat, roadele date de duhul. Căci zice: Cinsteşte pe Domnul prin ostenelile tale cele drepte şi-I dă Lui pârga din roadele dreptei tale. E ceea ce s-a potrivit şi învăţăturii evanghelice care a reluat, desăvârşind-o, slujirea cea după Lege. Căci socotim că nu trebuie să slujim Domnului tuturor prin daruri din afară, fiind siliţi să ne ridicăm de la drahma materiei coruptibile, ci, fiind închinători adevăraţi, să ne închinăm în duh şi adevăr lui Dumnezeu şi Tatăl”[16].  „Cei ce am primit îndreptarea din credinţă şi am lepădat slujirea în umbre şi chipuri, oare nu trebuie să cinstim pe Dumnezeu cu aducerea unor daruri nesângeroase?”[17].  „Cei vechi socoteau că Îl cinstesc pe Dumnezeu prin jertfe animale şi prin arome. Căci aceea era calea vieţuirii după lege. Iar noi cei în Hristos prin credinţă, mergând pe calea mai bună şi suitoare, vom dărui lui Dumnezeu închinarea în duh şi adevăr, punând totul în mişcare ca să putem săvârşi cu bărbăţie cele ce trebuie şi să lăudăm pe Dumnezeu cu daruri duhovniceşti şi sfinţite”[18].  „Cel care cinsteşte pe Dumnezeu aduce cinste lui Dumnezeu cu ostenelile lui cele drepte şi Îi aduce pârgă din fructele dreptăţii lui”[19].

10: pentru ca astfel hambarele tale să se umple de grâu

şi din teascurile tale să se reverse vinul.

11: Fiule, nu dispreţui certarea Domnului,

nici nu te descuraja atunci când El te mustră;

„Ce covârşitoare iubire de oameni a lui Dumnezeu! Nu vorbeşte ca un dascăl elevilor săi, nici ca un stăpân slugilor lui, nici ca Dumnezeu oamenilor, ci sfătuieşte pe fii ca un părinte blând”[20].

12: căci Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte

şi-l bate pe fiul căruia-i poartă de grijă.

„Asprimea este o componentă (nedorită, dar necesară) a pedagogiei cu care părinţii îşi educă şi instruiesc odraslele. Verbul paidevo [pedevo] înseamnă a creşte un copil, a-i da educaţie şi învăţătură, dar şi a pedepsi, a certa”[21].  Versetele 11-12 „sunt citate în Evrei 12,5-5, într-un context martirologic: chinurile suferite în numele lui Hristos sunt pedepse indirecte administrate de Tată fiilor Lui iubiţi, pentru creşterea lor duhovnicească. Philon citează versetele în De congressu 177: pedagogia divină stabileşte o legătură de înrudire între noi şi Dumnezeu. Mulţi Părinţi din sec. II-III au schiţat o teologie optimistă a istoriei, susţinând ideea că Dumnezeu îngăduie persecuţiile împotriva credincioşilor în scop educativ (persecuţiile maturizează spiritual, ele ajută la dospirea pâinii sufletelor creştine): Ciprian, Scrisoarea 11, 5, 1; Eusebiu al Cezareii, HE IX,VIII,15 şi X,IV,33; Irineu al Lyonului, Adv. Haer., passim.”[22].

Dumnezeu „ne-a pus la încercare şi ne-a îndreptat prin suferinţe, dar apoi, din nou, după ce ne-a îndrumat îndeajuns, El s-a arătat binevoitor şi milostiv pentru toţi cei ce-şi pun nădejdea în El”[23].  Dumnezeu „îl face să sufere [pe credincios] ca să priceapă, dar şi dăruieşte pace şi nestricăciune”[24].  „Pentru că pedeapsa, dată în chip raţional, este spre învăţare de minte”[25].   „Deci harul Domnului cercetează pe cel nelegiuit cu toiagul, iar pe cel păcătos cu bătăi. Căci nici un păcătos care nu cunoaşte bătaia nu va ajunge nicicum să înveţe şi să se îndrepte”[26].

„Este vastă şi cuprinzătoare acţiunea răului, care provoacă multiple aţâţări de venin, când mai neînsemnate, când foarte grave. Dacă pe cele mai mărunte le poţi dispreţui pentru că n-au urmări de importanţă deosebită, în faţa celor mai mari cedezi din cauza forţei lor. Unde nedreptatea e mai mică, acolo nu există nici o necesitate de răbdare, dar unde e mai mare, are nevoie de leac, adică de răbdare. Să ne luptăm, aşadar, a le suporta pe cele pricinuite de rău, pentru ca puterea liniştii noastre sufleteşti să zădărnicească planurile duşmanului. Dacă noi înşine ne atragem asupra noastră vreun necaz, fie din imprudenţă, fie altfel, în orice caz trebuie să suportăm cu răbdare ceea ce ne imputăm. Iar dacă socotim că unele sunt trimise de Domnul, cui trebuie să-i arătăm mai multă răbdare decât Domnului? El ne învaţă să mulţumim (şi să ne bucurăm) de cinstea mustrării divine. Pe cei pe care-i iubesc – zice El – îi cert. Ferice de acel serv pentru îndreptarea căruia stăruie Domnul, pe care-l socoteşte demn de supărarea Lui şi nu-l înşeală printr-un îndemn prefăcut!”[27].  „Atunci mai cu seamă să ne întristăm, când ne merg toate din plin, ducând o viaţă plină de păcate. Totdeauna trebuie să ne temem atunci când păcătuim, dar mai cu seamă atunci când nu avem necazuri. Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi pentru fiecare păcat în parte, pedeapsa ne-ar fi uşoară; dar când rabdă îndelung pentru fiecare păcat ce săvârşim, ni se strânge mare osândă, de stăruim în astfel de păcate. Dacă cei ce fac fapte de virtute trebuie să sufere necazuri, apoi cu mult mai mult cei păcătoşi”[28].

„Precum ceara, dacă nu e încălzită şi înmuiată multă vreme, nu poate primi pecetea întipărită în ea, aşa şi omul nu poate primi pecetea virtuţii lui Dumnezeu dacă nu e cercat prin dureri şi neputinţe. De aceea […] şi în Proverbe s-a scris: Pe care-l iubeşte Domnul, îl ceartă; şi bate pe tot fiul pe care-l primeşte”[29].  „Deci, de [eşti certat], nu te descuraja”[30]. Tot de aici, sfat pentru un frate bolnav: „Acum ai spus că eşti bolnav. Dar boala este în chip recunoscut o certare spre îndreptare. Deci boala ţi s-a trimis ca unei slugi rele. Dacă însă îţi este greu să primeşti certarea, încetează să fii rău. Iar dacă eşti rău, primeşte certarea. Dar, dacă te bucuri de certare, nu eşti rău. Iar cel ce nu e rău, este iubit. Şi Domnul îl ceartă pe cel pe care-l iubeşte. Ia seama, deci, cu adevărat cum eşti şi alege-ţi una din cele spuse”[31].  „Vedeţi, iubiţilor, cât de mare sprijin au cei certaţi de Stăpân? Că, fiind tată bun, ne ceartă, ca să ne miluiască cu certarea Lui cea sfântă”[32].

Urmează (13-20) „Elogiul Înţelepciunii. Poemul numără douăzeci de stihuri în Septuaginta faţă de numai şaisprezece în Textul Masoretic. Tema Înţelepciunii se află la originea amplificării din Septuaginta. Sunt aici elemente ce vor fi dezvoltate în Cartea Înţelepciunii [lui Solomon]”[33]:

13: Fericit e omul care a aflat înţelepciunea

şi muritorul care a cunoscut ştiinţa;

Înţelepciunea… ştiinţa: „Ca şi în multe alte cazuri din Cartea Proverbelor, termeni ca înţelepciune, ştiinţă, pricepere, cunoaştere, cugetare au sensuri foarte apropiate, aşa încât nu întotdeauna se pot face distincţii clare, mai ales atunci când ele sunt folosite în construcţia stilistică numită paralelism sinonimic. În cazul de faţă, înţelepciunea (sofia) şi ştiinţa (fronesis) sunt tratate drept sinonime, şi aşa se explică de ce textul care urmează foloseşte un singular”[34].

„Foarte lămurit ne cheamă prin Solomon la bine. Că binele este găsit de cel care caută binele; şi-i place binelui să se uite la el, cel care l-a găsit”[35].

14: că mai bine e să negustoreşti cu ea

decât cu vistierii de aur şi argint;

15: mai scumpă e ea decât nestematele;

împotriva ei nimic din ce e rău nu poate sta;

ea li se descoperă tuturor celor ce i se apropie

şi nimic din ce e scump nu-i este deopotrivă.

„Hipolit, care echivalează Înţelepciunea cu Cuvântul lui Dumnezeu, interpretează astfel: Cuvântul are mai multă valoare decât pietrele preţioase, adică decât profeţii şi apostolii (Fr. Pr. 22, p. 79). ♦ Doar în faţa înţelepciunii demoni se simt neputincioşi, căci ei nu mai sunt în stare să arunce gândurile rele în inima celui ajuns înţelept (Evagrie, ibid., 30)”[36].

„Podoabă [nestematele; ceea ce e scump – n. n.] sfântă pentru picioarele voastre să se arate graba voastră spre facerea de bine şi drumul vostru spre facerea dreptăţii. Coliere şi salbe să vă fie simţul de ruşine şi castitatea. Nişte podoabe ca acestea le face Dumnezeu din aur. Fericit este omul care a găsit înţelepciunea şi muritorul care a cunoscut priceperea (13), spune Duhul prin Solomon. Aceasta este găteala cea adevărată”[37].  „Pe scurt, poţi cunoaşte adevărul acestor cuvinte dacă în ceasurile de răgaz vei alege cele spuse de Solomon despre înţelepciune […]. Înţelepciunea curăţeşte mai întâi, cu frica lui Dumnezeu, sufletul celor ce vor să se ocupe de ea. Că unde locuieşte frica, acolo se înscăunează curăţenia sufletească, de acolo fuge pe nesimţite orice viclenie şi orice faptă nelegiuită; că odată ce sufletul este pătruns de frică, nu poate fi mişcat spre fapte necugetate”[38].

16: În dreapta ei stau îndelunga-nzilire şi anii vieţii,

în stânga ei stau bogăţia şi slava;

din gura ei se rosteşte dreptatea,

ea legea şi mila pe limbă le poartă.

Primele două stihuri: „Sf. Maxim Mărturisitorul, gândindu-L pe Dumnezeu ca vistiernic al înţelepciunii divine, crede că în dreapta Lui stau cei ce au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile, iar de-a stânga, cei ce au dobândit contemplaţia naturală prin duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor”[39].  Ambele stări sunt vrednice de râvnit, dar dreapta este superioară. Desigur, cei de-a stânga vor putea avansa la dreapta lui Dumnezeu, dacă vor depăşi toate cele sensibile în suişul lor către cele înalte.  Redăm şi fragmentul din cuvântul lui Maxim: „prin cei din stânga, [înţelegem] pe aceia care au dobândit contemplaţia naturală în duh, împreună cu înţelegerea cucernică a judecăţilor. Căci zice despre Înţelepciune Cartea Proverbelor: Iar în stânga ei, bogăţie şi slavă. Prin cei din dreapta vom înţelege pe aceia care au primit cunoştinţa imaterială a celor inteligibile, liberă de închipuirile sensibile. Căci: în dreapta ei, zice, anii vieţii”[40].  Dacă în dreapta şi stânga vedem cele două mâini, „însuşirile acestor mâini sunt, precum zice proverbul, lungimea vieţuirii şi anii vieţii în dreapta Înţelepciunii, iar în stânga ei, bogăţia şi slava”[41].

17: Căile ei sunt căi bune

şi toate cărările ei sunt în pace;

18: tuturor celor ce se lipesc de ea le este pom de viaţă,

iar cei ce se reazemă pe ea sunt ca şi cum L-ar avea temelie pe Domnul.

„Origen, printre alţii, identifică Înţelepciunea-Pom al vieţii cu Iisus (Com. Rom. 5, 9). La fel, Evagrie, identifică pomul vieţii cu înţelepciunea (Schol. Prov. 32)”[42].  „Prin amândouă acestea înţeleg pe Domnul, căci El este viaţa şi sprijinul”[43].  Pâinea ce de toate zilele (Matei 6,11) „se pare că a fost numită în Scriptură pomul vieţii şi cine întinde mâna spre el şi va lua din el va trăi în veci. Şi, cu o a treia numire, acest pom este numit de către Solomon înţelepciunea lui Dumnezeu”[44].  „În această lume a înflorit şi Cuvântul şi a dat rod; făcându-Se trup, a dat viaţă celor ce au gustat din bunătatea Lui”[45].  „Că Acesta, pe care Scripturile Îl arată că, după răstignire, va veni iarăşi plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieţii care se zice că fusese plantat în rai”[46].  „Solomon numeşte Înţelepciunea pom al vieţii, sub care înţelege pe Domnul […] pe care Scriptura Îl dă spre hrană celui ce şi-a potrivit viaţa după voia lui Dumnezeu”[47].

Pornind de la acest verset, avem un amplu comentariu, ce compară pomul vieţii cu celălalt pom aflat în Rai şi nominalizat în Cartea Facerii, acela al cunoştinţei binelui şi răului:

„Pomul vieţii şi celălalt pom se deosebesc mult şi negrăit, prin însuşi faptul că unul e numit pomul vieţii, iar celălalt, nu al vieţii, ci numai al cunoştinţei binelui şi răului. Căci pomul vieţii e desigur făcător de viaţă; iar pomul care nu-i al vieţii, e vădit că e făcător de moarte. Pentru că pomul care nu e făcător de viaţă, deoarece nu a fost numit pom al vieţii, desigur că va fi făcător de moarte, odată ce nimic altceva nu se deosebeşte, prin opoziţie, de viaţă.

Afară de aceasta, pomul vieţii şi ca înţelepciune se deosebeşte foarte mult de pomul cunoştinţei binelui şi răului, care nu e nici înţelepciune, nici nu e numit înţelepciune. Căci proprii înţelepciunii [îi] sunt mintea şi raţiunea, iar proprii deprinderii opuse înţelepciunii [îi] sunt lipsa de raţiune şi simţirea [domnia simţurilor]. Deci întrucât omul a venit în existenţă alcătuit din suflet mintal şi trup înzestrat cu simţire [simţuri], după un prim înţeles, pomul vieţii e mintea sufletului, în care îşi are scaunul înţelepciunea, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului e simţirea trupului, în care e vădit că se află mişcarea neraţională. Omul, primind porunca dumnezeiască să nu se atingă prin experienţa cu fapta de această simţire, n-a păzit-o.

Amândoi pomii, adică atât mintea cât şi simţirea, au, după Scriptură, puterea de a deosebi între anumite lucruri. Astfel, mintea are puterea de a deosebi între cele spirituale [inteligibile] şi cele supuse simţurilor [sensibile], între cele vremelnice şi cele veşnice. Mai bine zis, ea fiind puterea de discernământ a sufletului, îl convinge ca de cele dintâi să se prindă cu toată sârguinţa, iar pe celelalte să le dispreţuiască. Iar simţirea are puterea de a deosebi între plăcerea şi durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o putere a trupurilor însufleţite şi sensibile, convinge pe om să îmbrăţişeze pe cea dintâi [adică plăcerea] şi să respingă pe cea de-a doua [durerea]. Când, deci, omul nu e preocupat de-a face altă deosebire decât aceasta, dintre simţirea trupească de plăcere şi durere, calcă porunca dumnezeiască şi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului. El are adică iraţionalitatea simţirii ca singurul mijloc de discernământ în slujba conservării trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de plăcere ca de ceea ce e bun şi se fereşte de durere ca de ceea ce e rău. Când însă e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele vremelnice şi cele veşnice, păzeşte porunca divină, mâncând din pomul vieţii. El are adică atunci înţelepciunea aflătoare în minte, ca singurul mijloc de discernământ în slujba susţinerii sufletului. Iar prin ea se străduieşte după slava celor veşnice, ca după adevăratul bine, şi se reţine de la stricăciunea celor vremelnice, ca de la ceea ce e rău.

Mare este, prin urmare, deosebirea între cei doi pomi şi între puterea lor naturală de discernământ, ca şi între înţelesurile proprii fiecăruia. Căci termenii de bine şi de rău se folosesc, fără deosebire, în mai multe înţelesuri şi pot pricinui, celor ce nu cugetă cu înţelepciune asupra cuvintelor Duhului, multă rătăcire. Dar voi, înţelepţiţi fiind prin har, ştiţi că ceea ce se numeşte simplu rău, nu e în tot felul rău, ci e rău în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e rău. La fel, ceea ce se numeşte simplu bine, nu e în tot felul bine, ci e în raport cu ceva, iar în raport cu altceva nu e bine. Păziţi-vă, deci, de primejdia ce se naşte din folosirea aceleiaşi numiri pentru lucruri deosebite. […] Prin înţelepciune, omul desăvârşit primeşte o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa cea după Dumnezeu, sau cea dumnezeiască a omului”[48].

19: Cu înţelepciunea a întemeiat Dumnezeu pământul

şi-ntru lucrarea minţii a întărit cerurile;

„Lucrarea minţii = raţiunea (de unde, caracterul raţional al creaţiei)”[49].

„În aceste cuvinte este cuprinsă toată ştiinţa naturii, a tuturor evenimentelor din lumea sensibilă”[50].  „Cartea Proverbelor ne duce la ideea de Dumnezeu, ne spune toate acestea despre Înţelepciune, personificând-o, pentru a ne-o face cunoscută în chip clar”[51].  „Iar cunoscându-L [pe Hristos] ca Înţelepciune, ştim că Dumnezeu prin Înţelepciune a întemeiat pământul şi toate le-a făcut Tatăl întru Înţelepciune”[52].

20: întru priceperea Lui s-au deschis adâncurile

şi norii au izvorât apă.

„E vorba de apele ce ţâşnesc din pământ (prin deschiderea adâncurilor) şi de acelea ale ploilor”[53].  La ultimele două versete, e „de remarcat triada înţelepciune-chibzuinţă-discernământ, care se află la originea creării lumii pe trei paliere. Înţelepciunea creatoare este echivalată de unii Părinţi cu Cuvântul creator (Origen, Hom. Ier. 8, 2; Atanasie, Contra Arianos 3, 65). La unii Părinţi ea Îl prefigurează pe Duhul Sfânt: Irineu, Adv. Haer. IV, 20, 3; Teofil al Antiohiei, Către Autolycos 1, 7)”[54].

„Dacă înţelegi acestea, omule, şi dacă trăieşti curat, cuvios şi drept, poţi vedea pe Dumnezeu. Dar, înainte de toate, să premeargă în inima ta credinţa şi frica de Dumnezeu. Atunci vei înţelege acestea, când vei lepăda ceea ce este muritor şi vei îmbrăca nestricăciunea, atunci vei vedea după vrednicie pe Dumnezeu”[55].

21: Fiule, nu scăpa din vedere:

păzeşte-mi sfatul şi cugetarea,

22: pentru ca viu să-ţi fie sufletul

şi har să fie-mprejurul grumazului tău;

şi vindecare va fi trupului tău

şi purtare de grijă oaselor tale;

„După Evagrie, gâtul [grumazul] reprezintă sufletul care poartă jugul Domnului (ibid., 34)”[56].   „Toate cuvintele la fel cu acestea se referă la omul lăuntric. Pe temeiul celor spuse, sunt şi oase în părţile cele ascunse ale omului, care fac legătura şi armonia puterilor sufleteşti”[57].

23: pentru ca, sperând, întru nădejde să umbli în toate căile tale

şi pentru ca piciorul tău să nu se poticnească.

Se poticnesc cei „care se împotrivesc unicei şi purtătoarei de grijă conduceri a lui Dumnezeu”[58]. „În acelaşi timp, eu am şi picioare, despre care se face amintire în porunca dată prin Solomon”[59].  Picioarele sunt umbletele sufletului, în cele lăuntrice ori către cele din afară.

24: De te vei aşeza, fără de frică vei fi;

de vei adormi, dulce-ţi va fi somnul.

„Ioan Gură de Aur interpretează astfel: Condiţiile exterioare nu favorizează starea noastră de sănătate aşa cum o face sufletul când este împăcat (Patm. p. 54)”[60].

25: Nu te vei teme de frica ce vine năprasnic,

nici de năvălirile necredincioşilor din preajmă.

„După Evagrie, vv. 24-25 ne învaţă că milostenia alungă viziunile înspăimântătoare din timpul somnului. La fel, blândeţea, lipsa de mânie şi mărinimia (ibid., 36)”[61].

26: Că Domnul va fi deasupra tuturor căilor tale

şi piciorul ţi-l va sprijini ca să nu te-mpiedici.

27: Nu te da în lături de la a-i face bine celui lipsit

atunci când mâna ta poate să ajute.

E sesizată aici o nuanţă: „Nu-ţi cere Dumnezeu să faci bine aproapelui peste puterea ta. Căci zice: Nu înceta de a face bine aproapelui după puterea ta”[62].  Tot de aici, un alt sfat: „De la cine cere Dumnezeu milostenie, de la sărac sau de la bogat? […] Deci, [tot astfel], nu cere Dumnezeu de la cei bolnavi cu trupul înfrânarea, ci de la cei puternici şi sănătoşi cu trupul. Coboară, fii îngăduitor deci puţin cu trupul. Căci nu va fi un păcat. Nu cere Dumnezeu de la tine aceasta (înfrânare), pentru că ştie neputinţa ce ţi-a trimis-o”[63].

28: Nu zice: „Acum du-te, mai vino mâine şi-ţi voi da”

atunci când tu poţi face binele,

că nu ştii ce va aduce ziua următoare.

„Ioan Gură de Aur vede în meditaţia asupra viitorului nesigur începutul oricărei filozofii (Patm., p. 56)”[64].

„Dacă Dumnezeu nu îngăduie să spui; îţi voi da mâine, cum are să sufere Dumnezeu să zici: nu dau? Căci tu nu dai săracului din al tău, ci din al său îi dai înapoi. Deschide-ţi mintea: tu ai uzurpat ceea ce ne este dat în comun, pentru folosinţa tuturor. Al tuturor este pământul, nu al bogaţilor; dar mai puţini sunt cei ce se folosesc decât cei ce nu se pot folosi de pământ! Aşadar, tu restitui, nu faci pe darnicul”[65].  Un argument împotriva amânării binelui: „Ia aminte, însă, ca nu cumva moartea să se grăbească şi s-o ia înaintea planurilor tale! Făgăduinţa ta nu-i dovada bunătăţii tale, ci a vicleniei tale. Făgăduieşti nu ca să dai mai târziu, ci ca să amâni pentru moment datul”[66].

„Este unul care poate da puţin din veniturile lui. Şi este altul ce dă a zecea parte din produsele lui, altul a patra parte şi altul jumătate. Fiecare după măsura lui. Iar cel ce voieşte să ajungă la măsura desăvârşită să nu mă-ntrebe pe mine, cel de pe urmă dintre oameni, ci pe Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, pe Iisus Domnul, care a spus acelui bogat: De voieşti să fii desăvârşit, vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi, venind, urmează-Mi Mie (Matei 19, 21)”[67].

29: Nu unelti lucruri rele împotriva prietenului tău

care vine de oareunde şi şi-a pus în tine nădejdea.

30: Împotriva omului să nu-ţi placă vrajbă fără pricină,

ca nu cumva răul să se întoarcă spre tine.

31: Nu-ţi agonisi numele rău al oamenilor răi,

nici nu râvni la căile acestora;

32: fiindcă necurat este tot nelegiuitul înaintea Domnului;

el nu se adună laolaltă cu cei drepţi.

33: În casele necredincioşilor e blestemul lui Dumnezeu,

dar curţile celor drepţi se binecuvintează.

Curţile: SEP 4 are sălaşurile: „cuvântul grecesc επαυλις înseamnă adăpost de noapte, loc de popas, casă de ţară etc. Ideea comună tuturor acestor sensuri este caracterul provizoriu al sălaşului. Origen speculează opoziţia dintre casă şi sălaş provizoriu: ce e mare este blestemat, ce e mic este binecuvântat, conform unei legi compensatorii divine (Epit. 3, 47)”[68].

34: Domnul le stă-mpotrivă celor mândri,

dar celor smeriţi le dă har.

„Versetul e citat de două ori în Noul Testament: Iacov 4, 6 şi I Petru 5, 5. Evagrie îl interpretează astfel, rezumând o întreagă tradiţie monastică: Domnul stă împotriva celor trufaşi prin faptul că El însuşi e smerenie (Schol. Pr. 39)”[69].

„Aşadar, pentru că suntem parte sfântă, să facem fapte de sfinţenie, fugind de clevetiri, de legături spurcate şi necurate, de beţii, de răzvrătiri, de pofte urâte, de adulterul cel necurat şi de ticăloasa mândrie. Că spune Scriptura: Dumnezeu le stă mândrilor împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Să ne alipim, dar, de aceia cărora li s-a dat de la Dumnezeu harul. Să ne îmbrăcăm cu unirea, smerindu-ne, înfrânându-ne, depărtându-ne de vorbire de rău şi clevetire, fiind drepţi prin fapte, nu prin cuvinte”[70].  „Dacă ţi se pare că ai făcut vreun bine, nu socoti numai acest bine, uitând cu ştiinţă celelalte păcate; nici nu te mândri cu faptele bune săvârşite astăzi, iertându-te singur de faptele rele săvârşite ieri sau alaltăieri, ci, când ai de gând să te lauzi cu o faptă bună săvârşită acum, adu-ţi aminte de fapta rea de mai demult şi atunci vei pune capăt mândriei nesăbuite. Dacă vezi pe semenul tău păcătuind, nu te uita numai la acest păcat al lui, ci aminteşte-ţi de faptele bune pe care le-a săvârşit şi le săvârşeşte; şi adeseori vei vedea că este mai bun decât tine, dacă vei cerceta toate faptele lui şi nu te vei opri la nimicuri”[71].

„Cel ce dă har îl dă celor smeriţi. Pentru că cel ce are smerenia nu voieşte niciodată cele mai presus de el, ci aleargă totdeauna spre smerenie”[72].   „Şi cine altul e smerit decât cel ce-şi pleacă grumazul înaintea bătrânilor şi cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?”[73].  Aşadar, „înainte de toate, smereşte-te înaintea lui Dumnezeu. Căci celor smeriţi le dă har în Hristos Iisus, Domnul nostru”[74].  „Mântuitorul, dezrădăcinând mândria, o desfiinţează din minţile noastre ca pe cea mai rea dintre boli şi ca pe cea mai vrednică de urât. Căci ştia că nimic nu obişnuieşte să strâmbe mai rău sufletul omului ca această patimă murdară şi scârboasă, căreia i se opune cu dreptate Stăpânul tuturor, ca unui mare duşman”[75]. „Cine fuge de patimi fuge din faţa vrăjmaşilor, iar cine se smereşte pe sine în izbânzi înfruntă pe vrăjmaşi în faţă, căci Domnul celor mândri le stă împotrivă. Virtutea taie voia iubitoare de plăcere, iar smerenia desfiinţează cugetul iubitor de slavă”[76].  „În sufletele blânde Se odihneşte Domnul şi harul Său se dă celor smeriţi, [sufletelor][77] celor supuse nu celor nesupuse, celor ce cinstesc ascultarea prin fapte nu celor ce îmbrăţişează neascultarea, celor ce primesc voia întâi-[stătătorului][78], nu celor ce ţin la voile lor proprii şi sunt puse în mişcare spre iubirea de sfadă”[79].

35: Cei înţelepţi vor moşteni mărire,

iar cei necredincioşi îşi vor stârni ocară.

„Înţelegerea, deci, îmboldeşte sufletul să dorească bunătăţile cuprinse în făgăduinţe; îi dă copilului acesta înţelegere, pe de o parte ca să se teamă de ameninţările ce vin peste păcătoşi, iar pe de alta să dorească făgăduinţele gătite pentru cei drepţi”[80].

---

[1] SEP 4/I, p. 409

[2] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 2, 1

[3] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa naturală, 47

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 53, 2

[5] SEP 4/I, p. 409

[6] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 149, 7-8

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 1

[8] BBVA, p. 791

[9] SEP 4/I, p. 409

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 4

[11] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 128

[12] SEP 4/I, p. 410

[13] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, II, 38

[14] BBVA, p. 791

[15] SEP 4/I, p. 410

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 5

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, II

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, V, 2

[20] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 82, 2

[21] BBVA, p. 792

[22] SEP 4/I, p. 410

[23] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, IX, VIII, 15

[24] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 4

[25] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 16, 4

[26] Origen, Filocalia, XXVII, 6

[27] Tertulian, Despre răbdare, XI

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XIII, 5

[29] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete,  94

[30] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 48

[31] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 148

[32] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, LVI, 16

[33] SEP 4/I, p. 410

[34] BBVA, p. 792

[35] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 91, 3

[36] SEP 4/I, pp. 410-411

[37] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 129, 2

[38] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 4

[39] BBVA, p. 792

[40] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 10

[41] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[42] SEP 4/I, p. 411

[43] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[44] Origen, Despre rugăciune, XXVII, 10

[45] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 72, 3

[46] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXXXVI

[47] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, XIX – Am uzat de un artificiu în citat, fără însă a ne îndepărta de sensul dorit de autor. Sfântul Grigorie vorbeşte despre pomul vieţii, în vreme ce noi, prin contopirea făcută, dorim să subliniem că Hristos (identificat, de altfel, cu pomul vieţii) Se oferă drept hrană spre viaţa veşnică.

[48] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 43

[49] BBVA, p. 792

[50] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 5, 1

[51] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 3

[52] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, II, 8

[53] BBVA, p. 792

[54] SEP 4/I, p. 411

[55] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, I, 7

[56] SEP 4/I, p. 411

[57] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII, 13

[58] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 4, 2

[59] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[60] SEP 4/I, p. 412

[61] SEP 4/I, p. 412

[62] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 56

[63] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 77

[64] SEP 4/I, p. 412

[65] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 30

[66] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VI, 6

[67] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 617

[68] SEP 4/I, p. 413

[69] SEP 4/I, p. 413

[70] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXX, 1-3

[71] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XX, 5

[72] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 455

[73] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 535

[74] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 262

[75] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[76] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, III, 10

[77] Ne-am îngăduit acest adaos, pentru o mai bună claritate a textului; de fapt, autorul se adresează unor monahii, de aceea construcţia la feminin.

[78] În text: întâi-stătătoarei, fiind vorba despre o mănăstire de maici; referirea este la egumenă.

[79] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VIII, 6

[80] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 2

CAPITOLUL 2 – Înţelepciunea se descoperă şi se învaţă.

Prima secţiune a acestui capitol (1-12): „Cele două căi. Compoziţia cap. 2, după Septuaginta, este originală în raport cu Textul Masoretic. Exclamaţia iniţială şi invocarea fiului (v. 17), fără corespondent în Textul Masoretic, scandează textul. Tema celor două căi este subliniată printr-o dublă personificare: sfatul bun şi sfatul rău (în greacă, la feminin). În liturgica romană, Proverbe 2,1-9 este citit la sărbătoarea sfântului Benedict (21 martie şi 11 iulie)”[1]:

1: Fiule, dacă tu vei primi graiurile mele

şi dacă din poruncile mele îţi vei face comoară,

Stihul al doilea: „literal: dacă poruncile mele ţi le vei ascunde, în sensul că ele se cer păstrate cu grijă, în taină, ca o comoară”[2].  „După Evagrie, înţeleptul trebuie să ascundă poruncile lui Dumnezeu de ochii demonilor, care, cunoscându-le, vor face totul spre a-l împiedica pe înţelept să le practice (ibid., 18)”[3].

2: dacă auzul tău va asculta înţelepciunea,

dacă inima ţi-o vei lipi de cunoaştere

„În sufletul ucenicului, cuvântul semănat se ascunde aşa cum se ascunde sămânţa în pământ; şi aceasta este o sădire duhovnicească. După părerea mea, în timpul semănatului cuvântului de învăţătură, sufletul în unire cu sufletul şi duhul în unire cu duhul vor dezvolta sămânţa aruncată şi-i vor da viaţă. Orice ucenic, datorită ascultării pe care o arată dascălului său, este fiu al dascălului”[4].

3: şi fiului tău i-o vei îmbia spre învăţătură;

dacă tu vei chema înţelepciunea,

dacă vocea ta i-o vei împrumuta cunoaşterii

şi-nfrigurat cu mare glas vei căuta priceperea

4: şi după ea vei scormoni cum cauţi argintul

şi-ntru adânc o vei scruta ca pe o comoară,

5: atunci vei cunoaşte frica de Domnul

şi cunoaşterea lui Dumnezeu o vei afla.

„Profetul a spus aceste cuvinte pentru a face deosebirea între simţirea dumnezeiască şi simţirea pe care o dă filosofia, pe care profetul cu glas mare şi măreţ ne învaţă să o cercetăm pentru a propăşi în evlavie”[5].   „Iar ca să înţelegem din Sfânta Scriptură că există un sens mai înalt şi altul trupesc trebuie să înţelegem cuvântul lui Solomon din Cartea Pildelor: atunci vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu”[6].  „Cel ce vrea să cerceteze lucrurile în adâncime va zice: există un fel de simţ ceresc de care Scriptura ne spune, prin gura lui Solomon, că se împărtăşesc numai cei înduhovniciţi. Desăvârşindu-şi, dar, acest simţ dumnezeiesc, fericiţii prooroci priveau dumnezeieşte, ascultau dumnezeieşte, gustau şi simţeau la fel printr-un simţ care nu-i din lumea sensibilă şi pipăind pe Cuvântul cu ajutorul credinţei, încât plinătatea Lui se revărsa peste ei ca să-i vindece”[7].  „Făptura cugetătoare poate, progresând de la mic la mai mare şi de la văzut la nevăzut, să ajungă la o cunoaştere mai deplină. Pentru moment, ea petrece în trup, de unde e menită să urce, de la realităţile sensibile sau trupeşti, spre cele de dincolo de simţuri, care sunt netrupeşti şi duhovniceşti. Iar pentru ca să nu se pară că e greşit să numim realităţile duhovniceşti cu neputinţă de realizat, vom folosi ca exemplu un cuvânt din Pildele lui Solomon, unde se spune: vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu, căci realităţile duhovniceşti nu le gustăm cu simţuri trupeşti, ci cu un alt simţ numit duhovnicesc”[8].

„Se cuvine, deci, ca fiecare dintre voi să aşeze ca pe o temelie tare şi statornică frica şi dragostea în sufletul său şi să o hrănească cu fapte bune şi cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădeşte în noi în chip simplu şi de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe şi mari griji şi prin împreună-lucrarea lui Hristos, precum a spus Înţelepciunea”[9].

„Iubirea faţă de Dumnezeu nu se naşte în noi aşa, deodată, ci este nevoie de multă osteneală, de stăruinţă şi de ajutorul lui Hristos, după cum se spune în (cartea) Înţelepciunii [Proverbelor – n. n.] […]. Aflând cunoaşterea lui Dumnezeu şi pricepând teama de El, uşor vei reuşi să împlineşti pe cele ce urmează, adică iubirea de aproapele. Pentru că lucrul cel dintâi şi mare făcându-l, pe cel de al doilea şi mai mic, fără greutate îl realizezi”[10].

„Şi nici un lucru nu va fi de o trebuinţă egală pentru cei ce laudă viaţa fără prihană şi se hotărăsc să dobândească cele ce sunt cele mai bune şi mai înalte ca toate, şi să-şi umple mintea cu lumina dumnezeiască, ca acela de-a se adânci în cuvinte[le] de necuprins ale lui Dumnezeu şi de a-şi face Sfânta Scriptură ca pe un sfeşnic”[11].

6: Căci Domnul este Cel ce dă înţelepciunea

şi din El izvorăsc înţelegerea şi cunoaşterea;

Din El: „literal: de la faţa Lui; cuvântul prosopon = faţă înseamnă şi persoană”[12].  „Ioan Gură de Aur comentează: Ajunge să vezi faţa lui Dumnezeu ca să devii înţelept, aşa cum ajunge să vezi soarele ca să te luminezi (Patm., p. 39)”[13].

„Se spune că: Dumnezeu dă înţelepciune şi că înţelepciunea şi înţelegerea purced din gura Lui, deoarece acea înţelepciune care vine de la oameni nu este duhovnicească, ci trupească şi omenească […] [adică] înţelepciunea care există în cele trupeşti pe baza cugetării omeneşti. Dar înţelepciunea şi înţelegerea duhovnicească, ocupându-se cu cele nevăzute şi duhovniceşti, dă celor care o primesc însăşi prezenţa, prin lucrare, a Duhului Sfânt”[14].  „Dacă cineva ştie bunătatea lui Dumnezeu, Cel care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, şi dacă a învăţat purtarea de grijă a Duhului Sfânt, în împărţirea şi lucrarea darurilor lui Dumnezeu, acesta cunoaşte că întârzierea înţelegerii nu se datorează lipsei de grijă a binefăcătorului, ci necredinţei celor ce primesc binefacerile”[15].

7: El comoară le agoniseşte celor ce conduc spre mântuire

şi le ocroteşte drumul,

Ocroteşte sau apără: „gr. υπερασπίζω: sensul exact este a sta ca un scut în faţa duşmanului. Ioan Gură de Aur explicitează verbul plecând de la imaginea etimologică: Dumnezeu este ca un scut în faţa celui drept (Patm., p. 39)”[16].

8: ca să păzească El calea celor ce merg după dreptate

şi să păzească drumul celor ce se tem de El.

9: Atunci vei cunoaşte dreptatea şi judecata

şi călăuză le vei fi tuturor pe drumul cel bun.

Drumul cel bun e tradus în SEP 4 prin căile bune: „căi: am tradus astfel un cuvânt grecesc care înseamnă exact pistă sau ax. Ideea textului este că omul drept nu se îndepărtează niciodată de la axul drumului dumnezeiesc. ♦ După Evagrie, căile sunt poruncile lui Dumnezeu care ne conduc spre gnoză (ibid., 21)”[17].

Alt comentariu leagă cuvântul de virtuţi: „Că virtuţile drepte ţin mijlocul, e martor proverbul care zice: Atunci vei face toate căile bune. Deci toate se întemeiază pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc şi pe care se zidesc, având ca temelie a clădirii lor cele patru virtuţi cuprinzătoare [cardinale], mai bine zis pe Hristos, prin care cele fireşti se curăţesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeieşti şi mai presus de fire se dăruiesc întru bunătatea Duhului”[18].

10: Că dacă-n cugetul tău va veni înţelepciunea

şi dacă priceperea i se va părea bună sufletului tău,

11: atunci sfatul cel bun te va păzi

şi cugetul cel drept te va apăra,

12: ca să fii tu izbăvit de calea cea rea

şi de omul al cărui cuvânt nu poate fi crezut.

„După Evagrie, îngerii spun întotdeauna lucruri sigure; demonii spun întotdeauna lucruri nesigure; iar oamenii, când sigure, când nesigure (ibid., 22)”[19].

13: O, cei ce părăsesc căile cele drepte

ca să meargă în căile întunericului!,

„Să fie, aşadar, calea noastră îngustă, virtutea deplină, cărarea strâmtă, credinţa sigură, poteca întărită, puterea minţii neşovăitoare, drumul drept. Fiindcă sunt de neîntors urmele virtuţilor. […] Să ne fie mersul nostru către cele de sus, fiindcă mai bine este a urca”[20].

14: cei ce se bucură de rău

şi se veselesc de dezmăţul nebun,

15: ale căror cărări sunt întortocheate

şi ale căror umblete sunt strâmbe:

Cei descrişi în versetele 13-15 au fost identificaţi cu ereticii care, „ca nişte viţei ce se despart de turmă şi plini de încredere în ei, pornesc cu avânt spre ceea ce le place lor şi, părăsind păşunea cea mai bună şi cu adevărat sănătoasă, se grăbesc spre spini şi mărăcini şi se lasă furaţi de discursurile unor învăţători mincinoşi şi neînţelepţi. Pe aceştia, însăşi Înţelepciunea i-a deplâns”[21].

16: Aceia te vor îndepărta de la calea cea dreaptă

şi te vor înstrăina de gândul cel bun.

„În Septuaginta, versetele 12 şi 16 marchează clar opoziţia între cele două căi: dreaptă şi strâmbă. În Textul Masoretic această opoziţie nu există aici”[22].

17: Fiule, să nu te apuce sfatul cel rău

al celui ce părăseşte învăţătura tinereţilor

şi uită făgăduinţa lui Dumnezeu;

„Sfatul rău, gr. κακη βουλή: a doua personificare, opusă aceleia din 2,11. Înlocuieşte, în Septuaginta, figura femeii străine din Textul Masoretic, expresie care desemnează adesea, în ebraică, o femeie desfrânată. ♦ Pentru Hipolit, acest sfat rău este diavolul (Fr. Pr. 21, p. 79)”[23].

18: că acela şi-a pus casa în vecinătatea morţii,

iar cărările lui cu muritorii merg pe lângă iad;

Muritorii: SEP 4 are fiii pământului; textul ebraic are refaim, fantome: „Oricum ar fi, cuvântul ales de traducător trimite la ideea perisabilităţii, a morţii de care va fi cuprins oricine e supus sfatului rău”[24].

19: nici unul din cei ce merg pe ele nu se mai întoarce,

nici va da peste cărări drepte,

fiindcă sorocul vieţii nu-l va mai apuca;

„Partea a doua explicitează şi dezvoltă în mod original textul ebraic”[25].

20: că dacă ei ar fi umblat pe căi bune,

ar fi dat peste cărările cele netede ale dreptăţii;

21: fiindcă cei buni vor locui pământul

şi cei lipsiţi de răutate vor rămâne pe el;

„Evagrie interpretează: cei fără răutate au rămas pe pământ, adică în interiorul gnozei dumnezeieşti; cei care au fost alungaţi din gnoză din pricina răutăţii lor se vor întoarce în ea făcând binele (ibid., 26)”[26]. Am amenda noi: se pot întoarce, deoarece arareori se întoarce cel căzut.

Cei buni „vor moşteni acel pământ ai cărui moştenitori sunt cei blânzi (cf. Matei 5,5)”[27].

22: dar căile necredincioşilor vor pieri de pe pământ

şi nelegiuiţii vor fi alungaţi de pe el.

„Textul grec se apropie de ultimul verset al Psalmului 1 mai mult decât de Textul Masoretic”[28].

---

[1] SEP 4/I, p. 406

[2] BBVA, p. 790

[3] SEP 4/I, p. 406

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 1,3 – 2, 1

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 27, 2

[6] Origen, Contra lui Celsus, VII, 34

[7] Origen, Contra lui Celsus, I, 48 – Este unul din locurile clasice în care Origen îşi expune concepţia sa despre cele cinci simţuri duhovniceşti.

[8] Origen, Despre principii, IV, 4, 10

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă

[10] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I

[12] BBVA, p. 790

[13] SEP 4/I, p. 407

[14] Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, I, 10

[15] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 248

[16] SEP 4/I, p. 407

[17] SEP 4/I, p. 407

[18] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 87

[19] SEP 4/I, p. 408

[20] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXVIII, 7-8

[21] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, I

[22] SEP 4/I, p. 408

[23] SEP 4/I, p. 408

[24] SEP 4/I, p. 408

[25] SEP 4/I, p. 408

[26] SEP 4/I, p. 409

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[28] SEP 4/I, p. 409