Arhiva pentru Martie, 2009

PSALMUL 14 – Un psalm al lui David.

 

            „Se presupune că psalmul reflectă o ceremonie la intrarea în sanctuar: pelerinii pun întrebarea rituală, iar preoţii le reamintesc condiţiile apropierii de Dumnezeu: trăirea în adevăr, înfăptuirea dreptăţii, iubirea de aproapele. Şi în Egipt, şi în Babilon există, la intrarea în temple, inscripţii de tipul: Cel care intră trebuie să fie curat; la intrarea în templul marelui zeu trebuie să se purifice cum se cuvine. În Biblie însă, puritatea rituală şi exterioară tinde tot mai mult să devină una etică şi existenţială (cf. Ravasi, I, p. 272)”[1].

 

1: Doamne, cine va locui în locaşul Tău

şi cine se va sălăşlui în muntele Tău cel sfânt?

            Locaşul: literal, cortul, cu trimitere la vechiul cort al mărturiei, care era templul ambulant al poporului lui Israel. Muntele Tău cel sfânt = Sionul, înălţimea pe care se afla templul de la Ierusalim. Primul e legat de verbul a locui (temporar); celui de al doilea îi este asociat verbul a se sălăşlui (a locui permanent). În perspectiva creştinului, din prima categorie fac parte cei ce se află în Biserica luptătoare, de pe pământ, în care statornicia e relativă şi pot exista căderi; în cea de a doua se încadrează cei ce ajung în Biserica triumfătoare, din ceruri, unde totul devine permanent şi statornic (Fericitul Ieronim)”[2].  Muntele cel sfânt este, pentru Origen, cunoaşterea lui Hristos; a-l urca înseamnă a te uni cu Hristos (la Psalmul 119, 5). Pentru Eusebiu, muntele cel sfânt este Ierusalimul ceresc, iar pentru Ilarie, Hristos Însuşi (citează Isaia 2, 2)”[3].

„Se numeşte locaş al lui Dumnezeu trupul dat de Dumnezeu ca locuinţă sufletului omului. […] Cel care locuieşte ca străin în trup, acela se va sălăşlui în muntele cel sfânt. Muntele acela e ţara cea mai presus de cer, ţara cea strălucită şi luminoasă”[4]. Râvnim să fim în muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, adică „în Biserica cea mai de sus, în care sunt adunaţi filozofii lui Dumnezeu, cei într-adevăr israeliţi, cei curaţi cu inima, în care nu este nici o viclenie, cei care n-au rămas în odihna numărului şapte (oprirea de la rău) ci, prin fapta bună a asemănării cu Dumnezeu, se înalţă la moştenirea facerii de fapte bune din numărul opt, alipindu-se, printr-o privire curată, de o contemplaţie fără saţiu”[5].

2: Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate,

cel ce are adevărul în inima sa,

„Cel fără prihană este desăvârşit în orice virtute după omul lăuntric, iar cel ce face dreptate este cel ce săvârşeşte partea practică prin lucrările trupeşti. Aşadar, cel ce umblă fără prihană este omul desăvârşit în ce priveşte mintea ; iar cel ce face dreptate este lucrătorul. Cuvântul adevăr înseamnă două lucruri: unul, înţelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viaţa fericită; altul, cunoştinţa sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveşte viaţa de aici”[6].

3: cel ce cu limba lui n-a grăit vicleşuguri,

nici nu i-a făcut rău aproapelui său

şi ocară n-a rostit împotriva celor de lângă el.

Greu pentru om să ajungă la măsura celor de mai sus: „Noi însă ocărâm pe cei ce se căiesc şi se întorc de la păcatele lor”[7]. Rău: „Este nevoie de multă grijă pentru a nu vătăma pe aproapele nostru nici cu o faptă mică, nici cu una mai mare; să nu-l vătămăm cu cuvântul, să nu-l lipsim de vreunul din bunurile sale, să nu-i voim răul, să nu-i invidiem buna lui stare”[8]. Ocară: „Cele care nu ni se întâmplă din alegerea noastră sunt fără voia noastră; de aceea, de defectele pe care le au oamenii fără voia lor se cuvine să avem mai degrabă milă decât ocară”[9].  „Amăgirea şi viclenia cu chip de bunătate e cu adevărat păcat foarte greu şi mai mare decât toată prihana şi un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră faţa îndoită a sufletului şi a gândurilor şi schimbarea neîncetată care stârneşte mânia dumnezeiască. Astfel, legea îi interzice omului ca un lucru prea urât şi necuvenit a umbla cu viclenii, adică a vieţui făţarnic şi a-şi lua chipul dreptăţii şi a păgubi pe fraţi, dispreţuind legile iubirii”[10].

4: Dispreţuit e-n ochii săi cel ce face răul,

dar el îi slăveşte pe cei ce se tem de Domnul,

el, cel ce i se jură aproapelui său şi nu se dezice,

Cel ce face răul: „Pentru Ieronim, acesta este diavolul”[11].

5: el, cel ce nu şi-a dat argintul cu camătă

şi mită n-a primit împotriva celor nevinovaţi.

Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

„Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de pe urma nenorocirilor săracului”[12]. Finalul Psalmului, însă, nu aceasta o accentuează, ci deosebirea fără greş pe care o face Dumnezeu între drept şi nedrept, ca şi urmările care decurg din aceste moduri de vieţuire.

Întreg psalmul este un model de cum „trebuie să fie cel ce locuieşte acest cort, pe care nu omul, ci Dumnezeu l-a stabilit”[13]. Prin cort putem înţelege atât trupul, cât şi Biserica.


[1] SEP 4/I, p. 66

[2] BBVA, p. 631

[3] SEP 4/I, p. 66

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 1

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, VI,108, 1

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 2

[7] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVI, 6

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 4

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 4

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[11] SEP 4/I, p. 66

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 1

[13] Origen, Omilii la Exod, IX, 2

PSALMUL 13 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

 

„Acest psalm este aproape identic cu Psalmul 52. Este descris nebunul (ebr. nabhal) echivalat cu omul care nu ţine seama de Dumnezeu: indiferenţa religioasă naşte indiferenţa morală”[1].

 

1: Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în căile lor,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este.

            „Sfântul Ioan Damaschin demonstrează că tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu se opune gândirii logice. Ca atare, numai un nebun Îl poate nega pe Dumnezeu”[2].  Nu este Dumnezeu nu este o afirmaţie teoretică: în Israelul biblic nu există ateism absolut[3]; doar un ateism practic: nebunul se poartă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista (Origen)”[4].

„Răutatea celui viclean contra firii omeneşti a avut atâta putere încât a tras pe unii în cea mai absurdă şi cea mai rea decât toate răutăţile prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu”[5].  „Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvârşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită şi să se murdărească cu patimi necurate şi ticăloase şi cu toate poftele dobitoceşti?”[6].

            Nu-i nimeni care să facă binele…: „Hiperbolă cu trimitere la Facerea 6, 5.12; text pe care Pavel îl va exploata teologic, asociindu-i altele asemănătoare, în Romani 3, 9-20”[7].

            „Urmarea firească după cele spuse e că de acum înainte celor legaţi, în chip slugarnic, doar de viaţa aceasta, li se potrivesc cele spuse, ca unora care socot că moartea e cea mai grea dintre nenorociri, iar despre vreun câştig care ar proveni dintr-o viaţă virtuoasă spun că nici nu poate fi vorba, căci şi într-un caz şi într-altul viaţa se sfârşeşte în acelaşi fel, pentru că de moarte nu putem scăpa chiar dacă am duce o viaţă oricât de îmbunătăţită”[8].

2: Din cer S-a aplecat Domnul spre fiii oamenilor

să vadă dacă este cineva care-nţelege sau care-L urmează pe Dumnezeu.

            Astfel de locuri vor fi, desigur, înţelese ca pogorăminte, adaptări ale limbajului la înţelegerea oamenilor.

3: Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este!

„Eusebiu, comentând decăderea universală care face necesară venirea lui Hristos în lume, citează Isaia 50, 2”[9].

„Toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri”[10].  „Iar fiindcă nu era ieşire din rău, Dumnezeu şi Tatăl ne-a trimis din cer Mântuitor şi Răscumpărător pe unicul Său Fiu, care ne îndreptează prin credinţă şi ne eliberează de pedeapsă şi face viguroasă slăbiciunea noastră, luminând pe cel întunecat, întorcând pe cel rătăcit şi scoţând de sub stăpânirea diavolului pe cel supus lui”[11].

4: Oare nici unul din cei ce lucrează fărădelegea nu va ajunge la cunoaştere?

Cei ce-l mănâncă pe poporul Meu, aşa cum mănâncă pâine, nu L-au chemat pe Domnul.

            În afara lui Dumnezeu nu este cunoaştere.

5: Cu frică s-au temut acolo unde nu era frică,

fiindcă Dumnezeu este în neamul drepţilor.

            Părăsirea fricii de Dumnezeu ne atrage către o altă frică, de cele ce nu ne-ar putea birui dacă n-am fi tăiat legătura cu Izvorul binelui.

6: Sfatul săracului l-aţi ruşinat,

dar Domnul este nădejdea lui.

Iarăşi, cele dispreţuite de oameni sunt preţuite înaintea lui Dumnezeu.

7: Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?

Când Domnul va întoarce robia poporului Său,

atunci se va bucura Iacob şi se va veseli Israel.

Socotim că aici Israel e mintea văzătoare de Dumnezeu, poporul ce a urmat lui Hristos, fiind izbăvit de robia păcatului şi a morţii. Vechiul Israel şi robia egipteană sunt doar tipuri ale acestora.

Mântuirea, gr. σωτήριον: Origen şi alţi Părinţi spun că acesta este numele dat în mod deosebit lui Mesia atunci când Isaia prevesteşte chemarea păgânilor; deci mântuirea este Hristos. ♦ […] Ieronim: Întregul psalm profeţeşte că răscumpărarea noastră vine din Sion.  Augustin citează Isaia 49, 20: Să vină din Sion cel care va îndepărta fărădelegea lui Iacob. ♦ Pentru Origen, robia este trecerea voită de la cunoaştere la necunoaştere şi de la purtarea dreaptă la purtarea ticăloasă. ♦ Părinţii văd în această intervenţie mântuitoare a lui Dumnezeu o prefigurare a întrupării lui Hristos, sau/şi o preamărire a roadelor învierii Lui din morţi (e. g. Maximus din Torino, PL 57, 361-364)”[12].


[1] SEP 4/I, p. 64

[2] BBVA, p. 631

[3] Cum, credem noi, nu există nicicând şi nicăieri, doar ca enunţ.

[4] SEP 4/I, p. 64

[5] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 3

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, IX, 1

[7] BBVA, p. 631

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[9] SEP 4/I, p. 64

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[12] SEP 4/I, p. 65

PSALMUL 12 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

 

„Rugăciune pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu în vremuri de restrişte. Credinciosul trece de la angoasă la certitudinea plină de bucurie a izbăvirii, anticipând cântarea de mulţumire”[1].

 

1: Până când, Doamne, mă vei uita cu totul?;

 până când Îţi vei întoarce faţa de la mine?

            „Chiar când tristeţea noastră ia chipul deznădejdii, să nu uităm că Dumnezeu ne poate oferi un dar îndoit: El Se poate coborî să ne ilumineze mintea prin cunoaştere şi, pe de altă parte, să retrezească în noi virtutea şi să ne ridice la El prin lucrarea îndreptăţirii (Sfântul Maxim Mărturisitorul)”[2].  Dumnezeu Îşi ascunde faţa, pe care îngerii o contemplă pururi, ca să ne aducem aminte de El[3] (Origen). Majoritatea Părinţilor afirmă că faţa lui Dumnezeu este Hristos, chipul nevăzutului Dumnezeu (Coloseni 1, 15)”[4].

2: Până când voi pune îngândurări în sufletul meu,

dureri în inima mea ziua şi noaptea?

Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?

Credinciosul încearcă şi astfel de stări, când se simte părăsit de Dumnezeu. E vremea cea mai potrivită de a-şi înteţi strigarea către Domnul.

3: Cată spre mine, auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu,

luminează-mi ochii, ca nu cumva să adorm întru moarte,

            „Când ochiul lăuntric e luminat de Dumnezeu, somnul natural devine el însuşi veghetor şi nu alunecă în moarte”[5].  „Desigur, aici nu e vorba despre ochii obişnuiţi, nici despre somnul simţurilor şi nici despre moarte în înţelesul de toate zilele”[6].  „Nimeni nu-i atât de prost să-şi închipuie că ochii trupului sunt cei care înţeleg tainele legii dumnezeieşti, sau că porunca lui Dumnezeu luminează ochii din cap, ori (că) l-ar putea surprinde un somn care să-i aducă moartea”[7].  „Această strălucire a Duhului nu este numai un fel de descoperire de înţelesuri şi o luminare a harului, ci o iluminare sigură şi neîncetată a luminii ipostatice în suflete”[8].

4: ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: „Întăritu-m-am împotrivă-i!”

Dacă eu mă voi clătina, cei ce mă necăjesc se vor bucura.

„Ori de câte ori păcătuim, diavolul zice Am biruit asupra lui! După cum îngerii se bucură pentru un păcătos care se căieşte, la fel diavolii joacă de bucurie când cineva păcătuieşte (Origen)”[9].

„Cu alte cuvinte, ca nu cumva despărţindu-se sufletul de trup să fie acoperit cu vălul morţii răutăţii”[10].  Dar dreptul „nu se va clătina nici de cuvântul care înşeală, nici de plăcerea care duce la rătăcire; şi de aceea nu se va clătina din casa care i cuvine ca moştenire”[11].

5: Dar eu spre mila Ta am nădăjduit,

bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta;

 cânta-voi Domnului, binefăcătorului meu,

cânta-voi numelui Domnului Celui-Preaînalt.

Pregustare a bucuriei eterne. În plus, e „de reţinut legătura intimă dintre Dumnezeu şi numele Său”[12]. 

Plecând de la primul stih al versetului, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă ca toţi să putem răspunde spre mila Ta am nădăjduit, dacă vom fi întrebaţi: „Dar ce ai făcut ca să fii ascultat?”[13].


[1] SEP 4/I, p. 63

[2] BBVA, p. 630

[3] Să-L căutăm.

[4] SEP 4/I, p. 63

[5] BBVA, p. 630

[6] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[7] Origen, Contra lui Celsus, VII, 34

[8] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Sfântul Macarie Egipteanul,

[9] SEP 4/I, p. 64

[10] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Alte şapte omilii, VII, 22

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 81, 4

[12] BBVA, p. 631

[13] SEP 4/I, p. 64

PSALMUL 11 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David pentru Octavă.

 

Psalmul e socotit printre rugăciunile colective de implorare a ajutorului. Săracii au cel mai mult de suferit din pricina ipocriziei şi a minciunii care tind să se generalizeze. Salvarea vine de la Dumnezeul adevărului”[1].

 

1: Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios,

că s-au împuţinat adevărurile de la fiii oamenilor.

„Înţelesul versetului: De vreme ce în lume nu mai sunt oameni pe care să te poţi rezema, mântuirea (scăparea) nu poate veni decât de la Domnul”[2]. Fără a contrazice acestea, facem observaţia că Dumnezeu lucrează şi prin oameni, exemplul cel mai la îndemână fiind chiar cel de faţă, al Psalmistului.  Dar, „la oameni toate s-au întors pe dos: înţelepciunea, vorbirea, modul de viaţă. […] Toţi muritorii de sub cer au nevoie să li se întindă o mână. Cu adevărat, Hristos este aşteptarea neamurilor (Facerea 49, 10) (Chiril al Alexandriei)”[3].

2: Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său,

buze viclene are în inimă, în inimă grăit-a ce e rău.

Psalmul fiind pentru Octavă, imaginea e aceea a judecăţii din ziua a opta şi a pârâşilor ce vin să ne învinovăţească.

3: Domnul va nimici toate buzele viclene

şi limba cea plină de trufie,

4: pe cei ce au zis: „Cu limba noastră ne vom slăvi,

 buzele noastre sunt ale noastre;/ cine e domn peste noi?”

Sunt duhurile căzute în orgoliu, sortite pieirii, adică suferinţei veşnice. Aceasta şi din cauza incapacităţii lor de a recunoaşte că nu-şi sunt suficiente.

5: „Pentru necazul săracilor

şi pentru suspinul sărmanilor

 acum Mă voi scula, zice Domnul,

 îi voi aşeza în mântuire, întru aceasta Eu voi vorbi deschis”.

Prin săraci ori sărmani vom înţelege pe cei ce s-au recunoscut astfel în faţa măreţiei dumnezeieşti. „Când S-a sculat spre ajutorarea noastră Unul Născut, atunci au căzut vrăjmaşii şi au fugit cei ce se împotriveau şi luptau împotriva slavei dumnezeieşti”[4].  Şi Ieronim vede acest loc ca vestind trimiterea Fiului în lume.

6: Cuvintele Domnului, cuvinte curate,

argint lămurit în foc, cercat în pământ,

 de şapte ori trecut prin curăţire.

            „Se pare că e vorba de argintul purificat într-un cuptor săpat în pământ sau cu pereţi de cărămidă. Oricum: cuvintele Domnului, odată ajunse la noi, sunt libere de orice impuritate”[5], cum sunt, de altfel, şi fără a ajunge la noi.  Sau cuvintele de mai sus „simbolizează faptul că sufletul, părăsind întunericul, duce în sine obiecte de aur şi argint, adică gândurile cele bune, de şapte ori purificate prin foc, cu care slujeşte pe Dumnezeu şi în care Se odihneşte Dumnezeu”[6].

„Dreptul sau este pus la încercare, fiind curăţit de multe ori, ca argintul, ca să ajungă monedă a Domnului şi să fie marcat cu pecetea cea împărătească, sau arată că are o învăţătură pusă la probă, înţeleaptă, lăudabilă şi vrednică de primit, când învăţătura este curăţită bine de pământ, adică atunci când sufletul gnostic se sfinţeşte în multe chipuri, abţinându-se de la aprinderile cele pământeşti”[7].  „Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-şi şi încălzindu-şi sufletul cu înseşi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeşte nepătimirea în măsură potrivită”[8].  „Căci toate cuvintele despre dumnezeirea Lui sunt fierbinţi şi n-au nimic apos şi răcit”[9].

7: Tu, Doamne, ne vei păzi

şi ne vei feri de neamul acesta în veac.

E neamul uneltitorilor, care vânează sufletele dreptcredincioşilor.

8: Necredincioşii umblă-mprejur;

după măsura înălţimii Tale i-ai preţuit pe fiii oamenilor.

            Variantă: când răsar păcătoşii ca iarba.  „Păcătoşii ce răsar ca iarba sunt gândurile pătimaşe. Căci neputincioasă este iarba şi nu are tărie. Când răsar deci gândurile pătimaşe în suflet, atunci se ivesc toţi cei ce lucrează fărădelegea, care sunt patimile, ca să fie nimicite în veacul veacului. Căci când se arată patimile în cei ce luptă, atunci sunt nimicite de către ei”[10].

            Variantă: Demonii lipsiţi de evlavie umblă împrejurul lui. Diavolul apelează în mod predilect la simţuri: „un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte; altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală”[11].


[1] SEP 4/I, p. 62

[2] BBVA, p. 630

[3] SEP 4/I, p. 62

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[5] BBVA, p. 630

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XLVII, 10

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 60, 1

[8] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 72

[9] SF. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[10] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XIII, 6

[11] Isaia Pustnicul, Fragmente, 124a.-132a.

PSALMUL 10 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

 

„În faţa nedreptăţii şi violenţei, cel drept refuză fuga şi îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu, care Îşi va manifesta puterea”[1].

 

1: Spre Domnul am nădăjduit; cum de-i ziceţi sufletului meu:

 „Mută-te în munţi ca o pasăre!?”

            „Muntele e loc de ascunziş, un loc de care însă psalmistul nu are nevoie, de vreme ce Îl are ocrotitor pe Domnul”[2].

2: Că, iată, păcătoşii şi-au încordat arcul,

gătit-au săgeţi în tolbă

ca să-i săgeteze la întuneric pe cei drepţi la inimă.

Vrăjmaşii mântuirii pândesc din întuneric, adică profită de momentele noastre de confuzie, şi şi-ar dori să ne robească inima, adică adâncul sufletului nostru.

3: Că ei au stricat ceea ce Tu ai alcătuit;

dar dreptul ce-a făcut?

            „Ebraică: Atunci când temeliile sunt nimicite,/ ce poate face dreptul?”[3].

4: Domnul este în locaşul Său cel sfânt,

Domnul în cer Îşi are tronul,

ochii Lui spre cel sărac se-ndreaptă,

genele Lui îi cercetează pe fiii oamenilor.

Locaşul Său cel sfânt: în Legea Veche, templul; în Legea Nouă, biserica (pe de-o parte, ca locaş de închinare, dar şi fiinţa fiecărui creştin, pe de alta, ca templu al lui Dumnezeu; vezi I Corinteni 3, 17 şi 6, 19)”[4].  Fiii oamenilor, aici: cei ce s-au lepădat de omul cel vechi şi au devenit, prin primenire duhovnicească, oameni noi”[5].

În loc de gene, SEP 4 are pleoape: „Origen interpretează pleoapele ca imagine a îndurării lui Dumnezeu care închide ochii asupra multor păcate. Eusebiu le interpretează ca simbolizând puterea lui Dumnezeu care, cercetându-l pe sărman, îl fereşte de păcat. Augustin vede în pleoapele care cercetează faptul că Dumnezeu uneori îşi închide ochii spre a fi căutat, alteori Şi-i deschide, luminându-i pe oameni şi umplându-i de fericire”[6].

5: Domnul îl cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios,

dar sufletul Său îl urăşte pe cel ce iubeşte nedreptatea.

            Cel ce iubeşte nedreptatea, „rupând şi stricând chipul lui Dumnezeu, se împovărează cu o patimă asemănătoare cu a acelora care-şi sfâşie în chip jalnic trupurile lor şi de o nebunie care-i face nesimţitori. Căci şi el îşi surpă fără să simtă şi-şi sfâşie în chip jalnic frumuseţea lui firească, sfârtecând nebuneşte podoaba treimică şi mai presus de lume a sufletului său, podoabă întregită prin dragostea lăuntrică”[7].

6: Cu laţuri va ploua El peste cei păcătoşi,

foc, pucioasă şi suflare de vifor e partea paharului lor.

„Prilej pentru a iubi pe Dumnezeu avem la îndemână toată viaţa, iar ca să ne înstrăinăm de vrăjmaşul Lui avem prilej în orice clipă. Cel căruia nu i-a trebuit decât un scurt răstimp din viaţa lui pentru ca să se rupă de iubirea faţă de Domnul, acela a ieşit cu desăvârşire de la faţa Celui de a cărui iubire s-a despărţit; de aceea, cel care s-a depărtat de la faţa lui Dumnezeu, acela trebuie să fie lipsit şi de lumină şi de viaţă şi de nestricăciune precum şi de orice alt gând ori lucrare mai înaltă, care în fond toate sunt legate de Dumnezeu. Căci cine n-are parte de acestea, acela desigur se împărtăşeşte de altele, potrivnice. Pe unul ca acesta îl aşteaptă întunericul, nimicirea, pieirea şi moartea”[8].

7: Că drept este Domnul, iubeşte dreptatea,

iar faţa Lui spre cele drepte priveşte.

„Deci pe bună dreptate a fost părăsit la început omul de către Dumnezeu, întrucât omul L-a părăsit mai întâi pe Dumnezeu şi de bună voia sa a fugit la cel viclean; şi încrezându-se în cel care-l sfătuia cu vicleşug cele potrivnice, pe drept a fost lăsat şi părăsit aceluia. Astfel, prin pizma celui rău şi cu dreapta îngăduinţă a Celui Bun, moartea a intrat în lume. Iar moartea, prin răutatea cea nespus de mare a diavolului, s-a făcut îndoită. Căci nu numai moartea firească (naturală), ci şi cea veşnică s-a săvârşit prin lucrarea celui rău”[9].

Psalmul se încheie cu viziunea dreptăţii divine instaurate definitiv; aceasta, desigur, se va face în mod desăvârşit la Judecata cea de obşte.


[1] SEP 4/I, p. 61

[2] BBVA, p. 629

[3] BBVA, p. 629

[4] BBVA, p. 629

[5] BBVA, p. 629

[6] SEP 4/I, p. 61

[7] Sf. Grigorie Palama, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, 40

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[9] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XVI, 1

PSALMUL 9 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David cu privire la cele ascunse ale Fiului.

 

            „Versiunea Ebraică a împărţit acest psalm în două părţi: versetele 1-21 alcătuiesc Psalmul 9, în timp ce versetele 22-38 formează Psalmul 10. De aici, un decalaj între Textul Ebraic, care numără 151 de psalmi, şi între Septuaginta şi Vulgata, care numără în total 150 de psalmi. Fireşte, versiunea de faţă păstrează ordinea Septuagintei şi, prin ea, a tradiţiei româneşti”[1]. 

            „Este un psalm de recunoştinţă pentru izbăvire şi de implorare a ajutorului lui Dumnezeu împotriva duşmanilor. Poate că este, la origine, psalmul exilaţilor care se întorc din Babilon: bucuria reîntoarcerii e umbrită de opoziţia pe care o întâmpină din partea celor rămaşi în ţară, care îi privesc ca pe nişte intruşi. Peste toate, se afirmă încrederea în Domnul, care îi izbăveşte pe cei sărmani ai Săi. Aici (v. 10) se dă, poate, cea mai bună definiţie a săracilor Domnului: cei care cunosc Numele Domnului, cei care-L caută pe Domnul şi îşi pun toată nădejdea în El […]. ♦ Chiril al Alexandriei vede în acest psalm o referire la venirea lui Hristos la plinirea timpurilor: biruinţa Lui definitivă asupra diavolului”[2].

            „Cuvintele introductive: al mut laben[3] (la moartea unui fiu) ar putea fi o indicaţie despre prilejul cu care acest psalm trebuia cântat. Este totuşi posibil ca, şi în acest caz, să avem de a face cu o recomandare adresată dirijorului muzicanţilor: după [melodia folosită la] moartea unui fiu, referindu-se la o melodie cunoscută de toţi şi întrebuinţată în cântarea acestui psalm”[4].

 Revenind la titlul din Septuaginta, „Fericitul Ieronim raportează acest titlu enigmatic (şi specific Septuagintei) la taina morţii Fiului lui Dumnezeu, într-un text profetic, pe care traducătorii evrei care ne-au dat Septuaginta l-au intuit prin revelaţie, dar pe care n-au cutezat, la vremea lor, să-l exprime”[5].  „Titlul îţi dă ca lumină cuvântul care scrutează tainele cunoaşterii lui Dumnezeu: cea mai însemnată este credinţa în Fiul (Grigore al Nyssei, 35)”[6].

 

1: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea,

spune-voi toate minunile Tale;

Nu atât Taina Mărturisirii e amintită aici, cât nevoia sufletului cuvios de a preamări lucrările lui Dumnezeu şi, prin ele, pe Autorul lor. Dar, noi nu putem aduce preamărire deplină. „Origen consideră că numai Mântuitorul poate face aceasta, pentru că numai El cunoaşte tainele lui Dumnezeu”[7].

2: mă voi veseli şi mă voi bucura de Tine,

cânta-voi numele Tău, Preaînalte!

Bucuria însoţeşte, chiar şi în încercări, sufletul dreptului.

3: Când se vor întoarce vrăjmaşii mei,

slăbi-vor şi vor pieri de dinaintea feţei Tale,

„Duşmanul care va fi nimicit de Dumnezeu este, în cele din urmă, moartea (cf. I Corinteni 15, 26; Origen; Eusebiu; Augustin)”[8].

            „Dracii slăbesc când, prin împlinirea poruncilor, se micşorează patimile în noi şi pier, când sunt stinse cu totul prin nepătimirea sufletului, nemaiaflându-le pe acelea prin care intrau în suflet şi îl războiau”[9].

4: că Tu mi-ai făcut mie judecata şi dreptatea,

şezut-ai pe scaun, Tu, Cel ce judeci după dreptate.

E anticipată pacea eshatologică.

5: Tu i-ai mustrat pe păgâni şi pierit-au necredincioşii;

stins-ai numele lor în veac şi în veacul veacului;

„Augustin spune că se referă la numele de păcătoşi şi de nelegiuiţi pe care Dumnezeu le şterge, dând fiecărui om un nume nou”[10]. Viziune valabilă doar pentru cei decişi să se unească cu Dumnezeu.

6: vrăjmaşul a fost pân-la urmă lipsit de sabie, iar cetăţile lui le-ai surpat;

pierit-a pomenirea lui cu răsunet.

Toţi vrăjmaşii Domnului pier într-o fundătură, puterea lor de moment fiind iluzorie.

7: Dar Domnul rămâne în veac,

 întru judecată Şi-a pregătit scaunul

8: şi lumea o va judeca întru dreptate,

după îndreptar va judeca popoarele.

Popoarele vor fi judecate după îndreptar, însă diferit, funcţie de cum au primit Revelaţia şi, riscăm să o spunem, de particularităţile fiecăruia.  „Augustin şi Chiril al Alexandriei referă acest verset la Hristos, care, înviat, domneşte de-a dreapta Tatălui. Pentru Chiril, judecător este cel care are toată puterea”[11].

9: Şi S-a făcut Domnul scăpare sărmanului,

ajutor la vreme de necaz.

10: Să nădăjduiască în Tine cei ce cunosc numele Tău,

că nu i-ai părăsit pe cei ce Te caută pe Tine, Doamne!

11: Cântaţi-i Domnului Celui ce locuieşte în Sion,

faptele Lui vestiţi-le între neamuri.

Faptele sau lucrările Domnului „se referă şi la creaţie, dar mai ales la lucrarea mesianică (Origen)”[12].

Suntem datori să aducem preamărire lui Dumnezeu şi pentru „ca faptele Domnului să nu fie judecate în chip nedrept”[13].           

12: Că Cel ce le caută sângele Şi-a adus aminte de ei,

n-a uitat strigarea săracilor.

13: Miluieşte-mă, Doamne, vezi-mi înjosirea din partea duşmanilor mei,

Tu, Cel ce mă înalţi din porţile morţii,

            Tonul implorator  arată un suflet ce s-a smerit înaintea Domnului: „Smerenia este cunoaşterea de sine a fiecăruia în comparaţie cu Dumnezeu, Care e cauza făcătoare şi stăpânitoare a tuturor şi din care răsare afecţiunea oamenilor întreolaltă şi iertarea greşelilor celor ce ne-au greşit”[14].

14: ca să vestesc toate laudele Tale

în porţile fiicei Sionului;

veseli-mă-voi de mântuirea Ta!

Porţile fiicei Sionului, în contrast cu porţile morţii. Prin Sion se înţelege Ierusalimul, cetatea care era socotită drept mama locuitorilor ei; aşadar fiicele Sionului = poporul Ierusalimului. De reţinut: nu se spune la porţile, ci în porţile, adică în interiorul cetăţii, acolo unde laudele aduse cu glas mare Domnului răscumpără tăcerea din Şeol”[15].

„Cuvântul numeşte porţi ale morţii pe cele ale păcatului, care duc la moarte şi pierzanie, precum dimpotrivă, prin porţile Sionului, indică faptele bune”[16].

15: Căzut-au păgânii în groapa pe care-au făcut-o;

în cursa aceasta pe care au ascuns-o s-a prins piciorul lor.

„Grecescul ethni (de la ethnos) se traduce fie prin neamuri, fie prin păgâni, în funcţie de context. Al doilea înţeles era: ne-evrei, adică toţi cei de alt neam decât fiii lui Avraam. Pavel a fost numit apostolul neamurilor, adică al păgânilor”[17].

16: Cunoscut e Domnul când face judecată,

pe păcătos îl prinde în faptele mâinilor lui.

17: În iad întoarcă-se păcătoşii,

toate neamurile care-L uită pe Dumnezeu!

Întoarcă-se păcătoşii în iad ce este altceva dacă nu hotărârea din urmă şi osânda cea veşnică?”[18].  Cunoscut e Domnul când face judecată ar arăta că toţi L-au cunoscut pe Domnul, chiar şi înainte de venirea Mântuitorului, dar L-au uitat apoi, abătându-se la slujirea idolatră: „Negreşit L-au uitat pe Acela de Care îşi aminteau mai înainte; pe Acela pe Care-L cunoşteau înainte de a-L uita, pe Acela L-au părăsit. Era deci şi la neamuri o cunoaştere obscură despre Dumnezeu”[19].

18: Că nu până-n sfârşit va fi uitat sărmanul,

răbdarea săracilor în veac nu va pieri.

            Scriptura nu laudă nicăieri sărăcia pur şi simplu, ci sărăcia în răutate, sau sărăcia asumată conştient, pentru dobândirea altor bunătăţi, netrecătoare.

19: Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul,

păgânii să fie judecaţi în faţa Ta;

Scoală-Te: „Atanasie îl interpretează referitor la întruparea Domnului”[20].

„Omul, fiinţă orgolioasă, mai ales prin necredinţă”[21].

20: pune, Doamne, legiuitor peste ei,

ca să cunoască păgânii că oameni sunt.

„Păgânul, necredinciosul lipsit de evlavie şi bun simţ, pierde măsura şi nu-şi dă seama de limitele lui”[22].  „După Atanasie, profetul cere să vină mai curând ziua chemării neamurilor”[23].

21: De ce, Doamne, stai Tu departe?

De ce ne treci cu vederea la vreme de necaz?

            „Dar Cel ce era despărţit de noi prin legea firii, considerat de toţi ceilalţi prin proprietatea şi superioritatea Sa de altă fire şi de neapropiat, S-a făcut ca noi când a suportat deşertarea de bună voie pentru noi”[24].

22: Când se trufeşte necredinciosul, săracul se aţâţă;

ei se prind în sfaturile pe care le ticluiesc.

„Trufia nelegiuitului îl poate face pe cel năpăstuit să-şi piardă şi el măsura şi să păcătuiască prin mânie”[25].  Astfel, un păcat al nostru stârnind şi păcatele altora, la judecată va fi privit după toate roadele pe care le-a adus în istorie.

23: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului său,

 iar nedreptul pe sine se blagosloveşte.

            E o tentaţie pentru om să fie îngăduitor cu sine şi să-şi justifice căderile.  „Răul e socotit bine, păcătosul se laudă cu nelegiuirea sa (Chiril al Alexandriei)”[26].

24: Păcătosul Îl întărâtă pe Domnul;

Acesta nu-l va căuta după mulţimea mâniei Sale:

În faţa lui nu este Dumnezeu.

E punctul de vedere al păcătosului care, tocindu-şi orice simţ lăuntric, crede adesea că nu e văzut de Dumnezeu sau, simplu, se comportă ca şi când Acela n-ar fi.

25: Spurcate sunt căile lui în toată vremea.

De la faţa lui lepădate sunt judecăţile Tale,

(el crede) că peste toţi duşmanii lui va stăpâni;

26: că a zis în inima lui: „Nu mă voi clătina,

 nu-mi va fi mie rău cât va fi lumea”.

            E un mod al păcătosului de a-şi alunga neliniştile proclamând, cu totul arbitrar, că nu-l poate ajunge nici un rău. Desigur, va afla în curând că s-a înşelat.

27: Gura lui e plină de blestem, de amăreală şi vicleşug;

 sub limba lui, osteneală şi durere.

28: Cu cei bogaţi el stă la pândă într-ascuns

ca să-l ucidă pe cel nevinovat,

ochii lui stau ţintă spre cel sărac;

29: din ascunziş pândeşte ca leul din culcuşul său,

 pândeşte ca să-l apuce pe cel sărac,

pe sărac îl pândeşte ca să-l tragă la el.

Nu pare a fi aici vorba despre vreun om, fie acesta chiar cel mai păcătos, ci credem că e vorba despre duhurile răutăţii, care-l pândesc pe sărac, adică pe omul sărăcit în urma căderii, „şi nu ne pândeşte ziua, ci pe când se coboară noaptea”[27]. Cu alte cuvinte, atunci când suntem mai slabi (mai depărtaţi de Dumnezeu), va veni atacul.

30: În laţul său se va smeri,

se va pleca şi va cădea când îl va stăpâni pe cel sărman.

„Diavolul a alcătuit lui Hristos, drept cursă, moartea. Dar a fost umilit în însăşi cursa lui. Căci s-a nimicit moartea în moartea lui Hristos şi s-a desfiinţat tiranul care nu se aştepta să cadă”[28].

31: Că a zis în inima lui: „Dumnezeu a uitat,

Şi-a întors faţa, ca pân-la urmă să nu mă vadă…”.

Dorind să nu fie văzut de Dumnezeu, păcătosul ajunge chiar la a crede că se poate ascunde; sporind în perversitate, va nega cu totul existenţa lui Dumnezeu. Într-un fel, are dreptate: păcătosul, îndepărtându-se de Dumnezeu, sfârşeşte în a vieţui ca şi cum Acela n-ar exista.

32: Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, înalţă-se mâna Ta,

nu-i uita pe săracii Tăi până în sfârşit!

            Pare o rugăciune ce anticipează Învierea.

33: De ce L-a întărâtat necredinciosul pe Dumnezeu?

Pentru că a zis în inima lui: „Nu, El nu va cerceta!…”.

            Pare vizată nepocăinţa până la moarte.

34: Vezi, pentru că Tu înţelegi ca osteneala şi mânia

să le iei în mâinile Tale;

că Ţie Ţi s-a încredinţat  sărmanul,

orfanului Tu i-ai fost ajutor.

            Cel sărac, orfanului: „folosirea singularului arată că Dumnezeu are grijă de fiecare ca şi cum ar fi unic (Origen)”[29].

35: Zdrobeşte braţul celui păcătos şi rău;

păcatul său va fi căutat şi nu se va afla.

Nu se va afla: „a fost interpretat în două feluri: păcatul nu va fi găsit pentru că totul va fi purificat (Origen) sau păcătosul va fi dat pieirii (Ieronim, Augustin)”[30]. Susţinem a doua variantă, prima fiind vădit apocatastazistă.

36: Împărăţi-va Domnul în veac şi în veacul veacului,

voi, păgânilor, pieriţi din pământul Său!

            E anticipată biruinţa Bisericii sau, mai degrabă, Biserica triumfătoare.

37: Dorinţa sărmanilor ai auzit-o, Doamne,

auzul Tău a luat aminte la râvna inimii lor

            „Biserica din neamuri s-a declarat gata îndată pentru dragostea fierbinte, pentru că mărturiseşte aceasta şi dumnezeiescul David, zicând despre turma cea din neamuri aceste versete”[31]. Astfel, prin păgânii sortiţi să piară din pământul sfânt vom înţelege pe cei ce-L vor respinge pe Hristos.

38: spre judecarea orfanului şi sărmanului,

ca să nu se mai mândrească omul pe pământ.

E implorată dreptatea divină în toate aceste versete, dar, în surdină, e şi o anticipare a instaurării dreptăţii absolute în Împărăţia lui Dumnezeu.


[1] BBVA, p. 627

[2] SEP 4/I, p. 56

[3] עלמות לבן

[4] PSALM, p. 374

[5] BBVA, p. 627

[6] SEP 4/I, p. 56

[7] SEP 4/I, p. 57

[8] SEP 4/I, p. 57

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 22

[10] SEP 4/I, p. 57

[11] SEP 4/I, p. 57

[12] SEP 4/I, p. 58

[13] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 51, 2

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul,  Răspunsuri către Talasie, 36

[15] BBVA, p. 628

[16] Origen, Contra lui Celsus, VI, 36

[17] BBVA, p. 628

[18] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 33

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 64, 6

[20] SEP 4/I, p. 58

[21] BBVA, p. 628

[22] BBVA, p. 628

[23] SEP 4/I, p. 58

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, IV

[25] BBVA, p. 628

[26] SEP 4/I, p. 59

[27] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, V, 14

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 1

[29] SEP 4/I, p. 60

[30] SEP 4/I, p. 60

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

PSALMUL 8 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David privitor la teascurile de vin.

 

            „Pornind de la contemplarea celor create, omul îşi înalţă gândul la măreţia Creatorului. La această măreţie e făcut părtaş şi omul, fiindcă Dumnezeu se pleacă spre el şi îi poartă de grijă şi lui i-a supus întreaga creaţie (cf. Facerea 1, 28; 9, 1-3)”[1].

            „Cuvintele introductive: La începutul textului i se indică dirijorului că psalmul trebuie cântat după ghittith (al-haghittit[2]). Acest termen obscur, de natură muzicală sau literară, pare să provină din aceeaşi rădăcină triconsonantică (g-t-t) ca şi cuvântul gatteasc. De aceea, expresia mai sus amintită a fost tradusă în Septuaginta ca υπερ των ληνων (pe teascuri), iar în Biblia 1688 pentru teascuri[3].

            „Titlul acestui psalm nu acoperă conţinutul, deoarece nicicum nu e vorba de teascuri. Aşadar, el este un simbol profetic asupra Bisericii: aşa cum prin treier grâul se separă de pleavă şi cum prin tescuire se separă vinul de ciorchine, tot astfel în Biserica luptătoare se aleg cei buni de cei ce rămân prea mult legaţi de lume (Fericitul Augustin)”[4].  Sau, „pentru teascuri vrea să însemneze sfârşitul; or, sfârşitul luptelor e desigur iarăşi o biruinţă”[5].

 

1: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!

 Că măreţia Ta s-a înălţat mai presus de ceruri.

Măreţia lui Dumnezeu depăşeşte toată slava creaţiei.

2: Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă,

 din pricina vrăjmaşilor Tăi,

 ca să-i nimiceşti pe duşman şi pe răzbunător.

Primul stih a fost citat de Mântuitorul Hristos cu prilejul Intrării Sale triumfale în Ierusalim, aplicându-l copiilor care-L aclamau (Matei 21, 16).  Pe duşman şi pe răzbunător: „literatura rabinică şi Părinţii Bisericii văd aici şi o aluzie la îngerii căzuţi (cf. Facerea 6)”[6].

3: Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale,

 luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat:

„Aceste din urmă cuvinte Îl arată Creator al universului”[7].   „Nu avem nici înţelegerea exactă a creaţiei. Şi acesteia nu-i ai decât umbrele şi raţiunea îngroşată din ele, căci nu le vezi acum (raţiunile ei), ci le vei vedea cândva. Dar mult mai presus de acestea este firea neînţeleasă şi necuprinsă, care este mai înaltă decât acestea şi din care sunt toate”[8].  „Facerea lumii este numai opera voinţei Lui. Singur El a făcut-o, pentru că singur El este cu adevărat Dumnezeu. Prin simpla Sa voinţă creează şi la simpla Sa voie urmează cele ce se fac”[9]. Biblia 1988 are: Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:

4: Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el?

 sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

Omul semnifică prototipul speciei umane (Biblia de Ierusalim îl traduce prin Adam) sau omul ca specie, în timp ce fiul omului (denumire ce nu-i poate fi atribuită lui Adam, de vreme ce el nu s-a născut din alt om) semnifică omul individual. Versetul are ecou în cartea lui Iov (7, 17-18), într-o parafrază din care nu lipseşte ironia”[10].  Vizita lui Dumnezeu e o temă biblică importantă: ea aduce viaţă şi binecuvântare (e. g. Facerea 18), dar poate fi şi pedepsirea celor care se încăpăţânează în păcat. Omul trebuie să vegheze pentru a nu pierde clipa în care e cercetat de Dumnezeu (cf. Luca 19, 44)”[11].

5: Micşoratu-l-ai pentru-o clipă mai prejos de îngeri,

 cu slavă şi cu cinste l-ai încununat

„Ebraică: Făcutu-l-ai cu puţin mai prejos decât un zeu. Apostolul Pavel va raporta întregul text din versetele 5 şi 6 la Iisus Hristos, citând însă după Septuaginta (Evrei 2, 6-8), unde sensul temporal pentru scurtă vreme (pe durata întrupării Fiului Omului) e preferat celui spaţial-calitativ din Versiunea Ebraică”[12]. 

„Trimiţându-L pe [Fiul] pe pământ [Tatăl] L-a micşorat cu puţin faţă de îngeri, urmând totuşi să-L încununeze cu slavă şi cinste când Îl va primi din nou la Sine în ceruri”[13]. Tot de aici, este evident că Hristos nu este înger sau creatură, după cum rezultă destul de limpede şi realitatea celor două firi ale Sale (cea omenească fiind asumată prin întrupare): „Cum va trece El drept înger, de vreme ce a fost micşorat faţă de îngeri?Pentru că este om în măsura în care este trup, şi suflet, şi Fiul Omului. Însă în măsura în care este duhul lui Dumnezeu şi puterea Celui Preaînalt nu poate fi aşezat mai prejos decât îngerii, desigur, ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu”[14].

6: şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale,

 pe toate le-ai pus sub picioarele lui,

„Scriptura nu vorbeşte în acest text de Domnul, deşi şi El purta trup, ci de gnostic, de omul desăvârşit, care este mai mic decât îngerii, datorită şi timpului şi îmbrăcămintei”[15].

7: oile şi boii, da, totul,

 chiar şi fiarele câmpului,

8: păsările cerului şi peştii mării,

 cele ce străbat cărările mărilor.

Omul a fost zidit ca stăpânitor peste cele create; şi după cădere, într-o măsură, el stăpâneşte peste acestea, deşi adeseori se vede stăpânit de ele. Omul restaurat în Hristos redevine stăpân peste cele create, din voia Împăratului întregii zidiri.

9: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!

            Tot pământul, sau întreaga zidire, are menirea de a preaslăvi pe Creator.  „Pentru prima dată se întâlneşte în Psalmi refrenul, care, aici, marchează începutul şi sfârşitul, subliniind ideea principală”[16].


[1] SEP 4/I, p. 55

[2] על־הגתית

[3] PSALM, p. 373

[4] BBVA, p. 626

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 11

[6] SEP 4/I, p. 55

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, VII, 2

[8] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, II, 5

[9] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 63, 3

[10] BBVA, p. 626

[11] SEP 4/I, p. 56

[12] BBVA, p. 626

[13] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, XXIII, 5

[14] Tertulian, Despre trupul lui Hristos, XIV, 4-5

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 8, 7

[16] SEP 4/I, p. 56