Comentarii la Psalmi – 14

PSALMUL 14 – Un psalm al lui David.

 

            „Se presupune că psalmul reflectă o ceremonie la intrarea în sanctuar: pelerinii pun întrebarea rituală, iar preoţii le reamintesc condiţiile apropierii de Dumnezeu: trăirea în adevăr, înfăptuirea dreptăţii, iubirea de aproapele. Şi în Egipt, şi în Babilon există, la intrarea în temple, inscripţii de tipul: Cel care intră trebuie să fie curat; la intrarea în templul marelui zeu trebuie să se purifice cum se cuvine. În Biblie însă, puritatea rituală şi exterioară tinde tot mai mult să devină una etică şi existenţială (cf. Ravasi, I, p. 272)”[1].

 

1: Doamne, cine va locui în locaşul Tău

şi cine se va sălăşlui în muntele Tău cel sfânt?

            „Locaşul: literal, cortul, cu trimitere la vechiul cort al mărturiei, care era templul ambulant al poporului lui Israel. Muntele Tău cel sfânt = Sionul, înălţimea pe care se afla templul de la Ierusalim. Primul e legat de verbul a locui (temporar); celui de al doilea îi este asociat verbul a se sălăşlui (a locui permanent). În perspectiva creştinului, din prima categorie fac parte cei ce se află în Biserica luptătoare, de pe pământ, în care statornicia e relativă şi pot exista căderi; în cea de a doua se încadrează cei ce ajung în Biserica triumfătoare, din ceruri, unde totul devine permanent şi statornic (Fericitul Ieronim)”[2].  „Muntele cel sfânt este, pentru Origen, cunoaşterea lui Hristos; a-l urca înseamnă a te uni cu Hristos (la Psalmul 119, 5). Pentru Eusebiu, muntele cel sfânt este Ierusalimul ceresc, iar pentru Ilarie, Hristos Însuşi (citează Isaia 2, 2)”[3].

„Se numeşte locaş al lui Dumnezeu trupul dat de Dumnezeu ca locuinţă sufletului omului. […] Cel care locuieşte ca străin în trup, acela se va sălăşlui în muntele cel sfânt. Muntele acela e ţara cea mai presus de cer, ţara cea strălucită şi luminoasă”[4]. Râvnim să fim în muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, adică „în Biserica cea mai de sus, în care sunt adunaţi filozofii lui Dumnezeu, cei într-adevăr israeliţi, cei curaţi cu inima, în care nu este nici o viclenie, cei care n-au rămas în odihna numărului şapte (oprirea de la rău) ci, prin fapta bună a asemănării cu Dumnezeu, se înalţă la moştenirea facerii de fapte bune din numărul opt, alipindu-se, printr-o privire curată, de o contemplaţie fără saţiu”[5].

2: Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate,

cel ce are adevărul în inima sa,

„Cel fără prihană este desăvârşit în orice virtute după omul lăuntric, iar cel ce face dreptate este cel ce săvârşeşte partea practică prin lucrările trupeşti. Aşadar, cel ce umblă fără prihană este omul desăvârşit în ce priveşte mintea ; iar cel ce face dreptate este lucrătorul. Cuvântul adevăr înseamnă două lucruri: unul, înţelegerea pe care o avem despre lucrurile care privesc viaţa fericită; altul, cunoştinţa sănătoasă pe care o avem despre orice lucru care priveşte viaţa de aici”[6].

3: cel ce cu limba lui n-a grăit vicleşuguri,

nici nu i-a făcut rău aproapelui său

şi ocară n-a rostit împotriva celor de lângă el.

Greu pentru om să ajungă la măsura celor de mai sus: „Noi însă ocărâm pe cei ce se căiesc şi se întorc de la păcatele lor”[7]. Rău: „Este nevoie de multă grijă pentru a nu vătăma pe aproapele nostru nici cu o faptă mică, nici cu una mai mare; să nu-l vătămăm cu cuvântul, să nu-l lipsim de vreunul din bunurile sale, să nu-i voim răul, să nu-i invidiem buna lui stare”[8]. Ocară: „Cele care nu ni se întâmplă din alegerea noastră sunt fără voia noastră; de aceea, de defectele pe care le au oamenii fără voia lor se cuvine să avem mai degrabă milă decât ocară”[9].  „Amăgirea şi viclenia cu chip de bunătate e cu adevărat păcat foarte greu şi mai mare decât toată prihana şi un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră faţa îndoită a sufletului şi a gândurilor şi schimbarea neîncetată care stârneşte mânia dumnezeiască. Astfel, legea îi interzice omului ca un lucru prea urât şi necuvenit a umbla cu viclenii, adică a vieţui făţarnic şi a-şi lua chipul dreptăţii şi a păgubi pe fraţi, dispreţuind legile iubirii”[10].

4: Dispreţuit e-n ochii săi cel ce face răul,

dar el îi slăveşte pe cei ce se tem de Domnul,

el, cel ce i se jură aproapelui său şi nu se dezice,

Cel ce face răul: „Pentru Ieronim, acesta este diavolul”[11].

5: el, cel ce nu şi-a dat argintul cu camătă

şi mită n-a primit împotriva celor nevinovaţi.

Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

„Într-adevăr, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vieţii, care-ţi cere împrumut ca să se ajute în viaţă, tu să nu te mulţumeşti cu capitalul, ci să născoceşti venituri şi să aduni bogăţii de pe urma nenorocirilor săracului”[12]. Finalul Psalmului, însă, nu aceasta o accentuează, ci deosebirea fără greş pe care o face Dumnezeu între drept şi nedrept, ca şi urmările care decurg din aceste moduri de vieţuire.

Întreg psalmul este un model de cum „trebuie să fie cel ce locuieşte acest cort, pe care nu omul, ci Dumnezeu l-a stabilit”[13]. Prin cort putem înţelege atât trupul, cât şi Biserica.

---

[1] SEP 4/I, p. 66

[2] BBVA, p. 631

[3] SEP 4/I, p. 66

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 1

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, VI,108, 1

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 2

[7] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVI, 6

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 4

[9] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, III, 4

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[11] SEP 4/I, p. 66

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 1

[13] Origen, Omilii la Exod, IX, 2

Comentarii la Psalmi – 13

PSALMUL 13 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

 

„Acest psalm este aproape identic cu Psalmul 52. Este descris nebunul (ebr. nabhal) echivalat cu omul care nu ţine seama de Dumnezeu: indiferenţa religioasă naşte indiferenţa morală”[1].

 

1: Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”

Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în căile lor,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este.

            „Sfântul Ioan Damaschin demonstrează că tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu se opune gândirii logice. Ca atare, numai un nebun Îl poate nega pe Dumnezeu”[2].  „Nu este Dumnezeu nu este o afirmaţie teoretică: în Israelul biblic nu există ateism absolut[3]; doar un ateism practic: nebunul se poartă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista (Origen)”[4].

„Răutatea celui viclean contra firii omeneşti a avut atâta putere încât a tras pe unii în cea mai absurdă şi cea mai rea decât toate răutăţile prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu”[5].  „Înfigându-se, deci, acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvârşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită şi să se murdărească cu patimi necurate şi ticăloase şi cu toate poftele dobitoceşti?”[6].

            Nu-i nimeni care să facă binele…: „Hiperbolă cu trimitere la Facerea 6, 5.12; text pe care Pavel îl va exploata teologic, asociindu-i altele asemănătoare, în Romani 3, 9-20”[7].

            „Urmarea firească după cele spuse e că de acum înainte celor legaţi, în chip slugarnic, doar de viaţa aceasta, li se potrivesc cele spuse, ca unora care socot că moartea e cea mai grea dintre nenorociri, iar despre vreun câştig care ar proveni dintr-o viaţă virtuoasă spun că nici nu poate fi vorba, căci şi într-un caz şi într-altul viaţa se sfârşeşte în acelaşi fel, pentru că de moarte nu putem scăpa chiar dacă am duce o viaţă oricât de îmbunătăţită”[8].

2: Din cer S-a aplecat Domnul spre fiii oamenilor

să vadă dacă este cineva care-nţelege sau care-L urmează pe Dumnezeu.

            Astfel de locuri vor fi, desigur, înţelese ca pogorăminte, adaptări ale limbajului la înţelegerea oamenilor.

3: Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut,

nu-i nimeni care să facă binele, nu, nici măcar unul nu este!

„Eusebiu, comentând decăderea universală care face necesară venirea lui Hristos în lume, citează Isaia 50, 2”[9].

„Toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri”[10].  „Iar fiindcă nu era ieşire din rău, Dumnezeu şi Tatăl ne-a trimis din cer Mântuitor şi Răscumpărător pe unicul Său Fiu, care ne îndreptează prin credinţă şi ne eliberează de pedeapsă şi face viguroasă slăbiciunea noastră, luminând pe cel întunecat, întorcând pe cel rătăcit şi scoţând de sub stăpânirea diavolului pe cel supus lui”[11].

4: Oare nici unul din cei ce lucrează fărădelegea nu va ajunge la cunoaştere?

Cei ce-l mănâncă pe poporul Meu, aşa cum mănâncă pâine, nu L-au chemat pe Domnul.

            În afara lui Dumnezeu nu este cunoaştere.

5: Cu frică s-au temut acolo unde nu era frică,

fiindcă Dumnezeu este în neamul drepţilor.

            Părăsirea fricii de Dumnezeu ne atrage către o altă frică, de cele ce nu ne-ar putea birui dacă n-am fi tăiat legătura cu Izvorul binelui.

6: Sfatul săracului l-aţi ruşinat,

dar Domnul este nădejdea lui.

Iarăşi, cele dispreţuite de oameni sunt preţuite înaintea lui Dumnezeu.

7: Cine va da din Sion mântuirea lui Israel?

Când Domnul va întoarce robia poporului Său,

atunci se va bucura Iacob şi se va veseli Israel.

Socotim că aici Israel e mintea văzătoare de Dumnezeu, poporul ce a urmat lui Hristos, fiind izbăvit de robia păcatului şi a morţii. Vechiul Israel şi robia egipteană sunt doar tipuri ale acestora.

„Mântuirea, gr. σωτήριον: Origen şi alţi Părinţi spun că acesta este numele dat în mod deosebit lui Mesia atunci când Isaia prevesteşte chemarea păgânilor; deci mântuirea este Hristos. ♦ […] Ieronim: Întregul psalm profeţeşte că răscumpărarea noastră vine din Sion.  Augustin citează Isaia 49, 20: Să vină din Sion cel care va îndepărta fărădelegea lui Iacob. ♦ Pentru Origen, robia este trecerea voită de la cunoaştere la necunoaştere şi de la purtarea dreaptă la purtarea ticăloasă. ♦ Părinţii văd în această intervenţie mântuitoare a lui Dumnezeu o prefigurare a întrupării lui Hristos, sau/şi o preamărire a roadelor învierii Lui din morţi (e. g. Maximus din Torino, PL 57, 361-364)”[12].

---

[1] SEP 4/I, p. 64

[2] BBVA, p. 631

[3] Cum, credem noi, nu există nicicând şi nicăieri, doar ca enunţ.

[4] SEP 4/I, p. 64

[5] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 3

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, IX, 1

[7] BBVA, p. 631

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[9] SEP 4/I, p. 64

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[12] SEP 4/I, p. 65

Comentarii la Psalmi – 12

PSALMUL 12 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

 

„Rugăciune pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu în vremuri de restrişte. Credinciosul trece de la angoasă la certitudinea plină de bucurie a izbăvirii, anticipând cântarea de mulţumire”[1].

 

1: Până când, Doamne, mă vei uita cu totul?;

 până când Îţi vei întoarce faţa de la mine?

            „Chiar când tristeţea noastră ia chipul deznădejdii, să nu uităm că Dumnezeu ne poate oferi un dar îndoit: El Se poate coborî să ne ilumineze mintea prin cunoaştere şi, pe de altă parte, să retrezească în noi virtutea şi să ne ridice la El prin lucrarea îndreptăţirii (Sfântul Maxim Mărturisitorul)”[2].  „Dumnezeu Îşi ascunde faţa, pe care îngerii o contemplă pururi, ca să ne aducem aminte de El[3] (Origen). Majoritatea Părinţilor afirmă că faţa lui Dumnezeu este Hristos, chipul nevăzutului Dumnezeu (Coloseni 1, 15)”[4].

2: Până când voi pune îngândurări în sufletul meu,

dureri în inima mea ziua şi noaptea?

Până când se va ridica vrăjmaşul meu împotriva mea?

Credinciosul încearcă şi astfel de stări, când se simte părăsit de Dumnezeu. E vremea cea mai potrivită de a-şi înteţi strigarea către Domnul.

3: Cată spre mine, auzi-mă Doamne, Dumnezeul meu,

luminează-mi ochii, ca nu cumva să adorm întru moarte,

            „Când ochiul lăuntric e luminat de Dumnezeu, somnul natural devine el însuşi veghetor şi nu alunecă în moarte”[5].  „Desigur, aici nu e vorba despre ochii obişnuiţi, nici despre somnul simţurilor şi nici despre moarte în înţelesul de toate zilele”[6].  „Nimeni nu-i atât de prost să-şi închipuie că ochii trupului sunt cei care înţeleg tainele legii dumnezeieşti, sau că porunca lui Dumnezeu luminează ochii din cap, ori (că) l-ar putea surprinde un somn care să-i aducă moartea”[7].  „Această strălucire a Duhului nu este numai un fel de descoperire de înţelesuri şi o luminare a harului, ci o iluminare sigură şi neîncetată a luminii ipostatice în suflete”[8].

4: ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu: „Întăritu-m-am împotrivă-i!”

Dacă eu mă voi clătina, cei ce mă necăjesc se vor bucura.

„Ori de câte ori păcătuim, diavolul zice Am biruit asupra lui! După cum îngerii se bucură pentru un păcătos care se căieşte, la fel diavolii joacă de bucurie când cineva păcătuieşte (Origen)”[9].

„Cu alte cuvinte, ca nu cumva despărţindu-se sufletul de trup să fie acoperit cu vălul morţii răutăţii”[10].  Dar dreptul „nu se va clătina nici de cuvântul care înşeală, nici de plăcerea care duce la rătăcire; şi de aceea nu se va clătina din casa care i cuvine ca moştenire”[11].

5: Dar eu spre mila Ta am nădăjduit,

bucura-se-va inima mea de mântuirea Ta;

 cânta-voi Domnului, binefăcătorului meu,

cânta-voi numelui Domnului Celui-Preaînalt.

Pregustare a bucuriei eterne. În plus, e „de reţinut legătura intimă dintre Dumnezeu şi numele Său”[12]. 

Plecând de la primul stih al versetului, Sf. Ioan Gură de Aur îndeamnă ca toţi să putem răspunde spre mila Ta am nădăjduit, dacă vom fi întrebaţi: „Dar ce ai făcut ca să fii ascultat?”[13].

---

[1] SEP 4/I, p. 63

[2] BBVA, p. 630

[3] Să-L căutăm.

[4] SEP 4/I, p. 63

[5] BBVA, p. 630

[6] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[7] Origen, Contra lui Celsus, VII, 34

[8] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Sfântul Macarie Egipteanul,

[9] SEP 4/I, p. 64

[10] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, Alte şapte omilii, VII, 22

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 81, 4

[12] BBVA, p. 631

[13] SEP 4/I, p. 64

Comentarii la Psalmi – 11

PSALMUL 11 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David pentru Octavă.

 

„Psalmul e socotit printre rugăciunile colective de implorare a ajutorului. Săracii au cel mai mult de suferit din pricina ipocriziei şi a minciunii care tind să se generalizeze. Salvarea vine de la Dumnezeul adevărului”[1].

 

1: Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios,

că s-au împuţinat adevărurile de la fiii oamenilor.

„Înţelesul versetului: De vreme ce în lume nu mai sunt oameni pe care să te poţi rezema, mântuirea (scăparea) nu poate veni decât de la Domnul”[2]. Fără a contrazice acestea, facem observaţia că Dumnezeu lucrează şi prin oameni, exemplul cel mai la îndemână fiind chiar cel de faţă, al Psalmistului.  Dar, „la oameni toate s-au întors pe dos: înţelepciunea, vorbirea, modul de viaţă. […] Toţi muritorii de sub cer au nevoie să li se întindă o mână. Cu adevărat, Hristos este aşteptarea neamurilor (Facerea 49, 10) (Chiril al Alexandriei)”[3].

2: Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său,

buze viclene are în inimă, în inimă grăit-a ce e rău.

Psalmul fiind pentru Octavă, imaginea e aceea a judecăţii din ziua a opta şi a pârâşilor ce vin să ne învinovăţească.

3: Domnul va nimici toate buzele viclene

şi limba cea plină de trufie,

4: pe cei ce au zis: „Cu limba noastră ne vom slăvi,

 buzele noastre sunt ale noastre;/ cine e domn peste noi?”

Sunt duhurile căzute în orgoliu, sortite pieirii, adică suferinţei veşnice. Aceasta şi din cauza incapacităţii lor de a recunoaşte că nu-şi sunt suficiente.

5: „Pentru necazul săracilor

şi pentru suspinul sărmanilor

 acum Mă voi scula, zice Domnul,

 îi voi aşeza în mântuire, întru aceasta Eu voi vorbi deschis”.

Prin săraci ori sărmani vom înţelege pe cei ce s-au recunoscut astfel în faţa măreţiei dumnezeieşti. „Când S-a sculat spre ajutorarea noastră Unul Născut, atunci au căzut vrăjmaşii şi au fugit cei ce se împotriveau şi luptau împotriva slavei dumnezeieşti”[4].  Şi Ieronim vede acest loc ca vestind trimiterea Fiului în lume.

6: Cuvintele Domnului, cuvinte curate,

argint lămurit în foc, cercat în pământ,

 de şapte ori trecut prin curăţire.

            „Se pare că e vorba de argintul purificat într-un cuptor săpat în pământ sau cu pereţi de cărămidă. Oricum: cuvintele Domnului, odată ajunse la noi, sunt libere de orice impuritate”[5], cum sunt, de altfel, şi fără a ajunge la noi.  Sau cuvintele de mai sus „simbolizează faptul că sufletul, părăsind întunericul, duce în sine obiecte de aur şi argint, adică gândurile cele bune, de şapte ori purificate prin foc, cu care slujeşte pe Dumnezeu şi în care Se odihneşte Dumnezeu”[6].

„Dreptul sau este pus la încercare, fiind curăţit de multe ori, ca argintul, ca să ajungă monedă a Domnului şi să fie marcat cu pecetea cea împărătească, sau arată că are o învăţătură pusă la probă, înţeleaptă, lăudabilă şi vrednică de primit, când învăţătura este curăţită bine de pământ, adică atunci când sufletul gnostic se sfinţeşte în multe chipuri, abţinându-se de la aprinderile cele pământeşti”[7].  „Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-şi şi încălzindu-şi sufletul cu înseşi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeşte nepătimirea în măsură potrivită”[8].  „Căci toate cuvintele despre dumnezeirea Lui sunt fierbinţi şi n-au nimic apos şi răcit”[9].

7: Tu, Doamne, ne vei păzi

şi ne vei feri de neamul acesta în veac.

E neamul uneltitorilor, care vânează sufletele dreptcredincioşilor.

8: Necredincioşii umblă-mprejur;

după măsura înălţimii Tale i-ai preţuit pe fiii oamenilor.

            Variantă: când răsar păcătoşii ca iarba.  „Păcătoşii ce răsar ca iarba sunt gândurile pătimaşe. Căci neputincioasă este iarba şi nu are tărie. Când răsar deci gândurile pătimaşe în suflet, atunci se ivesc toţi cei ce lucrează fărădelegea, care sunt patimile, ca să fie nimicite în veacul veacului. Căci când se arată patimile în cei ce luptă, atunci sunt nimicite de către ei”[10].

            Variantă: Demonii lipsiţi de evlavie umblă împrejurul lui. Diavolul apelează în mod predilect la simţuri: „un demon săgetează ochiul aţâţându-l spre pofte; altul săgetează auzul spre a asculta cu plăcere cele ce nu trebuie; altul mişcă pântecele spre lăcomie; altul mişcă mâinile spre moleşeală”[11].

---

[1] SEP 4/I, p. 62

[2] BBVA, p. 630

[3] SEP 4/I, p. 62

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[5] BBVA, p. 630

[6] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XLVII, 10

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 60, 1

[8] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 72

[9] SF. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[10] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XIII, 6

[11] Isaia Pustnicul, Fragmente, 124a.-132a.

Comentarii la Psalmi – 10

PSALMUL 10 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David.

 

„În faţa nedreptăţii şi violenţei, cel drept refuză fuga şi îşi pune toată nădejdea în Dumnezeu, care Îşi va manifesta puterea”[1].

 

1: Spre Domnul am nădăjduit; cum de-i ziceţi sufletului meu:

 „Mută-te în munţi ca o pasăre!?”

            „Muntele e loc de ascunziş, un loc de care însă psalmistul nu are nevoie, de vreme ce Îl are ocrotitor pe Domnul”[2].

2: Că, iată, păcătoşii şi-au încordat arcul,

gătit-au săgeţi în tolbă

ca să-i săgeteze la întuneric pe cei drepţi la inimă.

Vrăjmaşii mântuirii pândesc din întuneric, adică profită de momentele noastre de confuzie, şi şi-ar dori să ne robească inima, adică adâncul sufletului nostru.

3: Că ei au stricat ceea ce Tu ai alcătuit;

dar dreptul ce-a făcut?

            „Ebraică: Atunci când temeliile sunt nimicite,/ ce poate face dreptul?”[3].

4: Domnul este în locaşul Său cel sfânt,

Domnul în cer Îşi are tronul,

ochii Lui spre cel sărac se-ndreaptă,

genele Lui îi cercetează pe fiii oamenilor.

„Locaşul Său cel sfânt: în Legea Veche, templul; în Legea Nouă, biserica (pe de-o parte, ca locaş de închinare, dar şi fiinţa fiecărui creştin, pe de alta, ca templu al lui Dumnezeu; vezi I Corinteni 3, 17 şi 6, 19)”[4].  „Fiii oamenilor, aici: cei ce s-au lepădat de omul cel vechi şi au devenit, prin primenire duhovnicească, oameni noi”[5].

În loc de gene, SEP 4 are pleoape: „Origen interpretează pleoapele ca imagine a îndurării lui Dumnezeu care închide ochii asupra multor păcate. Eusebiu le interpretează ca simbolizând puterea lui Dumnezeu care, cercetându-l pe sărman, îl fereşte de păcat. Augustin vede în pleoapele care cercetează faptul că Dumnezeu uneori îşi închide ochii spre a fi căutat, alteori Şi-i deschide, luminându-i pe oameni şi umplându-i de fericire”[6].

5: Domnul îl cercetează pe cel drept şi pe cel necredincios,

dar sufletul Său îl urăşte pe cel ce iubeşte nedreptatea.

            Cel ce iubeşte nedreptatea, „rupând şi stricând chipul lui Dumnezeu, se împovărează cu o patimă asemănătoare cu a acelora care-şi sfâşie în chip jalnic trupurile lor şi de o nebunie care-i face nesimţitori. Căci şi el îşi surpă fără să simtă şi-şi sfâşie în chip jalnic frumuseţea lui firească, sfârtecând nebuneşte podoaba treimică şi mai presus de lume a sufletului său, podoabă întregită prin dragostea lăuntrică”[7].

6: Cu laţuri va ploua El peste cei păcătoşi,

foc, pucioasă şi suflare de vifor e partea paharului lor.

„Prilej pentru a iubi pe Dumnezeu avem la îndemână toată viaţa, iar ca să ne înstrăinăm de vrăjmaşul Lui avem prilej în orice clipă. Cel căruia nu i-a trebuit decât un scurt răstimp din viaţa lui pentru ca să se rupă de iubirea faţă de Domnul, acela a ieşit cu desăvârşire de la faţa Celui de a cărui iubire s-a despărţit; de aceea, cel care s-a depărtat de la faţa lui Dumnezeu, acela trebuie să fie lipsit şi de lumină şi de viaţă şi de nestricăciune precum şi de orice alt gând ori lucrare mai înaltă, care în fond toate sunt legate de Dumnezeu. Căci cine n-are parte de acestea, acela desigur se împărtăşeşte de altele, potrivnice. Pe unul ca acesta îl aşteaptă întunericul, nimicirea, pieirea şi moartea”[8].

7: Că drept este Domnul, iubeşte dreptatea,

iar faţa Lui spre cele drepte priveşte.

„Deci pe bună dreptate a fost părăsit la început omul de către Dumnezeu, întrucât omul L-a părăsit mai întâi pe Dumnezeu şi de bună voia sa a fugit la cel viclean; şi încrezându-se în cel care-l sfătuia cu vicleşug cele potrivnice, pe drept a fost lăsat şi părăsit aceluia. Astfel, prin pizma celui rău şi cu dreapta îngăduinţă a Celui Bun, moartea a intrat în lume. Iar moartea, prin răutatea cea nespus de mare a diavolului, s-a făcut îndoită. Căci nu numai moartea firească (naturală), ci şi cea veşnică s-a săvârşit prin lucrarea celui rău”[9].

Psalmul se încheie cu viziunea dreptăţii divine instaurate definitiv; aceasta, desigur, se va face în mod desăvârşit la Judecata cea de obşte.

---

[1] SEP 4/I, p. 61

[2] BBVA, p. 629

[3] BBVA, p. 629

[4] BBVA, p. 629

[5] BBVA, p. 629

[6] SEP 4/I, p. 61

[7] Sf. Grigorie Palama, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, 40

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[9] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XVI, 1

Comentarii la Psalmi – 9

PSALMUL 9 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David cu privire la cele ascunse ale Fiului.

 

            „Versiunea Ebraică a împărţit acest psalm în două părţi: versetele 1-21 alcătuiesc Psalmul 9, în timp ce versetele 22-38 formează Psalmul 10. De aici, un decalaj între Textul Ebraic, care numără 151 de psalmi, şi între Septuaginta şi Vulgata, care numără în total 150 de psalmi. Fireşte, versiunea de faţă păstrează ordinea Septuagintei şi, prin ea, a tradiţiei româneşti”[1]. 

            „Este un psalm de recunoştinţă pentru izbăvire şi de implorare a ajutorului lui Dumnezeu împotriva duşmanilor. Poate că este, la origine, psalmul exilaţilor care se întorc din Babilon: bucuria reîntoarcerii e umbrită de opoziţia pe care o întâmpină din partea celor rămaşi în ţară, care îi privesc ca pe nişte intruşi. Peste toate, se afirmă încrederea în Domnul, care îi izbăveşte pe cei sărmani ai Săi. Aici (v. 10) se dă, poate, cea mai bună definiţie a săracilor Domnului: cei care cunosc Numele Domnului, cei care-L caută pe Domnul şi îşi pun toată nădejdea în El […]. ♦ Chiril al Alexandriei vede în acest psalm o referire la venirea lui Hristos la plinirea timpurilor: biruinţa Lui definitivă asupra diavolului”[2].

            „Cuvintele introductive: al mut laben[3] (la moartea unui fiu) ar putea fi o indicaţie despre prilejul cu care acest psalm trebuia cântat. Este totuşi posibil ca, şi în acest caz, să avem de a face cu o recomandare adresată dirijorului muzicanţilor: după [melodia folosită la] moartea unui fiu, referindu-se la o melodie cunoscută de toţi şi întrebuinţată în cântarea acestui psalm”[4].

 Revenind la titlul din Septuaginta, „Fericitul Ieronim raportează acest titlu enigmatic (şi specific Septuagintei) la taina morţii Fiului lui Dumnezeu, într-un text profetic, pe care traducătorii evrei care ne-au dat Septuaginta l-au intuit prin revelaţie, dar pe care n-au cutezat, la vremea lor, să-l exprime”[5].  „Titlul îţi dă ca lumină cuvântul care scrutează tainele cunoaşterii lui Dumnezeu: cea mai însemnată este credinţa în Fiul (Grigore al Nyssei, 35)”[6].

 

1: Mărturisi-mă-voi Ţie, Doamne, cu toată inima mea,

spune-voi toate minunile Tale;

Nu atât Taina Mărturisirii e amintită aici, cât nevoia sufletului cuvios de a preamări lucrările lui Dumnezeu şi, prin ele, pe Autorul lor. Dar, noi nu putem aduce preamărire deplină. „Origen consideră că numai Mântuitorul poate face aceasta, pentru că numai El cunoaşte tainele lui Dumnezeu”[7].

2: mă voi veseli şi mă voi bucura de Tine,

cânta-voi numele Tău, Preaînalte!

Bucuria însoţeşte, chiar şi în încercări, sufletul dreptului.

3: Când se vor întoarce vrăjmaşii mei,

slăbi-vor şi vor pieri de dinaintea feţei Tale,

„Duşmanul care va fi nimicit de Dumnezeu este, în cele din urmă, moartea (cf. I Corinteni 15, 26; Origen; Eusebiu; Augustin)”[8].

            „Dracii slăbesc când, prin împlinirea poruncilor, se micşorează patimile în noi şi pier, când sunt stinse cu totul prin nepătimirea sufletului, nemaiaflându-le pe acelea prin care intrau în suflet şi îl războiau”[9].

4: că Tu mi-ai făcut mie judecata şi dreptatea,

şezut-ai pe scaun, Tu, Cel ce judeci după dreptate.

E anticipată pacea eshatologică.

5: Tu i-ai mustrat pe păgâni şi pierit-au necredincioşii;

stins-ai numele lor în veac şi în veacul veacului;

„Augustin spune că se referă la numele de păcătoşi şi de nelegiuiţi pe care Dumnezeu le şterge, dând fiecărui om un nume nou”[10]. Viziune valabilă doar pentru cei decişi să se unească cu Dumnezeu.

6: vrăjmaşul a fost pân-la urmă lipsit de sabie, iar cetăţile lui le-ai surpat;

pierit-a pomenirea lui cu răsunet.

Toţi vrăjmaşii Domnului pier într-o fundătură, puterea lor de moment fiind iluzorie.

7: Dar Domnul rămâne în veac,

 întru judecată Şi-a pregătit scaunul

8: şi lumea o va judeca întru dreptate,

după îndreptar va judeca popoarele.

Popoarele vor fi judecate după îndreptar, însă diferit, funcţie de cum au primit Revelaţia şi, riscăm să o spunem, de particularităţile fiecăruia.  „Augustin şi Chiril al Alexandriei referă acest verset la Hristos, care, înviat, domneşte de-a dreapta Tatălui. Pentru Chiril, judecător este cel care are toată puterea”[11].

9: Şi S-a făcut Domnul scăpare sărmanului,

ajutor la vreme de necaz.

10: Să nădăjduiască în Tine cei ce cunosc numele Tău,

că nu i-ai părăsit pe cei ce Te caută pe Tine, Doamne!

11: Cântaţi-i Domnului Celui ce locuieşte în Sion,

faptele Lui vestiţi-le între neamuri.

Faptele sau lucrările Domnului „se referă şi la creaţie, dar mai ales la lucrarea mesianică (Origen)”[12].

Suntem datori să aducem preamărire lui Dumnezeu şi pentru „ca faptele Domnului să nu fie judecate în chip nedrept”[13].           

12: Că Cel ce le caută sângele Şi-a adus aminte de ei,

n-a uitat strigarea săracilor.

13: Miluieşte-mă, Doamne, vezi-mi înjosirea din partea duşmanilor mei,

Tu, Cel ce mă înalţi din porţile morţii,

            Tonul implorator  arată un suflet ce s-a smerit înaintea Domnului: „Smerenia este cunoaşterea de sine a fiecăruia în comparaţie cu Dumnezeu, Care e cauza făcătoare şi stăpânitoare a tuturor şi din care răsare afecţiunea oamenilor întreolaltă şi iertarea greşelilor celor ce ne-au greşit”[14].

14: ca să vestesc toate laudele Tale

în porţile fiicei Sionului;

veseli-mă-voi de mântuirea Ta!

„Porţile fiicei Sionului, în contrast cu porţile morţii. Prin Sion se înţelege Ierusalimul, cetatea care era socotită drept mama locuitorilor ei; aşadar fiicele Sionului = poporul Ierusalimului. De reţinut: nu se spune la porţile, ci în porţile, adică în interiorul cetăţii, acolo unde laudele aduse cu glas mare Domnului răscumpără tăcerea din Şeol”[15].

„Cuvântul numeşte porţi ale morţii pe cele ale păcatului, care duc la moarte şi pierzanie, precum dimpotrivă, prin porţile Sionului, indică faptele bune”[16].

15: Căzut-au păgânii în groapa pe care-au făcut-o;

în cursa aceasta pe care au ascuns-o s-a prins piciorul lor.

„Grecescul ethni (de la ethnos) se traduce fie prin neamuri, fie prin păgâni, în funcţie de context. Al doilea înţeles era: ne-evrei, adică toţi cei de alt neam decât fiii lui Avraam. Pavel a fost numit apostolul neamurilor, adică al păgânilor”[17].

16: Cunoscut e Domnul când face judecată,

pe păcătos îl prinde în faptele mâinilor lui.

17: În iad întoarcă-se păcătoşii,

toate neamurile care-L uită pe Dumnezeu!

„Întoarcă-se păcătoşii în iad ce este altceva dacă nu hotărârea din urmă şi osânda cea veşnică?”[18].  Cunoscut e Domnul când face judecată ar arăta că toţi L-au cunoscut pe Domnul, chiar şi înainte de venirea Mântuitorului, dar L-au uitat apoi, abătându-se la slujirea idolatră: „Negreşit L-au uitat pe Acela de Care îşi aminteau mai înainte; pe Acela pe Care-L cunoşteau înainte de a-L uita, pe Acela L-au părăsit. Era deci şi la neamuri o cunoaştere obscură despre Dumnezeu”[19].

18: Că nu până-n sfârşit va fi uitat sărmanul,

răbdarea săracilor în veac nu va pieri.

            Scriptura nu laudă nicăieri sărăcia pur şi simplu, ci sărăcia în răutate, sau sărăcia asumată conştient, pentru dobândirea altor bunătăţi, netrecătoare.

19: Scoală-Te, Doamne, să nu se întărească omul,

păgânii să fie judecaţi în faţa Ta;

Scoală-Te: „Atanasie îl interpretează referitor la întruparea Domnului”[20].

„Omul, fiinţă orgolioasă, mai ales prin necredinţă”[21].

20: pune, Doamne, legiuitor peste ei,

ca să cunoască păgânii că oameni sunt.

„Păgânul, necredinciosul lipsit de evlavie şi bun simţ, pierde măsura şi nu-şi dă seama de limitele lui”[22].  „După Atanasie, profetul cere să vină mai curând ziua chemării neamurilor”[23].

21: De ce, Doamne, stai Tu departe?

De ce ne treci cu vederea la vreme de necaz?

            „Dar Cel ce era despărţit de noi prin legea firii, considerat de toţi ceilalţi prin proprietatea şi superioritatea Sa de altă fire şi de neapropiat, S-a făcut ca noi când a suportat deşertarea de bună voie pentru noi”[24].

22: Când se trufeşte necredinciosul, săracul se aţâţă;

ei se prind în sfaturile pe care le ticluiesc.

„Trufia nelegiuitului îl poate face pe cel năpăstuit să-şi piardă şi el măsura şi să păcătuiască prin mânie”[25].  Astfel, un păcat al nostru stârnind şi păcatele altora, la judecată va fi privit după toate roadele pe care le-a adus în istorie.

23: Că se laudă păcătosul cu poftele sufletului său,

 iar nedreptul pe sine se blagosloveşte.

            E o tentaţie pentru om să fie îngăduitor cu sine şi să-şi justifice căderile.  „Răul e socotit bine, păcătosul se laudă cu nelegiuirea sa (Chiril al Alexandriei)”[26].

24: Păcătosul Îl întărâtă pe Domnul;

Acesta nu-l va căuta după mulţimea mâniei Sale:

În faţa lui nu este Dumnezeu.

E punctul de vedere al păcătosului care, tocindu-şi orice simţ lăuntric, crede adesea că nu e văzut de Dumnezeu sau, simplu, se comportă ca şi când Acela n-ar fi.

25: Spurcate sunt căile lui în toată vremea.

De la faţa lui lepădate sunt judecăţile Tale,

(el crede) că peste toţi duşmanii lui va stăpâni;

26: că a zis în inima lui: „Nu mă voi clătina,

 nu-mi va fi mie rău cât va fi lumea”.

            E un mod al păcătosului de a-şi alunga neliniştile proclamând, cu totul arbitrar, că nu-l poate ajunge nici un rău. Desigur, va afla în curând că s-a înşelat.

27: Gura lui e plină de blestem, de amăreală şi vicleşug;

 sub limba lui, osteneală şi durere.

28: Cu cei bogaţi el stă la pândă într-ascuns

ca să-l ucidă pe cel nevinovat,

ochii lui stau ţintă spre cel sărac;

29: din ascunziş pândeşte ca leul din culcuşul său,

 pândeşte ca să-l apuce pe cel sărac,

pe sărac îl pândeşte ca să-l tragă la el.

Nu pare a fi aici vorba despre vreun om, fie acesta chiar cel mai păcătos, ci credem că e vorba despre duhurile răutăţii, care-l pândesc pe sărac, adică pe omul sărăcit în urma căderii, „şi nu ne pândeşte ziua, ci pe când se coboară noaptea”[27]. Cu alte cuvinte, atunci când suntem mai slabi (mai depărtaţi de Dumnezeu), va veni atacul.

30: În laţul său se va smeri,

se va pleca şi va cădea când îl va stăpâni pe cel sărman.

„Diavolul a alcătuit lui Hristos, drept cursă, moartea. Dar a fost umilit în însăşi cursa lui. Căci s-a nimicit moartea în moartea lui Hristos şi s-a desfiinţat tiranul care nu se aştepta să cadă”[28].

31: Că a zis în inima lui: „Dumnezeu a uitat,

Şi-a întors faţa, ca pân-la urmă să nu mă vadă…”.

Dorind să nu fie văzut de Dumnezeu, păcătosul ajunge chiar la a crede că se poate ascunde; sporind în perversitate, va nega cu totul existenţa lui Dumnezeu. Într-un fel, are dreptate: păcătosul, îndepărtându-se de Dumnezeu, sfârşeşte în a vieţui ca şi cum Acela n-ar exista.

32: Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, înalţă-se mâna Ta,

nu-i uita pe săracii Tăi până în sfârşit!

            Pare o rugăciune ce anticipează Învierea.

33: De ce L-a întărâtat necredinciosul pe Dumnezeu?

Pentru că a zis în inima lui: „Nu, El nu va cerceta!…”.

            Pare vizată nepocăinţa până la moarte.

34: Vezi, pentru că Tu înţelegi ca osteneala şi mânia

să le iei în mâinile Tale;

că Ţie Ţi s-a încredinţat  sărmanul,

orfanului Tu i-ai fost ajutor.

            Cel sărac, orfanului: „folosirea singularului arată că Dumnezeu are grijă de fiecare ca şi cum ar fi unic (Origen)”[29].

35: Zdrobeşte braţul celui păcătos şi rău;

păcatul său va fi căutat şi nu se va afla.

Nu se va afla: „a fost interpretat în două feluri: păcatul nu va fi găsit pentru că totul va fi purificat (Origen) sau păcătosul va fi dat pieirii (Ieronim, Augustin)”[30]. Susţinem a doua variantă, prima fiind vădit apocatastazistă.

36: Împărăţi-va Domnul în veac şi în veacul veacului,

voi, păgânilor, pieriţi din pământul Său!

            E anticipată biruinţa Bisericii sau, mai degrabă, Biserica triumfătoare.

37: Dorinţa sărmanilor ai auzit-o, Doamne,

auzul Tău a luat aminte la râvna inimii lor

            „Biserica din neamuri s-a declarat gata îndată pentru dragostea fierbinte, pentru că mărturiseşte aceasta şi dumnezeiescul David, zicând despre turma cea din neamuri aceste versete”[31]. Astfel, prin păgânii sortiţi să piară din pământul sfânt vom înţelege pe cei ce-L vor respinge pe Hristos.

38: spre judecarea orfanului şi sărmanului,

ca să nu se mai mândrească omul pe pământ.

E implorată dreptatea divină în toate aceste versete, dar, în surdină, e şi o anticipare a instaurării dreptăţii absolute în Împărăţia lui Dumnezeu.

---

[1] BBVA, p. 627

[2] SEP 4/I, p. 56

[3] עלמות לבן

[4] PSALM, p. 374

[5] BBVA, p. 627

[6] SEP 4/I, p. 56

[7] SEP 4/I, p. 57

[8] SEP 4/I, p. 57

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 22

[10] SEP 4/I, p. 57

[11] SEP 4/I, p. 57

[12] SEP 4/I, p. 58

[13] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 51, 2

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul,  Răspunsuri către Talasie, 36

[15] BBVA, p. 628

[16] Origen, Contra lui Celsus, VI, 36

[17] BBVA, p. 628

[18] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 33

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 64, 6

[20] SEP 4/I, p. 58

[21] BBVA, p. 628

[22] BBVA, p. 628

[23] SEP 4/I, p. 58

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, IV

[25] BBVA, p. 628

[26] SEP 4/I, p. 59

[27] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, V, 14

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 1

[29] SEP 4/I, p. 60

[30] SEP 4/I, p. 60

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

Comentarii la Psalmi – 8

PSALMUL 8 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David privitor la teascurile de vin.

 

            „Pornind de la contemplarea celor create, omul îşi înalţă gândul la măreţia Creatorului. La această măreţie e făcut părtaş şi omul, fiindcă Dumnezeu se pleacă spre el şi îi poartă de grijă şi lui i-a supus întreaga creaţie (cf. Facerea 1, 28; 9, 1-3)”[1].

            „Cuvintele introductive: La începutul textului i se indică dirijorului că psalmul trebuie cântat după ghittith (al-haghittit[2]). Acest termen obscur, de natură muzicală sau literară, pare să provină din aceeaşi rădăcină triconsonantică (g-t-t) ca şi cuvântul gat – teasc. De aceea, expresia mai sus amintită a fost tradusă în Septuaginta ca υπερ των ληνων (pe teascuri), iar în Biblia 1688 pentru teascuri”[3].

            „Titlul acestui psalm nu acoperă conţinutul, deoarece nicicum nu e vorba de teascuri. Aşadar, el este un simbol profetic asupra Bisericii: aşa cum prin treier grâul se separă de pleavă şi cum prin tescuire se separă vinul de ciorchine, tot astfel în Biserica luptătoare se aleg cei buni de cei ce rămân prea mult legaţi de lume (Fericitul Augustin)”[4].  Sau, „pentru teascuri vrea să însemneze sfârşitul; or, sfârşitul luptelor e desigur iarăşi o biruinţă”[5].

 

1: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!

 Că măreţia Ta s-a înălţat mai presus de ceruri.

Măreţia lui Dumnezeu depăşeşte toată slava creaţiei.

2: Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă,

 din pricina vrăjmaşilor Tăi,

 ca să-i nimiceşti pe duşman şi pe răzbunător.

Primul stih a fost citat de Mântuitorul Hristos cu prilejul Intrării Sale triumfale în Ierusalim, aplicându-l copiilor care-L aclamau (Matei 21, 16).  Pe duşman şi pe răzbunător: „literatura rabinică şi Părinţii Bisericii văd aici şi o aluzie la îngerii căzuţi (cf. Facerea 6)”[6].

3: Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale,

 luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat:

„Aceste din urmă cuvinte Îl arată Creator al universului”[7].   „Nu avem nici înţelegerea exactă a creaţiei. Şi acesteia nu-i ai decât umbrele şi raţiunea îngroşată din ele, căci nu le vezi acum (raţiunile ei), ci le vei vedea cândva. Dar mult mai presus de acestea este firea neînţeleasă şi necuprinsă, care este mai înaltă decât acestea şi din care sunt toate”[8].  „Facerea lumii este numai opera voinţei Lui. Singur El a făcut-o, pentru că singur El este cu adevărat Dumnezeu. Prin simpla Sa voinţă creează şi la simpla Sa voie urmează cele ce se fac”[9]. Biblia 1988 are: Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:

4: Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el?

 sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?

„Omul semnifică prototipul speciei umane (Biblia de Ierusalim îl traduce prin Adam) sau omul ca specie, în timp ce fiul omului (denumire ce nu-i poate fi atribuită lui Adam, de vreme ce el nu s-a născut din alt om) semnifică omul individual. Versetul are ecou în cartea lui Iov (7, 17-18), într-o parafrază din care nu lipseşte ironia”[10].  „Vizita lui Dumnezeu e o temă biblică importantă: ea aduce viaţă şi binecuvântare (e. g. Facerea 18), dar poate fi şi pedepsirea celor care se încăpăţânează în păcat. Omul trebuie să vegheze pentru a nu pierde clipa în care e cercetat de Dumnezeu (cf. Luca 19, 44)”[11].

5: Micşoratu-l-ai pentru-o clipă mai prejos de îngeri,

 cu slavă şi cu cinste l-ai încununat

„Ebraică: Făcutu-l-ai cu puţin mai prejos decât un zeu. Apostolul Pavel va raporta întregul text din versetele 5 şi 6 la Iisus Hristos, citând însă după Septuaginta (Evrei 2, 6-8), unde sensul temporal pentru scurtă vreme (pe durata întrupării Fiului Omului) e preferat celui spaţial-calitativ din Versiunea Ebraică”[12]. 

„Trimiţându-L pe [Fiul] pe pământ [Tatăl] L-a micşorat cu puţin faţă de îngeri, urmând totuşi să-L încununeze cu slavă şi cinste când Îl va primi din nou la Sine în ceruri”[13]. Tot de aici, este evident că Hristos nu este înger sau creatură, după cum rezultă destul de limpede şi realitatea celor două firi ale Sale (cea omenească fiind asumată prin întrupare): „Cum va trece El drept înger, de vreme ce a fost micşorat faţă de îngeri?Pentru că este om în măsura în care este trup, şi suflet, şi Fiul Omului. Însă în măsura în care este duhul lui Dumnezeu şi puterea Celui Preaînalt nu poate fi aşezat mai prejos decât îngerii, desigur, ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu”[14].

6: şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale,

 pe toate le-ai pus sub picioarele lui,

„Scriptura nu vorbeşte în acest text de Domnul, deşi şi El purta trup, ci de gnostic, de omul desăvârşit, care este mai mic decât îngerii, datorită şi timpului şi îmbrăcămintei”[15].

7: oile şi boii, da, totul,

 chiar şi fiarele câmpului,

8: păsările cerului şi peştii mării,

 cele ce străbat cărările mărilor.

Omul a fost zidit ca stăpânitor peste cele create; şi după cădere, într-o măsură, el stăpâneşte peste acestea, deşi adeseori se vede stăpânit de ele. Omul restaurat în Hristos redevine stăpân peste cele create, din voia Împăratului întregii zidiri.

9: Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!

            Tot pământul, sau întreaga zidire, are menirea de a preaslăvi pe Creator.  „Pentru prima dată se întâlneşte în Psalmi refrenul, care, aici, marchează începutul şi sfârşitul, subliniind ideea principală”[16].

---

[1] SEP 4/I, p. 55

[2] על־הגתית

[3] PSALM, p. 373

[4] BBVA, p. 626

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 11

[6] SEP 4/I, p. 55

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, VII, 2

[8] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, II, 5

[9] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 63, 3

[10] BBVA, p. 626

[11] SEP 4/I, p. 56

[12] BBVA, p. 626

[13] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, XXIII, 5

[14] Tertulian, Despre trupul lui Hristos, XIV, 4-5

[15] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 8, 7

[16] SEP 4/I, p. 56

Comentarii la Psalmi – 7

PSALMUL 7 – Un psalm al lui David, pe care l-a cântat Domnului pentru cuvintele lui Huşai, fiul lui Iemeni.

 

            „Psalmul oscilează între lamentaţia individuală şi jurământul cultual de nevinovăţie de tipul celui prescris în Ieşirea 22, 6-10. Conţine figuri de stil din sfera juridică şi militară, precum şi de vânătoare (leu, groapă)”[1].

            „Cuvintele introductive: În mod curios, acest psalm nu este definit prin cuvântul mizmor[2] – psalm, ci printr-un termen obscur, de natură muzicală sau literară, shiggaion[3], derivat, se pare, din rădăcina triconsonantică sh-g-h cu sensul de a greşi. Aşadar, în loc de mizmor ledavid (psalm al lui David), găsim expresia shiggaion ledavid[4] (shiggaion al lui David). Această inconsecvenţă este ignorată de Septuaginta, care traduce ψαλμός (psalm). În ebraică chush ben-yemini[5] poate fi tradus în două feluri: Cuş, fiul lui Iemini şi, mai probabil, Cuş Beniaminitul, adică Cuş din tribul lui Beniamin. Acest personaj enigmatic a fost identificat de unii cu Saul, iar de alţii cu Şimei, cel care l-a blestemat pe David”[6].

            „Huşai este cel ce a salvat viaţa lui David când acesta se afla în război cu Abesalom, şi tot el i-a vestit regelui moartea fiului său (vezi II Regi 17-18). Totuşi, istoria nu-l numeşte fiul lui Iemeni, ci Huşai Archianul, Iemeni fiind un nume inexistent. Sfântul Ioan Gură de Aur crede că psalmistul i-a dat un nume simbolic: fiul dreptei, după fapta cea dreaptă pe care o săvârşise; exemple asemănătoare în Sfânta Scriptură: Iuda = fiul pierzării (Ioan 17, 12), diavolul = fiul pierzării (II Tesaloniceni 2, 3), omul primitor = fiu al păcii (Luca 10, 6)”[7].  „Dacă reuşim să ne folosim de bunele sfaturi ale lui Husai, s-ar putea asigura un temei pentru mulţumirea pe care o aducem lui Dumnezeu”[8].

 

1: Doamne, Dumnezeul meu, în Tine am nădăjduit,

 mântuieşte-mă de toţi cei ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă,

2: ca nu cumva ei asemenea unui leu să-mi răpească sufletul,

 nefiind cel ce mântuieşte şi nici cel ce izbăveşte.

„În legătură cu dubla folosire a celor două verbe, a mântui şi a izbăvi: Omul se poate mântui şi prin puterea lăuntrică a propriei sale credinţe (Luca 7, 50; Matei 8, 13), dar pentru izbăvire (eliberare din robie) are nevoie de cineva din afară care să-l răscumpere. Psalmistul se roagă să fie mântuit de duşmanii săi de acum, din această viaţă, şi izbăvit de cei ce în ceasul morţii sale, la pragul trecerii în viaţa de dincolo – diavolii şi propriile sale păcate – se vor repezi, asemenea unui leu, să-i răpească sufletul. Aşadar, o lectură posibilă: Mântuieşte-mă de mulţimea celor ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă, pentru ca să nu fiu răpit ca şi cum n-ar exista Cel-Ce-Răscumpără (Sfântul Ioan Hrisostom)”[9].

3:  Doamne, Dumnezeul meu, dac-am făcut eu aceasta,

 dacă-n mâinile mele e cumva nedreptate,

4: dac-am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut mie rău,

 atunci gol să cad eu din faţa vrăjmaşilor mei;

„Textul Masoretic: Dac-am răsplătit cu rău celor ce mi-au făcut bine”[10]. Septuaginta merge mai departe, anticipând preceptele evanghelice.

5: vrăjmaşul să-mi prigonească sufletul şi să-l prindă,

 viaţa în lut să mi-o calce

 şi slava să mi-o culce-n ţărână!

„Să cad din partea vrăjmaşilor mei deşert. Ce este: Să cad? Până când stă cineva, are putere să se împotrivească vrăjmaşului său: loveşte şi e lovit, biruieşte şi e biruit; căci încă stă. Iar de va ajunge să cadă, nu mai poate, zăcând jos, să lupte cu vrăjmaşul său. Dar ne rugăm nu numai să nu cădem din partea vrăjmaşilor noştri, ci să nu cădem deşerţi. Deşert este a nu mai avea în sine ceva bun, ca să se mai poată scula. Căci cel ce se scoală, poate să se îngrijească iarăşi de sine şi poate să intre iarăşi în luptă”[11].  „Sufletul păcătosului, care trăieşte după trup şi-i amestecat cu plăcerile trupului, se tăvăleşte în patimile trupului ca într-o mocirlă, iar vrăjmaşul calcă în picioare sufletul lui, îl murdăreşte şi mai mult şi caută să-l îngroape; se suie pe cel căzut, îl calcă la pământ cu picioarele, cu alte cuvinte calcă în trup viaţa celui ce a alunecat în păcat. Sfinţii, avându-şi vieţuirea în ceruri şi punându-şi faptele lor bune în vistieriile cele veşnice, au slava lor în ceruri; slava oamenilor pământeşti, însă, şi a celor ce trăiesc după trup se sălăşluieşte, spune Scriptura, în ţărână”[12].

6: Scoală-Te, Doamne, întru mânia Ta,

 înalţă-Te pân-la hotarele duşmanilor mei;

 scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, cu porunca pe care ai poruncit-o,

Porunca pe care ai poruncit-o: „Textul Masoretic are Tu ai poruncit judecata. Theodor al Mopsuestiei parafrazează: Fă Tu însuţi ce ai poruncit: ia apărarea celor asupriţi”[13].

„Profetul se roagă sau ca taina învierii Domnului să lucreze la nimicirea păcatului oamenilor, sau se roagă pentru înălţarea pe cruce a Domnului, care avea să se săvârşească după ce răutatea duşmanilor avea să se urce până la cea mai înaltă limită. […] Cuvintele acestea se pot referi la taina învierii Domnului. Profetul se roagă să se scoale Judecătorul, ca să pedepsească orice păcat, ca să se desăvârşească poruncile date nouă mai înainte”[14].

7: şi adunare de popoare Te va înconjura,

 şi de dragul lor în înălţime Te vei întoarce.

„Pentru adunarea care Te înconjoară, pe care ai dobândit-o prin pogorârea cea după har şi prin întruparea Ta, întoarce-Te la înălţimea slavei, pe care o aveai înainte de a fi lumea”[15].

8: Domnul va judeca popoarele;

 Doamne, judecă-mă după dreptatea mea

 şi după nerăutatea de deasupra mea.

„Verbul a judeca are în Sfânta Scriptură mai multe înţelesuri: a face dreptate, a pedepsi, a cerceta, a examina (după anumite criterii), a cumpăni, a cataloga. În cazul de faţă, el înseamnă a cerceta circumstanţele prin care unui iudeu, unui elen sau unui scit, de exemplu, i se poate atribui o vină mai mare sau mai mică”[16].

Psalmistul cere o judecată conformă cu neputinţele sale; însă dreptatea la care se poate ridica omul e cea a lui Dumnezeu făcut om. „Căci e măsurat după Dumnezeu modul dreptăţii omeneşti, oarecum fiind mai presus adică de cea a sfinţilor îngeri şi întrecând cu mult măsura noastră”[17].

9: Isprăvească-se răutatea păcătoşilor,

 iar Tu îl vei călăuzi pe cel drept,

 Tu, Cel ce pătrunzi inimile şi rărunchii, Dumnezeule!

„În sens biblic, inima este locaşul simţămintelor nobile, în timp ce rărunchii (măruntaiele) sunt sediul pasiunilor carnale”[18]. Dar, acestora din urmă, se poate robi şi inima.

„Scriptura, în multe locuri, socoate inima conducător al sufletului şi, tot aşa, în multe locuri, socoate rărunchii partea pasională a sufletului”[19].  „Dumnezeu nu priveşte faţa din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor şi scopul pentru care facem ceva din cele văzute, sau zicem ceva din cele cugetate, precum cei ce se deosebesc de cei ce vorbesc sau fac ceva, prin înţelegerea lor, văd mai bine înţelesurile cuvintelor şi sfârşiturile lucrurilor şi-şi fac judecăţi fără greşeală despre ele”[20].  „Dracii nu cunosc inimile noastre, cum socot unii dintre oameni. Căci singurul cunoscător al inimii este Cel ce ştie mintea oamenilor şi a zidit inimile lor, pe fiecare deosebit. Dar ei cunosc multe din mişcările inimii, pe baza cuvântului rostit şi a mişcărilor văzute ale trupului”[21].

10: Drept e ajutorul meu de la Dumnezeu,

 Cel ce-i mântuieşte pe cei drepţi la inimă!

„Drept la inimă este cel care n-are mintea pornită spre exagerare, nici spre micşorare, ci se îndreaptă spre calea de mijloc a virtuţii”[22].

11: Dumnezeu, judecător drept şi tare şi îndelung-răbdător,

 mânia nu Şi-o aduce-n fiecare zi.

Sunt subliniate atât dreptatea, cât şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu.

12: Dacă nu vă veţi întoarce, El sabia Şi-o va face să lucească,

 arcul Şi l-a încordat şi l-a pregătit

„Dumnezeul arcaş apare şi în Iov 16, 12-14. Unele versiuni au trecut armele pe seama păcătosului”[23].

„Dumnezeu nu ameninţă îndată cu lovituri, cu răni şi cu moarte, ci, cu sclipiri de arme, îi pregăteşte oarecum pentru apărare. Nu muşchii sunt cei ce încordează arcul lui Dumnezeu, ci puterea Lui pedepsitoare, care este când întinsă, când destinsă. Cuvintele acestea îl ameninţă pe păcătos că, dacă va stărui în păcat, îi sunt pregătite cele ce îl vor trimite la pedeapsă”[24].   Dar nici nu trebuie să vedem neapărat o ameninţare aici, ci o făgăduinţă: „Căci Hristos S-a războit pentru noi cu mână tare. Şi a surpat începătorii, a biruit puteri, a surpat domnii şi pe cei de pe pământ, care erau prizonieri, i-a eliberat”[25].

13: şi-n el a gătit unelte de moarte,

 săgeţile Lui sunt gata pentru cei ce ard în mânie:

„Pentru Vasile cel Mare, săgeţile lui Dumnezeu sunt îndreptate împotriva celor care primesc în ei săgeţile aprinse ale Vrăjmaşului şi ard de patimi trupeşti”[26].

„Deci, oricine e obişnuit să cugete înţelept se va feri să jignească în vreo privinţă pe Bunul Dumnezeu. Căci faptul de a nu adăuga îndată celor ce greşesc împotriva Sa ameninţarea mâniei nu-L face mai blând. Este bun, întrucât nu-Şi arată în fiecare zi mânia, dar, dacă nu ne vom întoarce, va face, precum s-a scris, să lucească sabia Lui şi va încorda arcul Său împotriva noastră, gătind uneltele morţii noastre, adică tot felul de nenorociri dureroase şi de nesuportat”[27].

14: Iată, s-a chinuit să nască nedreptate,

 a zămislit durere, a născut nelegiuire;

„Aici subiectul e subînţeles: omul rău. Verbele predicative sunt preluate din actul naşterii, dar nu în ordinea lor naturală: a zămisli, a avea dureri, a naşte, ci după o altă logică, pe care Sfântul Ioan Hrisostom o explică: poftele nebuneşti, repezi, provoacă spasme chinuitoare; nestăpânirea gândului rău zămisleşte durere; răutatea aprinsă în inimă naşte nelegiuire”[28].

„Pornirile nesocotite ale desfrânaţilor au fost numite dureri de naştere pentru că se nasc în suflet cu iuţeală şi durere. Cel care n-a ajuns stăpân pe gândurile sale rele în timpul unei astfel de porniri a zămislit durere; iar cel care prin fapte rele a aprins răutatea în inima sa a născut nelegiuire”[29].

15: a deschis o groapă, şi a adâncit-o

 şi va cădea în groapa pe care a făcut-o;

E drumul pe care duce păcatul, cu consecinţele sale fireşti.

16: durerea lui se va întoarce pe capul său,

 pe creştetul său nedreptatea lui se va coborî.

Sfârşitul omului ce săvârşeşte răutatea e unul pe măsură.

17: Lăuda-voi pe Domnul după dreptatea Lui

 şi voi cânta numele Domnului Celui-Preaînalt.

Lăudat în alte locuri ca bun, aici e subliniată dreptatea lui Dumnezeu, fără a despărţi dreptatea de bunătatea Sa.

---

[1] SEP 4/I, p. 53

[2] מזמור

[3] שיגיון

[4] שיגיון לדוד

[5] כוש בן־ימיני

[6] PSALM, p. 373

[7] BBVA, p. 625

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, II, 11

[9] BBVA, p. 625

[10] BBVA, p. 625

[11] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, VIII, 4  

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 3

[13] SEP 4/I, p. 53

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 3-4

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 4

[16] BBVA, p. 625

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[18] BBVA, p. 625

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 6

[20] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 133

[21] Evagrie Monahul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, 27

[22] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 7

[23] SEP 4/I, p. 54

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 7

[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XI

[26] SEP 4/I, p. 54

[27] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[28] BBVA, p. 626

[29] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 8

Comentarii la Psalmi – 6

PSALMUL 6 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David, printre cântările pentru Octavă.

 

„Psalmistul este în acelaşi timp pătruns de teama judecăţii lui Dumnezeu şi înflăcărat de iubirea divină. Dorinţa de a se împăca cu Dumnezeu nu rabdă întârziere: el îşi adună puterile şi cheamă în ajutor milostivirea divină (Expositiones la cei şapte psalmi de pocăinţă, atribuite o vreme lui Grigore cel Mare). Tradiţia creştină a grupat laolaltă şapte psalmi pe care i-a numit de pocăinţă (6, 31, 37, 50, 101, 129, 142)”[1].

            „Cuvintele introductive: La începutul acestui verset i se indică dirijorului că psalmul trebuie cântat după şminit (al hashminit[2]). Acest termen obscur, de natură muzicală sau literară, a fost tradus textual în Septuaginta υπερ της ογδόης (pe a opta) şi în Biblia 1688 pentru a opta”[3].

            „Fericitul Augustin tâlcuieşte: Octava (într-un fel, ziua a opta) nu poate fi altceva decât veşnicia de după sfârşitul veacurilor. Dacă timpul e repetarea ritmică a celor şapte zile, cea de a opta înseamnă ieşirea din timp, trecerea existenţei dincolo de cronologie”[4].  „Grigore al Nyssei (35): Începutul veşniciei este numit ziua a opta, pentru că urmează după timpul ce cade sub simţuri, al cărui ciclu este de şapte. Titlul ne sfătuieşte să nu privim la timpul de faţă, ci la ziua […] când învierea va schimba condiţia firii noastre, când timpul trecător va înceta şi va urma ziua a opta, veşnicia viitoare, care formează în întregime o singură zi, luminată de Soarele dreptăţii, Răsăritul fără de apus”[5].

 

1: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri,

 nici cu urgia Ta să mă cerţi.

„Prin mânia şi iuţimea lui Dumnezeu profetul vrea să arate cât va fi de cumplită pedeapsa oamenilor păcătoşi (ştia doar că Dumnezeirea este lipsită de patimă)”[6].

2: Miluieşte-mă, Doamne că sunt neputincios;

 vindecă-mă, Doamne, că oasele mele s-au tulburat,

„În neputinţa limitelor sale, omul ştie că nu se poate salva prin el însuşi şi că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu”[7].

„Care oase ale proorocului s-au tulburat? Se vede că armonia sufletului şi statornicia cugetului s-au zguduit şi vindecarea pe care o cere o exprimă prin liniştirea oaselor lui”[8].

3: şi sufletul mi s-a tulburat foarte;

 dar Tu, Doamne, până când?

Sensul: Până când zăboveşti a-mi veni în ajutor?

4: Întoarce-Te spre mine, Doamne, izbăveşte-mi sufletul,

 de dragul milei Tale mântuieşte-mă.

Dreptatea lui Dumnezeu nu exclude mila.  „Întoarce-Te, Doamne: chemare frecventă în Biblie, ca şi cum Dumnezeu, mâniat, s-ar fi îndepărtat de om. Unii Părinţi interpretează pornind de la altă rugăciune, tot atât de frecventă: Întoarce-mă şi mă voi întoarce (în Ieremia şi în Psalmi), însemnând că, în convertire, primul impuls vine de la Dumnezeu. De exemplu, Augustin explică acest verset: Fă-mă să mă întorc: […] sufletul acesta nu a atins încă rugăciunea desăvârşită despre care este scris: Mai înainte ca ei să fi sfârşit vorba, Eu voi zice: Iată-Mă (Isaia 65, 24)”[9].

5: Că nu din moarte Te va pomeni cineva;

 cine, în iad fiind, se va mărturisi Ţie?

„Păcatul, a cărui plată este moartea (iadul), nu face altceva decât să-l separe pe om de Dumnezeu şi de lucrarea Duhului Sfânt, aruncându-l în imposibilitatea comunicării şi comuniunii”[10].  „Credinţa în învierea morţilor a apărut târziu în Vechiul Testament (Daniel 12; Cărţile Macabeilor). Până atunci se spunea despre cei morţi că merg în lăcaşul morţilor (ebr. şeol; gr. Hades), definit mai mult neutru: acolo nu există nici cunoaştere, nici sentiment, nici răsplată, nici pedeapsă. ♦ Părinţii s-au străduit să dea un sens spiritual acestor pasaje. De exemplu, Didim spune că aici e vorba de moartea păcatului, care desparte sufletul de viaţă. ♦ […] Grigore cel Mare: Dacă nu Te întorci, dacă nu smulgi sufletul meu, mă laşi în întunericul păcatelor, adică în moarte. După cum păcătosul ajunge din moarte în iad, aşa cade, din mulţimea păcatelor, în groapa deznădejdii […]. ♦ [se va mărturisi]: Ioan Gură de Aur spune: Sunt două feluri de mărturisire: recunoaşterea păcatelor proprii şi recunoaşterea binefacerilor lui Dumnezeu (Ex. Ps. 9)”[11].  Sensul, aici, e acela al aducerii de mulţumire, nu de mărturisire a păcatelor.

 „Dacă lăsăm să treacă timpul acesta şi suntem smulşi dintr-o dată de aici, nici un  folos nu vom avea de ne vom căi atunci”[12].   „Cel care nu şi-a spălat păcatele în viaţa de aici nu va găsi dincolo nici o mângâiere. Acesta este timpul nevoinţelor, al întrecerilor, al luptelor”[13].  „Nu-i, oare, o mare prostie ca aceia care jelesc moartea trupului să plângă amar, cu toate că ştiu că nu vor învia pe mort cu plânsul lor, iar noi să nu plângem deloc un suflet mort, mai ales când ştim că de multe ori avem nădejde să aducem din nou la viaţă un suflet pierdut?”[14]. Psalmistul „nu vrea să spună că nu ne vom mărturisi în iad, că nu ne vom spune păcatele, ci că vom face asta în zadar”[15].

6: Ostenit-am întru suspinul meu,

 în fiece noapte scălda-voi patul meu,

  în lacrimi aşternutul mi-l voi uda.

„Nu te uita la David că a căzut ca să te trândăveşti, ci uită-te câte fapte de virtute a făcut după aceea, câte plângeri şi câtă căinţă prelungită zile şi nopţi n-a arătat, dând drumul la izvoare de lacrimi, spălându-şi patul cu lacrimi şi îmbrăcându-se cu sac, pe lângă toate acestea”[16].  „Cel ce se plânge pe sine nu cunoaşte trândăvia sufletului”[17].  „Mai existăşi o a şaptea iertare[18], dură şi încordată, prin pocăinţă, când păcătosul îşi spală aşternutul său în lacrimi […], când nu roşeşte a arăta preotului Domnului păcatul şi a cere leac”[19].

7: Ochiul meu s-a tulburat de supărare,

în mijlocul duşmanilor mei m-am învechit.

Versetele 7-8: „în sens literal, e descrisă suferinţa omului înconjurat de duşmani. Tradiţia creştină o referă însă şi la căinţa pentru păcate (cf. Grigore al Nyssei şi Omilia atribuită lui Macarie)”[20].

„Mocnind acesta (duhul mâniei) tăinuit în inima noastră şi orbind cu turburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea, nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaşi vieţii adevărate, iar mintea noastră nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască”[21].

8: Îndepărtaţi-vă de mine voi, meşteri ai fărădelegii,

 căci auzit-a Domnul glasul plângerii mele;

Iarăşi se referă la duhurile diavoleşti; nu sunt excluşi, însă, nici oamenii care fac voia acelora.

9: Domnul mi-a auzit ruga,

Domnul mi-a primit rugăciunea.

„În acest verset sunt folosite două cuvinte înrudite, dar cu înţelesuri specifice: în primul stih, deisis = rugă de mijlocire pentru alţii (cuvânt ce a dat numele icoanei Deisis, a Dreptului Judecător Care ascultă ruga Maicii Domnului pentru omenire); în cel de-al doilea, prosevhe = rugăciune în general, personală”[22].

10: Să se ruşineze şi foarte să se tulbure toţi vrăjmaşii mei,

 acum, degrab să dea înapoi copleşiţi de ruşine!

„În efortul general de a oferi o interpretare spirituală chemărilor la răzbunare, Grigore cel Mare explică: De ar roşi [cerând iertare], la fel ca mine, toţi cei care au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu […]. Sufletul nobil nu respinge umilirea când a păcătuit […]. Şi să se întoarcă la Dumnezeu foarte repede, căci Dumnezeu va veni în toiul nopţii, ca un fur (II Petru 3, 10)”[23].

„Nu se roagă împotriva celor ce uneltesc să-l păgubească în avutul lui, sau a celor ce-i tăgăduiesc miezuina (răzorul) ţarinii, sau a celor ce pun la cale vreun rău pe seama trupului său, ci a celor ce uneltesc împotriva sufletului său. Iar uneltirea împotriva sufletului nu e altceva decât voinţa de a-l înstrăina de Dumnezeu”[24].

---

[1] SEP 4/I, p. 51

[2] על־השמינית

[3] PSALM, p. 373

[4] BBVA, p. 624

[5] SEP 4/I, p. 51

[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre căinţă, II, 4

[7] BBVA, p. 624

[8] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[9] SEP 4/I, p. 51

[10] BBVA, p. 624

[11] SEP 4/I, pp. 51-52

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLIII, 1

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, V, 2

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 3

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, E primejdios lucru…, III

[16] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXVI, 8

[17] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XIII, 9

[18] Iertarea păcatelor se dobândeşte, conform acestui cuvânt, pe şapte căi, dintre care primele şase sunt: 1) prin botez; 2) primirea martiriului; 3) prinmiluire; 4) prin iertarea celorlalţi; 5) prin întoarcerea unui păcătos de la rău; 6) prin prisos de iubire.

[19] Origen, Omilii la Levitic, II, 4

[20] SEP 4/I, p. 52

[21] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, IV

[22] BBVA, p. 624

[23] SEP 4/I, p. 52

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, I

Comentarii la Psalmi – 5

PSALMUL 5 – Pentru sfârşit: un psalm al lui David, pentru cea care a dobândit moştenirea.

 

Psalmul 5 este „un psalm de dimineaţă concentrat asupra Templului ca loc al prezenţei lui Dumnezeu (v. 7). Evocarea dimineţii se leagă de ritualul de la Templu, după rugăciunea de noapte sau chiar după ce credinciosul şi-a petrecut noaptea în Templu (cf. Psalmul 3). Au dreptul să-şi afle scăparea în templu cei nevinovaţi şi asupriţi (vv. 11-12), dar călcătorii de lege, care aici sunt cu precădere mincinoşii, calomniatorii, cei vicleni, nu sunt primiţi în faţa lui Dumnezeu (vv. 4-6). Este şi o cerere de ajutor”[1].

„Cuvintele introductive: Dirijorului i se dă indicaţia că psalmul trebuie interpretat cu nekhilot[2], care erau probabil nişte instrumente de suflat. Numele acestui instrument este redat în Septuaginta prin cuvântul κληρονομούση [klironomusi] (moştenitoare). Această nefericită traducere se datorează faptului că traducătorii Septuagintei, neştiind despre ce instrument era vorba, au tradus orientându-se după rădăcina cuvântului: n-kh-l, cu sensul de a moşteni”[3].  „Pornind de la titlul psalmului, Augustin îl interpretează în cheie ecleziologică şi eshatologică: prin Hristos, Biserica Îl primeşte pe Dumnezeu şi moşteneşte pământul; ea se roagă aici să-i fie dat să străbată prin tot răul care este în lume şi să ajungă la Dumnezeu”[4].

           

1: Graiurile mele ascultă-le, Doamne,

 înţelege-mi strigarea!

2: Ia aminte la glasul rugăciunii mele,

 Împăratul meu şi Dumnezeul meu,

 căci Ţie mă voi ruga, Doamne!

„Împăratul meu: în Biblie, Dumnezeu este adevăratul rege al lui Israel şi al întregului pământ”[5].

Rugăciunea aceasta o vom lega de indicaţia pentru sfârşit din titlu. Mai cu seamă în momentul judecăţii avem nevoie să fim ascultaţi; iar de vom fi ascultaţi atunci, înseamnă că şi sfârşitul ne-a găsit vrednici de a fi auziţi de Dumnezeu.

3: Dimineaţa vei auzi glasul meu,

 dimineaţa voi sta înaintea Ta şi Tu mă vei vedea.

„După Grigore al Nyssei, dimineaţa este timpul purificării sufletului, al biruinţei luminii asupra întunericului (2,XI). ♦ […] Pentru a ne ruga, n-avem nevoie de cuvinte şi nici de gesturi; trebuie doar să ne golim spiritul de orice altă grijă şi să-L aşteptăm pe Dumnezeu consacrându-I toată atenţia, până când va veni să ne viziteze sufletul, intrând prin toate porţile şi căile, chiar şi ale simţurilor (Omilia 33, 1-3 atribuită lui Macarie)”[6].

Sfântul Ciprian al Cartaginei vede indicată aici rugăciunea de dimineaţă[7].  „Căci răsărind în mintea noastră zorile dreptăţii, adică Hristos, şi aducând în inimile noastre lumina spirituală, vom sta în faţa Lui plini de strălucire prin bunătatea în toate şi ne vom arăta vrednici de privirea Lui”[8]. Ne putem gândi, însă, şi la dimineaţa Învierii: „căci atunci s-a luminat ca de ziuă şi a răsărit lumina spirituală, alungând întunericul vechii noastre neştiinţe şi împrăştiind negura ce stătea peste inimile tuturor ca o noapte”[9].

4: Că Tu nu eşti un dumnezeu care vrea fărădelegea,

 nici va locui cu Tine cel ce doreşte răul;

„Totuşi, chiar zăcând noi răniţi la pământ, să chemăm pe Domnul nostru, Cel ce poate să oblojească rănile noastre”[10].

5: nelegiuiţii nu vor rămâne în preajma ochilor Tăi,

 urâtu-i-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege;

Cel ce lucrează păcatul e pedepsit încă de aici, prin aceea că nu se află sub privirea Domnului.

6: pe cei ce grăiesc minciuna Tu îi vei da pierzării,

 pe omul ucigaş şi viclean îl urăşte Domnul.

„Fericitul Ieronim crede că omul păcătos (ucigaş, viclean), deşi urât de Dumnezeu, rămâne încă viu (deci, capabil de pocăinţă şi îndreptare), pe când omul minciunii, care nu e altcineva decât ereticul, e destinat pieirii, adică unei condamnări sufleteşti definitive, ca unul care se nimiceşte pe sine şi-i atrage şi pe alţii către pieire”[11].

„Nimeni dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul minciunii e unul mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare împotriva ei”[12]. Cel ce întotdeauna grăieşte minciuna este diavolul şi duhurile răutăţii: „Dracii slăbesc când prin împlinirea poruncilor se micşorează şi patimile în noi; şi pier când sunt stinse cu totul prin nepătimirea sufletului, nemaiaflându-le pe acelea, prin care se găseau în suflet şi îl războiau”[13].

7: Dar întru mulţimea milei Tale voi intra în casa Ta,

 în frica de Tine mă voi închina spre locaşul Tău cel sfânt.

Vestire a Bisericii.

„Mila, gr. ελεος: corespunde adesea ebr. hesedh care se referă la o atitudine de bunăvoinţă, de afecţiune, ce intră în cadrul relaţiilor stabile, chiar instituţionalizate (între Dumnezeu şi om, între suzeran şi vasal, dar şi între fiu şi tată etc.); de la cel mai mic spre cel mai mare, poate fi respect, pietate; de la cel mai mare spre cel mai mic – ocrotire, ajutor, iertare. ♦ Casa Ta, în paralelism cu sfântul Tău locaş (ebr. literal: templul sfinţeniei Tale), face parte din vocabularul referitor la Templu. În acest context, calea (v. 8) se poate referi şi la drumul de acces la Templu. ♦ întru frica Ta: frica de Dumnezeu este o componentă esenţială a sentimentului religios: respect, uimire, adoraţie, grija de a nu-L supăra”[14].

8: Din pricina vrăjmaşilor mei, Doamne, călăuzeşte-mă întru dreptatea Ta,

 calea Ta fă-o dreaptă înaintea mea.

Vrăjmaşii strâmbă căile noastre, întinzând capcane; avem permanent nevoie de ajutorul cel de sus, spre a nu cădea în acestea.

9: Că-n gura lor nu este adevăr,

 inima lor e deşartă,

 gâtlejul lor, mormânt deschis,

 cu limba lor lucrează viclenii.

Orice om, într-o măsură, se poate recunoaşte în acest portret: „Vai nouă, că am ajuns la cele din urmă dintre rele, căci spune-mi mie care dintre noi nu e părtaş al relelor pomenite?”[15].

10: Judecă-i, Dumnezeule;

  surpă-i din gândurile lor,

 pentru mulţimea răutăţilor lor alungă-i afară,

 că ei, Doamne, Te-au amărât.

Din nou, Psalmistul pare a se referi mai cu seamă la duhurile vrăjmaşe.  „Asemenea apeluri la răzbunarea divină împotriva duşmanilor lui Dumnezeu sau ai credinciosului sunt frecvente în psalmi, exprimând nevoia de dreptate; experienţa avea să arate însă că dreptatea nu se realizează imediat, punându-l astfel pe om în faţa misterului dreptăţii transcendente a lui Dumnezeu (cf. Iov), pentru ca, mai apoi, Noul Testament să-l îndemne la iubirea de duşmani (Matei 5, 43-48). Purificate de resentimente personale, respectivele apeluri din psalmi rămân, pentru Biserică şi pentru orice creştin, expresia aceleiaşi nevoi de dreptate, în faţa puterilor răului, care nu încetează să acţioneze în lume”[16].

11: Şi se vor veseli toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine;

 ei în veac se vor bucura, Tu Te vei sălăşlui întru ei

 şi toţi cei ce iubesc numele Tău întru Tine se vor lăuda.

 Tu Te vei sălăşlui întru ei: „Textul Masoretic: Tu le vei fi sălaş (apărător, ocrotitor, adăpost). Aici însă e vorba de omul care devine sălaş al lui Dumnezeu (theofor); textul prefigurează misterul euharistic şi calea omului spre îndumnezeire”[17].

12: Că tu pe cel drept îl vei binecuvânta, Doamne,

 cu pavăza bunăvoinţei ne-ai încununat.

„Iar cununa bunătăţii este credinţa curată, împodobită cu cuvintele înalte ale dogmelor şi cu cugetările duhovniceşti, ca cu nişte pietre preţioase şi încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu ca pe un cap. Sau, mai bine, cununa bunătăţii este Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care cu felurimea modurilor Providenţei şi Judecăţii, adică prin înfrânarea de la patimile de bunăvoie şi prin răbdarea celor fără de voie, înconjoară mintea ca pe o frunte şi, prin împărtăşirea harului îndumnezeirii, face mintea mai frumoasă decât pe sine însuşi”[18].  „Vorbind despre noi, cei împodobiţi de strălucire prin credinţă, să ne lăudăm aşadar în Hristos noi, cei mântuiţi, şi pe El să-L avem scut al bunei voiri”[19].

---

[1] SEP 4/I, p. 49

[2] נחילות

[3] PSALM, p. 373

[4] SEP 4/I, p. 49

[5] SEP 4/I, p. 49

[6] SEP 4/I, p. 49

[7] Cf. Despre Rugăciunea domnească, XXXIV

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[10] Sf. Grigorie Palama, Omilii, IX, 12

[11] BBVA, p. 623

[12] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XII, 2

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 122

[14] SEP 4/I, p. 50

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 32

[16] SEP 4/I, p. 50

[17] BBVA, p. 624

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III