Comentarii la Daniel – 1

Pictură de Monica Vasiloaia

.

Introducere

 

Profetul Daniel era fiul unei familii nobile din Iudeea, dus în captivitatea babiloniană de către Nabucodonosor, în vremea regelui Ioiachim (605 î. Hr.). Cartea Daniel, însă, nu urmăreşte acribia istorică, astfel că datele din ea şi succesiunea suveranilor sunt discutabile, urmărind mai degrabă conotaţii simbolice.

Pretutindeni, cartea e intitulată după numele autorului său: Daniel[1] în Biblia Hebraica (unde cartea e inclusă în secţiunea Haghiografelor); Δανιηλ (Daniil) în Septuaginta, fiind cartea care încheie Vechiul Testament; Danihel Propheta în Vulgata.

Cartea Daniel se împarte în două secţiuni distincte:

Partea I – cap. 1-6: prin relatarea a cinci evenimente istorice e înfăţişată înţelepciunea şi puterea divină;

Partea a II-a – cap. 7-12: prin patru viziuni, Dumnezeu Îşi manifestă majestatea Sa asupra popoarelor.

În cazul Cărţii Daniel, diferenţele sunt mari între versiuni, ediţia Rahlfs oferind două variante ale textului, puse în paralel. Mai mult, părţi ale cărţii intră, la noi (şi nu doar la noi), între scrierile necanonice (de aceste scrieri nu ne-am propus, deocamdată, să ne ocupăm). În comentariul nostru vom face unele referiri fugare la aceste fragmente, pentru unele locuri existând chiar şi comentarii patristice consistente, pe care, însă, le-am omis.

Chiar dacă, la o primă vedere, Cartea Daniel abundă în inadvertenţe, acestea nu-i cu totul imposibil de a fi armonizate, aşa cum vom încerca să o facem în locurile cuvenite. Importanţa scrierii constă, însă, în ideile sale mesianice şi eshatologice, pe care şi noi le-am urmărit în mod predilect.

 

  

Comentarii la Cartea Daniel

CAPITOLUL 1 – Daniel la curtea regelui Babilonului.

„Primul capitol se prezintă sub forma unei naraţiuni bine articulate, menită să-i aducă pe Daniel şi pe tovarăşii lui la curtea regelui Nabucodonosor. Acest prim episod serveşte drept introducere întregii cărţi, sau cel puţin primei părţi (Daniel 1-7), atât prin cadrul său istoric, cât şi prin episodul însuşi, care prezintă împrejurările în care Daniel a dobândit înaltul rang pe care l-a ocupat la curtea din Babilon pe întreaga durată a exilului şi a fost pregătit pentru importantul său rol de profet. Toate episoadele cărţii lui Daniel au drept cadru istoric fie epoca lui Nabucodonosor însuşi, fie a altor suverani posteriori lui. Cele două fire conducătoare ale episodului, credinţa faţă de Dumnezeu a celor patru tineri deportaţi şi înţelepciunea, dăruită lor ca răsplată a unei asemenea credinţe, sunt cele două motive fundamentale ale întregii cărţi. Motive care leagă cartea lui Daniel de monografiile altor personaje ale istoriei mântuirii, bunăoară Iosif (Facerea 37,39-40), Moise (Ieşirea 1-2), Samuel (I Regi 1-2), David (I Regi 16-30), care încep cu descrierea împrejurărilor istorice şi biografice ale fiecărui personaj. Episodul are scopul de a-i încuraja şi a-i susţine pe toţi cei care, dominaţi de opresiune, sunt tentaţi să se lepede de legea Domnului”[2].

 

1: În anul al treilea al domniei lui Ioiachim, regele lui Iuda, a venit Nabucodonosor, regele Babilonului, la Ierusalim şi l-a împresurat.

„Datare convenţională, deoarece în anul 606 î. Hr. nu a avut loc o asediere a Ierusalimului sau o jefuire a templului (acestea s-au petrecut în 587, ultimul an de domnie a lui Ioiachim). Critica vechitestamentară admite, în general, că în cărţile profeţilor reperele istorice sunt conjecturale, ele alcătuind doar părţi ale decorului în care se petrec fapte reale şi se descoperă adevăruri divine”[3].

„Nabucodonosor, regele Babilonului: fiul lui Nabopalasar – Nab-apil-usur (612-609 î. Hr.), care a cucerit Asiria -, Nabucodonosor II a urcat pe tronul Babilonului în 605 î. Hr. şi a domnit până în 562 î. Hr., ducând imperiul babilonian pe cea mai înaltă culme a puterii şi gloriei, devenind astfel şi simbolul biblic al celor mai mari forţe pământeşti care se opun lui Dumnezeu”[4].

2: Iar Domnul a dat în mâna lui pe Ioiachim, regele lui Iuda, şi o parte din vasele casei lui Dumnezeu, pe care el le-a dus în ţara Şinear, a casei dumnezeului său; şi a descărcat vasele în vistieria dumnezeului său.

„Casa lui Dumnezeu: templul. Cât despre vase, prin acest termen se înţelegeau nu numai vasele de ritual propriu-zise, ci toate odoarele de mare preţ ale templului. ♦ Şinear: Babilonia (cf. Facerea 10, 10), ţinutul unde oamenii au încercat să zidească turnul Babel (Facerea 11, 2)”[5].  Casa dumnezeului regelui Babilonului se referă la zeul Marduk.

De aici, şi-o explicaţie asupra a ceea ce nouă ne pare a fi rău, deşi se face cu voia lui Dumnezeu: „Este dată puterea răului împotriva noastră după păcatele noastre”[6].

O parte din vasele casei lui Dumnezeu… şi a descărcat vasele în vistieria dumnezeului său: „Informaţia capătă aici o semnificaţie specială, creându-se un contrast cu falsele divinităţi (vasele sunt depuse în templul zeului protector al lui Nabucodonosor, Bel-Merodac, ca trofeu al victoriei obţinute de acesta asupra Dumnezeului poporului lui Iuda). ♦ […] În comentariul său, Hipolit pune în legătură permanent textul lui Daniel cu cărţile profeţilor Ieremia şi Isaia, povestind minunea făptuită de Dumnezeu în clipa însănătoşirii regelui Iezekias (anunţată de Isaia – 38,8), în urma căreia magii chaldeeni, trimişi de stăpânul lor, s-au dus la Ierusalim, cu daruri pentru regele capabil să oprească soarele în loc şi să întoarcă luna din drumul ei; cu această ocazie, regele, mândru de asemenea cinstire, le arată odoarele Templului. Isaia îi prevesteşte răpirea odoarelor de către babilonieni şi căderea în robie a casei regale (Hipolit (I,7-10)”[7].

3: Şi regele i-a spus lui Aşpenaz, mai-marele eunucilor săi, să-i aducă dintre fiii înrobiţi ai lui Israel şi dintre băştinaşii regatului şi dintre cei de neam bun

„Eunucii (sau famenii) erau demnitari la curţile suveranilor orientali; unii din ei ajungeau să influenţeze chiar demersuri şi hotărâri politice, aşa cum va cunoaşte şi curtea imperială din Bizanţ”[8].

Dintre băştinaşii regatului: SEP 6/II are de neam regesc: „Cum era vorba de persoane destinate curţii regelui Babilonului[9], ca primă cerinţă trebuiau să fie ori de un rang egal ori cel puţin de rangul unei familii nobile. Nici unul din cei patru tineri evrei despre care se vorbeşte nu pare să fie de sânge regesc. Totuşi, după Iosif Flaviu (AI X,X,1), cei patru erau înrudiţi cu regele Sedekia, iar Hipolit (I,6) spune că, o dată cu Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi, a fost dus la Babilon şi fiul lui Ioakim”.

4: tineri neprihăniţi, frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscători în ştiinţă şi deprinşi cu buna cugetare, ca să poată sta în casă în faţa regelui şi să înveţe scrisul şi limba Caldeilor.

„Era în obiceiul şi tradiţia regilor orientali recrutarea unor tineri şi foarte tineri care să fie instruiţi în domeniile filosofiei, astrologiei, ştiinţelor, magiei şi ghicitului, care să alcătuiască la curte un fel de sfat al înţelepţilor”[10]. „După Ibn Ezra (unul dintre marii comentatori medievali ai Bibliei), Daniel avea atunci în jur de 15 ani”[11].  Scrisul şi limba Caldeilor: „Nu este vorba de limba şi scrierea folosite în Babilon în vremea lui Nabucodonosor (chaldeana acelei epoci semăna destul de mult cu ebraica; or, tinerii au avut nevoie de trei ani pentru a o învăţa); este vorba de o limbă şi de o scriere mai vechi, păstrate ca lucru de taină de către casta sacră a magilor numiţi chaldei (în prezent, se afirmă că aceşti magi erau urmaşii sau, cel puţin, moştenitorii tradiţiilor unei populaţii foarte vechi, probabil de neam turanic, situată în vechime la confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat). Scrierea este cea numită cuneiformă, necunoscută în Palestina; limba era cea a semiţilor de est, akkadiană. În această limbă erau scrise cărţile sacre sau erau consemnate formulele magice, regulile pentru descifrarea viselor, observaţiile astronomice sau de fizică etc.”[12].

De aici, un argument pentru creştini de a nu respinge învăţături străine: „se spune că şi înţeleptul Daniil, pe când era în Babilon, numai după ce a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile dumnezeieşti”[13].

5: Regele le-a rânduit porţie zilnică de la masa regală şi din vinul pe care el îl bea; şi [a poruncit] să-i hrănească vreme de trei ani, după care să stea în faţa regelui.

„Hrănirea cu bucate de la masa regelui era un semn de cinstire în Mesopotamia (cf. IV Regi 25,30), ca şi în Israel (cf. II Regi 11,8)”[14].

6: Dintre fiii lui Iuda se aflau printre ei Daniel, Anania, Misael şi Azaria.

„Precizarea tribului lui Iuda nu este întâmplătoare: regele ceruse tineri de neam regesc – or, în tradiţia iudaică (cf. Facerea 49,10; Numerii 24,17 etc.), Iuda era tribul regal, aşa cum Levi era cel preoţesc. […] ♦ Numele celor patru tineri evrei sunt destul de frecvente în onomastica biblică: ebr. Daniy’el (Judecătorul meu e Dumnezeu), Hananyah (Domnul S-a milostivit), Mişa’el (Cine este ce e Dumnezeu?) şi Azaryah (Domnul ajută)”[15].

„Daniil locuia în Babilon, ca Lot în Sodoma şi ca Avraam, care după puţină vreme a ajuns prietenul lui Dumnezeu (Isaia 41,8), în pământul Canaan (Facerea 13,13)”[16].

7: Iar mai-marele eunucilor le-a dat nume: lui Daniel, Beltşaţar; lui Anania, Şadrac; lui Misael, Meşac; şi lui Azaria, Abed-Nego.

„Schimbarea numelor însemna modificarea statutului social al fiecăruia; tinerii deveneau nu numai supuşii direcţi ai regelui, dar şi oamenii săi de curte, viitori demnitari. Beltşaţar: Ocroteşte viaţa regelui; Abed-Nego, grafie deviată a lui Abed-Nebo: sluga zeului Nebo; celorlalte două nume nu li se cunoaşte semnificaţia”[17].  „Ieronim vede în această schimbare de nume o veche tradiţie cu conotaţii religioase, schimbarea numelui indicând, mai mult sau mai puţin, o schimbare de statut, credinţă care străbate Cartea Cărţilor, de la Facerea (cap. 17) până la Noul testament (Marcu 3,16 ş. u.)”[18].

„Curate erau numele ca şi trupurile acelor tineri, cărora li s-au dat nume [noi]. Numele păgâne au fost legate de numele lor sfinte şi vrednice de cinstire. Căci numele Daniel înseamnă judecata lui Dumnezeu. Înaintea acestui nume s-a înfricoşat Babilonul de frică să nu fie judecat. Dar Dumnezeu l-a judecat şi a dat împărăţia lui mezilor şi perşilor (5,28)”[19].

8: Dar Daniel a socotit în inima lui să nu se pângărească cu masa regelui, şi nici cu vinul din băuturile acestuia; şi i-a cerut voie mai-marelui eunucilor să nu se pângărească.

„Rigorismul alimentar era prescris de legea lui Moise”[20].  „Exista pericolul ca printre alimentele păgânilor să se găsească şi carnea unor animale impure, interzise de Lege (cf. Levitic 11) sau sacrificate neconform regulilor prescrise de Deuteronom 12,23-24 (sângele animalelor trebuia să se verse pe pământ, pentru a nu se consuma carne cu sânge). Se putea bănui şi că acestea fuseseră mai întâi oferite unor idoli (cf. Deuteronom 32,38), ca şi vinul”[21].

9: Iar Dumnezeu l-a adus pe Daniel în mila şi bunăvoinţa mai-marelui eunucilor.

10: Şi a zis mai-marele eunucilor către Daniel: „Mă tem de stăpânul meu, regele, care v-a rânduit mâncare şi băutură, ca nu cumva să vadă că chipul vostru e mai subţirel decât al tinerilor ce vă sunt deopotrivă; aşa că voi îmi puneţi capul în primejdie din partea regelui”.

„Hrana exclusiv vegetariană ar fi putut duce la slăbirea lor”[22].

11: Iar Daniel a zis către Amelsad, pe care mai-marele eunucilor îl pusese peste Daniel, Anania, Misael şi Azaria:

12: „Pune-i pe servii tăi la încercare timp de zece zile; să ni se dea din seminţele pământului; din ele să mâncăm, şi să bem apă;

„Hipolit (I,10) interpretează în cheie hristologică cererea celor patru tineri: Ei vor să dovedească astfel că omul nu trăieşte doar cu pâine (Deuteronom 8,3; cf. Matei 4,4). Nu hrana pământească dă omului frumuseţe şi tărie, ci harul lui Dumnezeu dăruit prin Cuvântul Său… Au cerut răgaz de zece zile, pentru a dovedi prin aceasta că omul nu poate dobândi harul lui Dumnezeu decât prin credinţa în cuvântul vestit de Iisus”[23].

13: chipurile noastre să ţi se arate ţie, ca şi chipurile tinerilor care mănâncă din masa regelui; şi după cum vei vedea, aşa să faci cu servii tăi”.

14:  Iar el i-a ascultat şi i-a pus la încercare timp de zece zile.

15: Şi la sfârşitul celor zece zile erau chipurile lor mai frumoase şi trupurile lor mai puternice decât ale tinerilor ce mâncau din masa regelui.

16: Aşa că Amelsad le lua mâncarea de mâncat şi vinul de băut şi le dădea seminţe.

Alte ediţii româneşti vorbesc aici despre legume. Este însă în obiceiul orientalilor de a consuma felurite seminţe, aşa cum se petrece şi astăzi în ţările arabe. Posibil, totuşi, să nu fi fost doar seminţe la masa celor patru. De altfel, după legea mozaică, trebuiau evitate doar animalele socotite de evrei drept necurate.

„Hipolit (I,10) aduce un amplu elogiu sobrietăţii tinerilor, în parte ca pretext pentru a vedea în gestul lor împlinirea unei profeţii a lui Ieremia (15,19): O, preafericiţi copii, care vor păzi legământul părinţilor lor şi nu vor încălca Legea care le fusese dată de Moise, ci s-au temut de Dumnezeul care le fusese vestit de el! Aceştia, deşi robi într-un ţinut străin, nu s-au lăsat atraşi de bucatele de tot felul, nici nu au fost robi vinului desfătării, nici nu s-au lăsat momiţi, nici pătrunşi de cinstirea regală, ci şi-au păstrat gura castă şi curată, pentru ca un cuvânt curat să iasă din gura celor curaţi şi să-L slăvească pe Tatăl ceresc, precum e scris: dacă tu vei osebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea. Înţelege, aşadar, omule, ce s-a spus. Gura Tatălui a zămislit un Cuvânt curat; apare un al doilea Cuvânt, născut din sfinţi; născând mereu sfinţi, este el însuşi renăscut de sfinţi”[24].

„Să ne gândim şi la viaţa plină de tărie pe care au dus-o Daniel şi prietenii săi, despre care citim că aveau obiceiul să nu bea decât apă, iar în privinţa mâncării se abţineau în mod deplin de la carne, hrănindu-se numai cu legume”[25].  „Daniel şi însoţitorii săi se împlineau şi erau frumoşi, fiindcă mâncau legume în Babilon. Tinerii lor tovarăşi se îmbuibau în desfătările regelui muritor, căpetenia celor de-a stânga. El voia să pună pe foc prin vinul său inima şi cugetul fiilor de-a dreapta. Prin post însă tinerii şi-au păzit gura de masa împărătească”[26].

17: Şi acestor patru tineri le-a dat Dumnezeu înţelegere şi cunoaştere şi minte iscusită în orice fel de meşteşug al scrierii; iar Daniel avea înţelegere asupra tuturor vedeniilor şi viselor.

„Facultatea de a interpreta vedeniile şi visele era una in cele mai apreciate însuşiri la curţile regale ale Orientului; Iosif se salvase printr-o astfel de iscusinţă (Facerea 41, 1-46)”[27].

„Pentru a înţelege mai uşor că înţelepciunea cuprinsă în toată ştiinţa îşi trage obârşia de la Dumnezeu, dar că sunt şi oameni rău intenţionaţi sau chiar demoni, care îndrumă spre rău denaturând înţelepciunea divină, să citim în cartea proorocului Daniel cele spuse despre el însuşi şi despre cei trei prieteni ai săi, pe care împăratul Nabucodonosor i-a instruit vreme de trei ani pentru a-i face erudiţi în ştiinţa lor, adică a ţării lor, în ştiinţa babilonienilor. Dumnezeu le-a dat ştiinţă şi pricepere în oricare scriere, precum şi înţelepciune, încât Daniel putea să tâlcuiască vedeniile şi visele, şi ei slujeau pe rege. Şi în toate întrebările, când era vorba de înţelepciune şi pricepere, asupra cărora regele le cerea dezlegare, îi găsea pe ei de zece ori mai isteţi decât sofiştii şi filosofii din regatul lui”[28].

18: Iar după ce au trecut zilele la sfârşitul cărora spusese regele să-i aducă înăuntru, mai-marele eunucilor i-a adus în faţa lui Nabucodonosor.

19: Şi a stat regele de vorbă cu ei; şi dintre ei toţi nu s-a aflat nici unul ca Daniel, Anania, Misael şi Azaria; şi au stat ei în faţa regelui.

20: Şi-n tot ceea ce privea cunoaşterea şi învăţătura despre care i-a întrebat regele, acesta i-a aflat de zece ori mai înţelepţi decât toţi descântătorii şi vrăjitorii din tot regatul său.

„Inima tinerilor care se hrăneau [de la masa împăratului] li se umfla de învăţătură. Şi când au fost puşi la încercare, nu s-au putut asemăna cu cei ce posteau. Împovăraţi de hrană, au pierdut întrecerea; căci tinerii postitori i-au biruit degrab. Postul şi legumele au biruit desfătările şi delicateţurile împărăteşti”[29].

21: Şi a fost Daniel [acolo] până în primul an [de domnie] al regelui Cirus.

„Cirus a cucerit Babilonul în 538 î. Hr., ceea ce înseamnă că Daniel va fi avut atunci o vârstă în jur de 70 de ani”[30].  „Formularea nu presupune că activitatea eroului se va încheia atunci, ci doar că Daniel va apuca, în această funcţie, începutul domniei lui Cyrus. Acest lucru ar putea să însemne că, pentru credinţa lui, Daniel a apucat să vadă edictul de eliberare promulgat în acel an”[31].

---

[1] דניאל

[2] SEP 6/II, p. 363

[3] BBVA, p. 1106

[4] SEP 6/II, p. 364

[5] BBVA, p. 1106

[6] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, XXIV

[7] SEP 6/II, p. 365

[8] BBVA, p. 1106

[9] SEP 6/II, p. 366

[10] BBVA, p. 1106

[11] SEP 6/II, p. 366

[12] SEP 6/II, p. 367

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XXII, 2

[14] SEP 6/II, p. 367

[15] SEP 6/II, pp. 367-368

[16] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 103,2

[17] BBVA, p. 1106

[18] SEP 6/II, p. 368

[19] Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, IX, 6

[20] BBVA, p. 1106

[21] SEP 6/II, p. 369

[22] SEP 6/II, p. 369

[23] SEP 6/II, p. 370. Numele Iisus începe cu litera iota, cu care se nota numărul 10.

[24] SEP 6/II, pp. 370-371

[25] Origen, Contra lui Celsus, VII, 7

[26] Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, VII, 3

[27] BBVA, p. 1107

[28] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XVIII, 3

[29] Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, VII, 4

[30] BBVA, p. 1107

[31] SEP 6/II, p. 372

Comentarii la Isaia – 1

Pictură de Monica Vasiloaia

.

(versiune de lucru)

Introducere

 

Cu Cartea Isaia, intrăm în aşa numitele cărţi profetice ale Vechiului Testament. Începând cu vremea lui Moise, în sânul poporului Israel a fost rânduit profetismul, urmărind împlinirea poruncilor divine şi respectarea legământului, iar în cazuri excepţionale comunicându-se voia lui Dumnezeu prin profeţi. Înţelesul termenului de profet ar fi acela de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Adeseori, profeţii au parte de viziuni şi revelaţii, vestind în urma acelora aspecte privind cele viitoare. De cea mai mare importanţă pentru noi sunt profeţiile mesianice, confirmate apoi în Hristos. Cum am făcut-o şi în volumele anterioare, vom urmări în mod predilect vestirile lui Hristos în cărţile profetice, de data aceasta mai evidente decât în cărţile istorice ale Vechiului Testament, unde adeseori doar forţarea textului de către exegeţi a dus la anticiparea vieţii şi activităţii Mântuitorului.

Isaia a avut o origine şi educaţie aleasă, fiind posibil chiar să se fi înrudit cu familia regală. El era fiul lui Amoţ, care, conform unei tradiţii rabinice, era fratele regelui Amaţia. Ştim despre profet că era căsătorit şi avea doi copii. Cronologic, îi urmează profetului Amos, iar activitatea sa se întinde pe parcursul a patru decenii, aproximativ 740-700 î. Hr.  Tot conform tradiţiei, se spune că Isaia ar fi fost ucis la începutul domniei regelui idolatru Manase (690 î. Hr.).

Contemporan cu căderea Regatului de Nord (722 î. Hr.), Isaia a prins vremuri agitate şi în Iuda, context în care şi-a îndemnat, încurajat ori mustrat conaţionalii, deseori intervenind şi pe lângă regi, fie că a fost sau nu ascultat. Prezicând pe Mesia mai detaliat decât oricare alt profet, Sfinţii Părinţi l-au supranumit Evanghelistul Vechiului Testament.

Cartea îşi are numele după autorul său: Iesaiah[1] în Biblia Hebraica, Ησαιας în Septuaginta şi Isaia propheta în Vulgata.

Cartea Isaia alătură profeţii, cuvântări şi istorisiri care s-au rostit sau scris vreme de 40 sau chiar 50 de ani. Acestea nu sunt grupate cronologic decât într-o măsură, autorul urmărind expunerea ideilor într-o coerenţă proprie lor. Putem împărţi scrierea în două părţi mari:

Partea I – cap. 1-35: cuprinde profeţii şi cuvântări adresate contemporanilor, în diferite timpuri şi prilejuri;

Adaos istoric – cap. 36-39, vorbind despre invazia lui Senaherib în Iudeea şi retragerea subită a asirienilor (701) şi despre boala şi vindecarea regelui Iezechia. Acest adaos constituie şi un fel de concluzie a primei părţi.

Partea a II-a – cap. 40-66, tratează despre mântuirea drepţilor, cuprinzând în general profeţii de mângâiere şi îndemnuri profetice.

Cum am anticipat, importanţa Cărţii Isaia constă în principal în prezicerile mesianice deosebit de clare, atât despre Mântuitorul Hristos, cât şi despre cadrul în care va activa Acesta.

 

 

 

Comentarii la Isaia

 

 

CAPITOLUL 1 – Israel nu-şi cunoaşte Dumnezeul. Adevăratele jertfe. Curăţirea Ierusalimului.

 

1: Vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, pe care el a văzut-o despre Iuda şi Ierusalim sub regii Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, care au domnit în Iudeea.

Vedenia: „Sfântul Ioan Hrisostom: Nu e vorba de o vedenie (viziune) propriu-zisă, dar e numită astfel pentru că, în anumite cazuri, Dumnezeu înzestrează auzul profeţilor cu o putere întru nimic inferioară văzului; ei aud în imagini, ca şi cum ar vedea”[2].

„Pe vremea când proorocii nu se adresau decât iudeilor, numai regii din Iuda erau pomeniţi în adresele lor […]. În afară de regii Iudeii nu văd pe nimeni altul menţionat în timpul lui Isaia”[3].

„Înfrânţi au fost Ozia, Iotan şi Ahaz în războaiele lor. În locul prizonierilor care au fost duşi în Asur, au venit la noi magii cu caravane. În pieţele noastre s-a revărsat buna mireasmă a mirodeniilor lor”[4].

2: Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte:

Născut-am fii şi i-am crescut,

dar ei s-au lepădat de Mine.

Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule: „Invocaţie inspirată din începutul Cântării lui Moise (Deuteronom 32,1)”[5].

„A numit auzul înţelegere şi a numit cer sufletul gnosticului, care atrage la el priveliştea cerului şi a celor dumnezeieşti; şi prin aceasta a ajuns israelit [adică văzător de Dumnezeu]; dimpotrivă, a numit pământ pe cel ce alege neştiinţa şi împietrirea inimii, iar cuvântul ia în urechi l-a spus despre urechi, organele auzului, atribuind cele trupeşti celor care se alipesc de cele materiale”[6]. E subliniat şi un alt aspect aici: „Aşadar, mai întâi Tată îţi este Dumnezeu, Care a născut duhul tău, care şi spune: Am născut fii şi am săltat”[7].  „Tocmai pentru că nu erau fii după fire, s-au schimbat şi li s-a luat Duhul şi au fost lepădaţi. Dar, pocăindu-se, iarăşi îi va primi şi, dându-le lumină, iarăşi îi va numi fii Dumnezeu cel care le-a dat la început harul”[8].

3: Boul îşi cunoaşte stăpânul,

şi asinul ieslea domnului său,

dar Israel nu Mă cunoaşte,

poporul Meu nu Mă pricepe.

„Legea lui Dumnezeu nu e peste puterile omului; ceea ce El cere de la un om nu depăşeşte măsura aplicată animalelor, chiar pe a celor mai proaste; dacă ele ascultă de instinct, cum oare n-ar asculta omul de raţiune? (Sfântul Ioan Hrisostom)”[9].

„Nu este oare o grozăvie ca cel care a văzut pe Dumnezeu să nu cunoască pe Domnul? Nu este oare o grozăvie ca boul şi asinul, animale proaste şi fără minte, să cunoască pe cel ce le hrăneşte, iar Israel să fie mai fără de minte decât acestea?”[10].  „Nu un popor păcătos poate să fie fiu, ci celor ce le este acordată iertarea păcatelor, lor li se dă şi numele de fii, lor li se promite şi veşnicia”[11].  „Nu se poate numi poporul lui Dumnezeu cel ce a părăsit nu demult cultul lui Dumnezeu, şi nu-L vede pe Dumnezeu cel care L-a renegat pe Fiul lui Dumnezeu”[12]. Nerecunoştinţa nu este, însă, generală: „Aşa cum boului şi asinului din binefacerea din partea celui care-l hrăneşte i se creează de la sine dragostea faţă de acesta, la fel şi noi, dacă vom primi binefacerile cu sensibilitate şi cu recunoştinţă, cum să nu iubim pe Dumnezeu, binefăcătorul unor atât de multe şi atât de mari binefaceri?”[13].  Versetul, totuşi, ne priveşte pe toţi: „Petrecem în lumea aceasta deosebindu-ne prea puţin de animalele necuvântătoare, sau poate căzând mai jos de ele, dacă e adevărată mustrarea făcută de Dumnezeu celor din Israil”[14].

4: Vai ţie, neam păcătos, popor încărcat de păcate,

soi rău, fii nelegiuiţi!;

L-aţi părăsit pe Domnul şi L-aţi mâniat pe Sfântul lui Israel,

întorcându-I spatele.

„Pedagogul se foloseşte de certare ca de un mijloc de neapărată trebuinţă pedagogiei din pricina slăbiciunii credinţei celor mulţi”[15].

5: Unde să mai fiţi loviţi, voi, cei ce stăruiţi în fărădelege?

Tot capul vă e buşit,

inima toată-i năpădită de întristare.

„Teodoret de Cir: capii sunt regii, inimile sunt învăţătorii lui Israel”[16].

6: De la picioare pân-la cap, nimic în ele nu e neatins:

răni, vânătăi, bube deschise;

nici oblojeli, nici feşi, nici untdelemn, nimic care să le vindece.

Sunt unii „atât de păcătoşi, încât nu li se poate aduce nici o îngrijire. Aceasta este astfel indicat de profet: Nu se poate aplica unguent, nici ulei, nici pansamente”[17].  „Tot aşa se poate spune şi despre păcate: unele din ele întinează sufletul şi pentru păcate omul are nevoie de cuvinte tari ca silitra, de cuvinte pătrunzătoare ca leşia, dar există şi păcate care nu se vindecă nici în felul acesta, căci nu sunt de soiul celor care pătează”[18].

„Ranele omenirii depăşesc leacurile noastre”[19]. „Rana cu care am fost răniţi este nevindecabilă şi numai Dumnezeu poate s-o vindece. De aceea, a şi venit în persoană, pentru că nimeni şi nimic din cele de demult – nici legea, nici profeţii – n-au putut s-o vindece. Numai El, venind, a vindecat acea rană nevindecabilă a sufletului”[20].  „Există o legătură[21] care strânge rănile sufletului şi, dacă este aruncată, se duce şi nădejdea vindecării”[22].  Cei din legea veche, „dacă ar fi avut untdelemn şi-ar fi turnat şi peste rănile lor. […] Biserica are untdelemn cu care să îngrijească rănile alor săi şi răutatea rănii nu pătrunde în adânc”[23]. „Deci bunul Dumnezeu a dat legea spre ajutor, spre întoarcere, spre îndreptarea răului. Dar nu s-a îndreptat. A trimis prooroci şi nici aceştia n-au izbutit. Căci răutatea s-a întărit şi mai mult, cum zice Isaia: Nici buba, nici rana, nici vânătaia nu mai erau calde şi nu se mai putea pune nici plasture, nici legătură peste ele. Aşa zicând, răutatea nu era într-o parte, nici într-un singur loc, ci în tot trupul. Cuprinsese tot sufletul. Stăpânea peste puterile lui. Nu se mai putea pune un plasture şi celelalte. Toate erau robite păcatului, toate erau stăpânite de el”[24].

7: Pământul vostru e pustiu, cetăţile vă sunt arse de foc,

ţara vă e mâncată de străini chiar în faţa ochilor voştri;

pustiită este, răvăşită de neamuri străine.

8: Fiica Sionului va fi părăsită ca o colibă într-o vie,

ca un pătul într-o livadă,

ca o cetate împresurată.

Versetele 5-8 sunt citate de către Sfântul Maxim Mărturisitorul care deplânge întreg neamul omenesc, ajuns în părăsire şi împresurat de vrăjmaşi datorită păcatului[25].

„Că această profeţie a fost împlinită până la capăt o mărturiseşte însăşi firea lucrurilor. Căci fiica Sionului e părăsită ca o colibă în vie şi ca o magazie de roade într-o ţarină, precum s-a scris. Iar templul a căzut şi s-a desfiinţat cu totul şi cei ce-i aparţineau au ajuns afară, nemaifiind în el în veac. În schimb, s-a înălţat şi s-a urcat Biserica, iar în ea rămân pentru totdeauna cei chemaţi la înfierea dumnezeiască prin credinţă. Căci slava Bisericii nu va înceta şi nu va sfârşi niciodată”[26].

9: Şi dacă Domnul Atotţiitorul nu ne-ar fi lăsat urmaşi,

am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.

„Isaia zice: Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat o rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora, înţelegând prin denumirea primei cetăţi simbolul orbirii, prin numele celei de-a doua, stârpiciunea”[27].

10: Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, domni ai Sodomei!;

luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, voi, popor al Gomorei!

Adresându-li-se astfel, profetul vrea „să le scoată din suflet mândria, pricină a mii şi mii de păcate”[28].

11: Ce preţ au pentru Mine mulţimea jertfelor voastre? – zice Domnul -;

M-am săturat de arderile-de-tot cu berbeci

şi nu vreau grăsime de miei şi sânge de tauri şi de ţapi,

„Ai înţeles că nu mai vrea jertfa berbecilor, şi nici grăsimea mieilor? Totuşi, a dat poruncă, [care spune] cum ar trebui să se ofere jertfa […]. Dar cine înţelege Legea duhovniceşte, caută să le ofere pe acestea duhovniceşte”[29].

12: şi nici ca voi să vă înfăţişaţi cu ele înainte-Mi;

căci cine oare le-a cerut din mâinile voastre?

De-acum încolo să nu-Mi mai călcaţi prin curte!

„Sfântul Ioan Hrisostom: Jertfele fuseseră într-adevăr instituite de Dumnezeu (vezi Leviticul, Deuteronomul), dar nu de dragul lor, şi nici pentru Sine, ci ca puncte de reper pentru educarea religioasă a omului. Când însă omul face din ele obiectul exclusiv al preocupărilor sale, căzând în formalism, jertfele nu-şi mai au rostul (vezi şi Psalmi 50,17)”[30].

„Aşadar, Israil a voit să cinstească pe Dumnezeu cu lucrurile mai pământeşti, făcând să rodească cele ale legii şi aducându-I jertfe lipsite de voinţă”[31].  „Dacă îmbraci în strălucirea dărniciei sporirile bogăţiei tale, vei auzi pe proorocul ce se scârbeşte de darurile unora ca aceştia”[32].

13: Chiar dacă veţi aduce făinuţă de grâu, e-n zadar;

tămâia Îmi este urâciune.

„Aproape că arată răutatea voinţei celor ce tămâiază”[33]. „Deci nu în acelea, înţeleg în cele poruncite de Lege, e mântuirea adevărată, dar nici mult dorita libertate de păcat nu o poate dobândi cineva prin acelea”[34].

14: Nu pot să sufăr lunile voastre cele noi,

nici sâmbetele, nici ziua cea mare;

sufletul Meu urăşte postul şi zilele-de-odihnă

şi lunile voastre cele noi şi serbările voastre.

M-am săturat de voi, păcatele voastre nu le voi mai suferi!

„Dumnezeu ne-a arătat, prin toţi profeţii, că nu are nevoie nici de jertfe, nici de arderi de tot, nici de daruri de jertfă”[35]. Aici e un dublu aspect: Într-adevăr, Dumnezeu nu are nevoie de nimic din cele ce I-am putea noi oferi, chiar socotind că acelea ar fi într-adevăr ale noastre, însă aici respinge formalismul lipsit de participare lăuntrică. Noi avem nevoie să aducem jertfe, dar ne vom folosi de acestea dacă le vom aduce cu curăţie de inimă.

„Iată ce vrea să spună: Nu-mi plac sâmbetele de acum, ci sâmbăta aceea pe care am făcut-o, în care, după ce Mă voi fi odihnit de toate, voi face început zilei a opta, care este începutul altei lumi. De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după sâmbătă, în care şi Hristos a înviat şi, după ce S-a arătat [ucenicilor Săi] S-a înălţat la ceruri”[36].

„Spuneţi-mi voi, cei ce vă adunaţi la biserică doar în zile de sărbătoare: celelalte zile nu sunt de sărbătoare[37]? Nu sunt zilele Domnului? Este obiceiul iudeilor să ţină doar anumite zile de sărbătoare. De aceea Dumnezeu le spune: Nu sufăr lunile voastre noi, nici sabatele, nici ziua cea mare. Sufletul Meu urăşte postul, zilele de odihnă şi de sărbătoare ale voastre. Aşadar, Dumnezeu urăşte[38] pe cei ce consideră că ziua de sărbătoare a Domnului este într-o singură zi”[39]. Fără să contrazicem autorul în cele susţinute, accentuăm că Scriptura condamnă aici formalismul şi alăturarea manifestărilor religioase suficienţei.

15: Când vă veţi întinde mâinile spre Mine,

Eu Îmi voi întoarce ochii de la voi;

şi chiar dacă vă veţi înmulţi rugăciunile, nu vă voi asculta,

căci mâinile voastre sunt pline de sânge.

„E un lucru cu adevărat de cinste şi vrednic de dorit a fi sub privirea lui Dumnezeu, dacă nu e greşit să înţelegem că de la cei ce L-au supărat, Dumnezeu, drept pedeapsă, Îşi întoarce ochii”[40].  „Pentru că e urât şi neplăcut lui Dumnezeu tot ce este în păcat şi neascultare. Iar scump lui Dumnezeu şi sub privirea Lui e cel ascultător şi uşor de călăuzit de El”[41].

Mâinile voastre sunt pline de sânge: Spune acestea „fiindcă au omorât pe Domnul tuturor şi au cutezat să declare cu multă îndrăzneală nelegiuită: Sângele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri (Matei 27,25)”[42].

Versetele 10-15 sunt aplicate şi aşa-zişilor monahi, autorul incluzându-se între aceştia, din smerenie: „săvârşind numai slujbele trupeşti şi dispreţuind pe cele duhovniceşti şi de aceea aflându-ne plini de trufie”[43].

16: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă,

ştergeţi de dinaintea ochilor Mei răutăţile din sufletele voastre,

lăsaţi-vă de răutăţi!

Îndemnul de aici a fost pus în legătură cu Taina Botezului[44], la care am adăuga şi Taina Spovedaniei, curăţirea cea de după curăţire. „Căci dacă nu vei fi fost spălat în acest fel, nu Îl vei putea îmbrăca pe Domnul Iisus Hristos”[45].  „Voi, cei îmbrăcaţi cu greutatea păcatelor şi strânşi în lanţurile propriilor voastre păcate (Proverbe 5,22), ascultaţi cuvintele profetice care spun: Spălaţi-vă, curăţaţi-vă!…”[46]. „Şi prin profetul Isaia s-a spus în ce chip vor scăpa de păcatele lor cei ce au păcătuit şi se pocăiesc”[47].  „De altfel, Isaia nu v-a trimis la baie ca să vă spălaţi acolo crima şi celelalte păcate, căci nici toată apa mării n-ar fi fost în stare să vă cureţe; ci, după cum este natural, baia aceea mântuitoare, despre care a vorbit atunci, este baia celor care se pocăiesc şi care se curăţă nu prin sângele ţapilor şi al oilor, sau prin cenuşa unei juninci, sau prin ofrande de floare de făină, ci în credinţă, prin sângele lui Hristos şi prin moartea Lui (cf. Evrei 9,13)”[48]. „Că îndreptarea şi slujirea lui Dumnezeu în Hristos e mai bună, auzi de la Dumnezeu care strigă limpede prin glasul proorocului celor ce cinstesc slujirea legii şi rămân alipiţi cu tărie de porunca veche, zicând: spălaţi-vă, fiţi curaţi!”[49]. „Dar curăţia o vom afla în Hristos, curăţindu-ne prin apă”[50]. „E limpede că, atunci când se nimicesc însuşirile rele ale firii, firea însăşi aduce repede o schimbare înspre mai bine. Dacă, deci, după cum zice proorocul Isaia, spălându-ne în această tainică baie ne curăţim gândurile şi ne îndepărtăm răutăţile din suflet, e semn că ne-am făcut mai buni şi înaintăm tot spre mai bine cu această schimbare”[51].

Dar, „ce vor să spună cuvintele acestea de la urmă, care par de prisos? N-au spus, oare, totul cuvintele: Ştergeţi răutăţile voastre? Pentru ce a mai adăugat: dinaintea ochilor Mei? – Pentru că altfel văd ochii oamenilor şi altfel vede ochiul lui Dumnezeu. […] Nu vă pocăiţi de formă – zice Dumnezeu -, ci arătaţi roadele pocăinţei înaintea ochilor Mei, care cercetează cele ascunse!”[52].

17: Învăţaţi-vă să faceţi binele,

căutaţi dreptatea, scăpaţi-l pe cel năpăstuit,

daţi-i dreptate orfanului, apăraţi dreptatea văduvei;

18: şi veniţi să judecăm împreună – zice Domnul;

şi chiar dacă păcatele voastre vor fi roşii ca focul,

Eu ca zăpada le voi albi;

iar de vor fi roşii ca purpura,

ca lâna albă le voi face;

„Stăpânul tuturor ne vesteşte de mai înainte curăţenia credinţei în Hristos”[53].  „Celor păcătoşi Dumnezeu le spune: De vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi înălbi; preface întunericul în lumină, prin schimbarea ce o face pocăinţa în sufletul păcătosului şi risipeşte atâta noian de păcate prin glasul bunătăţii Sale”[54].

19: şi de veţi vrea şi-Mi veţi da ascultare,

bunătăţile pământului veţi mânca.

Versetele 16-19 sunt citate ca îndemn la căinţă şi, totodată, drept încurajare pentru nevoitori[55].

Spune acestea „arătând că în puterea noastră stă şi alegerea şi îndepărtarea”[56].

„De vrei să te mântuieşti şi ţi-ai încredinţat sufletul şi nouă[57], să nu crezi gândului tău. Căci dracii seamănă, ca o sămânţă rea, cele rele în locul celor bune. Opreşte-te deci de a le urma şi vei afla calea lui Dumnezeu. Căci El Însuşi a spus: De voiţi şi de Mă veţi asculta, veţi mânca cele bune ale pământului. Deci atârnă de noi să mâncăm sau să nu mâncăm (cele bune)”[58].

20: Dar de nu veţi vrea şi nu-Mi veţi da ascultare,

de sabie veţi fi mâncaţi;

căci gura Domnului a grăit acestea.

„Cuvintele sabia vă va mânca nu înseamnă că cei ce nu vor da ascultare vor fi ucişi cu săbiile, ci sabia lui Dumnezeu este focul a cărui pradă vor deveni cei ce au ales să facă acele rele. Pentru aceasta zice sabia vă va mânca. Căci gura Domnului a vorbit acestea. Căci dacă ar fi vorbit despre sabia care taie şi ucide de îndată, nu ar mai fi zis vă va mânca”[59].

„Depinde, aşadar, de voinţa noastră să ducem o viaţă cinstită aşa cum şi Dumnezeu ne-o cere, dar nu ca şi cum aceasta ar fi numai din darul Lui şi nici al altcuiva din exterior sau, cum cred unii, din prescripţiile destinului, ci rămâne hotărâtoare contribuţia noastră”[60].  „Ca să vrea cineva ceea ce zice Acela care mustră şi, ascultând mustrarea, să se facă vrednic de făgăduinţele lui Dumnezeu, este nevoie de libera hotărâre a ascultătorului şi de consimţământul lui la cuvintele Celui ce mustră”[61].

Cât priveşte gura Domnului, aici şi în locuri similare, „a văzut [ori] a auzit se iau în înţeles duhovnicesc, ca să vorbesc după obiceiul Scripturii”[62].  „Gură a Lui care grăieşte vorbele negrăite nu este nimeni altul decât Însuşi Duhul cel Sfânt şi de-o-fiinţă, precum spune proorocul: Căci gura Domnului a grăit acestea, în loc de a spune Duhul Domnului a grăit acestea. Prin urmare, gură a lui Dumnezeu este Duhul Sfânt, iar vorbă şi cuvânt al Său este Fiul lui Dumnezeu”[63].

21: Cum a ajuns ea desfrânată,

cetatea cea plină de credincioşie,

Sionul, plină cândva de judecată, în care sălăşluia dreptatea,

iar acum… ucigaşii!

„Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, plină de judecată înseamnă plină de dreptate”[64].

22: Argintul tău n-are nici un preţ, cârciumarii tăi pun apă-n vin;

„După Teodoret al Cirului, Eusebiu de Cezareea şi Chiril al Alexandriei, acest verset se cere interpretat alegoric: argintarii şi cârciumarii sunt dascălii corupţi ai Evreilor, care strică legea dumnezeiască, amestecând-o cu propriile lor tradiţii sau interese”[65].

„Curvind deci şi nesocotind cu totul pe Mirele de sus şi duhovnicesc, [cetatea] s-a făcut hrană focului”[66].  „Căci a adormit în ea şi s-a pierdut dreptatea, adică Dumnezeu. Dar va primi pe ucigaşi, pe desfrânaţi, pe stricaţi, pe cei ce dau argint falsificat şi amestecă vinul cu apa”[67].  În cârciumarii care amestecă vinul cu apa s-au văzut şi preoţii care amestecă „Învăţătura care înveseleşte inima omului (cf. Psalmi 103,16) cu învăţătura cea multă, ieftină, josnică, fără putere şi răspândită în zadar, spre a câştiga ceva din vânzarea acestei învăţături falsificate”[68].

23: mai-marii tăi sunt răzvrătiţi mână-n mână cu hoţii,

se dau în vânt după mită şi umblă după foloase;

orfanului nu le iau apărarea, iar pricina văduvelor nu o iau în seamă.

24: Drept aceea, aşa zice Stăpânul, Domnul Atotţiitorul:

Vai vouă, puternici ai lui Israel,

că nu va înceta mânia Mea asupra celor potrivnici

şi judecată voi face asupra vrăjmaşilor Mei;

25: şi mâna Mi-o voi aduce peste tine

şi ca prin foc te voi curăţi;

pe cei răzvrătiţi îi voi da pieirii,

pe nelegiuiţi îi voi alunga de la tine

şi pe toţi trufaşii îi voi smeri;

„Dumnezeul [care este] foc consumă păcatele omeneşti, pe ele le mănâncă, pe ele le devorează, pe ele le mistuie”[69].  „Voind, dar, ca toţi cei care-L iubesc pe El să aibă parte de pocăinţă, i-a întărit prin voinţa Lui cea atotputernică”[70].

26: pe judecătorii tăi îi voi aşeza ca mai-nainte, şi pe sfetnicii tăi ca la-nceput.

După toate acestea vei fi numită Cetatea Dreptăţii,

credincioasa cetate-mamă, Sion.

„Nicăieri nu găsim în Scriptură că cetatea a fost numită Dreptate, ci totdeauna Ierusalim. Dar pentru că avea să ajungă cetate a dreptăţii prin schimbarea ei în mai bine, de aceea profetul a spus că se va numi aşa. Când se întâmplă un fapt care defineşte mai bine decât numele pe cel ce a săvârşit fapta sau pe cel care se bucură de rezultatele ei, atunci i se dă acelei persoane[71] chiar numele faptei săvârşite”[72].

27: Căci robimea ei va fi mântuită cu judecată şi cu milă.

„Dumnezeu a îndulcit dreptatea prin milă. Chiar dacă i-a pedepsit pe cei păcătoşi şi apoi i-a iertat în urma pocăinţei lor, mântuirea nu e rezultatul unei simple compensaţii, ci al milei dumnezeieşti”[73].

28: Dar nelegiuiţii şi păcătoşii împreună vor fi zdrobiţi,

iar cei ce L-au părăsit pe Domnul vor fi şi ei nimiciţi.

29: Că se vor ruşina de idolii lor în care le-a fost voia

şi le va crăpa obrazul de grădinile în care le-a fost pofta.

30: Că vor fi ca un molid în desfrunzire şi ca o grădină lipsită de apă;

Molid: „textual: terebint = arbore răşinos din care se extrage terebentina, frumos şi măreţ când înfloreşte, dar foarte urât când îi cade frunza. Următorul termen de comparaţie, grădinile, îl confirmă pe primul, în contextul versetului precedent, care face o aluzie transparentă la idolatria temporară a Israeliţilor, după modelul păgân, practicată în grădini şi crânguri sacre”[74].

31: tăria lor va fi ca puzderiile de câlţi, lucrările lor ca scânteile focului,

şi vor arde nelegiuiţii laolaltă cu păcătoşii, şi nu va fi cine să-i stingă.

O vestire a focului veşnic.

---

[1] ישעיה

[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 889

[3] Origen, Omilii la Evanghelia după Luca, XXI, 1

[4] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIX, 1

[5] BBVA, p. 889

[6] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 169,1-2

[7] Origen, Omilii la Levitic, XI, 3

[8] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, I, 37

[9] BBVA, p. 889

[10] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 77,4

[11] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, IX

[12] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, IV, 1

[13] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 212

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[15] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 78,2

[16] BBVA, p. 889

[17] Origen, Omilii la Levitic, VIII, 5

[18] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, II, 2

[19] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 7

[20] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXX, 8

[21] Bandajul învăţăturii mântuitoare.

[22] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 7

[23] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLI, 20

[24] Ava Dorotei, Felurite învăţături, I, 3

[25] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 35

[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 5

[27] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Noe şi corabia lui, 70

[28] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XI, 1

[29] Origen, Omilii la Levitic, II, 5

[30] BBVA, p. 889

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I

[32] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească, IV

[33] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXVII, 3

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 5

[35] Barnaba, Epistola, II, 4

[36] Barnaba, Epistola, XV, 8-9

[37] Cel drept sărbătoreşte neîncetat, stare la care sunt toţi chemaţi.

[38] Termenul ne pare exagerat, chiar dacă e extras din textul biblic; am opta pentru mustră.

[39] Origen, Omilii la Geneză, X, 3

[40] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[41] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[42] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, I

[43] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 36

[44] Cf. Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul Botez

[45] Origen, Omilii la Levitic, VI, 2

[46] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, I, 1

[47] Sf. Iustin Martirul, Apologia întâia, LXI

[48] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, XIII

[49] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[50] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege

[51] Sf. Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt catehetic, 40

[52] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[53] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[54] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[55] Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 40

[56] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 90,1

[57] Şi nouă: cel ce vorbeşte este duhovnicul.

[58] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 97

[59] Sf. Iustin Martirul, Apologia întâia, XLIV

[60] Origen, Despre principii, III, 1,6

[61] Origen, Contra lui Celsus, VI, 57

[62] Origen, Contra lui Celsus, VI, 62

[63] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursurile etice, 3

[64] BBVA, p. 890

[65] BBVA, p. 890

[66] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[67] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[68] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XLVI

[69] Origen, Omilii la Levitic, V, 3

[70] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, VIII, 4

[71] Sau acelui loc.

[72] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, V, 2

[73] BBVA, p. 890

[74] BBVA, p. 890

 

Comentarii la Apocalipsa – 22

CAPITOLUL 22 – Noul Ierusalim (continuare). Venirea lui Hristos.

 

1: Şi mi-a arătat un râu al apei vieţii, strălucitor ca de cristal, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului.

Râul „înseamnă undele dumnezeieşti ce le dăruiesc acelor fiinţe [Puterile cereşti, dar şi oamenii mutaţi la starea cea fericită – n. n.] o revărsare îmbelşugată şi abundentă şi o rodnicie de viaţă făcătoare”[1].  Pentru ca acest râu să înceapă de aici, credinciosul e îndemnat să caute străpungerea inimii: „Fiindcă [străpungerea] e un foc dumnezeiesc care destramă munţii şi stâncile (I Regi 19, 11), face netede toate (Luca 3, 5), le face raiuri şi preschimbă sufletele care-l primesc. Fiindcă în mijlocul acestora se face izvor ţâşnitor, apă a vieţii care izvorăşte şi curge pururea şi le udă din belşug, şi se scurge ca dintr-o cisternă peste cei de aproape şi peste cei de departe (Efeseni 2, 17) şi umple până peste margini sufletele care primesc cuvântul cu credinţă (Luca 8, 13 ş. a.)”[2].

2: În mijlocul pieţei [cetăţii], şi de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii, rodind de douăsprezece ori, dându-şi roada-n fiecare lună; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.

„Textul este nelămurit. Este un singur arbore al vieţii în mijlocul fluviului, care se desparte în mai multe braţe? Sunt mai mulţi arbori pe malul unui singur fluviu? E greu de spus”[3]. Oricum, în pomul vieţii a fost văzut Hristos.

„Prin întrupare, Dumnezeu însuşi Şi-a făcut din faţa omenească o faţă a Sa şi a dat tuturor feţelor, care intră în comuniune interioară cu ea, să se hrănească din pomul vieţii, care este El”[4].

După chipul lui Hristos, pomul vieţii, „dreptul se aseamănă cu pomii roditori”[5].  Dacă pomii sunt mai mulţi, ei „fac rod de douăsprezece ori pe an, adică rodesc neîncetat. Căci acolo nu va mai fi iarna păcatului, ca să silească pomii vieţii să-şi lepede frunzele, precum vedem că fac în viaţa aceasta. […] Frunzele pomului, adică ale Pomului Vieţii Hristos, închipuie cunoştinţele judecăţilor lui Dumnezeu […] aşa cum şi roadele lui închipuie cunoştinţa cea desăvârşită ce se va descoperi în veacul viitor. Şi frunzele acestea vor fi cu adevărat spre vindecare, adică spre curăţirea neştiinţei acelor neamuri care sunt mai jos în lucrarea faptelor bune”[6].

3: Şi nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului va fi într-însa, şi robii Săi I se vor închina.

„În cetate nu se vor mai afla oameni care, din cauza păcatului lor, să fie sub blestemul lui Dumnezeu”[7].  Robii Săi I se vor închina, adică „Îi vor sluji în calitate de preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos (vezi 20, 6), aducându-I jertfă de laudă”[8].

4: Şi ei Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

5: Şi noapte nu va mai fi; şi ei n-au nevoie de lumină de lampă sau de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor.

Hristos luminează pe cei ce s-au făcut una cu El. „În ei, aşadar, nu mai e noapte. […] [Aşa ajung] cei ce slujesc lui Dumnezeu şi în locul a toate L-au căutat numai pe Acela, L-au găsit numai pe El, L-au iubit numai pe El”[9].

6: Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate; şi Domnul, Dumnezeul duhurilor profeţilor, l-a trimis pe îngerul Său să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple-n curând.

7: Şi iată, Eu vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele profeţiei acestei cărţi!”

Aici e a şasea din cele şapte fericiri ale Apocalipsei.

„Alţi preoţi jertfeau pentru ei şi pentru poporul lor. Acesta, fiindcă n-a avut păcat să Se jertfească pentru Sine, S-a jertfit pentru toată lumea şi prin sângele Său a intrat în Biserică. Acesta este deci Preotul cel nou şi Jertfa cea nouă nu din lege, ci peste lege, apărător al lumii, lumină a veacului, care zice: Iată, vin!, şi a venit. Să ne apropiem de El, de Cel pe Care nu-L vedem cu ochii, dar Îl simţim cu inima”[10].

8: Şi eu, Ioan, sunt cel ce-am auzit şi-am văzut acestea. Şi când am auzit şi-am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.

9: Dar el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei ce păstrează cuvintele acestei cărţi. Lui Dumnezeu închină-te!”

„Îngerul din Apocalipsă îl opreşte pe Ioan, care voieşte să i se închine […]. Deci e propriu numai lui Dumnezeu să I se aducă închinare [adorare – n. n.]”[11].

10: Şi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele profeţiei acestei cărţi, căci vremea e aproape.

„În contrast cu pecetluirea de la 10, 4, de data aceasta cuvintele lui Dumnezeu trebuie puse la îndemâna tuturor, pentru ca oamenii să ştie ce-i aşteaptă şi să se pregătească”[12].

11: Cel ce-i nedrept, să mai nedreptăţească; cel ce-i spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt, să se mai sfinţească”.

Posibil înţeles al versetului: „timpul e prea scurt pentru ca să se mai poată schimba ceva; planul lui Dumnezeu se va împlini oricum”[13]. Sau: „aceste fraze arată că Ioan nutreşte slabe speranţe de penitenţă ale necredincioşilor”[14].

Cuvintele versetului sunt aplicate persecutorilor care, văzând tăria creştinilor, sporeau în ura lor (deşi au fost şi numeroase cazuri inverse, când răbdarea mucenicilor a impresionat pe privitori, făcându-i pe mulţi să se convertească): „Căci păgânii nu s-au ruşinat nici după ce au văzut c-au fost învinşi, pentru că ei nu mai aveau judecată omenească, ci s-au aprins şi mai cumplit decât o fiară. La rândul lor, şi guvernatorul şi poporul arătau faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură[15], ca să se plinească Scriptura: Cel nelegiuit să mai facă nelegiuiri, iar cel drept să fie şi mai drept. Şi, într-adevăr, pe cei ce au murit sufocaţi în temniţă păgânii i-au aruncat la câini, păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua, ca să nu fie careva înmormântat de noi. La vedere au fost lăsate numai resturile pe care le-au lăsat fiarele şi focul, fie bucăţi sfâşiate, fie resturi arse, pe când capetele şi trupurile sfârtecate care rămăseseră neîngropate, au fost păzite straşnic de ostaşi zile de-a rândul”[16].

12: „Iată, Eu vin curând, şi plata Mea este cu Mine, pentru ca fiecăruia să-i dau după cum îi este fapta.

„Versetele 12-16 exprimă cuvintele lui Iisus”[17].

„Trebuie deci să fim râvnitori spre facere de bine, că de la Dumnezeu sunt toate (Romani 11, 36). […] Ne îndeamnă, dar, să credem în El din toată inima şi să nu fim leneşi, nici trândavi spre tot lucrul bun”[18].

13: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.

„Alfa şi Omega arată că nimic nu e nesfârşit, în afară de Dumnezeu (Isaia 41, 4) şi că împărăţia şi puterea Lui sunt nesfârşite”[19].

14: Fericiţi cei care-şi spală veşmintele, pentru ca să aibă ei putere peste pomul vieţii şi prin porţi să intre-n cetate!

Cei care-şi spală veşmintele: „= cei ce le spală şi le înălbesc în sângele Mielului (vezi 7, 14)”[20].  E cea de-a şaptea fericire a Apocalipsei. „În 7, 14, cei care şi-au spălat hainele sunt cei care au ieşit din marea tulburare şi le-au făcut albe cu sângele Mielului. Chiar dacă toţi credincioşii sunt mântuiţi prin sângele Mielului (1, 5b), aici sunt proclamaţi fericiţi, în mod special, cei care au murit pentru credinţă (cf. 12, 11)”[21].

15: Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce iubesc şi lucrează minciuna!

„După toate probabilităţile, prin câini sunt desemnaţi pervertiţii erotici de orice fel, dar şi ereticii”[22].

Într-un anumit context istoric, cuvântul e aplicat (deşi se poate, evident, extinde la toţi vrăjmaşii lui Hristos) învăţătorilor iudeilor care, „părăsind cele cinstite şi voite de lege ca învechite şi învrednicindu-le de puţină preţuire, porunceau că ucenicii lor trebuie să se întemeieze pe învăţăturile şi poruncile lor omeneşti”[23]. Desigur, aici e o exagerare, însă, pe lângă învăţăturile Legii, se adăugau adeseori şi învăţături omeneşti, uneori fiind observate acestea cu mai mare acribie decât celelalte.

16: Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii”.

„De ce este nevoie, aşadar, să cercetez naşterea şi pieirea semnelor la al căror răsărit ţarinile nearate sunt spintecate de pluguri grele, iar la apusul lor se năruie holda bogată? O singură Stea îmi este prea de ajuns pentru toate, Steaua strălucitoare a dimineţii, la al cărei răsărit a fost semănată recolta nu de roade, ci de mucenici, când Rahila şi-a plâns copii săi (Ieremia 31, 15; Matei 2, 16-18), pentru ca, spălaţi cu lacrimile ei, să-i jertfească pentru Hristos. Apusul acestei Stele a înviat din morminte cele biruitoare, formate nu din surcele uscate, ci din morţi înviaţi”[24].

17: Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”  Şi cel ce aude, să zică: „Vino!”  Şi cel însetat să vină, cel ce vrea să primească-n dar apa vieţii.

Mireasa: „= Mireasa Mirelui (vezi 21, 9): Biserica lui Hristos, în Care este prezent şi lucrează Duhul Sfânt”[25].  Apa vieţii: „apa, care în Vechiul Testament este, mai presus de toate, simbol al vieţii, devine simbol al Duhului în Noul Testament”[26], adică tot simbol al vieţii, dar, de data aceasta, al vieţii celei veşnice.

18: Şi eu îi mărturisesc oricui ascultă cuvintele profeţiei acestei cărţi: Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta;

19: iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta.

Ereticii „să se înfricoşeze de acel vai menit celor care adaugă sau înlătură [părţi din Scriptură]!”[27]. Aici e un vai subînţeles, căci nu apare ca atare în text. Chiar dacă Sfântul Ioan s-a referit aici doar la scrierea sa, ulterior cuvântul a fost extins asupra întregii Sfinte Scripturi. La fel pune problema şi un autor de la finele celui de-al doilea veac, identificat de către unii cu episcopul Abercius de Ieropole; acesta, vorbind despre anume erezie, spune că a ezitat să compună o lucrare despre aceea, „nu atât că n-aş fi fost în stare să o combat şi să aduc o mărturie pentru adevăr, cât mai ales de frica şi de îngrijorarea că ar putea crede cineva că eu aş adăuga ceva nou la învăţătura Noului Testament şi a Evangheliei, faţă de care nimeni din cei care vor să se conducă după Evanghelia însăşi nu are voie nici să adauge, nici să elimine nimic”[28].

20: Cel ce mărturiseşte acestea, zice: „Da, vin curând”. – „Amin! Vino, Doamne Iisuse!”

            Da, vin curând: „Cuvintele lui Iisus, ca răspuns la chemarea Vino! din versetul 17. ♦  Amin! Vino, Doamne Iisuse!: Replica lui Ioan. Admirabil şi emoţionant final al Apocalipsei şi al Noului Testament”[29].

21: Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

Ultimul verset, „adresat Bisericilor cărora le-a fost adresată scrierea, reproduce obişnuita formulă de încheiere a epistolelor pauline şi soborniceşti”[30].

Fie ca venirea Mântuitorului Hristos în slavă să ne mute şi pe noi la veşnica existenţă fericită!

---

[1] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 9

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[3] NTEP, p. 771

[4] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 337

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 117, 4

[6] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XXI

[7] NTEP, p. 771

[8] BBVA, p. 1772

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXVII

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 19

[11] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, II, 23

[12] BBVA, p. 1773

[13] BBVA, p. 1773

[14] ICSS IX, p. 216 – În plus, am adăuga noi, în întreaga istorie, convertirile cele cu adevărat au fost rare.

[15] Fragmentul e dintr-o relatare alcătuită de către creştinii din Galia, care au scris Bisericilor din Asia şi Frigia despre persecuţiile prin care au trecut. Dintre martiri, sunt pomeniţi diaconul Sanctus din Vienne, Maturus, Attalus din Pergam, Blandina, Vivlida (adusă iniţial să acuze pe creştini dar care, sub tortură, şi-a mărturisit credinţa) episcopul Potin al Lyonului, Alexandru, medic de origine frigiană, Ponticus, fratele Blandinei, la care s-au adăugat şi alţii, care nu sunt nominalizaţi în document.

[16] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 1, 58-59 – Pentru echilibru, includem aici şi o altă relatare, deşi fără legătură directă cu Apocalipsa, spre a arăta că şi creştinii pot manifesta o cruzime similară cu a păgânilor, natura omenească fiind aceeaşi, atunci când apropierea de Hristos e doar una superficială: „Era în Alexandria o femeie pe nume Hipatia, fiică a filosofului Teon, atât de erudită, încât întrecea pe filosofii acelui timp, în şcoala platonică înfiinţată de Plotin devenind ea succesoarea acestuia, prin cursurile de filozofie pe care le ţinea. De aceea toţi veneau la ea, pentru încrederea pe care o aveau în cunoştinţele ei. Se ducea şi la judecători fără nici o sfială, alături de bărbaţii care o respectau pentru neprihana ei. Dar, împotriva acestei femei s-a aprins ura. Fiindcă se ducea adesea la Orest [prefectul Alexandriei, aflat în duşmănie cu Sfântul Chiril al Alexandriei – n. n.], oamenii Bisericii s-au pornit împotriva ei, bănuind-o că l-ar opri de la raporturi prieteneşti cu episcopul [Sf. Chiril]. Împinşi de aprigă fervoare, urmăritorii, în fruntea cărora era un citeţ numit Petru, au oprit-o pe când se întorcea [probabil, de la Orest – n. n.] şi, dând-o jos din vehicul, au dus-o cu sila până la biserica numită a lui Cezar, au dezbrăcat-o şi au ucis-o cu pietre. Apoi i-au sfâşiat trupul şi i l-au ars în locul care se numeşte Cinar. Această faptă a adus mare necaz lui Chiril şi Bisericii Alexandriei, căci omorurile şi crimele sunt străine creştinilor [cum s-a văzut, nu întotdeauna! – n. n.]. S-au petrecut acestea în al patrulea an al episcopatului lui Chiril, al zecelea consulat al lui Onorie şi al şaselea al lui Teodosie [anul 415], în luna martie, în Păresimi” – Casiodor, Istoria bisericească tripartită, XI, 12 (în volumul: Casiodor, Scrieri, Istoria bisericească tripartită, traducere de Liana şi Anca Manolache, introducere şi note de Ştefan Alexe, PSB 75, EIB, Bucureşti, 1998) – Casiodor citează textul de mai sus după Socrate, Istorii, VI, 15.  Desigur, acesta nu-i singurul exemplu de cruzime din istoria Bisericii.

[17] BBVA, p. 1773

[18] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXXIV, 2.4

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XXI

[20] BBVA, p. 1773

[21] ICSS IX, p. 217

[22] BBVA, p. 1773

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[24] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 11

[25] BBVA, p. 1773

[26] DS I, art. Apă, p. 111

[27] Tertulian, Împotriva lui Hermoghene, XXII, 3

[28] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 16, 3

[29] BBVA, p. 1773

[30] BBVA, p. 1773

Comentarii la Apocalipsa – 21

CAPITOLUL 21 – Cerul cel nou şi pământul cel nou. Noul Ierusalim.

 

1: Şi-am văzut un cer nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este.

Marea nu mai este: „Această afirmaţie scoate în evidenţă caracterul mitic, simbolic al mării, în Apocalipsa. Dispariţia mării echivalează cu închisoarea veşnică şi pedeapsa balaurului (Satana), al fiarei (Antihrist) şi al falsului profet (19, 20; 20, 10), la fel cu eliminarea Morţii şi a Hadesului (20, 14). Eliminarea mării este simbolul victoriei complete şi definitive a creaţiei asupra haosului, a vieţii asupra morţii”[1].

„Toate cele create, potrivit firii lor, sunt supuse stricăciunii şi prin urmare şi cerurile. Se ţin, însă, şi se conservă prin harul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeirea este prin fire fără de început şi fără de sfârşit; pentru aceea s-a şi spus: Acestea pier, iar Tu rămâi (Psalmi 101, 27). Totuşi, cerurile nu vor pieri complet”[2].

„El (Fiul) a pregătit noul pământ al luminii şi noul cer al Duhului (Sfânt); rezumând (voi zice): o lume nouă şi o împărăţie veşnică. Din pământul muritor şi întunecat al duhurilor răului unde sălăşluiesc gândurile lor, El (Fiul) va duce sufletele care L-au dobândit şi care L-au iubit într-un pământ al vieţii şi al luminii, unde sălăşluiesc Sfinţii. Într-acesta se vor stabili paşii, iar mintea şi gândurile acolo se vor plimba, fiindcă au fost mutaţi de la moarte la viaţa veşnică”[3].

E aici şi o chemare la contemplarea realităţilor duhovniceşti: „Când avem mintea lui Hristos (I Corinteni 3, 16) şi ochi duhovniceşti, tu te întorci iarăşi înapoi, ca să trăieşti sub stihiile acestei lumi ca învăţătoare? Ce zici? Noi care aşteptăm cer nou şi pământ nou potrivit făgăduinţei, nu vom înţelege şi nu vom slăvi pe Dumnezeu din acelea în chip supralumesc, ci Îl vom cunoaşte numai din lumea aceasta veche şi schimbăcioasă? Ba nu numai schimbăcioasă, ci şi stricăcioasă. Căci numind-o pe aceea nouă, a arătat-o, pe aceasta, veche. Iar tot ce se învecheşte şi îmbătrâneşte merge spre pieire”[4].

2: Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă-mpodobită pentru mirele ei.

„Această viziune a mântuirii a fost scrisă într-o epocă în care Ierusalimul istoric fusese distrus de curând şi de către o persoană care nu se găsea în mediul său într-o cetate, oricare ar fi fost contextul său [al cetăţii] cultural. Viziunea […] nu aşteaptă o reconstrucţie istorică. Cetatea este descrisă ca soţia Mielului (v. 9); este, deci, un simbol al unirii eshatologice a credincioşilor cu Domnul lor”[5].

De aici, inspiraţia pentru o viziune a lui Herma: „Iată m-a întâlnit o fecioară împodobită, ca şi cum ar fi ieşit din cămara de nuntă; era toată îmbrăcată în alb, cu încălţăminte albă; acoperită până la frunte şi pe cap avea o bonetă; părul capului îi era alb. Ştiam din vedeniile de mai înainte că este Biserica şi m-am bucurat mult”[6]. Înaintea acestei viziuni apare o fiară, inspirată, în parte, tot din Apocalipsă.

3: Şi-am auzit venind din tron un glas puternic care zicea: „Iată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii; şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei.

Aici, o precizare: „Trebuie să se ştie că prin botez ne tăiem împrejur de tot acoperământul de la naştere, adică de păcat, şi devenim Israeliţi duhovniceşti şi poporul lui Dumnezeu”[7]. Nu trebuie însă înţeles că, prin primirea Botezului, rămânem în acest popor indiferent ce am face după aceea…

4: Şi El va şterge toată lacrima din ochii lor; şi moarte nu va mai fi; nici bocet, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi lucruri au trecut”.

„Cele dintâi au trecut: este lumea dintâi, care din cauza păcatului se afla sub blestemul lui Dumnezeu. Odată cu înfăptuirea răscumpărării definitive, această lume este curăţită, liberată de osânda care apăsa asupra ei din cauza osândei omului”[8].

„Eternitatea este solidară cu timpul, fără să se confunde cu el. Eternitatea este obârşia şi perspectiva timpului şi forţa care mişcă timpul spre ea. La sfârşit, eternitatea va covârşi timpul, îi va da calitatea ei. Atunci nu va mai fi timp (10, 6), pentru că noi nu vom mai avea în noi decât iubirea. […] Atunci Dumnezeu va usca lacrimile celor ce vor fi deplin cu El şi în El”[9].

Prin lucrarea lui Hristos (s-a înfăptuit ca) „şarpele cel plin de vicleşug de la început şi îngerii care s-au asemănat lui să fie nimiciţi (I Ioan 3, 8) şi moartea să fie dispreţuită şi ca la cea de a doua venire a lui Hristos însuşi să înceteze cu desăvârşire, pentru cei care au crezut în El şi au trăit într-un chip bineplăcut Lui şi ca apoi să nu mai existe [moartea – n. n.], iar atunci când unii vor fi trimişi ca să fie pedepsiţi la judecata şi la condamnarea focului celui neîncetat, ceilalţi să fie laolaltă în nepătimire, în nestricăciune, în lipsă de durere şi în nemurire”[10].

El va şterge toată lacrima din ochii lor: această lucrare, însă, începe chiar de aici: „Omoară păcatul, şi lacrima îndurerată a ochilor sensibili va fi de prisos. Căci nu e nevoie de brici unde nu e rană. Nu era în Adam lacrima înainte de călcarea poruncii, precum nu va fi nici după înviere, când va fi încetat păcatul, dacă acolo nu va fi nici durere, nici întristare, nici suspin”[11].

5: Şi Cel ce şedea pe tron a zis: „Iată, Eu le fac pe toate noi”. Şi a zis: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate”.

Vrednice de crezare şi adevărate se poate citi şi „credincioase faţă de propriul lor adevăr”[12].

Hristos, ca unul ce nu e supus legilor creaţiei şi Care S-a făcut începătură a învierii şi a restaurat (reînnoit) omul „trebuia să fie […] începutul creaţiei celei noi. Căci Cel ce s-a coborât pentru noi până la noi, toate le-a făcut noi”[13]. Se cuvinte ca fiecare să-I ceară această reînnoire: „Călăuză a celor vii, fii Cel ce îndreaptă gândul meu spre Tine şi deschide înaintea gândurilor mele uşa cugetării mele la Tine. Tu, Care le-ai făcut noi pe toate, înnoieşte-mă cu cunoaşterea Ta şi pune în mişcare înlăuntrul inimii mele adevărata Ta nădejde. […] Tu, Care le faci noi pe toate, înnoieşte-mă făcându-mă să simt nădejdea Ta. Bucurie a creaţiei, învredniceşte-mă de bucuria ce se mişcă dincolo de trup şi care se primeşte în liniştea sufletului. Îngroapă în mădularele mele focul iubirii Tale. Pune în inima mea temeliile minunării de Tine. Leagă mişcările mele lăuntrice cu tăcerea cunoaşterii Tale, întrucât aceasta e cu desăvârşire mută. Învredniceşte-mă să Te văd cu ochi mai lăuntrici decât ochii larg deschişi”[14].

6: Şi mi-a zis: „S-a făcut! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce însetează, Eu în dar îi voi da să bea din izvorul apei vieţii.

„Cuvântul este izvorul vieţii, care curge cu tărie”[15], „izvor din care cei ce beau nu vor mai înseta niciodată, care ţâşneşte apă înzecit şi pe cei ce beau din el îi face nemuritori”[16].  „Cuvântul este numit Alfa şi Omega pentru că El este singurul al Cărui sfârşit este şi început, Care sfârşeşte iarăşi în locul din care Şi-a avut începutul, în Care nu este deloc nici o întrerupere. De aceea, a crede în El şi a crede prin El înseamnă a ajunge la unitate, înseamnă a fi unit în chip nedespărţit cu El; a nu crede în El înseamnă îndoială, depărtare, împărţire”[17]. Cuvântul, sau Hristos, are mulţime de aspecte: „Tu, Hristoase, eşti Împărăţia cerurilor (Matei 5, 5), Tu eşti pământul celor blânzi, Tu eşti verdeaţa raiului, Tu eşti cămara de nuntă dumnezeiască, Tu eşti patul de nuntă cel negrăit, Tu eşti masa tuturor, Tu eşti pâinea vieţii (Ioan 6, 35), Tu eşti băutura cea nouă, Tu eşti vasul cu apă, Tu şi apa vieţii, Tu şi candela nestinsă pentru fiecare din sfinţi, Tu şi haina, cununa şi Cel ce împarte cununile, Tu şi bucuria şi ruşinarea, Tu, hrana şi slava, Tu şi veselia, Tu şi fericirea”[18].

7: Biruitorul va moşteni acestea şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu.

Ne facem fii ai Tatălui prin unirea cu Fiul.

8: Cât despre cei fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori şi-nchinători la idoli şi toţi cei mincinoşi, partea lor este-n iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua”.

Cei amintiţi aici (ca şi la 21, 27; 22, 15; Ioan 8, 44) „sunt oamenii care, prin cuvântul şi fapta lor, luptă împotriva adevărului”[19].

„Moartea sufletului este înstrăinarea de viaţa în Dumnezeu. Şi aceasta e moartea cea cu adevărat cumplită. Iar cea de după aceea, adică [moartea] trupului, e atotdorită. Căci e un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. De ea se vor lipsi, vai, ceata celor osândiţi la judecata viitoare[20]. Căci celor ce nu s-au folosit bine de talantul harului dumnezeiesc, dat de Dumnezeu, le rămâne o înviere unită în veci cu acea a doua moarte, cum ne-a descoperit Ioan în Apocalipsă, care e mai rea ca moartea. Iar dacă aceia trăiesc fără moarte şi în acelaşi timp sunt morţi, sunt mulţi care trăiesc şi aici morţi, cum a arătat Domnul vieţii şi al morţii (Matei 8, 22). Există deci şi o moarte a sufletului, măcar că după fire acesta rămâne nemuritor. Cum va trăi, deci, împărtăşindu-se [doar] de viaţa creată? El e mai degrabă mort, trăind această viaţă. Deci trebuie să se împărtăşească, dacă vrea să învie la o viaţă mai înaltă, de viaţa  nemuritoare, de aceea care nu se desparte de Duhul”[21].  Sufletul depărtat de Dumnezeu şi cufundat în simţualitate este mort, încă de aici. De va trece dincolo în această stare, unde poftele nu pot fi satisfăcute, va suferi veşnic de această sfâşiere.

9: Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe pline cu cele şapte plăgi, cele din urmă, şi a grăit către mine, zicând: „Vino, am să-ţi arăt Mireasa, Femeia Mielului”.

10: Şi-n duh m-a dus pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,

În duh: apostolul vede tainele cereşti în stare de extaz. Astfel i se arată noul Ierusalim, cetatea cea sfântă, prezentat în cele ce urmează. „Prin muntele mare arată viaţa sfinţilor cea înaltă şi mai presus de lume, în care femeia Mielului, Ierusalimul cel de sus, se va înfrumuseţa şi se va proslăvi de la Dumnezeu”[22].

„Descrierea de mai jos [versetele 11-23], cu toate detaliile ei simbolice, creează imaginea unui spaţiu plin de măreţie, frumuseţe, culoare, puritate, fineţe şi transparenţă”[23]:

11: având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de mare preţ, a pietrei de iaspis cristalin.

12: Şi avea zid mare şi înalt; şi avea douăsprezece porţi; iar la porţi, doisprezece îngeri; şi nume scrise deasupra, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

„Tabloul e dominat de numărul 12 ca atare, de multiplul său (v. 16) sau de pătratul său (v. 17). Simbolul este acela al noului Israel, Biserica lui Hristos, împărăţia lui Dumnezeu”[24].

„Zidul cel mare şi înalt al Bisericii, care păzeşte cele ce sunt în cetate, este Hristos, iar cele 12 porţi sunt Sfinţii Apostoli, prin care am primit aducerea şi intrarea la Tatăl”[25].

13: Şi spre răsărit, trei porţi; şi spre miazănoapte, trei porţi; şi spre miazăzi, trei porţi; şi spre apus, trei porţi.

„Cei patru pereţi ai zidului şi întreita arătare a porţilor închipuie cunoştinţa Sfintei Treimi Celei închinate în patru părţi ale lumii, pe care am luat-o din închinarea Crucii celei de viaţă făcătoare”[26].

14: Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie; şi pe ele, douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

„După spusa Apostolului [Pavel] (Efeseni 2, 19-20), temeliile zidului sunt dumnezeieştii Apostoli, pe care este zidită Biserica lui Hristos”[27].

15: Şi cel care vorbea cu mine avea o măsură, o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile şi zidul ei.

„Uneltele (geometrice) de măsurare şi ziditoare arată puterea [fiinţelor cereşti] de întemeiere, de clădire şi de desăvârşire şi toate celelalte ale grijii de înălţare şi întoarcere a fiinţelor din a doua treaptă”[28].

16: Şi cetatea era în patru colţuri; şi lungimea ei este tot atât cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.

Lungimea, lărgimea şi înălţimea sunt egale, „ceea ce înseamnă un cub, simbol al perfecţiunii”[29]. Semnificaţia pătratului e asemănătoare: „la Grecii din vechime, pătratul era întruchiparea desăvârşirii”[30].  „Pătrat al pătratului, [cubul] are, în cadrul volumelor, aceeaşi semnificaţie ca şi pătratul în cadrul suprafeţelor, simbolizând lumea materială şi ansamblul celor patru elemente. Datorită poziţiei sale solide, a fost luat drept simbolul stabilităţii; din acest motiv, el se află adesea la baza tronurilor. Într-un sens mistic, cubul a fost considerat simbolul înţelepciunii, al adevărului şi al perfecţiunii morale. El este modelul Ierusalimului viitor, promis de Apocalipsă, care are trei dimensiuni identice”[31].

17: Şi i-a măsurat şi zidul: o sută patruzeci şi patru de coţi, măsură a unui om, adică a unui înger.

„Îngerul foloseşte aceeaşi măsură ca şi omul”[32]. O sută patruzeci şi patru este pătratul numărului 12.  „Dar nu se măsurau decât numere simbolice, în sine foarte puţin cantitative. […] Tot ceea ce [îngerul] măsoară, oraş, porţi, decoruri, locuitori, este înţeles într-un sens simbolic. Nou şi frumos exemplu de coexistenţă a profanului şi-a sacrului în discursul şi decontul omenesc”[33].

„Măsura grosimii zidului este de 144 de coţi, adică de douăsprezece ori 12. Numărul acesta arată învăţătura celor 12 Apostoli”[34].

18: Şi plasma zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat asemenea sticlei curate.

„Iaspis: aceasta arată viaţa sfinţilor [care] este pururea verde şi neveştejită, ca iaspisul […]. Iar aurul cel curat ca sticla închipuie viaţa cea luminată, scumpă şi strălucitoare a locuitorilor ei”[35].

19: Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia temelie este de iaspis; a doua, de safir; a treia, de calcedoniu; a patra, de smarald;

20: a cincea, de sardoniu; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopras; a unsprezecea, de iachint; a douăsprezecea, de ametist.

„Cele douăsprezece fundamente sunt împodobite cu douăsprezece pietre preţioase, care corespundeau celor douăsprezece pietre care împodobeau pectoralul marelui preot [Ieşirea 28, 17-21]. Pe vremea lui Ioan, aceste pietre erau asociate celor douăsprezece constelaţii ale zodiacului. Totuşi, ele sunt indicate aici în ordine inversă. Inversiunea nu înseamnă în mod necesar că Ioan respingea credinţele curente în ceea ce priveşte fenomenele astrale, dar lasă să înţelegem că trebuie reinterpretate”[36].

Urmând Sfântului Epifanie, Sfântul Andrei al Cezareii atribuie fiecare piatră scumpă câte unui Apostol, astfel:

Iaspis – Sfântul Petru, pentru dragostea sa cea veşnic verde [proaspătă] faţă de Hristos;

Safir – Sfântul Pavel, cel făcut precum azurul prin răpirea la al treilea cer;

Calcedoniu – Sfântul Andrei, ca acela ce a fost aprins cu focul Duhului[37];

Smarald – Sfântul Ioan, pentru frumuseţea şi lumina propovăduirii sale;

Sardoniu – Sfântul Iacov (explicaţie destul de neconvingătoare, legată de moartea sa pentru Hristos, apropiată de unghia omului, care se taie fără durere);

Sardiu – Sfântul Filip, ca acela luminat de focul Duhului (sardiul fiind roşu);

Hrisolit – Sfântul Vartolomeu, cel strălucit cu multe feluri de bunătăţi, asemenea aurului;

Beril – Sfântul Toma; având chipul mării, berilul aminteşte de lunga călătorie pe mare a Apostolului, până în India[38];

Topaz – Sfântul Matei, cel aprins de dragoste pentru Hristos, pe care L-a mărturisit cu sângele său;

Hrisopras – Sfântul Iuda Tadeu; numele pietrei e derivat de la  χρυσός (= aur), arătând strălucirea propovăduirii sale;

Iachint – Sfântul Simon Zilotul; albastrul în chipul văzduhului al pietrei închipuie râvna acestuia după înţelepciunea cerească;

Ametist – Sfântul Matias; fiind roşul ca focul, ametistul aminteşte de Pogorârea Duhului la Cincizecime peste Matias, cel ce a luat locul lui Iuda Iscarioteanul[39].

21: Şi cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare: fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, ca de sticlă străvezie.

În descrierea Ierusalimului ceresc, revine numărul 12, uneori amplificat de multipli ai săi: „Simbolismul acestui număr este extrem de bogat în creştinism. Combinarea dintre patru, numărul liniilor spaţiale, şi trei, numărul timpului sacru ce măsoară crearea-recreare dă doisprezece, numărul lumii desăvârşite; doisprezece este numărul Ierusalimului ceresc (cu 12 porţi, 12 apostoli, 12 pietre de temelie etc.); este numărul ciclului liturgic, al anului de douăsprezece luni şi al expresiei cosmice a acestuia, zodiacul. Într-un sens mai mistic, numărul trei se leagă de Treime, numărul patru de creaţie, dar simbolismul numărului doisprezece rămâne acelaşi; o desăvârşire a creatului pământesc, prin absorbirea lui în increatul dumnezeiesc. […] Ierusalimul ceresc din Apocalipsă are douăsprezece porţi pe care sunt scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, iar zidul lui are douăsprezece pietre de temelie, pe care sunt numele celor doisprezece apostoli. Femeia din Apocalipsă (12, 2) poartă pe cap o cunună din douăsprezece stele. Cât despre credincioşii de la sfârşitul timpurilor, aceştia sunt 144 000, câte 12 000 pentru fiecare din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (7, 4-8; 14, 1). Tot astfel, cetatea viitoare, cea de aur curat, care stă pe douăsprezece pietre de temelie purtând fiecare numele unui apostol, descrie un cub cu latura de douăsprezece mii de stadii, iar zidul ei de jasp are o sută patruzeci şi patru de coţi. Numărul simbolic înmulţeşte cu o mie – simbolul mulţimii) cifra însăşi a lui Israel (12), a vechiului şi a noului popor ales. Numărul credincioşilor, de 144 000, pătratul lui 12 înmulţit cu 1000, simbolizează mulţimea credincioşilor întru Hristos. Paul Claudel a proslăvit acest [număr]: O sută patruzeci şi patru reprezintă de douăsprezece ori doisprezece; doisprezece înseamnă trei înmulţit cu patru, pătratul înmulţit cu triunghiul. Doisprezece este rădăcina sferei, [numărul] desăvârşirii. De douăsprezece ori doisprezece este desăvârşirea înmulţită cu ea însăşi, desăvârşirea la cub, deplinătatea ce exclude orice în afară de sine însăşi, paradisul geometric… [Numărul] doisprezece va reprezenta Biserica, Biserica triumfătoare la capătul celor două faze, de luptă şi de pătimire”[40].  Cât despre pietrele preţioase amintite, acestea „simbolizează trecerea de la opac la translucid şi, în sens spiritual, de la întuneric la lumină, de la imperfecţiune la desăvârşire. Astfel, noul Ierusalim este tot înveşmântat în nestemate […]. Asta înseamnă că, în acest nou univers, toate condiţiile şi toate nivelurile de existenţă vor fi suferit o prefacere radicală, în sensul unei desăvârşiri fără egal pe pământ şi de natură exclusiv luminoasă sau spirituală”[41].

„Am primit, prin tradiţie, că Ierusalimul cel de sus a fost zidit cu pietre sfinte; şi tot din tradiţie ştim că cele douăsprezece porţi ale cetăţii cereşti, asemănătoare pietrelor preţioase, arată acoperit însemnatul har al glasului apostolic. Pe pietrele cele scumpe sunt aşezate culorile, iar aceste culori sunt preţioase; restul este lăsat la o parte ca materie pământeană. Cetatea sfinţilor, construită duhovniceşte, este zidită simbolic, pe bună dreptate, din aceste pietre. Pe lângă strălucirea cea de neimitat a pietrelor, Scriptura s-a gândit şi la strălucirea Duhului, strălucire neîntinată şi sfântă a fiinţei Sale”[42].  Acestea sunt, desigur, adaptări pentru înţelegerea omenească: „Când e vorba de ţinuturile de deasupra cerurilor şi de prototipurile de acolo ale lucrurilor de pe pământ, despre Ierusalim, căruia îi spunem şi Ierusalimul cel de sus şi muntele ceresc al Sionului (14, 1), despre cetatea Dumnezeului celui viu, cea de deasupra lumii, în care prăznuiesc pe Ziditorul lor şi Stăpânul lumii întregi prin teologhisiri negrăite şi neajunse de mintea noastră mii de cete îngereşti şi o Biserică a celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri (Evrei 12, 22-23), nici un muritor nu e în stare să-l cânte cum s-ar cuveni[43], căci ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9)”[44].

22: Dar templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este templul ei, precum şi Mielul.

Templu n-am văzut în ea: „în împărăţia finală a lui Dumnezeu nu mai e nevoie de ritualuri şi jertfe. ♦  Domnul… precum şi Mielul: asociere intimă şi de egalitate între Iisus Hristos şi Dumnezeu-Tatăl; Ei alcătuiesc unul şi acelaşi templu ceresc şi împărtăşesc unul şi acelaşi tron (vezi 12, 3)”[45].  „Apocalipsa a fost scrisă după distrugerea Templului din Ierusalim. În 3, 12 există deja o aluzie că Templul istoric, pământesc, nu are o importanţă definitivă în sine. Continuă să aibă importanţă, însă, ca simbol al strânsei relaţii de prietenie între umanitate şi Dumnezeu”[46].

„La ce foloseşte biserica [templul] celui ce-L are ca lăcaş şi acoperiş pe Dumnezeu?”[47].

23: Şi cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.

Dacă acea zi veşnică urmează beznei veacului acestuia, e şi situaţia inversă, pentru păcătoşii condamnaţi, ce vor avea parte de o stare „ca o noapte care urmează după zi, ca întunericul după lumină, ca doliul după ziua de petrecere”[48].

24: Şi neamurile vor umbla-n lumina ei, şi-mpăraţii pământului într-însa îşi vor aduce slava.

„Ziua în care va apărea acel Soare va fi ziua Domnului prin excelenţă, ziua luminii neînserate. El însuşi va fi acea zi, pentru că El este lumina ei. Toate vor umbla în lumina lui Hristos”[49].

Cititorul e chemat în această lumină neînserată: „Urcă-te în finicul biruinţei, biruie veacul, ca să fii la înălţimea Cuvântului. Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşează înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele, sau soarele, sau luna, ci Însuşi Domnul e lumina, care luminează toată cetatea”[50].

25: Şi niciodată porţile ei nu se vor închide ziua, căci noapte acolo nu va mai fi.

„Urmând a avea în împărăţia lui Dumnezeu numai zi, fără intervenţia nopţii, să veghem şi noaptea ca şi ziua, având a ne ruga totdeauna şi a aduce mulţumire lui Dumnezeu în cer, să nu încetăm nici aici pe pământ de a-L ruga şi a-I aduce mulţumiri”[51].

26: Şi-ntru ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor.

Aici, o traducere diferită permită o altă punere a accentului: „Şi neamurile vor umbla în lumina făcliei Mielului şi vor aduce în cetatea Mielului odoarele şi comorile lor. În felul acesta, aşteptarea judecăţii universale e un factor important de stimulare a creaţiei în lume, de participare a fiecăruia la opera comună dată ei de Dumnezeu, pentru a face transparent pe Dumnezeu în relaţiile dintre semeni şi în cadrul creaţiei”[52].

27: Şi-n ea niciodată nimic întinat nu va intra, şi nici cel ce meştereşte urâciunea şi minciuna, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.

„În Apocalipsă, cerul este locuinţa lui Dumnezeu, mod simbolic de a semnifica distincţia dintre Creator şi creaţia Sa. Cerul intră astfel în sistemul de relaţii dintre Dumnezeu şi oameni. Când aceste relaţii se schimbă, după [întruparea] mântuitoare de exemplu, sistemul se modifică şi el complet şi se poate vorbi de un cer nou. […] Noul cer simbolizează aici reînnoirea universală, care inaugurează epoca mesianică. Legăturile creaţiei cu Dumnezeul ei sunt modificate în totalitate”[53].  „În descrierea din Apocalipsă, Ierusalimul simbolizează noua ordine care avea să înlocuiască lumea actuală la sfârşitul veacurilor. El reprezintă nu paradisul tradiţional, ci, dimpotrivă, tot ceea ce este mai presus de orice tradiţie: noul absolut. […] Trebuie insistat asupra formei pătrate a Ierusalimului ceresc, care îl distinge de Raiul pământesc, reprezentat de obicei ca fiind de formă rotundă: căci acesta era cerul pe pământ, în timp ce noul Ierusalim este pământul în cer. Formele circulare se raportează la cer, cele pătrate la pământ. Transmutarea universului, reprezentat de noul Ierusalim, nu este o întoarcere la un trecut idilic, ci o proiecţie într-un viitor fără precedent”[54].

Lucru vrednic de laudă este să ne rugăm pentru aproapele, spre a nu fi el şters din cartea vieţii: „acopere-i cu dreapta Ta, călăuzeşte-i la limanul voii Tale şi scrie numele lor în cartea Ta”[55].  Căci „de tainele unei asemenea slave ne-ai apropiat prin Fiul Tău iubit. Căci ne-ai apropiat de picioarele muntelui credinţei (Deuteronom 4, 11; Evrei 12, 22), unde locuiesc cele nouă cete ale sălaşurilor fiinţelor spirituale şi deasupra cărora e zidirea cetăţii sfinte, [Ierusalimul de sus]”[56].

---

[1] ICSS IX, p. 211

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 6

[3] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XII, G – 1

[4] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 45

[5] ICSS IX, p. 211

[6] Herma, Păstorul, 23, 1-2

[7] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 10

[8] NTEP, p. 769

[9] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, p. 198

[10] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I, 45

[11] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 46

[12] BBVA, p. 1771

[13] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 29

[14] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, 7, 20.33

[15] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 45, 2

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XX

[17] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 157, 1-2

[18] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, I

[19] NTEP, p. 769

[20] Nu în sensul că nu vor cunoaşte moartea trupească, ci în acela că n-o vor putea depăşi, cum se arată mai departe.

[21] Sf. Grigorie Palama, Despre împărtăşirea dumnezeiască, 8

[22] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[23] BBVA, p. 1772

[24] BBVA, p. 1772

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[27] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[28] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 5

[29] BBVA, p. 1772

[30] NTEP, p. 770

[31] DS I, art. Cub, p. 406

[32] BBVA, p. 1772

[33] DS II, art. Măsură, p. 287

[34] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[35] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[36] ICSS IX, p. 213

[37] Apropiindu-se calcedoniul de cărbune.

[38] Ne-a părut forţată apropierea.

[39] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX – spre a face loc în această înşiruire Sfântului Pavel, a fost omis Sfântul Iacov al lui Alfeu (sau acesta se înţelege contopit cu celălalt Iacov, al lui Zevedei, fratele lui Ioan). Şi în pictura iconostaselor se face frecvent această mutaţie (alteori este omis Sfântul Matias, dar sunt şi cazuri în care nu apare Sfântul Pavel, numărul Apostolilor trebuind să rămână acela de 12).

[40] DS I, art. Doisprezece, p. 454

[41] DS III, art. Piatră, p. 87

[42] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 119, 1-2

[43] Sau, oricum, nu pe înţelesul celor ce n-au avut parte de experienţe similare.

[44] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, X, IV, 70

[45] BBVA, p. 1772

[46] ICSS IX, pp. 213-214

[47] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[48] Sf. Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui Origen, XVII

[49] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 393

[50] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXIX, 20

[51] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, XXXV

[52] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 364 – Autorul se referă explicit la creaţia artistică (atunci când aceasta nu e despărţită de sacru), exemplificând cu Voroneţul, domurile Occidentului şi simfoniile lui Beethoven. Noi, chiar în momentul de faţă, ne-am gândi la operele lui Rimski-Korsakov… Desigur, exemplele au fost alese în funcţie de notorietatea lor, lucrarea nedorindu-se una de critică de artă. Oricum, se înţelege că creaţia umană din istorie are, într-un fel, şi o prelungire eshatologică.

[53] DS I, art. Cer, p. 288

[54] DS II, art. Ierusalim, p. 143

[55] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 187

[56] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, 7, 16

Comentarii la Apocalipsa – 20

CAPITOLUL 20 – Mia şi miile de ani. Înfrângerea Satanei. Judecata la marele tron alb.

 

1: Şi-am văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui.

2: Şi l-a prins pe Balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pe o mie de ani.

O mie de ani: „ca în tot cuprinsul Apocalipsei, există cifre şi numere cu valoare simbolică […], care nu exprimă cantităţi sau raporturi determinate. Numărul 1000 simbolizează o perioadă foarte lungă sau o cantitate foarte mare (aşa cum o foloseşte şi limbajul popular în expresiile: Să trăieşti o mie de ani!, sau: Ţi-am spus-o de o mie de ori). Că este aşa – şi aplicând o traducere foarte riguroasă – o dovedeşte faptul că în versetele 3, 5, 6 şi 7 textul original grecesc foloseşte expresia ta hilia eti[1] = miile de ani, un plural care nu mai lasă loc la îndoieli. Interpretarea literală – ca şi traducerile neglijente – au dat naştere multor confuzii şi rătăciri, precum vechiul hiliasm şi mai noul milenarism”[2].  L-a legat: „pentru că balaurul  este simbolul haosului şi al sterilităţii, înlănţuirea sa semnifică ordinea creativă şi fertilitatea. Semnifica şi o amânare a atacului [asupra] naţiunilor (v. 3)”[3].

3: Şi l-a aruncat în adânc; şi pe acesta l-a închis şi l-a pecetluit deasupră-i, pentru ca el să nu mai amăgească popoarele, până ce miile de ani se vor sfârşi. După aceea el trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

„Aici [vv. 1-3] vorbeşte de surparea şi pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpânului, când Hristos l-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. […] Iar lanţ, după cunoştinţa noastră, numeşte puterea cu care l-a legat […]. Iar mia de ani cât va fi [diavolul] legat nu putem şti cât este cu numărul”[4].

4: Şi-am văzut tronuri; şi ei s-au aşezat pe ele; şi li s-a dat lor putere să judece; şi-am văzut sufletele celor descăpăţânaţi din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi care nu i s-au închinat Fiarei şi nici chipului ei şi semnul ei nu l-au primit pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

Şi ei s-au aşezat pe ele: „subiectul propoziţiei nu este precizat. Acesta se poate referi fie numai la cei doisprezece apostoli (Matei 19, 28), fie la ei şi la cei menţionaţi în continuarea versetului, potrivit aserţiunii că sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2-3)”[5]. Versetul descrie „prima judecată; a doua judecată, cea universală, este descrisă în 20, 11-15”[6]. Mia de ani a fost văzută fie ca o vieţuire terestră a sfinţilor (hiliasmul), fie, simbolic, ca referindu-se la realităţi eshatologice. „Origen şi Augustin vor interpreta fragmentul în sens spiritual, şi nu istoric. Augustin a legat înlănţuirea Satanei cu viaţa lui Iisus şi împărăţia de mii de ani cu timpul Bisericii (De civitate Dei, 20, 1-9)”[7].

„Sfinţilor Apostoli li s-au dat scaune de învăţătură, prin care s-au luminat neamurile. Şi, după dumnezeiasca făgăduinţă (Luca 22, 30), li se vor da şi în veacul cel viitor, spre osândirea celor ce au lepădat propovăduirea Evangheliei”[8].

5: Ceilalţi morţi nu învie până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi.

„Expresia nu învie arată întunericul şi starea de chin în care se află sufletele păcătoşilor […] după moartea trupească”[9].

6: Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a doua nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani.

A cincea fericire a Apocalipsei. Ei vor fi preoţi: „rolul sacerdotal este important în împărăţia mesianică, dar nu în noul Ierusalim (cf. 22, 5)”[10].

„Din Dumnezeiasca Scriptură învăţăm că sunt două vieţi şi două morţi. Este viaţa cea dintâi, în trupul cel trecător după călcarea poruncii [de către protopărinţi]. A doua este viaţa veşnică, cea făgăduită sfinţilor. Iar morţi sunt tot două: una trupească, trecătoare, ce se va face pentru răsplătirea păcatelor; şi alta veşnică[11], ce este focul gheenei. […] [Sunt şi două învieri]: învierea cea dintâi este învierea din faptele cele moarte, iar cea de a doua este aducerea din stricăciunea trupului la nestricăciune. Învierea dintâi e atunci când se trece de la păcat la faptele în Duhul, iar învierea a doua va fi la sfârşitul lumii”[12].

7: Şi când se vor sfârşi miile de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea lui.

De fapt, în întreaga istorie, diavolul luptă împotriva Bisericii, perioadele de prigoană deschisă alternând cu cele de acalmie (când apar, însă, alte forme de luptă, cum ar fi ereziile sau indiferentismul).  Va fi însă un timp când puterile sale se vor amplifica, din îngăduinţa divină.

8: Şi va ieşi să amăgească neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării…

Cele patru colţuri ale pământului: „pământul era pentru cei din vechime în formă de pătrat (vezi 7, 1). ♦ Gog şi Magog: În Vechiul Testament, Gog este un descendent din Ruben (I Paralipomena 5, 4), Magog un fiu al lui Iafet (Facerea 10, 2). Profetul Iezechiel ne vorbeşte despre un Gog care era rege în ţara Magog şi conducea hoardele barbare care au năvălit dinspre Marea Neagră. La sfârşitul timpurilor, acest conducător de hoarde va reveni[13] să dea luptă împotriva poporului Israelit[14], dar va fi nimicit de puterea lui Dumnezeu”[15]. „Gog şi Magog: nume preluate din Iezechiel, capitolele 38-39; cei doi regi de miazănoapte care au purtat un război de vârf împotriva lui Dumnezeu, dar care-n cele din urmă au fost înfrânţi de armiile lui Israel. Transferaţi în simbol, ei reprezintă împărăţiile lumii care se ridică împotriva împărăţiei lui Dumnezeu. ca şi în cazul numărului 666 = QSR NRON (vezi 13, 18), n-au lipsit încercările de a se face pe seama lor identificări istorice şi geografice concrete. Luând ca bază expresia din Iezechiel 38, 2: Gog din ţara lui Magog, regele [ţinuturilor] Roos şi Mosoh[16] (în redactarea şi grafia Septuagintei), unii au speculat cele două denumiri geografice apropiindu-le de Rusia şi Moscova. Oricum, în literatura apocaliptică şi rabinică numele celor doi sunt asociate cu sfârşitul lumii, când toate vrăjmăşiile organizate împotriva lui Dumnezeu se vor ridica şi vor fi zdrobite”[17].

Unii „tâlcuiesc din limba evreiască că prin Gog se înţelege adunător sau adunare, iar prin Magog, înălţat sau înălţare, aşa încât şi prin numele acestea se închipuie adunare de neamuri şi mândrie”[18].

9: Şi s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar foc s-a coborât din cer şi i-a mistuit.

Cetatea cea iubită: „= Ierusalimul; Ierusalimul cel nou; Ierusalimul ceresc; Biserica lui Hristos”[19].  „Aceasta înseamnă că vrăjmaşii lui Hristos se vor răspândi pretutindeni pe pământ şi vor persecuta întreaga creştinătate”[20].

10: Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor.

„Text clar despre existenţa iadului veşnic”[21].  Fragmentul 20, 4-10 „a suscitat discuţii între creştini, pornind de la Biserica începuturilor până azi”[22].

11: Şi-am văzut un mare tron alb, şi pe Cel ce şedea pe el, de dinaintea feţei Căruia pământul şi cerul au fugit, şi loc pentru ele nu s-a mai aflat.

Pământul şi cerul au fugit: „expresie lapidară şi blândă pentru cataclismul cosmic, cel ce va lăsa spaţiul liber pentru naşterea din nou a lumii (Matei 19, 28), pentru un cer nou şi un pământ nou (21, 1)”[23].

„Autoritatea copleşitoare ce iradiază din faţa Judecătorului e aşa de mare, că de faţa Lui a fugit tot pământul şi tot cerul; şi loc nu s-a aflat lor. Pământul şi cerul pur şi simplu nu se mai văd de autoritatea ce iradiază din această faţă şi care-i ţine pe toţi concentraţi în privirea ei. Parcă nu mai e decât ea; sau de fapt totul s-a inclus în ea. Numai faţa aceasta, numai Persoana aceasta o văd toţi, căci numai de ea simt că atârnă existenţa lor în veci. Iar cei răi nu mai văd nimic, nici măcar această faţă, ci totul e un gol abisal şi întunecos în faţa lor”[24].

„Prin tronul alb se arată odihna lui Dumnezeu, pe care o va avea întru sfinţii cei luminaţi cu faptele bune […]. Iar fuga cerului şi a pământului închipuie mutarea lor şi schimbarea la un chip mai bun”[25].

12: Şi i-am văzut pe cei morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului; şi cărţile au fost deschise; şi altă carte a fost deschisă, care este aceea a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi din cele scrise-n cărţi, potrivit cu faptele lor.

În cele de mai sus se vorbeşte despre învierea cea de obşte (generală). Cărţile au fost deschise: „= evidenţa faptelor fiecărui om. ♦ Cartea vieţii: = care conţine numele celor mântuiţi”[26].  „Înscrierea numelui unui individ în cartea aceasta echivalează cu salvarea lui, după cum ştergerea numelui înseamnă pieirea acestuia”[27].

Cărţile ce se vor deschide „sunt înseşi vieţile oamenilor; sau cartea vieţii care e tezaurul de viaţă ce şi l-au câştigat în Hristos cei drepţi”[28].

„Morţi îi numeşte ori pe toţi oamenii, căci toţi pătimesc moartea trupului, ori pe cei morţi în păcate. Iar mari şi mici se numesc ori cei ce sunt aşa cu vârsta, ori cei ce au făcut fapte de moarte mari sau mici, care vor primi [pedeapsa] după întocmirea şi asemănarea faptelor. Ori şi aceasta: mari îi numeşte pe cei drepţi, iar mici pe păcătoşii cei netrebnici, pentru micşorarea sufletească ce le vine din păcate. Iar cărţile deschise închipuie faptele fiecăruia şi cunoştinţa păcatelor fiecăruia. Iar altă carte este aceea a vieţii, în care sunt scrise numele sfinţilor”[29].

13: Şi marea i-a dat pe morţii din ea, şi Moartea şi Iadul i-au dat pe morţii pe care-i aveau; şi au fost judecaţi, fiecare, după faptele lor.

Moartea şi Iadul: „personificări ale spaţiilor în care locuiesc păcătoşii damnaţi, duşmanii eterni ai lui Dumnezeu, al căror sfârşit este biruinţa lui Hristos la învierea morţilor (vezi I Corinteni 15, 54-55; de asemenea: 1, 18)”[30].

„Prin aceste cuvinte se referă la faptul că stihiile vor da elementele care intră în compoziţia trupului fiecăruia. Prin mare trebuie să înţelegem elementul umed; prin iad, aerul, pentru că nu se vede; prin moarte, pământul, pentru că în el sunt aşezate trupurile celor adormiţi”[31].

14: Apoi Moartea şi Iadul au fost aruncate-n iezerul de foc. Aceasta e moartea cea de-a doua: iezerul de foc.

Moartea cea de-a doua este condamnarea definitivă.  Pare că prin moarte şi iad sunt numiţi cei condamnaţi la focul cel veşnic[32].

15: Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, aruncat a fost în iezerul de foc.

Moartea cea dintâi e moartea trupească, hotărâtă pentru protopărinţi, ca urmare a căderii (Facerea 3, 19), şi pentru urmaşii lor, fiind, aşa cum se socoteşte, o pedeapsă. „Dar nu este o pedeapsă, ci mai degrabă o binefacere; căci n-am lăsat ca stricăciunea să coexiste cu nestricăciunea, pentru că mai rea decât dezlegarea lor [a sufletelor de trup] ar fi fost legarea lor şi ca răul să fie nemuritor în amândouă. Căci dacă sufletul care cade din viaţa de aici ar trebui să poarte iarăşi unit cu el trupul stricat, cum n-ar fi acest lucru mai rău decât moartea, decât despărţirea sufletului de el? Aşadar, sunt două morţi: a trupului şi a sufletului. […] [Iar moartea trupului] e eliberarea de toate relele vieţii dăruind celor ce trăiesc frumos bucurie nesfârşită, desfătare veşnică şi lumină neînserată”[33]. Şi, desigur, aceştia nu vor cunoaşte moartea cea de-a doua.

---

[1] τα χίλια έτη

[2] BBVA, p. 1770

[3] ICSS IX, p. 208

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[5] BBVA, p. 1770

[6] ICSS IX, p. 209

[7] ICSS IX, p. 209

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[9] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XX

[10] ICSS IX, p. 209

[11] De aceasta nu vor avea parte drepţii.

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[13] Mai degrabă un alt conducător, căruia (primul) Gog îi este tip!

[14] În lumina Apocalipsei, vom socoti aici ca vorbindu-se despre Noul Israel, adică Biserica lui Hristos cea din neamuri.

[15] NTEP, p. 768

[16] Γωγ και την γην του Μαγωγ, άρχοντα Ρως, Μοσοχ

[17] BBVA, p. 1771 – Stăruind asupra interpretării de mai sus, asumată uneori chiar de parte dintre ruşi, arătăm că Gog şi Magog, priviţi simbolic, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, în vreme ce Sfânta Rusie rămâne, probabil, ultima speranţă a Creştinătăţii. Speculaţia putea avea oarecare suport în vremea U.R.S.S., confundată deseori cu Rusia (care, însă, chiar în acele vremuri, era altceva).

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[19] BBVA, p. 1771

[20] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XX

[21] BBVA, p. 1771

[22] ICSS IX, p. 209

[23] BBVA, p. 1771

[24] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 431

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[26] BBVA, p. 1771

[27] DS II, art. Mănunchi, p. 282

[28] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 431

[29] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[30] BBVA, p. 1771

[31] Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre înviere, II, 28 – Lipseşte în expunerea de mai sus, ca element, focul, pe care l-am putea regăsi tot sub numele de iad, acesta fiind asociat, în versetul 14, cu iezerul cel de foc.

[32] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[33] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, LIII

Comentarii la Apocalipsa – 19

CAPITOLUL 19 – Căderea Babilonului (continuare). Cina nunţii Mielului. Călăreţul calului alb.

 

1: După acestea am auzit ca un glas puternic de mulţime multă-n cer, zicând: „Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!

2: Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Sale! Pentru că a judecat-o pe Desfrânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi din mâna ei a răzbunat sângele robilor Săi”.

3: Şi au zis a doua oară: „Aliluia!” Şi fumul [arderii] ei se ridică în vecii vecilor.

4: Iar cei douăzeci şi patru de Bătrâni şi cele patru Fiinţe au căzut şi I s-au închinat lui Dumnezeu Cel ce şade pe tron, zicând: „Amin! Aliluia!”

„Aliluia închipuie lauda lui Dumnezeu, iar amin înseamnă adevărat sau fie”[1].

5: Şi un glas a ieşit din tron, zicând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, voi, toţi robii Săi, voi, cei ce vă temeţi de El, mici şi mari!”

„Structura primei unităţi corale este într-un oarecare mod determinată de 18, 20, unde invitaţia la bucurie e adresată în primul rând cerului; 19, 1-4 descrie într-adevăr bucuria în cer. În a doua instanţă, 18, 20 îndeamnă la bucurie sfinţii, apostolii şi profeţii. 19, 5 reia această invitaţie, adresând-o fiinţelor umane şi extinzând-o la toţi cei care-L servesc şi se tem de Dumnezeu”[2].

„Tronul lui Dumnezeu sunt Heruvimii şi Serafimii, de la care se dă porunca să-L laude pe Dumnezeu nu numai cei mici întru fapte, dar şi cei mici după mărimea puterii lor. Însă mi se pare că şi aceia ce sunt acum mici de vârstă, adică pruncii care mor nedesăvârşiţi, înviind la vârstă mare, Îl vor lăuda pe Dumnezeu, Făcătorul de lucruri mari”[3].

6: Atunci am auzit ca un glas de mulţime multă şi ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete puternice, zicând: „Aliluia!, că Domnul Dumnezeul nostru Atotţiitorul S-a împărăţit!

S-a împărăţit: „Şi-a luat împărăţia în stăpânire”[4].

7: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci nunta Mielului a venit şi mireasa Lui s-a pregătit,

8: şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos – căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor”.

„În timp ce versetele 1-5 scot în relief victoria lui Dumnezeu asupra Babilonului, accentuându-I caracterul de judecător şi războinic, versetele 6-8 concentrează atenţia asupra regalităţii lui Dumnezeu şi asupra nunţii Mielului. […] Aici, nunta Mielului e simbolul uniunii eshatologice dintre Hristos glorificat [preamărit] şi credincioşii care rezistă până la sfârşit”[5].

Vison: „ţesătură din material foarte fin şi scump, de obicei albă, din care se confecţionau veşmintele marilor preoţi, regilor şi oamenilor bogaţi (Luca 16, 19). Visonul era una din marile mărfuri de import ale Romei (18, 12), simbol al luxului ei (18, 16), dar, prin revers, şi simbol al bogăţiei sfinţilor (vezi şi v. 14)”[6].

„Îmbrăcarea miresei  în vison curat arată îmbrăcămintea Bisericii – cea luminată întru fapte bune, şi subţire întru cunoştinţă şi înaltă întru vederea lui Dumnezeu şi în gândurile întru Dânsul – căci cu acestea se ţese înţelegerea dreptăţilor dumnezeieşti”[7].

9: Şi mi-a zis: „Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina de nuntă a Mielului!”  Şi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.

Cea de a patra dintre fericirile Apocalipsei.  Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu: „= atestarea faptică a tuturor profeţiilor despre înviere, judecată şi viaţa veşnică”[8].

„Cina nunţii lui Hristos este prăznuirea celor mântuiţi şi veselia cea alcătuită cu bună cuviinţă pe care fericiţi vor fi acei ce o vor dobândi şi vor intra cu Mirele cel sfânt al sufletelor curate în cămara cea veşnică”[9].

10: Şi-am căzut înaintea picioarelor sale, ca să mă-nchin lui. Şi el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul profeţiei”.

Vezi să nu faci asta: „act de smerenie, caracteristic tuturor sfinţilor şi îngerilor, asemenea lui Petru care refuzase închinarea sutaşului Corneliu (Fapte 10, 25-26)”[10].  Oricum, de aici nu s-ar putea argumenta combaterea cultului adus sfinţilor îngeri, dar e, totodată, evidentă deosebirea între cinstirea sfinţilor şi a sfinţilor îngeri şi adorarea datorată lui Dumnezeu. Mai atenţionăm că invocarea acestui loc e forţată din partea oricui nu se apropie de statura Sfântului Apostol Ioan (greşeală pe care o săvârşesc şi cei care, citind basme, se identifică pe dată cu Făt Frumos, în vreme ce ignoră alte personaje, mai pe măsura lor!).

Mărturia lui Iisus este duhul profeţiei: adică „darul de a tâlcui corect Sfintele Scripturi şi învăţătura Domnului Iisus. Despre harisma profeţiei vezi Faptele Apostolilor 11, 27”[11].  Sau: Mărturia lui Iisus „este revelaţia lui Dumnezeu, făcută lumii de Iisus Hristos, pe care omul o poate primi şi vesti la rândul său. Profeţii şi martirii pentru credinţă, însufleţiţi de [Duhul] Sfânt, sunt mărturisitorii de frunte ai acestei revelaţii în faţa lumii (vezi 12, 17)”[12].

11: Şi-am văzut cerul deschis; şi iată, un cal alb; şi Cel ce şedea pe el Se numeşte Credincios şi Adevărat, şi-ntru dreptate judecă şi Se războieşte.

De aici (şi până la 22, 5) este ultima serie de viziuni pe care o cuprinde Cartea Apocalipsei.

Judecătorul va veni din cer. „Iar calul alb închipuie lumina sfinţilor şi veselia ce va să fie. Şi Cel ce şedea pe el Se numeşte Credincios şi Adevărat: Prin aceasta arată că va fi întru toate cuvintele Sale credincios şi întru fapte adevărat. Şi Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care va judeca neamurile întru dreptate”[13].

12: Iar ochii Lui, ca para focului; şi pe capul Său, numeroase steme; având un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie decât numai El.

„Puterea şi măreţia lui Hristos depăşesc orice capacitate omenească de cunoaştere şi înţelegere”[14].  „Neştiinţa numelui Lui închipuie necuprinderea fiinţei [Sale]”[15]. Numeroasele diademe sau steme arată superioritatea lui Hristos asupra tuturor puterilor vrăjmaşe.

Hristos „e Pantocratorul în trup omenesc. În ochii Lui omeneşti, luminoşi ca para focului, străluceşte infinitatea Tatălui şi a Duhului Sfânt. Şi tot prin ochii Lui ni se arată nouă iubirea Sa dumnezeiască nesfârşită”[16].

13: Şi este-mbrăcat într-o mantie stropită cu sânge; şi numele Lui se cheamă Cuvântul-lui-Dumnezeu.

Mantie stropită cu sânge: „= semnul patimilor Mielului”[17].

„Prin haina aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu se închipuie cu adevărat prea-cinstitul şi nestricatul Său trup, haină care s-a muiat în sângele Său în vremea Patimii celei de bunăvoie (cf. Ioan 19, 2; Isaia 63, 1-3)”[18].

14: Şi oştile din cer Îi urmau călări pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat.

Oştile din cer: „= oştile îngerilor, dar şi ale martirilor”[19].

Vorbind de Puterile cereşti, „chipul cailor înseamnă ascultare şi sprintenă alergare. Şi cei albi arată strălucirea şi marea înrudire cu lumina dumnezeiască. Iar cei negri (6, 5) arată ascunsul, precum cei roşii (6, 4), mişcarea înfocată. Iar cei ce îmbină albul cu roşul (6, 8), unirea celor două extreme prin pornirea de sine dăruitoare şi legarea treptelor dintâi cu cele de al doilea [rang] şi a celor de al doilea cu cele dintâi, prin întoarcerea unora spre altele în chip providenţial”[20].

15: Şi din gura Lui iese o sabie ascuţită cu care să lovească neamurile; şi El cu toiag de fier le va păstori şi va călca linul aprinderii mâniei lui Dumnezeu Atotţiitorul.

„Sabia arată munca [pedeapsa] ce se va aduce necredincioşilor şi păcătoşilor după dreptatea judecăţii şi după răspunsul ce va ieşi din gura lui Hristos, prin care se vor paşte cu toiagul vârtos de fier al muncilor, ca să nu mai lucreze multele şi feluritele lor răutăţi. Toiag de care sfinţii vor rămâne necertaţi […]. Şi El va călca teascul mâniei lui Dumnezeu, căci Tatăl nu va judeca pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o lui Hristos, după firea Sa omenească; judecată pe care, după fiinţă, El o avea, ca Fiu, mai înainte de veci”[21].

16: Şi pe mantia Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul-împăraţilor-şi-Domnul-domnilor.

Pe coapsa Lui: „anticii obişnuiau uneori ca pe şoldul unei statui să scrie numele personajului reprezentat”[22]. După Averchie, e indicat locul în care se atârna sabia.

„Cuvântul lui Dumnezeu e şi Raţiunea lui Dumnezeu care, ca atare, e şi sensul desfăşurării istoriei. El Se va arăta pe cerul deschis. Cerul se va deschide pentru a izbucni din el sensul, raţiunea tuturor celor ce au fost săvârşite pe pământ, iar raţiunea aceasta vine pe cal alb (19, 11), adică răsturnând repede toată raţiunea (tot cuvântul) ipocrită şi tot adevărul mincinos care ar vrea să i se opună. El e credincios, nu pentru că El crede, ci pentru că e fidel lumii, pe care a creat-o pentru un sens şi vrea să o împlinească în El; e credincios celor [cărora] le-a făgăduit fericirea veşnică dacă vor lucra din credinţa în El. Şi adevărat, în opoziţie cu toată minciuna amestecată în viaţa omenească. Raţiunea de sus, după care au fost create raţiunile ce s-au manifestat în istorie, va apărea pentru a lumina deplin ţinta spre care au avut să înainteze şi va arăta întrucât au înaintat spre ea sau nu”[23].

„Când Domnul nostru a pătimit, a purtat veşmântul de porfiră. Întâi ca Împărat. Căci El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Apoi şi ca unul ce era batjocorit de cei nelegiuiţi”[24]. O atenţionare pentru cei ce doresc să participe la împărăţia Fiului: asemenea Lui, să vădească şi răbdare în încercări. Mai departe, o explicaţie privind împăraţii sau regii deasupra cărora se află Hristos: „Cât despre faptul că chiar şi Apostolii pot fi numiţi regi, consider că din aceasta se poate trage uşor concluzia cu privire la ceea ce se spune despre toţi credincioşii: Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie mare, neam sfânt (I Petru 2, 9). Or, dacă sunt numiţi regi şi cei care au crezut în cuvântul lor [al Apostolilor], cu atât mai mult ei, care conduc bisericile lui Dumnezeu, merită să fie numiţi regi, cei care guvernează prin cuvântul şi prin scrierile lor pe conducătorii bisericilor. Iată temeiul pentru care Domnul este numit regele regilor”[25].  „Dacă Creatorul tuturor se numeşte Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi. Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat”[26]. Hristos „este Împărat al celor ce s-au făcut împăraţi peste patimi şi Domn al celor ce au dobândit, cu ajutorul Lui, domnie şi stăpânie peste păcat, care vor împărăţi cu El în veacul viitor”[27].

17: Şi-am văzut un înger stând în soare; şi el a strigat cu glas puternic, grăindu-le tuturor păsărilor ce zboară-n mijlocul cerului: „Veniţi şi adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu,

E vorba aici, evident, despre păsări de pradă. Dar şi pe îngeri „i-a numit păsări, pentru zborul lor cel pe sus şi pentru înălţarea lor în văzduh, spre îndreptarea şi învăţătura noastră”[28].

18: ca să mâncaţi cărnuri de-mpăraţi şi cărnuri de căpetenii şi cărnuri de puternici şi cărnuri de cai şi de-ale celor ce şed pe ei, şi cărnuri de tot soiul de oameni, şi liberi, şi robi, şi mici, şi mari”.

„Păsările de pradă, ca factor ecologic, sunt cele ce curăţă de leşuri un câmp pe care s-a dat o bătălie. Victimele sunt din categoria celor menţionate în 6, 15; 13, 16”[29].

19: Şi-am văzut Fiara şi pe-mpăraţii pământului şi oştirile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui.

„Prin oştiri îi arată pe cei ce se luptă împreună cu diavolul împotriva lui Hristos şi a sfinţilor Lui; şi zice că sunt mai multe pentru mulţimea vătămătoare a păcatului cea de multe feluri şi pentru [despărţirea] lor întru sfaturi[30]. Iar oastea, deci în număr de una, arată partea Puterilor îngereşti şi a oamenilor celor întocmai cu îngerii, care-L urmează pe Hristos prin unirea voii şi a ascultării”[31].

20: Şi Fiara a fost prinsă; şi cu ea, Profetul Mincinos, cel ce-n faţa ei făcea semne prin care-i amăgise pe cei ce purtaseră semnul Fiarei şi pe cei ce se închinau chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă.

Iezerul de foc poate fi pregustat încă de aici: „Sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc, în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirlă, hrăneşte ca pe un vierme neadormit al curviei desfrânarea trupului, şi ca pe nişte şerpi, broaşte şi lipitori ale poftelor stricate, gândurile şi dracii stricaţi şi ţâşnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici arvuna chinurilor de acolo”[32].

21: Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui ce şade pe cal, cea care iese din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din cărnurile lor.

„Este ultima bătălie care precede împărăţia milenară[33] a lui Hristos (20, 4-6)”[34].

---

[1] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[2] ICSS IX, p. 205

[3] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[4] BBVA, p. 1769

[5] ICSS IX, p. 205

[6] BBVA, p. 1769

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[8] BBVA, p. 1770

[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[10] BBVA, p. 1770

[11] BBVA, p. 1770

[12] NTEP, p. 766

[13] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[14] BBVA, p. 1770

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, II, p. 106

[17] BBVA, p. 1770

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[19] BBVA, p. 1770

[20] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 8

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[22] BBVA, p. 1770

[23] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 379

[24] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I, 15

[25] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XII, 2

[26] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 15

[27] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[29] BBVA, p. 1770

[30] Dacă virtuţile stau în unire, există şi patimi contradictorii, care se resping una pe cealaltă, însă, cum se poate uşor observa, sunt şi patimi care pot coexista, se pot menţine, ori se nasc una din alta.

[31] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[32] Sf. Grigorie Sinaintul, Capete foarte folositoare în acrostih, 37

[33] A se citi: veşnică.

[34] ICSS IX, p. 207

Comentarii la Apocalipsa – 18

CAPITOLUL 18 – Căderea Babilonului.

 

1: După acestea am văzut un alt înger pogorându-se din cer, având putere mare; şi pământul s-a luminat de slava lui.

„Aici, se arată lumina şi strălucirea Sfintelor Puteri, care biruieşte cu multă măsură lumina şi strălucirea stelelor şi frumuseţea lor”[1].

2: Şi a strigat cu glas puternic, zicând: „A căzut!, a căzut Babilonul cel mare şi a devenit sălaş al demonilor şi cuibar a tot duhul necurat şi cuibar a toată pasărea spurcată şi urâtă”.

Cuibar: „grecescul filaki[2] înseamnă pază, supraveghere, strajă (Matei 14, 25), închisoare, temniţă (Matei 14, 3; Apocalipsa 2, 10; 20, 7). Aici însă are sensul de adăpost, loc de refugiu, ţarc în care cineva se simte bine. Imaginea este aceea a unei cetăţi pustii, ruinate, părăsite; un astfel de pustiu e locul preferat al duhurilor necurate. ♦  Urâtă: în sensul: urâtă de alţii, detestată. (Consumarea păsărilor impure era interzisă de Legea Veche)”[3].

3: Pentru că toate neamurile au băut din vinul aprinderii desfrânării ei, şi împăraţii pământului cu ea s-au desfrânat, şi neguţătorii lumii din puterea strălucirii ei s-au îmbogăţit.

„Această imagine înseamnă că popoarele pământului, în special cele bogate şi politic puternice, acceptaseră pretenţiile Romei la suveranitatea şi la revendicarea ei de a fi un stat divin sau aproape divin pentru că, făcând aşa, puteau trage foloase”[4].

4: Şi-am auzit un alt glas din cer, zicând: „Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din plăgile ei,

5: fiindcă păcatele ei au ajuns pân-la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.

„Zice aici că se cuvine a [ne] despărţi de petrecerea şi de viaţa celor ce au fapte spurcate şi care în toate zilele Îl întărâtă pe Dumnezeu”[5].

6: Plătiţi-i aşa cum şi ea a plătit, şi cu-ndoită măsură îndoit măsuraţi-i după faptele ei; în paharul în care a turnat, turnaţi-i de două ori pe-atât.

„Aici, registrul adresării se schimbă: poruncile le sunt date îngerilor pedepsitori, cei ce aplică dreptatea dumnezeiască”[6].

„Zice pahar îndoit fie pentru că păcătoşii şi călcătorii de lege se vor munci foarte greu şi aici, şi în veacul veacului viitor; fie pentru că sufletul şi trupul se vor munci împreună pentru faptele pe care le-au făcut împreună; fie pentru că păcatul va fi răsplătit nu numai prin munca cea din afară, ci şi prin aceea din lăuntru, care vine de la conştiinţa săvârşirii lui”[7].

7: Şi cât s-a slăvit ea pe sine şi a strălucit, tot pe-atâta daţi-i chin şi bocet. Fiindcă zice ea în inima ei: Stau ca o-mpărăteasă, şi văduvă nu sunt, şi bocet nu voi vedea…

S-a slăvit ea pe sine şi a strălucit, adică s-a bucurat de o viaţă de lux.

8: Pentru aceea, într-o singură zi îi vor veni plăgile: moarte şi bocet şi foamete; şi-n foc va fi mistuită, că puternic este Domnul Dumnezeu Care-o judecă.

„Zice într-o singură zi fie arătând scurtimea vremii când sabia şi pieirea şi foametea şi plângerea [vor] veni peste ea şi se va strica prin foc şi va arde; fie arată că va pătimi acestea în ziua proorocită”[8].

9: Iar împăraţii pământului care s-au desfrânat cu ea şi s-au bucurat de strălucirea ei vor plânge şi se vor bate-n piept asupră-i când vor vedea fumul arderii ei,

„Nouă schimbare de registru narativ (versetele 9-19): dezastrul Babilonului e descris prin gura împăraţilor, negustorilor şi armatorilor care au beneficiat de gloria şi prosperitatea cetăţii”[9].  „Se pare că aici Ioan se serveşte de un expedient dramatic, pentru că nu descrie direct violenţa, ci numai efectele sale sau reacţiile la violenţă. În ansamblu, versetele 9-10 constituie un enunţ de condamnare a acelor regi a căror autoritate depindea de favoarea Romei. Vestea este ironică, deoarece conţine o lamentaţie funebră rostită de prietenii Romei. Din punctul de vedere al autorului, însă, şi cântarea funebră funcţionează ca veste a pedepsei”[10].

10: departe stând de frica chinurilor ei şi zicând:

Vai!, vai!, tu, cetatea cea mare,

Babilonul, cetatea cea tare,

că-ntr-un ceas ţi-a venit judecata!…

11: Şi neguţătorii pământului vor plânge şi vor boci asupră-i, că nimeni nu le mai cumpără marfa,

12: marfă de aur şi de argint şi de pietre preţioase şi de mărgăritare şi de vison şi de porfiră şi de mătase şi de stofă stacojie, tot lemnul bine-mirositor şi tot lucrul de fildeş, şi tot lucrul de lemn de mare preţ şi de bronz şi de fier şi de marmură,

13: şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făinuţă albă şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi robi şi suflete de oameni.

„Şi acesta e un anunţ de condamnare, adresat comercianţilor pământului”[11]. Sunt vizaţi cei care, pentru interesul material, creditează puterile vrăjmaşe împărăţiei lui Dumnezeu, fie că această vrăjmăşie e declarată (ca în cazul Romei antice), fie că e subînţeleasă (ca în cazul unor puteri mai noi şi mai perfide).

14: Şi dusu-s-au de la tine roadele după care-ţi tânjea sufletul, şi de la tine pierit-au toate cele grase şi strălucite, şi niciodată nu s-or mai afla…

15: Neguţătorii acestora, cei ce s-au îmbogăţit de pe urma ei, departe vor sta de frica chinului ei, plângând şi jeluindu-se

16: şi zicând:

Vai!, vai!, cetatea cea mare,

cea învestmântată-n vison şi porfiră şi-n stofă stacojie

şi-mpodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare!

17: Că-ntr-un ceas s-a pustiit atâta bogăţie!

Şi tot căpitanul de vas şi tot călătorul pe mare şi corăbierii şi toţi câţi trăiesc de pe urma mării stăteau departe

Versetele 15 -17 a: „Este vorba despre o a doua veste de condamnare adresată comercianţilor, exprimată în formă dramatică”[12].

18: şi strigau uitându-se la fumul arderii ei, zicând: Care cetate este asemenea cetăţii celei mari?…

19: Şi-şi puneau ţărână pe capete şi strigau, plângând şi jelindu-se şi zicând:

Vai!, vai!, cetatea cea mare,

din a cărei îmbuibare s-au îmbogăţit

toţi cei ce au corăbii pe mare,

că-ntr-un ceas s-a pustiit!”…

Versetele 17b-19: „Această unitate este un enunţ de condamnare rostit împotriva celor care se ocupă cu comerţul maritim. Manifestările lor de durere şi rimele sunt, poate, cele mai vii din toată seria. Considerată în sine, această unitate ar evoca sentimente de emoţie, chiar de simpatie sau de regrete, dar contextul (aluzia la condamnare în paralela din v. 17a şi apelul la bucurie din v. 20) demonstrează că astfel de sentimente nu sunt serios în joc”[13].

20: „Veseleşte-te de ea, cerule, şi voi, sfinţi şi apostoli şi profeţi;

că judecata voastră asupră-i a judecat-o Dumnezeu!”

„Textul reia vocea autorului – sau pe cea venită din cer (v. 4)”[14].  Totodată, „această invitaţie la bucurie e surprinzătoare, după seria de strofe funebre. În formă, e asemănătoare cu 12, 12, care celebra victoria creştinilor asupra Satanei”[15].

„Sfinţii participă activ la judecata lui Dumnezeu. Aceasta se vede la ruperea peceţilor, a peceţii a cincea (6, 9-11), în primul act al viziunii celor şapte trâmbiţe (8, 3-5) şi din alte multe texte din Apocalipsă (de exemplu 18, 20), unde Dumnezeu pare a nu face decât să pronunţe judecata sfinţilor. Cei o sută patruzeci şi patru de mii reprezintă imensa mulţime a sfinţilor din cer care, precum urmează Mielului pretutindeni unde merge El, Îl asistă şi în funcţiunile de Judecător şi, în unire cu El, prezidează la desfăşurarea istoriei umane. Descriind toată desfăşurarea timpului din urmă ca o judecată în progres neîncetat, sfântul Ioan manifestă partea pe care mucenicii şi sfinţii în unire cu Hristos cel înviat o au şi o vor avea din ce în ce mai mult în această desfăşurare a judecăţii divine de-a lungul veacurilor”[16].

21: Iar un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră mare de moară şi a aruncat-o-n mare, zicând: „Aşa, dintr-o lovitură, aşa va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla!…

22: Şi vocea ţiteraşilor şi-a muzicanţilor

şi-a flautiştilor şi-a trâmbiţaşilor

nu se va mai auzi de-acum în tine;

şi nici un meşteşugar din orice meşteşug

nu se va mai afla în tine;

şi-n tine cântec de moară

nu se va mai auzi.

23: Şi lumină de lampă,

nu, niciodată nu se va mai ivi-ntru tine;

şi glas de mire şi de mireasă,

nu, niciodată nu se vor mai auzi-ntru tine,

pentru că neguţătorii tăi erau mai-marii pământului

şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit prin vraja ta…

24: Şi s-a găsit în ea sânge de profeţi şi de sfinţi şi-al tuturor celor înjunghiaţi pe pământ”.

Finalul arată lămurit că persecutarea sfinţilor a atras, în primul rând, pedeapsa.

---

[1] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[2] φυλακη

[3] BBVA, p. 1768

[4] ICSS IX, p. 202 – Astăzi putem vedea scenariul repetându-se, chiar dacă în discuţie nu mai este Roma, ci sediul acelui: In God we trust, nefiind foarte clar cărui dumnezeu cred aceia.

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[6] BBVA, p. 1768

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[9] BBVA, p. 1768

[10] ICSS IX, pp. 202-203

[11] ICSS IX, p. 203

[12] ICSS IX, p. 203

[13] ICSS IX, p. 203

[14] BBVA, p. 1769

[15] ICSS IX, p. 203

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 361 – Fragmentul e alcătuit, în cea mai mare parte, din citate din: H. M. Féret, L’Apocalypse de Saint Jean, Vision chrétienne de l’histoire, Paris, 1943, pp. 241-253.

Comentarii la Apocalipsa – 17

CAPITOLUL 17 – Babilonul, Desfrânata cea mare; Fiara.

 

            Secţiunea care urmează (17, 1 – 19, 10) „este un apendice la cea de-a şaptea cupă. Tema dominantă a cupelor este judecata asupra fiarei, asupra urmaşilor săi şi asupra cetăţii criptice a Babilonului”[1].

1: Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe şi a grăit către mine, zicând: „Vino să-ţi arăt judecata Desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe,

Desfrânata cea mare sau „Marea Prostituată: Roma imperială, centru universal al idolatriei şi imoralităţii, dar şi principala persecutoare a creştinismului. În Vechiul Testament, cu acest nume sunt denunţate oraşe ca Ninive (Naum 3, 4), Tir (Isaia 23, 15-16), Ierusalimul (Isaia 1, 21). Deja anunţată de două ori, judecata Marelui Babilon este, în fapt, sentinţa finală de condamnare şi execuţia, aşa cum e descrisă în versetul 16. Nu trebuie uitată însă şi dimensiunea ei arhetipală. ♦  Ape multe: = popoarele imperiului roman, dominate de capitală (vezi v. 15)”[2]. „Prostituţia exprimă în limbajul Vechiului Testament idolatria, care este la originea depravării morale”[3].

În altă viziune, „socotim că prin această desfrânată se înţelege împărăţia împărătească de obşte, închipuită ca un singur trup. Sau, socotim să fie oarecare cetate ce va avea stăpânire prin venirea lui Antihrist”[4].

2: cu care s-au desfrânat regii pământului, iar locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul desfrânării ei”.

Cu care s-au desfrânat regii pământului: „sunt regii celorlalte popoare păgâne, supuse Romei”[5].

„Prin cetatea cea mare înţelegem toată mulţimea oamenilor care hulesc, pentru beţia sufletească, pentru desfrânare şi pentru alte îndrăzniri”[6].

3: Şi-ntru duh m-a dus în pustiu; şi-am văzut o femeie şezând pe o Fiară stacojie, plină de nume blasfemiatoare, având şapte capete şi zece coarne.

Întru duh: „în stare de extaz (vezi şi 1, 10; 4, 2). ♦ Nume blasfemiatoare: „titlurile divine pe care şi le reclamau cezarii Romei (vezi 13, 1)”[7]. Fiara stacojie e aceeaşi cu fiara din capitolul 13.

„Prin aceea că Apostolul Ioan a fost dus în pustie cu duhul se poate înţelege că a văzut în duh pustiirea desfrânării ce se vesteşte dinainte. Şi a văzut [cetatea] ca pe o femeie, pentru nebărbăţia ei cea femeiască şi pentru plecarea spre păcat. Iar şederea pe fiara roşie arată că se odihneşte pe fapte rele, pe diavolul, care se bucură de omorâre şi de vărsare de sânge”[8].

4: Şi femeia era îmbrăcată-n purpură şi-n stacojiu şi-mpodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciune şi de necurăţiile desfrânării ei.

Femeia apare în „culori şi podoabe imperiale”[9].  „Prin acestea, arată semnele stăpânirii peste toţi. […] Prin pahar se arată dulceaţa băuturii faptelor ei cele viclene […]. Şi paharul e de aur ca să arate preţuirea [ce se dă acelor răutăţi] – spre a arăta că nu spre saţiu, ci spre setea pieirii ei urmează răutatea”[10].

5: Iar pe fruntea ei, scris un nume, o taină: Babilonul-cel-mare, mama desfrânatelor şi-a urâciunilor pământului.

„Pe frunte: prostituatele romane purtau pe frunte o plăcuţă cu numele lor”[11].

„Scrierea de pe frunte arată plinirea nedreptăţii şi a păcatului şi tulburarea inimilor. Şi se numeşte mama desfrânatelor pentru că ea este învăţătoarea curviei duhovniceşti, care naşte cetăţilor supuse ei multe fărădelegi urâte de Dumnezeu”[12]. „Un comentariu mai cuprinzător tinde să vadă în această desfrânată, care este numită Babilon, întreaga cultură în general anticreştină şi de o extremă senzualitate a omenirii din ultimul timp, pe care o aşteaptă o înfricoşătoare catastrofă mondială la sfârşitul lumii prin a doua venire a lui Hristos. Căderea acestui Babilon este prezentată în Apocalipsă ca fiind cea mai mare biruinţă din întreaga luptă a Bisericii lui Hristos cu împărăţia diavolului cea păcătoasă”[13].

6: Şi-am văzut-o pe femeie beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus; şi văzând-o eu, cu mare mirare m-am mirat.

„Babilonul cel mare, numele simbolic al Romei (care număra pe atunci un milion de locuitori şi a cărei domnie ajunsese la apogeu) este descris ca antiteză şi prin contrast cu Ierusalimul de sus [cap. 21] […]. [Roma] era simbolul răsturnat al oraşului, antioraşul, adică mama coruptă şi corupătoare care, în loc să aducă viaţă şi binecuvântare, atrăgea moartea şi blestemul”[14].

„Aici se face referire la toţi martirii lui Hristos care au suferit de-a lungul istoriei, mai cu seamă în timpul lui Antihrist”[15].

7: Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a Fiarei care-o poartă, cea care are cele şapte capete şi cele zece coarne.

8: Fiara pe care-ai văzut-o era şi nu este; şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la-ntemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira văzând Fiara, că era şi că nu este şi că va să vină.

Era şi nu este: „revers parodic al definiţiei lui Dumnezeu: Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era… (vezi 1, 4), în spiritul Fiarei care-L parodiază pe Iisus Hristos în chiar viaţa, moartea, învierea şi venirea Lui (vezi versetul întreg)”[16].

„Vorbeşte de Satana, care a fost doborât prin crucea lui Hristos, şi se va ridica la sfârşit şi va face semne şi minuni amăgitoare prin Antihrist pentru tăgăduirea şi lepădarea crucii. De aceea zice că era, adică avea putere mai înainte de cruce; şi că nu este, căci după Patima cea mântuitoare i s-a luat tăria şi a fost lepădat din stăpânia pe care o avea peste neamuri prin închinarea la idoli. Şi va veni la sfârşit […] ieşind din adânc, din locurile unde a fost osândit”[17].

9: Aici e minte care are-nţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Şi sunt şi şapte împăraţi:

Minte: „inteligenţă; raţiune penetrantă. ♦  Şapte munţi: cele şapte coline ale Romei. Dar cele şapte coarne au dublu simbol (vezi v. 10)”[18].  „Această înţelepciune nu e bunul simţ, adică înţelepciunea experimentală a proverbelor, ci o înţelepciune cerească, însemnând cunoaşterea misterelor lui Dumnezeu”[19].

„Fiindcă cele zise au înţeles duhovnicesc, spune că şi înţelegerea trebuie să fie duhovnicească, iar nu lumească”[20].

10: cinci au căzut, unul este, celălalt încă n-a venit – şi când va veni, puţin trebuie să rămână.

„Există mai multe ipoteze asupra identităţii împăraţilor romani vizaţi, dar nici una nu e concludentă; textul rămâne enigmatic. Oricum, e vorba de prigonitori ai creştinilor”[21].

„Fericitul Ipolit a socotit că cei şapte împăraţi din care cinci au căzut ar fi veacurile [perioadele] lumii acesteia, din care cinci au trecut[22]. Al şaselea, în care Apostolul a văzut acestea, este în curgere. Iar al şaptelea, care urmează, nu a venit, dar când va veni puţină vreme va sta”[23].

11: Şi Fiara care era şi nu este, este ea însăşi un al optulea [împărat]; şi ea este dintre cei şapte şi merge spre pieire.

Fiara e „un al optulea, dar cu atributul comun al celor şapte, acela de persecutor al creştinilor”[24].  Alţii au văzut aici o trimitere cu adresă mai exactă: „Împăratul Domiţian (81 – 96), al optulea împărat începând cu August, a fost un nemilos prigonitor al creştinilor. În această privinţă, el este oarecum reîncarnarea lui Nero (54 – 68), cel dintâi prigonitor al Bisericii”[25].

12: Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece regi care încă n-au primit putere-mpărătească, dar care vor lua putere ca de-mpăraţi, pentru un ceas, împreună cu Fiara.

„Este vorba, probabil, de guvernatori, satrapi locali şi conducători barbari vasali ai Romei, care pentru foarte scurtă vreme vor fi învestiţi cu puteri speciale de a-i persecuta şi ucide pe credincioşii Mielului”[26]. De altfel, Biserica primelor secole a cunoscut aşa-numitele persecuţii locale ce s-ar putea încadra aici (şi, ca mereu în cazul Apocalipsei, referirea se poate face la persecuţiile din întreaga istorie a omenirii, de atunci şi până azi şi până-n zilele cele din urmă, lupta împotriva Bisericii fiind una necurmată).

13: Aceştia au un singur gând: şi tăria şi puterea lor i-o dau Fiarei.

Tăria şi puterea: „= autoritatea (de obicei, exercitată prin mandat)”[27]. I-o dau, adică i-o pun la dispoziţie.

14: Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor; şi cei împreună cu El, chemaţi şi aleşi şi credincioşi [vor birui şi ei]”.

Aici e vorba despre „aliaţii Mielului, aşa cum regii din versetul 12 sunt aliaţii Fiarei”[28].

Domni şi împăraţi peste care stăpâneşte Mielul sunt, cum se arată şi în alt loc, sufletele dreptmăritorilor, chiar dacă efectele căderii s-au răsfrânt şi asupra lor: „Să presupunem că un împărat întâlneşte o fată săracă, îmbrăcată în zdrenţe şi, fără să se ruşineze alături de ea, o dezbracă de hainele ei cele murdare, o spală de negreala (de pe ea)[29], o împodobeşte cu haine strălucitoare şi o face părtaşă la masa împărătească; tot aşa şi Domnul, aflând sufletul rănit şi acoperit de vânătăi, a pus (pe rănile) lui doctorii, l-a dezbrăcat de hainele cele negre şi de răutatea cea ruşinoasă şi l-a îmbrăcat cu haine împărăteşti, cereşti, divine, luminoase şi strălucitoare, i-a pus cunună pe cap şi l-a făcut părtaş la masa împărătească, pentru a se bucura şi veseli. Să presupunem, de asemenea, că există o grădină cu pomi fructiferi şi binemirositori, cu multe locuri încântătoare, pline de frumuseţe, de balsam şi de odihnă şi că oricine trece pe acolo se desfătează şi se odihneşte; la fel este cu sufletele în Împărăţia (cerurilor). Toate se bucură şi se veselesc, (toate) sunt împăraţi, domni şi [dumnezei – îndumnezeiţi – n. n.]”[30].  „Căci El este Împăratul împăraţilor şi dăruitorul cununilor. Toate demnităţile împărăteşti se adună în jurul Lui”[31].

15: Şi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade Desfrânata sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.

16: Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi Fiara o vor urî pe Desfrânată şi-o vor face pustie şi goală, şi carnea ei o vor mânca, iar pe ea o vor arde-n foc;

„Execuţia Desfrânatei se face chiar prin uneltele ei, ceea ce denotă că forţele răului sfârşesc prin a se devora ele între ele”[32]. (Anticipăm şi în zilele noastre o astfel de desfăşurare a evenimentelor, Imperiul răului autodevorându-se).

17: pentru că Dumnezeu le-a pus în inimi ca ei să facă pe gândul Său şi într-un gând să se-ntâlnească, şi împărăţia lor să i-o dea Fiarei până ce cuvintele lui Dumnezeu se vor plini.

Le-a pus în inimi, adică i-a inspirat.  Împărăţia lor să i-o dea Fiarei…: „aliaţi ai Fiarei şi ai Desfrânatei, cei zece regi (coarne) deveniseră, de fapt, instrumente ale planului lui Dumnezeu (cf. Proverbe 21, 1)”[33].

18: Iar femeia pe care-ai văzut-o este cetatea cea mare, care are putere-mpărătească peste regii pământului”.

Din nou, femeia identificată cu Roma. Sau, cum s-a mai zis, cu orice putere potrivnică lui Hristos (întrucât astăzi nimeni nu mai vede în Roma o ameninţare, ci mai degrabă un colaborator în lupta pentru promovarea Binelui).

---

[1] ICSS IX, p. 196

[2] BBVA, p. 1767

[3] NTEP, p. 762

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[5] NTEP, p. 762

[6] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[7] BBVA, p. 1767

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[9] BBVA, p. 1767

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[11] ICSS IX, p. 198

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[13] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVII

[14] DS II, art. Oraş, pp. 382-383

[15] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVII

[16] BBVA, p. 1767

[17] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[18] BBVA, p. 1767

[19] ICSS IX, p. 199

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[21] BBVA, p. 1767

[22] Istoria omenirii de până la Hristos ar putea fi împărţită, convenţional, în cinci perioade: de la Adam până la Potop; de la Noe până la Avraam; de la Avraam până la Moise; de la Moise până la David; timpul profeţilor, până la Hristos. Alte împărţiri de acest tip iau în seamă ducerea iudeilor în robia babiloniană.

[23] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[24] BBVA, p. 1767

[25] NTEP, p. 763

[26] BBVA, p. 1768 – În timpurile noastre, ne-am putea gândi la state mărunte care, în pofida credinţei popoarelor lor, s-ar putea dori slugi ale Fiarei (cum ar fi ţările ortodoxe, dar şi catolice, membre ale NATO).

[27] BBVA, p. 1768

[28] BBVA, p. 1768

[29] Chiar pildă fiind, nu trebuie să ni-l imaginăm pe împărat făcând personal acestea.

[30] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXVII, 3

[31] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, V, 14

[32] BBVA, p. 1768

[33] BBVA, p. 1768

Comentarii la Apocalipsa – 16

CAPITOLUL 16 – Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu.

 

1: Şi-am auzit glas mare din templu, zicându-le celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!”

Începe o nouă serie de viziuni. „În timp ce persecuţia fusese tema predominantă a celei precedente (12, 1 – 15, 4), aici accentul este pus pe pedeapsa divină care va lovi pământul şi pe cei răi”[1].

2: Şi s-a dus cel dintâi şi şi-a vărsat cupa pe pământ. Şi s-a ivit o bubă rea şi vătămătoare pe oamenii care aveau semnul Fiarei şi care se-nchinau chipului Fiarei.

Dacă trecutele plăgi căutau să aducă omenirea la căinţă, cele de aici sunt trimise pentru pedepsirea păcătoşilor incurabili. Aici, cupa e vărsată pe pământ, dar efectul e resimţit de aceia care s-au închinat fiarei. Buba rea aminteşte de cea de-a şasea plagă abătută asupra Egiptului în vremea lui Moise (Ieşirea 9, 8-12).

3: Şi al doilea înger şi-a vărsat cupa în mare; şi s-a făcut sânge ca al unui mort, şi toată suflarea vieţii care este-n mare a murit.

S-a făcut sânge ca al unui mort: „expresia sugerează sângele unei fiinţe înjunghiate: vâscos; o mocirlă roşie”[2].  „Aici trebuie să înţelegem posibilitatea unor războaie naţionale şi internaţionale cu multă vărsare de sânge”[3].

4: Şi cel de al treilea şi-a vărsat cupa în râuri şi-n izvoarele apelor; şi ele s-au prefăcut în sânge.

„Asemănătoare celei de-a doua, a treia cupă face aluzie la Nil şi la toate apele Egiptului, care s-au transformat în sânge. Istoria exodului e paradigmatică situaţiei din Apocalipsă: aşa cum Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi din Egipt, aşa şi creştinii vor fi eliberaţi de puterea Romei[4] şi răzbunaţi”[5].

5: Şi l-am auzit pe îngerul apelor, zicând: „Drept eşti Tu, Cel-ce-Eşti şi Cel-ce-Erai, Sfinte, că ai judecat acestea;

6: de vreme ce ei au vărsat sângele sfinţilor şi profeţilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt!”

Cuvintele îngerului pot fi definite „ca o doxologie a lui Dumnezeu sau o formulă de răzbunare eshatologică”[6].

7: Şi-am auzit zicându-se din altar: „Da, Doamne Dumnezeule Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!”

Cei ce grăiesc din altar „sunt sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu (6, 9-11)”[7].

„Aici, Îl numeşte altar pe Hristos, căci întru Dânsul şi printr-Însul se aduc Tatălui jertfele cele cuvântătoare”[8].

8: Şi al patrulea înger şi-a vărsat cupa în soare; şi i s-a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc.

„Primele patru cupe sunt legate de elemente naturale: pământul (v. 2), marea (v. 3), izvoarele apelor şi apele curgătoare (v. 4) şi soarele (corp ceresc). Aceste patru elemente reprezintă o cosmologie ebraică tradiţională”[9].

9: Şi oamenii au fost dogorâţi cu mare arşiţă şi au blasfemiat numele lui Dumnezeu Care are putere peste plăgile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.

De aici se poate vedea că şi aceste patru cupe, deşi cu scop pedepsitor, lasă încă vreme de căinţă, răgaz ce va fi rău folosit de vrăjmaşii lui Hristos. Atitudinea lor va fi aceeaşi şi în continuare.

„Prin soare se mai poate închipui zăduful ispitelor prin care zice că se vor arde cei vrednici de bătăi ca, prin sosirea durerilor, să-şi urască păcatul. Dar aceştia, fiind fără de minte, în loc de a-şi cunoaşte greşelile şi căderile lor în păcate îşi vor ascuţi limba împotriva lui Dumnezeu”[10].

10: Şi al cincilea şi-a vărsat cupa pe scaunul Fiarei; şi împărăţia ei s-a întunecat şi oamenii îşi muşcau limbile de durere,

„În 13, 2 se spune că balaurul (Satana) îi dăduse fiarei (Romei şi împăraţilor ei) puterea sa, tronul şi o mare autoritate. Aici, ca şi acolo, tronul [scaunul] este folosit probabil în sens figurat, pentru a indica stăpânirea sau suveranitatea”[11]. Întunericul se leagă, oarecum misterios, cu durerea, anticipând parcă suferinţa cea veşnică a celor depărtaţi de lumina dumnezeiască.

11: şi din pricina durerilor şi a bubelor lor L-au blasfemiat pe Dumnezeul cerului, dar de faptele lor nu s-au pocăit.

„Vărsând acest pahar peste scaunul fiarei arată că peste împărăţia lui Antihrist va veni o mânie întunecată, ce nu va fi luminată de Soarele Dreptăţii. Iar muşcarea limbilor arată mărimea durerilor de care vor fi cuprinşi cei amăgiţi de Antihrist, fiind bătuţi cu bătăile slobozite de Dumnezeu, ca să vadă că acela ce s-a proslăvit întru ei ca un dumnezeu este înşelător. Dar ei nici din aceasta nu se vor întoarce la pocăinţă, ci şi mai mult vor huli”[12].

12: Şi al şaselea înger şi-a vărsat cupa peste râul cel mare, peste Eufrat, şi apa lui a secat ca să fie gătită calea-mpăraţilor de la Soare-Răsare.

„Aceşti împăraţi de la Răsărit erau, de fapt, regii parţi, care băgaseră groaza în lumea romană. Ei mai simbolizau, în conjunctura aceea, totalitatea puterilor nemaipomenite ale spiritului corupt, care vor da naştere unui nou război mondial, izvor de înspăimântătoare suferinţe pentru omenire”[13].  „A şasea cupă reia a şasea trâmbiţă, descriind aparent aceleaşi evenimente, prin imagini mai coerente şi într-un mod care face mai evident contextualizarea lor istorică”[14].  Tot aici am adăuga opinia personală că izbăvirea, în cele ce ţin de planul uman, poate veni numai de la Răsărit (fără a ne referi la extremul Orient).

13: Şi-am văzut [ieşind] din gura Balaurului şi din gura Fiarei şi din gura Profetului Mincinos trei duhuri necurate, ca nişte broaşte;

Broaştele de aici reamintesc de invazia broaştelor din Egipt (Ieşirea 7, 25 – 8, 15).

Duhurile sunt „ca nişte broaşte, pentru că înveninarea, întinarea, necurăţia şi alunecarea duhurilor celor viclene se trag spre desfătările cele umede”[15]. „Aceste duhuri de diavoli considerăm că sunt nişte falşi înţelepţi, [flecari], impostori, iubitori de pântece, neruşinaţi şi plini de îngâmfare, care îi vor atrage pe oameni cu minuni amăgitoare”[16].

14: fiindcă ele sunt duhuri de diavoli, făcătoare de semne, care se duc la împăraţii lumii-ntregi să-i adune la războiul Zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotţiitorul.

Ziua cea Mare e ziua celei de a doua Veniri a lui Hristos. Fără a se indica un termen, pare a fi o zi de duminică, dacă legăm formularea de ziua Domnului (1, 10).

15: – „Iată, Eu vin ca un fur. Fericit cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” –

Aici, cea de-a treia fericire a Apocalipsei.

Cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele: „cel ce priveghează rămâne îmbrăcat. ♦  Să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea: în contrast cu veşmântul purităţii din 19, 8”[17].

„Acest verset nu pare să fie la locul lui, căci întrerupe firul ideilor[18]. Unii autori îl pun după versetul 16, alţii, după întoarce-te din 3, 3, sau îl socotesc inventat de întâiul [redactor] al Apocalipsului, care s-ar fi putut inspira din 3, 18”[19].

„Când zice despre cel ce priveghează şi-şi păstrează hainele, arată ca să privegheze [fiecare] şi să poarte grijă fără lenevie de faptele cele bune, căci acestea sunt hainele sfinţilor, de care lipsindu-se omul se va ruşina plin de grozăvie”[20].

16: Şi i-a strâns la locul care-n evreieşte se cheamă Armagheddon.

Armagheddon: „nume enigmatic, probabil de origine ebraică. S-ar traduce muntele Meghiddo (vezi IV Regi 23, 29), deşi geografia sau istoria universală nu cunoaşte un munte cu acest nume. El sugerează, totuşi, localitatea Meghiddo, din câmpia Esrom, unde s-au adunat armate şi s-au dat bătălii sângeroase (cf. Judecători 5, 19; IV Regi 9, 27; Zaharia 12, 11 – Textul Masoretic). Din context: simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine şi rău, dintre forţele luminii şi ale întunericului, dintre Dumnezeu şi Satana”[21].

„Har-Magheddon se tâlcuieşte tăierea sau omorârea. Pentru că, adunându-se acolo, neamurile se vor tăia, adică aceia care îl vor avea ca voievod pe diavolul, care se va bucura de sângele oamenilor”[22].

17: Al şaptelea înger şi-a vărsat cupa-n văzduh; şi din templul cerului, de la tron, a ieşit o voce mare, strigând: „S-a făcut!”

18: Şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum de când e omul pe pământ n-a mai fost un cutremur atât de mare.

Semnele descrise aici sunt cele ale unei teofanii.

19: Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi, şi cetăţile păgânilor s-au prăbuşit. Şi de Babilonul cel mare s-a amintit înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.

Cetatea cea mare: „Roma (numită mai departe, în paralelă, Babilonul cel mare, ca în 14, 8)”[23]. Sfântul Andrei al Cezareii vede vorbindu-se aici despre Ierusalimul cel vechi. „Primele patru cupe au fost legate între ele de asocierea cu elementele naturale, care reprezentau întregul cosmos (cerul şi pământul, apele dulci şi cele sărate). Ultimele trei cupe sunt, în schimb, unite între ele pentru caracteristicile comune istorico-politice”[24].

20: Şi tot ce fusese insulă a fugit, şi munţi nu s-au mai aflat.

„Sfârşitul lumii va însemna mai întâi prăbuşirea munţilor […]. Simbolul [muntelui] are, aşadar, un dublu aspect: Dumnezeu Se face auzit pe vârfurile munţilor; dar înălţimile pe care omul urcă doar pentru a-l adora pe om şi pe idolii lui, nu pe Dumnezeul adevărat, nu sunt decât semne de trufie şi semne de prăbuşire”[25].

„Prin insule se arată sfintele biserici, iar prin munţi, conducătorii lor”[26]. Astfel tâlcuit, textul ar vorbi despre vremurile de prigoană şi coborârea Bisericii în catacombe[27].

21: Şi grindină mare ca talantul s-a prăvălit din cer peste oameni. Şi oamenii L-au blasfemiat pe Dumnezeu din pricina plăgii cu grindină, căci mare e plaga aceasta, foarte mare.

            Grindină mare ca talantul: „un talant (în sistemul de măsuri al epocii): aproximativ 40 de kilograme”[28].  Oamenii, şi acum, se împotrivesc lui Dumnezeu. Dacă ne trec prin gând unele consideraţii privind natura umană, ne abţinem de la a le rosti…[29].

            „Grindina căzută din cer am înţeles să fie mânia slobozită de Dumnezeu, care se pogoară de sus. Iar prin mărimea talantului arată desăvârşirea mâniei, pricinuită de covârşirea peste măsură a păcatelor, având ca închipuire talantul”[30].

---

[1] ICSS IX, p. 191

[2] BBVA, p. 1766

[3] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVI

[4] Privind Roma (din vremea lui Ioan) ca simbol ce desemnează orice putere care se împotriveşte lui Hristos.

[5] ICSS IX, p. 193

[6] ICSS IX, p. 193

[7] NTEP, p. 761

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[9] ICSS IX, p. 193

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[11] ICSS IX, p. 194

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[13] DS III, art. Uscăciune, p. 420

[14] ICSS IX, p. 195

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVI

[17] BBVA, p. 1767

[18] Motiv pentru care şi Anania l-a marcat, introducându-l între liniuţe.

[19] NTEP, p. 761

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[21] BBVA, p. 1767

[22] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[23] BBVA, p. 1767

[24] ICSS IX, p. 194

[25] DS II, art. Munte, p. 324

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[27] Averchie chiar se gândeşte aici la un dezastru provocat de armamentul nuclear, dacă se acceptă sensul propriu al frazei ioaneice.

[28] BBVA, p. 1767

[29] Am făcut-o în cartea noastră de proze numită Crima letală, editată în semi-samizdat, supusă ulterior unui constant embargo, şi înţeleasă de un număr restrâns de aleşi.

[30] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

Comentarii la Apocalipsa – 15

CAPITOLUL 15 – Al şaselea semn: îngerii celor din urmă plăgi. Cele şapte cupe.

 

1: Şi-am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: Şapte îngeri având şapte plăgi – cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu.

Plăgi „nu în sensul de răni, ci de cauze aducătoare de răni”[1].

2: Am văzut ceva ca o mare de sticlă amestecată cu foc, şi pe biruitorii Fiarei şi-ai chipului ei şi-ai numărului ei stând pe marea de sticlă şi având ţiterele lui Dumnezeu.

„Această viziune reprezintă triumful final al lui Dumnezeu şi al [însoţitorilor] Săi asupra adversarilor descrişi în 13, 1-10”[2].

„Marea de cleştar amestecată cu foc socotim că închipuie mulţimea celor ce se mântuiesc şi curăţia odihnei celei viitoare şi strălucirea sfinţilor care vor străluci ca soarele cu bunătăţile cele strălucitoare ce-i vor împodobi. […] Prin foc se mai înţelege şi ştiinţa lui Dumnezeu şi darul de viaţă făcătorului Duh, pentru că în foc i S-a arătat Dumnezeu lui Moise (Ieşirea 3, 2) şi în chip de limbi de foc S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli (Fapte 2, 3). Iar prin alăute arată omorârea mădularelor [vieţii trupeşti] şi viaţa cea lăudătoare a bunătăţilor, care se slobozeşte întru unirea glasului cu arcuşul Duhului Sfânt”[3].

3: Şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând:

„Mari şi minunate sunt lucrurile Tale,

Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule!;

drepte şi adevărate sunt căile Tale,

Împărate al neamurilor!

„Cântarea lui Moise: indicaţia leagă cântarea din versetele 3-4 cu Ieşirea 15, cântarea victoriei asupra Egiptenilor”[4]. Alăturarea cu cântarea Mielului ar putea închipui cele două Legi sau cele două Testamente, împreunate într-o singură cântare de laudă.

4: Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău?

Că Tu singur eşti sfânt,

şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta,

pentru că judecăţile Tale au fost arătate”.

5: Şi după aceea m-am uitat; şi templul cortului mărturiei s-a deschis în cer.

„Cortul mărturiei era cortul ridicat în cinstea lui Dumnezeu de [Israeliţi], în drum spre ţara făgăduinţei. În el se afla chivotul legământului. Acest cort este denumit astfel deoarece în el Moise primea hotărârile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său (Ieşirea 25, 22). Cortul stătea ca mărturie a prezenţei şi conducerii divine în mijlocul poporului. Modelul lui era templul ceresc, arătat de Dumnezeu lui Moise într-o vedenie (Ieşirea 25, 9.40; Evrei 8, 5). De aceea, în textul de faţă, acest templu ceresc se numeşte templul cortului mărturiei”[5].

6: Şi din templu au ieşit cei şapte îngeri cu cele şapte plăgi, îmbrăcaţi în in curat strălucitor şi-ncinşi pe sub sân cu cingători de aur.

„Cingătoarele înseamnă păzirea puterilor lor [ale îngerilor] de viaţa născătoare şi deprinderea de-a se aduna (concentra), de-a se întoarce în chip unitar spre ele însele şi de-a se învârti în cerc cu bună rânduială în jurul lor, rămânând necăzute din identitatea lor”[6]. „Şi spune că sunt încinşi peste piept cu aur pentru firea lor puternică, curată şi cinstită şi pentru slujirea lor neîncetată”[7].

7: Şi una din cele patru Fiinţe le-a dat celor şapte îngeri şapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu Cel-Viu în vecii vecilor.

„Acest tip de cupă (fiali[8]) era folosit pentru sacrificii. Imaginea e scoasă din cultul Templului şi din vesela sa (Ieşirea 27, 3)”[9].

8: Şi templul s-a umplut cu fum din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui; şi nimeni nu putea să intre în templu până ce se vor fi isprăvit cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri.

Viziunea aminteşte de momentul sfinţirii Cortului adunării, în vremea lui Moise, când slava Domnului umpluse cortul în chip de nor şi nimeni nu putea să intre în cort (Ieşirea 40, 34-35).

---

[1] BBVA, p. 1766

[2] ICSS IX, p. 191

[3] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XV

[4] ICSS IX, p. 191

[5] NTEP, p. 760

[6] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 4

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XV

[8] φιάλη

[9] ICSS IX, p. 192