Archive for the ‘Iosua’ Category

CAPITOLUL  24 – Iosua le vorbeşte seminţiilor. Moartea lui Iosua şi a lui Eleazar.

1: Şi a adunat Iosua toate seminţiile lui Israel în Sichem şi i-a chemat pe bătrânii lor şi pe cărturarii lor şi pe judecătorii lor şi au stat în faţa lui Dumnezeu.

„Sichem: loc sfânt, de care era legată istoria pa­triar­hi­lor. Iosua se strămutase din Şilo”[1]. „Nu în faţa cortului (ca­re se afla în Şilo), ci în faţa unui altar im­provizat (vezi ver­setul 26)”[2].

2: Şi a zis Iosua către tot poporul: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Părinţii voştri au locuit la în­ce­put dincolo de Râu: Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Na­hor; şi au slujit la dumnezei stră­ini.

3: Dar Eu l-am luat pe Avra­am, părintele vostru, din cea­laltă parte a Râului şi l-am că­lău­zit prin toată ţara Canaanului şi i-am înmulţit sămânţa şi i l-am dat pe Isaac;

4: iar lui Isaac, pe Iacob şi pe Esau. Lui Esau i-am dat ca moştenire muntele Seir, iar Iacob şi fiii săi s-au coborât în Egipt şi au devenit neam mare şi numeros şi tare; iar Egiptenii le-au făcut necazuri.

5: Şi am lovit Egip­tul cu sem­nele pe care le-am făcut între ei…”.

„În textul Masoretic fraza e precedată de: Dar Eu i-am trimis pe Moise şi pe Aaron[3].

6: Iar după aceasta [Dumnezeu] i-a scos pe pă­rinţii voştri din Egipt; şi au intrat în Marea Roşie, în timp ce Egip­tenii alergau de dinapoia părinţilor noştri, cu care de luptă şi cu cai, până la Marea Roşie.

„Registrul cuvântării se schimbă de la vorbirea indi­rectă la cea directă”[4].

7: Iar noi am strigat către Domnul, iar El a dat nor şi negură între noi şi Egipteni; şi a adus marea peste ei şi i-a acoperit. Ochii voştri au văzut câte a fă­cut Domnul în Ţara Egiptului. Şi aţi fost vreme-nde­lungată în pustie.

8: Şi v-am dus în ţara Amoreilor, a celor ce locuiau dincolo de Iordan; şi Domnul i-a dat în mâi­nile voastre şi le-aţi moştenit ţara şi i-aţi nimicit de di­na­intea voastră.

9: S-a ridicat apoi Balac, fiul lui Sefor, re­gele Moabului, şi s-a rânduit cu oaste împotriva lui Is­rael; şi a trimis şi l-a chemat pe Balaam să ne bles­teme;

10: dar Domnul, Dumnezeul vostru, n-a vrut să vă ni­mi­cească: acela ne-a binecuvântat cu mare bine­cu­vân­tare şi ne-a izbăvit de mâinile lor, iar pe ei ni i-a dat nouă.

Sunt reamintite momentele glorioase ale lui Is­ra­el, des­crise în cărţile lui Moise, accentuându-se in­tervenţia di­vi­nă în istoria poporului evreu.

11: Şi aţi trecut Iordanul şi aţi venit la Ie­ri­hon; iar locuitorii Ierihonului s-au luptat împotriva voas­tră: Amo­re­ul şi Canaaneanul şi Ferezeul şi He­veul şi Iebuseul şi He­teul şi Ghergheseul; dar Domnul i-a dat în mâinile voastre.

12: Şi El a trimis înaintea voas­tră viespi şi i-a gonit de dinaintea voastră – pe cei doi regi ai Amoreilor -, nu cu sabia ta şi nu cu arcul tău.

13: Şi v-a dat pământul pe care voi nu v-aţi ostenit şi ce­tăţile pe care nu voi le-aţi zidit: v-aţi aşezat în ele şi aţi mâncat din viile şi din măslinii pe care nu voi i-aţi sădit.

„Cei ce se apropie de lucruri cu evlavie şi nu năs­co­cesc nici un prilej de-a se mândri vor afla înţe­lesurile prea lu­minoase ale lor venindu-le întru în­tâm­pinare şi sădind în­tre ei înţelegerea cea mai deplină a lor. Către aceştia zice Le­gea: Intrând aţi moştenit cetăţi mari şi frumoase şi case pli­ne de toate bunătăţile, pe care nu le-aţi zidit, şi locuri să­pate, pe care le-aţi sădit. Căci cel ce nu trăieşte sieşi, ci lui Dumnezeu, să se umple de toate darurile dumnezeieşti, care nu s-au ară­tat mai-nainte din pricina patimilor, care apăsau cu povara lor”[5].

14: Şi acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-L cu neabatere şi cu dreptate; şi lepădaţi-i pe dumnezeii străini cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt; şi slujiţi-I Domnului.

15: Dar dacă nu vă place să-I slujiţi Dom­nu­lui, atunci alegeţi-vă acum cui anume veţi sluji: dumne­ze­i­lor părinţilor voştri de dincolo de Râu sau dumnezeilor Amo­reilor în a căror ţară locuiţi; dar eu şi casa mea Îi vom sluji Domnului, că sfânt este!”

Din apelul de a se lepăda dumnezeii cei străini s-ar putea deduce că, şi în timpul lui Iosua, unii is­ra­e­liţi erau atraşi de cultele idolatre. Prin Râu  se înţelege aici Eufratul, referirea vizând pe strămoşii poporului evreu din Meso­po­tamia, în special pe Avraam.

Versetele 1-16: „Mărturisirea de credinţă a lui Iisus. Se poate sublinia caracterul istoric al acestei mărturisiri de credinţă care nu se referă la minunile creaţiei, ci la faptele minunate ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei lui Israel; pomenirea istoriei providenţiale a acestuia e făcută în Textul Masoretic de Dumnezeu Însuşi, în timp ce textul grec, de la versetul 5, înlocuieşte persoana întâi cu a treia, dându-i cuvântul lui Iisus. Origen (Exh. mart. 17) face un paralelism între dialogul lui Iisus/Iosua cu poporul şi dialogul celor care urmează să devină creştini cu catehetul lor: chemaţi să aleagă, ei se angajează de partea lui Dumnezeu”[6].

16: Iar poporul, răspunzând, a zis: „Departe de noi gândul de a-L părăsi pe Domnul şi de a sluji la dum­ne­zei străini!

17: Domnul, Dumnezeul nostru, El este Dumnezeu; El ne-a scos, pe noi şi pe părinţii noştri, din ţara Egiptului, El ne-a păzit în toată calea pe care am umblat şi printre toate neamurile prin care am trecut.

18: Domnul a izgonit din faţa noastră pe Amoreu şi toate neamurile care locuiau în ţara aceasta; iar noi Îi vom sluji Domnului, căci El este Dumnezeul nostru!”

„Ceea ce spusese Iosua Navi poporului evreu, când l-a aşezat în pământul sfânt, acestea ni le-ar putea spune Scrip­tura şi nouă. Căci iată cum grăieşte: Acum temeţi-vă de Dom­nul şi-I slujiţi Lui[7]  cu credincioşie şi dreptate, Or, întrucât ni se cere acum să aducem jertfe idoleşti, e cazul să nu uităm ceea ce se spunea în acel loc mai departe: lepădaţi dumne­zeii străini cărora au slujit părinţii voştri dincolo de râu (Eu­frat) şi în Egipt, şi slujiţi Domnului. La început, când urma să fiţi catehizaţi, pe bună dreptate vi s-ar fi spus: Dacă nu vă place să slujiţi Domnului, atunci alegeţi-vă acum cui veţi sluji: sau dumnezeilor cărora au slujit părinţii voştri cei de peste râu, sau dumnezeilor amoreilor în ţara cărora trăiţi. Catehetul vostru v-ar fi spus-o de atunci (aşa cum s-a spus şi în Scriptură): Eu şi casa mea vom sluji Domnului, că sfânt este. Acum, însă, nu mai este cazul să vă spună aşa ceva, pentru că aţi mărturisit-o înşivă de atunci: Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul şi să ne apucăm să slujim la alţi dumnezei, căci Domnul este Dumnezeul nostru, Care ne-a scos pe noi şi pe părinţii noştri din Egipt şi ne-a păzit în toată calea pe care am umblat. Ba chiar un legământ de a păzi credinţa aţi făcut cândva înaintea cateheţilor voştri, când aţi declarat: şi noi vom sluji Dom­nului, căci Acesta este Dumnezeul nostru. De ace­ea, dacă cineva care încalcă legămintele faţă de oa­meni este sperjur şi străin de mântuire, atunci ce va trebui spus despre cei care, prin lepădare, calcă în pi­cioare jurămintele puse în faţa lui Dumnezeu şi aleargă înapoi la satana, de care s-au lepădat la Botez?”[8].

19: Iar Iosua a zis către popor: „Nu-I veţi pu­tea sluji Domnului, fiindcă Dumnezeu este sfânt; şi, ge­los fiind, nu vă va trece cu vederea păcatele şi ne­le­giu­irile.

20: De câte ori Îl veţi părăsi pe Domnul şi veţi slu­ji la dumnezei străini, de atâtea ori El va veni şi vă va necăji şi vă va nimici, de vreme ce El, dimpotrivă, v-a făcut bine”.

„Căderea fiilor lui Israel în idolatrie era ase­mă­na­tă cu infidelitatea unei femei faţă de soţul ei, act care stârneşte ge­lozia şi răzbunarea acestuia. Temă anunţată în Deute­ro­nom 32, 21 şi reluată, cu deosebită am­ploa­re, de aproape toţi pro­feţii Vechiului Testament”[9].

21: Iar poporul a zis către Iosua: „Nu, ci Dom­nu­lui Îi vom sluji!”

22: Iar Iosua a zis către popor: Voi sunteţi mar­tori împotriva voastră, de vreme ce voi L-aţi ales pe Domnul să-I slujiţi.

„Textul sună a profeţie neagră, prevestind repe­tatele abateri de la monoteism ale fiilor lui Israel de-a lungul se­co­le­­lor următoare. Textul Masoretic adaugă: Ei au răspuns: Sun­­tem martori![10].

23: Şi acum, aruncaţi-i pe dumnezeii străini ce se află printre voi şi îndreptaţi-vă inima spre Domnul, Dum­ne­ze­ul lui Israel!”

24: Iar poporul a zis către Iosua: „Domnului, Dum­­nezeului nostru, Îi vom sluji, şi de glasul Lui vom as­culta!”

„Drept aceea odată ce-am început şi am pornit pe ca­lea virtuţii, să ne întindem şi mai mult spre ea, ca să ajun­gem la cele dinainte (Filipeni 3, 14). Şi nimeni să nu se întoarcă spre cele dinapoi, ca soţia lui Lot (Facerea 19, 26). […] Iar a se întoarce nu înseamnă nimic altceva decât a se răzgândi şi a cugeta iarăşi la cele lumeşti. Nu vă temeţi, deci, auzind despre virtute, nici nu vă miraţi de numele ei. Căci nu e departe de noi, nici nu ia fiinţă în afară de noi, ci este un lucru cu putinţă de împlinit de către noi şi un lucru uşor, numai să voim. Păgânii (elenii) călătoresc departe şi străbat mări ca să înveţe carte. Dar noi nu avem nevoie să că­lă­torim departe pentru Împărăţia Cerurilor, nici să stră­batem marea pentru virtute. Căci venind Domnul a spus: Îm­părăţia cerurilor este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Deci vir­tutea are nevoie numai de virtutea voastră. Fiindcă este în voi şi ia fiinţă din voi. Căci sufletul având prin fire puterea cugetătoare, din aceas­ta se naşte virtutea. Şi o are prin fire ca să rămână cum a fost făcut. Şi a fost făcut bun şi foarte drept. De aceea Isus al lui Navi i-a poruncit poporului zi­când: Îndreptaţi inima voastră spre Domnul Dumnezeul lui Is­rael. Iar Ioan îndemna: Drepte faceţi cărările voastre (Ma­tei 3, 4). Iar în dreptatea sufletului se arată felul înţelegător al lui, aşa cum a fost creat. De aceea, când se abate şi se strâm­bă de la starea lui cea după fire, se spune că aceasta e ră­u­ta­tea sufletului. Deci nu e greu lucrul virtuţii. Căci sun­tem în virtute dacă rămânem aşa cum am fost făcuţi. Iar dacă cu­getăm cele rele, vom fi judecaţi ca răi. Dacă lucrul ar trebui căutat în afa­ră de noi, ar fi cu adevărat greu. Dar dacă e în noi, să ne păzim de gânduri murdare şi sufletul luat de la Domnul ca un dar spre păstrare, să-l păzim pe seama Dom­nului, ca El să recunoască făptura Lui ca păstrată astfel pre­cum a făcut-o”[11].

25: În ziua aceea a făcut Iosua un legământ cu po­porul şi i-a dat lege şi porunci în Sichem, în faţa cortului Dumnezeului lui Israel.

„Ca reprezentant al lui Dumnezeu şi urmaş legitim al lui Moise, Iosua era îndreptăţit să continue opera legislativă a înaintaşului său”[12].

26: Şi a scris aceste cuvinte în cartea legii lui Dum­ne­zeu; şi a luat o piatră mare şi a aşezat-o sub stejar, îna­in­tea Domnului.

„Nu se ştie dacă aceste cuvinte cuprindeau legea şi po­runcile, sau cuvântările lui Iosua către popor”[13].  „În car­tea Facerii 35, 4 se vorbeşte de stejarul de lângă Sichem. Pia­tra pusă acum de Iosua simboliza, pe de o parte, defi­ni­tiva îngropare a idolilor şi, pe de alta, un altar de închinare Domnului”[14].

27: Şi a zis Iosua către poporul întreg: Ia­tă, pia­tra aceasta va fi martor între voi, căci ea a auzit toate cu­vintele Domnului, cele pe care El ni le-a grăit astăzi; şi ea va fi între voi mărturie în zilele de apoi, oridecâteori Îi veţi minţi Domnului, Dumnezeului meu”. 

28: Atunci Iosua a eliberat poporul; şi fiecare s-a dus la locul său.

„Întrucât Iosua prevăzuse căderile idolatre ale fiilor lui Israel şi se delimitase de aceştia (v. 15), el preferă să spună: Dumnezeului meu. Textul Maso­re­tic: Dumne­ze­u­lui vostru[15].  „Cât priveşte pe Isus (fiul) lui Navi, el a luat ca martor al cuvintelor sale o piatră. Cândva a fost luată de Iacob, ca martor (al cuvintelor sale) o grămadă de pietre (Facerea 31, 47). (Iosua) zice: Piatra (pe care o înalţ) între voi astăzi va fi mărturie, până la sfârşitul zilelor, ori de câte ori veţi minţi pe Domnul Dumnezeul nostru. Credea, pro­babil, că datorită puterii lui Dumnezeu şi pietrele vor grăi împotriva călcătorilor de lege, dacă nu, în mod sigur con­ştiinţa fiecăruia va fi şocată de avertisment”[16].

29: Şi a fost că după aceea a murit Iosua, fiul lui Navi, robul Domnului, în vârstă de o sută şi ze­ce ani.

30: Şi l-au îngropat între hotarele moştenirii sale, în Timnat-Serah, în muntele lui Efraim, la miază­noap­te de muntele Gaaş. Şi împreună cu el au pus – în mor­mântul în care l-au îngropat – cuţitele de piatră cu care îi tăiase împrejur pe fiii lui Is­rael în Ghilgal, după ce îi adusese din Egipt, aşa cum îi poruncise Dom­nul; şi ele sunt acolo până astăzi.

„Pentru acelaşi ritual al pietrei puse ca mărturie, cf. Facerea 31, 45-48 (legământul între Laban şi Iacob)”[17].

31: Israel I-a slujit Domnului în toate zilele lui Iosua şi-n toate zilele bătrânilor care au trăit încă multă vreme în urma lui Iosua şi care au văzut toate lucrurile pe care Domnul le-a făcut pentru Israel.

Este dificil de datat evenimentele descrise în Car­tea Iosua; ţinând cont de alte date, putem plasa moar­tea lui Io­sua către anul 1200 î. Hr. În îngroparea cu­ţitelor de piatră pu­tem vedea o anticipare a tăierii îm­prejur celei în duh, care va fi adusă de Hristos. Io­sua, ca tip (chip) e, de asemenea, în­mormântat, spre a face loc adevăratului Iisus. Mormântul lui Iosua a fost în Timnat-Serah, la miazănoapte de muntele Gaaş (= cutremur de pământ), vârf din ţinutul muntos al lui Efraim. „După ce a murit, a fost îngropat fericitul Io­sua. Şi au fost împlântate cu folos în mormânt cuţitele, slujind ca chip al tăierii împrejur, ca prin aceasta să înţelegem iarăşi că morţii Mântuitorului îi urmează harul tăierii împrejur în duh, arvuna tuturor bunătăţilor noastre cereşti. Vom înţelege deci că tăierea împrejur în ziua a opta, necugetând nimic iudaic, este curăţirea în Duh, în credinţa şi Învierea lui Hristos, ca ştergere a toată moartea şi stricăciunea, pricinuitoare a sfin­ţe­niei şi a unirii noastre cu Hristos, ca chip al libertăţii, ca uşă şi cale spre unirea intimă cu Dumnezeu. […] Rămâne să mai spunem pentru care pricină taina tăierii împrejur întrece şi cinstirea sâmbetei. Căci tăierea îm­prejur se poate primi şi sâmbăta, neferindu-se de legea nelucrării în ea”[18].

32: Iar fiii lui Israel au adus din Egipt ose­mintele lui Iosif şi le-au îngropat în Sichem, în partea de ţarină pe care Iacob o cumpărase cu o sută de mi­oare de la Amoreii ce locuiau în Sichem şi pe care i-o dăduse lui Iosif ca parte.

33: Şi a fost că după aceea a murit şi Eleazar, fiul lui Aaron arhiereul, şi l-au în­gropat în Ghibeea lui Finees, fiul său, pe care el i-o dăduse în muntele lui Efraim.

34: În ziua aceea au luat fiii lui Israel chivotul lui Dumnezeu şi l-au purtat printre ei, de jur-împrejur; iar Finees a fost preot în locul lui Eleazar, tatăl său, până când a murit şi a fost îngropat în Ghibeea, cetatea sa.

Acum e împlinită dorinţa patriarhului Iosif (Fa­cerea 50, 25) de a-i fi strămutate osemintele în pămân­tul Canaa­nului.

35: Iar fiii lui Israel s-au dus fiecare la locul său şi-n cetatea sa. Dar fiii lui Israel s-au închinat la As­tarte şi la Aştarot şi la dumnezeii neamurilor dim­prejurul lor; şi Dum­nezeu i-a dat în mâinile lui Eglon, regele Moabului, care i-a stăpânit vreme de optsprezece ani.

„Versetul 35 e propriu Septuagintei. Unii tradu­cători ai Textului Masoretic […] îl inserează ca notă infra­pa­gi­na­lă”[19].  „Cartea lui Iosua se sfârşeşte în Textul Masoretic cu o triplă îngropare, a lui Iosif, Iisus Navi şi Eleazar, ca o încheiere a naraţiunii începute în Pentateuh. Este mai clară şi unitatea cărţii în jurul figurii centrale a eroului care îi dă numele: urmaş al lui Moise, având misiunea de a înscrie legea în realitatea unui teritoriu, Iisus/Iosua şi-a împlinit cu bine misiunea. Păcatul, mereu posibil şi ameninţător, a fost evitat de oamenii din generaţia lui. În schimb, [versetul] suplimentar din Septuaginta [35, despre reaua purtare a fiilor lui Israel şi pedepsirea lor] schimbă perspectiva cărţii, o deschid asupra istoriei viitoare a poporului şi o înscriu ca prima dintr-o serie de cărţi care vor povesti istoria poporului şi a legământului acestuia cu Dumnezeu. Astfel, cartea se detaşează mai mult de Pentateuh”[20].

După cum am mai spus, luptele pentru stă­pâ­nirea Ţă­rii Sfinte vor mai dura încă multă vreme, la fel cum vor con­tinua şi apostaziile şi revenirile poporului israelit. Despre pe­rioada tulbure care a urmat morţii lui Iosua vorbeşte Car­tea Judecători, care urmează Cărţii Iosua.


[1] BBVA, p. 270

[2] BBVA, p. 270

[3] BBVA, p. 270

[4] BBVA, p. 270

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 21

[6] SEP 2, p. 91

[7] Septuaginta: latrevate to Kirio = adoraţi pe Dumnezeu.

[8] Origen, Exortaţie la martiriu, XVII

[9] BBVA, p. 270

[10] BBVA, p. 271

[11] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XX

[12] BBVA, p. 271

[13] BBVA, p. 271

[14] BBVA, p. 271

[15] BBVA, p. 271

[16] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XIII

[17] SEP 2, p. 93

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu­lui Ioan, IV, 7

[19] BBVA, p. 271

[20] SEP 2, p. 95

Anunțuri

CAPITOLUL  23 – Iosua vorbeşte întregului Israel.

1: Şi a fost că la vreme-ndelungată după ce Dom­nul Dumnezeu L-a odihnit pe Israel de toţi vrăj­ma­şii lui de primprejur, Iosua, îndelungat în zile, a îm­bă­trânit;

2: şi i-a che­mat Iosua pe toţi fiii lui Israel şi pe bătrânii lor şi dregătorii lor şi pe cărturarii lor şi pe judecătorii lor şi le-a zis: „Eu, în­de­lungat în zile, am îmbătrânit.

3: Iar voi aţi văzut tot ceea ce Dom­nul, Dum­nezeul nostru, le-a făcut tuturor acestor nea­muri ce ne-au stat în faţă; căci Dumnezeul vostru, El este Cel ce S-a luptat pentru voi.

4: Vedeţi cum eu v-am aruncat înainte aceste neamuri care v-au rămas prin sorţi pentru se­min­ţiile voastre, toate neamurile pe care eu le-am ni­micit, începând de la Iordan şi până la Marea cea Mare dinspre soare-apune.

5: Iar Domnul, Dumnezeul nostru, le va nimici de dinaintea voas­tră până ce vor pieri de is­tov; şi va trimite asupră-le fia­rele sălbatice până ce le va nimici de dinaintea voastră, pe ele şi pe regii lor, iar voi veţi moşteni pământul lor, aşa cum Domnul, Dum­nezeul vostru, v-a grăit vouă.

Iosua, ca şi Avraam altădată, e numit bătrân şi înde­lungat în zile, icoană a Fiului Celui din veşnicie.

6: De aceea, străduiţi-vă să păziţi şi să fa­ceţi toa­te cele scrise în cartea legii lui Moise, nea­bă­tân­du-vă nici la dreapta, nici la stânga;

7: şi să nu um­blaţi laolaltă cu neamurile care-au rămas cu voi; nu­mele dumnezeilor lor să nu le pomeniţi între voi; să nu le slujiţi şi nici să vă în­chinaţi la ei;

8: ci numai de Dom­nul, Dumnezeul vostru, să vă lipiţi, aşa cum aţi făcut până-n ziua de acum.

9: Domnul a surpat de dinaintea voastră neamuri mari şi tari, şi nimeni, până-n ziua de azi, n-a fost în stare să vă stea împotrivă:

10: unul din voi a gonit o mie, căci Domnul, Dumnezeul vostru, El este Cel ce S-a războit pentru voi, aşa cum El v-a grăit.

11: Luaţi aminte şi puneţi la inimă: să-L iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru!

E propovăduită şi israeliţilor (şi, prin Israelul cel tru­pesc, tuturor celor ce urmează lui Dumnezeu) calea împără­tească.

12: Că dacă vă veţi abate şi vă veţi îm­pre­u­na cu neamurile care-au rămas cu voi, dacă vă veţi încuscri cu ei şi vă veţi amesteca împreună cu ei, şi ei împreună cu voi,

13: atunci să ştiţi că Domnul nu va mai nimici de dinaintea voastră aceste neamuri; şi ele vor fi pentru voi laţuri şi pietre de poticnire şi cuie-n căl­câie şi ţepuşe-n ochi, până ce voi veţi pieri de pe acest pământ bun pe care vi l-a dat Domnul, Dumnezeul vostru.

„Neamestecul cu neamurile păgâne nu vizează purita­tea sângelui (prozeliţii erau ne-evrei care deve­neau evrei prin adoptarea credinţei), ci puritatea religi­oa­să: neamul care-L pier­de pe Dumnezeu va fi nimicit de cei fără Dumnezeu. Cu­vân­tarea lui Iosua este o pu­ternică pledoarie pentru păstrarea monoteismului”[1].

14: Eu însă mă grăbesc alergându-mi calea, aşa cum fac toţi pământenii. Dar voi ştiţi în inima voastră şi-n sufletul vostru că din toate cuvintele cele bune pe care Dom­nul, Dumnezeul vostru, vi le-a grăit, nici un cuvânt n-a că­zut; din toate câte vă priveau, nici unul n-a lipsit.

„Călătoria pe calea vieţii e asemănată cu o aler­gare continuă, care-şi accelerează ritmul în ultima eta­pă. Aşa o ve­dea şi Pavel, către sfârşitul vieţii: …aler­ga­rea mi-am împlinit-o (II Timotei 4, 7)”[2].  „Eficienţa cuvin­te­lor lui Dumnezeu poa­te fi evidentă prin stabi­li­ta­tea lor. Ebraică:  …nici un cuvânt n-a fost zadarnic[3].

15: Şi va fi că aşa cum v-au venit toate cu­vintele ce­le bune pe care Domnul, Dumnezeul vostru, le-a grăit des­pre voi, tot astfel Domnul, Dumnezeul vostru, va aduce pes­te voi toate cuvintele cele rele, pâ­nă ce vă va nimici de pe acest pământ bun pe care Dom­nul, Dumnezeul vostru, vi l-a dat,

16: atunci când veţi călca legământul Domnului, Dum­ne­zeului nostru, pe care El ni l-a poruncit, şi vă veţi duce şi veţi sluji la dumnezei străini şi vă veţi închina la ei”.

„Textul Masoretic începe versetul cu condiţio­na­lul Da­­căşi conchide: atunci se va aprinde asu­pra voastră mânia Domnului şi veţi pieri curând din ţara aceasta bogată pe care v-a dat-o Domnul[4].


[1] BBVA, p. 269

[2] BBVA, p. 269

[3] BBVA, p. 269

[4] BBVA, p. 270

CAPITOLUL  22 – Triburile lui Ruben, Gad şi jumătate din Manase se întorc dincolo de Iordan.

1: Atunci i-a chemat Iosua pe fiii lui Ruben şi pe fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase

2: şi le-a zis: „Voi aţi auzit tot ceea ce Moise, sluga Domnului, v-a poruncit, iar voi aţi ascultat cuvântul meu întru toate câte eu v-am poruncit.

3: În această vreme-ndelun­ga­tă nu i-aţi lăsat pe fraţii voştri, şi până-n ziua de astăzi aţi păzit porunca Domnului, Dumne­ze­ului vostru.

4: Iar acum, Domnul, Dumnezeul nostru, i-a odihnit pe fra­ţii voştri, aşa cum le-a spus; aşadar, întoarceţi-vă acum şi mergeţi la casele voastre şi-n ţara moştenirii voastre pe care Moise, sluga Domnului, v-a dat-o din­colo de Iordan.

5: Dar fiţi cu mare luare-aminte să faceţi poruncile şi legea pe care Moise, sluga Domnului, v-a poruncit să le faceţi: Să-L iu­biţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi să umblaţi în toate că­ile Lui, să-I păziţi po­runcile şi să vă lipiţi de El şi să-I slujiţi din tot cugetul vostru şi din toată inima voastră”.

Prezentată pe un ton neutru în Scriptură, dar nu fără a fi generat tensiuni, alegerea triburilor Ruben, Gad şi a jumătăţii lui Manase de a locui dincolo de Iordan e apreciată negativ de autorii patristici, ca un refuz de a in­tra în moştenirea făgă­du­in­ţelor dumne­ze­ieşti (deşi, cum s-a văzut din comentariile de până aici, există mul­ti­ple aspecte ale acestei situaţii): „Mare pie­di­că le este dra­gostea de lucrurile materiale celor ce se si­lesc spre vir­tute. Adeseori această dragoste aduce pier­zare şi su­­fle­tului şi trupului. […] Ce a făcut pe cele două jumătăţi de seminţii să rămână afară de pământul făgăduinţii? Oa­re nu mulţimea vitelor? […] Dacă, prin urmare, avu­ţiile aţâţă la piz­mă pe invidioşi, îm­po­triva celor ce le au, şi-i scoate pe cei îm­povăraţi cu ele de la lucrurile mai de preţ, dacă taie rudenia şi aduce duşmănia între prieteni, dacă nu are nimic laolaltă cu viaţa viitoare şi nu aduce nici un folos însemnat vieţii din trup, de ce să ne de­păr­tăm de la slujirea lui Dumnezeu, făcân­du-ne, întregi, slu­jitori deşertăciunii?”[1].

6: Şi Iosua i-a binecuvântat şi le-a dat drumul; iar ei s-au dus la casele lor.

„După aceea, Iisus adună pe fiii lui Ruben, pe fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, care lup­taseră cu iz­bândă împotriva duşmanilor lui Israel, şi îi trimite în par­tea lor de moştenire, după ce îi răs­plă­teşte, precum este scris (în Scriptură). Iată, după pă­re­rea mea, în ce constă tai­na in­di­cată aici: după ce va intra tot numărul păgânilor (Ro­mani 11, 25), după ce vor fi primit de la Domnul Iisus îm­plinirea fă­gă­du­in­ţelor, aceia care au fost pregătiţi şi învăţaţi de Moi­se, care ne-au ajutat în decursul luptelor, cu plân­ge­rile şi ru­găciunile lor şi care, după cum zice Apostolul, încă n-au pri­mit ce le fusese făgăduit, căci ei aşteptau să se îm­pli­nească chemarea noastră, primesc, în sfârşit, de­săvârşirea rân­duită pentru ei (Evrei 11, 39-40). De la Iisus îşi primesc ei acum darurile cuvenite şi de acum trăiesc cu toţii în pace, căci a venit sfârşitul tuturor răz­boaielor şi al tuturor atacu­rilor”[2].

7: Iar unei jumătăţi din seminţia lui Manase i-a dat Iosua o parte în ţinutul Vasanului, iar celeilalte jumătăţi i-a dat Iosua parte cu fraţii săi dincoace de Iordan, lângă mare; după aceea Iosua le-a dat drumul la casele lor şi i-a binecuvântat.

8: Iar ei s-au dus la ca­se­le lor cu avuţii multe şi cu foarte multe vite şi cu ar­gint şi cu aur şi cu aramă şi cu fier şi cu foarte multă îmbrăcăminte; prada pe care o luaseră de la duşmani au împărţit-o cu fraţii lor.

Metalele înşirate aici erau, desigur, pradă de război; reiese că, după cucerirea Ierihonului, nu s-a mai pretins afie­ro­sirea animalelor şi a obiectelor vrăj­ma­şilor, şi nici pre­da­rea (integrală) a metalelor la Cor­tul Sfânt.

9: Astfel că fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi ju­mă­tate din seminţia lui Manase s-au întors de la fiii lui Is­rael din Şilo, care se află în ţara Canaan, ca să meargă în Ga­la­ad, în ţinutul moştenirii lor, pe care-l dobândiseră, din po­run­ca Domnului, prin mâna lui Moi­se.

10: Şi au venit în Ga­la­a­dul Iordanului, care se află în ţara Canaan. Iar fiii lui Ru­ben şi fiii lui Gad şi ju­mă­tate din seminţia lui Manase au zi­dit acolo jert­felnic lângă Iordan, jertfelnic mare la vedere.

Prin mare la vedere se înţelege că jertfelnicul era vi­zibil celor de la apus de Iordan. Este un nou mo­ment ten­sionat între israeliţii despărţiţi de Iordan. S-a văzut în acest jertfelnic o încercare de separare reli­gi­oasă, adăugată celei teritoriale.

11: Şi auzind fiii lui Israel, au zis: „Iată, fiii lui Ru­ben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au zi­dit jertfelnic la hotarele ţării Canaan, la Galaadul Ior­danului, faţă-n faţă cu fiii lui Israel”. 

12: Şi toţi fiii lui Israel s-au adunat în Şilo, să se ridice şi să se bată cu ei.

Fiii lui Israel (în context): majoritatea triburilor isra­e­liene ce se aşezaseră în dreapta Iordanului şi care monopo­li­zaseră dreptul de a avea un altar de închinare, cel din Şilo”[3].

13: Fiii lui Israel l-au trimis la fiii lui Ruben şi la fiii lui Gad şi la fiii jumătăţii din seminţia lui Manase, în ţinutul Galaad, pe Finees, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, marele preot,

14: şi-mpreună cu el zece din­tre bărbaţii de frunte: un cap de familie din fiecare se­minţie a lui Israel (capii de familie sunt fruntaşii miilor lui Israel).

15: Aceştia s-au dus la fiii lui Ruben şi la fiii lui Gad şi la jumătate din seminţia lui Manase, în ţinutul Galaad, şi le-au grăit:

16: „Aşa grăieşte toată obştea Dom­nu­lui: Ce înseamnă această nelegiuire pe care voi aţi fă­cut-o în faţa Dumnezeului lui Israel, să vă întoarceţi astăzi de la Domnul prin aceea că v-aţi zidit jertfelnic, aşa ca să staţi voi astăzi împotriva Domnului?

„Acuzaţie gravă, exprimată prin termenul apo­states:  răzvrătit, rebel, cel ce strică sau stă împotrivă (folosit şi în Numeri 14, 9)”[4].

17: Mic este oare pentru voi păcatul din Peor, că nici până-n ziua de azi nu ne-am curăţit de el, cu toate că a fost pedeapsă mare în obştea Domnului?

„Aluzie la istorisirea din Numerii 25: ajunşi în Moab, fiii lui Israel au căzut în idolatrie, adorându-l pe Baal-Peor, fapt pentru care au fost aspru pedepsiţi”[5].

18: Şi voi v-aţi răzvrătit astăzi împotriva Dom­nu­lui; şi va fi că dacă voi staţi astăzi împotriva Dom­nului, mâine fi-va urgia peste-ntregul Israel.

Loc mai dificil de înţeles pentru omul modern, în­cli­nat mai degrabă către individualism (de unde şi doctrinele pro­testante); dar în orice epocă sunt vizibile efectele faptelor unei persoane sau ale unui grup asu­pra unor comunităţi întregi.

19: Şi acum, dacă ţinutul moştenirii voastre vă este mic, treceţi în ţinutul moştenirii Domnului, un­de se află cortul Domnului, şi primiţi o moştenire prin­tre noi; şi nu staţi împotriva lui Dumnezeu, şi nici îm­po­triva noastră să nu staţi prin aceea că v-aţi zidit un jertfelnic în afară de jertfelnicul Domnului, Dumne­ze­u­lui nostru.

20: Oare Acan, fiul lui Zerah, n-a făcut el ne­le­giuire când a luat din cele afie­rosite şi a adus mânia peste-ntreaga obşte a lui Israel? Şi el era unul singur, dar nu singur a murit întru păcatul său!”

„Păcatul lui Acan, în 7, 1: nelegiuirea unui mem­bru al comunităţii atrage pedepsirea întregii comuni­tăţi”[6].

21: Atunci fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi ju­mă­tate din seminţia lui Manase au răspuns; şi au grăit că­tre frun­ta­şii miilor lui Israel, zicând:

22: „Dumnezeul Dum­nezeu este Dom­nul, şi Dumnezeul Dumnezeu ştie, şi însuşi Israel va cunoaş­te: dacă noi am făcut păcatul răzvrătirii în faţa Domnului, atunci El să nu ne cruţe astăzi!

23: Şi dacă noi am zidit jertfelnic pentru ca să stăm împotriva Domnului, Dumnezeului nostru, sau pentru ca să aducem pe el arderi-de-tot sau pentru ca să adu­cem pe el jertfă de mântuire, Domnul să cerceteze!

24: Dar noi am făcut aceasta de teamă ca nu cumva fiii voştri să le spună mâine fiilor noştri: Ce aveţi voi de-a face cu Domnul, Dumnezeul lui Israel?;

25: că Domnul a aşezat hotar între noi şi voi, chiar Iordanul, iar voi nu aveţi parte cu Domnul… Şi astfel fiii voştri îi vor înstrăina pe fiii noştri, aşa ca ei să nu I se închine Domnului.

Dumnezeul Dumnezeu: superlativul absolut pen­tru Cel ce este Domnul. Textul Masoretic: Dumne­zeul dumne­ze­ilor[7].

26: De aceea am zis: Să facem aşa: să zidim jert­fel­nicul acesta, nu pentru a aduce jertfe de ardere şi nici pen­tru jertfe de rând,

27: ci pentru ca el să fie mărturie între noi şi voi şi între fiii noştri de după noi că putem să-I facem Dom­nului slujbă în faţa Lui prin jertfele noastre de ardere şi prin jertfele noastre de rând şi prin jertfele noastre de mântuire; şi astfel fiii voştri nu le vor zice mâine fiilor noştri: Voi nu aveţi parte cu Domnul!

28: Şi am zis: Dacă va fi vreodată ca ei să vorbească astfel către noi sau către urmaşii noştri de mâine, atunci aceş­tia vor zice: Iată asemănarea jertfelnicului Dom­nu­lui pe care părinţii noştri l-au făcut nu pentru jertfe de ardere şi nici pentru jertfele noastre de rând, ci pentru ca el să fie mărturie între voi şi noi şi între fiii noştri.

29: Departe de noi, aşadar, să ne abatem astăzi de la Dom­nul şi să stăm împotriva Domnului zidindu-ne jertfelnic pentru jertfe de ardere şi pentru jertfele de pace şi pen­tru jertfele de mântuire în afara jertfelnicului Dom­nu­lui, Dumnezeului nostru, care se află în faţa cortului Său!”

Jertfelnicul ridicat de cele două seminţii şi ju­mătate se dorea umbră şi chip al jertfelnicului celui adevărat; aceasta e, de fapt, cheia înţelegerii Vechiului Testament, umbră a Legii celei noi în care se plineşte.

30: Şi după ce Finees preotul şi mai marii obştii şi capii peste miile lui Israel care erau cu ei au auzit cuvintele grăite de fiii lui Ruben şi de fiii lui Gad şi de jumătate din seminţia lui Manase, le-a plăcut.

31: Atunci Finees, fiul lui Elea­zar preotul, a zis către fiii lui Ruben şi către fiii lui Gad şi către jumătate din se­minţia lui Manase: „Azi am cunoscut că Domnul e cu noi, de vreme ce voi n-aţi făcut această nele­giu­i­re în fa­ţa Domnului şi i-aţi cruţat pe fiii lui Israel de mâna Dom­nului”.

Finees va fi fost trimis în fruntea acestei misiuni toc­mai pentru râvna dovedită altădată în apărarea dreptei cre­din­ţe (vezi Numerii, cap. 25).

32: Aşa că Finees, fiul lui Eleazar preotul, şi dre­gă­torii s-au întors de la fiii lui Ruben şi de la fiii lui Gad şi de la jumătate din seminţia lui Manase din ţinutul Galaa­dului în ţara Canaanului, la fiii lui Is­rael, şi le-au spus cu­vintele.

33: Şi le-a plăcut aceasta fii­lor lui Israel. Iar ei au grăit către fiii lui Israel şi L-au binecuvântat pe Dumnezeul fiilor lui Israel şi le-au spus să nu se mai ridice cu război asupra lor spre a nimici ţinutul fiilor lui Ruben şi al fiilor lui Gad şi a jumătate din seminţia lui Manase; aşa că ei au locuit în el.

34: Iar Iosua a dat un nume jertfelnicului lui Ruben şi al lui Gad şi al jumătăţii din seminţia lui Manase; şi a zis: „Acesta-i în mijlocul lor o «Mărturie » că Domnul este Dumnezeul lor”.

„Numele propriu-zis a dispărut din Versiunea Ebrai­că; Textul Masoretic îl preia din Versiunea Si­riacă; se pre­su­pu­ne că el a fost Ed, adică Mărturie. În Septuaginta: Mar­ti­rion = Mărturie. În Facerea 31, 47-48 cuvântul Galaad este tradus prin Movila Marto­ru­lui. Pe de altă parte, Textul Ma­­­so­­retic pune denumirea nu pe seama lui Iosua, ci pe ace­ea a noilor ocupanţi ai Galaadului: Acesta este mărturie între noi că Domnul este Dumnezeul nostru[8]. 

„Dar să vedem ce lucruri tainice se ascund în dosul acestor întâmplări. Întâiul popor, cel al tăierii împrejur, este indicat prin Ruben, care a fost întâi născut, dar şi prin Gad, căci şi el e întâi năs­cut, însă din Zelfa (Zilpa), şi prin Manase, de asemenea întâi născut. Când zic întâi născut mă gân­desc la ordinea în timp. Acestea se spun pentru a se arăta că nimic nu ne desparte de drepţii de dinainte de Hristos, cunoscând prin aceasta că şi ei sunt fraţi cu noi, cu toate că au trăit înainte de venirea lui Hris­tos. Chiar dacă au avut un altar înainte de venirea Mân­tui­torului, totuşi ei ştiau şi simţeau că nu acela este ade­văratul altar, ci numai chipul şi asemănarea viitorului altar. Ştiau că pe acest altar, altarul poporului întâi năs­cut, nu se adu­ceau jertfe adevărate, care să şteargă pă­catele, căci nu­mai acolo unde se află Iisus se aduc la altar jertfe cereşti, jertfe adevărate. Nu există deci de­cât o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16), alcătuire formată din drepţii de mai înainte şi din creştinii de acum”[9].


[1] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 13

[2] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XXVI, 2

[3] BBVA, p. 267

[4] BBVA, p. 268

[5] BBVA, p. 268

[6] BBVA, p. 268

[7] BBVA, p. 268

[8] BBVA, p. 269

[9] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XXVI, 3

CAPITOLUL  21 – Cetăţile leviţilor.

„Capitolul relatează împlinirea poruncii date lui Moise (Numeri 35, 1-8), de a li se atribui leviţilor 48 de cetăţi, luate din ţinutul fiecărui trib, proporţional cu moştenirea sa. Tradiţia ebraică pune în legătură această împărţire cu sarcinile ierarhizate ale fiecărui grup de leviţi care slujeau la cortul mărturiei; astfel, fiii lui Aaron, leviţii cei mai apropiaţi de chivot, primesc cetăţi în pământul lui Iuda, în timp ce fiii lui Simeon şi beniamin, primesc dincolo de Iordan. Origen consacră în întregime omilia a XXV-a cetăţilor levitice: repartizarea cetăţilor levitice în pământul lui Israel e determinată de o ierarhie care ar putea prefigura locul fiecăruia după înviere”[1].

1: Capii de familie ale fiilor lui Levi au venit atunci la Eleazar preotul şi la Iosua, fiul lui Navi, şi la capii de familie din seminţiile lui Israel.

2: Şi le-au grăit în Şilo, în ţara Canaanului, zicând: „Domnul a poruncit prin Moise să ni se dea cetăţi în care să locuim, precum şi împrejurimile lor pentru vitele noastre”.

Din nou, gândul e purtat către altă lume: „Acolo [în ceruri – n. n.], cred eu, se vor respecta întocmai pri­vilegiile preoţilor, a căror umbră este trasată aici (în car­te): împre­ju­ri­mile oraşelor, în imediata apropiere a zidurilor de apărare, trebuiau să le fie lor rezervate de către fiii lui Israel”[2].

3: Iar fiii lui Israel le-au dat leviţilor, din păr­ţile lor, după porunca Domnului, următoarele cetăţi, cu împre­ju­ri­mile lor.

4: Şi sorţul a ieşit pentru fiii lui Cahat. Iar fiii lui Aaron, preoţii leviţi, au avut prin sorţi trei­sprezece cetăţi din seminţia lui Iuda şi din seminţia lui Simeon şi din seminţia lui Veniamin.

5: Iar celorlalţi fii ai lui Cahat li s-au dat, prin sorţi, zece cetăţi din seminţia lui Efraim şi din seminţia lui Dan şi din jumătate din seminţia lui Manase.

6: Iar fiilor lui Gherşon li s-au dat trei­sprezece cetăţi din seminţia lui Isahar şi din se­min­ţia lui Aşer şi din seminţia lui Neftali şi din jumătate din seminţia lui Manase în Vasan.

7: Iar fiii lui Merari, după familiile lor, au avut prin sorţi douăsprezece cetăţi din se­min­ţia lui Ruben şi din seminţia lui Gad şi din se­minţia lui Za­bulon.

8: Fiii lui Israel le-au dat leviţilor ce­tăţile şi împre­ju­ri­mile lor, aşa cum Domnul îi po­runcise lui Moise.

„Datorită faptului că seminţia lui Levi n-a primit un teritoriu anumit atunci când, prin tragere la sorţi, în vremea lui Iosua, s-a împărţit Canaanul între seminţiile lui Israel, leviţilor le-au fost destinate totuşi 48 de ce­tăţi, răspândite pe întregul cuprins al Ţării Sfinte, ca şi câmpiile din jurul ace­lor cetăţi. Dintre aceste cetăţi, 13 le-au fost rezervate preo­ţilor şi ele se aflau în hotarele seminţiilor Iuda, Simeon şi Veniamin, aşadar, în re­gi­uni care erau cele mai apropiate de templu. Aceste ce­tăţi erau: Hebron, Libna, Iatir, Estemoa, Ho­lon, Debir, Ain, Iutta, Betşemeş, Ghibeon, Gheba, Anatot şi Al­mon”[3].

„Constat o oarecare deosebire între împăr­ţea­la lui Moise şi cea a lui Iisus: Moise, împărţind pămân­tul de dincolo de Iordan, între două triburi şi jumătate, n-a dat le­viţilor partea de locaş care li s-ar fi cuvenit, câtă vreme Iisus le-a dat nu numai în cadrul semin­ţii­lor, pe care le-a rânduit el însuşi, ci chiar şi în mijlocul acelora pe care Moise le rânduise dincolo de Iordan. El asigură leviţilor lă­caşuri în fiecare seminţie, ca prin aceasta să pătrundem mai deplin în frumuseţile tai­nelor sale. Căci această clasă a leviţilor sau a preoţilor, care-şi închină activitatea lor înţe­lepciunii şi cu­noaş­terii lui Dumnezeu, nu şi-a putut primi de la Moise par­tea ei de sălaş, pentru că Moise nu era slujitor al Adevărului, ci slujitorul umbrei şi al închipuirii. Iisus, Dom­nul nostru, era înţelepciunea lui Dumnezeu (I Co­rinteni 1, 24), El e acela care procură înţelepţilor săla­şurile lor”[4].

Seminţia lui Levi (= alipire) era împărţită în trei fa­milii: Cahat (=adunător; aliat; prieten), Gherşon (= alun­gare) şi Merari (= amar; trist); din familia lui Cahat făceau parte şi preoţii, descendenţi din Aaron (= împresurat de strălucire; iluminat). De remarcat că Io­sua anticipează Templul din Ie­rusalim, plasând preoţii în apropierea cetăţii într-o perioadă în care templul nu exista încă.

9: Seminţia fiilor lui Iuda şi seminţia fiilor lui Si­meon şi parte din seminţia fiilor lui Veniamin au dat cetăţile acestea;

10: şi ele li s-au rânduit fiilor lui Aa­ron din familia lui Cahat a fiilor lui Levi, fiindcă aces­tea au ieşit întâi la sorţi.

11: Şi le-au dat: Chiriat-Arba, metropola fiilor lui Enac, adică Hebronul, în ţinutul muntos al lui Iuda, cu împrejurimile ei;

12: dar ţarinile ce­tăţii şi satele ei le-a dat Iosua fiilor lui Caleb, fiul lui Iefone, să le stăpânească.

„Toate comentariile iudaice precizează că migraş (pământul de jur împrejurul cetăţii) este zona care formează prima împrejurime a cetăţii şi a cărei cultivare este interzisă. Abia apoi urmează spaţiile rezervate culturilor”[5].

13: Iar fiilor lui Aaron le-a dat cetatea de scăpare a ucigaşilor: Hebronul şi îm­pre­jurimile lui,Libna şi împrejurimile ei;

14: Iatirul şi îm­prejurimile lui, Eş­temoa şi împrejurimile ei;

15: Holonul şi împrejurimile lui, De­birul şi împrejurimile lui;

16: Ainul şi împrejurimile lui, Iuta şi împrejurimile ei, Bet-Şe­meşul şi împrejurimile lui: nouă ce­tăţi din aceste două seminţii.

17: Iar din seminţia lui Ve­nia­min: Gabaonul şi împrejurimile lui, Gheba cu împrejurimile ei;

18: A­na­totul şi împrejurimile lui, Almonul cu împrejurimile lui: patru cetăţi.

19: Toate cetăţile fii­lor lui Aaron, preoţii: treisprezece.

Cetăţile primite de preoţii din neamul lui Cahat, cu menţiunea, ca şi pentru restul capitolului, că leviţii nu deţi­neau în totalitate aceste cetăţi, locuind în ele împreună cu ceilalţi israeliţi:

Chiriat-Arba (= cetate împătrită); Libna (= al­bea­ţă); Iatir (= surplus); Eştemoa (= ascultare); Holon (= nisipos); Debir (= încăperea din spate – Sfânta Sfintelor; vorbirea lui Dum­nezeu); Ain (= ochi; izvor); Iuta (= înclinat); Bet-Şe­meş (= casa soarelui); Ghibeon (= înălţime); Gheba (= coli­nă) şi Anatot (= răspuns la rugăciuni); Almon (= adăpost; ascunziş).

20: Iar familiilor lui Cahat, leviţilor – celor ră­maşi dintre fiii lui Cahat – li s-au dat cetăţi din ho­ta­rele se­min­ţiei lui Efraim.

21: Li s-a dat cetatea de scăpare a ucigaşilor, Siche­mul, cu împrejurimile ei, şi Ghezerul cu împrejurimile ei;

22: Chi­bţaimul cu împrejurimile lui şi Bet-Horonul cu împre­jurimile lui: patru cetăţi.

23: Din se­min­ţia lui Dan: Elteche cu îm­pre­ju­ri­mile lui şi Ghi­be­tonul cu împrejurimile lui;

24: Aialonul cu împre­ju­ri­mile lui şi Gat-Rimonul cu împrejurimile lui: patru cetăţi.

25: Din ju­mătatea seminţiei lui Manase: Taanacul cu împre­ju­ri­mi­le lui şi Ibleam cu împrejurimile lui: două cetăţi.

„În Textul Masoretic: …şi Gat-Rimonul; din eroare redacţională, repetarea numelui din versetul pre­cedent”[6].

Cetăţile în care trăiau leviţii din familia lui Cahat:

Sichem (= umăr); Ghezer (= pantă repede); Chib­ţaim (= două grămezi); Bet-Horon (= casa fă­ţărniciei); Elteche (= tea­ma de Dumnezeu); Ghibeton (= movilă); Aialon (= ţinu­tul cer­bilor); Gat-Rimon (= teascul merelor şi rodiilor); Taa­nac (= loc nisipos); Ibleam (= locul biruinţei; rătăcirea poporului).

26: De toate, zece cetăţi, cu împrejurimile lor, pen­tru familiile celorlalţi fii ai lui Cahat.

Acestea au fost cetăţile primite de fiii lui Cahat, întâi de către preoţi, apoi de către leviţii simpli. Ur­mea­ză cetăţile celorlalţi leviţi:

27: Iar fiilor lui Gherşon, leviţii: două cetăţi din cealaltă jumătate a seminţiei lui Manase, cetăţi pu­se deoparte pentru scăparea ucigaşilor: Golanul, în ţi­nu­tul Vasanului, cu împrejurimile ei, şi Beştra cu îm­pre­ju­ri­mi­le ei.

28: Din seminţia lui Isahar: Chişionul cu îm­pre­juri­mi­le lui şi Dabrat cu îm­pre­ju­rimile lui;

29: Iarmutul cu îm­pre­ju­rimile lui şi En-Ganimul cu împrejurimile lui: patru ce­tăţi.

30: Din seminţia lui Aşer: Mişalul cu împrejurimile lui şi Abdonul cu împrejurimile lui;

31: Helcatul cu împrejurimile lui şi Rehobul cu împrejurimile lui: patru cetăţi.

32: Din seminţia lui Neftali: Che­de­şul Ga­li­leii, cetate pusă deoparte pentru scăparea uciga­şilor, cu împre­ju­ri­mi­le ei, Hamot-Dorul cu împrejurimile lui şi Cartanul cu împrejurimile lui: trei cetăţi.

33: Toate ce­tă­ţi­le [fiilor] lui Gherşon, după familiile lor, au fost treisprezece.

Cetăţile primite de fiii lui Gherşon:

Golan (= bucurie; biruinţă); Beştra (= casa As­tar­tei) sau Aştarot (= plural pentru: tovarăşa de că­să­torie; turme de oi; termen colectiv pentru zeităţile ca­naanite) – Aştarte (= cea care aduce lumină); Chişion (= duritate); Dabrat (= vor­bire; păşune; ascultare); Iar­mut (= o înălţime); En-Ganim (= fântâna grădinilor); Mişal (= rugăciune; defileu; cine este ce­ea ce Dum­nezeu este?); Abdon (= supus); Helcat (= un ogor); Rehob (= loc larg); Chedeş (= sfinţit; consacrat) în Galileea, numit şi Chedeşul lui Neftali; Hamot-Dor (= iz­voarele calde ale Dorului); Cartan (= oraş).

34: Celorlalţi leviţi din fiii lui Merari: din se­minţia lui Zabulon: Iocneamul cu împrejurimile lui şi Carta cu împrejurimile ei;

35: Dimna cu împrejurimile ei şi Nahalul cu împrejurimile lui: patru cetăţi.

36: De cealaltă parte a Ior­danului, în faţa Ierihonului, din seminţia lui Ruben: Beţerul, cetate de scăpare pentru ucigaşi, cu împrejurimile ei, în pustiul Miso, Iahţa cu împrejurimile ei;

37: Chedemotul cu îm­pre­jurimile lui şi Me­faatul cu împrejurimile lui: patru cetăţi.

38: Din se­min­ţia lui Gad: cetăţile de scăpare pentru ucigaşi: Ramot-Galaad cu împrejurimile lui şi Mahanaimul cu îm­pre­­jurimile lui;

39: Heşbonul cu împrejurimile lui şi Iazerul cu împrejurimile lui; de toate, patru cetăţi.

40: Toate ce­tă­ţile (date) fiilor lui Merari, după familiile lor rămase din seminţia lui Levi, adică părţile ce li s-au cuvenit: douăsprezece cetăţi.

Cetăţile primite de fiii lui Merari:

Iocneam (= el ridică poporul); Carta (= oraş); Dimna (= tăcere; grămadă de gunoi); Nahal (= pă­şune); Beţer (= aur; argint; strălucire); Miso – apare doar în Septuaginta; Iah­­ţa (= stepă; Iahve va ridica); Chedemot (= localităţi ră­să­ritene); Mefaat (= fru­mu­se­ţe); Ramot-Galaad (= înălţimile Galaadului); Maha­naim (= tabără dublă); Heşbon (= calcul); Iazer (= folositor).

41: Iar toate cetăţile date leviţilor între fiii lui Is­rael au fost patruzeci şi opt de cetăţi cu împre­ju­rimile lor;

42: fiecare cetate cu împrejurimile ei: întocmai la toate aceste cetăţi. Aşa a sfârşit Iosua să împartă ţa­ra în hotarele ei. Iar fiii lui Israel i-au dat lui Iosua par­tea lui; după porunca Dom­nului i-au dat cetatea pe ca­re o ceruse, Timnat-Serah, în muntele lui Efraim. Şi Io­sua a zidit cetatea şi a locuit în ea. Iar Iosua a luat cu­ţi­tele de piatră cu care îi tăiase împrejur pe fiii lui Israel – cei născuţi pe cale în pustie, căci în pustie nu fuseseră tăiaţi împrejur – şi le-a pus în Timnat-Serah.

„Această ultimă frază, proprie Septuagintei, este con­cluzia relatării din 5, 2-8”[7]. Iosua a primit cetatea Timnat-Serah (= porţiune suplimentară).

43: Aşa i-a dat Domnul lui Israel toată ţara pe ca­re Se jurase să le-o dea părinţilor lor; iar ei au moştenit-o şi au locuit în ea.

44: Şi le-a dat Domnul odih­nă de jur-îm­prejur, aşa cum li Se jurase părinţilor lor: dintre toţi vrăj­ma­şii lor, nimeni nu le-a stat împotrivă; pe toţi vrăjmaşii lor i-a dat Domnul în mâinile lor.

45: N-a rămas neîmplinit nici un cuvânt din toate cuvintele bu­ne pe care Domnul le-a grăit către fiii lui Israel; toate s-au împlinit.

„Din cele mai vechi timpuri, alături de istorie a fost cultivată şi geografia. Din Vechiul Testament se ve­de că e­vreii aveau cunoştinţe geografice despre uni­vers, pământ şi paradis. Localizarea unor popoare cu cetăţile lor cât şi des­cri­erea Ţării Sfinte confirmă ade­vărul că israeliţii în pe­ri­oada vechitestamentară aveau cunoştinţe bogate în acest do­meniu”[8].

„Sunt patru punc­te cardinale ale pământului. Cahat a ocupat locul cel dintâi dintre fiii lui Levi, lotul din­spre răsărit, îm­preună cu seminţiile care deţinuseră şi ele locul întâi. Vezi, prin urmare, cum totul se armonizează. Es­te sigur că între cele patru laturi ale pământului, Răsăritul pare mai nobil. Aici avea lot şi seminţia lui Iuda, cel mai a­les dintre toţi (Numeri 2, 3). Între cele dintâi seminţii, – şi întâia parte a pământului – preoţii, fiii lui Cahat, au primit, prin sorţi, întâia lor parte, împreună cu Gherşon şi Merari, care au fost şi cei dintâi copii ai lui Levi. Şi aşa, cei dintâi copii ai lui Levi au obţinut Răsăritul. În ce priveşte Apusul, unde se aflau Ruben, Simeon şi Gad, Cahat primi un al doi­lea lot, în se­minţia lui Simeon şi Merari, întâiul său lot în seminţia lui Ruben, după cum şi Merari primi un lot în seminţia lui Zabulon, al treilea la număr, în latura Răsă­ri­tului. Aceasta s-a împlinit pentru ca să se salveze principiul dreptăţii într-o tragere la sorţi, care, după orânduirea lui Dumnezeu, trebuia să orienteze duhurile credin­cio­şilor spre adâncirea tainei veacului viitor. După aceea, şi între se­min­ţiile care erau în latura Mării, adică Efra­im, Veniamin şi Ma­nase, Cahat trage al doilea lot al său, în seminţia lui Ve­niamin, iar restul familiei sale în Efraim. În sfârşit, Gher­şon obţine, la sorţi, un lot în jumătatea seminţiei lui Manase, care era în Ţara Sfân­tă, şi acelaşi Gherşon mai obţine încă un lot în cealaltă jumătate a seminţiei lui Manase. Dar, fiind­că trebuia ca şi cei care erau pe latura de miazănoapte să se în­vrednicească de binefacerile prevăzute pe seama preo­ţiei şi ca să nu fie lipsite cu desăvârşire de darurile cereşti, nici seminţiile de rangul ultim, cele din mia­ză­noapte, adică Dan, Neftali şi Aşer, s-a hotărât ca nu preoţii lui Cahat, ci ceilalţi copii ai lui să primească al doilea lot în seminţia lui Aşer şi un al treilea în se­minţia lui Neftali”[9].


[1] SEP 2, p. 82

[2] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XXVIII, 2

[3] AB, p. 239

[4] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XVII, 2

[5] SEP 2, p. 83

[6] BBVA, p. 266

[7] BBVA, p. 267

[8] AB, p. 138

[9] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XXV, 3

CAPITOLUL  20 – Cetăţile de scăpare.

Cap. 20-21: „Orânduirea străinilor, dreptul la azil ca şi mărunte dispoziţii guvernamentale încearcă să clarifice situaţia noilor colonişti (cf. Ieşirea 21, 13). De aceste frământări au profitat şase cetăţi care au înflorit vădit. Trebuie remarcat că una din principalele surse de venit a fost posibilitatea şi dreptul la păşunat”[1].

1: Şi i-a grăit Domnul lui Iosua, zicând:

2: „Vor­beşte-le fiilor lui Israel şi spune-le: Rânduiţi cetă­ţile în care să scape fugarii, despre care Eu v-am grăit prin Moise;”

„E vorba de azilul oferit ucigaşilor fără voie, rân­du­ială stabilită prin legea dată lui Moise (Ieşirea 21, 13)”[2].

3: ca să poată scăpa acolo ucigaşul care fă­ră voia lui a luat viaţa cuiva, fără să fi avut înainte un astfel de gând. Şi vă vor fi ele cetăţi de scăpare, ca nu cumva uci­gaşul să fie omorât de rudele celui ucis mai înainte de a fi fost el adus în faţa adunării, pentru ju­de­cată.

4: Acela, după ce a fugit în una din aceste cetăţi, va sta la poarta cetăţii şi va spune ce are de spus în faţa bătrânilor acelei cetăţi, iar obştea îl va primi şi-i va da un loc, iar el va locui cu ei.

Poarta cetăţii: în cetatea antică, piaţa în care se ţi­neau adunările publice, în care se făceau tranzacţiile comer­ciale şi în care se judecau procesele”[3].

5: Iar dacă ruda celui ucis va alerga în cău­tarea lui, ei nu-l vor da pe ucigaş în mâinile ei, pentru că el din neştiinţă l-a lovit pe aproapele său, iar nu pentru că mai înainte l-ar fi urât.

6: Şi va locui el în ce­tatea aceea până când va sta la judecată în faţa adu­nării sau până când va muri arhiereul acelor zile; atunci ucigaşul se va întoarce şi se va duce în cetatea sa şi la casa lui, de unde fugise”.

„În fruntea preoţimii se afla arhiereul, numit preotul cel mare (hacohen hagadol), care func­ţi­o­na în oficiul său până la moarte. El avea un locţiitor, ce pur­ta de­nu­­­mirea de al doilea preot (II Regi 25, 18; Ieremia 52, 24)”[4].

7: Iar el [Iosua] a rânduit Chedeşul în Gali­le­ea, în muntele lui Neftali, şi Sichemul în muntele lui Efraim şi Chiriat-Arba – adică Hebronul – în muntele lui Iuda.

„În apropierea lacului Hule (Merom) se afla lo­ca­li­tatea Quedeş, oraş regal canaanean, care la împăr­ţi­rea teritoriului în­tre cele 12 seminţii ale lui Israel, în vremea lui Iosua, a căzut drept moştenire seminţiei lui Neftali. Din această loca­li­tate era originar judecătorul Barac (Judecători 4, 6). Despre ve­chi­mea ce­tăţii grăieşte fap­tul că a fost amintită în scrisorile de la Tel-El-Amarna. Se mai ştie c-a fost cucerită de fara­o­nul Tiglat-Phalasar al Egiptului”[5].

A rânduit: SEP 2 traduce cu a pus deoparte: „Tradiţia rabinică (TB Makkoth 10a) a comentat pe larg alegerea acestor cetăţi levitice de scăpare pentru ucigaşi: aceştia nu numai că-şi pot salva viaţa, ci pot să trăiască o viaţă adevărată, adică să studieze pe lângă maeştri. Philon vede în aceste şase cetăţi treptele accesului spre divinitate”[6].

Cetăţile de scăpare din Canaan:

Chedeş (= sfinţit; consacrat) în teritoriul lui Nef­tali, în Galileea (= cerc; regiune; ţinut);

Sichem (= umăr) în teritoriul lui Efraim, la ho­tarul cu Ma­nase;

Chiriat-Arba (= cetate împătrită) sau Hebron în ţinu­tul lui Iuda.

8: Iar dincolo de Iordan, în faţa Ierihonului, spre răsărit, a rânduit: Beţerul, în şesul pustiului din seminţia lui Ruben; Ramot, în Galaad, în seminţia lui Gad, şi Golan, în Vasan, în seminţia lui Manase.

Cetăţile de scăpare de la răsărit de Iordan:

Beţer (= aur; argint; strălucire; mină) în ţinutul lui Ru­ben;

Ramot (= înălţimi) în teritoriul seminţiei lui Gad;

Golan (= bucurie; biruinţă), cetate din Vasan, în te­ritoriul jumătăţii lui Manase. „În estul lacului Ghe­ni­za­ret se afla cetatea Golan aparţinând tribului lui Ma­nase. De la a­ceastă cetate s-a numit întreaga regiune Gaulanitis sau po­dişul Golan de azi”[7].

9: Acestea sunt cetăţile rânduite pentru toţi fiii lui Israel şi pentru străinii ce locuiesc printre ei, pen­tru ca acolo să fugă cel ce fără voie a luat viaţa cuiva, ca nu cumva ruda celui ucis să-l omoare înainte de a fi stat el la judecată în faţa adunării.

Cetăţile enumerate în Scriptură sunt chipuri ale u­nor rea­lităţi din lumea nevăzută: „acolo [în ceruri – n. n.] sunt, cred, şi cetăţile a căror structură este schiţată aici şi care se nu­mesc: cetăţi de scăpare, care slujesc ca re­fugiu, dar nu pen­tru toţi ucigaşii, ci pentru cei care au ucis fără voie. Sunt poate unele păcate care ne fac uci­gaşi de oameni dacă să­vârşim fapta cu premeditare şi de bună voie şi sunt altele să­vâr­şite din ignoranţă, pen­tru care, la porunca lui Dumnezeu, ne este indicat şi pregătit un loc, cred, pentru a rămâne acolo un oare­care timp, noi, cei care n-am săvârşit decât păcate fără de voie, cu condiţia să nu fi săvârşit păcate cu con­cursul voinţei noastre. Pentru aceştia sunt rânduite ce­tăţi de scă­pare”[8].  Interesant de urmărit traducerile denumirilor cetă­ţi­lor de scăpare, toate având un ton op­timist, de natură să înal­ţe. La fel, să nu socotim a­ces­te cetăţi menite a sluji doar ce­lor ce au trecut prin ex­perienţe extreme, ci să ne socotim cu toţii ucigaşi (cu sau fără voie) ce avem trebuinţă de aceste cetăţi.


[1] IIR, p. 204

[2] BBVA, p. 265

[3] BBVA, p. 265

[4] AB, p. 239

[5] AB, p. 100

[6] SEP 2, p. 82

[7] AB, p. 101

[8] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XXVIII, 2

CAPITOLUL 19 – Moştenirea seminţiilor lui Simeon, Zabulon, Isahar, Aşer, Neftali şi Dan. Partea lui Iosua.

1: Al doilea sorţ a căzut pentru fiii lui Simeon; partea lor de moştenire a fost între hotarele părţii fiilor lui Iuda.

„Teritoriul tribului lui Simeon nu va avea hotare pro­prii, ci făcea parte din lotul cel mare al tribului lui Iuda”[1]. 

Simeon (= ascultare) a moştenit un teritoriu situat apro­xi­mativ în centrul pământului lui Iuda. „Aşa s-au aruncat sorţii şi s-a împărţit moştenirea poporului lui Dumnezeu. Şi, astfel, loturile n-au fost atribuite la întâmplare, ci potrivit unui plan pe care Dumnezeu l-a statornicit de mai înainte. Cea din urmă e pomenită se­minţia lui Veniamin, care a primit tocmai lotul în care se cuprindea Ierusalimul. După el, în al doilea rând, şi-a primit lotul seminţia lui Simeon, apoi Isahar, pe ur­mă Zabulon, apoi Aşer, după aceea Nef­ta­lim şi la urmă Dan. Cele trei seminţii din urmă sunt cele care coboară din ţiitoarele lui Iacob”[2].

2: Moştenirea lor era: Beer-Şeba, Şeba şi Molada;

 Beer-Şeba (= fântâna jurământului; fântâna celor şap­te) era, cum am mai spus, numele fântânii să­pate de Avra­am, dar şi al oraşului ridicat în veci­nă­tate: „Vestigiile arheo­lo­gice obţinute în anii 1969 – 1970 pe locul fostei localităţi biblice Beer-Şeba confirmă exis­ten­ţa ei în perioada biblică. Din datele arheologice rezultă că ea a fost distrusă violent în anul 701 î. Hr., după care a urmat repopularea ei în perioada per­sană, aşa cum atestă cele 25 ostraca scrise în limba ara­mai­că”[3].  Mai sunt numite aici cetăţile Şeba (= jurământ) şi Molada (= naştere).

3: Haţar-Şual, Bala şi Aţem;

4: Eltolad, Betul şi Hor­ma;

5: Ţiclag, Bet-Marcabot şi Haţar-Susa;

6: Bet-Lebaot şi ţari­nile lor: treisprezece cetăţi, cu satele lor;

7: Ain, Rimon, Eter şi Aşan: patru cetăţi, cu satele lor;

8: şi toate satele ce se aflau împrejurul acestor cetăţi, până la Baalat-Beer-Ra­mat, mergând spre miazăzi. Aceasta este moştenirea semin­ţiei fiilor lui Simeon, după familiile lor.

9: Moştenirea fiilor lui Simeon [era parte] din partea fiilor lui Iuda, fiindcă partea fiilor lui Iuda era mai mare decât a lor; de aceea fiii lui Si­meon au primit parte din moşia lor.

Celelalte cetăţi ale lui Simeon:

Haţar-Şual (= satul şacalilor), cetate în extre­mi­tatea sudică a seminţiei lui Iuda;

Bala (= stăpână);

Aţem (= os; cetate tare);

Eltolad (= naştere de la Dumnezeu);

Betul (= locuinţa lui Dumnezeu);

Horma (= nimicire);

Ţiclag (= izvor);

Bet-Marcabot (= casa carelor de război);

Haţar-Susa (= satul cailor), sat;

Bet-Lebaot (= casa leilor);

Şaruhen (= locuinţa harului), sat;

Ain (= izvor; ochi);

Rimon (= rodie), cetate sudică);

Eter (= abundenţă), sat;

Aşan (= fum);

Baalat-Ber-Ramar (= proprietarul unei fântâni).

10: Al treilea sorţ i-a căzut lui Zabulon, du­pă fa­mi­liile lor; hotarul moştenirii lor mergea până la Sarid,

11: se ur­ca spre apus până la Maraala şi atingea Da­beşetul în valea de dinaintea Iocneamului;

12: de la Sa­rid se întorcea îna­poi, spre răsărit, până la hotarul ţinutului Chislot-Tabor, de unde trecea spre Dabrat şi se urca spre Iafia;

13: se îndrepta apoi la răsărit spre Ghet-Hefer, la Ita-Caţin şi mergea spre Rimon, Me­to­ra şi Nea

14: şi se întorcea de la miazănoapte spre Ha­na­ton şi ieşea la Iftah-El;

15: apoi la Catat, Nahalal, Şim­ron, Idala şi Betleem: douăsprezece cetăţi, cu satele lor.

16: Aceasta este moştenirea seminţiei fiilor lui Zabu­lon, după familiile lor: cetăţile cu satele lor.

„Teritoriul lui Zabulon este cel mai greu de stabilit: hărţile care s-au propus nu concordă, mai ales în partea vestică, limitată sau nu de mare”[4].

„Nici aici, totalul de douăsprezece nu cores­pun­de e­nu­­­merării; asemenea, în Textul Masoretic”[5].  Lo­ca­lităţile moştenite de seminţia lui Zabulon (= lo­cu­inţă):

 

Sarid (= supravieţuitor), sat;

Maraala (= tremurând), sat la hotarul teri­to­riu­lui;

Dabeşet (= cocoaşa cămilei), cetate de hotar;

Pârâul Iocneam era hotar al teritoriului;

Iocneam (= proprietatea poporului), cetate;

Chislot-Tabor (= flancurile Taborului), localita­te în ime­diata apropiere a Muntelui Tabor;

Dabrat (= păşune);

Iafia (= Dumnezeu să-i facă să strălucească), ce­tate la hotar, la 2 km sud-vest de Nazaret;

Ghet-Hefer (= teascul fântânii), cetate la 5 km nord-est de Nazaret;

Ita-Caţin (= timpul judecăţii), localitate pe fron­tiera nordică;

Rimon (= rodie), cetate la frontieră;

Metora apare doar în Septuaginta;

Nea (= cutremurare), localitate la hotarul lui Za­bulon;

Hanaton (= îndreptăţit prin har), cetate la hotar;

Iftah-El (= Dumnezeu deschide), vale la hotarul dintre Zabulon şi Aşer;

Catat (= cea mică), cetate;

Nahalal (= păşune), sat;

Şimron (= străjer), cetate la hotar;

Idala (= în amintirea lui Dumnezeu), localitate la frontieră;

Betleem (= casa pâinii), oraş în teritoriul lui Zabulon, diferit de Betleemul lui Iuda.

17: Al patrulea sorţ i-a căzut lui Isahar.

18: În ho­ta­rul lui erau cuprinse: Izreel, Chesulot şi Şunem;

19: Hafaraim, Şion şi Anaharat;

20: Harabit, Chişion şi Ebeţ;

21: Remet, En-Ga­nim, En-Hada şi Bet-Paţeţ;

22: hotarul atin­gea Taborul, Şa­ha­ţima şi Bet-Şemeş, iar capătul lui era Iordanul.

23: Aceasta este moştenirea se­minţiei fiilor lui Isahar, după familiile lor: ce­tăţile cu satele lor.

„Textul Masoretic consemnează şi totalul: şai­spre­zece cetăţi”[6]. Cetăţile primite de seminţia lui Isa­har  (= Dumne­zeu va răsplăti) sunt:

 

Izreel (= Dumnezeu seamănă);

Chesulot (= grăsime);

Şunem (= cimitir);

Hafaraim (= două fântâni), cetate de hotar a lui Isahar;

Şion (= ruine);

Anaharat (= secetă; trecătoare), cetate la hotarul lui Isahar;

Harabit (= oraşul care creşte);

Chişion (= duritate), cetate de frontieră;

Ebeţ (= albeaţă; cositor);

Remet (= înălţime);

En-Ganim (= fântâna grădinilor);

En-Hada (= izvor puternic), sat la hotarul lui Isahar;

Bet-Paţeţ (= casa împrăştierii);

Tabor (= munte înalt), cetate;

Şahaţima (= înălţime), cetate de frontieră;

Bet-Şemeş (= casa soarelui).

Acesta era teritoriul lui Isahar.

24: Al cincilea sorţ i-a căzut lui Aşer, după fa­mi­liile lor.

25: Hotarul lor trecea prin Helcat, Hali, Be­ten şi Acşaf,

26: Alamalec, Amead şi Mişeal; hotarul lor atingea spre apus Carmelul şi Şihor-Libnat,

27: după care se întorcea dinspre soa­re-răsare către Bet-Dagon şi atingea hotarul lui Zabu­lon şi Iftah-El la miazănoapte şi intra în hotarul Asatei la Bet-Emec şi Neiel şi mer­gea la Cabul

28: şi mai departe la Ab­don, Rehob, Hamon şi Cana, până la marele Sidon;

29: ho­ta­rul se întorcea apoi îndărăt la Rama, la fântâna lui Mas­fasat şi la Tirieni, după care se încovoia spre Hosa, spre mare, Ma­haleb şi Aczib;

30: după aceea, Aco, Afec şi Rehob.

31: Aceasta este moş­tenirea seminţiei fiilor lui Aşer, după fa­miliile lor: ce­tă­ţile cu satele lor.

Hotarul lui Aşer (= fericit), cu cetăţile sale:

 

Helcat (= un ogor), cetate de frontieră;

Hali (= podoabă), sat la frontieră;

Beten (= trupul mamei), sat;

Acşaf (= fascinaţie), cetate regală canaanită;

Alamelec (= stejarul regelui), sat;

Amead (= mărturia poporului), sat la hotarul lui Aşer;

Mişeal (= rugăciune; cine este ceea ce Dum­nezeu es­te?), sat;

Carmel (= grădină mare);

Şihor-Libnat (= cursul tulbure al Libnatului), mic râu în sud-vestul Palestinei;

Bet-Dagon (= casa peştelui), cetate la hotarul dintre Aşer şi Zabulon;

Iftah-El (= Dumnezeu deschide);

Bet-Emec (= casa din vale);

Neiel (= comoara lui Dumnezeu), sat;

Cabul (= ţinut de graniţă; neroditor);

Abdon (= supus);

Rehob (= loc larg), cetate la hotarul lui Aşer;

Hamon (= fierbinte), sat la hotarul teritoriului;

Cana (= ţinutul trandafirilor);

Sidon (= pescuit; vânătoare), veche cetate cana­a­nită pe ţărmul Mediteranei, situată la 35 km de Tyr;

Rama (= înălţime), cetate la frontieră;

Tir (= stâncă) sau Tyr, oraş fenician foarte vechi;

Hosa (= refugiu), sat la frontieră;

Aczib (= înşelător), cetate pe litoral;

Aco (= nisip arzător);

Afec (= forţă), cetate la 40 km sud de Tyr;

Rehob (= loc larg).

Acestea erau limitele teritoriului lui Aşer.

32: Al şaselea sorţ i-a căzut lui Neftali.

33: Ho­ta­rul lor mergea de la Helef şi de la pădurea Ţaa­na­nim către Adami-Necheb şi Iabneel până la Lacum şi se isprăvea în Ior­dan;

34: hotarul se întorcea apoi spre apus către Aznot-Ta­bor şi de acolo mergea spre Hu­coc şi se învecina la miazăzi cu ţi­nutul Zabulonului, spre apus cu ţinutul lui Aşer, iar spre soa­re-răsare cu Iordanul.

35: Cetăţi întărite erau Ţidim, Ţer, Hamat, Ra­cat şi Chineret;

36: Adama, Rama şi Haţor;

37: Che­deş, Edre­ea şi En-Haţor;

38: Ireon, Migdal-El, Horem, Bet-Anat şi Bet-Şemeş.

39: A­ceasta este moştenirea fiilor lui Neftali.

Teritoriul lui Neftali (= am luptat):

 

Helef (= schimbare), cetate de frontieră;

Ţaananim (= locurile pribegiei), cetate de fron­tieră;

Adami-Necheb (= pământ sec; trecătoarea Ada­mi), ce­tate de frontieră a lui Neftali;

Iabneel (= Dumnezeu poate să construiască);

Aznot-Tabor (= urechile Taborului), punct pe fron­ti­e­ră;

Hucoc (= groapă), cetate la hotar.

Cetăţile întărite din teritoriul lui Neftali:

Ţidim (= pantă);

Ţer (= pietricică);

Hamat (= fortăreaţă);

Racat (= ţărm);

Chineret (= harpă; liră);

Adama (= pământ);

Rama (= înălţime);

Haţor (= târg; un castel îngrădit): „Urme de ocu­paţie umană au fost înregistrate de arheologi în cele 21 niveluri, datând din sec. XXVI-II î. Hr., pe locul ve­chiu­lui oraş-stat canaanean Haţor. Din multele mărturii arheologice (din anii 1926, 1955-1958, 1968) s-a putut observa că localitatea a su­ferit mai multe distrugeri şi restaurări. Aici s-au scos la lu­mi­nă urmele unor loca­şuri de cult, cel de-al 4-lea fiind de for­mă dreptun­ghiu­lară şi orientat în direcţia nord-sud, era în­chinat zeului Hadad, reprezentat printr-un taur”[7].

Chedeş (= sfinţit; loc consacrat);

Edrea (= puternic);

En-Haţor (= fântâna satului);

Ireon (= locul groazei);

Migdal-El (= turnul lui Dumnezeu);

Horem (= fortăreaţă);

Bet-Anat (= casa ecoului);

Bet-Şemeş (= casa soarelui).

Acestea erau cetăţile întărite ale lui Neftali.

40: Al şaptelea sorţ i-a căzut lui Dan.

41: Ho­ta­rul lor cuprindea: Ţora, Eştaol şi Ir-Şemeş;

42: Şaa­la­bim, Aialon şi Itla;

43: Elon, Timnata şi Ecron;

44: Elteche, Ghi­beton şi Baalat;

45: Iehud, Bene-Berac şi Gat-Rimon;

46: Me-Iarcon şi Haracon, la apusul cărora hotarul se învecina cu Ioppe.

47: Aceasta e moş­­tenirea seminţiei fiilor lui Dan, după familiile lor, aces­tea sunt cetăţile lor, cu satele lor. Dar fiii lui Dan nu i-au iz­go­nit pe Amo­reii care le făcuseră necazuri în munţi; iar Amo­reii nu le-au îngăduit să coboare la vale, ci le-au luat cu de-a sila hotarul porţiei lor.

„Iar despre ţinuturile lui Dan se ştie că sunt cele din urmă şi anume cele mai apropiate de graniţele ce­lor necre­dincioşi, după cum reiese din descrierile lă­sa­te de Isus Navi, şi după cum m-am convins că aproape de păgânism sunt toate plăsmuirile adepţilor lui Ader”[8]. 

Iată cetăţile lui Dan (= ju­­de­cător):

 

Ţora sau Ţorea (= viespe);

Eştaol (= dorinţă; defileu);

Ir-Şemeş (= oraşul soarelui);

Şaalabin (= vulpi), cetate amorită pe teritoriul lui Dan;

Aialon (= ţinut al cerbilor);

Itla (= loc înalt);

Elon (= cel nobil; stejar), numit şi Bet-Haran;

Timnata (= porţiune atribuită);

Ecron (= sterpiciune), cea mai nordică dintre ce­le cinci principale cetăţi feniciene;

Elteche (= teama de Dumnezeu);

Ghibeton (= movilă);

Baalat (= stăpână), sat;

Iehud (= laudă);

Bene-Berac (= fiii lui Berac);

Gat-Rimon (= teascul rodiilor);

Me-Iarcon (= ape galbene);

Haracon (= cea bine udată);

Iopi (= frumuseţe), veche cetate fortificată, port al Ie­rusalimului la Mediterana, situat la 55 km de­păr­tare de Ie­ru­salim;

Leşem (= fortăreaţă) s-a numit înainte Laiş (= leu); si­tu­ată în extremitatea nordică a teritoriului lui Dan;

Timnat-Serah (= porţiune suplimentară), sat pe coasta nordică a muntelui Gaaş.

Acestea erau hotarele şi cetăţile seminţiei lui Dan.

48: Atunci s-au dus fiii lui Dan şi au purtat răz­boi împotriva Leşemului şi l-au luat şi l-au lovit cu as­cuţişul săbiei; şi au locuit în el şi l-au numit „Le­şemul-lui-Dan”, după numele lui Dan, tatăl lor. Iar Amo­reii au locuit pe mai de­parte în Edom şi în Sa­lamin; dar mâna lui Efraim i-a stă­pânit şi au devenit supuşii săi.

Ca şi în cazul celorlalte triburi, luptele pentru stă­pâ­nirea Canaanului au continuat şi după împărţirea pă­mân­tului între ce­le douăsprezece seminţii ale lui Israel.

49: După ce au luat în stăpânire pământul, după hotarele lor, fiii lui Israel i-au dat între ei moştenire lui Iosua, fiul lui Navi,

50: aşa cum poruncise Dum­nezeu; şi i-au dat cetatea pe care o ceruse, Tim­nat-Serah, care se află în muntele lui Efraim; iar el a zidit cetatea şi a locuit în ea.

51: A­cestea sunt părţile pe care Eleazar preotul şi Iosua, fiul lui Navi, şi capii familiilor le-au împărţit, prin tragere la sorţi, fiilor lui Israel, în Şilo, înaintea feţei Domnului, la intrarea cor­­tului mărturiei; iar aceştia s-au dus să-şi ia în stă­pânire pământul.

„Textul Masoretic conchide astfel: Şi aşa s-a is­prăvit împărţirea pământului[9].  „De la Ghilgal, Cor­tul sfânt a fost mu­tat la Şilo, aşezare aflată la mică distanţă, în nord-estul Ghil­galului, din munţii Efraim. […] Aici, la Şilo, dinaintea Dom­­nului, s-a stabilit prin tragere la sorţi teritoriul ce reve­nea fiecărei seminţii, după ce Cortul mărturiei a fost instalat”[10].


[1] BBVA, p. 264

[2] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XXIII, 1

[3] AB, pp. 14-15

[4] SEP 2, p. 79

[5] BBVA, p. 264

[6] BBVA, p. 264

[7] AB, p. 16

[8] Origen, Filocalia, XIII, 3

[9] BBVA, p. 265

[10] AB, p. 212

CAPITOLUL  18 – Moştenirea seminţiei  lui Veniamin.

1: Atunci s-a strâns toată obştea fiilor lui Israel în Şilo; şi acolo şi-au întins cortul mărturiei; şi ţara le era supusă.

„Şilo, situat la 18 km nord de Betel, devine al doilea centru al fiilor lui Israel în Canaan, după Ghil­gal”[1].  Cor­tul mărturiei: chivotul mărturiei instituit de Moise ca semn al pre­zenţei lui Dumnezeu (vezi Ieşirea 25)”[2].  Şilo sau, mai de­grabă, Silo înseamnă li­nişte; Silo era o cetate situată la nord de Betel, în teri­to­riul lui Efraim. La Facerea 49, 10 se vor­beş­te despre Şilo (= cel căruia îi aparţine toiagul de domnie), ter­men prin care patriarhul Iacov Îl vesteşte pe Mesia.

2: Dintre fiii lui Israel mai rămăseseră şapte se­min­ţii care nu-şi primiseră moştenire.

3: Iar Iosua le-a zis fiilor lui Israel: „Până când vă veţi codi să moşteniţi pământul pe care vi l-a dat Domnul, Dumnezeul nos­tru?

4: Alegeţi dintre voi câte trei oameni din fiecare se­min­ţie; ei să se ridice şi să străbată ţara şi apoi o vor descrie în faţa mea, ca s-o pot împărţi aşa cum se cu­vi­ne”.

5: Şi au venit la el; iar el le-a împărţit şapte părţi, [zi­când]: „Iuda să le fie hotarul de miazăzi, iar fiii lui Iosif să le fie hotarul de miazănoapte;

6: aşadar, voi veţi îm­păr­ţi pă­mân­tul în şapte părţi şi veţi veni apoi aici la mine, iar eu vă voi trage sorţi în faţa Domnului, Dum­ne­zeului nostru.

7: Căci fiii lui Levi nu au parte între voi, de vreme ce partea lor este însăşi preoţia Domnului; cât despre Gad şi Ruben şi jumătate din seminţia lui Ma­nase, ei şi-au primit moştenirea dincolo de Iordan, spre răsărit, aceea pe care le-a dat-o Moise, sluga Domnului.”

Pământul rămas a fost împărţit în şapte teritorii, ur­mând ca acestea să se dea seminţiilor rămase, prin sorţi.

8: Şi sculându-se bărbaţii aceia, s-au dus; iar Iosua le-a poruncit bărbaţilor ce se duceau să stră­ba­tă ţara, zicând: „Mergeţi şi cercetaţi pământul; stră­ba­teţi-l, apoi veniţi la mine, pentru ca aici, în Şilo, să vă trag sorţi în faţa Domnului”.

9: Iar bărbaţii aceia s-au dus şi au stră­bătut pământul; şi l-au văzut şi l-au descris într-o carte după cetăţile lui, şi l-au împărţit în şapte părţi şi s-au întors la Iosua în tabără, la Şilo.

10: Iar Iosua a aruncat sorţi în Şilo, în faţa Domnului; şi acolo le-a împărţit Io­sua fiilor lui Israel moştenire, în faţa Domnului.

Bărbaţii trimişi de Iosua au descris pământul în­tr-o carte, după cetăţile lui, adică „au alcătuit un plan al teri­to­riu­lui, cetăţile fiind puncte de reper”[3].

11: Cel dintâi a ieşit sorţul seminţiei lui Ve­niamin, după familiile ei: hotarele moşiei lor au ieşit în­tre fiii lui Iuda şi fiii lui Iosif.

12: Hotarul lor de mia­ză­noapte începe de la Iordan, urcă spre miazănoapte pe lângă Ierihon, urcă prin munte spre apus şi se termină în pustiul Bet-Aven;

13: de acolo merge hotarul spre Luz, prin spatele Luzului, – acesta fiind Betelul; apoi co­boa­ră hotarul spre Atarot-Adar, merge spre muntele din­spre miazăzi de Bet-Horonul de jos,

14: trece şi se în­dreap­tă spre partea dinspre mare, pe la miazăzi, de la mun­tele din faţa Bet-Horonului până unde se termină, la Chi­riat-Baal, adică Chiriat-Iearim, cetatea fiilor lui Iu­da; aceasta este partea dinspre apus.

15: Iar partea de mia­zăzi: de la Chiriat-Baal merge hotarul spre mare, până la izvorul apei Neftoah;

16: apoi se coboară prin faţa pă­du­rii lui Hinom, care se află pe partea de miazănoapte faţă de Emec Refaim, se coboară din nou prin miazăzi faţă de Iebus şi merge spre En-Roghel;

17: îna­intează apoi spre En-Şemeş şi înaintează spre Ghelilot, care este în fa­ţa urcuşului spre Adumim, şi se coboară spre piatra lui Bohan, a fiilor lui Ruben;

18: apoi trece pe la mia­ză­noap­te de Harabah şi se coboară la hotarul mării Ara­ba;

19: de acolo trece pe lângă Bet-Hogla, pe la mia­ză­noap­te, şi se ter­mină în cor­nul de miazănoapte al Mării Sărate, la văr­sarea Ior­da­nului. Acesta e hotarul de mia­ză­zi.

20: Iar hotarul de răsărit este Ior­danul. Aceasta este moş­tenirea fiilor lui Veniamin, acestea sunt hotarele lor, de jur-împrejur, după familiile lor.

Pământul moştenit de Veniamin, cu hotarele sale:

Betaven (= casa neantului; a idolatriei), cetate la ră­să­rit de Betel;

Luz (= migdal);

Betel (= casa lui Dumnezeu);

Atarot-Adar (= coroana celor nobili);

Bet-Horonul de Jos;

Neftoah (= deschidere; uvertură), izvor pomenit şi mai sus;

Ben-Hinom (= fiul suspinului), valea de lângă Ieru­sa­lim;

Hinom (=suspin), de la aceste ultime două denu­miri pro­vine şi termenul Gheena, după cum am mai spus;

En-Roghel (= izvorul postăvarului);

En-Şemeş (= fântâna soarelui);

Ghelilot (= cercuri), probabil aceeaşi localitate cu Ghil­gal;

Adumium (= obiecte roşii);

Harabah (= pustie);

Araba (= pustie; câmpie), nume prin care se de­semna vasta depresiune în care se află Lacul Galileii, Iordanul şi Ma­rea Moartă;

Bet-Hogla (= casa păsărilor sălbatice).

21: Iar cetăţile fiilor lui Veniamin, după fa­miliile lor, erau: Ierihonul, Bet-Hogla, şi Emec-Cheţiţ;

22: Bet-Hara­bah, Ţemaraim şi Betel;

23: Avim, Para şi Ofra;

24: Chefar-Amo­nai, Ofni şi Gheba: douăsprezece cetăţi, cu satele lor;

25: Ga­ba­­on, Rama şi Beerot;

26: Miţpa, Chefira şi Moţa;

27: Rechem, Ir­peel şi Tareala;

28: Ţela, Elef şi Iebus (adică Ierusalimul): pai­sprezece cetăţi, cu satele lor. Aceasta este moştenirea fiilor lui Veniamin, după fa­miliile lor.

„Aşadar, trebuie să credem că şi aici, în acest loc al Scripturii, avem o imitaţie a lucrurilor cereşti, pe care Iosua le trage la sorţi. Potrivit planului dum­ne­ze­iesc, pământul es­te repartizat pe seama fiecărei se­min­ţii şi, mulţumită harului inexprimabil al lui Dumnezeu şi a preştiinţei Sale, în aceste părţi trase la sorţi, a fost schiţat modelul moştenirii viitoare în ceruri. Căci Le­gea (zice Scriptura) este umbra bunurilor viitoare (Evrei 10, 1), precum zice Apostolul; despre cei care au venit la Hristos: V-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc (Evrei 12, 22). Aşadar şi în cer există un oraş, nu­mit Ie­ru­salim, şi un munte Sion, şi nu este fără ra­ţiune că Veniamin a primit în lotul său Ierusalimul şi muntele Sion. Numai că natura Ierusalimului ceresc pre­tinde ca să nu se dea nimănui alt­cuiva, decât lui Ve­niamin, acest Ierusalim pământesc, ca­re pre­închipuie şi are forma Ierusalimului ceresc. Acelaşi lucru se poa­te spune şi despre Betleem, că nu fără temei a căzut acest oraş în lotul lui Iuda, după cum acelaşi lucru îl vom spune şi despre Hebron şi despre toate celelalte cetăţi repar­tizate fiecăreia dintre seminţii. Singura ex­pli­caţie a acestei repartiţii a loturilor, am spus-o deja, este aceea că aceste loturi cereşti (între care se numără mai ales Ieru­salimul şi Sionul şi în mod sigur toate locurile care sunt apropiate şi vecine), cuprindeau într-însele, în ceruri, pricina care a normat şi distribuirea sorţilor pe pământ. Iată pentru ce a rânduit aşa înţe­lepciunea dumnezeiască: Scriptura con­ţine nume de lo­curi care au o semnificaţie spirituală şi prin care ni se arată că sunt folosite pentru raţiuni sigure şi nu la voia întâmplării. […] Iată de ce noi vă spunem să nu consi­deraţi plictisitoare această citire şi să nu credeţi că vreun text al Sfintei Scripturi ar fi de neluat în seamă pentru că e plin de nume proprii. Dimpotrivă, să ştiţi că în paginile ei se cu­prind taine negrăite, prea mari pentru a găsi un termen ome­nesc sau pentru a fi înţe­lese de către urechea vreunui mu­ritor”[4].

Să urmărim, însă, denumirile cetăţilor lui Veniamin:

 

Ierihon (= cetatea finicilor);

Bet-Hogla (= casa păsărilor sălbatice);

Emec-Cheţiţ (= valea sugrumării);

Bet-Harabah (= casa pustiei);

Ţemaraim (= ţară bogată în lână);

Betel (= casa lui Dumnezeu);

Avim (= sucire; ruine);

Para (= junincă), sat;

Ofra (= căprioară);

Chefar-Amonai (= satul amoniţilor), sat;

Ofni (= zburător; loc înalt), sat;

Gheba (= colină);

Ghibeon (= cetatea dealurilor);

Raba (= mare; capitală);

Beerot (= fântâni), cetate gabaonită atribuită se­minţiei lui Veniamin;

Miţpa (= turn de veghere);

Chefira (= sat), cătun gabaonit;

Moţa (= ieşire);

Rechem (= broderie);

Irpeel (= Dumnezeu vindecă);

Tareala (= clătinare);

Ţela (= coastă; flanc);

Elef (= bou), sat;

Iebus (= zdrobire) sau Ierusalimul;

Ghibeat (= colină), probabil o pronunţie diferită pen­tru Ghibea;

Chiriat (= cetate).

Acestea erau cetăţile primite de seminţia lui Venia­min.


[1] BBVA, p. 263

[2] BBVA, p. 263

[3] BBVA, p. 263

[4] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XXIII, 4