Archive for the ‘Estera’ Category

CAPITOLUL 10 – Slava lui Mardoheu.

 

1: Regele a rânduit un tribut în regatul său, şi pe uscat, şi pe mare.

Pe mare: „prin regiunile maritime ale imperiului pers se înţelegeau Asia Mică şi insulele adiacente sau zonele de coastă orientale ale Mediteranei (Egiptul, Fenicia)”[1].

2: Cât despre tăria şi vitejia şi avuţia sa şi despre slava regatului său, iată, ele sunt scrise, spre amintire, în Cartea regilor Perşilor şi Mezilor.

„Din 2,23 şi 6,1 ştim că la curtea din Suza exista o cronică cu însemnări zilnice”[2].  „Epilogul domniei lui Artaxerxes şi a lui Mardoheu este scris în stilul epilogurilor din Cărţile Regilor”[3].

3: Iar Mardoheu era al doilea după regele Artaxerxe şi era om mare în regat şi cinstit de către Iudei; şi şi-a petrecut viaţa iubit de toţi cei din neamul său.

„De aici şi până la sfârşit, text propriu Septuagintei (două fragmente): Tâlcuirea visului lui Mardoheu şi epilogul”[4]. Rhalfs notează pasajul (cunoscut şi drept adaosul F) ca versetul 3 a-l.  „Adaosul F este pandantul adaosului A, care relatează visul lui Mardoheu […]. Intenţia traducătorului Septuagintei a fost ca versiunea greacă să se închidă ciclic, cu explicarea visului lui Mardoheu”[5].

Şi a zis Mardoheu: „De la Dumnezeu s-au făcut acestea.

Septuaginta plasează acţiunea providenţei pe primul plan. Diferenţa versiunii Septuaginta faţă de Textul Masoretic constă în interpretarea explicit religioasă pe care cea dintâi o dă evenimentelor relatate”[6].

Că mi-am adus aminte de visul pe care l-am avut asupra acestor fapte: nimic din ele n-a fost să nu fie: izvorul cel mic care a devenit râu – şi era lumină şi soare şi apă multă -; răul este Estera cu care regele s-a căsătorit şi pe care a făcut-o regină. Cei doi balauri suntem eu şi Aman. Neamurile sunt acelea care şi-au dat mâna să nimicească numele Iudeilor. Cât despre neamul meu, acesta este Israel, cel ce a strigat spre Dumnezeu şi s-a mântuit; Domnul Şi-a mântuit poporul, Domnul ne-a izbăvit din toate relele acestea.

„Mesajul întregii cărţi şi ideologia care o susţine sunt aici exprimate în mod limpede: în spatele tuturor întâmplărilor stă Dumnezeu, cu iubirea Lui pentru poporul ales”[7].

Semne şi minuni mari a făcut Dumnezeu, aşa cum nu s-au făcut la nici un alt neam. De aceea a poruncit El să se facă doi sorţi: unul pentru poporul lui Dumnezeu şi unul pentru toate celelalte neamuri.

„Textul explicitează simbolismul sorţilor şi, cu această ocazie, al sărbătorii instituite ulterior, destul de neclar exprimat în 9, 26”[8].

Iar aceşti doi sorţi au ieşit la ceas şi la vreme şi-n zi de judecată în faţa lui Dumnezeu, pentru toate neamurile. Dumnezeu Şi-a adus aminte de poporul Său şi a răzbunat moştenirea Sa. Iar ei vor ţine aceste zile din luna Adar, adică a paisprezecea şi a cincisprezecea zi a lunii, cu adunare, bucurie şi veselie înaintea lui Dumnezeu, de-a lungul generaţiilor şi pe totdeauna în poporul Său Israel”.

În cel de al patrulea an al domniei lui Ptolemeu şi al Cleopatrei, Dositei, care zicea că e preot şi levit, şi Ptolemeu, fiul său, au adus această scriere despre Purim, pe care ei au adeverit-o şi pe care a tălmăcit-o Lisimah, fiul lui Ptolemeu, unul din [locuitorii] Ierusalimului.

Ptolemeu şi Cleopatra: „Nu se poate şti dacă e vorba de Ptolemeu VIII (114-113 î. Hr.) sau de Ptolemeu XII (48-47 î. Hr.), deoarece fiecare a domnit având alături o Cleopatră”[9].   „Scrierea a fost tradusă (în greceşte) de către Lisimah, care locuia în Ierusalim, şi trimisă la Alexandria prin preotul Dositei şi fiul său, probabil din iniţiativa comunităţii ierusalimitene”[10].  „Colofon la Cartea Esterei, în care se dau lămuriri despre redactarea ei în greacă. Cartea a fost redactată în Palestina, la Ierusalim, fiind ulterior depusă (gr. προκειμένην), după E. Bickerman, într-o bibliotecă din Egipt, de vreme ce sunt menţionate numele unor suverani lagizi: Ptolemeu şi Cleopatra. Acest Ptolemeu a fost identificat cu Ptolemeu al XII-lea, iar anul al patrulea al domniei acestuia a fost 77 î. Hr. Celelalte persoane menţionate sunt imposibil de identificat”[11].  Cum am procedat până aici, vom oferi şi traducerea numelor cuprinse în colofon: Ptolemeu (= războinic), Cleopatra (= onoarea tatălui), Dositei (= dat de Dumnezeu), Lisimah (= cel care opreşte cearta).

 

Redăm, în final, un articol privind Cartea Estera, acesta rememorând şi principalele întâmplări cuprinse în scriere:

Cartea Estera este „unul din cele Cinci Suluri (Hameş meghillot)[12]. În Biblia ebraică, face parte din secţiunea Hagiografelor şi apare imediat după cărţile istorice în Septuaginta şi Vulgata. Cartea relatează despre modul în care Estera, soţia împăratului persan Ahaşveroş (Xerxes I), şi unchiul ei Mordehai (Mardoheu) au dejucat planurile primului ministru Haman (Aman), care urmărea exterminarea evreilor din împărăţie. Cartea Esterei şi Cântarea Cântărilor sunt singurele cărţi din Biblie în care numele lui Dumnezeu nu este pomenit nici o singură dată[13]. În finalul poveştii, Haman este spânzurat şi Mordehai numit în locul lui, iar evreii din tot imperiul se răzbună pe duşmanii lor. Includerea acestei cărţi în canonul Scripturii a generat aprigi dispute.  Sulul Esterei se citeşte la sinagogă, la slujbele de dimineaţă şi de seară, cu ocazia sărbătorii de Purim, care comemorează această spectaculoasă răsturnare de situaţie în favoarea evreilor (9, 1). Regulile cu privire la lectura liturgică sunt cuprinse în tratatul Meghila. Textul se citeşte de pe un sul de pergament, după ce s-a rostit în prealabil o binecuvântare specială. Femeile sunt chemate să asculte şi ele, deoarece şi ele au fost salvate de această minune.  Evenimentele relatate nu sunt confirmate de nici o altă sursă, iar unele elemente din naraţiunea biblică sunt contrazise de datele istorice. Specialiştii sunt împărţiţi cu privire la valoarea istorică a cărţii. După unii, ar fi vorba mai curând de o operă literară, agrementată cu câteva fapte istorice, substanţial modificate în scopul de a comunica un mesaj teologic despre puterea Providenţei şi de a demonstra că tot ce se întâmplă este în mâna lui Dumnezeu. Cartea Esterei şi-a câştigat o mare popularitate printre evreii din diaspora, îmbărbătaţi de finalul fericit în care poporul evreu triumfă asupra duşmanilor săi. Sulul Esterei a constituit o importantă sursă de inspiraţie pentru arta populară evreiască”[14].


[1] SEP 3, p. 351

[2] BBVA, p. 550

[3] SEP 3, p. 351

[4] BBVA, p. 550

[5] SEP 3, p. 351

[6] SEP 3, p. 351

[7] SEP 3, p. 351.

[8] SEP 3, p. 351

[9] BBVA, p. 551

[10] BBVA, p. 551

[11] SEP 3, p. 352

[12] E vorba despre cărţile: Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Ecclesiastul şi Estera.

[13] Cum s-a văzut, în cazul Cărţii Estera afirmaţia  e valabilă doar în ceea ce priveşte Textul ebraic, Septuaginta cuprinzând adăugiri consistente, în care Dumnezeu este evocat.

[14] DEI, p. 228

Anunțuri

CAPITOLUL 9 – Iudeii îşi măcelăresc duşmanii. Se instituie sărbătoarea Purimului.

 

1: În cea de a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea – adică luna Adar – au sosit scrisorile trimise de rege.

Textul Masoretic accentuează mai mult răsturnarea de situaţie: scrisoarea regelui soseşte chiar în ziua în care urmau să fie nimiciţi iudeii”[1].

2: În ziua aceea au pierit cei ce erau împotriva Iudeilor, că nimeni nu li s-a împotrivit, temându-se de ei;

3: că mai-marii satrapilor şi guvernatorii şi grămăticii regali îi cinsteau pe Iudei:

4: că frica de Mardoheu stătea asupra lor

5: (că porunca regelui era în putere, aceea ca numele acestuia să fie cinstit în tot regatul).

„Estera şi Mardoheu şi neamul lor au fost scutiţi în primul rând de uneltirile duhurilor necurate, deci de Aman şi de cei care unelteau împotriva lor”[2].

6: În cetatea Suza au ucis Iudeii cinci sute de oameni; [între ei]:

7: pe Parşandata, pe Dalfon, pe Aspata,

8: pe Porata, pe Adalia, pe Aridata,

9: pe Parmaşta, pe Arisai, pe Aridai şi pe Iezata,

10: adică pe cei zece fii ai lui Aman, fiul lui Amadata, vrăjmaşul Iudeilor; în aceeaşi zi le-au jefuit averile.

Fiii lui Aman, asasinaţi ca răzbunare, cu toate că textul nu arată să fi fost implicaţi în vreun fel în complotul urzit de tatăl lor: Parşandata (= dăruit prin rugăciune), Dalfon (= cel vărsat), Aspata (= cal; dat de cal), Porata (= podoabă; dat de soartă), Adalia (= sărac; cel drept), Aridata (= legea leului), Parmaşta (= preaînalt; distins), Arisai (= mire; asemenea leului), Aridai (= leu tare) şi Iezata (= curat).

11: Numărul celor ce au pierit în Suza a fost adus la cunoştinţa regelui.

12: Şi a zis regele către Estera: „Dacă numai în cetatea Suza au omorât Iudeii cinci sute de oameni, ce crezi tu că vor fi făcut în restul ţării? Ce mai ai de cerut, ca să-ţi fie dat?”

13: Iar Estera a zis către rege: „Să li se îngăduie Iudeilor să facă la fel şi mâine, ca să-i spânzure pe cei zece fii ai lui Aman”.

„Cele zece cadavre trebuiau şi spânzurate, nu numai ca exemplu pentru duşmani, dar şi pentru a împinge răzbunarea la ultimele consecinţe: Blestemat de Dumnezeu e tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronom 21, 23)”[3].  „În Textul Masoretic, Estera a cerut încă o zi numai pentru uciderea duşmanilor din Susa. De aceea, în capitală, Purim se sărbătorea şi a doua zi după celebrarea din provincii. ♦ Septuaginta clarifică ambiguitatea pe care o stârnise în pasajul 9, 7-10, în privinţa fiilor lui Aman. Aceştia au fost spânzuraţi, în semn de luare aminte, după ce fuseseră ucişi cu o zi înainte”[4].

14: Atunci el a îngăduit să se facă aşa; şi le-a dat Iudeilor din cetate trupurile fiilor lui Aman să le spânzure.

15: În cea de a paisprezecea zi a lunii Adar s-au adunat Iudeii în Suza şi au ucis trei sute de oameni, dar de jefuit n-au jefuit nimic.

„Spre deosebire de ziua precedentă, evreii se abţin de la a-şi jefui inamicii”[5].

16: Iar ceilalţi Iudei din regat s-au adunat şi s-au ajutat între ei şi au isprăvit cu grija de duşmani, că au ucis dintre aceştia cincisprezece mii, în cea de a treisprezecea zi a lunii Adar; dar de jefuit n-au jefuit nimic.

Cincisprezece mii: „Textul Masoretic: …şaptezeci şi cinci de mii, cifră atestată de Iosif Flaviu, de Vulgata şi Versiunea Siriacă”[6].  Pentru au isprăvit cu grija de duşmani SEP 3 are traducerea: s-au liniştit din partea vrăjmaşilor: „vocabularul face aluzie la Cartea lui Iosua (e. g. 11, 23; 14, 15), sugerând prin aceasta că cele întâmplate constituie un fel de război sfânt, ca în vremurile străvechi”[7].

17: Iar în cea de a paisprezecea zi a acestei luni s-au odihnit şi au ţinut-o ca zi de odihnă cu bucurie şi veselie.

18: Iudeii din cetatea Suza s-au adunat şi ei în cea de a paisprezecea zi şi s-au odihnit; dar au ţinut-o şi pe cea de a cincisprezecea, cu bucurie şi veselie.

„În urma unei porunci a vicleanului Aman, poporul Israel urma să fie nimicit, însă a fost ascultată rugăciunea unită cu post a lui Mardoheu şi a Esterei (cap. 4) şi s-a adăugat, pe seama poporului, la sărbătorile mozaice, ziua mardoheică de bucurie”[8], adică Sărbătoarea Purim, sau a Sorţilor.

19: Acesta e motivul pentru care Iudeii împrăştiaţi în provincie [în afara cetăţilor] sărbătoresc ziua a paisprezecea a lunii Adar ca zi de veselie, trimiţând daruri fiecare aproapelui său, pe când cei care locuiesc în metropole se veselesc în cea de a cincisprezecea zi a lunii Adar, trimiţând daruri celor apropiaţi.

În metropole: „De fapt, metropola era una: Suza”[9].

20: Mardoheu a scris aceste întâmplări într-o carte şi le-a trimis Iudeilor, atâţia câţi se aflau în regatul lui Artaxerxe, celor de aproape şi celor de departe,

21: pentru ca ei să le statornicească drept zile de bucurie şi să ţină zilele de paisprezece şi cincisprezece ale lunii Adar,

22: deoarece în aceste zile au avut Iudeii pace dinspre duşmanii lor; cât despre luna Adar, în ea li s-a preschimbat plânsul în bucurie şi întristarea în zi bună: să o petreacă în întregime ca pe nişte zile de nuntă şi de veselie, trimiţând daruri prietenilor lor şi săracilor.

23: Iar Iudeii au făcut aşa, luând cunoştinţă de ceea ce le scrisese Mardoheu:

24: cum Aman, fiul lui Hamadata macedoneanul, pornise la luptă împotriva lor, cum a uneltit să se arunce sorţi pentru stârpirea lor

Macedoneanul: nu apare în Textul Masoretic. Septuaginta insistă încă o dată asupra originii macedonene a lui Aman. Textul Septuagintei se impune evreilor din diaspora, care găseau în înfrângerea lui Aman şi a vrăjmaşilor iudeilor din vremea lui speranţa propriei victorii asupra macedonizării (i. e. elenismului) care îi asalta”[10].

25: şi cum a intrat el la rege cerându-i să-l spânzure pe Mardoheu; dar toate nenorocirile pe care el încerca să le abată asupra Iudeilor s-au întors împotriva lui: el a fost spânzurat, el şi copiii lui.

26: De aceea zilele acestea au fost numite Purim, adică „sorţi” (căci în limba lor aceştia se numesc „purim”). Aşadar, potrivit cu toate cuvintele acestei scrisori şi cu toate câte au suferit ei pe seama acestor fapte şi cu tot ceea ce li se întâmplase,

Septuaginta explică pe larg numele sărbătorii Purim, pentru că versiunea greacă se adresa evreilor care nu mai înţelegeau ebraică. În Textul Masoretic, explicaţia e mult redusă”[11].

27: Iudeii au rânduit, pentru ei, pentru seminţia lor şi pentru toţi cei ce se ţin de datina lor, ca nicicum să facă altfel, ci să ţină zilele acestea drept aducere aminte în fiecare generaţie şi-n fiecare cetate şi-n fiecare familie şi-n fiecare ţară.

28: Zilele acestea ale Purimului vor fi ţinute pe întotdeauna, iar amintirea lor nu va lipsi din nici o generaţie.

„Sărbătoarea Purim a fost instituită în amintirea salvării poporului iudeu în exil de la nimicirea decretată de Aman, ministrul regelui Artaxerxes (Ahaşveroş) al perşilor, de către Mardoheu şi nepoata sa Estera. Ea poartă numele persan de purim care înseamnă sorţi, deoarece Aman hotărâse prin sorţi nimicirea iudeilor, şi este cea mai veselă dintre sărbătorile evreilor. Se sărbătoreşte în zilele de 14 şi 15 Adar, ultima lună a calendarului, în oraşele înconjurate cu zid, de unde vine şi numele de Suşan-purim. Suşan este capitala Suza a imperiului perşilor. Ziua de 13 Adar care precede sărbătoarea purim este în amintirea postului ţinut de Estera şi conaţionalii săi în vederea prevenirii pericolului de exterminare a lor. Dacă ziua de 14 Adar cădea în sabat, atunci postul se ţinea în ziua a cincia a săptămânii (12 Adar). Sâmbăta după purim se numeşte Şabat para, deoarece se citeşte pericopa despre vaca roşie (Para adumah). În prima zi de purim se citeşte în sinagogă textul cărţii Estera şi, ori de câte ori se pronunţa numele lui Aman, evreii băteau din palme şi strigau: Blestemat să fie Aman, iar când se pronunţa numele lui Mardoheu ziceau: Binecuvântat să fie Mardoheu.  În prima zi de purim se fac ospeţe, se oferă daruri prietenilor (Mişloach Matanoth) şi săracilor (Matanoth lacaniim), se consumă băutură multă, până la uitare (ad delo iada), iar a doua zi, în special bărbaţii, umblă pe străzi mascaţi, purtând veşmintele femeilor, iar acestea pe ale bărbaţilor. În anul bisect se serbează purim în luna a 13-a (Veadar, Adar Beith)”[12].

29: Iar regina Estera, fiica lui Aminadab, şi Mardoheu Iudeul au scris tot ceea ce ei au făcut atunci, întărind scrisoarea despre ceea ce se cheamă Purim,

30: aşa cum Mardoheu şi regina Estera hotărâseră în această privinţă.

31: Atunci Mardoheu şi regina Estera au rânduit post pentru ei înşişi, potrivit cu sănătatea şi cu sfatul lor,

„Text foarte obscur. De altfel, începând cu 9, 20, tot textul este compozit, purtând urma mai multor documente”[13].

32: iar Estera a poruncit ca el să fie pe veci rânduit, iar lucrul acesta să fie scris spre pomenire.

„Încercat mai întâi în particular, postul a fost apoi generalizat prin poruncă”[14].

„În rândul iudeilor din oraşe şi din provincii, primirea scrisorilor regelui a răspândit, în afara bucuriei, lumina izbăvirii, astfel încât multe dintre popoarele care tremurau de frica iudeilor au adoptat tăierea împrejur, ca pe o măsură de prevedere. Căci în ziua a treisprezecea din luna a douăsprezecea, numită de evrei Adar şi de macedoneni Dystros, potrivit anunţului făcut de aducătorii scrisorilor regelui, iudeii aveau voie ca, în ziua sortită pieirii lor, să-şi poată răpune propriii vrăjmaşi. Satrapii, cârmuitorii, regii şi grămăticii puneau acum mare preţ pe iudei: teama ce le-o inspira Mardoheu îi silea să aibă o purtare chibzuită. După ce scrisorile regelui s-au răspândit în toate meleagurile provinciilor sale, de pildă, numai în cetatea Susei, iudeii au omorât cinci sute dintre vrăjmaşii lor. Regele a comunicat Esterei numărul celor ucişi, spunându-i că nu cunoştea situaţia provinciilor, şi a întrebat-o dacă mai avea vreo altă dorinţă (căci ea îi va fi îndeplinită pe loc). Regina i-a cerut ca iudeii să aibă voie şi în ziua următoare să-şi ucidă potrivnicii şi cei zece fii ai lui Aman să fie ţintuiţi pe stâlpi. Regele a îngăduit iudeilor să facă acest lucru, fiindcă nu cuteza să o contrazică pe regină. Ei s-au strâns iarăşi laolaltă în a patrusprezecea zi a lunii Dystros şi au mai răpus trei sute de duşmani. Iudeii care locuiau în provincii şi în celelalte oraşe au suprimat şaptezeci şi cinci de mii dintre potrivnicii lor. Uciderile săvârşite în cea de-a treisprezecea zi au fost celebrate prin ospeţe în cea de-a paisprezecea zi. Aşijderea, iudeii din Susa au adăugat la aceasta şi pe cea de-a cincisprezecea ca zi de sărbătoare. Iată de ce iudeii de pe întregul întins al pământului petrec aceste zile în ospeţe, trimiţându-şi unii altora daruri. Mardoheu a scris iudeilor care trăiau în împărăţia lui Artaxerxe să celebreze ambele zile, pentru ca sărbătoarea să dăinuie mereu, fără să fie dată uitării vreodată. Spre a preţui cum se cuvine aceste zile, când puţin a lipsit ca să piară cu toţii prin intrigile urzite de Aman, ei trebuie ca acum, când s-au văzut scăpaţi de primejdii, răzbunându-se pe duşmanii lor, să aducă mulţumiri Domnului. De aceea iudeii celebrează sus-pomenitele zile, pe care le denumesc [Purim]. Mare a fost cinstirea şi înaltă dregătoria oferită de rege lui Mardoheu, împreună cu care a împărţit puterea, viaţa acestuia fiind strâns legată şi de cea a reginei. Din acest concurs de împrejurări potrivnice, iudeii au ieşit mai bine decât se aşteptau ei înşişi. Acestea sunt întâmplările petrecute în timpul domniei lui Artaxerxe”[15].


[1] SEP 3, p. 348

[2] Origen, Despre rugăciune, XVI, 3

[3] BBVA, p. 549

[4] SEP 3, p. 349

[5] SEP 3, p. 349

[6] BBVA, p. 550

[7] SEP 3, p. 349

[8] Origen, Despre rugăciune, XIII, 2

[9] BBVA, p. 550

[10] SEP 3, p. 350

[11] SEP 3, p. 350

[12] AB, pp. 327-328 

[13] SEP 3, p. 350

[14] BBVA, p. 550

[15] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 13

CAPITOLUL 8 – Răzbunarea Iudeilor.

 

1: În ziua aceea, regele Artaxerxe i-a dat Esterei tot ce-i aparţinea potrivnicului Aman. Şi l-a chemat regele pe Mardoheu – căci Estera îi spusese că-i este rudă. Estera

2: Şi regele şi-a scos inelul – pe care-l luase de la Aman – şi i l-a dat lui Mardoheu; iar Estera l-a pus pe Mardoheu peste toate câte avusese Aman.

„Era vorba despre inelul regal cu pecete pe care i-l dăruise Artaxerxes lui Aman în semn de preţuire şi încredere (3, 10). O dată trecut lui Mardoheu, acesta era învestit cu autoritatea de a abroga decretul adversarului său”[1].

3: Şi din nou i-a vorbit regelui şi i-a căzut la picioare şi i s-a rugat să înlăture nedreptatea lui Aman şi tot ceea ce făcuse el împotriva Iudeilor.

4: Atunci regele şi-a întins asupra Esterei sceptrul de aur, iar Estera s-a ridicat şi a şezut lângă rege.

5: Şi a zis Estera: „Dacă regele crede că e bine şi dacă eu am aflat bunăvoinţă [în ochii săi], să fie trimisă o poruncă prin care scrisorile trimise de Aman să fie anulate – cele scrise pentru nimicirea Iudeilor din regatul tău.

„Deşi Aman fusese condamnat la moarte, decretul împotriva iudeilor nu fusese încă retras”[2].

6: Căci – nu-i aşa? – cum aş putea eu să mă uit la necazul poporului meu, şi cum aş putea să rămân vie când neamul meu piere?”

7: Atunci regele a zis către Estera: „De vreme ce ţi-am dat – şi de bunăvoie ţi-am dăruit – tot ceea ce avea Aman, şi de vreme ce l-am spânzurat fiindcă el îşi ridicase mâna împotriva Iudeilor, ce mai vrei de la mine?

8: Dacă vă place, scrieţi şi voi în numele meu şi pecetluiţi cu inelul meu; căci tot ceea ce se scrie din porunca regelui şi e pecetluit cu inelul meu nu poate să cunoască împotrivire”.

„Artaxerxes nu uită să îi atragă atenţia reginei că decretele regale, o dată adoptate, nu pot fi abrogate. Ceea ce îi cere regele Esterei este să găsească o formulă (declinându-şi totuşi responsabilitatea – cum găsiţi de cuviinţă: gr: ως δοκει υμιν) care să neutralizeze într-un fel efectele concrete ale decretului precedent, fără însă a-l abroga formal”[3].

9: Grămăticii au fost astfel chemaţi în cea de a treia lună, adică Sivan, în ziua a douăzeci şi treia, în acelaşi an; şi li s-a scris Iudeilor ceea ce li se poruncise guvernatorilor şi căpeteniilor satrapilor, din India până-n Etiopia, în o sută douăzeci şi şapte de satrapii, după ţinutul şi limba fiecăreia;

Sivan: „Nume postexilic dat lunii a treia din calendarul religios evreiesc (care începe cu luna Nisan) şi lunii a noua din calendarul civil ebraic (care începe cu Tişri). Are 30 de zile şi coincide, în mod normal, cu lunile mai-iunie. Semnul său zodiacal este reprezentat de Gemeni. Tradiţia rabinică asociază această lună cu Revelaţia de pe Muntele Sinai şi cu dăruirea Torei către israeliţi, la şapte săptămâni după ieşirea din Egipt. Unele pasaje din Biblie se referă la a treia lună, dar termenul Sivan nu apare decât o singură dată (Estera 8, 9)”[4].  Sivan (= timpul soarelui dogoritor).

10: s-a scris în numele regelui şi s-a pecetluit cu inelul său, iar scrisorile au fost trimise prin ştafete;

Ştafete sau purtătorii de scrisori (SEP 3), gr. βιβλιαφόροι – „Termenul îi desemnează pe curierii oficiali din Imperiul pers, faimoşi pentru organizarea lor în cel mai rapid serviciu de acest fel din lumea antică”[5].

11: le-a poruncit ca în fiecare cetate să trăiască după legile lor, să-i ajute şi pe aţii [să facă la fel], iar cu vrăjmaşii lor să facă după cum le este voia

„Textul Masoretic – în concordanţă cu o seamă de codici ai Septuaginta – adaugă: să nimicească, să ucidă şi să dea pierzării – cu femeile şi copiii lor – pe toţi cei puternici din popor şi din ţară care ar îndrăzni să-i atace, iar averea lor să o jefuiască[6].

12: într-o singură zi în tot regatul lui Artaxerxe, şi anume în ziua a treisprezecea din luna a douăsprezecea, adică Adar.

„Adică exact în ziua în care Iudeii urmau să fie exterminaţi ca efect al primului decret”[7].

Urmează scrisoarea alcătuită de Mardoheu, conţinând decretul contrar celui emis de Aman, prezentă doar în Septuaginta. Vulgata preia fragmentul în finalul Cărţii Estera (16, 1-24). În ediţia Rhalfs, adaosul e notat ca reprezentând versetele 12a-x.  „După Elias Bickermann, stilul celor două edicte este o imitaţie a prozei birocratice eleniste din vremea lui Lisimah şi retorica greacă ce stă la baza edictului era cea întrebuinţată la Ierusalim în timpul lui Alexandru Ianeus (103-76 î. Hr.)”[8].

13: Iată copia scrisorilor cu porunca:

Marele rege Artaxerxe către guvernatorii ţărilor din cele o sută douăzeci şi şapte de satrapii, din India până-n Etiopia, şi către cei ce cu credincioşie îi sunt supuşi: Salutare!

Mulţi din cei răsplătiţi cu cinste prin nemărginita bunătate a binefăcătorilor lor ajung de se trufesc peste măsură şi caută să le facă rău nu numai supuşilor noştri, ci mai mult, neputându-şi sătura mândria, se silesc să uneltească şi împotriva binefăcătorilor lor, pierzând nu numai recunoştinţa omenească, dar, semeţindu-se şi înălţându-se cu bunurile pe care le au, cred că pot fugi şi de certarea lui Dumnezeu, Cel ce pe toate pururea le vede. Şi de multe ori se întâmplă ca aceia pe care stăpânitorul i-a făcut mai apropiaţi şi mai de credinţă – încredinţându-le chiar cârma regatului – i-au vârât în foarte mari primejdii chiar pe stăpânii lor, căutând a se folosi de ei spre a-şi acoperi nedreptăţile, mergând până la a vărsa sânge nevinovat. Ei înşală mintea stăpânitorilor lor – care nu ştiu ce e înşelăciunea – şi amăgesc înţelepciunea prin viclenie şi minciuni.

„Textul, în oglindă cu cel de la 3, 13 a-f, pune întreaga responsabilitate a gestului necugetat pe seama lui Aman”[9].    

 Acest lucru este dovedit şi de povestirile vechi, precum am arătat, şi de cele ce se întâmplă sub ochii noştri, cum că, prin relele îndemnuri ale unora, bunăvoinţa regilor se întoarce spre rău. De aceea avem noi grijă ca între toţi oamenii din regatul nostru să fie păzită pacea, neluând în seamă învinuirile cu care unii se străduiesc să ne înşele şi cumpănind cele ce se aduc în faţa ochilor noştri şi cercetându-le cu blândă socotinţă.

„Motivul păcii şi al bunăstării regatului fusese invocat şi de Aman, însă pentru a legitima pogromul”[10].

Iată, îl avem în vedere pe Aman, fiul lui Hamadata macedoneanul, străin de neamul Perşilor şi mult deosebit faţă de chipul nostru blând de a cârmui, pe care noi l-am primit ca pe un străin. Şi devenindu-ne apropiat, s-a învrednicit de nemărginita noastră iubire de oameni până într-atât, încât să fie numit părintele nostru şi să fie de către toţi cinstit ca al doilea după cel de pe tronul regesc.

„Iubirea pentru celelalte neamuri pe care o afirmă decretul lui Artaxerxes poate fi şi un răspuns voalat al iudeilor la acuzaţia de xenofobie pe care lumea antică o aducea poporului ales”[11].  Dar nu numai lumea antică a adus această acuzaţie iudeilor şi, în plus, acuzele n-au fost niciodată întru totul nefondate, chiar dacă au existat şi exagerări.

Dar el într-atât s-a înălţat întru semeţie, încât a vrut să ne răpească şi regatul, şi viaţa; căci prin multe minciuni şi uneltiri a cerut să fie nimicit nu numai Mardoheu, izbăvitorul nostru şi marele făcător de bine, dar şi pe neprihănita părtaşă la regalitatea noastră, Estera, împreună cu tot neamul lor.

„Răutatea lui Aman se îndrepta împotriva supuşilor lui Artaxerxes şi, o dată cu aceştia, împotriva regelui însuşi. Declinarea totalei responsabilităţi a suveranului şi delimitarea de Aman, slujitorul necredincios, devine şi mai limpede”[12].

El gândea că dacă-i va ucide pe ei, atunci noi vom rămâne singuri, iar regatul Perşilor să le fie dat Macedonenilor.

Macedonenii: aluzie transparentă la noul val de elenizare care cuprinsese Palestina. Anacronismul vădit ar fi un indiciu în plus al vârstei elenistice a Cărţii Esterei. În acest caz, macedonenii îi reprezintă pe seleucizi şi, mai puţin probabil, pe lagizi, dinaştii elenistici urmaşi ai diadohilor lui Alexandru cel Mare. Autorul adaosului manifestă o anumită nostalgie pentru epoca persă, mai favorabilă iudeilor decât cea elenistică”[13].  Despre această problemă, şi într-o notă de mai jos.  Macedonia (= ţara celor mari; ţara mamă a Iunonei).

Iar noi am aflat că Iudeii – pe care cel-de-trei-ori-spurcat îi osândise la moarte – nu sunt răufăcători, ci trăiesc după legi drepte şi sunt fii ai Preaînaltului şi Preamarelui Dumnezeu-Cel-Viu, Cel ce prin bunăvoinţa Sa ne-a dat nouă şi strămoşilor noştri regatul.

„Nici un rege pers nu a adoptat, în istoria reală, această poziţie faţă de Dumnezeul evreilor”[14].  Dar, să nu uităm, aici vorbeşte iudeul Mardoheu în numele regelui Artaxerxes.

Aşadar, nu veţi asculta de scrisorile trimise de către Aman, fiul lui Hamadata, cel care, din pricina răutăţii sale, a fost spânzurat, împreună cu toată familia lui, în faţa porţilor cetăţii Suza – Dumnezeu Atotţiitorul dându-i grabnic osânda pe care o merita. Iar copia acestei scrisori s-o vestiţi cu largă deschidere în fiecare loc şi să-i lăsaţi pe Iudei să trăiască după datinile lor şi să-i ajutaţi ca în cea de a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, adică Adar, să se apere de cei ce li s-ar ridica împotrivă la vreme de primejdie.

„Textul scrisorii încearcă să justifice cu anticipaţie măcelărirea de către evrei a populaţiei perse ca act de legitimă apărare. Cum celălalt decret nu ieşise legal din uz, singura soluţie în această criză politică era permisiunea acordată evreilor de a se apăra în caz de necesitate”[15].

Fiindcă această zi, care era să fie spre nimicirea neamului celui ales de Atotputernicul Dumnezeu, Acesta le-a făcut-o zi de bucurie. De aceea, şi voi s-o ţineţi printre sărbătorile voastre de seamă şi s-o prăznuiţi în toată desfătarea, pentru ca, atât acum cât şi după aceea, să vă fie spre mântuire, vouă şi celor ce le sunt apropiaţi Perşilor; dar celor ce uneltesc împotriva noastră să le fie amintirea pieirii lor.

„Anunţarea sărbătorii Purim, o sărbătoare a bucuriei prilejuite de izbăvirea lui Israel şi a împlinirii dreptăţii divine”[16].

Şi fiecare cetate sau ţară în care nu se face aşa, aceea în urgie să piară de sabie şi de foc şi să fie nu numai neumblată de oameni, ci şi de-a pururi dezgustătoare pentru fiare şi păsări.

– Copiile [acestei scrisori] să fie puse la vedere în tot regatul, iar Iudeii să fie gata ca în ziua aceea să-şi lovească duşmanii”.

Macedoneanul: „Denumire discordantă faţă de cea din 3,1; posibilă eroare a unui grămătic, dar şi posibilă intenţie polemică, prin raportare simetrică la vechiul Agag: mai nou, nume ca Macedonia, Macedoneanul (Alexandru şi urmaşii săi) aveau o rezonanţă lugubră nu numai în conştiinţa Perşilor, dar şi în aceea a Evreilor (vezi cărţile Macabeilor)”[17].

14: Atunci călăreţii au ieşit degrabă să îndeplinească porunca regelui; porunca a fost vestită şi în cetatea Suza.

15: Iar Mardoheu a ieşit îmbrăcat în vestmânt regesc, cu coroană de aur şi diademă de vison; şi poporul din Suza a văzut şi s-a veselit.

„Apariţia decretului şi a lui Mardoheu învestit cu însemnele regale provoacă bucurie în rândul locuitorilor Susei. Reacţia este contrară beţiei şi confuziei care se instaurase în acelaşi oraş după publicarea edictului lui Aman (3, 15)”[18].

16: Iar Iudeilor li s-a făcut lumină şi veselie

17: prin cetăţi şi prin ţări, oriunde a ajuns porunca aducătoare de bucurie şi de veselie pentru Iudei. Şi mulţi dintre păgâni se tăiau împrejur şi deveneau Iudei de frica Iudeilor.

„Astfel a pierit Aman, fiindcă a folosit peste măsură trecerea de care se bucura în faţa regelui: acesta [regele] a dăruit reginei avuţiile sale [ale lui Aman]. Apoi l-a chemat pe Mardoheu (căci între timp Estera îi dezvăluise legătura lor de rudenie) şi i-a înmânat inelul încredinţat mai înainte lui Aman. Apoi averile lui Aman au fost trecute de regină în stăpânirea lui Mardoheu, rugămintea ei fiind să scape neamul iudeilor de teama pentru viaţa lui, inspirată de scrisoarea trimisă în întreaga ţară de către Aman, fiul lui Amadathas: dacă patria îi va fi pustiită şi concetăţenii ucişi, nici ea n-ar mai dori să rămână în viaţă. Regele a promis să nu îngăduie nici o faptă care să-i displacă, neavând de gând să se împotrivească vreodată voinţei sale. I-a poruncit ca, privitor la iudei, să scrie în numele său tot ce crede ea de cuviinţă şi să pecetluiască cu propriul său inel mesajul, apoi să se îngrijească de trimiterea lui în întreaga împărăţie. Căci nici unul dintre cititorii scrisorii purtând pecetea inelului regal nu va cuteza să se opună conţinutului ei. Estera a chemat atunci pe grămăticii regelui şi le-a ordonat să scrie în favoarea iudeilor o scrisoare adresată tuturor popoarelor, aşijderea satrapilor celor o sută douăzeci şi şapte de provincii, din India şi până în Etiopia, precum şi guvernatorilor şi cârmuitorilor. Iată ce cuprindea această scrisoare:

Marele rege Artaxerxe către cârmuitorii şi supuşii noştri, cu urări de bine: «Mulţi dintre cei răsplătiţi prin mari favoruri şi cinstiri ce decurg din nemărginita bunătate a regilor îndrăznesc nu numai să-şi nedreptăţească supuşii, ci urzesc uneltiri chiar şi împotriva propriilor binefăcători; străini de simţământul recunoştinţei omeneşti şi stăpâniţi de trufia neghiobului lor noroc nesperat, îşi folosesc belşugul bogăţiilor în dauna celor de la care le-au primit, închipuindu-şi că Domnului pot să-i rămână ascunse asemenea fapte şi că vor scăpa de dreapta Lui răzbunare. Câţiva dintre cei ce, prin legăturile lor prieteneşti, ajung să deţină înalte demnităţi, mânaţi de apriga lor ură faţă de unii oameni, îi amăgesc pe deţinătorii puterii şi, cu ajutorul învinuirilor mincinoase şi al calomniilor, stârnesc mânia acestora împotriva nevinovaţilor, făcându-i să înfrunte primejdia morţii. Fapte de felul acesta decurg nu din nişte întâmplări petrecute în vremurile de odinioară sau pe care faima le-a transmis pe calea auzului: asemenea mişelii s-au desfăşurat sub privirile noastre cu o neasemuită îndrăzneală. De aceea am decis ca de-acum încolo să nu mai dăm crezare bârfelor şi acuzaţiilor neîntemeiate prin care caută unii să ne convingă, ci să judecăm numai după ceea ce cunoaştem îndeaproape, spre a constata limpede dacă pedepsirea unora este îndreptăţită şi răsplata altora meritată, ţinând seama doar de fapte, nu de vorbele oricui. Aşa se face că Aman, fiul lui Amadathas, un amalecit, străin de sângele persan, găzduit de mine, s-a folosit de ospitalitatea cu care întâmpin pe oricine. Astfel a ajuns mai târziu să fie numit tatăl nostru, toţi plecându-se necontenit înaintea lui cu faţa până la pământ, şi să aibă parte de onoruri regeşti, ca al doilea în rang după noi. Dar el n-a ştiut să-şi drămuiască norocul, nici să-şi strunească bine şi cu înţelepciune uriaşa lui avuţie, ci s-a străduit să ne răpească domnia şi suflarea, deşi ne datora puterea, iar pe Mardoheu, binefăcătorul şi salvatorul meu, ca şi pe Estera, cu care îmi împart viaţa şi împărăţia, să-i înlăture din drum prin vicleşuguri. În timp ce căuta astfel să mă priveze de prietenii apropiaţi, el urmărea să treacă puterea în mâinile altora.  Întrucât ne-am convins că iudeii, pe care ticălosul acela i-a sortit pieirii, nu sunt deloc nişte răufăcători, ci trăiesc după cele mai bune legi şi se închină lui Dumnezeu, Ocrotitorul împărăţiei mele şi a străbunilor mei, nu numai că îi cruţ de pedeapsa decretată de scrisoarea trimisă mai înainte de Aman, pe care bine faceţi dacă n-o luaţi în seamă, ci vreau să le acord toată cinstea ce li se cuvine. Pe cel ce a pus la cale această măcelărire a iudeilor am avut grijă ca, împreună cu întreaga lui familie, să-l ţintuiesc pe stâlp, în faţa porţilor Susei, atotvăzătorul Dumnezeu fiind Cel ce l-a pedepsit astfel. Vouă vă poruncesc să răspândiţi copii ale acestei scrisori în toate locurile din împărăţia noastră şi să-i lăsaţi pe iudei să trăiască în pace după datinile lor, ba chiar să-i şi sprijiniţi atunci când ei vor dori să se răzbune pe cei ce le-au făcut o nedreptate, în vremuri potrivnice lor. Aceasta se va întâmpla în a treisprezecea zi din a douăsprezecea lună, numită Adar. Domnul le-a hărăzit ca funestul soroc al pieirii să devină ziua izbăvirii lor. Ea să fie un bun prilej de bucurie pentru cei ce vor binele nostru şi o aducere-aminte a răzbunării pentru cei ce uneltesc ticăloşiile. Vrem să facem cunoscut fiecărui popor  şi fiecărui oraş în parte că oamenii care nu ascultă de porunca din cuprinsul scrisorii vor fi trecuţi prin foc şi sabie.  Acest edict să fie citit în toate ţinuturile împărăţiei noastre şi, la ziua sorocită, toţi iudeii să fie gata să se răzbune pe vrăjmaşii lor».  Călăreţii însărcinaţi să ducă scrisorile la destinaţie s-au aşternut degrabă la drum. Când l-au zărit pe Mardoheu al lor îmbrăcat în straie domneşti, având coroană de aur şi colan în jurul gâtului, cinstit ca un rege, iudeii din Susa au socotit că erau şi ei părtaşi la norocul lui”[19].


[1] SEP 3, p. 344

[2] SEP 3, p. 345

[3] SEP 3, p. 345

[4] DEI, p. 734

[5] SEP 3, p. 345

[6] BBVA, p. 548

[7] BBVA, p. 548

[8] SEP 3, p. 346

[9] SEP 3, p. 346

[10] SEP 3, p. 346

[11] SEP 3, p. 346

[12] SEP 3, p. 347

[13] SEP 3, p. 346

[14] SEP 3, p. 347

[15] SEP 3, p. 347

[16] SEP 3, p. 347

[17] BBVA, pp. 548-549

[18] SEP 3, p. 348

[19] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 12-13

CAPITOLUL 7 – Estera intervine din nou la rege. Aman e spânzurat.

 

1: Regele şi Aman au intrat să se ospăteze cu regina.

2: În vremea ospăţului, regele a zis a doua oară către Estera: „Ce este, regină Estera? Care-ţi este cererea? care-ţi este rugămintea? că ţi se va împlini, până la jumătate din regatul meu”.

„Evident – ca şi prima dată – regele ştie că un asemenea ospăţ are un preţ”[1].  În plus, „regele reia, în public, întrebarea adresată Esterei în particular în 5, 3”[2].

3: Iar ea, răspunzând, a zis: „Dacă eu am aflat bunăvoinţă în faţa regelui, să-mi dăruiască – mie şi poporului meu – viaţa pentru care mă rog;

4: căci eu şi poporul meu suntem vânduţi spre nimicire, spre jefuire şi spre robie – noi şi copiii noştri să fim robi şi roabe -; dar eu nu m-am supus, de vreme ce omul care defaimă nu e vrednic de palatul regelui.

Suntem vânduţi: „Verbul a vinde (Uneori folosit în Biblie pentru echivalentul a da în mâna vrăjmaşului) poate fi aici o aluzie la mita (de zece mii de talanţi, obţinuţi prin jefuirea victimelor) pe care Aman i-o oferise regelui”[3].  Omul care defaimă nu e vrednic de palatul regelui: „Regine introduce o raţiune de ordin moral. Textul Masoretic induce un argument economic: Dacă am fi fost vânduţi pentru robie – bărbaţi şi femei -, eu mi-aş fi ţinut gura; dar vrăjmaşul nu ar fi acoperit paguba făcută regelui (vistieria ar fi fost lipsită de cei zece mii de talanţi)”[4].  „În Textul Masoretic, persecuţia este prezentată de Estera numai ca exterminare fizică a evreilor, însă cu trei verbe sinonime, după care urmează: Dacă eram vânduţi ca robi şi slujnice, tăceam, căci pentru această asuprire nu merită să fie deranjat regele. (Altă interpretare: asupritorul n-ar putea compensa paguba făcută regelui). În Septuaginta se adaugă jaful şi sclavia. În general, aceleaşi acuze îi sunt aduse şi lui Antioh al IV-lea Epifanes în 1-2 Macabei, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori să vadă în Aman o întruchipare a regelui seleucid. ♦ Nu am luat aminte[5]: poate fi o atenuare diplomatică a gravităţii situaţiei, ca şi cum demnitatea curţii regale ar împiedica de la sine astfel de uneltiri josnice. Însă grecescul παρήκουσα poate însemna şi mi-a ajuns la ureche. ♦ defăimătorul: gr. ο διάβολος – la data redactării traducerii în greacă, termenul avea doar sensul pur omenesc, nedesemnând încă răul personal”[6].

5: Iar regele a zis: „Cine este cel ce a îndrăznit să facă lucrul acesta?”

6: Estera a zis: „Potrivnicul este Aman, omul acesta viclean”.  Atunci Aman s-a cutremurat în faţa regelui şi a reginei.

7: Ridicându-se regele de la masă, a mers în grădină. Iar Aman se ruga de regină şi-i cerea milă, căci se vedea pe sine în primejdie.

8: Când regele s-a întors din grădină, Aman tocmai se aruncase pe patul pe care se afla regina, implorând-o. Atunci regele a zis: „Tu vrei chiar să-mi siluieşti soţia în propria mea casă?…”.  Iar Aman, când a auzit, s-a schimonosit la faţă.

S-a schimonosit la faţă: „Textul Masoretic are i-au acoperit faţa, gest ce însemna osândirea la moarte”[7].

9: Atunci Harbona, unul din eunuci, a zis către rege: „Iată, Aman a pregătit şi o spânzurătoare pentru Mardoheu – cel ce i-a vorbit regelui despre ce se punea la cale -; o spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi a fost ridicată la casa lui Aman”.  Iar regele a zis: „Să fie el spânzurat în ea!”

10: Aşa a fost spânzurat Aman în spânzurătoarea pe care i-o pregătise lui Mardoheu; atunci mânia regelui s-a stins.

„Multe femei, întărite de harul lui Dumnezeu, au săvârşit multe fapte de bărbăţie. […] Nu într-o mai mică primejdie s-a pus şi Estera, cea desăvârşită în credinţă, ca să scape pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israil[8] de pieirea ce le ameninţa. Prin postul şi smerenia ei, a rugat pe Stăpânul Cel atoatevăzător, pe Dumnezeul veacurilor, Care, văzând smerenia sufletului ei, a izbăvit poporul, pentru care Estera îşi primejduise viaţa”[9].  „Estera, femeie desăvârşită în credinţă, a scăpat pe poporul lui Israil de stăpânirea tiranică şi de cruzimea unui satrap; o femeie singură, slăbită de post, a îndrăznit să lupte cu mii de ostaşi înarmaţi; şi, prin credinţă, a schimbat o hotărâre tiranică, a îmblânzit pe rege, a oprit pe Aman şi, prin rugăciunea ei desăvârşită către Dumnezeu, a păzit nevătămat pe poporul lui Israil”[10].  „Estera a învins pe acel rege trufaş, prin posturile ei”[11].

„În timp ce prietenii mai vorbeau între ei despre asta, au sosit eunucii Esterei, ca să-l poftească la ospăţ pe Aman. Sabuchadas, unul dintre eunuci, văzând stâlpul împlântat în curtea lui Aman, care îl aştepta pe Mardoheu, a întrebat pe unul dintre slujitori pentru cine fusese ridicat acolo. Când a aflat că era hărăzit unchiului reginei (fiindcă Aman însuşi va cere regelui execuţia acestuia), eunucul a tăcut mâlc. După ce a fost bine ospătat împreună cu Aman, regele a rugat-o pe regină să-i spună ce favoare vroia să obţină de la el, întrucât era oricum gata să-i îndeplinească orice dorinţă. Atunci Estera a început să deplângă primejdia care îi ameninţa propriul popor, deoarece, alături de neamul ei, ajunsese în pragul pieirii şi tocmai de aceea luase cuvântul, ca să-şi apere compatrioţii. Nu l-ar fi necăjit deloc dacă ar fi poruncit ca ei să fie vânduţi, sortindu-i unei robii amarnice (ceea ce ar fi fost răul cel mai mic), dar îl imploră acum să-i salveze consângenii de la o moarte sigură. Când regele a întrebat-o cine anume urzise o asemenea nelegiuire, regina l-a învinuit făţiş pe Aman, denunţându-l că uneltise astfel împotriva iudeilor numai din răutate. Atunci regele, ridicându-se mânios de la masă, s-a îndreptat spre grădină, iar Aman a căutat s-o roage pe Estera să-i ierte greşeala, dându-şi seama de primejdia care îl păştea. Tocmai se aruncase pe patul unde stătea regina ca să-i cerşească îndurarea când regele a intrat pe neaşteptate şi, văzând ce se petrece, s-a tulburat şi a zis: «Tu, cel mai ticălos dintre oameni, vrei să-mi batjocoreşti acum şi soţia!»  Încremenit de spaimă, Aman n-a mai fost în stare să îngaime nici un cuvânt. Chiar atunci a intrat eunucul Sabuchadas şi l-a pârât pe Aman că a ridicat în curtea lui un stâlp care era pregătit pentru ţintuirea lui Mardoheu: aflase acest lucru, drept răspuns la întrebarea lui, de la un slujitor al lui Aman, când s-a dus să-l cheme pe stăpân la ospăţ. A spus că stâlpul avea o înălţime de cincizeci de coţi. Auzind cum stăteau lucrurile, regele a hotărât ca Aman însuşi să îndure supliciul pe care i-l pregătise lui Mardoheu. A poruncit aşadar ca el să fie ţintuit numaidecât pe acest stâlp. Prin urmare, se cuvine să admirăm puterea lui Dumnezeu, aşijderea înţelepciunea şi dreptatea de care a dat dovadă cu acest prilej, întrucât nu s-a mărginit doar să pedepsească ticăloşia lui Aman, ci l-a supus aceluiaşi supliciu pe care el îl pregătise altuia şi a dat ca pildă faptul că omul care urzeşte planuri viclene împotriva celuilalt cade fără să vrea chiar în laţul întins de el”[12].


[1] BBVA, p. 547

[2] SEP 3, p. 343

[3] BBVA, p. 547

[4] BBVA, p. 547

[5] La Anania: dar eu nu m-am supus.

[6] SEP 3, pp. 343-344

[7] SEP 3, p. 344

[8] O exagerare, fiind vorba mai mult despre Iudei.

[9] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, LV, 3.6

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, IV,119, 1-2

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 29

[12] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 11

CAPITOLUL 6 – Aman trebuie să-i dea cinstire lui Mardoheu.

 

1: În noaptea aceea Domul a alungat somnul regelui, iar acesta i-a zis slujitorului său să-i aducă Cronica însemnărilor zilnice şi să-i citească.

„Spre deosebire de Textul Masoretic, Septuaginta arată clar că Dumnezeu a intervenit în acest moment, luându-i somnul regelui Artaxerxes. Textul Masoretic are: regelui îi fugea somnul  Nici dascălul[1] nu apare în Textul Masoretic, ci verbele sunt la forme impersonale”[2].

2: Şi a aflat însemnările care fuseseră scrise asupra lui Mardoheu, cum îi spusese el regelui despre cei doi eunuci ai regelui, când ei stăteau de pază şi plănuiau să pună mâna pe Artaxerxe.

3: Şi a zis regele: „Ce cinste sau răsplată i-am dat eu lui Mardoheu?”  Iar slujitorii regelui au zis: „N-ai făcut nimic pentru el”.

În preambulul capitolului 1 se arată că Mardoheu, pentru fapta sa, a fost răsplătit cu daruri şi adus să slujească la curte, pesemne într-un rang mai înalt, odată ce şi până atunci el se afla la curte.

4: Şi-n vreme ce regele punea întrebări asupra bunăvoinţei lui Mardoheu, iată că Aman se afla în curte. Şi a zis regele: „Cine e în curte?”  Că Aman venise în curte ca să-i spună regelui să-l spânzure pe Mardoheu în spânzurătoarea pe care o pregătise.

5: Slujitorii regelui au zis: „Iată, în curte stă Aman”.  Iar regele a zis: „Chemaţi-l!”

6: Iar regele a zis către Aman: „Ce-i voi da eu omului pe care vreau să-l cinstesc?”  Atunci Aman a zis întru sine: – Pe cine vrea regele să-l cinstească, dacă nu pe mine?…

7: Iar către rege a zis: „Pentru omul pe care regele vrea să-l cinstească

8: să aducă slujitorii regelui vestmântul de vison cu care însuşi regele se îmbracă şi calul pe care însuşi regele călăreşte

9: şi să-i fie date unuia din nobilii prieteni ai regelui, iar acela să-l îmbrace pe omul pe care regele îl iubeşte şi să-l urce călare pe cal şi să strige pe uliţele cetăţii, zicând: – Aşa i se va da fiecărui om pe care vrea regele să-l slăvească!”

„Alai princiar, de care avusese parte şi Iosif la curtea lui Faraon (Facerea 41, 41-43). Mai târziu, la curtea otomană, făcea parte din ceremonialul de învestitură a marelui vizir”[3].

10: Iar regele a zis către Aman: „Bine ai zis! Aşa fă-i iudeului Mardoheu, cel ce slujeşte la curte; şi să nu laşi pe dinafară nici un cuvânt din cele pe care le-ai spus!”

„Regele îl onorează pe Mardoheu la foarte scurtă vreme după ce dăduse un edict pentru exterminarea neamului acestuia! E de observat însă că edictul descrie caracteristicile neamului incriminat, fără să-i pomenească şi numele, ceea ce înseamnă că, în momentul de faţă, regele nu face nici o legătură între Mardoheu şi obiectul decretului, după cum nu face nici o legătură între Mardoheu şi Estera”[4].

11: Aşa că Aman a luat vestmântul şi calul şi l-a îmbrăcat pe Mardoheu şi l-a urcat pe cal şi a străbătut uliţele cetăţii şi a strigat, zicând: „Aşa i se va da fiecărui om pe care vrea regele să-l slăvească!”

„Îndeplinirea fără crâcnire a poruncii regelui nu lasă loc pentru consemnarea imediată a reacţiilor sufleteşti. Cu laconismul extrem al exprimării se atinge punctul critic al cărţii: din acest moment, soarta iudeilor şi tonul relatării se schimbă radical”[5].

Mărirea lui Mardoheu urmează exerciţiului său  ascetic, în fapt un doliu anticipativ: „Să nu ne ruşinăm de pânza de sac nici de cei ce o poartă! căci este armă biruitoare. Cel înveşmântat în ea îndură încercarea smereniei care biruie toate. Pânza de sac l-a plecat pe trufaşul Aman înaintea celui smerit. Postul a adus cu gura lacomă [a lui Aman] rugăminţile pentru postitorul cel mut. Binecuvântat fie Cel ce ne-a dat postul, care a luptat cu Aman cu propria sa gură împotriva lui însuşi!”[6].

12: Apoi Mardoheu s-a întors la curte, iar Aman s-a întors acasă cătrănit, cu capul în pământ.

13: Aman a povestit soţiei sale, Zereş, şi prietenilor săi cele ce se întâmplaseră, iar prietenii şi femeia sa i-au zis: „Dacă Mardoheu este din neamul Iudeilor şi dacă tu ai început a fi umilit în faţa lui, vei cădea negreşit şi nu vei fi în stare să-i ţii piept, căci Dumnezeul-Cel-Viu e de partea lui”.

„Numai în mediu privat, Aman îşi poate recunoaşte deziluzia şi, mai mult, primeşte confirmarea temerilor sale: urmează dezonoarea. Episodul este ilustrativ pentru neajunsurile orgoliului şi a fost comentat ca atare. ♦ Căci Dumnezeul Cel viu este cu el: nu apare în Textul Masoretic”[7].

14: Şi-n timp ce ei încă vorbeau, au venit eunucii şi l-au grăbit pe Aman să se ducă la ospăţul pe care-l pregătise Estera.

„Domnul a luat în derâdere planul nelegiuitului Aman: ştia dinainte ce o să păţească, bucurându-Se de ceea ce urma să i se întâmple. În noaptea următoare, a alungat somnul regelui. Nevrând să stea de veghe şi să-şi irosească vremea degeaba, ci să se ocupe de lucrurile petrecute cândva în împărăţie, a dat ordin grămăticului său să-i aducă Cronica însemnărilor zilnice despre propriile fapte şi cele ale înaintaşilor lui, în vederea lecturii. În ceea ce a citit regelui, acesta a dat mai întâi peste unul care, drept răsplată pentru meritele sale deosebite, primise să cârmuiască o provincie al cărei nume era menţionat în scris. Apoi a citit despre altul, răsplătit cu daruri pentru credinţa lui. A urmat la rând conjuraţia eunucilor Bagathous şi Theodestes împotriva regelui, deconspirată de Mardoheu. Întrucât grămăticul n-a spus decât atât, şi s-a grăbit să treacă la alt capitol de întâmplări, regele l-a întrerupt şi a întrebat dacă era pomenită răsplata primită de Mardoheu. Când grămăticul a spus că cronica nu sufla nici un cuvânt despre asta, regele i-a poruncit să se oprească şi l-a întrebat pe străjer cât de înaintată era noaptea. Auzind că se şi iveau zorii zilei, s-a interesat dacă nu cumva vreunul dintre prietenii săi se şi prezentase la poarta palatului. Întâmplător, Aman era de faţă: el venise ceva mai devreme ca de obicei, să ceară pedeapsa cu moartea pentru Mardoheu. Anunţat de slujitori că la poartă aştepta deja Aman, regele a cerut ca acesta să fie chemat la dânsul. Cum a intrat, el i-a vorbit aşa: «Deoarece te recunosc numai pe tine drept cel mai apropiat dintre ceilalţi prieteni ai mei, sfătuieşte-mă, rogu-te, ce cinstire se cuvine să aduc, potrivit înaltului rang ce-l deţin, omului care mi-e drag?»  Ferm convins că părerea pe care i-o cerea se referea la propria lui persoană (căci îşi închipuia că doar el e iubit de rege), Aman i-a propus ceea ce i s-a părut mai presus de orice. I-a spus aşadar: «Dacă vrei să dai o aleasă preţuire omului despre care afirmi că-l iubeşti, atunci lasă-l să se plimbe călare pe cal, în veşmintele pe care le porţi tu însuţi, având în jurul gâtului un colan de aur, iar acela dintre prietenii tăi de nădejde care va păşi înaintea lui să proclame în întregul oraş că aceasta este onoarea cuvenită celui cinstit de rege!»  Aman fusese autorul acestei propuneri fiindcă socotea că lui îi erau hărăzite asemenea distincţii. Încântat de sfatul lui, regele i-a zis: «Du-te deci (căci îţi pun la îndemână calul, straiele regeşti şi colanul), caută-l pe iudeul Mardoheu şi, dându-i toate acestea, fă-te crainicul său şi păşeşte înaintea lui. Tu – a adăugat el -, prietenul meu de nădejde, înfăptuieşte ceea ce m-ai sfătuit cu înţelepciune să fac. Mardoheu să fie cinstit în felul acesta, întrucât el mi-a salvat viaţa!»  La auzul acestor cuvinte care contraziceau toate aşteptările sale, cu mintea buimăcită dar fără să poată da înapoi, Aman a plecat ducând cu el calul, veşmântul de purpură şi colanul de aur. Pe Mardoheu l-a întâlnit în faţa porţilor palatului, îmbrăcat într-un sac, şi i-a poruncit să-l dea jos ca să-şi pună veşmântul de purpură. Fără să cunoască adevărul şi crezând că-şi bate joc de dânsul, Mardoheu i-a zis: «O, tu, cel mai josnic dintre oameni, vrei să iei în derâdere nenorocirea noastră!»  Când însă Aman l-a asigurat că tocmai regele îi oferise această recompensă pentru că îi salvase cândva viaţa, dând la iveală uneltirile eunucilor, Mardoheu s-a îmbrăcat în veşmântul de purpură, purtat îndeobşte de rege, şi-a pus la gât colanul de aur, a încălecat pe cal şi a cutreierat oraşul, înaintea lui păşind Aman, care striga că aşa se poartă regele cu cei cinstiţi şi îndrăgiţi de dânsul. După ce a făcut înconjurul oraşului, Mardoheu s-a întors la rege iar Aman s-a îndreptat abătut spre casă şi, cu lacrimi în ochi, a povestit soţiei şi prietenilor păţania sa. Ei i-au spus că nu se va mai putea răzbuna pe Mardoheu, căci Dumnezeu era de partea lui.   În timp ce prietenii mai vorbeau între ei despre asta, au sosit eunucii Esterei, ca să-l poftească la ospăţ pe Aman”[8]. 


[1] La Anania: slujitorul.

[2] SEP 3, p. 342

[3] BBVA, p. 547

[4] BBVA, p. 547

[5] SEP 3, p. 343

[6] Sf. Efrem Sirul, Imnele la Postul celor 40 de zile, IV, 8

[7] SEP 3, p. 343

[8] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 10-11

CAPITOLUL 5 – Estera intervine la rege. Aman la ospăţul reginei.

 

1: Şi a fost că în ziua a treia, când ea a încetat să se roage, şi-a dezbrăcat hainele tristeţii şi s-a îmbrăcat cu cele de slavă.

„De aici până la sfârşitul versetului 2, text propriu Septuagintei, în care autorul se arată preocupat de starea de spirit a Esterei prilejuită de venirea ei la rege”[1].  „Pasajul constituie o largă amplificare faţă de Textul Masoretic vv. 1-2. Din punct de vedere literar, aduce un plus de dramatism. În felul în care este descrisă slava regelui pers, unii comentatori au văzut elemente comune cu apocaliptica iudaică”[2]: 

Şi având înfăţişare strălucită şi chemându-L pe Dumnezeu-Cel-Atoatevăzător şi Mântuitor, a luat cu ea două slujnice; una de care se sprijinea ca într-o alintare femeiască, şi una care-i mergea în urmă ţinându-i trena. Înfloritoare era în desăvârşirea frumuseţii sale şi faţa ei era veselă ca şi cum ar fi fost plină de iubire, dar inima îi era apăsată de frică. Şi, după ce a trecut prin toate uşile, s-a oprit în faţa regelui; acesta şedea pe tronul regal, îmbrăcat în toate vestmintele slavei sale, în aur şi pietre scumpe, dar cu chipul posomorât. Şi dacă şi-a ridicat capul încărcat de strălucire, a privit cu cumplită mânie. Atunci regina a căzut şi s-a schimbat la faţă din pricina slăbiciunii care o cuprinsese şi şi-a aplecat capul pe slujnica ce-i mergea alături. Dar Dumnezeu a schimbat duhul regelui în blândeţe; cuprins de simţăminte puternice, s-a ridicat de pe tronul său şi a cuprins-o în braţele lui până ce ea şi-a venit în fire; şi a mângâiat-o cu vorbe bune şi i-a zis: „Ce ai, Estera? Eu sunt fratele tău. Linişteşte-te, tu nu vei muri, căci stăpânirea mea e şi a ta. Apropie-te!”

Eu sunt fratele tău: „În mentalitatea şi limbajul antichităţii, adeseori soţul îi spunea soţiei soră, iar soţia îi spunea soţului frate, în semn de iubire şi egalitate (vezi şi Cântarea Cântărilor). Cât despre schimbarea stării de spirit a regelui, Dumnezeu a avut un aliat: frumuseţea Esterei”[3].

2: Şi, ridicându-şi sceptrul de aur, i-a atins grumazul şi a îmbrăţişat-o şi i-a zis: „Vorbeşte-mi!”  Iar ea i-a zis: „Te-am văzut, domnul meu, ca pe un înger al lui Dumnezeu, şi inima mi s-a tulburat de spaima slavei tale; că minunat eşti, stăpâne, şi faţa ta e plină de haruri”.  Şi-n timp ce vorbea, a căzut din nou, leşinată; iar regele s-a tulburat şi toată curtea căuta s-o aline.

3: Şi i-a zis regele: „Ce vrei tu, Estera? şi care-ţi este cererea? [cere-mi] chiar şi jumătate din regat, şi ţi-l voi da!”

4: Atunci Estera a zis: „Astăzi e ziua mea de sărbătoare; dacă regelui i se pare că e bine, atunci să vină împreună cu Aman la ospăţul pe care-l voi face astăzi”.

Ziua mea cea mare: Estera, ca şi Iudit (cf. 12, 8), înţelege importanţa zilei respective ca moment al împlinirii misiunii sale. Ambiguitatea exprimării Esterei, ziua cea mare (gr. επίστημος, literal: însemnată) trimite, probabil, la obiceiul pers de celebrare fastuoasă a zilei de naştere (cf. Herodot, Istorii, I, 133). Cu acest prilej îi va fi invitat Estera pe suveran şi pe Aman la banchet”[4]. „Estera urmăreşte să alimenteze infatuarea lui Aman (şi aşa, excesivă: vezi versetele 11-12). Căderea lui va fi astfel şi mai spectaculoasă”[5].

„Din Scripturi aflăm că numai Estera s-a împodobit în chip îndreptăţit; femeia aceasta s-a împodobit tainic pentru împăratul ei, că frumuseţea ei a fost preţ de răscumpărare pentru poporul său, sortit morţii”[6].

5: Iar regele a zis: „Chemaţi-l degrabă pe Aman, ca să plinim poftirea Esterei!”  Şi au mers amândoi la ospăţul despre care vorbise Estera.

6: Iar la băutură a zis regele către Estera: „Ce doreşti, regină Estera? Îţi voi da ca şi celor vrednici de cinstire”.

La băutură: „este partea a doua a ospăţului, dedicată băuturii şi discursurilor”[7].

7: Ea a zis: „Cererea şi rugămintea mea sunt:

8: Dac-am aflat bunăvoinţă în faţa regelui, atunci regele împreună cu Aman să vină şi mâine la ospăţul pe care-l voi face pentru ei; mâine voi da şi răspunsul”.

9: Aşa că Aman a ieşit de la rege foarte vesel şi voios. Dar când Aman l-a văzut în curte pe iudeul Mardoheu, s-a aprins de mânie.

„Autorul îi adaugă lui Mardoheu apoziţia iudeul, pentru că unghiul de vedere este al lui Aman. În felul acesta subtil, o exprimare ultraconcentrată trimite la episodul relatat în 3, 2-3”[8].

10: Şi ducându-se acasă, şi-a chemat prietenii şi pe Zereş, soţia sa,

Soţia lui Aman se numea Zereş (= aurita).

11: şi le-a arătat bogăţia şi mărirea cu care regele îl căftănise, şi cum îl făcuse mare dregător şi diriguitor în regat.

12: Şi a zis Aman: „Regina nu a chemat pe nimeni să vină la ospăţ împreună cu regele decât pe mine; ba încă şi pentru mâine m-a poftit.

13: Numai asta nu-mi place, când îl văd în curte pe iudeul Mardoheu”.

14: Atunci Zereş, soţia sa, şi prietenii i-au zis: „Porunceşte să-ţi facă o spânzurătoare înaltă de cincizeci de coţi; mâine vorbeşte-i regelui, Mardoheu să fie spânzurat, iar tu vei merge la ospăţ împreună cu regele şi te vei veseli”.  Lui Aman i-a plăcut ce i se spusese şi a pregătit spânzurătoarea.

„50 de coţi = circa 25 metri. Înălţimea hiperbolică e pe măsura trufiei lui Aman”[9].

„După ce s-a rugat timp de trei zile Domnului, Estera şi-a lepădat haina de jale, apoi s-a gătit şi, înveşmântată ca o crăiasă şi însoţită de două slujitoare, dintre care una o susţinea uşor iar cealaltă ţinea între degete capătul trenei care atingea pământul, s-a îndreptat spre casa regelui, cu obrajii rumeni, întreaga-i făptură revărsând măreţie şi vrajă. Abia ajunsă în preajma lui, a fost cuprinsă de teamă. Cum l-a văzut stând în tron, împodobit în haine din ţesături felurit colorate, cu aur şi pietre scumpe, Esterei i s-a părut înfricoşător. Iar când a şi privit-o cu faţa înroşită de mânie, i-au slăbit puterile datorită spaimei şi şi-a pierdut cunoştinţa, căzând în braţele slujitoarelor din preajma ei. Socot că, prin vrerea Domnului, purtarea regelui s-a schimbat ca prin farmec şi, speriat că i s-a întâmplat ceva rău soţiei sale, s-a ridicat de pe tron, şi, strângând-o în braţe, a reînviorat-o, i-a vorbit cu blândeţe şi a îndemnat-o să nu-şi piardă cumpătul şi să nu se aştepte la vreun ponos pentru faptul că a venit nechemată. Legea aceasta privea numai pe supuşii săi, fără să aibă nici o putere asupra reginei cu care împărţea puterea. După ce i-a vorbit astfel, i-a dat sceptrul în mână şi, conform legii, a atins-o cu bagheta, ca să-i alunge orice umbră de teamă. De îndată ce şi-a venit în simţuri, Estera i-a zis: «Nu-mi vine uşor, stăpâne, să-ţi explic slăbiciunea care m-a cuprins deodată. Când am văzut că eşti mare, chipeş şi înspăimântător, mi-au slăbit puterile într-atât încât n-am mai ştiut de mine!»  Ea a rostit aceste cuvinte cu greu, cu glas vlăguit, aşa că a sporit teama şi tulburarea regelui, care a căutat s-o încurajeze pe Estera, să-şi vină în fire şi să fie convinsă că el era gata să-i dea jumătate din împărăţia lui dacă şi-ar fi dorit-o. Estera s-a mărginit să-l poftească la masă, împreună cu prietenul lui, Aman; zicea că pregătise chiar ea ospăţul. Când şi-a dat încuviinţarea şi amândoi erau de faţă, înaintea cupelor pline, regele a poruncit Esterei să-i spună ce anume dorea: nimic nu-l împiedica să-i dea până la jumătate din împărăţia lui. Dar Estera i-a explicat să-şi păstrează dorinţa pentru ziua următoare, când va fi iarăşi oaspetele ei împreună cu Aman.   Regele şi-a dat cuvântul că va veni, şi Aman a plecat nespus de bucuros, fiindcă fusese singurul curtean pe care Estera îl găsise demn să fie invitat alături de rege, nimeni nemaifiind socotit vrednic de o asemenea cinstire. Dar când l-a văzut la poarta regelui pe Mardoheu, Aman s-a înfuriat din cale-afară: ca de obicei, nici de astă dată acela nu i-a arătat barem cel mai mic semn de respect. Întors acasă, a dat de soţia lui, Zaraza, şi de nişte amici. Celor de faţă le-a vorbit despre onoarea de care se bucură în faţa reginei şi a regelui: în ziua aceea fusese chemat singur de Estera, să ia masa în prezenţa suveranului, invitaţia păstrându-se şi pentru a doua zi. După aceea a spus că i-a displăcut profund faptul că a dat cu ochii de Mardoheu în faţa porţilor palatului. Atunci Zaraza l-a îndemnat ca, la porunca lui, să fie înălţat un stâlp de lemn înalt de cincizeci de coţi şi în dimineaţa următoare să ceară regelui ca Mardoheu să fie ţintuit pe el. Plăcându-i sfatul, el a poruncit slujitorilor lui să pregătească stâlpul şi să-l împlânte în curtea lui.  Acest stâlp a fost fixat imediat”[10].


[1] BBVA, p. 546

[2] SEP 3, p. 340

[3] BBVA, p. 546

[4] SEP 3, p. 341

[5] BBVA, p. 546

[6] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 12, 5

[7] SEP 3, p. 341

[8] SEP 3, p. 341

[9] SEP 3, p. 342

[10] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 9-10

CAPITOLUL 4 – Mardoheu îi cere Esterei să intervină pe lângă rege. Rugăciunea lui Mardoheu. Rugăciunea Esterei.

 

1: Când Mardoheu şi-a dat seama de ceea ce se făcuse, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat în sac şi s-a presărat cu cenuşă; şi, alergând pe uliţele cetăţii, striga cu glas mare: „Piere neamul care n-a făcut nimic rău!”

Cu glas mare: „în Textul Masoretic strigarea lui Mardoheu e mare şi amară, dar nu se relatează ce anume a strigat. Se sugerează nevinovăţia poporului ales, pe care Septuaginta o exprimă direct”[1].

2: Şi a venit la poarta regelui, dar acolo a rămas, căci nu-i era îngăduit să intre în curte având pe el sac şi cenuşă.

3: Şi-n fiecare ţară unde fuseseră vestite scrisorile, strigăt şi tânguire şi plângere mare era printre Iudei: sac pe ei, şi cenuşă şi-au presărat.

Septuaginta omite dintre manifestările de doliu postul, pe care Textul Masoretic îl menţionează. Postul începe în Septuaginta numai la porunca Esterei, din 4, 16. Poporul răspunde cu aceleaşi gesturi la disperarea lui Mardoheu, semn al puternicei identităţi comunitare”[2].

4: Atunci slujnicele şi eunucii reginei au venit la ea şi –au spus: iar ea, când a auzit ce se făcuse, s-a tulburat; şi a trimis la Mardoheu ca să-l îmbrace, adică să ia de pe el haina de sac, dar el nu s-a învoit.

5: Aşa că Estera l-a chemat pe Hatac, eunucul ei, cel care era rânduit să-i stea aproape, şi l-a trimis la Mardoheu, ca să afle adevărul.

Eunucul care îngrijea de (şi o păzea pe) Estera se numea Hatac (= topitor).

6: Şi mergând Hatac la Mardoheu în piaţa oraşului ce se afla în faţa curţii regelui,

„Verset preluat din Textul Masoretic (text lacunar în Septuaginta)”[3].

7: Mardoheu i-a spus acestuia ce se petrecuse, şi făgăduinţa pe care Aman i-o făcuse regelui, aceea de a aduce în vistierie zece mii de talanţi pentru ca el să-i nimicească pe Iudei.

8: Şi i-a dat şi o copie de pe porunca primită din Suza – aceea ce privea nimicirea -, ca s-o arate Esterei. Şi i-a mai zis să-i poruncească să intre la rege şi să-l roage şi să-l înduplece pentru popor; „şi să-ţi aduci aminte de zilele tale cele smerite, cum erai tu hrănită cu mâna mea; fiindcă Aman – cel ce este al doilea după rege – a grăit împotriva noastră, ca să fim daţi morţii. Cheamă-L pe Domnul şi vorbeşte-i regelui despre noi, să ne scape de la moarte”.

Şi să-ţi aduci aminte de la moarte: „Textul Masoretic nu conţine acest pasaj. Cu acest adaos, Septuaginta propune o viziune religioasă mai adâncă asupra misiunii lui Mardoheu: în felul acesta, visul personajului din primul capitol[4] îi conferă un rol de ghid spiritual al reginei Estera, asemănător aceluia cu care fusese însărcinat Samuel faţă de Saul (cf. I Regi 15)”[5].

9: Aşa că Hatac a venit la ea şi i-a spus toate cuvintele acestea.

10: Atunci Estera a zis către Hatac: „Mergi la Mardoheu şi spune-i:

11: Toate neamurile din regat ştiu că oricine – bărbat sau femeie – va intra la rege (în curtea cea mai dinlăuntru) fără să fi fost chemat, acea persoană nu scapă vie (în afară de aceea asupra căreia regele îşi va întinde sceptrul său de aur); or, sunt treizeci de zile de când eu n-am mai fost chemată să intru la rege”.

12: Iar Hatac –a spus lui Mardoheu cuvintele Esterei.

13: Şi a zis Mardoheu către Hatac: „Mergi la ea şi spune-i: « Estera , să nu spui în sine-ţi că doar tu, dintre toţi Iudeii, vei scăpa în regat;

14: că dacă tu nu vei vrea să asculţi în această împrejurare, Iudeilor  le va veni ajutor şi sprijin din altă parte, iar tu şi casa tatălui tău veţi pieri; [pe de altă parte], cine ştie dacă nu cumva tu ai fost făcută regină tocmai pentru această împrejurare?»

15: Atunci Estera l-a trimis la Mardoheu pe cel ce venise la ea, ca să-i spună:

16: „Du-te şi adună-i pe Iudeii din Suza şi postiţi pentru mine; timp de trei zile să nu mâncaţi şi să nu beţi, nici noaptea şi nici ziua; şi nici eu cu slujnicele mele nu vom mânca; atunci voi intra la rege înfruntând legea, chiar dacă va trebui să mor”.

„Această asociere a postului cu rugăciunea atestă strădania versiunii greceşti de a conferi sărbătorii Purim un fundament mai explicit religios”[6].

„Dispreţuiţi în postire, voi mândre femei, podoaba şi luxul ce înfloreşte ca o floare. Estera avea podoabă împărătească. Dar văzând că era pământească, a zorit spre post. Şi postul a coborât şi i-a dat frumuseţe cerească şi strălucire duhovnicească. A intrat împreună cu el şi a cerut de la împăratul viaţa celor hărăziţi morţii. Binecuvântat fie Împăratul Care a împodobit Sfânta Biserică cu post, rugăciune şi priveghere!”[7].

17: Aşa că Mardoheu s-a dus şi a făcut aşa cum îi poruncise Estera.

Urmează rugăciunea lui Mardoheu şi cea a Esterei, text prezent doar în Septuaginta. Rahlfs notează fragmentul ca fiind versetul 17a-z; adaosul „introduce în cuprinsul Cărţii Esterei rugăciunea lui Mardoheu (17 a-i)[8] şi a Esterei (17 l-z), pline de reminiscenţe biblice. Faptul că Dumnezeu împlineşte întocmai rugăciunile arată necesitatea lor în economia providenţială şi legitimitatea lor în economia textului cărţii”[9].

Şi I s-a rugat Domnului, pomenind toate lucrurile Domnului, şi a zis:

 

„Doamne, Doamne, Împărate Atotţiitorule,

toate se află sub a Ta stăpânire

şi nu-i nimeni care să-Ţi stea împotrivă

dacă Tu vei vrea să-l mântuieşti pe Israel.

Doamne, Doamne, Împărate Atotţiitorule: „Două sunt ipostazele lui Dumnezeu, în fiecare dintre rugăciunile celor doi eroi: Dumnezeu-rege atotputernic al Universului şi Dumnezeu milostiv. La cele două epitete divine se raportează poporul ales, ca moştenire a lui Dumnezeu”[10].

 

Că Tu ai făcut cerul şi pământul

şi  tot ce e minunat în lumea de sub cer;

Tu eşti Domnul tuturor

şi nu-i nimeni care să-Ţi poată sta Ţie împotrivă, Doamne!

 

Tu pe toate le cunoşti,

Tu ştii că nu din semeţie şi nici din trufie şi nici din poftă de slavă

am făcut ceea ce am făcut,

anume să nu mă închin

trufaşului Aman

– că de dragul mântuirii lui Israel

aş fi fost bucuros chiar săi sărut picioarele -;

 

ci am făcut aceasta

ca să nu pun slava omului

mai presus de slava lui Dumnezeu

şi pentru ca să nu mă închin la nimeni

în afară de Tine, Domnul meu,

lucrul acesta nefăcându-l din trufie.

Mardoheu îşi justifică refuzul de a se închina lui Aman, refuz care a dus la persecutarea iudeilor”[11].

„Şi noi, ca să ne împărtăşim din roua cerului care potoleşte tot focul din noi şi ne răcoreşte inima, să facem ceea ce au făcut acei sfinţi, ca nu cumva să dorească şi acum un alt Aman să vă închinaţi lui, voi, Mardoheii de azi, ci să-i spuneţi: Nu voi pune slava oamenilor deasupra slavei Dumnezeului lui Israel![12].

 

Şi acum, Doamne, Dumnezeule,

Împăratul şi Dumnezeul lui Avraam,

fie-Ţi milă de poporul Tău,

căci [duşmanii noştri] caută să ne dea pierzării

şi au poftit să nimicească vechea Ta moştenire.

Şi acum: gr. και νυν. Formulă care, după amintirea faptelor lui Dumnezeu din trecut introduce cererea propriu-zisă. Invocarea lui Avraam arată că Mardoheu apelează la făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhilor. ♦ Moştenirea Ta: apare numai în greacă; termenul sugerează relaţia de apartenenţă dintre Dumnezeu şi poporul pe care Şi l-a ales”[13].

 

Nu trece cu vederea partea Ta

pe care Ţ-ai răscumpărat-o din ţara Egiptului.

Ascultă-mi rugăciunea

şi îmblânzeşte-Te faţă de moştenirea Ta;

plânsul nostru întoarce-l întru veselie,

ca să putem rămâne vii şi să lăudăm numele Tău, Doamne,

şi să nu astupi

gura celor ce Te audă”.

„La sfârşitul rugăciunilor, Mardoheu şi Estera Îl invocă pe Dumnezeu Cel milostiv. Ipostaza de salvator a Domnului (pe care o introduce trimiterea la Exod) o întregeşte pe cea de Dumnezeu-Rege, unică autoritate responsabilă (cf. E. Beaucamp, Dictionnaire de la Bible, s. v. Salut, p. 530) şi atotputernică. Invocarea Lui ca Rege-salvator este întemeiată pe legămintele străvechi pe care le-a încheiat cu Israel, poporul ales de El (cf. 10, 3). Tema salvării, enunţată explicit în Septuaginta, nu este decât sugerată în Textul Masoretic”[14].

Şi tot Israelul a strigat cu putere, căci moartea lor le stătea înaintea ochilor.

„Autorul insistă asupra devoţiunii comunitare, arătând astfel că salvarea aşteptată de la YHWH [Iahve] este condiţionată de responsabilizarea întregului popor. Dumnezeu intervine în istorie când fiecare fiu al poporului ales şi-a asumat condiţia de parte în legământul cu El”[15].

Iar regina Estera, fiind cuprinsă de frica morţii, a alergat la Domnul; şi, lepădându-şi hainele slavei, s-a îmbrăcat în haine de plângere şi de jale, iar în locul uleiurilor aromate şi-a umplut capul cu cenuşă şi gunoi; trupul foarte şi-a smerit, şi fiece loc al desfătării sale l-a umplut cu smocuri smulse din părul ei. Şi s-a rugat către Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând:

 

„Doamne al meu, doar Tu eşti Împăratul nostru;

ajută-mă pe mine cea singură,

cea care nu am alt ajutor decât numai de la Tine;

că pieirea mea îmi stă înainte.

„Rugăciunea Esterei o reia, structural, pe cea a lui Mardoheu şi o amplifică. Regina începe prin a-L invoca deopotrivă pe Dumnezeu-Regele şi pe Domnul milostiv. ♦ Singurătatea Esterei o duce la Dumnezeu ca unică speranţă rămasă”[16].

Orice drept îşi vede pieirea înainte, aceasta făcându-l să-şi sporească rugăciunea şi să-şi pună toată nădejdea în Dumnezeu: „Îndrăznind să ne atingem de Dumnezeu Cel neapropiat, sau, mai bine zis, de Cel ce locuieşte într-o lumină neapropiată [inaccesibilă] (I Timotei 6, 16) nu numai pentru această fire omenească stricăcioasă, ci şi pentru toate oştirile gândite cu mintea ale îngerilor. Deci acest lucru negrăit, acest lucru şi această întreprindere mai presus de fire pe care am rânduit să o fac, mă convinge să-mi văd moartea înaintea ochilor mei; de aceea, lăsând plăcerea, am fost cuprins de tremur, ştiind că e cu neputinţă atât pentru mine, cât şi pentru toţi, socot, a liturghisi după vrednicie şi a avea astfel în trup o viaţă îngerească sau, mai bine zis, mai presus de îngeri”[17]. 

 

Eu am auzit de la tatăl meu,

în neamul părinţilor mei,

că Tu, Doamne, Ţi l-ai ales

pe Israel din toate neamurile

şi pe părinţii noştri din toţi strămoşii lor

spre moştenire veşnică,

şi că ai făcut pentru ei tot ce ai grăit.

 

Şi acum, noi am păcătuit faţă de Tine,

iar Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri

fiindcă noi i-am cinstit pe dumnezeii lor;

drept eşti Tu, Doamne!

„Dreptatea divină este o temă de o importanţă majora în versiunea Septuaginta a Cărţii Esterei […]. Estera Îl cheamă pe Dumnezeu Cel drept, arătând în întreaga sa rugăciune că poporul ales şi ea în special vor respecta termenii legământului cu Dumnezeu”[18].

 

Dar acum, ei nu s-au mulţumit

cu amărăciunea robiei noastre,

ci şi-au dat mâna cu idolii lor,

ca să răstoarne poruncile gurii Tale

şi să nimicească moştenirea Ta

şi să astupe gura celor ce Te laudă pe Tine

şi să stingă slava casei Tale şi jertfelnicul Tău

şi să dezlege gura neamurilor

spre a-i preaslăvi pe dumnezeii lor cei mincinoşi

şi pentru ca regele cel muritor să fie-ntotdeauna preţuit.

Slava casei Tale şi jertfelnicul Tău: este „singura aluzie la Templu din Cartea Esterei”[19]. 

 

Doamne, nu da sceptrul Tău

celor ce nu sunt,

ca să nu râdă ei de căderea noastră,

ci întoarce-le uneltirea împotriva lor înşişi,

iar pe cel ce a început să ne rănească

fă-l de ruşine.

Adu-Ţi aminte de noi, Doamne,

arată-Te în vremea necazului nostru

Cei care nu sunt (SEP 3), „gr. οι μη ουσιν. Estera se referă la zeii străinilor. Războiul nu se dă numai cu oamenii nedrepţi, străini de poporul ales, ci şi cu plăsmuirile vane ale acestora, cu zeii falşi”[20].

 

şi dă-mi curaj,

Tu, Împărat al dumnezeilor şi Stăpân a toată stăpânirea.

Pune-mi în gură cuvânt cu trecere

în faţa leului

şi umple-i inima de ură împotriva celui ce se luptă cu noi,

pentru ca să piară acela,

el şi cei de un gând cu el.

„Leul, simbol al puterii regale deopotrivă la evrei şi la perşi, este în cazul de faţă Artaxerxes. ♦ Cuvânt iscusit[21]: gr. λόγον ευρυθμον. La fel, Iudit Îi cerea lui Dumnezeu înşelăciunea buzelor, ca să îl poată dovedi pe Olofern (Iudita 9, 10)”[22].

 

Pe noi însă izbăveşte-ne cu mâna Ta,

iar mie, celei singure, ajută-i,

că nu am pe nimeni în afară de Tine, Doamne!

Tu pe toate le cunoşti

şi ştii că eu urăsc slava nelegiuiţilor,

că îmi este silă de patul celor netăiaţi-împrejur

şi de tot străinul.

Tu eşti Cel ce-mi cunoşti nevoia,

că nu pot suferi semnul mândriei mele,

care se află pe capul meu în zilele când ies la vedere,

că-m e silă de el ca de o haină întinată cu sânge

şi că n-l port atunci când sunt singură.

Roaba Ta n-a mâncat din masa lui Aman,

nici n-a preţuit ospăţul regelui,

nici că am băut din vinul jertfit idolilor;

nici că roaba Ta s-a veselit,

din ziua ridicării mele şi până acum,

fără numai întru Tine, Doamne, Dumnezeul lui Avraam.

Septuaginta îi face Esterei un portret de atentă păstrătoare a Legii: s-a măritat cu un străin în ciuda voinţei ei, refuză vanele simboluri ale puterii lumeşti, se abţine de la mâncarea şi băutura impură şi a recunoscut tot timpul, ca Iudit, numai autoritatea supremă a Dumnezeului lui Avraam şi, implicit, a legământului. Profesiunea de credinţă a Esterei reprezintă un model de conduită pentru evreii din diaspora. Ea nu cheamă la izolaţionism total, ci la colaborare cu mediul social înconjurător, în măsura în care nu se ajunge la încălcarea Legii mozaice şi, o dată cu aceasta, la pierderea identităţii etnice şi religioase”[23].

 

Dumnezeule, Cel ce ai putere peste toate,

auzi glasul celei fără nădejde

şi izbăveşte-ne din mâna celor ce caută să ne facă rău

şi eliberează-mă de frica mea!”

„Când a aflat de această primejdie, Mardoheu şi-a rupt hainele sale, şi-a pus un sac pe dânsul şi, cu cenuşă pe cap, cutreiera oraşul, strigând că era sortit pieirii un neam care nu făcuse rău nimănui. Pe când se văita astfel, a ajuns până la palatul regal, unde s-a oprit: acolo nu putea să pătrundă cu o asemenea îmbrăcăminte. La fel s-au purtat şi toţi ceilalţi iudei din cetatea în care edictul fusese făcut public, tânguindu-se şi deplângând cumplita soartă ce-i aşteaptă. Înştiinţată că la poarta palatului stătea Mardoheu îmbrăcat în veşmânt jalnic, regina a rămas înmărmurită la primirea veştii şi i-a trimis haine de schimb. El a refuzat să-şi dezbrace sacul (deoarece nici nu avea de gând să facă acest lucru până ce nu va curma răul ce-l pândea).  Atunci regina l-a chemat pe eunucul Achrateus (aflat întâmplător în preajma ei) şi l-a trimis să-l întrebe ce nenorocire a dat peste el încât nu pune capăt bocetelor sale şi la rugămintea ei nu se îndură să-şi lepede haina pe care o purta. Mardoheu l-a lămurit că pricina acestei mâhniri era edictul împotriva iudeilor, răspândit de rege în toate provinciile, precum şi faptul că, pentru a obţine stârpirea neamului său, Aman îi promisese regelui o sumedenie de bani. El a trimis Esterei o copie a edictului din Susa şi a rugat-o să intervină pe lângă rege în favoarea poporului ei, fără să se socotească înjosită că, pentru salvarea lui, trebuie să-şi implore suveranul cu umilinţă, reuşind astfel să-i scape pe iudei de pieire. Căci Aman, al doilea pe scară ierarhică după rege, i-a ponegrit pe iudei astfel încât a atras apriga mânie regească asupra lor. Aflând una ca asta, Estera i-a trimis lui Mardoheu vorbă că ea nu mai fusese de multă vreme chemată la rege şi oricine se duce la rege nechemat se expune unei morţi sigure, dacă regele nu atinge cu bagheta de aur pe omul a cărui salvare o dorea. Cel căruia regele îi face acest hatâr, chiar dacă n-a fost chemat la dânsul, nu numai că nu moare, ci obţine iertarea, scăpând teafăr. După ce eunucul i-a transmis vorbele Esterei, Mardoheu i-a răspuns acesteia că nu se cuvenea să se preocupe numai de propria-i siguranţă, ci mai degrabă de salvarea întregului ei neam. Dacă va pregeta să facă acest lucru, atunci Dumnezeu va veni în ajutorul lui, iar regina însăşi, împreună cu casa ei, va fi dată pieirii de către cei pe care i-a dispreţuit. Prin acelaşi slujitor, Estera i-a cerut lui Mardoheu să se ducă la Susa şi să strângă laolaltă pe toţi iudeii întâlniţi acolo şi să le impună un post de trei zile, timp în care ei să se abţină de la orice mâncare şi băutură. Şi ea va face la fel alături de slujitoarele sale, făgăduind că abia atunci se va duce la rege, împotriva opreliştii sale, şi, dacă va trebui să moară, n-o să dea înapoi.  Întocmai cum îi poruncise Estera, Mardoheu a fost cel ce a făcut poporul să postească timp de trei zile şi să-l roage pe Dumnezeu să nu dispreţuiască neamul său sortit acum pieirii, ci, la fel cum l-a scăpat şi mai înainte adeseori, iertându-i păcatele, aşa să-l ferească şi cu prilejul acesta de distrugere. Căci nu numai din propria-i vină îşi atrăsese poporul asupra lui primejdia de moarte, ci el însuşi era cel ce stârnise furia lui Aman, deoarece, după spusele lui: «Nu m-am prosternat în faţa lui la fel cum obişnuiesc să mă închin Ţie, Doamne, şi, neprimindu-şi cuvenita cinstire, a uneltit împotriva mea, care n-am întreprins nimic împotriva legilor Tale!»  Chiar şi mulţimea, într-un glas, L-a invocat pe Dumnezeu să se îngrijească de salvarea ei, pentru ca nu cumva pe capul tuturor israeliţilor să cadă nenorocirea. Ea plutea înaintea ochilor lor şi se apropia necruţătoare. Aşijderea, Estera se ruga Domnului, după obiceiul strămoşesc, cu faţa la pământ, îmbrăcată în veşminte de doliu, abţinându-se trei zile de la orice mâncare, băutură şi desfătare.  L-a implorat pe Dumnezeu să se milostivească de soarta ei, pentru ca, atunci când se va ivi înaintea regelui, umila-i închinăciune să fie convingătoare şi înfăţişarea ei să pară mai fermecătoare ca niciodată, încât prin ambele mijloace să potolească mânia pe care o va provoca suveranului, izbutind să alunge primejdia ce-i pândea compatrioţii. Fie ca Domnul să inspire regelui ura împotriva duşmanilor de moarte ai iudeilor, astfel ca ei, o dată căzuţi în dizgraţie, să aibă parte de un sfârşit grabnic”[24].


[1] SEP 3, p. 336

[2] SEP 3, p. 336

[3] BBVA, p. 544

[4] Sau din preambulul cărţii, aşa cum a optat Anania să prezinte scrierea.

[5] SEP 3, p. 337

[6] SEP 3, p. 337

[7] Sf. Efrem Sirul, Imnele la Postul celor 40 de zile, IV, 7

[8] În versiunea Rhalfs.

[9] SEP 3, pp. 337-338

[10] SEP 3, p. 338

[11] SEP 3, p. 338

[12] Origen, Exortaţie la martiriu, XXXIII

[13] SEP 3, p. 338

[14] SEP 3, p. 338

[15] SEP 3, p. 338

[16] SEP 3, p. 339

[17] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, 14

[18] SEP 3, p. 339

[19] SEP 3, p. 339

[20] SEP 3, p. 339

[21] La Anania: cuvânt cu trecere.

[22] SEP 3, p. 339

[23] SEP 3, p. 340

[24] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 7-8