Arhivă pentru Februarie, 2009

CAP. 25 – Asediul şi cucerirea Ierusalimului. Sedechia, rob. Jefuirea templului, dărâmarea zidurilor. A doua deportare. Guvernatorul Godolia. Eliberarea lui Ioiachim.

 

1: Şi a fost că în cel de al nouălea an al domniei lui Sedechia, în luna a zecea, Nabucodonosor, regele Babilonului, a venit cu toată oastea lui împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat şi a făcut întărituri împrejuru-i.

În luna a zecea: „Textul Masoretic adaugă: …în cea de-a zecea zi a lunii. Asediul Ierusalimului a început spre sfârşitul lui decembrie 589 şi a durat doi ani”[1].  „În 588 î. Hr., Nabucodonosor a întreprins a treia campanie împotriva lui Iuda, în urma revoltei lui Sedechia şi a plănuitei alianţe dintre acesta din urmă şi Egipt (cf. şi Iezechiel 17, 15). Data precisă a invaziei apare şi la Iezechiel 24, 1”[2].  „Nabucodonosor II, (babiloniană: Nabu-Ku-Durri-Usur) suveran al Regatului Noului Babilon (circa 630 – 562 î. Hr.). Fiu al lui Nabopalassar, fondatorul Regatului Caldeo-Babilonian (625 – 605),  Nabucodonosor este asociat de tânăr la domnie de tatăl său, primind comanda supremă a armatei care înfruntă în Siria corpul expediţionar egiptean trimis de faraonul Neco II în sprijinul ultimelor rezistenţe asiriene. Victorios în marea bătălie de la Karkemiş pe Eufrat (605), Nabucodonosor urmăreşte în Siria armata egipteană în retragere, dar vestea morţii lui Nabopalassar (16 august 605) îl obligă să revină la Babilon pentru a prelua oficial tronul. Nabucodonosor profită de prăbuşirea Imperiului Asirian pentru a-şi extinde autoritatea asupra Siriei şi Palestinei până la Marea Mediterană, respingând încercările Egiptului de a mai interveni în politica Asiei Occidentale. În chiar anul preluării puterii, Nabucodonosor revine în Siria, întreprinde apoi în 604 o campanie în Palestina, cucerind oraşul-stat Ascalon şi primind supunerea Regatului Iudeei. În 601 este nevoit să abandoneze încercarea de invadare a Egiptului după o bătălie sângeroasă, nedecisă, la hotarele Deltei. O răscoală a Iudeei (sprijinită de Egipt), izbucnită în 598, este reprimată de Nabucodonosor, care cucereşte Ierusalimul, deportează în Mesopotamia pe regele Ioiachim cu 10 000 de locuitori, numind în locul lui pe tron pe Sedechia. Următorii ani sunt consacraţi unor campanii în Siria şi Elam, înăbuşirii unei revolte armate în Babilonia (595/594), unor noi lupte în Siria. În 588, Nabucodonosor este confruntat cu o altă răscoală a Iudeei: după un îndelungat asediu, Ierusalimul este cucerit (august 586), Templul distrus, regele şi fruntaşii nobilimii sunt executaţi[3], iar o parte a populaţiei este deportată în Mesopotamia (Nabucodonosor adoptând metodele punitive asiriene); Iudeea devine o provincie a regatului Caldeo-babilonian. După un asediu de 13 ani, Tirul, cel mai important oraş fenician, este constrâns în 574 să recunoască suzeranitatea babiloniană. Regatul Noului Babilon atinge acum maxima expansiune teritorială, devenind principala putere politică şi militară a Orientului Apropiat. Talentat comandant de oşti, diplomat abil (mediator în 585 al unei păci între Lidia şi Media, aflate de 5 ani în conflict), administrator eficient, Nabucodonosor se afirmă totodată şi ca un neobosit constructor. Babilonul, înconjurat acum de ziduri impunătoare, cu palate şi temple fără egal (ziguratul Entemenaki devine prototip al legendarului turn al lui Babel), ajunge cel mai strălucit oraş al Orientului. Căsătorit, potrivit tradiţiei, cu o prinţesă din Media, Nabucodonosor ar fi construit pentru ea grădini suspendate care să-i amintească de munţii ţării natale. O serie de trăsături negative ale ultimului suveran babilonian Nabonid (556 – 539) au fost în mod eronat atribuite lui Nabucodonosor de tradiţia iudaică. Îi urmează la tron fiul său Avil-Marduk (562 – 560)”[4]

2: Şi a stat cetatea împresurată până în anul al unsprezecelea al domniei regelui Sedechia.

„Asediul a durat, de fapt, un an şi jumătate. Scurta întrerupere a fost cauzată de respingerea de către Nabucodonosor a trupelor egiptene care înaintau spre poziţiile babiloniene din Iuda”[5].

3: Iar în ziua a noua (a lunii a patra), când foametea a biruit în cetate şi poporul ţării nu mai avea pâine,

4: o spărtură a fost făcută-n cetate, şi toţi războinicii au ieşit noaptea pe calea porţii cea dintre ziduri, adică (poarta) de lângă grădina regelui. – Caldeii însă stăteau aşezaţi în jurul cetăţii. – Şi a ieşit (şi regele) pe calea ce duce în câmpie.

„Înfometaţi, asediaţii au făcut o breşă în zidul interior al cetăţii şi au izbutit să iasă prin spaţiul dintre cele două ziduri. – Prin Caldei se înţeleg Babilonienii”[6].  „Spărtura în zidul Ierusalimului a fost făcută în luna iulie 586 î. Hr. Despre suferinţele populaţiei Ierusalimului în timpul asediului, cf. Plângeri 2, 20. ♦ Este vorba despre zidul exterior construit de Ezechia (II Paralipomene 32, 5) sau de cel al lui Manase (II Paralipomene 33, 14). Spărtura se va fi făcut pe lângă Poarta fântânii, aflată în preajma grădinilor regale şi a scăldătorii Siloam”[7].  Luna a patra s-a numit ulterior, la întoarcerea din exil, Tamuz, iar pe 17 Tamuz se ţinea post, pentru a comemora „străpungerea zidurilor Ierusalimului de către armatele babiloniene, la 9 Tamuz 586 î. Hr. şi repetarea acestui eveniment de către legiunile romane ale lui Titus în ziua de 17 a aceleiaşi luni, în anul 70 d. Hr.”[8].

5: Dar oastea Caldeilor l-a urmărit pe rege şi l-a ajuns în şesul Ierihonului, iar oastea lui s-a risipit toată dimprejuru-i.

6: Şi l-au luat pe rege şi l-au dus la regele Babilonului, în Ribla, şi l-au supus judecăţii.

„Nabucodonosor îşi stabilise cartierul general la Ribla, acolo unde şi-l avusese Faraonul Neco (vezi 23,33)”[9].  „Nabucodonosor se afla la Deblata (Ribla), în provincia Hamat, pentru a coordona mişcările armatei sale în lupta cu egiptenii”[10].

7: Pe fiii regelui i-au înjunghiat în faţa ochilor lui, iar lui Sedechia i-au scos ochii şi i-au încătuşat picioarele în piedică de cai şi l-au dus în Babilon.

„A-i pune picioarele în piedică de cai era o pedeapsă mai umilitoare decât punerea în lanţuri; procedeu barbar, atestat de mărturiile vremii”[11].

„Sedechia, ultimul suveran al regatului Iudeei (597 – 586 î. Hr.). Instalat pe tron de către Nabucodonosor II după reprimarea revoltei antibabiloniene a lui Ioiachim (608 – 598), Sedechia, al treilea fiu al lui Iosia (639 – 609), se dovedeşte un om de stat mediocru şi nehotărât, departe de a fi la înălţimea gravelor probleme sociale şi politice ale epocii. În pofida sfaturilor proorocului Ieremia, Sedechia cedează presiunilor cercurilor aristocraţiei şi ale armatei, declanşând, cu ajutor egiptean, în 589-588, o răscoală anticaldee. Nabucodonosor II pătrunde în Iudeea, cucereşte unul după altul oraşele Lachiş, Bet-Zur, Ramat, Rahel ş. a. (distrugeri atestate şi de săpăturile arheologice moderne), apoi încercuieşte şi începe asediul Ierusalimului. După o rezistenţă de doi ani şi jumătate Ierusalimul este cucerit (586), Sedechia este capturat şi adus la Ribla în faţa lui Nabucodonosor II. Aici, după ce este constrâns să asiste la uciderea fiilor săi, este orbit şi trimis în lanţuri la Babilon. Vârfurile nobilimii sunt executate, majoritatea locuitorilor deportaţi în Mesopotamia (captivitatea babiloniană). Zidurile Ierusalimului sunt distruse, Templul şi palatul regal incendiate, Iudeea devenind o provincie a Regatului Noului Babilon”[12].

8: Iar în luna a cincea, în cea de a şaptea zi a lunii, adică în cel de al nouăsprezecelea an al domniei lui Nabucodonosor, regele Babilonului, a venit la Ierusalim  Nebuzaradan, căpetenia gărzii – cel dintâi între dregătorii regelui Babilonului –

Nebuzaradan se tâlcuieşte Nebo a dăruit urmaşi.

9: şi a ars templul Domnului şi casa regelui şi toate casele din Ierusalim: casă cu casă, pe toate le-a ars

„La II Macabei 2, 4-5 se spune că profetul Ieremia ar fi reuşit să scoată din Ierusalim chivotul, altarul tămâierii şi cortul şi să le ascundă de furia distrugătoare a babilonienilor în Muntele Nebo”[13].

10: căpetenia gărzii.

Straniu mod de a împărţi textul în versete, dar aşa este şi în Septuaginta unde, la versetul 10, găsim doar atât: o arhimaghiros (căpetenia gărzii).

11: Apoi a strămutat şi restul poporului care mai rămăsese în cetate, pe cei ce se predaseră regelui Babilonului şi rămăşiţa poporului de rând;

12: căpetenia gărzii n-a lăsat decât o parte din sărăcimea ţării, să lucreze viile şi ogoarele.

13: Caldeii au sfărâmat stâlpii de aramă din templul Domnului, şasiurile spălătoarelor şi marea de aramă din templul Domnului, iar arama lor au dus-o în Babilon;

14: şi căldările şi lopeţile şi cupele şi cădelniţele şi toate vasele de aramă ce se foloseau la slujbe, pe toate le-a luat.

15: A mai luat căpetenia gărzii tigăile, precum şi cupele de aur şi de argint,

16: cei doi stâlpi şi marea şi şasiurile pe care le făcuse Solomon pentru templul Domnului. Arama din toate aceste lucruri nu se mai putea cântări.

17: Un singur stâlp era înalt de optsprezece coţi; capitelul îi era de aramă, iar înălţimea acestuia era de trei coţi; plasa şi rodiile unui capitel, de jur-împrejur, erau de aramă; aşa era şi cel de al doilea stâlp, cu plasa…

„Frază suspendată. Asupra acestui jaf, mai amănunţită este relatarea din Ieremia 52,13-20)”[14].

18: Căpetenia gărzii l-a luat apoi pe Seraia, marele preot, pe Ţefania, al doilea preot, şi pe cei care străjuiau uşile.

Sunt numiţi principalii preoţi din timpul căderii Regatului de sud: Seraia (= ostaş al Domnului) şi Ţefania (= Domnul a ascuns).

19: Iar din cetate a luat un eunuc care era căpetenie peste oşteni şi cinci oameni din cei ce vedeau faţa regelui şi care au fost găsiţi în cetate, şi pe secretarul mai-marelui oastei, cel care ţinea socoteala poporului din ţară, precum şi pe şaizeci de oameni din poporul ţării, care se aflau în cetate;

„Ieremia 52, 25 pomeneşte de şapte oameni de încredere din suita regelui Sedechia, nu de cinci”[15].

20: pe aceştia i-a luat Nebuzaradan, căpetenia gărzii, şi i-a dus la regele Babilonului, în Ribla.

21: Iar regele Babilonului i-a lovit şi i-a ucis acolo, în Ribla, în ţinutul Hamatului. Aşa a fost strămutat Iuda din ţara lui.

22: Iar peste poporul care a rămas în ţara lui Iuda – cel pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, l-a lăsat – acesta l-a pus pe Godolia, fiul lui Ahicam, fiul lui Şafan.

Peste poporul rămas a fost pus Godolia (= Domnul este mare), fiul lui Ahicam (= un frate s-a ridicat), fiul lui Şafan (= viezurele stâncilor).

23: Atunci toţi mai-marii oastei – ei şi oamenii lor – au auzit că regele Babilonului îl rânduise pe Godolia şi au venit la Godolia, în Miţpa: Ismael, fiul lui Netania, Iohanan, fiul lui Careah, Seraia, fiul lui Tanhumet, din Netofa, şi Iaazania, fiul lui Maacai, ei cu oamenii lor.

Despre mai-marii oastei şi oamenii lor, „de la Ieremia (40,7) ştim că aceştia se retrăseseră la câmp[16].  Miţpa, „noua reşedinţă a guvernatorului numit de Nabucodonosor, era o cetate din teritoriul lui Veniamin, în apropiere de Gabaon şi de Rama”[17].  Cei ce au venit la Godolia erau: Ismael (= Dumnezeu ascultă), fiul lui Netania (= Domnul a dat); Iohanan (= Domnul a fost milostiv), fiul lui Careah (= pleşuv); Seraia (= ostaş al Domnului), fiul lui Tanhumet (= mângâiere) din Netofa (= picătură); Iaazania (= Domnul ascultă), fiul lui Maacai (= şes; asuprire).

24: Iar Godolia li s-a jurat – lor şi oamenilor lor – şi le-a zis: „Nu vă temeţi de trecerea Caldeilor; rămâneţi în ţară, slujiţi-l pe regele Babilonului şi va fi bine de voi”.

„Godolia a fost numit guvernator al lui Iuda. A reuşit să îi atragă în jurul lui pe capii armatei lui Sedechia care îşi părăsiseră suveranul în câmpia de lângă Ierihon (25, 5) şi pe profetul Ieremia”[18].  „Textul Septuagintei ni-l prezintă pe Godolia ca mai apropiat de poziţia lui Ieremia, aceea de a se găsi un modus vivendi cu ocupantul; expresia trecerea Caldeilor, proprie Septuagintei, implică o nuanţă fină de optimism, menită să îndulcească îndemnul la compromis. Iosif Flaviu îl înfăţişează ca pe un om bun şi generos, iar de la Ieremia (40,13-16) ştim că, de bună credinţă, a refuzat să-l creadă pe Iohanan că Ismael ar fi un trădător, ceea ce l-a costat viaţa”[19].

25: Dar a fost că în luna a şaptea a venit Ismael, fiul lui Netania, fiul lui Elişama, din neamul regesc, cu zece oameni şi l-a lovit pe Godolia, iar acesta a murit, el şi Iudeii şi Caldeii care se aflau cu el în Miţpa.

Elişama (= Dumnezeu a ascultat) era bunicul ucigaşului Ismael.

26: Atunci s-a sculat tot poporul – de la mic la mare -, cu căpeteniile oastei, şi s-au dus în Egipt, fiindcă se temeau de Caldei.

Poporul s-a temut de represalii, urmare a faptei lui Ismael.

27: Şi a fost că în cel de al treizeci şi şaptelea an de la strămutarea lui Ioiachim, regele lui Iuda, şi anume în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii a douăsprezecea, Evil-Merodac, regele Babilonului, în primul an al domniei sale, a ridicat fruntea lui Ioiachim, regele lui Iuda, şi l-a scos din temniţă.

Evil-Merodac (= bărbatul lui Marduk), „fiul şi succesorul lui Nabucodonosor, a domnit între 562 şi 560”[20].  A ridica fruntea (literal: capul) cuiva: a graţia pe cineva şi a-i reda o parte din drepturi”[21].

28: Şi i-a spus vorbe bune şi i-a pus tronul mai presus de tronurile regilor care se aflau cu el în Babilon;

29: şi i-a schimbat hainele de temniţă; iar (Ioiachim) a mâncat întotdeauna de faţă cu el, în toate zilele vieţii lui.

30: Întreţinerea i se dădea, fără sminteală, din casa regelui, porţia zilnică în fiecare zi, în toate zilele vieţii lui.

„Patru din tăbliţele cu inscripţii cuneiforme descoperite sub parterul sudic al palatului lui Nabucodonosor se referă la raţiile alimentare pe care casa regală le oferea, cu regularitate, lui Ioiachim şi colegilor săi de detenţie”[22].

            Ajunşi la finalul Cărţilor Regilor, redăm o serie de învăţături, desprinse din toate cele patru cărţile acestea: „Să nu iubim lăcomia pântecelui, ca să nu ne ucidă ca pe fiii lui Eli. Să ne ferim de toată nedreptatea, ca Samuil. Să nu fi mustrat de conştiinţă, ca unul ce ai făcut rău aproapelui. Să nu iubim pisma rea faţă de alţii, ca să nu ne arunce pe noi ca pe Saul. Să ne placă să nu răsplătim cu rău pe aproapele, ca să ne păzească pe noi (Dumnezeu) de rău ca pe David. Să nu iubim să ne socotim lucru mare şi slava deşartă, ca să nu ne arunce pe noi (Dumnezeu) de la faţa Lui, ca Tată, ca David pe Abesalom. Să iubim smerita cugetare şi buna cuviinţă, ca să ne răzbunăm pe duşmanii Părintelui nostru, ca Solomon. Să iubim supunerea în toate, ca să facem mădularele noastre moarte faţă de tot lucrul mort, ca să facem inima plină de bărbăţie faţă de vrăjmaşii noştri, ca Ilie Tesviteanul. Să nu ne facem iubitori şi poftitori de plăceri, ca să nu ne omoare pe noi ca pe Ahab. Să luptăm până la moarte, ca să nu pierdem sfânta noastră moştenire, ca Israelitul (Nabot). Să ne facem ascultători părinţilor noştri după Dumnezeu în toate, tăind voia noastră până ce ne vom supune lor, ca să rămână binecuvântarea lor cu noi, cum a fost cu Elisei. Să nu ne facem iubitori de arginţi şi plăcuţi mincinoşi ai oamenilor, ca să nu ne blesteme pe noi, ca pe Ghiezi. Să iubim pe cei credincioşi în toate mai mult ca pe noi înşine, ca să ne binecuvânteze pe noi ca pe Sunamita. Să nu ne facem iubitori pătimaşi ai celor urâte, ca să nu ne depărteze pe noi de la faţa Lui, ca pe Ahia şi Sedechia, care au fost puşi să îngheţe de către împăratul Babilonului”[23].

            După revolta de pe timpul lui Roboam, regatul s-a împărţit în două. „În nord, regatul Israel cu capitala Samaria, a trăit o istorie agitată şi fără glorie. Dintre foarte numeroşii regi care au urmat – şi dintre care mai mult de jumătate au murit asasinaţi – doar unul sau doi au o oarecare însemnătate. Decadenţa economică, politică şi morală a grăbit sfârşitul. În 712 î. Hr., regele asirian Sargon al II-lea distruge complet Samaria, transformă regatul în provincie asiriană şi deportează peste 27 000 de evrei, aleşi îndeosebi din familiile căpeteniilor şi ale bogaţilor.  În sud, regatul Iudeei – ca suprafaţă de cinci ori mai mic; iar cu populaţia sa de o jumătate de milion de locuitori, probabil de trei ori mai redus decât regatul Samariei – a fost tulburat mai mult doar de disensiuni interne. Spre sfârşitul secolului al VIII-lea î. Hr., Iudeea cere şi primeşte ajutorul asirienilor, în schimbul unui tribut. După care însă începe un secol de politică antiasiriană; ţara este invadată şi pustiită (597 î. Hr.), iar regele însuşi şi câteva mii de nobili, preoţi şi negustori bogaţi sunt duşi în captivitate în Babilon, împreună cu toate comorile Templului şi ale palatului regal.  Peste câţiva ani, în 586 î. Hr., Iudeea se aliază cu Egiptul contra babilonienilor. Nabucodonosor invadează Iudeea, distruge Ierusalimul, incendiază marele Templu, demolează fortificaţiile, masacrează familia regală şi duce în captivitate o mare parte din populaţie. Dar în 539 î. Hr., regele persan Cirus cucereşte Babilonul, iar în anul următor îi eliberează pe evreii captivi. Mulţi însă au preferat să rămână în Babilonia – unde existau acum instituţii iudaice de învăţământ şi unde evreii desfăşurau şi activităţi economice importante”[24].

            Sfârşitul regatului Iuda (722-587). Deşi mai mic decât regatul Israel, căruia adesea i-a fost aliat sau vasal, regatul Iuda, mai omogen, mai stabil şi mai bine organizat, a izbutit să-i supravieţuiască 135 de ani. Sfârşitul dramatic al regatului din Samaria a determinat pe responsabilii politici din Iuda să respecte statutul lor de vasali, care le garanta o anumită autonomie culturală şi politică.  Se pare că, sub influenţa profetului Isaia, regele Iezechia (cca. 727-720-699)[25] a pornit să-şi reformeze regatul pe plan administrativ şi religios, sperând poate într-o reunificare a regatului Iuda cu Israelul sub dinastia davidiană. Pentru a-şi unifica religios regatul, Iezechia a luat măsuri pentru înlăturarea cultului tradiţional al locurilor înalte (bamot) cu ale lor stele şi arbori sacraţi şi a centralizat cultul la templul din Ierusalim, care primea zeciuiala (II Paralipomene 30-31). Această reformă s-a însoţit de o intensă activitate literară (cf. Proverbe 25, 1) şi a permis să fie umplute cu bunuri magaziile regale (cf. IV Regi 20, 12; II Paralipomene 32, 3).  În anul 705, la moartea lui Sargon II, Iezechia a încercat să-şi recapete independenţa şi s-a pus în fruntea unei coaliţii antiasiriene, care mai cuprindea şi oraşele Tir şi Aşdod, Gaza şi Edomul; erau susţinuţi de Egipt. Coaliţia s-a format în legătură cu răscoala lui Merodac Beladan II din Babilonia (cf. 20, 12-14). Iezechia a fortificat Ierusalimul, a săpat canalul Siloe (cf. 20, 20 şi inscripţii din tunelul lung de peste 500 m) şi l-a luat prizonier pe Padi, regele din Ecron, care refuza să se alăture coaliţiei. În anul 701, expediţia lui Senaherib a pus însă capăt acestei revolte (IV Regi 18-19; Isaia 31-37; II Paralipomene 32; analele şi basoreliefurile asiriene şi tradiţia egipteană a lui Herodot: Istorii II, 149). Ierusalimul, asediat o bucată de vreme, n-a fost cucerit, dar 46 de localităţi întărite au fost distruse şi 200.150 locuitori au fost deportaţi. Iezechia a fost nevoit să plătească un tribut greu, iar regatul său a fost amputat în partea din apus.  După această încercare încheiată printr-un dezastru, regatul Iuda a avut nevoie de aproape jumătate de secol, sub lunga domnie a lui Manase (cca. 699-645) ca să se ridice din ruine. Ceva mai târziu, regele Iosia (cca. 640-633) a reluat reforma lui Iezechia şi a promulgat în 622 o carte a Legii, probabil o formă primitivă a Deuteronomului.  Profitând de slăbirea regatului asirian şi de căderea oraşului Ninive în 612, Iosia şi-a extins controlul asupra unei părţi din şesul filistean, cu ajutorul unor mercenari greci (Kitim) şi a încercat chiar să oprească o armată egipteană care se ducea să ajute ultimele trupe asiriene, dar a fost ucis la Meghido în anul 609 (23, 29-30). Cam din această epocă, peceţi, bule şi ostraca atestă o dezvoltare a folosirii scrierii la toate nivelurile administraţiei regale.  După moartea lui Iosia, regatul Iuda, strâns în menghinea dintre Egipt şi Babilonia, a sfârşit prin a se prăbuşi în anul 587: Întâi, egiptenii l-au impus pe regele Ioiachim (609-598), dar după bătălia de la Carchemiş (609), Iuda a căzut în orbita neo-babiloneană. În 601/600, în urma unui eşec al lui Nabucodonosor în Egipt şi în pofida sfaturilor lui Ieremia, Ioiachim s-a răsculat; Edomiţii au invadat Neghevul, Ioiachim a murit şi Nabucodonosor a intrat în Ierusalim la 16 martie 597; noul rege, Ioiachin, a fost deportat în Babilonia, împreună cu 10 000 de iudei (24, 10-16), iar Sedechia a fost instalat în locul lui;  În 589, în pofida lui Ieremia, dar cu sprijinul Egiptului şi al amoniţilor, Sedechia s-a răsculat contra regelui din Babilon (24, 20). Nabucodonosor a intervenit de îndată şi Ierusalimul a căzut la 29 iulie 587. Templul şi palatul regal au fost incendiate, zidurile au fost dărâmate, Sedechia şi înalţii funcţionari au fost deportaţi şi a fost numit un guvernator provizoriu, Godolia. Curând, acesta a fost asasinat şi, de teama represaliilor, un număr de notabili supravieţuitori, printre care şi Ieremia, s-a refugiat în Egipt (25, 22-26; Ieremia 40-44).  Căderea Ierusalimului în 587 marchează sfârşitul epocii regale, care a durat aproape patru secole şi jumătate. De atunci, aproape acelaşi interval de timp, soarta iudeenilor, a culturii ebraice şi a religiei israelite s-a jucat în cadrul administraţiei marilor imperii care s-au succedat: neo-babilonean, persan şi elenistic”[26].

            Pentru claritate, redăm aici lista regilor israeliţi, pentru toate cele patru Cărţi ale Regilor, urmând AB. Cum s-a văzut, datele domniilor diferă de la un autor la altul (EA, BBVA, DEI, SEP 2 ş. a.), însă nu în mod esenţial. Primii trei regi îi vom socoti ca domnind peste Regatul unit (deşi în cazul lui Saul problema e mai complicată), urmând apoi cu două liste, pentru Regatul de nord (cu care vom începe deoarece a căzut primul) şi pentru Regatul de sud (lăsat la urmă şi pentru că l-am socotit mai important, ca fiind locul în care credinţa s-a alterat în mai mică măsură):

 

Regatul unit:

 

Saul                   1032 – 1012

David                 1012 – 972

Solomon             972 – 932

 

 

Regatul de nord (Israel):

 

Ieroboam I         932 – 910

Nadab                 910 – 909

Baeşa                  909 – 886

Ela                      886 – 885

Zimri                   885

Tibni                    885

Omri                    885 – 874

Ahab                    874 – 853

Ohozia                 853 – 852

Ioram                   852 – 842

Iehu                     842 – 816

Ioahaz                  816 – 799

Ioaş                      799 – 784

Ieroboam II          784 – 744

Zaharia                745

Şalum                   744

Menahem             744 – 738

Pecahia                 738

Pecah                    738 – 732

Osea                      732 – 722

 

Regatul de sud (Iuda):

 

Roboam                  932 – 914

Abia                        914 – 912

Asa                         912 – 871

Iosafat                    871 – 849

Ioram                      849 – 842

Ohozia                    842

Atalia                      842 – 836

Ioaş                         836 – 797

Amasia                    797 – 769

Azaria                      769 – 738

Iotam                      738 – 733

Ahaz                       733 – 728

Iezechia                  728 – 699

Manase                   699 – 644

Amon                      644 – 642

Iosia                        642 – 609

Ioahaz                     609 – 608

Ioiachim                  608 – 597

Iehonia                    597

Sedechia                  597 – 587

 

            Încheiem Cărţile Regilor cu câteva consideraţii asupra perioadei monarhiei în Israel:

            „În vremea ultimului judecător, Samuel, se introduce în Israel regalitatea. Primul rege a fost Saul, din tribul lui Veniamin (1050 î. Hr.). Sub regii următori: (David (1013 – 973) şi Solomon (973 – 933), statul israelit atinge culmea înfloririi şi puterii sale. Dar sub Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon la tron, regatul decade. Poporul împilat de grele impozite şi supus la munci istovitoare se revoltă. Zece seminţii, din nordul ţării, ies de sub tutela lui Roboam şi se constituie în regat separat, alegându-l drept rege pe Ieroboam, un general al lui Solomon, reîntors din Egipt, unde se refugiase din cauza persecuţiilor aceluia. I-au rămas supuse lui Roboam doar seminţiile Iuda şi Veniamin. Vorbim astfel de acum încolo de două regate ale evreilor: regatul de sud sau Iuda, cu capitala la Ierusalim, şi regatul de nord, Efraim sau Israel, cu capitala la Samaria.  Relaţiile permanent încordate între cele două regate au fost total în detrimentul lor, pentru că s-a permis în acest fel amestecul străinilor, chemaţi în ajutor fie de către unii, fie de către alţii. În plus, în ambele regate s-a lăţit corupţia, exploatarea, a fost uitat legământul şi a fost denaturată credinţa monoteistă prin introducerea idolatriei. Zadarnice au fost mustrările profeţilor, aceşti soli sau mesageri dumnezeieşti, care îi chemau pe regi, pe preoţi şi pe oamenii din popor să se reîntoarcă la Dumnezeu, la tradiţia sănătoasă moştenită de la înaintaşi. Decăderea a fost din ce în ce mai adâncă, demoralizarea din ce în ce mai accentuată, unitatea şi puterea de rezistenţă din ce în ce mai afectate. Au apărut sirienii şi babilonienii, care vor aduce pieirea inevitabilă a celor două regate. În 722 î. Hr. va fi definitiv desfiinţat, de către asirieni, regatul de nord, poporul fiind dus în captivitate şi împrăştiat pe întinsul imperiului asirian, de unde nu se va mai întoarce niciodată. În 586 î. Hr. A împărtăşit aceeaşi soartă şi regatul Iuda, căzând sub babilonieni. Şi poporul de aici va fi deportat (în) Babilon, unde va rămâne captiv timp de 70 de ani”[27].


[1] BBVA, p. 446

[2] SEP 2, p. 613

[3] Regele a avut o altă soartă; a se vedea mai jos.

[4] EA, p. 224

[5] SEP 2, p. 613

[6] BBVA, p. 447

[7] SEP 2, p. 613

[8] DEI, p. 795

[9] BBVA, p. 447

[10] SEP 2, p. 614

[11] BBVA, p. 447

[12] EA, pp. 285-286

[13] SEP 2, p. 614

[14] BBVA, p. 447

[15] SEP 2, p. 615

[16] BBVA, p. 447

[17] SEP 2, p. 615

[18] SEP 2, p. 615

[19] BBVA, p. 447

[20] BBVA, p. 448

[21] BBVA, p. 448

[22] BBVA, p. 448

[23] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 18

[24] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 173

[25] Perioada 727-720: coregenţă.

[26] DEI, pp. 883-884

[27] AB, pp. 108-109

CAP. 24 – Ioiachim, Iehonia şi Sedechia, ultimii regi ai lui Iuda.

 

1: În zilele lui s-a ridicat Nabucodonosor, regele Babilonului. Iar Ioiachim i-a fost acestuia preasupus vreme de trei ani, după care şi-a luat seama şi s-a răsculat împotriva lui.

„Nabucodonosor era fiul lui Nabopolasar, cel care, pe de o parte, zdrobise armatele Faraonului Neco (609 î. Hr.) şi, pe de alta, pusese capăt imperiului asirian (606 î. Hr.). El a domnit între 605 şi 562. Potrivit teologiei vechitestamentare, Nabucodonosor a fost instrumentul prin care Domnul Şi-a pedepsit poporul infidel, fără ca prin aceasta să-l fi scutit de răspundere şi pedeapsă pentru trufie şi cruzime”[1].  „Nabucodonosor (…) a făcut o expediţie în Palestina în al patrulea an de domnie a lui Ioiachim (Ieremia 25, 1) şi primul an al suveranului babilonian, adică 604 î. Hr. ♦ Răscoala lui Ioiachim a avut loc în 601 î. Hr., după înfrângerea suferită de babilonieni în faţa egiptenilor”[2].  Nabucodonosor înseamnă Nebo apără hotarele; Nebo (= a chema; a vesti; a fi elevat) era numele unei divinităţi babiloniene, zeul ştiinţei şi literaturii. 

2: Atunci Domul a trimis împotriva lui pâlcuri de Caldei, pâlcuri de Sirieni, pâlcuri de Moabiţi şi pâlcuri de Amoniţi; i-a trimis în ţara lui Iuda ca s-o încovoaie, după cuvântul pe care Domnul l-a rostit prin robii Săi profeţii.

            „Nabucodonosor a atras în campania de pedepsire a revoltei iudaice toate popoarele vasale din apropierea lui Iuda. Ierusalimul a căzut sub asediul babilonian la 16 martie 597 î. Hr. Regele Ioiachim murise cu trei luni şi zece zile înainte de această dată, adică la 6 decembrie 598 Î. Hr.”[3].  Popoarele vasale n-au trimis armate propriu-zise, ci pâlcuri: „Acestea erau bande uşor înarmate care hărţuiau populaţia prin incursiuni şi jafuri repetate. E posibil ca ele să fi acţionat din porunca lui Nabucodonosor, spre a-l ţine pe Ioiachim ocupat până la vremea atacului”[4].  Robii Săi profeţii: „E vorba de profeţii Ieremia şi Urie (vezi Ieremia 26, 20-23)”[5].

3: Dar, mai mult, mânia Domnului asupra lui Iuda era aceea de a-l lepăda de la faţa Sa, din pricina păcatelor lui Manase, adică pe măsura a tot ceea ce făptuise el;

4: că şi sânge nevinovat a vărsat, de-a umplut Ierusalimul cu sânge nevinovat, încât Domnul n-a vrut să-l ierte.

Desigur, nu Manase e pedepsit acum, ci generaţiile care nu s-au depărtat, nici după moartea aceluia, de păcatele lui.

5: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ioiachim, despre toate faptele lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

6: Şi a adormit Ioiachim împreună cu părinţii săi, iar în locul lui a devenit rege Iehonia, fiul său.

            „Ioiachim, suveran al Regatului Iudeei (608 – 598 î. Hr.). Fiu al lui Iosia (639 – 609), Ioiachim este făcut rege de către egipteni, după înlăturarea fratelui său Ioahaz de către Neco, Iudeea devenind acum tributară Egiptului. După înfrângerea armatei egiptene la Karkemiş (605) de către Nabucodonosor II, Ioiachim se recunoaşte vasal Regatului Noului Babilon. Trei ani mai târziu însă, Ioiachim se revoltă împotriva suzeranităţii caldee, declanşând riposta lui  Nabucodonosor II, care invadează Iudeea, asediază şi cucereşte Ierusalimul. Condiţiile dispariţiei lui Ioiachim în aceste împrejurări (se predă învingătorului sau moare) rămân obscure. Îi succede la tron fiul său Iehonia; acesta este exilat, după numai trei luni de domnie, de către Nabucodonosor, împreună cu 10 000 de iudei duşi în captivitate în Babilonia. Pe tronul Iudeei, suveranul babilonian instalează pe Sedechia (597 – 586)”[6].  Iehonia (= pregătirea lui Iahve), îi urmează, pentru scurt timp, tatălui său Ioiachim.

7: Regele Egiptului n-a mai ieşit din ţara sa, fiindcă regele Babilonului i-a luat regelui Egiptului tot ceea ce acesta avea sub stăpânire, de la râul Egiptului până la râul Eufratului.

            „E vorba de bătălia de la Carchemiş (605), în care Nabucodonosor, învingându-i pe egipteni, îşi deschide calea spre Siria şi Palestina”[7].  Aceste teritorii vor fi anexate în întregime de către Nabucodonosor.

8: Iehonia avea optsprezece ani când a devenit rege, şi a domnit în Ierusalim vreme de trei luni. Pe mama sa o chema Nehuşta, şi era fiica lui Elnatan din Ierusalim.

Mama lui Iehonia era Nehuşta (= de bronz), fiica lui Elnatan (= Dumnezeu a dat). Textul ebraic are, pentru Iehonia, un alt nume, Ioiachin (= Domnul întemeiază).

9: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuse tatăl său.

10: În vremea aceea, Nabucodonosor, regele Babilonului, s-a ridicat împotriva Ierusalimului şi a împresurat cetatea.

            „Nabucodonosor a întreprins această campanie împotriva Ierusalimului din cauză că Ioachim-Iehonia încercase să formeze o ligă antibabiloniană cu Egiptul. Dar după înfrângerea suferită în 601 î. Hr., babilonienii îşi revin şi organizează diverse incursiuni în Chedar. Informaţia de la IV Regi 24, 7 ar putea sugera existenţa unei înţelegeri iudeo-egiptene, ulterioare acestei date, şi explică eşecul regelui din Iuda”[8].

11: Atunci a venit Nabucodonosor, regele Babilonului, împotriva cetăţii, după ce servii săi o împresuraseră.

            „Cronica babiloniană consemnează, paralel cu acest verset: [Nabucodonosor] a înaintat spre Palestina şi a împresurat cetatea lui Iuda, pe care a cucerit-o a doua zi a lunii Adar (16 martie 597 î. Hr.)”[9].

12: Iar Iehonia, regele lui Iuda, a ieşit în faţa regelui Babilonului, împreună cu servii săi, cu mama sa, cu dregătorii şi eunucii săi; iar regele Babilonului  l-a luat rob, în cel de al optulea an al domniei lui.

            13: Şi a scos de acolo toate comorile ce se aflau în templul Domnului şi comorile din casa regelui; şi a tăiat toate vasele de aur pe care Solomon, regele lui Israel, le făcuse în templul Domnului, după cuvântul Domnului.

14: Şi a dus Ierusalimul în robie, pe toţi fruntaşii şi pe toţi vitejii, zece mii de robi, cu toţi dulgherii şi fierarii; şi n-au mai rămas decât sărmanii ţării.

            „Împlinirea profeţiei făcute de Isaia lui Iezechia (20, 17-18). ♦ Pentru Maxim Mărturisitorul, strămutarea evreilor în Babilon înseamnă căderea de la limpezimea legii duhovniceşti (Ierusalimul) la confuzia unei vieţi pământeşti (Babilon = amestec, confuzie). (Răspunsuri către Talasie 26)”[10].

15: Şi l-au dus şi pe Iehonia în Babilon; de asemenea, pe mama regelui şi pe femeile regelui şi pe eunucii săi; şi pe vitejii ţării i-a dus în robie, de la Ierusalim la Babilon;

16: şi pe toţi luptătorii, în număr de şapte mii, precum şi o mie de dulgheri şi fierari, toţi fiind buni de folosit în război: regele Babilonului i-a dus robi în Babilon.

17: Atunci regele Babilonului l-a pus în locul lui [Iehonia] pe Matania, unchiul său, schimbându-i numele în Sedechia.

Urmează la tron Matania (= darul Domnului), căruia Nabucodonosor îi schimbă numele în Sedechia (= dreptatea Domnului).  „Cronica babiloniană relatează: [Nabucodonosor] l-a prins pe rege şi a pus altul peste Iuda, după placul său, primind un mare tribut pe care l-a trimis în Babilon (…) ♦ Matania, devenit Sedechia, ca semn al vasalităţii faţă de Nabucodonosor, era fiul lui Iosia şi fratele lui Ioiachim şi Ioahaz. Ceea ce înseamnă că Sedechia era unchiul de frate al regelui deportat Ioiachim-Iehonia (…). Era şi greu ca tânărul rege de 18 ani să aibă deja un fiu[11] de 21 [de ani]! ♦ Sedechia a fost cel de-al douăzeci şi unulea şi ultimul rege al lui Iuda. A domnit între 597 şi 587 î. Hr. Numele cel nou al lui Matania este evreiesc ( Sedechia = dreptatea mea este Iahve), ceea ce înseamnă că Nabucodonosor i-a permis vasalului să şi-l aleagă singur”[12].

18: Sedechia avea douăzeci şi unu de ani când a devenit rege; şi a domnit în Ierusalim vreme de unsprezece ani.

19: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuse Iehonia;

20: căci mânia Domnului era peste Ierusalim şi peste Iuda, într-atât încât i-a lepădat de la faţa Sa: Sedechia a uneltit împotriva regelui Babilonului.

„Toată această dramă ne este relatată pe larg în cartea lui Ieremia (…). Contemporan cu Sedechia şi lucid în mandatul său divin, profetul îl sfătuise pe rege să adopte o politică înţeleaptă într-o situaţie fără ieşire, dar nu a fost ascultat. Consecinţa: întâmplările din capitolul următor”[13].  De observat că, cu toate reformele lui Iosia, după moartea aceluia, Regatul de sud a recăzut curând în idolatrie, semn că nici Manase nu va fi întâmpinat o prea mare rezistenţă, ci va fi acţionat în conformitate cu înclinaţia generală.


[1] BBVA, p. 445

[2] SEP 2, p. 611

[3] SEP 2, p. 611

[4] BBVA, p. 446

[5] BBVA, p. 446

[6] EA, p. 178

[7] SEP 2, p. 611

[8] SEP 2, p. 612

[9] SEP 2, p. 612

[10] SEP 2, p. 612

[11] Septuaginta are fiul său.  Anania a operat modificarea necesară în mod tacit, explicând-o în notă. Corectura s-a făcut după Textul Masoretic.

[12] SEP 2, pp. 612-613

[13] BBVA, p. 446

CAP. 23 – Iosia curăţă de idoli templul Domnului şi regatul lui Iuda, faptă care se răsfrânge şi în hotarele lui Israel. Regii Ioahaz şi Ioachim.

 

1: Atunci regele a trimis şi i-a adunat la el pe toţi bătrânii din Iuda şi din Ierusalim.

            Bătrânii reprezentau puterea locală a fiecărei comunităţi şi erau convocaţi în împrejurări speciale”[1].

2: Şi s-a suit regele în templul Domnului, şi-mpreună cu el fiecare om din Iuda şi toţi locuitorii Ierusalimului şi preoţii şi profeţii şi-ntregul popor, de la mic la mare; şi-n auzul lor a citit toate cuvintele din Cartea legii, cea care fusese găsită în templul Domnului.

3:  Şi a şezut regele pe scaunul de judecată şi a făcut legământ în faţa Domnului că vor umbla după Domnul şi cu toată inima şi cu tot sufletul Îi vor păzi poruncile şi mărturiile şi rânduielile şi vor plini cuvintele acestui legământ – cele ce sunt scrise în Cartea aceasta. Şi tot poporul a stat întru legământ.

            Legământul nu era altceva decât făgăduinţa solemnă că vor fi respectate toate condiţiile deuteronomice prin care fiii lui Israel îşi puteau menţine statutul de poporul Meu. Regele l-a proclamat în numele poporului, iar acesta, în întregime, a stat întru legământ (esti en ti diathiki), ceea ce consună şi cu Textul Ebraic. Acest întru nu denotă o simplă aderare (orice aderare e oarecum periferică), ci o angajare lăuntrică, o integrare fiinţială a omului în însăşi substanţa cuvântului lui Dumnezeu”[2].  „Una din relatările cele mai semnificative cu privire la canonizarea Pentateuhului se găseşte în IV Regi 22-23. În al optsprezecelea an al domniei lui Iosia (622 î. Hr.), marele preot descoperă în Templu o carte a Torei (sau carte a Legământului), care fusese neglijată până atunci. Textul i se citeşte regelui şi cartea este îndată recunoscută ca autentică. Curând după aceea, se dă citire solemnă textului în faţa poporului adunat care îşi reînnoieşte legământul cu Dumnezeu. Descrierea reformelor religioase care au urmat corespunde întocmai cu esenţa învăţăturilor din Deuteronom, ceea ce a condus la concluzia că evenimentul pomenit în IV Regi 22-23 reprezintă, de fapt, canonizarea oficială a acestei cărţi”[3].  „În Istoria lui Israel, Sefer Tora nu a dobândit valoare de carte sacră, recitată în faţa întregului popor, decât o dată cu reforma lui Iosia. Totul pare să indice că textul de care era vorba atunci (IV Regi 22-23) era Deuteronomul. Cât despre celelalte patru cărţi [ale lui Moise] (Tetrateuh), ele ar fi fost canonizate abia în epoca lui Ezra şi a lui Neemia”[4].

            Scaunul de judecată: „Textual: …a şezut lângă stâlp (coloană), locul consacrat pentru jilţul din templu al regelui (acelaşi pe care arhiereul Iehoiada îl aşezase pe regele copilandru Ioaş – 11, 14)”[5].  „În timpul ceremoniilor solemne şi al adunărilor publice, regele stătea lângă unul dintre cei doi stâlpi care străjuiau intrarea în Templul lui Solomon (cf. III Regi 7, 3)”[6].

4: Regele i-a poruncit lui Hilchia, marele preot, ca şi preoţilor de rândul al doilea şi celor ce păzeau uşa, să scoată din templul Domnului toate obiectele ce fuseseră făcute pentru Baal şi pentru tufiş şi pentru toată „oştirea cerului”, şi le-au ars în afara Ierusalimului, în valea Cedrilor, iar cenuşa au dus-o la Betel.

            Valea Cedrilor sau Chedron: „(astăzi Wadi en-Nar) este un pârâu intermitent, care izvorăşte la nord de Ierusalim şi trece pe lângă Muntele Templului şi Muntele Măslinilor. Valea Chedronului a fost folosită de regii reformatori ai lui Iuda ca loc de distrugere a reprezentărilor de cult păgâne”[7]. La Betel se afla altarul ridicat de către Ieroboam I.

5: Şi a isprăvit cu preoţii idolatri – pe care regii lui Iuda îi puseseră să ardă tămâie pe înălţimi şi în cetăţile lui Iuda şi împrejurul Ierusalimului; de asemenea, cu cei care-i ardeau tămâie lui Baal şi soarelui şi lunii şi stelelor şi la toată „oştirea cerului”.

            Preoţii idolatri: în Septuaginta, homarim transcrie ebraicul kemarim, preoţi idolatri, întâlnit doar la plural în Vechiul Testament. Unii au pus în legătură acest cuvânt cu radicalul KMR, a se înfierbânta, a arde, presupunând că e vorba de adoratori ai focului, alţii (Wesley) că îşi trag numele de la practica de a arde tămâie în cinstea zeităţilor păgâne; alţii îl leagă de rădăcina omonimă a se prosterna[8].

6: Tufişul din templul Domnului l-a scos afară din Ierusalim, la pârâul Cedrilor, şi l-a ars şi l-a prefăcut în cenuşă, iar cenuşa a aruncat-o pe groapa de obşte a oamenilor de rând.

Groapa de obşte a oamenilor de rând (vezi şi Ieremia 26, 23) (literal: groapa fiilor poporului) era ceea ce astăzi se numeşte groapa comună. În vechime, doar oamenii înstăriţi îşi puteau permite să aibă un mormânt săpat în stâncă, închis cu o lespede verticală; groapa comună era săpată în pământ. Aruncarea cenuşii idoleşti pe o astfel de groapă însemna desacralizarea totală a ultimelor rămăşiţe păgâne”[9].  O corectură la acestea, pornind de la un text biblic paralel: „Săracii erau înmormântaţi într-o groapă comună, lângă Valea Chedronului. Dar la II Paralipomene 34, 4, Cronistul precizează: cenuşa aşerelor a fost vărsată pe mormintele celor care au adus jertfe respectivelor divinităţi”[10].

7: Şi a dărâmat casa sodomiţilor ce se afla în templul Domnului, unde femeile ţeseau perdele pentru tufiş.

„E vorba de homosexuali bărbaţi. Deşi Deuteronomul interzicea drastic homosexualitatea de ambe sexe (23, 19), existenţa acestui păcat e consemnată de mai multe ori în istoria iudaică (ex. III Regi 14, 24). Desigur, casa acestora se afla într-o anexă a templului”[11].  „În Vechiul Testament, homosexualitatea este adesea legată de prostituţia cultică idolatră (…). Cultele canaaneene, fiind culte ale fertilităţii, comportau şi prostituţia sacră, pe lângă sanctuare existând hieroduli de ambele sexe, la dispoziţia vizitatorilor. Aceste practici erau socotite abominabile de credincioşii lui Iahve”[12].  Perdelele pentru tufiş: „E vorba de voalurile din cultul Astartei”[13].

8: Şi i-a adus pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda şi a spurcat înălţimile unde ei, preoţii, arseseră tămâie, de la Gheba până la Beer-Şeba; şi a stricat şi casa porţilor, care se afla lângă uşa porţii lui Iosua, mai-marele cetăţii, adică pe partea stângă de cum intra omul pe poarta cetăţii.

            „Iosia centralizează la Ierusalim tot cultul, desfiinţând sanctuarele din provincie. Aceasta corespunde principiului deuteronomist al unicităţii sanctuarului (Deuteronom 12, 11)”[14].  Casa porţilor: „Nu se ştie ce era această casă a porţilor. Unii analişti ai termenului ebraic cred că e vorba de casa satirilor (aceştia fiind ţapii mitologici din familia zeului Pan)”[15].  Gheba (= colină) era o cetate la extremitatea nordică a teritoriului lui Iuda, la circa 9 kilometri nord-nord-vest de Ierusalim; Beer-Şeba (= fântâna jurământului; fântâna celor şapte) era o localitate la extremitatea sudică a teritoriului lui Iuda; astfel, se dă de înţeles că reformele lui Iosia au cuprins întreg Regatul de sud şi, cum se va vedea, s-au extins şi în nord, pe teritoriul fostului Israel.

9: Preoţii înălţimilor însă nu se suiau la jertfelnicul Domnului în Ierusalim, ci doar mâncau azimă în mijlocul fraţilor lor.

            „Preoţii care se lepădau de credinţa monoteistă şi îmbrăţişau idolatria erau îndepărtaţi de la serviciul de la templu, dar li se îngăduia a consuma din mâncărurile sfinte. Unii ca aceştia erau coborâţi la treapta de simpli leviţi, încredinţându-li-se funcţii de portari şi servitori la templu”[16].  După o altă opinie: „O bună parte din preoţimea sanctuarelor de provincie capătă, o dată cu reforma lui Iosia, un rol subaltern, în ciuda prevederilor Deuteronomului, care le acordă aceleaşi drepturi (Deuteronom 18, 6-8)”[17].

10: Şi a spurcat Tofetul din valea fiului lui Hinom, pentru ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc, (ca jertfă) lui Moloh.

Tofetul era locul unde copiii erau trecuţi prin foc (purificaţi înainte de a-i fi sacrificaţi lui Baal sau lui Moloh) sau, de-a dreptul, arşi. Valea lui Hinom se afla lângă Ierusalim; mai târziu se va numi Gheena şi era locul unde se aruncau şi ardeau gunoaiele oraşului”[18].  Valea Hinom sau Ghehinom (Gheenei), (era) aflată în partea de sud-vest a Ierusalimului; (aici), în timpul regilor, se aduceau sacrificii, inclusiv de copii, zeului Moloh. Regele Iosia (640 – 609 î. Hr.), care a întreprins o reformă a cultului religios, a declarat spurcat acest loc şi a interzis practicarea cultelor idolatre. Mai târziu, valea a fost utilizată ca loc unde se aruncau şi ardeau gunoaiele şi, probabil, şi ca cimitir. Datorită aspectului sinistru pe care îl oferea, valea Ghehinom a fost luată drept simbol al infernului sau iadului în care vor arde veşnic şi se vor chinui păcătoşii”[19].  Tofet (= vatră; cămin) pare să fi denumit înălţimile construite în valea Hinom (= suspin).  Cât despre zeul amonit Moloh, aşa cum am arătat şi la III Regi 11, 5, numele Moloh e o creaţie a traducătorilor Septuagintei: este cuvântul melekh (= rege; stăpân) citit cu vocalele lui boşet (= ruşine), evident în intenţia de a batjocori divinitatea amonită.

11: Şi a isprăvit cu caii pe care regii lui Iuda îi aşezaseră în cinstea soarelui la intrarea templului Domnului, aproape de cămara eunucului Netan-Melec, cea din Parvarim, iar carul soarelui l-a ars.

            „Cultul soarelui, de sorginte orientală, era asociat simbolic cu imaginea cailor înhămaţi la carul astrului zilei”[20].  Netan-Melec (= regele a dat) era un famen-dregător, având funcţia de şambelan sub regele Iosia. Parvarim (= locul pierzării).

12: Iar jertfelnicele de pe acoperişul foişorului lui Ahaz, pe care le făcuseră regii lui Iuda, precum şi jertfelnicele pe care le făcuse Manase în amândouă curţile templului Domnului, le-a dărâmat regele şi le-a dus de acolo, aruncându-le molozul în pârâul Cedrilor.

            „Altarele dedicate corpurilor cereşti erau construite pe acoperişurile plate ale caselor”[21]. 

13: Regele a spurcat şi casa din faţa Ierusalimului, în dreapta Muntelui Măslinilor, pe care Solomon, regele lui Israel, i-o zidise Astartei, idolul Sidonienilor, şi lui Chemoş, idolul Moabului, şi lui Milcom, idolul Amoniţilor;           

            „Chemoş era zeul suprem al moabiţilor, căruia Solomon i-a ridicat un altar pe Muntele Măslinilor (III Regi 11, 5)”[22].  Chemoş (= cel care aserveşte) era privit de către moabiţi aproape la fel de personalizat ca şi Iahve de către israeliţi.  Astarte (= cea care aduce lumină) era o zeiţă feniciană, filisteană şi, prin contaminare, canaanită, fiind venerată în special în Sidon (= vânătoare; cetate), cetate pe ţărmul Mediteranei, la 35 kilometri nord de Tir. Milcom e un alt nume pentru Moloh.

14: a sfărâmat stâlpii [idoleşti] şi a nimicit tufişurile, iar locul lor l-a umplut cu oase omeneşti.

15: De asemenea, altarul cel înalt din Betel, făcut de Ieroboam, fiul lui Nabat – cel care-l făcuse pe Israel să păcătuiască -, altarul cel înalt l-a dărâmat, i-a sfărâmat pietrele făcându-le praf, iar tufişul l-a ars.

            „Reforma iahvistă a lui Iosia s-a extins şi la teritoriile fostului regat al lui Israel”[23].  „Betelul se afla în fostul stat al lui Israel. Profitând de faptul că imperiul asirian intrase într-o perioadă de declin după moartea lui Asurbanipal (628 î. Hr.), Iosia a recucerit o parte din teritoriul Samariei, ceea ce i-a permis să-şi extindă acţiunea şi aici”[24].

16: Şi , întorcându-se Iosia, a văzut mormintele ce se aflau acolo, în cetate; şi a trimis de au luat oasele din morminte şi le-a ars pe altar şi l-a spurcat, după cuvântul pe care Domnul îl grăise prin omul lui Dumnezeu la vremea când Ieroboam şedea lângă altar, la sărbătoare; apoi, întorcându-se, şi-a ridicat ochii la mormântul omului lui Dumnezeu care prevestise aceste lucruri

            Omul lui Dumnezeu este personajul misterios de la III Regi 13, 2, care anunţă, de pe vremea lui Ieroboam I, reformele lui Iosia . Între profeţie şi împlinirea ei se scurseseră peste trei sute de ani”[25].

17: şi a zis: „Ce e movila aceea de acolo pe care-o văd?”  Iar oamenii cetăţii i-au spus: „Aici e omul lui Dumnezeu care a venit din Iuda şi a prevestit ceea ce tu faci cu altarul din Betel”.

18: Iar el a zis: „Lăsaţi-l! Nimeni să nu se atingă de oasele lui!”  Aşa că osemintele lui au fost cruţate, împreună cu osemintele profetului care venise din Samaria.

            Profetul este cel de la III Regi 13; Samaria desemnează aici de fapt Regatul de Nord: acţiunea se petrece la Betel”[26].

19: Mai mult, Iosia a dărâmat şi toate capiştile înălţimilor din cetăţile Samariei, pe care regii lui Israel le făcuseră ca să-L mânie pe Domnul, şi a făcut cu ele ceea ce făcuse în Betel.

20: Şi i-a înjunghiat acolo, pe altare, pe toţi preoţii înălţimilor şi a ars pe ele oase omeneşti şi s-a întors la Ierusalim.

21: După aceea, regele i-a poruncit întregului popor, zicând: „Sărbătoriţi Paştile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum este scris în Cartea acestui legământ!”

22: Căci un Paşti ca acesta nu mai fusese sărbătorit din vremea judecătorilor care-l judecau pe Israel, şi nici cât au domnit regii lui Israel şi regii lui Iuda;

            „Despre celebrarea Paştelui de către Iosia se vorbeşte pe larg în II Paralipomene 35, 1-19”[27].

23: dar în cel de al optsprezecelea an al domniei lui Iosia, Paştile a fost sărbătorit în Ierusalim.

            „Conform Deuteronomului, mielul pascal nu putea fi jertfit oriunde, ci numai în locul pe care Domnul îl va alege, adică în Ierusalim (Deuteronom 16, 2, 5-7)”[28].

24: Mai mult, Iosia i-a alungat pe cei ce cheamă morţii, şi vrăjitoarele şi terafimii şi idolii şi toate urâciunile ce-şi făcuseră sălaş în ţara lui Iuda şi în Ierusalim, pentru ca astfel să se plinească cuvintele Legii, cele scrise în Cartea pe care preotul Hilchia o aflase în templul Domnului.

            Terafimii: „termen ebraic transcris în greacă sub forma therafin. Comentatorii ezită în privinţa acestui cuvânt. Totuşi, opinia generală este că erau obiecte asociate practicilor magice. Dintre soluţiile propuse, cea mai verosimilă este ipoteza lui H. A. Hoffner, conform căreia termenul ebraic trebuie apropiat de hittitul tarpis, un fel de spirit, nălucă cu dublă funcţiune, protectoare şi persecutorie. În atestările veterotestamentare este vorba despre reprezentări plastice ale acelor duhuri”[29].  După notele lui Anania, prin terafimi s-ar înţelege „idoli mici de lemn, zeităţi casnice; un fel de penaţi”[30].

25: Asemenea lui n-a mai fost nici un rege de dinainte de el, care să se fi întors către Domul cu toată inima sa şi cu tot sufletul său şi cu toată tăria sa pe potriva întregii legi a lui Moise, şi nici după el nu s-a ridicat un altul care să-i semene.

26: Cu toate acestea, Domnul nu s-a întors de la aprinderea mâniei Sale celei mari pe care o îndreptase asupra lui Iuda din pricina tuturor întărâtărilor cu care-L întărâtase Manase.

27: Şi a zis Domnul: „Şi pe Iuda îl voi lepăda de la faţa Mea, aşa cum l-am lepădat pe Israel; şi voi lepăda această cetate pe care Eu am ales-o, Ierusalimul, şi templul despre care am zis: «Acolo va fi numele Meu»”.

            „Textul anunţă marele dezastru din 587 î. Hr.”[31].

28: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Iosia, despre toate faptele lui, nu sunt ele oare scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

29: În zilele lui s-a ridicat Faraonul Neco, regele Egiptului, împotriva regelui Asirienilor, la râul Eufratului. Iosia i-a ieşit în întâmpinare, iar Neco, când l-a văzut, l-a ucis la Meghiddo.

            Neco (= rănit; şchiop) „(egipt. Ni-k’w) a fost moştenitorul lui Psammetichos I, fondatorul celei de-a douăzeci şi şasea dinastii a Egiptului. A domnit între 610 şi 595 î. Hr. În 609 î. Hr., a încercat să îi vină în ajutor ultimului rege asirian, Assur-uballit II, împotriva expansiunii babiloniene. Iosia a încercat să împiedice joncţiunea dintre egipteni şi asirieni, sperând în nimicirea definitivă a Asiriei. Într-adevăr, Imperiul asirian s-a prăbuşit, dar a fost înlocuit de cel babilonian. ♦ Împotriva regelui asirienilor: menţiunea nu concordă cu realitatea istorică şi s-au încercat tot felul de explicaţii. Textul Masoretic are: a mers către regele asirienilor. ♦ către râul Eufrat: aluzie anticipativă la bătălia de la Carchemiş, în urma căreia egiptenii au trebuit să cedeze poziţia strategică pe care o disputau cu Babilonul lui Nabucodonosor II în Orientul Apropiat”[32].  „E de presupus că Iosia, căutând să exploateze conflictul armat dintre cele două imperii, a încercat o acţiune pe cont propriu, în favoarea recuceririi celorlalte teritorii ale Samariei, ceea ce ar fi dus la restaurarea regatului lui Solomon. Nici un imperiu însă nu tolerează aşa ceva! Cât despre locul morţii lui Iosia: În limba ebraică, muntele Meghiddo este har-meghiddo, ceea ce în limba greacă a devenit Armaghedon: simbol al ultimei mari bătălii împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 16, 16)”[33].  Eufrat (= apă dulce; râul rodniciei) era unul din marile fluvii ale Asiei occidentale.  Meghiddo (= amplasamentul trupelor) – cetate de mare importanţă strategică ce controla câmpia Ezdrelonului. Aici, Meghiddo pare a desemna nu atât cetatea, cât muntele alăturat ei.

30: Iar servii săi l-au ridicat, mort, din Meghiddo şi l-au adus în Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său, în cetatea lui David. Iar poporul ţării l-a luat pe Ioahaz, fiul lui Iosia, şi l-au uns şi l-au făcut rege în locul tatălui său.

            „Iosia,  suveran al Regatului Iudeei (640 – 609 î. Hr.). Nepot al lui Manase (698 – 642), Iosia este adus la tron la vârsta de 8 ani, în urma asasinării tatălui său Amon (642 – 640). Rapidul declin, apoi prăbuşirea Imperiului Asirian, slăbiciunea Egiptului faraonic, oferă Palestinei o libertate de care nu mai beneficiase din vremea lui David şi Solomon. Iosia inaugurează, în 622, prin descoperirea şi introducerea Cărţii Legii (Tora), o epocă de ample şi radicale reforme naţional-religioase. Templul din Ierusalim este purificat de toate influenţele străine, rămânând, după desfiinţarea sanctuarelor şi locurilor de sacrificii provinciale, unicul locaş al cultului lui Iahve. Iosia este înfrânt şi ucis în bătălia de la Meghiddo, în care armata Iudeei încerca să oprească trecerea spre Eufrat a corpului expediţionar egiptean condus de prinţul Neco, venit în sprijinul ultimelor rezistenţe asiriene, atacate de coaliţia medo-babiloniană victorioasă. Dispariţia lui Iosia inaugurează o epocă de profunde frământări social-politice care duc la rapidul declin al statului iudeu. Fiul lui, Ioahaz, instalat la tron, este înlocuit după trei luni cu fratele mai vârstnic Ioiachim (608 – 598) de către faraonul egiptean Neco II”[34].  Lui Iosia i-a urmat fiul său, Ioahaz (= Domnul l-a luat în stăpânire).

31: Ioahaz avea douăzeci şi trei de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de trei luni. Pe mama sa o chema Hamutal, şi era fiica lui Ieremia din Libna.

Mama lui Ioahaz era Hamutal (= proaspăt ca roua), fiica lui Ieremia (= Iahve pune temelia) din Libna.

32: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuseră părinţii lui.

            „De notat: …părinţii lui, iar nu părintele său, aşa cum era formula consacrată; deci a se citi: …strămoşii săi[35].

33: Faraonul Neco l-a mutat în Ribla, în ţinutul Hamat, ca să nu mai domnească în Ierusalim, şi a pus pe ţară un bir de o sută de talanţi de argint şi o sută de talanţi de aur.

            „Neco l-a destituit pe Ioahaz, moştenitorul lui Iosia, instaurat prin voinţă populară (cf. II Paralipomene 36, 1) şi l-a deportat în Deblata (Ribla), localitate din provincia Hamat, situată pe valea râului Orontes, la aproximativ 50 km nord-est de actualul Baalbek. Măsura de forţă a faraonului s-a datorat, poate, unei încercări de emancipare a lui Ioahaz de sub dominaţia recentă a Egiptului”[36].  „E posibil ca Neco (care-şi instalase cartierul general la Ribla) să-l fi suspectat pe Ioahaz că duce mai departe politica naţionalistă a tatălui său”[37].  Ribla (= fertilitate) era o cetate în ţinutul Hamatului.

34: Apoi Faraonul Neco l-a pus rege peste ei pe Eliachim, fiul lui Iosia, regele lui Iuda, în locul lui Iosia, tatăl său, dar i-a schimbat numele în Ioiachim; pe Ioahaz l-a luat şi l-a dus în Egipt, unde a murit.

Lui Eliachim (= Dumnezeu statorniceşte) i se schimbă numele în Ioiachim (= Domnul ridică).  „Schimbarea numelui era gestul simbolic care oficializa relaţia de vasalitate impusă de faraon regelui de la Ierusalim. Ioiachim a domnit unsprezece ani în Iuda, între 609 şi 598 î. Hr. ♦ Ioahaz a fost dus, ca prizonier, în Egipt, după înfrângerea suferită de Neco la Carchemiş (605 î. Hr.)”[38].

35: Ioiachim i-a dat lui Faraon aurul şi argintul, însă a pus o dare pe pământ, ca să poată da argintul poruncit de Faraon; fiecare a dat după preţul rânduit de el, şi aşa a strâns el argintul şi aurul de la poporul ţării, ca să i-l dea Faraonului Neco.

36: Ioiachim avea douăzeci şi cinci de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de unsprezece ani. Pe mama sa o chema Zebuda, şi era fiica lui Pedaia, din Ruma.

Mama lui Ioiachim (Eliachim) era Zebuda (= acordată), fiica lui Pedaia (= Domnul a mântuit) din Ruma (= înălţime), localitate la 9,5 kilometri nord de Nazaret.

37: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, aşa cum făcuseră şi părinţii lui.

Ca şi în cazul lui Ioahaz, şi despre Eliachim/Ioiachim se spune că a păcătuit asemenea strămoşilor săi, fiind apropiat, probabil, de Manase.


[1] BBVA, p. 443

[2] BBVA, p. 443

[3] DEI, pp. 113-114

[4] DEI, p. 603

[5] BBVA, p. 443

[6] SEP 2, p. 606

[7] SEP 2, p. 606

[8] SEP 2, p. 606

[9] BBVA, p. 444

[10] SEP 2, p. 607

[11] BBVA, p. 444

[12] SEP 2, p. 607

[13] BBVA, p. 444

[14] SEP 2, p. 607

[15] BBVA, p. 444

[16] AB, p. 234

[17] SEP 2, p. 607

[18] BBVA, p. 444

[19] AB, p. 77

[20] SEP 2, p. 608

[21] SEP 2, p. 608

[22] SEP 2, p. 608

[23] SEP 2, p. 608

[24] BBVA, p. 444

[25] SEP 2, p. 608

[26] SEP 2, p. 609. SEP 2 are aici, în loc de III Regi 13, III Regi 11-18; desigur, o greşeală de tipar.

[27] SEP 2, p. 609

[28] BBVA, p. 445

[29] SEP 2, p. 609

[30] BBVA, p. 445

[31] BBVA, p. 445

[32] SEP 2, p. 610

[33] BBVA, p. 445

[34] EA, p. 179

[35] BBVA, p. 445

[36] SEP 2, p. 610

[37] BBVA, p. 445

[38] SEP 2, p. 610

CAP. 22 – Cartea legii descoperită sub domnia lui Iosia.

           

1: Iosia avea opt ani când a devenit rege; şi a domnit în Ierusalim vreme de treizeci şi unu de ani. Pe mama sa o chema Iedida, şi era fiica lui Adaia din Boţcat.

Mama lui Iosia era Iedida (= preaiubită), fiica lui Adaia (= Domnul a împodobit) din Boţcat (= înălţime; oraşul fricii) – cetate la extremitatea sudică a teritoriului lui Iuda.  Iosia, „fiul lui Amon, a fost al şaptesprezecelea rege al lui Iuda. A fost instalat la vârsta de opt ani, după asasinarea tatălui său, şi a domnit 31 de ani (640-609 î. Hr.). A beneficiat de slăbirea politică a Asiriei şi a făcut paşi importanţi spre independenţa politică şi religioasă a lui Iuda şi, chiar, Israel (II Paralipomene 34, 6-7). În general, domnia lui s-a caracterizat prin efortul de restaurare a iahvismului în Iuda”[1].

2: El a făcut ceea ce e drept în ochii Domnului şi a umblat pe de-a-ntregul în calea lui David, părintele său, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga.

            „Elogiu total, fără rezerve, pe care autorul i-l acordase numai lui Iezechia, bunicul lui Iosia (18, 3). David rămâne, şi aici, regele-etalon”[2].

3: Şi a fost că în cel de al optsprezecelea an al regelui Iosia, în luna a opta, regele l-a trimis la templul Domnului pe grămăticul Şafan, fiul lui Aţalia, fiul lui Meşulam, zicând:

Cu un rol doar în aparenţă modest, intervine aici grămăticul Şafan (= viezurele stâncilor), fiul lui Aţalia (= Domnul a cruţat), fiul lui Meşulam (= prieten). Acesta e trimis (v. 4) la preotul Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire).  „Anul era, după toate calculele, 622/621 î. Hr. Reforma religioasă începuse însă înainte de această dată, aşa cum reiese din cuvintele regelui, amintite în cele patru versete următoare”[3].

4: „Du-te la Hilchia, marele preot, pentru ca el să socotească banii aduşi la templul Domnului, banii adunaţi de la popor de către cei ce stau de pază la uşă,

„E vorba de banii adunaţi în lada instituită de regele Ioaş, destinaţi exclusiv lucrărilor de reparaţii (vezi 12, 5-16)”[4].

5: şi să-i dea în mâinile celor puşi să facă lucrările la templul Domnului”.  Iar acela i-a dat lucrătorilor de la templul Domnului, ca să dreagă stricăciunile templului:

6: dulgherilor, pietrarilor şi zidarilor, ca şi la cumpărarea lemnăriei şi a pietrei cioplite pentru dregerea stricăciunilor de la templu.

7: Acestora însă nu li se cerea socoteală pentru banii ce li se încredinţaseră, fiindcă erau cu desăvârşire cinstiţi.

8: Iar Hilchia, marele preot, a zis către grămăticul Şafan: Am găsit în templul Domnului Cartea legii”. Şi Hilchia i-a dat lui Şafan Cartea, iar el a citit-o.

            Cartea Legii, gr. vivlion tu nomu: această expresie nu apare decât în Deuteronom (28, 61; 29, 20; 30, 10; 31, 26) şi în Iosua (1, 8; 8, 34). Aici este vorba despre Deuteronom sau, mai degrabă, despre partea lui legislativă, al cărei conţinut a inspirat reformele regelui Iosia”[5].  „Denumirea de Cartea legii (acesteia) se află numai în Deuteronom (28, 61; 29, 20; 30, 10; 31, 26), precum şi în Cartea lui Iosua Navi (1, 8; 8, 34 – cu referire la aceeaşi operă a lui Moise), de unde concluzia că scrierea nu putea fi altceva decât Deuteronomul, fie integral, fie cel puţin partea lui legislativă, cu toate prescripţiile, cu binecuvântări pentru cei ce vor respecta legea, dar şi cu aspre blesteme pentru cei ce o vor călca. E posibil ca ea să fi fost ascunsă, pierdută – sau chiar uitată – în anii de groază ai nelegiuitului Manase. Oricum, descoperirea ei reprezintă un moment foarte important din viaţa fiilor lui Israel, ea devenind izvorul noului suflu pe care Iosia îl va da vieţii religioase din regatul de sud. De notat că, la acea vreme, cele cinci cărţi ale lui Moise nu circulau laolaltă, în opera compactă ce se va numi Pentateuhul, ci în părţi separate”[6].

9: Şi a intrat la regele Iosia, în templul Domnului, şi i-a spus ce avea de spus, zicând: „Robii tăi au luat banii ce s-au găsit în templu şi i-au dat în mâna celor puşi să facă lucrările în templul Domnului”.

10: Iar grămăticul Şafan i-a mai spus regelui, zicând: „Preotul Hilchia mi-a dat o Carte”.  Şi a citit-o Şafan în faţa regelui.

11: Şi a fost că dacă regele a auzit cuvintele din Cartea legii, şi-a sfâşiat hainele.

            „Unii comentatori, invocând tradiţia rabinică, presupun că pasajele care l-au impresionat atât de puternic pe Iosia ar fi fost Deuteronom 28, 29 şi 30, care vorbesc despre reînnoirea legământului dintre Iahve şi poporul ales”[7].  Iosia şi-a sfâşiat hainele „în semn de durere şi jale, descoperind uriaşa distanţă dintre poruncile lui Dumnezeu şi comportamentul celor chemaţi să le respecte”[8].

12: Apoi regele a poruncit preotului Hilchia şi lui Ahicam, fiul lui Şafan, şi lui Acbor, fiul lui Miheia, şi lui Şafan grămăticul, şi lui Asaia, servul regelui, zicând:

Apar aici personaje noi: Acbor (= un surâs), fiul lui Miheia (= cine este ca Domnul?), şi Asaia (= Domnul a făcut), ofiţer în timpul lui Iosia.

13: „Mergeţi şi întrebaţi-L pe Domnul pentru mine şi pentru tot poporul şi pentru întregul Iuda despre cuvintele acestei Cărţi care a fost găsită; că tare s-a aprins mânia Domnului asupra noastră, deoarece părinţii noştri nu au ascultat de cuvintele acestei Cărţi, ca să facă tot ceea ce s-a scris pentru noi”.

14: Aşa că preotul Hilchia şi Ahicam şi Acbor şi Şafan şi Asaia s-au dus la proorociţa Hulda, soţia lui Şalum veşmântarul, fiul lui Ţicva, fiul lui Harsas; ea locuia în Ierusalim, în partea lui cea nouă; iar ei i-au vorbit.

Regele trimite la proorociţa Hulda (= cârtiţă; nevăstuică), soţia lui Şalum (= recompensă), fiul lui Ţicva (= speranţă), fiul lui Harsas (= strălucitor).  „Era în tradiţia regilor de a-L consulta pe Dumnezeu prin mijlocirea unui profet. Pe Hulda n-o cunoaştem şi din altă parte; a fost preferată, probabil, pentru că locuia mai aproape, soţul ei având în grijă veşmintele de slujbă ale preoţilor de la templu”[9].

15: Iar ea le-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Spuneţi-i omului care v-a trimis la mine:

16: „Aşa grăieşte Domnul: Iată, Eu voi aduce rele asupra acestui loc şi asupra celor care-l locuiesc, după toate cuvintele Cărţii pe care regele lui Iuda a citit-o;

17: aceasta, pentru că ei M-au părăsit şi au adus jertfe unor dumnezei străini, ca să-Mi stârnească mânia în toate faptele mâinilor lor; aşadar, mânia Mea se va aprinde asupra acestui loc şi nu se va stinge.

18: Iar regelui lui Iuda, care v-a trimis să-L întrebaţi pe Domnul, spuneţi-i acestea: Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Cât despre cuvintele pe care tu le-ai auzit:

            Iar regelui lui Iuda: mesajul de propăşire personală este adresat lui Iosia în calitate de suveran legitim al poporului lui Iahve”[10].

19: De vreme ce inima ta s-a mâhnit, iar tu te-ai smerit în faţa Domnului de îndată ce ai auzit ceea ce Eu am grăit despre locul acesta şi despre cei care-l locuiesc – că vor fi nimiciţi şi blestemaţi -, de vreme ce ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns în faţa Mea, ei bine, şi Eu am auzit, zice Domnul;

20: de aceea, nu va fi aşa: iată, Eu te voi adăuga la părinţii tăi şi te vei aduna în pace la mormântul tău, şi ochii tăi nu vor vedea relele pe care Eu le voi aduce peste locul acesta”.  Şi i-au spus regelui răspunsul.

            În pace: se referă la legătura dintre Iosia şi Dumnezeu, nu la circumstanţele unei morţi paşnice. Iosia moare pe câmpul de luptă (23, 29)”[11].


[1] SEP 2, p. 604

[2] BBVA, p. 442

[3] SEP 2, p. 604

[4] BBVA, p. 442

[5] SEP 2, p. 604

[6] BBVA, p. 442

[7] SEP 2, p. 605

[8] BBVA, p. 443

[9] BBVA, p. 443

[10] SEP 2, p. 605

[11] SEP 2, p. 606

CAP. 21 – Domnia lui Manase, apoi a lui Amon, fiul său.

 

1: Doisprezece ani avea Manase când a început să domnească; el a domnit în Ierusalim vreme de cincizeci şi cinci de ani. Pe mama sa o chema Hefţibah.

            „Manase a devenit, la doisprezece ani, coregentul lui Iezechia, în 696 î. Hr., şi a domnit singur între 686 î. Hr. şi 642 î. Hr. Aşa se explică cei cincizeci şi cinci de ani de domnie, care includ şi perioada exilului său (amintit în II Paralipomene 33, 11-13). Are parte de cea mai întunecată prezentare din partea istoriografului”[1].  Mama lui Manase era Hefţibah (= în ea îşi găseşte plăcerea sufletul meu).

2: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, urmând urâciunile neamurilor pe care Domnul le izgonise din faţa fiilor lui Israel.

            „Deşi a avut domnia cea mai lungă dintre toţi regii lui Iuda, Manase ne-a lăsat imaginea suveranului furibund care nu se mulţumeşte să restaureze, amplificată, idolatria, dar simte, diabolic, şi voluptatea profanării celor sfinte”[2].

3: El a rezidit înălţimile pe care Iezechia, tatăl său, le dărâmase; i-a ridicat lui Baal un altar; a făcut tufişuri, aşa cum făcuse Ahab, regele lui Israel; şi i s-a închinat la toată „oştirea cerului” şi i-a slujit;

            „Politica religioasă a lui Manase viza asimilarea culturală a regatului său cu Asiria, cel mai probabil pentru a avea pace. Aceasta a implicat prigonirea violentă a adepţilor iahvismului: tradiţia iudaică (Talmudul, precum şi apocrifa Urcarea lui Isaia la cer), îi atribuie uciderea lui Isaia prin tăiere cu fierăstrăul. Există şi o tradiţie potrivit căreia, la sfârşitul vieţii, s-ar fi convertit (cf. II Paralipomene 33, 11 sq.) şi ar fi rostit vestita Rugăciune a regelui Manase, text apocrif, preluat şi în liturgi(c)a creştină”[3].

4: a zidit un altar chiar în templul Domnului, despre care Domnul spusese: „În Ierusalim Îmi voi pune numele”,

5: iar în cele două curţi ale templului Domnului a zidit un altar pentru întreaga „oştire a cerului”;

            „E vorba de curtea preoţilor şi curtea mare în care avea acces poporul”[4].

6: şi-a trecut fiii prin foc, a ghicit, a vrăjit, a adus oameni care se îndeletniceau cu chemarea morţilor şi a înmulţit vrăjitoarele, făcând astfel ceea ce e rău în ochii Domnului, ca să-I stârnească mânia;

            Fiii: Textul Masoretic are fiul. ♦ s-a îndeletnicit cu ghicitul şi vrăjitoria (eklidonizeto ke ionizeto). Expresia greacă face referire la tehnicile de divinaţie de tip necromantic şi, respectiv, augural”[5].  Textul se mai referă la necromanţi şi la interpreţii de vise.

7: şi a aşezat idolul tufişului în templul despre care Domnul îi spusese lui David şi lui Solomon, fiul său: „În această casă şi în Ierusalimul pe care Eu l-am ales din toate seminţiile lui Israel, aici Îmi voi pune numele pe veci;

Idolul tufişului este, în SEP 2, un chip al dumbrăvii: „gr. to glipton tu alsus, literal o sculptură a dumbrăvii: era o reprezentare simbolică a Aşerei, zeiţa-mamă canaaneană, probabil sub forma unui stâlp de lemn”[6].

8: şi nu voi mai urni piciorul lui Israel din ţara pe care Eu le-am dat-o părinţilor lor pentru cei ce-Mi vor păzi tot ceea ce Eu am poruncit, adică după legea pe care robul meu Moise le-a poruncit-o”.

9: Dar ei n-au ascultat; ci Manase i-a împins în a face ceea ce e rău în ochii Domnului mai mult decât neamurile pe care Domnul le-a stârpit din faţa fiilor lui Israel.

10: Atunci Domnul a grăit prin robii Săi, profeţii, zicând:

Profeţii: cuvintele citate constituie de fapt o înlănţuire de fragmente (sau aluzii) din Ieremia (19, 3; 21, 7), Isaia (19, 25; 34, 11), Amos (7, 9), Miheia (7, 14), Plângeri (2, 8) etc.”[7]:

11: „De vreme ce Manase, regele lui Iuda, a făcut toate aceste urâciuni mai rău decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, împingându-i şi pe Iudei să păcătuiască prin idolii lor,

Amoreii: „numele acestui neam este folosit generic, pentru a-i indica pe toţi locuitorii Canaanului”[8].

12: De aceea, aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu voi aduce peste Ierusalim şi peste Iuda atâtea rele, încât celui ce va auzi îi vor ţiui amândouă urechile.

            „Ţiuitul urechilor sugerează plastic uimirea în faţa unei acţiuni măreţe şi neaşteptate a lui Dumnezeu”[9].

13: Şi voi întinde peste Ierusalim funia de măsură a Samariei şi firul cu plumb al casei lui Ahab; şi voi şterge Ierusalimul aşa cum se şterge o oală golită, pusă apoi cu gura-n jos.

            „Ierusalimului i se vor aplica unităţile de măsură care-au lucrat asupra Samariei (desfiinţată ca entitate politică) şi asupra lui Ahab (condamnat la nimicire). Funia de măsură şi firul cu plumb alcătuiesc, stilistic, un oximoron: unelte de construcţie, ele pot fi, prin răsturnare, unelte de dărâmare. Cât despre oala ştearsă (imagine unică în Biblie), ea este simbolul-avertisment al nimicirii totale şi metodice; verbul apalifo = a şterge are nuanţa de a curăţa (a înlătura necurăţia), dar şi pe aceea, absolută, de a şterge de pe faţa pământului, aşa cum e folosit în Facerea 6, 7”[10].

14: Şi voi lepăda rămăşiţa moştenirii Mele şi-i voi da în mâinile vrăjmaşilor lor: de jaf şi de pradă le vor fi tuturor vrăjmaşilor lor,

15: fiindcă au făcut ceea ce e rău în ochii Mei şi Mi-au stârnit mânia, chiar din ziua-n care i-am scos pe părinţii lor din Egipt şi până-n ziua de azi”.

16: Mai mult, pe lângă păcatele lui, cu care l-a făcut pe Iuda să păcătuiască făcând ceea ce e rău în ochii Domnului, Manase a vărsat şi mult sânge nevinovat, încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul.

17: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Manase, despre toate faptele lui şi despre păcatul cu care a păcătuit, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

18: Şi a adormit Manase împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat în grădina casei sale, adică în grădina lui Uza, iar în locul lui a devenit rege Amon, fiul său.

„Manase nu a fost înmormântat în necropola regală, ci, probabil din pricina apostaziei sale, într-o grădină. Istoriograful (…) vorbeşte despre grădina unui anumit Uza, în vreme ce Cronistul (II Paralipomene 33, 20) pomeneşte de grădina casei lui, adică a palatului regal”[11].  Oricum, nu ştim cine va fi fost acel Uza (= forţă).

            „Manase,  suveran al Regatului Iudeei (698 – 642 î. Hr.). Coregent în ultimii ani de domnie a tatălui său Iezechia (727 – 698), Manase rămâne vasal fidel Asiriei, aflată acum la zenitul puterii; o inscripţie asiriană îl menţionează printre cei 22 de dinaşti din Siria-Palestina care trimit lemn pentru construcţia palatului lui Aşarhaddon (681 – 669) din Ninive. Trupe iudee participă la campaniile asiriene împotriva Egiptului faraonic. Manase renunţă la reformele religioase ale tatălui său şi introduce rituri asiriene în cadrul cultului lui Iahve. Amon, fiul său (642 – 640) continuă politica lui Manase şi cade victimă a unei conspiraţii a partidei antiasiriene de la curte, care îl aduce la tron pe Iosia (640 – 609)”[12].  Amon (= constructor) îi urmează lui Manase.

19: Amon avea douăzeci şi doi de ani când a început să domnească; el a domnit în Ierusalim vreme de doi ani. Pe mama sa o chema Meşulemet, şi era fiica lui Haruţ din Iotba.

Mama lui Amon a fost Meşulemet (= prietenă), fiica lui Haruţ (= harnic) din Iotba (= graţie) – cetate a cărei posibilă identificare ar fi Iopata, la circa 11 kilometri nord de Seforis.  „Amon, fiul lui Manase, a domnit între 642 şi 640 î. Hr.”[13].

20: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, aşa cum făcuse Manase, tatăl său,

21: mergând pe toate urmele tatălui său, slujind idolilor cărora şi tatăl său le slujise şi cărora li s-a închinat,

22: părăsindu-L pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi, şi neumblând în calea Domnului.

23: Servii lui Amon însă au uneltit împotrivă-i; şi l-au ucis pe rege chiar în casa lui.

24: Dar poporul ţării i-a ucis pe cei ce uneltiseră împotriva regelui Amon; în locul acestuia, poporul ţării l-a pus rege pe Iosia, fiul său.

25: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Amon, despre faptele lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

26: Şi l-au îngropat în mormântul său din grădina lui Uza; iar în locul lui a devenit rege Iosia, fiul său.

            Amon este omis în EA (ca articol distinct; e prezent doar în lista regilor lui Iuda şi în articolul referitor la Manase). Lui Amon îi urmează fiul său, Iosia (= Domnul vindecă).


[1] SEP 2, p. 601

[2] BBVA, p. 441

[3] SEP 2, pp. 601-602

[4] SEP 2, p. 602

[5] SEP 2, p. 602

[6] SEP 2, p. 602

[7] SEP 2, p. 602

[8] SEP 2, p. 603

[9] SEP 2, p. 603

[10] BBVA, p. 442

[11] SEP 2, p. 603

[12] EA, p. 204

[13] SEP 2, p. 603

CAP. 20 – Boala şi vindecarea lui Iezechia. Solia lui Merodac Baladan.

 

1: În vremea aceea, Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte. Iar profetul Isaia, fiul lui Amos, a venit la el şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Pune-ţi casa-n rânduială, că vei muri şi nu vei trăi”.

            „Episodul bolii lui Iezechia se petrece, după toate calculele, în al paisprezecelea an al domniei sale (de vreme ce a domnit cu totul douăzeci şi nouă şi, pe patul de moarte, Dumnezeu i-a mai dat încă cincisprezece ani de trăit, cf. 20, 6). Or, anul al paisprezecelea al domniei lui Iezechia este anul invaziei asiriene (701 î. Hr.), deşi istoriograful plasează întâmplarea după campania lui Senaherib”[1].

2: Iar Iezechia s-a întors cu faţa la perete şi I s-a rugat Domnului, zicând:

3: „Adu-ţi aminte, Doamne, cum am umblat eu în faţa Ta întru adevăr – cu inimă plină – şi cum am făcut eu ceea ce e bun în ochi Tăi!”  Şi a plâns Iezechia cu plângere mare.

            „Plânsul lui Iezechia are trei posibile explicaţii: spaima omului veterotestamentar înaintea morţii, provocată de statutul incert al vieţii de apoi, îngrijorarea legată de năruirea regatului în urma dispariţiei suveranului şi tristeţea iscată de nerespectarea promisiunii pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David privind propăşirea urmaşilor acestuia”[2].

4: Şi-n timp ce Isaia se afla în curtea cea din mijloc, fost-a cuvântul Domnului către el, zicând:

            „Isaia ajunsese abia în curtea din mijloc (ev ti avli ti mesi) a palatului regal. Semn al promptitudinii divine”[3].

5: „Întoarce-te şi spune-i lui Iezechia, cârmuitorul poporului Meu: – Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui David, părintele tău: Rugăciunea ţi-am auzit-o, lacrimile ţi le-am văzut, şi iată că Eu te voi face sănătos: în cea de a treia zi te vei sui în templul Domnului;

6: şi-i voi adăuga duratei tale cincisprezece ani. Şi te voi izbăvi – pe tine şi cetatea aceasta – din mâna regelui Asirienilor; şi voi ocroti cetatea aceasta, de dragul Meu şi de dragul robului Meu David”.

            „Dumnezeu îl însănătoşeşte pe Iezechia în numele legământului cu David”[4].

            „Nu numai noi, oamenii de rând, alergăm la sfinţii monahi când suntem în nevoi, ci chiar împăraţii, la vremuri de grea cumpănă, aleargă la ei cum aleargă săracii la casele bogaţilor în vreme de foamete. (…) Iezechia (…), când era greu bolnav, aproape să moară, şi-şi vedea moartea în faţă, n-a alergat oare la profetul Isaia, pentru că Isaia era mai puternic decât moartea şi dătător de viaţă?”[5]. Desigur, viaţa vine de la Dumnezeu, dar puterea Lui se face lucrătoare mai ales în sfinţii Săi.

7: Atunci Isaia a zis: „Să ia ei o turtă de smochine şi să i-o pună pe rană şi se va însănătoşi”.

„Nu se ştie cu siguranţă de ce boală suferea Iezechia. Tratamentul cu turtă de smochine poate sugera că ar fi fost vorba şi de ciumă bubonică, cunoscute fiind, în Orientul Apropiat, acţiunile terapeutice ale smochinelor în diversele afecţiuni ulceroase. Iosif Flaviu vorbeşte despre ciuma lui Iezechia (Antichităţi iudaice 27)”[6].

            „Precum Iezechia n-a socotit şirul de smochine (pus pe rănile lui) drept cauza principală a însănătoşirii lui şi nici n-a atribuit acestuia vindecarea corpului său, ci, spre preamărirea lui Dumnezeu, a adăugat şi mulţumire pentru crearea smochinilor, la fel şi noi, când primim plăgi de la Dumnezeu, Cel care conduce cu dreptate şi înţelepciune viaţa noastră, Îl rugăm întâi să (ne facă să) cunoaştem cauza pentru care ne loveşte cu încercări, şi apoi să ne scape de suferinţe şi să ne dea răbdare, în aşa fel încât odată cu încercarea (la care suntem supuşi) să ne dea şi puterea ca s-o putem suporta.  Darul vindecării care ni se dă fie prin vin şi untdelemn, ca în cazul celui căzut între tâlhari (Luca 10,34), fie prin smochine, ca în cazul lui Iezechia, îl primim cu recunoştinţă. Şi nu vom face nici o deosebire, fie că purtarea de grijă a lui Dumnezeu se face în mod nevăzut, fie că se face printr-unul din mijloacele materiale, care adesea ne conduc mai eficace la cunoaşterea harului (ce vine) de la Domnul. Dar fiindcă adesea ne îmbolnăvim pentru pedepsirea noastră, suntem condamnaţi să suportăm o vindecare dureroasă şi grea ca parte a pedepsei”[7].

8: Iar Iezechia a zis către Isaia: „Care este semnul că Domnul mă va vindeca şi că în cea de a treia zi mă voi în templul Domnului?”

9: Iar Isaia i-a zis: „Acesta este semnul de la Domnul, că adică Domnul Îşi va ţine cuvântul pe care l-a grăit: umbra va merge cu zece trepte înainte, sau se va întoarce cu zece trepte înapoi!”

10: Şi a zis Iezechia: „Uşor este ca umbra să se întindă cu zece trepte!… Nu, nu aşa!, ci să se întoarcă umbra cu zece trepte înapoi!”

11: Atunci Isaia a strigat către Domnul, iar umbra s-a întors cu zece trepte înapoi pe cadran.

„E vorba de un cadran solar; în mijloc era înfiptă o tijă, a cărei umbră, mişcându-se odată cu soarele, indica ora. După tradiţia talmudică, atunci când regele Ahaz (care fusese un rău cârmuitor) a murit, Dumnezeu a scurtat ziua cu zece trepte (grade, linii). Aşadar, când lui Iezechia i s-a dat înapoi sănătatea, ziua a revenit la durata ei normală”[8].  Treptele (…) constituiau unităţi de măsură a timpului într-un cadran solar despre care nu există alte informaţii. S-a presupus (Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 29) că treptele palatului regal de la Ierusalim ar fi fost astfel dispuse încât să indice ora. De asemenea, inexistenţa unui termen ebraic precis care să denumească întregul mecanism şi vizita oficialilor babilonieni care constată, cu surprindere, minunea (cf. II Paralipomene 32, 31) sugerează provenienţa babiloniană a acestui mijloc de măsurare a timpului”[9].

            Ca şi la I Regi (cap. 1), relatarea de aici e folosită drept argument împotriva ideii că sufletele preexistă trupurilor şi sunt trimise în trup ca pedeapsă pentru păcate săvârşite în lumea spirituală.  „Dacă trupul este dat sufletului omului cu rol de pedeapsă, ce l-a îndemnat pe Iezechia, regele Ierusalimului, ca, deşi înţelept şi bun, să ceară cu lacrimi amare să fie scăpat de moartea trupului şi de chinul ei, şi să se roage să fie cinstit cu un adaos de ani, deşi ar fi trebuit să nu ceară să fie scăpat de moarte, dacă ar fi adevărat ce s-a spus mai sus, ci să socotească o povară împletirea cu trupul şi să mulţumească pentru moarte dacă ar fi adevărat ce spun adversarii? Şi cum i-a făgăduit Dumnezeu un har, spunându-i: Iată, adaug la timpul tău cincisprezece ani? Făgăduinţa ar fi fost un adaos de pedeapsă, nu o binefacere, dacă aceia susţin adevărul. Dar făgăduinţa a fost un dar de sus, şi adaosul, un har. Deci îmbrăcarea cu trup nu e o pedeapsă a sufletelor”[10]. De reţinut că, şi aici, tot rugăciunea, „pe Ezechia, l-a adus din nou la viaţă, de la porţile morţii”[11].

12: În vremea aceea, Merodac Baladan, fiul lui Baladan, regele Babilonului, auzind că Iezechia fusese bolnav, i-a trimis acestuia o scrisoare şi un dar.

Merodac (= curajos; războinic) provine din Marduk, zeul protector al Babilonului; Baladan (= el a dat un fiu); astfel, Merodac Baladan înseamnă Marduk a dat un fiu.  „În afară de faptul că asemenea gesturi făceau parte din eticheta curţilor orientale, solia lui Merodac Baladan (al cărui nume real era Marduk-abal-idinna) avea, după Iosif Flaviu, şi un scop politic: acela al unei alianţe cu Iezechia. Acesta, la rândul său, va dori să arate că, în cazul unei alianţe, el nu e un rege sărac, care să nu-şi poată întreţine armata (v. 13). El însă nu-şi dă seama de unul din adevărurile crude ale istoriei: aliatul de azi poate fi inamicul de mâine”[12].  „Merodac Baladan este cunoscut în inscripţiile cuneiforme ca Marduk-apla-idinna, rege al Babilonului în două rânduri (721-710 î. Hr. şi 703-702 î. Hr.) şi disident faţă de politica expansionistă a Asiriei. Scrisoarea acestuia şi vizita supuşilor lui la curtea lui Iezechia făceau parte din programul de alianţe antiasirian la care, flatat, consimţise şi regele de la Ierusalim. Aceasta este prima menţiune biblică a unui rege babilonian”[13].

            „Cum, deci, nu trebuie să-L venerăm pe Cel pe care-L cunoaştem şi din aceasta şi să nu-L admirăm pentru puterea Lui, a toate cauzatoare şi supranegrăită? (…) În vreme ce în cele de jos o zi din cele succesive aproape se întreieşte, mergând până la aproape douăzeci de ore, pe când de altfel tot acest timp se arată în stări contrare şi întoarce prin astfel de contraste mai presus de fire în cele ale firii de jos. Sau când soarele pe drumul lui scurtează iarăşi mişcarea lui de peste zi, readucând în mod minunat calea lui nouă întreagă la mai puţin de zece ore? E ceea ce i-a uimit pe drept cuvânt şi pe Babilonieni şi i-a supus lui Ezechia fără luptă[14], ca unuia egal cu Dumnezeu şi mai presus de oameni”[15].

13: Iar Iezechia, bucurându-se de venirea solilor, le-a arătat toată casa în care îşi avea mirodeniile şi argintul şi aurul şi aromatele şi uleiul cel scump, şi cămara odoarelor şi tot ce se afla în vistieriile lui; nimic n-a fost în casa lui sau în ceea ce se afla în stăpânirea sa pe care el, Iezechia, să nu-l fi arătat.

14: Iar profetul Isaia a venit la regele Iezechia şi i-a zis: „Ce-au spus oamenii aceştia? şi de unde au venit ei la tine?”  Iar Iezechia a zis: „Au venit la mine dintr-o ţară de departe: tocmai din Babilon”.

15: Atunci el a zis: „Ce-au văzut ei în casa ta?”  Iar acela a zis: „În casa mea au văzut totul; nimic nu este-n casa mea pe care eu să nu li-l fi arătat, chiar şi tot ce e-n vistieriile mele”.

16: Atunci Isaia a zis către Iezechia: „Ascultă cuvântul Domnului:

17: Iată, vin zilele când vor fi duse-n Babilon toate câte se află-n casa ta şi tot ceea ce părinţii tăi au strâns până-n ziua de azi; nu se va pierde cuvântul pe care Domnul l-a grăit.

18: Şi fiii tăi, odraslele tale, ei, cei născuţi din tine, şi ei vor fi luaţi şi vor deveni eunuci în casa regelui Babilonului”.

Fiii înseamnă urmaşii (aşa cum părinţii înseamnă, deseori, strămoşii). Profeţia lui Isaia s-a plinit în vremea lui Nabucodonosor, care a cucerit Ierusalimul, l-a supus pe regele Ioiachim şi l-a deportat pe Iehonia, urmaşul său, împreună cu toată curtea lui, confiscând şi toate averile regale (vezi capitolul 24). Eunucii (în contextul de aici) erau prizonieri castraţi şi puşi să păzească haremul”[16].

            „Ia seama să nu arăţi Chaldeilor comorile casei tale, căci în acest caz te vor lua prizonier pentru Nabucodonosor, împăratul Babilonenilor. Calcă în picioare patimile (…), ca să nu fi călcat în picioare şi să fii chinuit de ele cu putere. Fugi de ele ca un cerb de plase, ca să nu te sfâşie ca pe un miel. Nu te teme de ei, căci nu au putere. Domnul nostru Iisus Hristos i-a slăbit şi i-a făcut fără putere. Dar nu dormi. Căci, deşi sunt pe jumătate morţi, ei nu dorm. Şi nu te lenevi, căci nici ei nu se lenevesc”[17].

19: Iar Iezechia a zis către Isaia: „Bun este cuvântul Domnului, pe care El l-a grăit. Fie pace-n zilele mele!”

            „Iată un răspuns neaşteptat, care însă vrea să arate că regele, deşi avertizat asupra unor dezastre viitoare, nu pune la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. (În Isaia 39, 8: …dar mă rog ca în zilele mele să fie pace şi dreptate)”[18].

20: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Iezechia, despre toată lupta lui şi despre toate pe care el le-a înfăptuit: iazul, şi apeductul, şi cum a adus el apă în cetate, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

            „Confruntat cu invazia asiriană, Iezechia îmbunătăţeşte sistemul de aprovizionare cu apă al cetăţii. Astfel, el a blocat izvoarele din afara cetăţii (II Paralipomene 32, 4) şi a deviat apele Gihonului superior din partea de est-sud-est a Ierusalimului, printr-un tunel, spre partea de vest, unde erau colectate într-un bazin interior, Siloam. Tunelul, săpat în stâncă, avea o înălţime de 2 m şi o lungime de 332 m în linie directă. Săpăturile arheologice l-au scos la iveală în secolul al XIX-lea: în interiorul lui se afla o inscripţie comemorativă. Acest canal înlocuia un altul, mai vechi, în parte neacoperit, pe coasta de est a muntelui Sion”[19].

21: Şi a adormit Iezechia împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David, iar în locul lui a devenit rege Manase, fiul său.

Şi l-au înmormântat în cetatea lui David: nu apare în Textul Masoretic. După II Paralipomene 32, 33, Iezechia a fost pus într-un mormânt deosebit”[20].

            „Iezechia, suveran al Regatului Iudeei (727 – 698 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Ahaz (733 – 727), Iezechia întreprinde măsuri energice vizând întărirea capacităţii de apărare a statului în faţa ameninţării expansiunii asiriene. Armata este reorganizată, cetăţile de la hotare puternic fortificate, administraţia restructurată prin crearea a 4 prefecturi, cultul lui Iahve purificat de elemente străine şi concentrat exclusiv în cadrul Templului din Ierusalim, care urma să devină unicul locaş religios al ţării. Ralierea lui Iezechia la răscoala antiasiriană a Siriei, Feniciei şi Filistei, sprijinită de Egipt, are ca urmare, după înfrângerea aliaţilor, pustiirea Iudeei de către asirianul Senaherib (705 – 681), care cucereşte 46 de cetăţi şi deportează 20 000 de captivi şi începe în 701 asediul Ierusalimului, întrerupt probabil în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă în rândurile armatei. Iezechia îşi păstrează tronul, se recunoaşte vasal Asiriei, dar teritoriul statului suferă grave amputări. La tron îi succede fiul său Manase (698 – 642)”[21]. Despre domnia lui Manase (= Domnul m-a făcut să uit) se vorbeşte în capitolul următor.


[1] SEP 2, p. 599

[2] SEP 2, p. 599

[3] SEP 2, p. 599

[4] SEP 2, p. 600

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Comparaţie între împărat şi monah, 4

[6] SEP 2, p. 600

[7] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 54, 3-4

[8] BBVA, p. 440

[9] SEP 2, p. 600

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,  9

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, I

[12] BBVA, p. 440

[13] SEP 2, p. 600

[14] Impresionaţi, Babilonienii caută alianţa lui Ezechia, însă nu i se supun.

[15] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VII, 3

[16] BBVA, p. 441

[17] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 256

[18] BBVA, p. 441

[19] SEP 2, p. 601

[20] SEP 2, p. 601

[21] EA, p. 174

CAP. 19 – Urmarea istorisirii. Înfrângerea, prin rugăciune, a lui Senaherib.

 

1: Şi a fost că dacă regele Iezechia a auzit acestea, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat în sac şi s-a dus în templul Domnului.

            „Cele trei gesturi ale regelui aveau, în protocolul iudaic, un sens precis: sfâşierea hainelor era semnul ororii la auzirea unei blasfemii, îmbrăcarea în pânză de sac marca zbuciumul unui suflet aflat la mare restrişte şi intrarea în Templu indica evlavia şi smerenia regelui înaintea lui Dumnezeu”[1].

2: Şi i-a trimis pe Eliachim, căpetenia curţii domneşti, pe Şebna grămăticul şi pe bătrânii preoţilor, îmbrăcaţi în sac, la Isaia profetul, fiul lui Amos.

            „Isaia, care-şi începuse mandatul profetic cu patruzeci de ani în urmă, se afla acum, încărcat de faimă, spre sfârşitul vieţii”[2].  Isaia (= Domnul mântuieşte), fiul lui Amos (= puternic; curajos)[3], este autorul cărţii biblice omonime.

3: Aceştia i-au zis: „Aşa grăieşte Iezechia: – Ziua de azi e o zi de necaz, de certare şi de mânie: copiii stau să se nască, dar mama n-are putere.

            Metafora chinurilor naşterii „se referă la imposibilitatea la care ajunsese regatul lui Iuda de a se elibera, fără un miracol”[4].

4: Poate că Domnul, Dumnezeul tău, va auzi cuvintele lui Rabşache, pe care regele Asirienilor, stăpânul său, l-a trimis să-L ocărască pe Dumnezeul-Cel-Viu, şi anume să-L ocărască chiar cu vorbele pe care Domnul, Dumnezeul tău, le-a auzit; aşadar, roagă-te Domnului, Dumnezeului tău, pentru aceştia care au rămas.

„Expresia: Dumnezeul tău nu înseamnă că Isaia ar avea alt Dumnezeu decât regele şi trimişii săi, ci că profetul, prin mandatul său, se află într-o relaţie specială cu Domnul”[5].  Dumnezeul cel Viu: gr. theos zon este expresia care Îl diferenţiază pe Iahve, adevăratul Dumnezeu, de toate zeităţile false invocate de Rabşache”[6].  Cei care au mai rămas: cei ce se mai aflau în Ierusalim după deportarea, în 701, a nu mai puţin de 200.000 de robi”[7].

5: Aşa că servii regelui Iezechia au venit la Isaia.

6: Iar Isaia le-a zis: „Aşa să-i spuneţi domnului vostru: Aşa grăieşte Domnul: Să nu te temi de cuvintele pe care le-ai auzit, cu care M-au ocărât slugile regelui Asirienilor.

7: Iată, Eu voi trimite într-însul un duh şi va auzi o veste şi se va întoarce în ţara sa; şi acolo, în propria lui ţară, îl voi lovi Eu cu sabia”.

            „Cele trei lucruri profeţite de Isaia se vor împlini întocmai în scurtă vreme: vestea (19, 9), retragerea (19, 35-36), moartea de sabie a suveranului asirian (19, 37)”[8].

8: Aşa că Rabşache s-a întors şi l-a găsit pe regele Asiriei războindu-se împotriva Libnei – căci auzise că acesta a plecat din Lachiş

            „Nu este clar dacă, între timp, Senaherib a cucerit cetatea Lachiş. În orice caz, şi-a mutat cartierul general la învecinata Libna”[9].  Libna (= albeaţă): „cetate în Iudeea, aproape de hotarul Filistenilor (alta decât locul de popas al Israeliţilor în pustie, menţionat cu acest nume în Numeri 33, 20-21)”[10].

9: de îndată ce a auzit despre Tirhaca, regele Etiopienilor, spunându-se: „Iată, vine să te izbească”.

            Tirhaca (= înălţat) „a fost identificat cu faraonul Taharca, din dinastia a douăzeci şi cincea. A domnit efectiv între 690 şi 664 î. Hr. La data invaziei lui Senaherib (701 î. Hr.), Taharca va fi fost numai conducătorul forţelor egiptene pe care suveranul asirian le-a înfrânt la Elteche, în Palestina, aşa cum atestă sursele asiriene. S-a înaintat însă şi ipoteza unei a doua invazii a lui Senaherib în Palestina, la începutul domniei lui Taharca (cca 699 î. Hr.), pe care istoriograful (…) o va fi tratat nediferenţiat de prima campanie din 701 î. Hr., dar această ipoteză nu este susţinută de nici o altă sursă”[11].

10: „Aşa îi veţi grăi lui Iezechia, regele lui Iuda: – Să nu te amăgească Dumnezeul tău, în care te încrezi, spunând: Ierusalimul nu va fi dat în mâna regelui Asirienilor!…

11: Oare tu n-ai auzit despre tot ceea ce regii Asirienilor au făcut în toate ţările, cum le-au nimicit? Iar tu crezi c-ai să scapi?

12: Oare dumnezeii neamurilor pe care părinţii mei le-au nimicit fost-au în stare să scape Gozanul şi Haranul şi Reţeful şi pe fiii lui Eden care erau în Telasar?

Gozan (= refugiu), cetate pe râul Habor; Haran (= drum; caravană) – cetate mesopotamiană la circa 386 kilometri nord-est de Ninive; Reţef (= cărbune) – e vorba de cetatea Rasappa, la câţiva kilometri depărtare de Eufrat, pe malul vestic; Eden (= stepă; desfătare) – nu e clar cine sunt fiii lui; Telasar (= colina lui Asur) – cetate pe Eufratul de Sus.

13: Unde e regele Hamatului? unde e regele Arpadului? şi unde-i regele cetăţii Sefarvaim, al Inei şi al Hevei?…”.

Aceste cetăţi au mai fost amintite, la cap. 18.

14: Iar Iezechia a luat scrisoarea din mâna solilor şi a citit-o; şi s-a suit în templul Domnului; şi acolo, înaintea Domnului, a deschis-o

15: şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu, Cel ce şezi pe heruvimi, doar Tu eşti Dumnezeu în toate împărăţiile pământului; Tu eşti Cel ce ai făcut cerul şi pământul.

16: Pleacă-Ţi, Doamne, auzul şi ia aminte; deschide-Ţi, Doamne, ochii şi vezi; şi auzi cuvintele lui Senaherib, pe care le-a trimis ca să-L ocărască pe Dumnezeul-Cel-Viu.

17: Că, într-adevăr, Doamne, regii Asirienilor au pustiit neamurile

18: şi pe dumnezeii lor i-au aruncat în foc; pentru că aceia nu sunt dumnezei, ci lucru de mâini omeneşti, din lemn şi din piatră; şi i-au nimicit.

19: Dar acum, Doamne, Dumnezeul nostru, scapă-ne din mâinile lor, pentru ca fiece împărăţie de pe pământ să aibă cunoştinţă că Tu singur eşti Dumnezeu!”

20: Iar Isaia, fiul lui Amos, a trimis la Iezechia şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Am auzit rugăciunea cu care Mi te-ai rugat asupra lui Senaherib, regele Asirienilor.

            „Profetul Isaia are o revelaţie cu mesaj întreit, semn că rugăciunea lui Ezechia din Templu a fost ascultată: în primul rând, Domnul îl înfruntă pe Senaherib (22-28), apoi îi vorbeşte lui Ezechia şi îi vesteşte cei trei ani de restrişte (29-31) şi, în al treilea rând, anunţă că Ierusalimul va scăpa nevătămat de furia asirienilor (32-34)”[12].

21a: Acesta este cuvântul pe care Domnul l-a grăit despre el:

„Urmează un poem de mare frumuseţe, în care se recunoaşte stilul literar al lui Isaia. Dacă textul din Isaia 37,22-35 prezintă unele (foarte puţine) diferenţe, ele i se datorează, desigur, autorului”[13]:

21b:     Fiica fecioară a Sionului te-a dispreţuit

şi te-a batjocorit

fiica Ierusalimului şi-a râs de tine dând din cap.

            Fecioara, fiica Sionului: expresie simbolică (uneori reluată, în paralelism poetic, prin fiica Ierusalimului), des întâlnită în literatura profetică, desemnând rămăşiţa poporului ales”[14].  Sion (= stâncă) desemnează aici, ca şi în alte locuri biblice, întregul Ierusalim.

22:       Pe Cine-ai ocărât tu şi L-ai întărâtat?

Împotriva Cui ţi-ai înălţat tu glasul

şi ţi-ai ridicat ochii spre înălţimi?:

Împotriva Sfântului lui Israel.

23:       Că prin soli L-ai ocărât pe Domnul,

fiindc-ai zis:

«Cu mulţimea carelor de luptă

m-am ridicat eu pe înălţimea munţilor

şi pe coamele Libanului

şi i-am tăiat vârfurile cedrilor

şi mândreţea chiparoşilor

şi am intrat până-n inima codrului,

a codrului Carmelului

24:       şi m-am răcorit bând ape străine,

şi cu urma piciorului meu am secat toate râurile-ntre maluri”.

25:       N-ai auzit tu oare de aceste lucruri

pe care din vechime le-am făcut?

Din vremuri de demult am rânduit,

dar doar acum Mi-am arătat Eu planul

ca tu să pustieşti

cetăţile-n puternicia lor.

26:       Celor ce locuiau în cetăţi întărite

le-am slăbit mâinile,

iar ei s-au veştejit;

ca iarba uscată pe acoperişuri au devenit,

cum e troscotul s-au făcut.

27:       Dar acum îţi cunosc şederea

şi ieşirea şi intrarea

şi mânia

cu care-mpotriva Mea te-ai mâniat.

            „Planul descris de Domnul, prin Isaia, ca aparţinând lui Senaherib, concordă cu traseul pe care acesta îl va parcurge în campania din 701 î. Hr.”[15].

28:       De vreme ce-mpotriva Mea te-ai mâniat

şi cu trufia Mi-ai atins auzul,

belciugul Meu în nări am să ţi-l pun

şi-n buze îţi voi pune o zăbală

şi te-oi întoarce-n calea

pe care ai venit…

            „Cu toate că Senaherib a fost, fără s-o ştie, instrumentul lui Dumnezeu, trufia lui va fi, la rându-i, pedepsită”[16].

29:       Şi acesta-ţi va fi semnul:

În anu-acesta vei mânca ce-ai strâns;

în anu-al doilea, ce răsare;

în anu-al treilea semănaţi şi seceraţi

şi sădiţi vii şi poama le-o mâncaţi.

            „Semnul restaurării: perioada lipsurilor cumplite va fi urmată de o alta, a belşugului, siguranţei şi mântuirii. (De aici, profetul i se adresează lui Iezechia)”[17].

30:       Vor creşte cei rămaşi în Iuda

şi-şi vor înfige rădăcini în jos

şi roadă vor purta în sus;

31:       că din Ierusalim va ieşi o rămăşiţă

şi din muntele Sion vor fi cei mântuiţi;

râvna Domnului puterilor va face acestea.

            Rămăşiţa lui Israel (idee care-şi va deschide în literatura biblică un drum glorios – până la Pavel) se va alcătui nu numai din Israeliţii supravieţuitori ai deportărilor, ci şi din cei rămaşi în centru, în Ierusalim”[18].

32:       De aceea, aşa grăieşte Domnul

despre regele Asirienilor:

Nu va intra el în cetatea aceasta

şi nici săgeată-n ea va repezi,

nici pavăză-mpotrivă-i va aduce

şi nici cu şanţ o va împresura;

33:  ci pe drumul pe care a venit

pe acela se va întoarce

şi în cetatea aceasta nu va intra,

zice Domnul.

34:       Eu voi ocroti cetatea aceasta

ca să o mântuiesc

de dragul Meu

şi-al robului Meu David”.

            Variantă: Voi umbri această cetate şi o voi izbăvi.  Adumbrire e un cuvânt care arată ajutor ceresc şi ocrotire, ca şi primirea unui dar din cer”[19].

            „De multe ori, când nu găseşti în viaţa asta un drept, Dumnezeu poartă grijă de cei vii pentru virtutea celor morţi şi strigă, zicând: Voi apăra cetatea aceasta pentru Mine şi pentru David, sluga Mea. Deşi aceştia, spune Dumnezeu, nu merită să-i scap şi n-au nici o pricină de mântuire, dar pentru că Mi-i în firea Mea să iubesc pe oameni, pentru că sunt gata spre milă şi să-i scot din necazuri, voi face asta pentru Mine şi pentru sluga Mea, David!  Şi cel care s-a mutat din viaţa aceasta mai înainte cu atâţia ani, acela este pricină de mântuire celor pierduţi din pricina trândăviei lor. Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? Ai văzut cum cinsteşte pe cei ce strălucesc prin fapte de virtute? Ai văzut că-i pune mai presus de toată mulţimea oamenilor şi că-i arată mai vrednici ca toţi?”[20].  „Dumnezeu, când nu află oameni vii ca să aibă îndrăzneală şi să poată scoate din primejdii pe cei ce au greşit, aleargă către cei ce s-au săvârşit, iertând păcatele pentru aceia”[21].  „Ezechia, deşi era un bărbat virtuos şi credincios, totuşi nu a avut destulă îndrăznire, întemeiat pe faptele lui bune, să facă faţă primejdiei de război ce-l ameninţa. Dumnezeu a spus că a scăpat pe Ezechia de această primejdie nu datorită faptelor lui bune, ci virtuţii părintelui său”[22].

35: Şi a fost că-n noaptea aceea a venit îngerul Domnului şi a ucis din tabăra Asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii; când s-au sculat dimineaţa, iată că toate trupurile erau leşuri.

„Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice 10, 1, 5) afirmă că asirienii, în număr de o sută optzeci şi cinci de mii, au fost ucişi de o epidemie de ciumă, în prima noapte a atacului”[23].

            Rugăciunea, „pe cei 185.000 de asirieni, i-a omorât într-o singură noapte cu o sabie nevăzută”[24].   Istoria e folosită şi ca argument împotriva teoriilor ce susţin că ceasurile sunt hotărâtoare pentru oameni: „Când asirienii, împresurând sfânta cetate a Ierusalimului, voiau să o asedieze, conducătorul oastei lor, Rabşache, a încercat mai întâi să încovoaie mintea celor ce luptau în ea prin cuvinte amăgitoare, sau se gândea să facă aceasta prin ameninţări. Dar fericitul Ezechia, care avea atunci cinstea regească, nu se încrede în faptele ostăşeşti, ci aşteaptă de la Dumnezeul tuturor câştigarea victoriei şi cere ajutorul numai de la El, prin rugăciunea cea mai stăruitoare. Şi Dumnezeu Îşi apleacă îndată urechea spre acest drept şi harul urmează rugăciunilor lui. Căci a ieşit îngerul Domnului, după cum s-a scris, şi a ucis din tabăra celor de alt neam o sută optzeci şi cinci de mii. Ce vei spune (…) faţă de acestea? Într-o singură noapte şi în aceeaşi oră şi vreme, asirianul a căzut, nimicit de mâna îngerului, şi s-a izbăvit mulţimea ierusalimitenilor, şi unii au ajuns la sfârşitul lor, iar ceilalţi, la veselie şi bucurie. Unde este puterea orei? Cum s-au împărţit cele două feluri de oameni şi unora li s-a dat să se bucure, iar celorlalţi să moară în chip rău? Căci nu vei îndrăzni să o socoteşti (Ora) de două firi, sau de multe feluri, dacă nu aiurezi cu totul”[25].  Tot de aici, un text care compară puterea sfinţilor îngeri cu aceea, aparentă, a îngerilor căzuţi: „Oricine are putere nu omoară cu nălucirea, nici nu sperie prin zgomote, ci se foloseşte el însuşi de putere precum voieşte. Însă dracii, neputând nimic, joacă ca pe scenă, schimbându-şi chipurile şi speriind copiii, prin nălucirea zgomotelor şi prin înfăţişări prin care se dovedesc mai degrabă vrednici de dispreţuit, ca unii ce sunt neputincioşi. Căci îngerul adevărat, trimis de Domnul împotriva asirienilor, n-a avut nevoie de zgomote, nici de năluciri din afară, nici de lovituri, nici de ciocănituri. Ci s-a folosit liniştit de puterea sa şi a omorât îndată o sută optzeci şi cinci de mii. Iar dracii nu pot nimic, chiar dacă încearcă să înspăimânte prin năluciri”[26].

36: Iar Senaherib, regele Asirienilor, s-a ridicat şi a plecat şi s-a întors şi a locuit în Ninive.

            „Senaherib a locuit la Ninive multă vreme după dezastrul din Palestina, dezastru pe care însă analele asiriene nu îl pomenesc, conform obiceiului cronografiei orientale de a nu înregistra decât victoriile suveranilor”[27].  Ninive (= locuinţă; aşezare) era capitala Imperiului asirian.

37: Şi-n timp ce el se închina în templul lui Nisroc, dumnezeul său, Adramelec şi Şareţer, fiii săi, l-au ucis cu sabia şi au fugit în ţara Araratului; iar în locul lui a domnit Asarhadon, fiul său.

            Septuaginta recensio Luciani are Asrah pentru numele divinităţii în templul căreia a fost ucis Senaherib, ceea ce i-a făcut pe comentatori să-l identifice pe misteriosul Nisroc cu Assur, zeul suprem al regatului asirian. O altă ipoteză îl apropia pe biblicul Nisroc de Nusku, una dintre ipostazele sub care era adorat Marduk (…). ♦ Asasinarea lui Senaherib de către doi dintre fiii săi, Adramelec şi Şareţer (asiro-babilonian sar-usur), ultimul identificabil şi ca guvernator al cetăţii Marqasi, atestă stadiul înaintat al luptei pentru putere care se dădea între fiii suveranului. Nemulţumiţi probabil de desemnarea, în 687 î. Hr., a lui Asarhadon ca moştenitor unic al lui Senaherib, ceilalţi doi fii îşi asasinează tatăl şi se retrag în Armenia, pentru a scăpa de represalii”[28].  Nisroc (= vultur mare) pare o alterare a numelui Marduk. Adramelec (= zeul Adar este rege) şi Şareţer (= Domnul să-l apere pe împărat) îl ucid pe Senaherib şi fug în Ararat (= căruţa celor închinaţi), regiune muntoasă în nordul Asiriei. Tronul revine lui Asarhadon (= Asur a dăruit un frate); acesta fusese fiul favorit al regelui Asiriei, deşi nu era primul său născut, după cum pare a rezulta şi din numele său.

            „Când a izbucnit războiul persan[29] şi Ierusalimul ajunsese în primejdie de a fi nimicit din temelii, când apărătorii oraşului care stăteau pe ziduri tremurau, se temeau şi se clătinau ca la aşteptarea tunetului şi a cutremurului care zguduie totul, împăratul Iezechia a pus înaintea multelor zeci de mii de ostaşi perşi rugăciunile lui Isaia. Şi nu i-a fost înşelată nădejdea. Căci abia a ridicat profetul mâinile spre cer, şi Dumnezeu, prin săgeţi trimise din văzduh, a şi pus capăt războiului persan. Prin acest ajutor dat de sus, Dumnezeu i-a învăţat pe împăraţi să socotească pe slujitorii Săi mântuitori obşteşti ai pământului. Totodată, i-a mai învăţat pe împăraţi să respecte sfaturile drepţilor şi să asculte bunele lor îndemnuri atunci când drepţii îi roagă să facă vreo faptă bună şi iubitoare de Dumnezeu”[30].


[1] SEP 2, p. 596

[2] BBVA, p. 438

[3] În textul ebraic: Amoţ.

[4] SEP 2, p. 596

[5] BBVA, p. 438

[6] SEP 2, p. 596

[7] BBVA, p. 438

[8] SEP 2, p. 596

[9] SEP 2, p. 596

[10] BBVA, p. 438

[11] SEP 2, pp. 596-597

[12] SEP 2, p. 597

[13] BBVA, p. 439

[14] SEP 2, p. 597

[15] SEP 2, p. 597

[16] BBVA, p. 439

[17] BBVA, p. 439

[18] BBVA, p. 439

[19] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, XVI, 2

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLII, 5

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 500

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Către tatăl credincios, 20

[23] SEP 2, p. 598

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, I

[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 1

[26] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXVIII

[27] SEP 2, p. 599

[28] SEP 2, p. 599

[29] În textul de faţă, prin perşi sunt înţeleşi asirienii.

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Comparaţie între împărat şi monah, 4