Arhivă pentru Aprilie, 2011

Comentarii la Cartea Iona – 3

Posted: 29/04/2011 in Iona

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 3 – Iona mustră, mustrarea lui rodeşte, Ninivitenii se pocăiesc.

 

1: Şi s-a făcut a doua oară cuvântul Domnului către Iona, zicând:

2: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea potrivit întâiului cuvânt pe care Eu ţi l-am grăit”.

3: Iar Iona s-a sculat şi s-a dus la Ninive, aşa cum îi spusese Domnul. Ninive Îi era lui Dumnezeu cetate mare, ca la trei zile de mers.

Îi era lui Dumnezeu cetate mare: „E vorba de o cetate foarte decăzută-n moravuri, dar de care Dumnezeu, totuşi, avea grijă”[1]Ca la trei zile de mers: „Trei zile îi trebuiau unui om spre a străbate cetatea, de la un capăt la altul, cu pasul”[2].

4: Şi Iona a prins a intra în cetate preţ de o zi de mers, şi propovăduia, zicând: „Încă trei zile, şi Ninive va fi nimicită!”

Încă trei zile: „Textul Masoretic: Încă patruzeci de zile[3].

5: Iar oamenii din Ninive i-au dat crezare lui Dumnezeu şi au propovăduit post şi s-au îmbrăcat în sac, de la cel mai mare dintre ei pân-la cel mai mic.

Au propovăduit: „= şi-au spus unii altora, s-au îndemnat de la unul la altul”[4]S-au îmbrăcat în sac: „În semn de doliu sau căinţă, penitenţii îşi încingeau coapsele cu o pânză de sac”[5].

Dumnezeu, prin ameninţări, caută îndreptarea noastră: „De ce nu o nimiceşti [cetatea]? Ameninţi că o s-o prăpădeşti, de ce n-o prăpădeşti? Răspunde Dumnezeu: Fiindcă nu vreau s-o prăpădesc, de aceea ameninţ.  – Şi atunci de ce vorbeşti?  – Ca să nu fac ceea ce vorbesc, trimit cuvântul înainte, ca să fie împiedicată fapta [rea]”[6].

6: Iar cuvântul a ajuns până la regele Ninivei; iar el s-a ridicat de pe tronul său şi s-a dezbrăcat de hainele lui şi s-a îmbrăcat în sac şi a şezut pe cenuşă.

7: Şi s-a dat de veste, şi poruncă s-a dat în Ninive din partea regelui şi a dregătorilor săi, zicând: „Nici oamenii, nici dobitoacele, nici boii şi nici oile să nu guste nimic, nici să pască, şi nici apă să bea!”

8: Iar oamenii s-au îmbrăcat în sac, vitele n-au păscut. Şi au strigat cu tot dinadinsul către Dumnezeu; şi s-au întors fiecare din calea lui cea rea şi de la nedreptatea ce se afla în mâinile lor, zicând:

Calea lui cea rea: „În limbajul biblic, cale înseamnă purtare, purtări, comportament”[7].

9: „Cine ştie dacă lui Dumnezeu o să-I pară rău şi Se va îndura şi Se va întoarce de la aprinderea mâniei Sale, şi astfel noi nu vom pieri?”.

10: Iar Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele; şi I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă; şi nu l-a făcut.

„Pocăinţa reală, sinceră, are darul de a-L face pe Dumnezeu să-Şi schimbe sau revoce hotărârile”[8]. Desigur, când afirmăm unele ca acestea, vom ţine cont că Dumnezeu este neschimbat, aici vorbindu-se din punctul de vedere al oamenilor.

Ca şi în alte împrejurări în care cheamă la pocăinţă, Dumnezeu „la fel a grăit către inima Ninivitenilor prin Iona, căci I-a spus: După trei zile voi nimici cetatea. Iar când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu şi-a arătat marea Lui îndelungă răbdare şi a lăsat cetatea, pentru că s-a schimbat spre bine”[9].  „Ninivitenii, când au auzit pe profetul Iona ameninţându-i cu cuvinte tari: Mai sunt patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită (3, 5), nu şi-au pierdut nădejdea. Cu toate că nu mai aveau nici o încredere că vor îndupleca pe Dumnezeu, ba, dimpotrivă, puteau bănui contrariul, întemeiaţi pe prezicerea profetului, deoarece cele spuse nu erau un sfat, ci o adevărată sentinţă. Cu toate că erau într-o situaţie atât de grea, au făcut pocăinţă […]. Dacă nişte păgâni şi nişte oameni neînvăţaţi au putut să înţeleagă ce mare putere are pocăinţa, cu atât mai mult noi trebuie să facem asta, noi, care am învăţat dumnezeieştile dogme, noi, care cunoaştem o mare mulţime de astfel de pilde atât din cuvinte, cât şi din fapte”[10].  „Pocăinţa nu se judecă după mulţimea anilor, ci după râvna sufletului. Ninivitenii n-au avut nevoie de zile multe ca să li se şteargă fapta, a fost de-ajuns vremea scurtă a unei zile ca să-şi spele toată fărădelegea lor”[11].  „Dacă Dumnezeu ar fi dorit moartea păcătosului, ar fi tăcut; dar pentru că vrea să-l miluiască, îl roagă[12]. Pentru că vrea să-l cruţe, îl sfătuieşte. Te înfricoşează spunându-ţi dinainte ce te aşteaptă, ca să te ferească de a da ochii cu primejdia. Dumnezeu, când ameninţă, vrea să mântuiască; când tace, S-a hotărât să pedepsească. Faptele ne învaţă. A ameninţat pe niniviteni, şi i-a cruţat. A tăcut faţă de sodomiţi, şi i-a pedepsit (Facerea 19). Dumnezeu ne pregăteşte cununi! O, dacă nu ne-am aduce noi înşine asupra noastră chinurile! Dumnezeu vrea să fie gol iadul, vrea să închidă temniţa întunericului, vrea să păstreze mânia Lui numai pentru diavol, vrea să stea Judecător nu ca să pedepsească pe unii, ci ca să-i încununeze pe toţi”[13].  „Obişnuim să ne trândăvim când vedem că pedeapsa se tot amână şi zăboveşte; dar când vedem că nenorocirea e aproape de noi, atunci ne smerim şi căutăm să ne schimbăm. Asta s-a întâmplat cu ninivitenii. Când au auzit că încă trei zile şi cetatea Ninivei va fi nimicită (3, 4), nu numai că nu s-au deznădăjduit, ba dimpotrivă s-au deşteptat la auzul acestor cuvinte; s-au depărtat de păcate aşa de mult şi şi-au mărturisit păcatele cu atâta căinţă, că au întins mărturisirea şi la animale; nu că s-au mărturisit animalele – cum ar putea-o face când nu pot vorbi? -, ci pentru ca prin animale să atragă asupra lor mila bunului Dumnezeu. Scriptura ne spune că după ce a fost propovăduit postul, împăratul a poruncit ca să nu se atingă nici de mâncare, nici de apă dobitoacele, boii şi toate necuvântătoarele; toţi oamenii atunci s-au îmbrăcat în sac şi însuşi împăratul, cel ce şedea pe tron, s-a mărturisit cu mare căinţă, cu toate că nu ştiau de au să scape sau nu de pedeapsă”[14].  „Ninivitenii, apoi, folosindu-se de post, au schimbat hotărârea Stăpânului. Au pus la post nu numai pe oameni, ci şi pe animale; şi aşa, despărţindu-se fiecare de obiceiurile lui rele, a aplecat spre milostivire pe Stăpânul tuturor”[15].  „Ninivitenii erau împovăraţi cu mulţime mare de păcate; dar pentru că au arătat adâncă şi mare căinţă, n-au avut nevoie de mai mult de trei zile ca să atragă asupra lor bunătatea lui Dumnezeu şi să facă fără de putere hotărârea pronunţată asupra lor”[16].  „Aşadar, dacă Dumnezeu va vedea că şi noi ne întoarcem spre virtute, depărtându-ne de rău şi grăbindu-ne spre facerea faptelor bune, va primi şi întoarcerea noastră; şi, slobozindu-ne de povara păcatelor, ne va da darurile Lui. Nu dorim noi atât să scăpăm de păcate, nu ne dorim noi atât mântuirea, cât se sileşte şi se grăbeşte Dumnezeu să ne scape de păcate şi să ne mântuiască!”[17].

Regele ninivitenilor, „îmbrăcându-se cel dintâi în haina preaumilă făcută din zdrenţe, nu s-a socotit conducător al celor de sub el, ci s-a făcut de minune acestora, postind, lăcrimând, smerindu-se prin aceea că şi-a pus pământ pe cap şi, arătându-se întru toate om vrednic de milă, pe drept cuvânt a stins acea ameninţare a pierzaniei lor desăvârşite făcută de Dumnezeu; căci a părut potrivit ca Dumnezeu să nu lovească pe nici unul din ceilalţi care arătau acest mod de comportare şi acest chip şi orice om care nu s-a prefăcut în fire de fiară sălbatică”[18].

„Iată postul care veseleşte! Căci el poate birui prin convingere sila. Iona a strigat cu glas mare ca înaintea unui tribunal şi a osândit cetatea Ninive. Ninive a ales postul care ştie scăparea. […] Laudă Celui milostiv Care a făcut ca gura nevăzută [a postului] să se roage pentru cei ce se căiesc!”[19].

„Ninivitenii au îmblânzit pe Dumnezeu prin pocăinţă şi prin jelirea păcatelor pe care le-a strigat lor Iona după ca a ieşit din mare şi din chit. Ninivitenii n-au pus numai pe copii să facă pocăinţă, în timp ce ei îşi petreceau viaţa în desfătări şi ospeţe, ci ei, părinţii, cei care au păcătuit, s-au pus sub jugul postului; ei, părinţii, au suferit pedeapsa şi apoi, ca un adaos, au silit şi pe copii să jelească, pentru ca întristarea să cuprindă toate vârstele; atât cei conştienţi de păcate, cât şi cei care nu-şi dădeau seama de păcate; unii de voie, ceilalţi de nevoie. Şi astfel Dumnezeu văzându-i că s-au smerit şi s-au osândit pe ei înşişi cu o pedeapsă ce a cuprins toate vârstele, a pus capăt suferinţei, a ridicat osânda şi a dăruit bucurie celor ce plânseseră aşa de adânc. Ce pocăinţă potrivită! Ce plânset înţelept şi deplin! Nici vitele nu le-au lăsat în afara pedepsei, ci au găsit mijlocul să le facă şi pe ele să strige de nevoie: au despărţit viţelul de vacă, au izgonit mielul de la ugerul oii, iar pruncul de sân nu mai era în braţele celei ce l-a născut. Cele ce au născut erau închise în locuri deosebite, iar cei născuţi, în alte locuri. Strigăte pline de jale se auzeau şi răsunau şi dintr-o parte şi din alta. Cei de curând născuţi căutau izvoarele laptelui, iar mamele lor, chinuite de dureri fireşti, îşi chemau, cu voci pline de milă, odraslele. Copiii de ţâţă, înfometaţi în acelaşi chip, rămâneau cu gurile deschise şi-şi pierdeau răsuflarea de prea mult plânset, iar maicile erau cu sufletul sfâşiat de durere. Pentru aceasta Scriptura cea de Dumnezeu insuflată a păstrat în scris pocăinţa ninivitenilor, ca să fie de învăţătură întregii lumi. Cel bătrân plângea, îşi trăgea şi-şi smulgea părul alb; cel tânăr şi în floarea vârstei mai tare se văieta; săracul suspina; bogatul, uitându-şi de desfătări, socotea suferinţa drept înfrânare. Împăratul lor şi-a schimbat în înjosire strălucirea şi slava împărătească; şi-a dat jos coroana şi şi-a presărat cenuşă pe cap; şi-a aruncat haina de purpură şi s-a îmbrăcat cu sac; şi-a lăsat tronul cel înalt şi în chip vrednic de plâns se târa pe pământ; a părăsit toată desfătarea împărătească şi a plâns împreună cu poporul; a ajuns ca unul din cei mulţi când a văzut mâniat pe Stăpânul de obşte al tuturora”[20].

Ninivitenii „nu numai că păcătuiseră, ci se lepădaseră de Dumnezeu, arătându-se vrednici de pedeapsa Domnului. Dar au avut îndrăzneală şi au covârşit pedeapsa la Dumnezeu prin pocăinţă şi prin înfrânarea cea plină de întristare: Căci l-au ascultat pe Iona şi au crezut strigării de sus a dumnezeieştii lepădări: încă trei zile şi Ninive se va nimici (3, 4). Deci auzind şi crezând acestea, nu s-au aruncat în groapa rea a deznădejdii şi nici nu şi-au împietrit inimile; ci şi-au spus în sinea lor şi astfel au grăit unii către alţii: cine ştie, poate că dacă ne întoarcem la Domnul, El se va milostivi şi nu ne va pierde, şi s-a întors fiecare din calea fărădelegii şi a nedreptăţilor săvârşite de mâinile lor, şi au hotărât post şi s-au îmbrăcat cu sac de la mic la mare, astfel încât însuşi regele lor s-a culcat, la fel cu ei, în sac şi cenuşă, pocăindu-se, şi nici pruncii nu mai erau alăptaţi, pentru că mamele, pare-se din pricina plânsului puternic, şi bătându-şi pieptul, au uitat de copii, precum a spus psalmistul: căci am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu (Psalmi 101, 5), şi nici turmele nu se mai scoteau la păscut de păstori, fiind ţinute închise în staule şi în stâni ca să le facă să postească. Şi astfel, corul mântuitor al plânsului izbăvitor i-a împăcat cu Dumnezeu, şi au strămutat lepădarea lor de Dumnezeu şi mânia de sus au schimbat-o în dumnezeiască bunăvoire.

Aşadar, după o viaţă petrecută în întregime în păcate, fraţilor, trebuie să ne cuprindă pe toţi întristarea mântuitoare şi viaţa în pocăinţă, iar dacă nu facem aceasta, precum porunceşte Domnul, ninivitenii ne vor judeca la Înviere, fiindcă ei s-au întors la propovăduirea lui Iona, iar noi nu ne pocăim la propovăduirea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acelaşi cu Dumnezeul lui Iona. Or, Iona nu le-a propovăduit pocăinţa, ci […] pedeapsa şi ridicarea vieţii, nimicirea şi moartea şi distrugerea totală; Hristos însă a venit ca să avem viaţă şi, mai mult, să primim dumnezeiasca înfiere şi Împărăţia cea cerească. Dar Iona, propovăduind distrugerea, nu a spus nimic despre pocăinţă, nici despre Împărăţia cerurilor. Iar Hristos, propovăduind pocăinţa, a binevestit şi Împărăţia cerurilor, dar proorocia nimicirii a rămas aceeaşi şi nestrămutată”[21].


[1] BBVA, p. 1171

[2] BBVA, p. 1171

[3] BBVA, p. 1171

[4] BBVA, p. 1171

[5] BBVA, p. 1171

[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, VI, ]

[7] BBVA, p. 1171

[8] BBVA, p. 1172

[9] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 363

[10] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 15

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 6

[12] Uneori; aici, îl ameninţă.

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, Cuvânt la Sfântul Mucenic Vasu, III

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIV, 6

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, 3

[16] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXVII, 6

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIV, 8

[18] Teolipt al Filadelfiei, Discursuri către filadelfieni, III, 6

[19] Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, IV, 10

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VIII, 3

[21] Sf. Grigorie Palama, Omilii, XXIX, 10-11

Comentarii la Cartea Iona – 2

Posted: 26/04/2011 in Iona

Pictură de Monica Vasiloaia

.

CAPITOLUL 2 – În pântecele chitului, Iona se roagă.

 

1: Dumnezeu însă i-a poruncit unui chit mare să-l înghită pe Iona. Şi a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi.

Chit (din grecescul kitos): „orice fel de făptură animală enormă – peşte sau cetaceu – care vieţuieşte în apă; monstru marin. Asocierea chit mare nu e atât pleonasm, cât hiperbolă”[1].  „Cele trei zile şi trei nopţi petrecute de Iona în pântecele chitului vor fi evocate de Iisus ca semn (simbol) al propriei Sale morţi şi învieri (Matei 12, 40)”[2].

„Iona a fost aruncat în pântecele chitului; Iisus de bunăvoie S-a pogorât în chitul cel spiritual al morţii. S-a pogorât de bună voie ca să verse afară pe cei înghiţiţi de moarte”[3].

„Fugarul a fost închis într-o temniţă; o groapă l-a dus şi l-a încuiat în alta: căci Dumnezeu l-a închis şi în mare şi în chit. Harul însă s-a pus chezaş pentru el, a deschis temniţa şi l-a scos pe propovăduitor afară”[4].

„Ca într-o pustie, sau mai degrabă ca în afara lumii, unul care a ajuns la o simţire desăvârşită, cuprins de o frică şi un cutremur negrăite, strigă către Dumnezeu din tot sufletul, ca Iona din chit (Iona 2, 1), ca şi Daniel din groapa leilor (Daniel 6, 18), ca şi cei trei coconi din cuptorul de foc (Daniel 3, 4), ca şi Manase din statuia de aramă. Ascultându-i de îndată suspinele îndurerate şi glasul rugăciunii, Preabunul Stăpân, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi păcătoşii, îl izbăveşte, ca dintr-un chit, din adâncul neştiinţei şi din întunericul prieteniei lumii, ca el să nu se mai întoarcă nici măcar cu gândul spre unele ca acestea; îl izbăveşte ca dintr-o groapă cu lei, din poftele cele rele care răpesc şi mănâncă sufletele oamenilor; ca dintr-un cuptor de foc din prejudecăţile împătimite care îi ţin în puterea lor pe toţi oamenii, care ard şi nimicesc ca focul şi ne târăsc cu sila spre fapte nelalocul lor şi aprind în noi flacăra patimilor, rourându-l în Duhul Sfânt şi făcându-l de nears; şi-l izbăveşte ca dintr-o statuie de aramă din trupul acesta al nostru pământesc, greu şi pătimaş, în care locuind sufletul nostru ţinut fiind şi împovărat de el cu putere, este cu totul nemişcat şi fără râvnă faţă de orice virtute şi lucrare a poruncilor lui Dumnezeu”[5].

2: Iar Iona din pântecele chitului I s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, zicând:

Urmează rugăciunea lui Iona. Aceasta „are unele accente liturgice şi în ea se regăsesc ecouri ale psalmilor davidici”[6]:

3: „În necazul meu

strigat-am către Domnul, Dumnezeul meu,

iar El m-a auzit:

strigarea mea din pântecele iadului,

glasul meu Tu l-ai auzit.

Pântecele iadului: „pântecele chitului este asemănat cu acela al iadului (Şeol): condamnare definitivă”[7].

„Preînchipuirea acestui Mântuitor al nostru a fost profetul Iona, care în pântecele chitului se ruga şi zicea: Strigat-am întru necazul meu şi celelalte, din pântecele iadului. Iona era în chit, dar deşi era în chit spune că este în iad, căci el preînchipuia pe Hristos, Care avea să Se pogoare în iad. Iar mai jos puţin spune în numele lui Hristos, profeţind într-un chip foarte clar: Afundatu-s-a capul meu în crăpăturile munţilor (2, 6)”[8].

De aici, sfat pentru cei ce nu pot duce toate nevoinţele: „Am auzit pe unii fraţi, care sunt neîncetat bolnavi cu trupul şi nu pot să se folosească de post, zicând către mine: Cum putem să ne izbăvim de diavol şi de patimi, fără post? Acestora trebuie să li se spună: Nu numai prin înfrânare de la mâncări, ci şi prin strigarea inimii veţi putea zdrobi şi izgoni gândurile rele şi pe cei ce le strecoară. Strigat-am către Domnul, zice, întru necazul meu şi m-a auzit; şi iarăşi s-a scris: Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi glasul meu. De aceea, până ce va trece fărădelegea, adică turbarea păcatului, striga-voi, zice, către Dumnezeu cel preaînalt (Psalmi 56, 2-3), ca, dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe şi să golească de idoli Atena[9] noastră ocupată de idoli. Dacă, deci, n-ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune şi nădejde când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa nevoinţei. Ci mai degrabă stăruieşte în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare, împreunată cu mulţumire. Deci de vă vor alunga gândurile neputinţei din cetatea postirii, fugiţi în alta, adică în rugăciune şi mulţumire”[10].

4: În adâncul inimii mării m-ai aruncat

şi ape m-au împresurat:

toate talazele şi valurile Tale

peste mine-au trecut.

În adâncul inimii mării m-ai aruncat: „Psalmistul exclamase: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; / Doamne, auzi glasul meu (Psalmi 129, 1). Comentându-l, Fericitul Augustin îl evocă pe profetul Iona, care se afla într-o dublă cufundare: în apa mării şi-n pântecele chitului. În literatura română, Marin Sorescu a construit, pe această temă, piesa de teatru Iona[11].

„Din acest exemplu reiese foarte bine caracterul de preamărire adusă lui Dumnezeu de către cel ce se roagă. Rugăciunea de laudă este cea făcută spre preamărirea lui Dumnezeu, pentru lucruri mai mari, cu o mai mare înălţare sufletească”[12].

5: Şi am zis:

Lepădat am fost de la faţa ochilor Tăi;

voi mai privi eu oare vreodată

la casa Ta cea sfântă?

6: Ape mi s-au revărsat împrejur pân-la suflet,

adâncul genunii m-a împresurat

capul mi s-a afundat în crăpăturile munţilor;

„Imaginea munţilor de pe fundul mării”[13].

„Ce munţi te împresoară, Iona, odată ce eşti în pântecele chitului? – Ştiu, însă, răspunde Iona, că sunt preînchipuirea Celui ce are să fie pus într-un mormânt tăiat în piatră!”[14].

7: în pământ m-am pogorât,

ale cărui gratii sunt veşnice zăvoare;

dar, Doamne, Dumnezeul meu,

scoate-mi tu viaţa din stricăciune!

Se regăsesc aici accente din Psalmul 102, 4.

„Pe când Iona era pe mare spunea: M-am pogorât în pământ, pentru că el preînchipuia pe Hristos, Care S-a pogorât în inima pământului (Matei 12, 40)”[15].

8: Când sufletul mi se sfârşea în mine,

de Domnul mi-am adus aminte;

ajungă-Ţi rugăciunea mea-nainte,

în casa Ta cea sfântă!

9: Cei ce păzesc lucruri deşarte şi mincinoase

s-au lepădat de propria lor milă.

Prin lucruri deşarte şi mincinoase sunt înţeleşi idolii.

            „Pentru că Iona a văzut mai dinainte că Iudeii au să înduplece pe ostaşi să mintă şi că au să spună: Spuneţi că L-au furat (Matei 28, 13), spune: Cei care păzesc cele deşarte şi mincinoase au părăsit mila lor. În adevăr, Domnul a venit să-i miluiască, a fost răstignit, a înviat, dându-Şi scumpul Lui sânge şi pentru Iudei şi pentru păgâni”[16].

10: Dar eu cu glas de laudă şi de mărturisire,

cu acelea Îţi voi jertfi;

câte am făgăduit Îţi voi da,

Ţie, Domnului,

pentru mântuirea mea”.

11: Şi Domnul i-a poruncit chitului, iar acesta l-a lepădat pe Iona pe uscat.

„E posibil ca cel ce a fost înghiţit să poată fi dat afară din nou, ca Iona, dacă îşi vine în fire. Dar şi pe noi toţi, cred, pământul ne ţinea înghiţiţi odinioară în adâncurile iadului: De aceea Domnul nostru a coborât nu numai la pământuri, ci şi până la cele mai de jos ale pământului (cf. Efeseni 4, 9), şi acolo ne-a găsit înghiţiţi şi şezând în umbra morţii (cf. Luca 1, 79). De acolo scoţându-ne, ne pregăteşte nu un loc pe pământ (ca să nu fim înghiţiţi din nou), ci un loc în împărăţia cerurilor”[17].

Asemenea lui Iona sunt eliberaţi de chitul cel spiritual cei veniţi la Botez: „Care e asemănarea între voi şi proorocul pe care l-a scuipat afară chitul? Cel lacom [Satan] v-a scuipat afară fiindcă l-a silit Puterea care a silit şi chitul. Iona s-a făcut o oglindă pentru voi, căci chitul nu l-a mai înghiţit iarăşi; tot aşa nici pe voi să nu vă înghită cel lacom a doua oară! Voi, care aţi scăpat, asemănaţi-vă lui Iona!”[18].


[1] BBVA, pp. 1170-1171

[2] BBVA, p. 1171

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17

[4] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, VIII, 20

[5] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, 4

[6] BBVA, p. 1171

[7] BBVA, p. 1171

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20

[9] Aici e vorba despre neputinţe, dar multe variante au chiar Atena, pe care o putem vedea ca sediu al înţelepciunii, dar şi capitală a idolatriei, cum a fost oarecând în istorie.

[10] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 68

[11] BBVA, p. 1171

[12] Origen, Despre rugăciune, XIV, 4

[13] BBVA, p. 1171

[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20

[15] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 20

[17] Origen, Omilii la Exod, VI, 6

[18] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, III, 19

Comentarii la Cartea Iona – 1

Posted: 23/04/2011 in Iona

Pictură de Monica Vasiloaia

.

Introducere

O scriere aparte între cărţile profetice este Cartea Iona, care nu conţine nici o profeţie propriu-zisă, ci relatează un episod din viaţa profetului Iona.

Cartea poartă acelaşi nume, al personajului principal, în toate versiunile Scripturii: Iona[1] în Biblia Hebraica; Ιωνας (Ionas) în Septuaginta; Iona Propheta în Vulgata.

Autorul, dacă nu e vorba chiar despre Iona, ne este necunoscut. Personajul principal al cărţii, însă, e amintit şi la IV Regi 14, 25, ca profet ce a activat în vremea regelui Ieroboam al II-lea.

Încă din vechime, Cartea Iona a generat dispute, mulţi fiind tentaţi să considere pură ficţiune evenimentele relatate. Dar episodul cel mai greu de crezut, acela cu Iona înghiţit de chit şi eliberat la porunca lui Dumnezeu, e citat ca fapt real şi ca semn tipologic de către Mântuitorul Hristos (Matei 12, 39-42).

În principal, Cartea Iona vorbeşte despre universalitatea mântuirii, dar, în plus, Iona este şi tip al Mântuitorului, prezentat ca atare de Hristos Însuşi.

 

 

 

Comentarii la Cartea Iona

 

CAPITOLUL 1 – Chemarea, neascultarea şi pedepsirea lui Iona.

 

1: Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând:

2: „Scoală-te şi du-te în Ninive, cetatea cea mare, şi propovăduieşte în ea, căci strigarea răutăţii ei s-a urcat pân-la Mine”.

            „Ninive: capitala imperiului asirian, situată pe malul stâng al Tigrului”[2]Strigarea răutăţii ei s-a urcat până la Mine: „O astfel de strigare ajunsese la Dumnezeu şi împotriva celor din Sodoma şi Gomora (Facerea 18, 20-21)”[3].

            Deşi poate apărea straniu la prima vedere, Iona este în multe privinţe un tip al lui Hristos. „Dacă cercetăm acum istorisirea despre Iona, vom găsi că este o foarte mare asemănare. Iisus a fost trimis să predice pocăinţa; şi Iona tot pentru asta a fost trimis”[4].

3: Dar Iona s-a sculat să fugă de dinaintea feţei Domnului, la Tarsis. Şi s-a coborât la Iope şi a aflat o corabie care mergea la Tarsis; şi şi-a plătit preţul călătoriei şi a intrat în ea spre a se duce împreună cu ei la Tarsis, departe de faţa Domnului.

Tarsis: colonie feniciană, port la Marea Mediterană pe ţărmul spaniol. Pentru Evrei, acest nume însemna capătul pământului. Aşadar, Iona voia să fugă cât mai departe cu putinţă”[5]. „Pe malul Mediteranei şi în teritoriul tribului Dan se afla anticul port Joppe sau Jaffa (Iosua 19, 46). Regele Hiram al Feniciei trimitea aici corăbiile sale cu lemn de cedru, practicând comerţul cu evreii (II Corinteni 2, 15). Tot aici s-a îmbarcat şi Iona profetul, spre a fugi de faţa Domnului, cu o corabie ce pleca spre Tars. Cetatea aceasta n-a fost ocupată de vechii evrei, la întoarcerea din robia egipteană. Abia principele Ionatan Macabeul a cucerit-o (I Macabei 10, 75). Mai târziu a ocupat-o Pompei şi a declarat-o cetate liberă”[6].

„Iona a fugit, că nu ştia ce are să se întâmple; Iisus însă a venit de bunăvoie spre a predica pocăinţa mântuirii”[7].

4: Dar Domnul a stârnit un vânt pe mare; şi s-a făcut pe mare o furtună puternică, încât corabia era în primejdie de a se sfărâma.

5: Iar corăbierii s-au înspăimântat şi strigau fiecare spre dumnezeul său; şi mărfurile din corabie le aruncau în mare, ca s-o uşureze. Dar Iona se coborâse în fundul corăbiei şi dormea sforăind.

„Iona dormea în corabie şi sforăia, în timp ce marea era furtunoasă; prin iconomia dumnezeiască marea a fost furtunoasă pe când Iisus dormea, spre a se cunoaşte puterea Celui care dormea (Matei 8, 24-25)”[8].

6: Iar cârmaciul a venit la el şi i-a zis: „De ce sforăi?… Scoală-te şi roagă-L pe Dumnezeul tău, că doar ne-o scăpa Dumnezeu şi nu vom pieri!”

„De vreme ce zeii corăbierilor se dovediseră neputincioşi, mai trebuia făcută o ultimă încercare (mai ales faţă de un om care, spre deosebire de ceilalţi, ce mureau de spaimă, îşi permitea să doarmă fără grijă!)”[9].

„Cuvintele Dumnezeul tău le-a spus cârmaciul corăbiei celui care-L ştia pe Dumnezeu după cunoştinţă; dar cuvintele: ca ne scape pe noi Dumnezeu au arătat simţământul neamurilor care-şi îndreaptă gândul lor către Cel atotputernic, dar nu cred încă în El”[10].

„Cei din corabie i-au spus lui Iona: De ce sforăi? Scoală-te şi roagă pe Dumnezeul tău, ca să ne mântuie Dumnezeu! Aici apostolii spun stăpânului: Doamne, mântuieşte-ne! (Matei 8, 25)”[11].

7: Şi a zis fiecare către vecinul său: „Veniţi, şi haideţi să aruncăm sorţi şi să aflăm din a cui pricină este această nenorocire asupra noastră!”  Şi au aruncat sorţi, iar sorţul a căzut pe Iona.

„Vechii navigatori credeau că, într-o asemenea cumplită împrejurare, cauza trebuie să fie un răufăcător necunoscut care se află printre ei şi care poate fi identificat prin tragere la sorţi (în expresie biblică: prin aruncare de sorţi)”[12].

8: Şi i-au zis: „Spune-ne, din a cui pricină se află această nenorocire asupra noastră? Cu ce te îndeletniceşti? De unde vii şi-ncotro te duci? Din ce ţară eşti, şi din care popor?”.

9: Iar el le-a zis: „Eu sunt un rob al Domnului şi mă închin la Domnul, Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea şi uscatul”.

10: Atunci oamenii s-au înfricoşat cu mare frică şi i-au zis: „De ce-ai făcut tu asta?”; căci ei ştiau că el fugise departe de faţa Domnului, fiindcă el le spusese.

11: Şi i-au zis: „Ce să facem noi cu tine pentru ca marea să ni se aline?”.  Fiindcă marea se înălţa şi ridica valuri mari.

12: Iar Iona le-a zis: „Săltaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, iar marea vi se va alina; fiindcă ştiu că din pricina mea s-a stârnit asupra voastră această mare furtună”.

„Iona le-a spus: Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare şi se va potoli marea! Aici: A certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte mare (Matei 8, 26)”[13].

13: Dar oamenii se sileau să se întoarcă la uscat, însă nu puteau, căci marea se înălţa şi din ce în ce mai cumplit li se ridica deasupra.

„Corăbierii voiau, totuşi, să-l salveze pe Iona, dar marea le sta împotrivă”[14].

14: Atunci au strigat către Domnul şi au zis: „Nicidecum, Doamne: să nu pierim noi din pricina vieţii acestui om, şi sânge drept să nu arunci asupră-ne, fiindcă Tu, Doamne, cum ai vrut ai făcut!”

Sânge drept: sânge nevinovat. Navigatorii par a-şi da seama că situaţia îi depăşeşte, fiind vorba de un plan al lui Dumnezeu”[15].

15: Şi l-au luat pe Iona şi l-au aruncat în mare; iar marea şi-a încetat furia.

Locul de aici, împreună cu alte locuri scripturistice, e adus în amintire, spre întărire, celor cuprinşi de descurajare în nevoinţele lor: „Să ne gândim la toţi sfinţii de la început şi să vedem câte au răbdat. Căci făcând binele şi grăind binele şi stăruind în adevăr, au fost urâţi şi necăjiţi de oameni până la moartea lor, iar ei se rugau pentru duşmanii şi pentru prigonitorii lor, potrivit cuvântului Mântuitorului (Matei 5, 44). Oare ai fost şi tu vândut ca nevinovatul Iosif ? Oare au robit mâinile tale la coşuri (Psalmi 80, 6)? Ai coborât oare de două ori în groapă (Facerea 37, 24; 40, 15)? Sau ai fost asuprit ca Moise din copilărie până la bătrâneţe (Evrei 11, 25)? Ce-ai îndurat, leneşule? Sau ai fost prigonit ca David de către Saul şi de către propriul său fiu, plângând totuşi pentru ei când au murit (II Regi l, 11-27; 18, 33)? Sau ai fost aruncat în mare ca Iona? Uitucule şi iubitule, pentru ce slăbeşte cugetul tău? Nu te teme şi nu tremura ca un lipsit de bărbăţie, ca să nu te lipseşti de făgăduiala lui Dumnezeu. Nu te speria ca un necredincios, ci încurajează gândurile tale puţin credincioase. Iubeşte necazurile în toate, ca să te faci fiu cercat al sfinţilor”[16].

16: Iar oamenii cu mare teamă s-au temut de Domnul şi I-au adus jertfă lui Dumnezeu şi I-au făcut făgăduinţe.


[1] יונה

[2] BBVA, p. 1170

[3] BBVA, p. 1170

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17

[5] BBVA, p. 1170

[6] AB, p. 95

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17

[9] BBVA, p. 1170

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, V, 135, 3

[11] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17

[12] BBVA, p. 1170

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XIV, 17

[14] BBVA, p. 1170

[15] BBVA, p. 1170

[16] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 31