Archive for the ‘Psalmii’ Category

PSALMUL 120 – O cântare a treptelor.

 

            „Unul dintre cei mai cunoscuţi psalmi de încredere totală în ocrotirea lui Dumnezeu”[1].

 

1: Ridicat-am ochii mei la munţi,

de unde-mi va veni mie ajutorul.

„Este specific doar celor desăvârşiţi a spune [acestea]”[2].

2: Ajutorul meu vine de la Domnul,

Cel ce a făcut cerul şi pământul.

„Ioan Gură de Aur interpretează: în exil, evreii nu mai vedeau Templul, dar la cer puteau privi oricând. Tocmai de aceea Dumnezeu i-a dat omului o poziţie verticală, în timp ce toate celelalte animale au o poziţie orizontală: El vrea ca omul să privească spre cer”[3].

3: Nu-ţi va da piciorul spre tremur,

nici va dormita Cel ce te păzeşte.

            „Dacă sufletul se învoieşte cu puterea lui speculativă şi raţională să vegheze, […] atunci el adoarme patimile trupului”[4].

4: Iată, nu va dormita şi nici nu va dormi

Cel care-l păzeşte pe Israel.

5: Domnul te va păzi,

Domnul îţi este acoperământ de-a dreapta ta.

            „Fericitul Augustin: Simbolic, de-a stânga înseamnă bunurile noastre temporare, în timp ce de-a dreapta se referă la bunurile veşnice. De obicei, prin mâna Domnului sau dreapta Domnului se înţelege puterea Domnului, cea care biruie şi mântuieşte. Fiii lui Dumnezeu sunt cei ce stau de-a dreapta Sa. Aşadar, credinţa ta este dreapta ta, adică puterea ce-ţi este dată de a te număra printre fiii lui Dumnezeu”[5].

6: Ziua soarele nu te va arde,

nici luna noaptea.

7: Domnul te va păzi de tot răul,

Domnul îţi va păzi sufletul.

„După Ioan Gură de Aur, Dumnezeu nu numai că ne dă tot ajutorul, dar, cu binefacerile Sale, merge dincolo de ceea ce-I putem cere”[6].

            „Hristos ni S-a făcut ajutor şi acoperământ spre mântuire”[7].

8: Domnul îţi va păzi intrarea şi ieşirea

de acum şi până-n veac.

            „Dacă Domnul va păzi intrarea fricii tale (de El) şi ieşirea iubirii tale, atunci marginea acesteia este cu adevărat fără margini. Înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârşit, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină”[8].  Sau Domnul îţi va păzi intrarea şi ieşirea, „adică a mâncărilor şi a cuvintelor, prin înfrânare. Căci cel ce e cu înfrânare la intrarea şi ieşirea mâncărilor şi a cuvintelor scapă de pofta ochilor şi-şi îmblânzeşte mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci, înainte de toate, de acestea trebuie să aibă grijă şi să se sârguiască în tot chipul nevoitorul. Fiindcă prin ele se împuterniceşte viaţa lucrătoare şi prin ele se întăreşte cea contemplativă”[9].


[1] SEP 4/I, p. 306

[2] Origen, Omilii la Geneză, V, 1

[3] SEP 4/I, p. 306

[4] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, II, 2

[5] BBVA, p. 763

[6] SEP 4/I, p. 306

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[8] Sf. Ioan Scărarul, Scara, P II, 38

[9] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 52

Anunțuri

PSALMUL 119 – O cântare a treptelor.

 

            „Psalmii 119-133 se numesc cântări ale celor cincisprezece trepte suitoare ce înconjurau templul iudaic şi pe care, la slujbă, şedeau preoţii şi leviţii, după ranguri. Ei simbolizează tot atâtea trepte ale urcuşului duhovnicesc”[1].  „Cântările treptelor […] sunt cincisprezece psalmi de pelerinaj pe care îi cântau credincioşii veniţi la sărbători, în timpul urcuşului spre Ierusalim, psalmi puşi în legătură şi cu cele cincisprezece trepte aflate la intrarea în Templu, pe care stăteau preoţii şi leviţii la ceremonii. În acest prim psalm, un evreu pios stabilit în mijlocul unei populaţii ostile strigă încrezător către Domnul”[2].

            „Cuvintele introductive: Indicaţie către dirijorul muzicanţilor: shir hamma’lot[3] ([după melodia] cântarea treptelor sau cântarea înălţimilor). Această indicaţie a fost tradusă în Septuaginta: Ωιδη των αναβαθμων (cântarea treptelor), iar după Septuaginta, în Biblia 1688: cîntarea stepenilor. Indicaţia este reluată în următorii 15 psalmi”[4].

 

1: Către Domnul am strigat în necazul meu

şi El m-a auzit.

„După Eusebiu, această primă treaptă arată că urcuşul se desfăşoară prin mijlocul greutăţilor”[5].

2: Doamne, izbăveşte-mi sufletul de buze nedrepte

şi de limbă vicleană!

„Ioan Gură de Aur explică versetul prin Luca 22, 46 (Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită)”[6].

3: Ce ţi se va da

şi ce ţi se va adăuga prin limba vicleană?:

            „După Ilarie şi Augustin, Domnul întreabă cu duioşie: Ce pot să-ţi dau împotriva limbii viclene?”[7].

4: Săgeţile Celui-Tare,

ascuţite în cărbunii pustiului.

            „După Augustin, săgeţile sunt cuvintele dumnezeieşti care străpung inima şi trezesc iubirea”[8].

5: vai mie, că pribegia mea s-a prelungit,

în sălaşele lui Chedar m-am sălăşluit.

            „Chedar, al doilea fiu al lui Ismael (Facerea 25, 13), strămoşul Chedariţilor, trib arab care locuia în pustiuri. (Unii genealogişti arabi duc ascendenţa profetului Mahomed până la Chedar). Prin urmare, cu ce se va alege omul dacă va avea limbă vicleană?: Cu rănile propriei sale izolări de Dumnezeu şi de oameni”[9].  Sălaşele lui Chedar: „prototip al locurilor nefaste”[10].

6: Mult a pribegit sufletul meu.

            „Până când sufletul trece din putere în putere şi din slavă în slavă, adică înaintează din virtute în virtute mai mare şi urcă din cunoştinţă în cunoştinţă mai înaltă, nu încetează de a fi departe de patria sa”[11].

7: Cu cei ce urăsc pacea eram paşnic;

când le grăiam, fără pricină se războiau cu mine.

Omul înduhovnicit e şi făcător de pace, în pofida provocărilor din lume.  „Pentru Ilarie, omul de pace este prin excelenţă Hristos, care împacă cerul şi pământul prin sângele Crucii Lui (cf. Coloseni 1, 20)”[12].


[1] BBVA, p. 763

[2] SEP 4/I, p. 305

[3] שיר המעלות

[4] PSALM, p. 397

[5] SEP 4/I, p. 305

[6] SEP 4/I, p. 305

[7] SEP 4/I, p. 305

[8] SEP 4/I, p. 305

[9] BBVA, p. 763

[10] PSALM, p. 397

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 177

[12] SEP 4/I, p. 305

PSALMUL 118 – Aliluia.

 

            „Psalm alfabetic în ebraică – 22 de strofe, câte una pentru fiecare literă a alfabetului; fiecare are opt versete, toate începând cu litera respectivă. Adevărată litanie a Legii lui Dumnezeu. De fapt, termenul care se traduce de obicei cu lege, ebr. torah, înseamnă mai degrabă învăţătură de viaţă: Dumnezeu îl învaţă pe om cum să-şi orânduiască viaţa, purtarea, pentru a fi cu adevărat fericit. Psalmistul, inspirat de profeţi şi de Deuteronom, vorbeşte liber cu Dumnezeu, exprimându-şi diferitele stări sufleteşti legate de păzirea poruncilor, îndreptărilor, hotărârilor etc. – se remarcă bogăţia sinonimică în termenii legaţi de Lege – opt la număr. Părinţii subliniază cu toţii că plinătatea Legii este Hristos, singurul care poate spune: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6)”[1].  „Acesta este nu numai cel mai lung, ci şi cel mai bine construit dintre psalmii didactici. Arhitectura sa cuprinde 22 de strofe a câte 8 stihuri; numărul strofelor reprezintă numărul celor 22 de litere ale alfabetului ebraic; primul cuvânt al fiecărei strofe începe cu litera respectivă. Evident, Septuaginta păstrează structura, nu însă şi canonul alfabetic. Tema generală a psalmului este legea dumnezeiască, în sensul ei cel mai larg: totalitatea învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a descoperit şi le-a transmis prin profeţi. De aici, frecvenţa unor cuvinte care gravitează în jurul noţiunii de lege: nelegiuire, fărădelege, mărturie, poruncă, dreptate, îndreptare, făgăduinţă, pricepere, înţelepciune, cuvânt, spusă, judecată, cale…, cuvinte care se repetă şi care uneori acuză redundanţa. Textul însă, ca atare, e o expresie maximă a evlaviei, dar şi a meditaţiei asupra vieţii şi sfârşitului, ceea ce-l făcea pe Pascal să-l aibă la inimă. Psalmul a intrat puternic în cult: face parte din Slujba Înmormântării”[2]

 

1: Fericiţi cei fără prihană în cale,

cei ce umblă în legea Domnului!

2: Fericiţi cei ce caută să-I afle mărturiile;

cu toată inima Îl vor căuta.

            „Mărturiile lui Dumnezeu: cerul, pământul şi toate câte sunt într-însele; cortul mărturiei (Numerii 1, 53), ca expresie a locuirii Domnului printre oameni; toate cuvintele lui Dumnezeu descoperite prin profeţi, precum şi faptele Sale consemnate în Sfintele Scripturi”[3].

3: Fiindcă cei ce lucrează fărădelegea

n-au umblat în căile Sale.

4: Tu eşti Cel ce poruncile Tale le-ai poruncit

pentru ca noi să le păzim foarte.

5: O, de s-ar face căile mele drepte

spre paza dreptăţilor Tale!

6: Atunci de-abia nu mă voi ruşina,

când voi căuta spre toate poruncile Tale.

            „Deci, câţi doresc să se învrednicească de înfiere, să aibă nu numai trupul curat, ci şi sufletul”[4], adică să se îndrepteze căile lor.

7: Ţie mă voi mărturisi, Doamne, întru deschiderea inimii

când voi fi învăţat judecăţile dreptăţii Tale.

„Traducerea întru deschiderea inimii se întemeiază pe substantivul evthiti = direcţie în linie dreaptă, dar şi pe adjectivul/adverbul evthis = fără ocolişuri, franc, deschis. În fapt, aceasta este starea de spirit cu care un creştin trebuie să meargă la Taina Spovedaniei”[5].

8: Îndreptările Tale le voi păzi,

nu mă părăsi în cele din urmă!

            Îndreptările: „Spre deosebire de dikeosis = îndreptăţire, justificare, dikeoma înseamnă îndreptar, călăuză, ghid, criteriu moral. Pluralul acestui substantiv este, în româneşte, îndreptare. Acest plural însă sună identic cu singularul substantivului îndreptare (al cărui plural e îndreptări), care, stricto sensu, îl traduce pe grecescul pedia[6] = educaţie, corecţie, corectare (dar şi pedeapsă). Aşadar, exprimarea adevărată ar fi: Îndreptarele Tale le voi păzi (aici şi în numeroase alte locuri). Numai că pluralul îndreptări (îndreptările) a intrat în limbajul liturgic la o vreme când limba română încă nu-şi diferenţiase asemenea nuanţe. El s-a încetăţenit atât de adânc în rostire şi auz, încât versiunea de faţă preferă să-l păstreze ca atare, până la o nouă vârstă a limbii române. E bine însă să se ştie care este înţelesul său real”[7].

9: Prin ce îşi va îndrepta un tânăr calea sa?:

prin păzirea cuvintelor Tale.

„Ilarie spune că e bine ca omul să ţină Legea din tinereţe, spre a nu ajunge să capete obiceiuri rele. Pentru Origen, tânărul este noul popor chemat de Hristos dintre neamurile păgâne”[8].

10: Eu cu toată inima Te-am căutat,

să nu mă lepezi de la poruncile Tale.

            „Augustin spune că nu e în puterea omului să-şi îndrepte corect paşii – cf. Ieremia 10, 23”[9].

11: Cuvintele Tale mi le-am ascuns în inimă,

ca nu cumva să păcătuiesc faţă de Tine.

            „Căci aşa cum, dacă cineva va pune într-un vas de aramă sămânţa focului, se va face şi el (vasul) părtaş la căldura cea pusă în vas, aşa şi cel care ţine în suflet şi în inimă cuvântul dumnezeiesc şi ceresc, prin dorinţa spre toată virtutea, se va încălzi prin aceasta”[10].

12: Binecuvântat eşti, Doamne,

învaţă-mă îndreptările Tale.

13: Cu buzele mele am vestit

toate judecăţile gurii Tale.

14: În calea mărturiilor Tale m-am desfătat

tot atât de mult cât în toată bogăţia.

15: La poruncile Tale voi gândi

şi căile Tale le voi înţelege;

16: la îndreptările Tale voi cugeta,

cuvintele Tale nu le voi da uitării.

17: Dă-i răsplată robului Tău,

viază-mă şi-Ţi voi păzi cuvintele.

            „Fericitul Augustin: O răsplată poate fi de patru feluri: 1) rău pentru rău (iadul pentru cei păcătoşi); 2) bine pentru bine (împărăţia cerurilor pentru cei drepţi); 3) bine pentru rău (jertfa lui Hristos şi iertarea de pe cruce); 4) rău pentru bine (Iuda şi complicii săi). În rugăciune nu se poate cere decât răsplata pentru modul al treilea, deoarece nici un om nu se poate socoti pe sine atotbun”[11].

18: Ia-mi vălul de pe ochi

şi voi înţelege minunatele lucruri din legea Ta.

„Origen: Profetul ştia că Legea e umbra bunurilor viitoare (cf. II Corinteni 3, 18)”[12].

            „Ochii mei vrea să însemne aici cugetul meu. Dar numai în puterea lui Iisus stă să ridice acest văl de pe ei ca să putem contempla cele spuse în Scriptură şi să prindem apoi înţelesul adevărat al celor exprimate acolo în chip învăluit”[13].  „În timpul fiecărei lecturi […] trebuie să ne rugăm Tatălui Cuvântului să împlinească şi în noi ceea ce s-a scris în Psalmi […]. Căci dacă El nu va deschide ochii noştri, cum vom putea vedea toate aceste mari mistere […]?”[14]. Psalmistul „ştia că un văl al neştiinţei stă pe inima celor care citesc şi nu înţeleg cele scrise sub formă alegorică. Vălul este îndepărtat prin darul lui Dumnezeu, când Acesta ia aminte la omul care face tot ce-i stă în putinţă, exersându-şi simţirile ca să deosebească binele de rău, prin rugăciune neîncetată”[15].  Astfel „strigă către Dumnezeu cel acoperit de ceaţa cugetului pământesc. Căci neştiinţa minţii pământeşti, fiind ca o ceaţă şi un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat şi înnegurat, de nu poate înţelege cele dumnezeieşti şi omeneşti, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeieşti”[16].  „Dumnezeu a dat ca ajutor Legea care reaprinde lumina dumnezeiască în noi şi curăţă solzii de pe ochii inimii noastre, înlăturând întunericul vechii cunoştinţe aşezat peste ei. În acestea e descrisă nemulţumirea şi nesimţirea lumii; e înfăţişată necunoscând pe Creatorul ei şi se arată rodul bun al iluminării ei”[17].  „Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu, şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul”[18].

19: Străin sunt eu pe pământ,

poruncile Tale nu mi le ascunde.

20: Sufletul meu de-a pururi a tânjit

să dorească judecăţile Tale.

            „Origen: În mod normal, omul nu doreşte judecăţile lui Dumnezeu, căci se teme de pedeapsă. O astfel de dorinţă rămâne un ideal care poate forma obiectul rugăciunii”[19].  „După Ambrozie, psalmistul pare a spune că dorul după Dumnezeu nu este în puterea noastră, ci este rodul harului”[20].

21: Tu i-ai certat pe cei mândri;

blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale.

22: Despresoară-mă de ocară şi defăimare,

că mărturiile Tale le-am păzit;

23: fiindcă mai-marii şezut-au şi grăit-au împotrivă-mi,

dar robul Tău cugeta la îndreptările Tale;

24: fiindcă mărturiile Tale sunt cugetarea mea

şi îndreptările Tale sunt sfetnicii mei.

25: Sufletul mi s-a lipit de pământ;

viază-mă, după cuvântul Tău.

            „Sfântul Ilarie: Aici e vorba de sufletul care stă lipit de trupul său şi care, după o grea luptă, se va despărţi prin moarte. De aici, sentimentul omului că e străin pe pământ (v. 19) şi că sufletul, de altă natură decât trupul, trebuie să meargă la Domnul (II Corinteni 5, 8)”[21].

26: Eu mi-am vestit căile, Tu m-ai auzit,

învaţă-mă îndreptările Tale.

            Eu mi-am vestit căile: „Origen şi Ilarie înţeleg: Ţi-am mărturisit păcatele mele”[22].

27: Fă-mă să înţeleg calea îndreptărilor Tale

şi la minunile Tale voi cugeta.

28: Sufletul meu a dormitat de mâhnire,

întăreşte-mă întru cuvintele Tale.

            „Este clar că aceasta se datorează dormitării sufletului şi nesimţirii. Pentru că de sufletul treaz şi stăpân pe sine nu se îndepărtează gândul bun şi grija bineplăcută lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, sufletul observă că nu este lipsit de acestea”[23].  „A spus deci precis că nu trupul, ci sufletul s-a istovit, căci cu adevărat sufletul care a fost rănit de săgeata acestei tulburări [întristării – n. n.], istovindu-se, este îndepărtat de la orice contemplare a virtuţilor şi de la văzul sensurilor spirituale”[24].

29: Calea nedreptăţii îndepărteaz-o de la mine

şi cu legea Ta miluieşte-mă.

30: Eu calea adevărului am ales-o,

judecăţile Tale nu le-am uitat.

Judecăţile dumnezeieşti nu pot fi despărţite de adevăr, ele izvorând de la Adevărul Însuşi şi conducând către El.

31: De mărturiile Tale, Doamne, m-am lipit,

Tu fă-mă să nu-mi fie ruşine.

32: Pe calea poruncilor Tale am alergat

când Tu inima mi-ai lărgit-o.

„După Ilarie, inima se lărgeşte când locuieşte în ea taina Tatălui şi a Fiului, când Duhul Sfânt se desfată în acest locaş ce-L poate adăposti”[25].

            „Căci s-a lărgit mintea noastră spre înţelepciune, fiindcă s-a sălăşluit şi locuieşte prin Duhul, în sufletele tuturor, Emanuil. Iar aşa devin cei ce sunt în Hristos prin credinţă”[26].  „Alergaţi prin pocăinţă pe calea poruncilor, alergaţi, cât timp e vremea luminării Lui, mai înainte ca noaptea morţii să vă cuprindă (Ioan 9, 4) şi să vă trimită în întunericul cel veşnic”[27].

33: Lege pune-mi, Doamne, calea îndreptărilor Tale,

şi ne-ncetat o voi păzi.

34: Dă-mi mie pricepere şi voi căuta să aflu legea Ta

şi cu toată inima mea o voi păzi.

35: Îndrumează-mă pe cărarea poruncilor Tale,

că aceasta-i ceea ce mi-am vrut.

„Cărarea e bătătorită, căci Domnul a umblat cel dintâi pe ea şi noi păşim în urma Lui (Ilarie)”[28].

            „Vino, preaslăvite Cuvinte al lui Dumnezeu, şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. Înlăturând grosimea învelişurilor, arată-ne, Hristoase, frumuseţea înţelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minţii noastre, şi ne călăuzeşte pe calea poruncilor Tale”[29].

36: Pleacă-mi inima spre mărturiile Tale,

iar nu spre lăcomie.

            „Dacă închipuirea inimii omului se pleacă spre rău încă din tinereţea lui (Facerea 8, 21), omul are nevoie de Dumnezeu pentru ca inima lui să se întoarcă spre dreptate, prin luminare de la Duhul Sfânt (Apolinarie de Laodiceea). Pe de altă parte, oprindu-se asupra acestui verset, Pascal (tocmai el, cel pururi însetat de înţelegere!) notează: Nu vă miraţi când vedeţi oameni simpli crezând fără să priceapă; Dumnezeu este Acela care le pleacă inimile spre credinţă”[30].

37: Întoarce-mi ochii, ca să nu văd deşertăciunea;

în calea Ta viază-mă.

            „Căci deşertăciune cu adevărat este atracţia lumii acesteia şi deşartă plăcerea celor vremelnice, de care se înţelege cu uşurinţă că cel ce şi-a ales să păşească cu adevărat drept se cuvine să se despartă şi să se depărteze, ba să ocolească chiar şi numai privirea lor cu plăcere în gânduri”[31].

38: Pune-i robului Tău în faţă cuvântul Tău

întru teama de Tine.

39: Îndepărtează-mi ocara de care m-am temut,

căci bune sunt judecăţile Tale.

40: Iată, am tânjit după poruncile Tale,

viază-mă întru dreptatea Ta.

            „Pentru Origen, întru dreptatea Ta se înţelege în Fiul Tău”[32].

41: Să vină peste mine mila Ta, Doamne,

mântuirea Ta, după cuvântul Tău,

42: şi cuvânt le voi răspunde celor ce mă ocărăsc

că am nădăjduit în cuvintele Tale.

43: Din gura mea să nu iei nicicum cuvântul adevărului,

că în judecăţile Tale am nădăjduit.

            „Origen: Cei ce deja au primit cuvântul adevărului riscă să-l piardă dacă, avându-l şi învăţându-i pe alţii, se arată nevrednici de el”[33].

44: Şi legea ta o voi păzi de-a pururi,

în veac şi în veacul veacului.

45: În largul meu am umblat

căutând să-Ţi aflu poruncile.

            „După interpretarea lui Ilarie, Dumnezeul nemărginit are nevoie de un locaş larg; ori de câte ori scrutăm cuvântul divin, îngustimile duhului nostru se dilată ca să înţelegem, iar bietele noastre simţuri se deschid ca să dorim cele dumnezeieşti”[34].

            „Căci ne lărgim şi noi prin credinţă şi iubire, crescând în Hristos”[35].

46: În faţa regilor am vorbit despre mărturiile Tale

şi nu m-am ruşinat.

47: Şi la poruncile Tale am cugetat,

că le-am iubit foarte.

48: Mâinile mi le-am ridicat spre poruncile Tale pe care le-am iubit

şi spre îndreptările Tale gândul mi l-am aşternut.

„Ridicat-am mâinile mele…: gest de rugăciune. Omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a împlini poruncile. Însă Atanasie şi Ilarie văd în ridicarea mâinilor săvârşirea faptelor bune”[36].

49: Adu-Ţi aminte de cuvântul Tău către robul Tău,

întru care m-ai făcut să nădăjduiesc.

50: Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea,

că rostirea Ta m-a păzit în viaţă.

51: Cei mândri s-au nelegiuit peste măsură,

dar eu de la legea Ta nu m-am abătut.

52: Adusu-mi-am aminte de judecăţile tale cele de demult, Doamne,

şi m-am alinat.

53: Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoşilor

care părăsesc legea Ta.

            „Mâhnirea este după Dumnezeu când cineva s-ar mâhni pentru neglijarea unei porunci a lui Dumnezeu. Iar mâhnirea lumii acesteia este când ceva omenesc şi vrednic lumii ar fi ceea ce ne mâhneşte”[37].  „Plângi pentru păcat! Păcatul este o boală a sufletului. Păcatul este moartea sufletului nemuritor. Păcatul este vrednic de plâns şi de tânguire fără tăcere. Pentru păcat să curgă orice lacrimă, iar suspinul să nu înceteze a ieşi din adâncul inimii”[38].

54: Îndreptările Tale erau cântecele mele

în locu-n care pribegeam.

55: Noaptea mi-am adus aminte de numele Tău, Doamne,

şi legea Ta am păzit-o.

56: Aceasta s-a petrecut cu mine,

că am căutat să aflu îndreptările Tale.

57: Tu eşti partea mea, Doamne,

eu am zis că se cade să-Ţi păzesc legea.

            „Sfântul Ilarie: Puţini sunt oamenii care pot spune că partea (porţia) lor e Dumnezeu. Când Moise a împărţit Ţara Sfântă între triburile lui Israel, leviţii nu şi-au avut parte, din pricină că partea (moştenirea) lor e Însuşi Domnul. În viaţa duhovnicească, Dumnezeu e partea celor ce au renunţat la bucuriile acestei lumi şi-i slujesc numai Domnului”[39].  „Origen interpretează: Cel pentru care Dumnezeu este de ajuns va spune: Partea mea eşti, Doamne”[40].

58: Feţei Tale m-am rugat cu toată inima mea,

miluieşte-mă după cuvântul Tău.

Faţa şi Cuvântul numesc pe Fiul.

59: La căile Tale am cugetat,

picioarele mi le-am întors la mărturiile Tale.

            „Iată deci că piciorul este luat drept simbol al drumului către fiecare dintre fapte şi lucruri. Căci drumul este oarecum pentru noi de două feluri: noi, fie că obişnuim să săvârşim faptele cele bune totdeauna făcând lucruri din cele mai virtuoase şi astfel ne îndreptăm pe drumul cel curat şi pur închizând comori în inima noastră, fie că mergem pe altă cale prin multe alte feluri de fapte”[41].

60: Gata m-am făcut, şi nu m-am tulburat

că trebuie să-Ţi păzesc poruncile.

            „Răul neaşteptat ne tulbură mai tare şi ne loveşte mai puternic. Dar cele aşteptate şi prevăzute slăbesc în mare parte mai înainte frica, şi ea nu mai are atâta putere asupra celor ce le suportă, mintea gândindu-se de mai înainte la ele şi primindu-le mai înainte ca fiind prezente, cu puterea înţelegerii”[42].

61: Funiile păcătoşilor s-au încâlcit împrejuru-mi,

dar eu legea Ta n-am uitat-o.

            „Prin aceasta se arată, aşadar, că cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, rupând toate ale lumii care sunt socotite ca piedici şi biruindu-le şi ridicându-se peste ele, e stăpânit numai cu dragostea dumnezeiască”[43].

62: La miezul nopţii m-am sculat ca să-Ţi aduc laudă

pentru judecăţile dreptăţii Tale.

            „Psalmul 118 (catisma 17) se citeşte zilnic, în mânăstiri, la slujba numită Miezonoptică”[44].

            „Toată viaţa noastră să fie timp de rugăciune. Dar mai ales, fiindcă trebuie să destindem intensitatea psalmodierii şi a îngenuncherilor cu intervale de repaus, să urmăm orele de rugăciuni care au fost rânduite de cei sfinţi”[45].

63: Părtaş le sunt tuturor celor ce se tem de Tine

şi poruncile Tale le păzesc.

„Într-o apoftegmă a Părinţilor din pustiu se întreabă: Cine spune Părtaş sunt eu?  şi se răspunde: Duhul Sfânt (Pimen, 136, apud Mortari, nota ad loc.). În acelaşi sens, Augustin spune că aici vorbeşte Hristos, pentru că El S-a făcut părtaş cu oamenii”[46].

64: De mila Ta, Doamne, este plin pământul,

învaţă-mă îndreptările Tale.

65: Bunătate ai făcut cu robul Tău,

Doamne, după cuvântul Tău.

66: Bunătate şi rânduială şi cunoaştere învaţă-mă,

că în poruncile Tale am crezut.

            „Didim cel Orb: Dumnezeu este şi bun şi aspru (Romani 11, 22); bun cu cei ce rămân tari în credinţă, aspru cu cei ce se îndepărtează de ea. Pentru ca psalmistul să înţeleagă mai bine sensul bunătăţii, el nu are alt dascăl decât pe Dumnezeu; pe Acesta Îl roagă să-l înveţe rânduială (disciplină, control de sine), ca virtute morală, şi cunoaştere, ca virtute intelectuală”[47].

            „Noţiunile acestea sunt aşezate în chip progresiv, pentru a arăta rolul de conducător al desăvârşirii, adică al cunoaşterii”[48].

67: Mai înainte de a fi fost umilit, am păcătuit;

de aceea Ţi-am păzit cuvântul.

            „Înainte de fapte, se mişcă mintea în greşeli, zămislind plăcerea. Dar până ce păcatul e încă numai în pofte, mintea stă la mijloc, privind spre amândouă părţile şi având libertatea de-a se mişca spre ceea ce voieşte. Ea nu a suferit încă moartea, ci a ajuns foarte vecină cu răul, având boala în pântece”[49].   „Înainte de a pătimi deplin păcatul, greşim prin aprobarea gândurilor păcătoase, preţuindu-le, primindu-le şi făcând prin aceasta loc de intrare Satanei”[50].

68: Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta

învaţă-mă îndreptările Tale.

69: Nedreptatea celor mândri s-a înmulţit împotrivă-mi,

dar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale.

„Origen înţelege: cu cât un drept se angajează mai mult de partea lui Dumnezeu, cu atât sporesc împotriva lui nedreptăţile celor trufaşi”[51].

70: Inima lor s-a închegat ca laptele,

dar eu întru legea Ta am cugetat.

„Inima sfinţilor e uşoară, inima celor trufaşi e congestionată (Atanasie)”[52].

71: Bine-mi este mie că m-ai smerit,

ca să pot învăţa îndreptările Tale.

            „Sfântul Ioan Hrisostom: Dacă ne gândim bine, gloria lui David a fost mai mare în primejdii decât în viaţa obişnuită a unui rege. Se cade aşadar să acceptăm cu bucurie lecţiile pe care Dumnezeu ni le dă prin aceea că ne smereşte”[53].  „Origen atrage atenţia că, adeseori, în Scriptură, şi mai ales în psalmi, e numit smerire timpul de încercare şi suferinţă”[54].

            „Iar umilindu-mă am dezlegat lanţul greşelii de mai înainte, prin care Adam şi Eva înnodaseră tot şirul celor următoare. De aceea şi Domnul a venit ca un supus, pentru ca să dezlege laţul nesupunerii şi al înşelăciunii omeneşti. Astfel, după cum prin nesupunere a pătruns păcatul, tot aşa prin supunere păcatul a fost dezlegat”[55].

72: Bună-mi este mie legea gurii Tale,

mai mult decât mii de aur şi argint.

73: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit,

înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale.

            „Pretutindeni foloseşte cuvântul a făcut pentru creaturi, dar nu pentru Fiul”[56].

74: Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor veseli,

că eu în cuvintele Tale am nădăjduit.

75: Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecăţile Tale

şi că întru adevăr m-ai smerit.

76: facă-se dar ca mila Ta să-mi fie mângâiere,

după spusa Ta către robul Tău.

77: Să vină îndurările Tale peste mine şi voi trăi,

că legea Ta e cugetarea mea.

78: Să se ruşineze cei mândri, că-ntru nedreptate m-au nedreptăţit,

eu însă la poruncile Tale voi cugeta.

„Atanasie interpretează: Când îi voi vedea ruşinaţi pe cei trufaşi, nu mă voi semeţi, ci voi lua seama la poruncile Tale”[57].

79: Întoarcă-se la mine cei ce se tem de Tine

şi cei ce cunosc mărturiile Tale.

80: Neprihănită să-mi fie inima întru îndreptările Tale,

ca nu cumva să fiu ruşinat.

            „Prin aceasta cere să se teamă de ruşine şi să se dezbrace, ca de o haină murdară şi de necinste, cei ce s-au îmbrăcat cu ea, din răutate”[58].  „Voia lui Dumnezeu este curăţia desăvârşită de păcat, eliberarea de patimile ce ne necinstesc şi ajungerea la cel mai înalt grad de virtute. Aceasta echivalează cu purificarea şi sfinţirea inimii, care se realizează prin părtăşia cu Duhul cel desăvârşit şi dumnezeiesc”[59].

81: Sufletul mi se topeşte de dorul mântuirii Tale;

în cuvântul Tău am nădăjduit.

            „Mântuirea: gr. σωτήριον. Părinţii îl referă la Mântuitorul”[60].

82: Ochii mi s-au sleit de dorul cuvântului Tău,

zicând: „Când mă vei alina?”

Mă vei alina sau îmi vei da mângâiere [SEP 4]: gr. παρακαλέω, de unde termenul παράκλητος din Noul Testament, mângâietor: „Domnul nostru Iisus Hristos este primul Paraclet care ni-l face binevoitor pe Tatăl, spune Atanasie. El le făgăduieşte apostolilor alt Paraclet, pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 16); acest din urmă sens se va impune în teologie”[61].

83: Că m-am făcut ca un burduf de piele-n brumă,

dar îndreptările Tale nu le-am uitat.

            „Tot mustul poftei trupeşti zvântă-l şi usucă-l cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi cu privegheri de toată noaptea”[62].  Altă traducere: m-am făcut ca un foale în ger. „După ce au distrus carnea poftelor desfrânate în întregime, ei întind învelişul mort al omului de dinafară prin tăria duhului. De aceea a adăugat într-adins în ger, fiindcă n-au fost mulţumiţi nicidecum numai cu omorârea inimii, ci au îngheţat chiar zvâcnirile de dinafară şi îmboldirile firii înseşi, aliindu-şi gerul de dinafară al înfrânării, şi astfel n-au mai avut de înfruntat acum, după cuvântul Apostolului, domnia păcatului, nemaipurtând un trup care să se împotrivească duhului”[63].

84: Câte sunt zilele robului Tău?;

când vei face pentru mine judecată asupra celor ce mă prigonesc?

85: Nelegiuiţii mi-au spus o puzderie de vorbe,

dar ele nu sunt ca legea Ta, Doamne.

86: Toate poruncile Tale sunt adevăr;

pe nedrept m-au prigonit, ajută-mă!

87: Puţin a fost de nu m-au terminat la pământ,

dar eu nu Ţi-am părăsit poruncile.

88: După mila Ta viază-mă

şi voi păzi mărturiile gurii Tale.

89: În veşnicie, Doamne,

Cuvântul Tău rămâne în cer.

            „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac, neschimbându-Se; şi nici nu e primul sau al doilea faţă de altul, ci este Acelaşi pururea. Căci se cuvine ca, Unul fiind Dumnezeu, Unul să fie şi Chipul Lui şi Unul Cuvântul Lui şi Una Înţelepciunea Lui”[64].

90: În neam şi în neam e adevărul Tău;

Tu ai întemeiat pământul, şi el rămâne.

91: Prin rânduiala Ta rămâne ziua,

că toate lucrurile sunt Ţie slujitoare.

            „Deci Fiul nu e închis în măsurile noastre, potrivit robilor, nici nu e sub jug, ci este în firea dumnezeiască şi supremă şi mai presus de cele făcute”[65].  „Toate sunt roabe Lui, afară de unicul Său Fiu şi de unul Duhul Lui cel Sfânt”[66].  „Primul fel de închinare de adorare este acela de rob: lui Dumnezeu I se închină toate zidirile, ca roabe ale Stăpânului. […] Unii se închină de bună voie, alţii fără de voie. Unii, care cunosc pe Dumnezeu, se închină Lui de bunăvoie, precum cei binecredincioşi. Alţii, deşi cunosc pe Dumnezeu, dar nu vor să-L recunoască, se închină Lui fără de voie, ca demonii. Alţii, care nu cunosc pe Cel prin fire Dumnezeu, se închină fără de voie Aceluia pe care nu-L cunosc”[67].

92: dacă legea Ta nu mi-ar fi fost mie cugetare,

atunci aş fi pierit în umilinţa mea.

93: În veac nu voi uita îndreptările Tale,

că într-însele m-ai viat, Doamne.

94: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă,

că îndreptările Tale le-am căutat.

95: Păcătoşii m-au aşteptat să mă dea pierzării,

dar eu am înţeles mărturiile Tale.

96: Oricărei desăvârşiri eu i-am văzut hotarul,

porunca Ta hotărnicie n-are.

            „Literal: Porunca Ta e un spaţiu nemăsurat de larg. Sfântul Ioan Scărarul tâlcuieşte: Virtutea are marginea nemărginită. Dacă (în urcuşul duhovnicesc) unii lucrători buni înaintează de la puterea făptuirii la puterea vederii, adică la contemplaţie, şi dacă iubirea nu ajunge niciodată la sfârşit, atunci marginea ei, a iubirii, este cu adevărat nemărginită. Înaintând în ea, niciodată nu ajungem la un sfârşit, nici în veacul de acum, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină”[68].  Pentru o mai mare claritate, reluăm începutul acestui citat, cu partea care a lipsit mai sus:  „Unele dintre cele ce se petrec au prin rânduială un început şi un sfârşit, de la Făcătorul. Dar virtutea are marginea nemărginită”[69].  Cuvântul „cred că arată în chip întunecos şi ascuns că învăţătura legii pare foarte îngustă, din pricina neclarităţii literei, dar cu înaintarea timpului în lărgime va avea ca sfârşit taina lui Hristos, adică ziua a opta, sau învierea ce s-a săvârşit în ziua a opta. Căci sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos. Vezi că voinţa de a rămânea după venirea credinţei alipit de Iudei, care n-au  crezut şi grăiesc încă cele ale legii, face pe cineva strâmtorat”[70].

97: O, legea Ta cât am iubit-o, Doamne!;

ea e gândul meu de-a lungu-ntregii zile.

            „El numeşte ziuă tot răstimpul vieţii de aici a fiecăruia”[71].

98: Tu pe deasupra duşmanilor mei m-ai înţelepţit cu poruncile Tale,

că ele ale mele sunt în veac.

99: Pe deasupra tuturor dascălilor mei am câştigat pricepere,

că mărturiile Tale sunt cugetarea mea.

100: Pe deasupra bătrânilor mei am dobândit pricepere,

că poruncile Tale le-am căutat.

101: Din toată calea cea rea mi-am oprit picioarele,

ca să pot eu păzi cuvintele Tale.

102: De la judecăţile Tale nu m-am abătut,

că Tu mi-ai pus o lege.

103: Cât sunt de dulci cuvintele Tale în cerul gurii mele!,

mai dulci sunt decât mierea-n gura mea.

            „Cuvântul adevărului este simplu şi îşi are locul cel mai bun în inimile simple şi este cu mult mai dulce ca mierea ostenelii albinelor”[72].

104: Din poruncile Tale mi-am dobândit pricepere,

de aceea urât-am toată calea nedreptăţii.

105: Făclie picioarelor mele este legea Ta,

şi lumină cărărilor mele.

„Ieronim: În noaptea acestei lumi să strălucească în noi lumina Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 5: [Cuvântul] era Lumina cea adevărată…”[73].

            „Făclie a numit legea scrisă, pentru faptul că aceasta, prin combinaţiile meşteşugite ale diferitelor simboale, ghicituri şi tipuri materiale, răspândeşte, înaintea celor ce-şi lărgesc prin fapte paşii sufletului împotriva puterilor vrăjmaşe, lumina care arde răutatea patimilor. Iar lumină a numit legea duhovnicească a harului, pentru faptul că arată simplu, fără simboale sensibile, cărările veşnice, pe care mintea contemplativă, urmându-şi drumul, e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelăsându-şi determinată şi limitată mişcarea cugetării de niciunul dintre lucrurile create. Căci lumina legii harului e neînserată, neavând niciun fel de cunoştinţă care să-i definească razele atotstrălucitoare. Picioare (a numit) drumul întregii vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, sau mişcările gândurilor bune din suflet, călăuzite ca de o făclie de lumina din legea scrisă. Iar cărări, chipurile virtuţilor conforme cu legea naturală şi raţiunile cunoştinţei din legea duhovnicească, pe care le dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul şi care readuc firea la ea însăşi şi la cauza ei, prin virtute şi cunoştinţă”[74].  „Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă izbăveşte de întunericul neştiinţei şi al răutăţii. De aceea a şi fost numit de Scriptură făclie. Pentru că împrăştiind, asemenea unei făclii, negura neştiinţei şi întunericul răutăţii, S-a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, pe urmele Lui, ca pe-o cale a dreptăţii”[75].

106: Juratu-m-am şi am hotărât

să păzesc judecăţile dreptăţii Tale.

107: Umilit am fost peste măsură;

viază-mă, Doamne, după cuvântul Tău.

108: Prinoasele de bunăvoie ale gurii mele binevoieşte-le, Doamne,

şi învaţă-mă judecăţile Tale.

109: Sufletul meu e de-a pururi în mâinile Tale

şi legea Ta n-am uitat-o.

            În mâinile lui Dumnezeu sufletul pururi „va fi, dacă nu este în trup, ci în duh; va fi, dacă nu se mişcă în cele pământeşti. Când se întoarce către cele trupeşti, atunci îl pândesc momelile trupului, atunci este stăpânit de patimi, atunci este ros de îngâmfare, atunci este copleşit de durere”[76].

110: Păcătoşii mi-au întins o cursă,

dar eu de poruncile Tale nu m-am rătăcit.

            Împlinirea poruncilor se face păstrătoare a harului dumnezeiesc.

111: Mărturiile Tale le-am moştenit pe veci,

că ele sunt bucuria inimii mele.

112: Inima mi-am plecat-o spre săvârşirea îndreptărilor Tale,

pentru ca-n veci să-mi fie răsplătire.

113: Pe călcătorii de lege i-am urât,

dar legea Ta am iubit-o.

114: Ajutorul meu şi ocrotitorul meu Tu eşti,

în cuvântul Tău am nădăjduit.

115: Îndepărtaţi-vă de mine, voi, făcătorii de rele,

şi eu voi cerceta poruncile Dumnezeului meu.

116: Ocroteşte-mă, după cuvântul Tău, şi viază-mă,

şi de la aşteptarea mea să nu mă-ndepărtezi în ruşine.

117: Ajută-mă şi mă voi mântui

şi pururi voi cugeta la îndreptările Tale.

118: De nimic i-ai făcut pe toţi cei ce se îndepărtează de la îndreptările Tale,

pentru că nedrept este gândul lor lăuntric.

119: Călcători de lege i-am socotit pe toţi păcătoşii pământului;

de aceea eu pururea am iubit mărturiile Tale.

            „Într-adevăr, după cum cel ce tăgăduieşte pe Hristos în prigoane este un fugar de la numele cel preacinstit al Domnului, tot astfel este numit, de către profet, călcător de lege şi cel ce tăgăduieşte adevărul, dreptatea, sfinţenia, nestricăciunea sau altceva dintre cele ce se înţeleg prin virtute, sau care aruncă acestea de la sine în timpul când este stăpânit de patimi, deoarece tăgăduieşte cu fiecare dintre faptele sale cele rele pe Cel ce uneşte întru sine toate virtuţile şi pe Cel al cărui nume îl poartă şi el”[77].

120: Ţintuieşte-mi trupul cu frica de Tine,

că de judecăţile Tale m-am temut.

„Atanasie, Ilarie, Augustin pun în legătură versetul cu Galateni 2, 19 (Cu Hristos împreună sunt răstignit)”[78].

            „Frica, când se iveşte în simţirea sufletului, obişnuieşte să topească şi să mănânce întinăciunea”[79].  „Deci şi noi trebuie să străbatem această viaţă sub acea înfăţişare şi acel chip cu care S-a spânzurat (Hristos) pe lemn pentru noi, ca, străpungând, după cuvântul lui David, trupurile noastre cu frica de Dumnezeu, să avem ţintuite toate vrerile şi dorinţele noastre, care să nu slujească poftei noastre, ci mortificării ei”[80].  „Se cuvine, deci, să pironim pe cruce mădularele păcatului”[81].

121: Făcut-am judecată şi dreptate;

nu mă da pe mâna celor ce mă nedreptăţesc.

122: Primeşte-l pe robul Tău întru bunătate;

cei mândri să nu mă năpăstuiască.

123: Ochii mi s-au sleit de dorul mântuirii Tale

şi de dorul cuvântului dreptăţii Tale.

            „Fără-ncetare aşteaptă psalmistul mântuirea care vine de la Dumnezeu, întemeindu-se pe împlinirea unei făgăduinţe. Expresia mi s-au sleit e folosită pentru a arăta intensitatea sentimentului (Teodoret de Cir)”[82].

124: Fă cu robul Tău după mila Ta

şi învaţă-mă îndreptările Tale.

125: Robul Tău sunt eu; dă-mi pricepere

şi voi cunoaşte mărturiile Tale.

126: Vremea este a lucra pentru Domnul,

că ei au risipit legea Ta.

127: De aceea Ţi-am iubit poruncile

mai mult decât aurul şi topazul,

128: De aceea m-am îndreptat spre toate poruncile Tale

şi toată calea cea strâmbă am urât-o.

            „Tot omul, care s-a botezat în numele Treimii dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă, ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea numai una dintre ele, despărţită de celelalte”[83].  „Să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră […] şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşatei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecelui, postul; împotriva iubirii de plăcere, înfrânarea, împotriva băuturii multe, băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu, unită cu privegherea şi setea. Căci dacă vom face astfel cu fiecare patimă care ne războieşte – ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici”[84].  „Căci Hristos cere […] îndreptarea sufletului. Pentru aceasta a rânduit celor de sub lege poruncile”[85].

129: Minunate sunt mărturiile Tale,

de aceea sufletul meu le-a cercetat.

            „În ordinea normală, cercetarea e urmată de descoperire, iar aceasta provoacă admiraţia. Aici lucrurile se petrec invers: Psalmistul are mai întâi revelaţia creaţiei (mărturiilor) lui Dumnezeu, aceasta îl umple de uimire, iar uimirea, la rândul ei, îl determină să cerceteze în amănunt ceea ce descoperise global. În fapt, acesta este procesul cunoaşterii prin revelaţie. E un text care anulează aberaţia: crede şi nu cerceta”[86].

130: Dezvăluirea cuvintelor Tale va face lumină

şi pricepere le va da pruncilor.

            Dezvăluirea: „delosis (folosire unică în Cartea Psalmilor): acţiunea de a arăta, de a descoperi, de a face să se înţeleagă, de a interpreta, de a semnifica. Sensul versetului se leagă de cel precedent: lumina globală a revelaţiei (dezvăluirii) duce la studiul şi priceperea amănuntelor”[87].  „Cel care a venit să ducă la plinire Legea şi Profeţii a făcut inteligibile toate spusele lor (Didim din Alexandria)”[88].

131: Eu gura mi-am deschis-o şi duh am tras într-însa,

că după poruncile Tale am tânjit.

            „Părinţii (Origen, Ilarie, Augustin) referă suflarea [duhul – la Anania] (gr. πνευμα) la Duhul Sfânt”[89].

132: Caută spre mine şi mă miluieşte

după judecata celor ce iubesc numele Tău.

            „Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arată făcând-o şi fericitul David, când se roagă lui Dumnezeu zicând: Priveşte la smerenia mea şi la osteneala mea şi iartă toate păcatele mele”[90].

133: Paşii mei îndreaptă-i după cuvântul Tău

şi nici o fărădelege să nu mă stăpânească.

134: Izbăveşte-mă de năpasta oamenilor

şi voi păzi poruncile Tale.

135: Faţa Ta arat-o peste robul Tău

şi învaţă-mă poruncile Tale.

136: Din ochii mei curs-au izvoare de apă,

fiindcă eu legea Ta n-am păzit-o.

137: Drept eşti, Doamne,

şi drepte sunt judecăţile Tale.

            „Într-adevăr, Dumnezeu este drept şi drepte sunt judecăţile Sale. El va judeca pe fiecare în raport cu bunurile pe care El le-a pus, în mod diferit, în natura umană, fie că sunt bunuri trupeşti sau spirituale, fie că ele constau din cunoaşterea precedentă sau discernământ. Când va judeca pe fiecare va cere roadele virtuţii şi va răsplăti faptele fiecăruia după dreptate”[91].

138: Mărturiile tale le-ai poruncit cu-ntreaga dreptate

şi cu-ntreg adevărul.

139: Râvna pentru Tine m-a mistuit,

că vrăjmaşii mei au uitat de cuvintele Tale.

140: Lămurită-n foc este spusa Ta foarte,

şi robul Tău a iubit-o.

            „Eusebiu de Cezareea: Textul poate fi raportat la focul pe care Hristos l-a adus pe pământ (Luca 12, 49), menit să ardă şi să mistuie toate impurităţile noastre carnale, pentru ca sufletul să rămână curat ca aurul lămurit în foc. Didim cel Orb: Aici poate fi vorba şi de cuvintele Domnului…, curate ca argintul lămurit în foc (Psalmi 11, 6), acel foc al spuselor lui Iisus care-i aprindea pe ucenicii Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus şi care i-a făcut să spună după aceea: Oare nu ardea-ntru noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi-n timp ce ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 32)”[92].  Lămurită-n foc e spusa Ta, „căci toate cuvintele despre dumnezeirea lui (Hristos) sunt fierbinţi şi n-au nimic apos şi răcit”[93].

141: Tânăr sunt eu şi socotit de nimic,

dar îndreptările Tale nu le-am uitat.

142: Dreptatea Ta este dreptate în veac

şi adevăr e legea Ta.

143: Necazuri şi nevoi au dat peste mine;

poruncile Tale sunt cugetarea mea.

144: Drepte sunt în veci mărturiile Tale;

dă-mi Tu pricepere, şi eu voi fi viu.

145: Strigat-am din toată inima mea: „Auzi-mă, Doamne!;

îndreptările Tale voi căuta să le aflu”.

146: Strigat-am către Tine: „Mântuieşte-mă

şi voi păzi mărturiile Tale!”

147: În puterea nopţii m-am sculat şi am strigat,

în cuvintele Tale am nădăjduit.

            În puterea nopţii traduce pe „aoria = timp nepotrivit, neobişnuit, contrar obiceiului sau regulei. Aşadar, timp de rugăciune în afara tipicului şi în plus faţă de acesta; meditaţie în afara orelor obişnuite. Râvna care sparge rutina”[94].

148: Ochii mi s-au trezit înaintea zorilor

ca să cuget la cuvintele Tale.

            „Trebuie să ne sculăm pentru rugăciune înainte de a se lumina de ziuă, ca să nu ne prindă ziua în somn şi în pat”[95].

149: Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta;

după judecata Ta viază-mă.

150: Cei ce întru fărădelege mă prigonesc s-au apropiat,

dar de legea Ta s-au îndepărtat.

151: Aproape eşti Tu, Doamne,

şi toate poruncile Tale sunt adevăr.

            „Iată, Dumnezeu ne este aproape; dar dacă noi nu facem o mişcare să ne apropiem şi noi de El, nu ne putem bucura de vecinătatea Sa. Cei ce se apropie de Dumnezeu sunt legaţi de El pe potriva dorinţei şi desăvârşirii lor (Tâlcuire atribuită lui Origen)”[96].

152: Dintru-nceput am cunoscut din mărturiile Tale

că pentru veci le-ai întemeiat.

153: Vezi-mi smerenia şi scapă-mă,

că legea Ta n-am uitat-o.

154: Judecă-mi pricina şi mă izbăveşte;

de dragul cuvântului Tău viază-mă.

155: Departe de păcătoşi e mântuirea,

că ei nu Ţi-au căutat îndreptările.

156: multe sunt îndurările Tale, Doamne;

după judecata Ta viază-mă.

157: Mulţi sunt cei ce mă prigonesc şi mă necăjesc,

dar eu de la mărturiile Tale nu m-am abătut.

158: Mă mistuiam văzându-i pe cei nepricepuţi,

fiindcă spusele Tale nu le-au păzit.

159: Iată, vezi că Ţi-am iubit poruncile;

Doamne, întru mila Ta viază-mă.

160: Adevăr este începutul cuvintelor Tale

şi toate judecăţile dreptăţii Tale vor dăinui în veci.

161: Fără pricină m-au prigonit puternicii zilei

şi din pricina cuvintelor Tale inima mi s-a înfricoşat.

„Ilarie, Ieronim şi Augustin văd aici o prevestire a prigoanelor pentru credinţă, trimiţând la Matei 10, 17 sq.”[97].

162: Bucura-mă-voi întru spusele Tale

ca unul ce-a dat peste pradă multă.

163: Urât-am nedreptatea şi am dispreţuit-o,

dar legea Ta am iubit-o.

164: De şapte ori pe zi Te-am lăudat

pentru judecăţile dreptăţii Tale.

            „Pe temeiul acestui stih a fost rânduit ciclul liturgic al Celor Şapte Laude, adică toate slujbele bisericeşti din durata a 24 de ore”[98].  Numărul 7, cum s-a mai spus, simbolizează desăvârşirea, perfecţiunea, plinătatea, dar şi timpul, care trebuie umplut cu Dumnezeu.

            „Toată viaţa noastră să fie un timp de rugăciune. Dar mai ales, fiindcă trebuie să destindem intensitatea psalmodierii şi a îngenuncherilor cu intervale de repaus, să urmăm orele de rugăciuni care au fost rânduite de cei sfinţi”[99].

165: Pace multă au cei ce iubesc legea Ta

şi cărora nu le e piatră de poticnire.

            „Cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu nu se face piatră de poticneală oamenilor, pentru că nu este sminteală nici în el”[100].  „Cei ce iubesc legea lui Dumnezeu se bucură de multă pace şi nu este sminteală în ei. Fiindcă nu toate câte plac oamenilor plac şi lui Dumnezeu, ci câte par că nu sunt bune sunt foarte bune prin fire, celui ce cunoaşte raţiunile lucrurilor li ale celor ce se petrec în făpturi”[101].  „Prin aceasta face cunoscut tuturor şi vesteşte celor ce doresc mântuirea ca să urmărească, de e cu putinţă, neîncetat şi cu bucurie bunul păcii cu ei înşişi şi cu toţi, alipindu-se cu o iubire prea dumnezeiască şi culminantă de cel mai înalt bine dorit, înlăturând toată sminteala de toate, prin armonia binecredincioasă şi supremă a unora cu alţii”[102]

166: Mântuirea Ta am aşteptat-o, Doamne,

şi poruncile Tale le-am iubit.

167: Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale

şi le-a iubit foarte.

            „Nu ne vom teme, fireşte, de loviturile care ne vin din afară şi nici o sminteală nu ne va mai fi pricinuită din exterior, cât timp rădăcinile acestora nu se mai află înfipte şi adăpostite chiar înăuntrul nostru”[103].

168: Păzit-am poruncile şi mărturiile Tale,

că toate căile mele înaintea Ta sunt, Doamne.

169: Apropie-se rugăciunea mea înaintea Ta, Doamne,

după spusa Ta dă-mi mie pricepere.

            „Fericitul Augustin: Ştiind cine este cel ce se roagă (adică David), în această rugăciune ne putem recunoaşte şi pe noi înşine, dacă ne străduim s-o facem împreună cu el. Expresia după spusa Ta înseamnă  după făgăduinţa Ta, ceea ce ne trimite la textul din Psalmi 31, 8: Eu te voi înălţa şi eu te voi cârmui”[104].

170: Să intre cererea mea în faţa Ta;

după spusa Ta izbăveşte-mă.

171: Buzele mele să reverse laudă

când Tu mă vei învăţa îndreptările Tale.

172: Rosti-va limba mea spusele tale,

fiindcă toate poruncile Tale sunt drepte.

Versetele 169-172: „Augustin vede aici chipul Rugătorului desăvârşit, Hristos”[105].

173: Fie-mi spre mântuire mâna Ta,

că eu poruncile Tale le-am ales.

174: Tânjit-am după mântuirea Ta, Doamne,

şi legea Ta îmi este cugetare.

175: Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda

şi judecăţile Tale îmi vor ajuta.

            „Didim cel Orb: Sufletul meu va fi viu pentru că, amintindu-i eu de judecăţile Tale şi păzindu-le, înlătur moartea care-i urmează păcatului. Nu voi mai păcătui; dimpotrivă, voi săvârşi acele fapte a căror urmare este: Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, mulţumindu-Ţi pentru viaţa cea veşnică pe care i-ai dăruit-o”[106].

176: Rătăcit-am ca o oaie pierdută;

caută-l pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat.

Cu toţii rătăcim, şi singur Păstorul cel Bun e Acela care ne caută, ne găseşte şi ne adună. Dar, după cum o spune şi Psalmistul, e necesar ca şi noi să dorim să fim găsiţi de El.


[1] SEP 4/I, p. 290

[2] BBVA, p. 753

[3] BBVA, p. 753

[4] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[5] BBVA, p. 754

[6] În citire; transliterat: paideia.

[7] BBVA, p. 754

[8] SEP 4/I, p. 290

[9] SEP 4/I, p. 291

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[11] BBVA, p. 754

[12] SEP 4/I, p. 291

[13] Origen, Convorbirile cu Heraclide

[14] Origen, Omilii la Geneză, XII, 1

[15] Origen, Contra lui Celsus, IV, 50

[16] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 187

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 9

[18] Sf. Simeon Noul Teolog, Epistole, III

[19] BBVA, p. 754

[20] SEP 4/I, p. 292

[21] BBVA, p. 755

[22] SEP 4/I, p. 292

[23] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 80

[24] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, X, 4

[25] SEP 4/I, p. 293

[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II, 6

[27] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XV

[28] SEP 4/I, p. 293

[29] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48

[30] BBVA, p. 755

[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI

[32] SEP 4/I, p. 293

[33] BBVA, p. 756

[34] SEP 4/I, p. 294

[35] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V

[36] SEP 4/I, p. 294

[37] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 192

[38] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, V, 9

[39] BBVA, p. 756

[40] SEP 4/I, p. 295

[41] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, IX

[42] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[43] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 136

[44] BBVA, p. 756

[45] Sf. Vasile cel Mare, Cuvinte ascetice, II, 4

[46] SEP 4/I, p. 295

[47] BBVA, p. 757

[48] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 36, 1

[49] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[50] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[51] SEP 4/I, p. 296

[52] SEP 4/I, p. 296

[53] BBVA, p. 757

[54] SEP 4/I, p. 296

[55] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXIII, 8

[56] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, LVII

[57] SEP 4/I, p. 297

[58] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă

[59] Sf. Macarie Egipteanul, Cuvânt despre desăvârşirea în Duh, 2

[60] SEP 4/I, p. 297

[61] SEP 4/I, p. 297

[62] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 7

[63] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, I, 11

[64] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II,XXXVI

[65] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, IV

[66] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VIII, 5

[67] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 28

[68] BBVA, p. 758

[69] Sf. Ioan Scărarul, Scara, P II, 37

[70] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[71] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[72] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

[73] SEP 4/I, p. 299

[74] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 39

[75] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63

[76] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXIX, 15

[77] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire, către monahul Olimpiu

[78] SEP 4/I, p. 300

[79] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXX,11

[80] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IV

[81] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola

[82] BBVA, p. 760

[83] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 2

[84] Sf. Simeon Noul Teolog, Epistole, II

[85] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 37

[86] BBVA, p. 760

[87] BBVA, p. 760

[88] SEP 4/I, p. 301

[89] SEP 4/I, p. 301

[90] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 76

[91] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXIX, 6

[92] BBVA, p. 761

[93] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II

[94] BBVA, p. 761

[95] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, II, 37, 5

[96] BBVA, p. 761

[97] SEP 4/I, p. 303

[98] BBVA, p. 762

[99] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, II, 2

[100] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 79

[101] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 152

[102] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri despre cele două nevoinţe în Hristos, 8

[103] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 8

[104] BBVA, p. 762

[105] SEP 4/I, p. 304

[106] BBVA, p. 762

PSALMUL 117 – Aliluia.

 

            „Psalm liturgic pentru sărbătoarea Corturilor (cf. Ieşirea 23, 14; Neemia 8, 13-18). Procesiunea pelerinilor urcă spre Templu intonând un refren de recunoştinţă (1-4), apoi imnul (5-18); ajunge la porţile Templului reconstruit (19), devenit semn al reînnoirii poporului întors din exil (22-24), preoţii răspund poporului binecuvântându-l (25-27); cu ramuri în mâini, mulţimea pătrunde în sanctuar (27) cu aducere de mulţumire (28-29). Încă din Noul Testament, psalmul a fost văzut ca o profeţie pentru taina lui Hristos, respins şi apoi înălţat în slavă. În toate [liturgicele] creştine e folosit îndeosebi la sărbătoarea Învierii”[1].

 

1: Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun,

că în veac este mila Lui!

            „Îndemnul de a ne mărturisi Domnului, urmat de asigurarea că El este bun şi milostiv, nu trebuie să-l ducă pe creştin la certitudinea mântuirii prin absoluta bunătate a lui Dumnezeu, căci o asemenea certitudine nu există, ci la sentimentul încrederii că Domnul îi ascultă mărturisirea cu bunătate şi milă”[2].

            „Că este bun: Augustin comentează: Aceasta e cea mai mare laudă, căci şi Fiul lui Dumnezeu, când a fost chemat Învăţătorule bun, a răspuns: Unul singur este bun, Dumnezeu (Marcu 10, 17-18)”[3].

2: Să spună dar casa lui Israel că e bun,

că în veac este mila Lui.

3: Să spună dar casa lui Aaron că e bun,

că în veac este mila Lui.

4: Să spună dar toţi cei ce se tem de Domnul că e bun,

că în veac este mila Lui.

            „Ce anume semnifică cele două case (familii spirituale), – a lui Israel şi a lui Aaron – ştim mai limpede din versetul 21 al Psalmului 13: cei ce se tem de Domnul, cei mici împreună cu cei mari”[4].

5: Eu din necaz L-am chemat pe Domnul

şi El m-a auzit întru lărgimea auzului.

6: Domnul este ajutorul meu,

nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul.

7: Domnul este ajutorul meu

şi eu de sus mă voi uita la vrăjmaşii mei.

8: Mai bine e să te încrezi în Domnul

decât să te încrezi în om.

9: Mai bine e să nădăjduieşti în Domnul

decât să nădăjduieşti în mai-marii pământului.

Sunt puse faţă în faţă „nădejdea cea bună şi cu dreaptă socoteală şi întru cunoştinţă […], adevărată şi atotînţeleaptă (cu cea) mincinoasă şi rătăcită”[5], care este nădejdea cea lumească.

10: Toate neamurile m-au împresurat,

iar eu în numele Domnului le-am biruit;

11: de jur-împrejur m-au împresurat,

iar eu în numele Domnului le-am înfrânt;

12: m-au împresurat precum albinele un fagure şi s-au aţâţat ca focul între spini,

 iar eu în numele Domnului le-am biruit;

            „Evidenţiind valenţele profetice ale acestui psalm, Fericitul Augustin raportează stihul acesta de mare subtilitate mistică la cei ce L-au batjocorit pe Iisus şi L-au răstignit, neştiind ce fac. Dacă albinele din stup fac miere, fără s-o ştie, prigonitorii Domnului nu-şi dădeau seama că ni-L făceau pe Domnul mai dulce ca oricând, prin însăşi patima Sa. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8)”[6].

13: împins am fost şi răsucit să cad,

dar Domnul mi-a sărit în sprijin.

14: Domnul e tăria mea şi cântecul meu

şi El mi S-a făcut mie spre mântuire.

            Slăbiciunea omului singur şi tăria celui sprijinit de Dumnezeu.

15: Glas de bucurie şi mântuire în corturile drepţilor:

„Dreapta Domnului a lucrat putere,

16: dreapta Domnului m-a înălţat,

dreapta Domnului a lucrat putere”.

            Dreapta Domnului este Fiul, prin Care Dumnezeirea zideşte şi mântuieşte. „Din acest text se constată în mod sigur că se vorbeşte despre firea omenească a Domnului, pe care Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut a binevoit să o asume din Fecioară, deoarece El este dreapta lui Dumnezeu”[7].   Prin întrupare, Dreapta Se face izbăvire lumii căzute: „Şi atunci a prins omenirea care zăcea la pământ şi a izbăvit-o din răutatea de fiară, arătată în viciu şi păcate, a ridicat-o iarăşi prin sfinţire la cinstea împărătească şi la blândeţea virtuţii”[8].

17: Nu voi muri, ci voi fi viu

şi voi povesti lucrurile Domnului.

18: Certând m-a certat Domnul,

dar morţii nu m-a dat.

            „Pentru că certarea Domnului înseamnă scăpare de moarte”[9].  Dar şi certarea venită de la fratele în credinţă rodeşte binele: „Povăţuirea, pe care o facem unii altora, este bună şi foarte folositoare, că ne lipeşte de voinţa lui Dumnezeu”[10].

19: Deschideţi-mi porţile dreptăţii:

prin ele voi intra şi-L voi lăuda pe Domnul.

            „Dintre multele porţi deschise, numai poarta dreptăţii este poarta lui Hristos; toţi care intră prin ea sunt fericiţi şi-şi îndreaptă mersul lor în cuvioşie, în dreptate, săvârşind toate fără tulburare”[11].

20: Aceasta este poarta Domnului,

drepţii vor intra printr-însa.

            „Sfântul Clement Romanul: Dintre multele porţi deschise, numai poarta dreptăţii este poarta lui Hristos; toţi cei ce intră prin ea sunt fericiţi şi-şi îndreaptă mersul în cuvioşie, în dreptate, săvârşind totul fără tulburare. Să fie cineva credincios, să fie puternic în a-şi spune ştiinţa, să fie înţelept în deosebirea cuvintelor, să fie curat în fapte; dar cu atât mai mult se cuvine să fie smerit cu cât pare a fi mai mare! Să caute folosul de obşte: pe al tuturor, iar nu pe al său”[12].  „Poarta Domnului: pentru Origen, este contemplaţia; pentru Chiril al Alexandriei, este Hristos (cf. Ioan 10, 7); pentru Atanasie, este poarta ce duce la contemplarea Domnului”[13].

21: Pe Tine Te voi mărturisi, că Tu m-ai auzit

şi mie mi Te-ai făcut spre mântuire.

22: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii,

aceasta a ajuns în capul unghiului;

            „Unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul se face unirea a două ziduri, pe care le împreună într-o legătură indisolubilă, aşa şi Biserica s-a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într-o singură învăţătură de credinţă şi strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, ca Cel ce e cap al întregului trup”[14].

23: de la Domnul s-a făcut aceasta

şi minunată este în ochii noştri.

            „Versetele 22-23 vor fi citate de Iisus cu referire la Sine Însuşi”[15].

24: Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o:

să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!

            Versetul a intrat, de timpuriu, în Slujba Învierii Domnului.

            „Şapte al Vechiului Testament este opt în cel Nou, când Hristos a înviat şi ziua mântuirii celei noi a luminat tuturor. […] În această zi pătrunde în cei păcătoşi strălucirea şi fulgerarea deplinei şi desăvârşitei tăieri împrejur. De aceea şi Vechiul Testament a dat partea sa numărului opt la sărbătorirea tăierii împrejur”[16].  „Aşadar, trebuie să cinstim în noi nu numai ziua pătimirii, ci şi pe a învierii, ca să avem şi ziua amărăciunii şi pe cea a veseliei: într-una să ajunăm, în cealaltă să ne îndestulăm”[17].  „Ziua înseamnă aici harul evanghelic, sau taina Aceluia care a adus acest har şi în care vrea să umblăm noi toţi cu bunăcuviinţă, ca în ziua cunoştinţei şi a adevărului. Căci ziua luminii veşnice este Hristos Însuşi, în care trebuie să vieţuiască toţi cei ce au crezut în El, întru bunăcuviinţa virtuţilor”[18].  „Adică să ne desfătăm la ospăţul cel dumnezeiesc de cunoaşterea dată nouă prin Fiul. Este numit zi Cuvântul Care luminează cele ascunse şi prin Care a venit, la lumină şi naştere, fiecare creatură”[19].

25: O, Doamne, Te rog, mântuieşte!

O, Doamne, Te rog, adu belşug!

26: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului;

pe voi v-am binecuvântat, cei din casa Domnului.

Binecuvântat este „aşadar Fiul în numele Tatălui”[20].

27: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă;

sărbătoare rânduiţi în umbrare

până la coarnele jertfelnicului.

            „Aducând în amintire vechea sărbătoare a Cortului Mărturiei, rânduită de Moise, pasajul acesta nu este altceva decât o metaforă pentru singura Sărbătoare ce trebuie ţinută de întreaga făptură raţională: aceea a Învierii Domnului, prin care Dumnezeu ni S-a arătat ca arvună a propriei noastre învieri (Sfântul Grigorie de Nyssa)”[21].

            „În fiecare din noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos, şi aceasta nu o dată, ci în fiecare ceas, atunci când […] Însuşi Stăpânul Hristos învie întru noi, strălucind şi scânteind cu scânteierile nestricăciunii şi Dumnezeirii. Căci venirea (şi prezenţa) purtătoare de lumină a Duhului ne arată, ca nişte zori, Învierea Domnului, sau mai degrabă ne dă harul de a-L vedea înviind pe El Însuşi. De aceea şi zice: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Deci câtor li Se arată Hristos înviind, li Se arată în chip cu totul duhovnicesc, fiind văzut cu ochii duhovniceşti. Pentru că atunci când vine în noi prin Duhul, ne învie din morţi, ne face vii şi ne dă să-L vedem întreg şi viu întru noi, pe El, Cel nemuritor şi nepieritor; dar nu numai aceasta, ci ne dăruieşte şi harul de a-L cunoaşte limpede ca pe Unul ce împreună-învie şi este împreună-preamărit cu noi (Efeseni 2, 5; Romani 8, 17), precum mărturiseşte toată Scriptura”[22].

28: Dumnezeul meu eşti Tu, Ţie mă voi mărturisi;

Dumnezeul meu eşti Tu, pe Tine Te voi înălţa;

Ţie Îţi voi mulţumi, că Tu m-ai auzit

şi mi Te-ai făcut mie spre mântuire.

„Ioan Gură de Aur interpretează 28a-b: lui Dumnezeu trebuie să I se aducă laudă pentru ceea ce este, pentru slava Lui negrăită, nu doar pentru darurile Lui”[23].

29: Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun,

că în veac este mila Lui!

Afirmarea bunătăţii şi a milei dumnezeieşti (fără a se nega dreptatea!).  Versetul „este identic cu 117, 1, subliniind ideea de bază. Origen ne atrage atenţia că prin această repetare psalmistul ne îndeamnă să medităm adesea la acest cânt”[24].


[1] SEP 4/I, p. 287

[2] BBVA, p. 751

[3] SEP 4/I, p. 287

[4] BBVA, p. 751

[5] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 22

[6] BBVA, p. 752

[7] Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, III, 51

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, II

[9] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 61, 2

[10] Sf. Clement Romanul, op. cit., LVI, 2

[11] Sf. Clement Romanul, op. cit., XLVIII, 4

[12] BBVA, p. 752

[13] SEP 4/I, p. 288

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 53

[15] BBVA, p. 753

[16] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 6

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXIII, 12

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 145, 5-6

[20] Tertulian, Împotriva lui Praxeas, XVII, 1

[21] BBVA, p. 753

[22] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XIII

[23] SEP 4/I, p. 289

[24] SEP 4/I, p. 289

PSALMUL 116 – Aliluia.

 

            „Psalmul cel mai scurt al Psaltirii. Remarcabil prin universalismul său, a fost şi este intens folosit liturgic. Cf. Romani 15, 11”[1].

 

1: Lăudaţi-L pe Domnul, voi, toate neamurile,

pe El lăudaţi-L voi, toate popoarele;

2: că s-a întărit mila Lui peste noi

şi adevărul Domnului rămâne în veac.

„Adevărul Domnului: pentru Atanasie şi Ioan Gură de Aur, este Hristos, realitatea care a împlinit prefigurarea”[2].

„Oamenii trec, dar adevărul Domnului rămâne în veac[3]. „Chiar cei care vorbesc, toţi sunt un nimic: ei trec odată cu zgomotul vorbelor lor, dar adevărul Domnului rămâne în veac[4].  E afirmată universalitatea credinţei şi, implicit, a mântuirii.


[1] SEP 4/I, p. 286

[2] SEP 4/I, p. 286

[3] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, V, 1

[4] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, II, XIV, 4

PSALMUL 115 – Aliluia.

 

            „Corespunde Psalmului 116, 10-19 din Textul Masoretic. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu caută moduri concrete de a se exprima”[1].

 

1: Crezut-am, de aceea am grăit,

dar eu foarte m-am smerit.

„În Versiunea Ebraică, psalmii 114 şi 115 alcătuiesc unul singur, aşa că începutul acestuia se cere legat, ca sens, de sfârşitul celui precedent. În ce anume a crezut psalmistul? În aceea că el va fi bineplăcut înaintea Domnului, că va locui în cerul Său cel sfânt, că va fi asemenea îngerilor. Cu toate acestea, el nu a căzut în păcatul mândriei, ci şi-a păstrat întreagă conştiinţa imensei distanţe dintre bunătatea lui Dumnezeu care-l înalţă şi condiţia sa de făptură mărginită, joasă, smerită, singura care cu adevărat îl mântuieşte. Pavel va cita primul stih al acestui verset (II Corinteni 4, 13) în sprijinul credinţei ca suport al mărturisirii şi curajului”[2].

Credinţa e unită cu smerenia. Dar, pentru început, să ne străduim să credem: „Fiindcă multe sunt piedicile care stau în calea smereniei, dar în calea credinţei nu se poate găsi nici un obstacol. Căci dacă vrem din suflet, numaidecât credinţa se şi lucrează în noi, fiindcă este un dar al Stăpânului şi o bogăţie a firii”[3].

2: Zis-am eu întru uimirea mea:

„Tot omul este mincinos”.

„Mincinos: Ioan Gură de Aur atrage atenţia că acest cuvânt (gr. ψεύστης) are mai multe sensuri: ori că omul a ajuns ca o umbră, ca un vis, ca o închipuire; ori că omul e înşelat, se înşală, se află în eroare; spunem despre o recoltă că ne-a minţit, adică ne-a înşelat aşteptările”[4].

3: Ce oare Îi voi da eu Domnului

pentru toate câte El mi-a dat?:

            „El este însă atât de bun încât nu cere nici o răsplătire, ci se îndestulează numai dacă este iubit pentru cele ce a dat”[5].  „Să cugete, deci, sufletul la toate binefacerile de care i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu, începând de la naştere; sau din câte primejdii a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut şi în câte greşeli s-a rostogolit fără să fie predat, după dreptate, duhurilor care l-au amăgit ca să-l piardă şi să-l ducă la moarte”[6].  De asemenea, să ne amintim de supremul dar făcut nouă: „Dumnezeu Tatăl nu Şi-a cruţat propriul Fiu pentru noi”[7].

4: Paharul mântuirii voi lua

şi numele Domnului voi chema.

            „Paharul mântuirii este potirul euharistic. Euharistie înseamnă mulţumire. Aşadar, singurul răspuns pe care noi I-l putem da lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui este acela de a-I mulţumi împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine după ce ne-am pregătit prin post, rugăciune şi spovedanie”[8].  „Expresia potirul mântuirii apare numai aici. Se referă, probabil, la cupa binecuvântării care însoţea jertfa de laudă. Aşa interpretează Ioan Gură de Aur. Cf. şi I Corinteni 10, 16. Unii Părinţi (Vasile, Ieronim) fac legătura cu expresia a bea paharul din Evanghelie (Matei 26, 39; 20, 22), care se referă la pătimire. Tradiţia creştină liturgică referă expresia la Euharistie”[9].

5: Făgăduinţele mele Domnului I le voi plini

în faţa întregului Său popor.

6: Scumpă este înaintea Domnului

moartea cuvioşilor Lui.

            „Scumpă este deci pentru noi moartea, dacă ne purtăm ca nişte sfinţi ai lui Dumnezeu şi dacă nu suntem nevrednici, încât să murim nu de moarte obştească, să zic aşa, şi lipsită de evlavie, ci de moarte aleasă, cea pentru creştinism, de dragul evlaviei şi al sfinţeniei”[10]. Dar cea mai scumpă înaintea Domnului e moartea lui Hristos: „Cum n-ar învrednici Dumnezeu şi Tatăl cu privirea Sa moartea Fiului Său? O cinsteşte numaidecât şi o învredniceşte de privire. Deci faptul că nu e lipsită de slavă moartea Lui se arată şi în aceea că are pe Tatăl ca văzător nemijlocit al ei”[11].  Iar „moartea cuvioşilor e ca un dar sfinţit adus lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg, desigur, moartea după trup. Ci cuvântul ne indică, mai degrabă, moartea aceea pe care au ei de gând să o suporte, murind lumii, dar trăind lui Dumnezeu, întru cuvioşie şi sfinţenie. Căci e cu neputinţă să înfăptuim o viaţă sfântă, dacă nu am murit mai înainte lumii”[12].

7: O, Doamne, eu sunt robul Tău,

eu sunt robul Tău şi fiul slujnicei Tale;

Tu ai rupt legăturile mele,

„A-I sluji lui Dumnezeu este suprema libertate”[13].

8: Ţie-Ţi voi aduce jertfă de laudă

şi numele Domnului voi chema.

            „Mintea, în vremea rugăciunii, nu poate zice cu îndrăznire către Dumnezeu: ai rupt legăturile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă, dacă nu rupe, din dorul celor mai înalte, legăturile fricii, ale trândăviei, ale somnului mult şi ale lăcomiei de mâncare, din care se naşte păcătuirea”[14].         

9: Făgăduinţele Domnului I le voi plini

în faţa întregului Său popor,

„Împlinirea făgăduinţelor se referă, de regulă, la aducerea unei jertfe – cf. Levitic 7, 16. Părinţii se gândesc însă la oferirea propriei fiinţe prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu”[15].

10: în curţile casei Domnului,

în mijlocul tău, Ierusalime.

În acestea se închipuie Biserica.


[1] SEP 4/I, p. 285

[2] BBVA, p. 750

[3] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XXII

[4] SEP 4/I, p. 285

[5] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, I, 2, 4

[6] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 2

[7] Origen, Omilii la Geneză, VIII, 8

[8] BBVA, p. 751

[9] SEP 4/I, p. 285

[10] Origen, Exortaţie la martiriu, XXIX

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic, I

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XII

[13] SEP 4/I, p. 286

[14] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 103

[15] SEP 4/I, p. 286

PSALMUL 114 – Aliluia.

 

            „Corespunde Psalmului 116, 1-9 din Textul Masoretic. Cânt de recunoştinţă pentru izbăvirea din primejdii de moarte”[1].

 

1: Plin am fost de iubire, că auzit-a Domnul

glasul rugii mele,

            „Nu oricine poate spune: iubit-am, ci numai cel ajuns desăvârşit, cel care a depăşit frica de rob şi se află în duhul înfierii”[2].  Auzit-a Domnul glasul rugăciunii mele: „Duşmanii (diavolii) sunt doborâţi la glasul rugăciunilor. Şi aşa, după ce (sufletul) a luptat şi a câştigat războiul, datorită Duhului Sfânt, arborează cu mare siguranţă cununile victoriei şi aşa se uneşte cu Împăratul ceresc pentru veacurile veacurilor”[3].

2: că auzul Şi l-a plecat spre mine

şi-n zilele mele Îl voi chema.

            „Dumnezeu aude (până) şi sângele dreptului care nu are nici limbă, nici glas care să străbată aerul; că prezenţa faptelor drepţilor este strigăt mare înaintea lui Dumnezeu. […] (Şi-n zilele mele Îl voi chema): Noi, dacă ne rugăm o zi întreagă sau un ceas, dacă ne întristăm puţin pentru păcatele noastre, ei bine, suntem fără de grijă, ca şi cum am fi făcut ceva mai mult decât păcatele ce le-am săvârşit. Sfântul acesta, însă, spune că va arăta o mărturisire măsurată pe tot timpul vieţii lui”[4].

3: Durerile morţii m-au cuprins,

primejdiile iadului m-au găsit;

necaz şi durere am aflat.

4: Şi am chemat numele Domnului:

„O, Doamne, scapă-mi sufletul!”

            „Sunt ţinut în robia aceasta; dă Tu pentru mine preţul de răscumpărare şi izbăveşte sufletul meu!”[5].

5: Milostiv şi drept este Domnul

şi miluieşte Dumnezeul nostru.

            „Chiar când miluieşte, Dumnezeu măsoară celor drepţi, cu judecată, îndurările Sale; iar când judecă, ne judecă gândindu-Se la slăbiciunea noastră; şi ne răsplăteşte mai mult cu iubirea Sa de oameni decât cu măsurarea cea deopotrivă. […] Se numeşte milă simţământul acela pe care îl avem faţă de cei care se găsesc, fără să merite, într-o stare umilitoare; simţământul acesta se naşte în noi atunci când aceia ne sunt dragi”[6]. Cât priveşte pe Dumnezeu, El „nici nu se îndură fără judecată, nici nu judecă fără milă. Aşadar, să nu cunoaştem pe Dumnezeu numai pe jumătate şi nici să nu luăm iubirea Lui de oameni (drept) motiv de neglijenţă”[7].

6: Domnul este Cel ce păzeşte pruncii;

umilit am fost, şi El m-a mântuit.

            „Sfântul Isaac Sirul tâlcuieşte: Aici nu e vorba doar de pruncii ale căror trupuri sunt firave prin însăşi natura lor, ci şi, alegoric, de oamenii care, înţelepţi fiind în lume, îşi leapădă înţelepciunea prin aceea că se dedică în întregime unei alte înţelepciuni, întru totul îndestulătoare; în felul acesta, devenind ca nişte prunci ai propriei lor libere voinţe, învaţă cealaltă înţelepciune care nu poate fi învăţată din obişnuitele studii. De aceea şi Marele Pavel spune: Dacă i se pare cuiva că-i înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să devină înţelept (I Corinteni 3, 18)”[8].  „Ioan Gură de Aur comentează: Dumnezeu se îngrijeşte în mod special de copii, pentru că aceştia nu au discernământ ca să se ferească de primejdiile ce-i înconjoară, şi nici mama, nici doica n-ar izbuti să-i păzească, dacă n-ar veghea asupra lor Providenţa de sus. Şi cu noi Dumnezeu se poartă astfel, pentru că nu avem vârsta priceperii spre a alege ceea ce ne duce la El”[9].

            „Sau: pentru că m-am întors şi am ajuns ca pruncul şi am primit împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, iar din pricina nerăutăţii m-am coborât la smerenia copiilor, de aceea mă păzeşte Domnul; şi pentru că m-am smerit, m-a mântuit”[10].  „Pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide”[11].  „Nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci”[12].  „Mai mult decât celelalte virtuţi ne va încălzi şi ne va odihni la sânul ei, pe noi cei rămaşi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care-şi încălzeşte copilul, luându-l în braţele sale, când din simplitate copilărească acela şi-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutăţii, mai degrabă în goliciune, decât în culoarea pestriţă a hainei”[13].

7: Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta,

că Domnul ţi-a făcut bine;

            Versetul acesta fiind cântat la slujba înmormântării, permite câteva consideraţii asupra morţii:  „Dumnezeu numeşte moartea o binefacere şi tu o boceşti? Ce-ai putea face mai mult dacă ai fi duşmanul şi vrăjmaşul celui mort? Dacă trebuie să plângă cineva, apoi diavolul trebuie să plângă! Acela să bocească, acela să se bată cu pumnii în piept, că noi mergem spre bunătăţi mai mari”[14].   „Celor care au luptat după lege în viaţa aceasta de aici le stă înainte odihna veşnică, dată nu ca o datorie a lui Dumnezeu pentru faptele lor, ci oferită ca un har celor ce au nădăjduit în El”[15].

8: că El mi-a scos sufletul din moarte,

ochii din lacrimi

şi picioarele din lunecare.

9: Bineplăcut voi fi eu înaintea Domnului

în pământul celor vii.

            „Psalmistul descrie odihna viitoare în comparaţie cu cele de aici. Acolo nu mai este lacrimă, care să întunece luminile ochilor celor ce se veselesc de contemplarea frumuseţii slavei lui Dumnezeu; acolo trainice sunt temeliile, viaţa nu se mai schimbă, nu mai este teama căderii în păcat”[16].


[1] SEP 4/I, p. 284

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 1

[3] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, VI, E-5

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 2

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 2

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 3

[7] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Cuvânt înainte, IV

[8] BBVA, p. 750

[9] SEP 4/I, p. 284

[10] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 4

[11] Sf. Ioan Scărarul, Scara, 14

[12] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XIX

[13] Diadoh al Foticeii, op. cit., 65

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXI ,3

[15] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 5

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIV, 5