Comentarii la Ezdra – 10

CAPITOLUL 10 – Femeile străine, afară din Israel!

 

1: După ce Ezdra s-a rugat şi s-a mărturisit, plângând şi rugându-se înaintea templului lui Dumnezeu, o foarte mare adunare din Israel s-a strâns la el, bărbaţi, femei şi tineri; că plângea poporul, şi amarnic plângea.

2: Atunci Şecania, fiul lui Iehiel, care era din urmaşii lui Elam, a răspuns şi a zis către Ezdra: „Noi am rupt legământul cu Dumnezeul nostru, luându-ne femei străine din popoarele pământene; dar în privinţa aceasta încă mai este o nădejde pentru Israel.

3: Aşadar, să facem acum un legământ cu Dumnezeul nostru că vom da drumul tuturor femeilor şi celor născuţi din ele, aşa cum ne vei sfătui tu; ridică-te dar şi pune-i în mişcare cu poruncile Dumnezeului nostru; şi cum este legea, aşa să se facă!

„După cum e legea: cf. Deuteronom 7, 1-4; 23, 4-9. Totuşi, alte texte admit căsătoria cu femei străine (Numerii 12, 1-3; Rut 1, 4; II Regi 3, 3 etc.)”[1].   Ezdra „acorda o importanţă capitală curăţiei rituale a lui Israel şi a impus desfacerea căsătoriilor mixte. Nu este vorba, desigur, de o măsură rasială. Primejdia era de ordin religios, căci, prin intercăsătorii, integritatea iahvismului era ameninţată. Reforma lui Ezdra a dus totuşi la o segregare etnică şi rasială, şi la consolidarea legalismului, care va domina de acum înainte religia lui Israel”[2]. Cel care a pus problema înrudirilor cu femei străine a fost Şecania (= locuinţa lui Iahve), fiul lui  Iehiel (= viu este Domnul), din urmaşii lui Elam (= tinereţe).

4: Ridică-te, că ţie ţi se cade să faci aceasta; noi suntem cu tine; îmbărbătează-te şi fă!”

5: Ezdra s-a ridicat şi i-a pus pe mai-mari, pe preoţi, pe leviţi şi întregul popor să jure că vor face aşa; iar ei s-au jurat.

6: Şi s-a ridicat Ezdra de dinaintea templului lui Dumnezeu şi s-a dus la locuinţa lui Iohanan, fiul lui Eliaşib; şi, ajungând acolo, pâine n-a mâncat şi apă n-a băut, căci plângea pentru nelegiuirea celor reveniţi din surghiun.

Pâine n-a mâncat şi apă n-a băut: „Beda are un comentariu emoţionant despre pocăinţă, plecând de la această scenă: Ezdra nu-şi plânge numai propriile păcate, ci pe ale tuturor coreligionarilor săi ieşiţi din Babilon. La fel, preotul creştin suferă şi posteşte pentru toţi fraţii lui păcătoşi (II, ad loc.)”[3].  Ezdra s-a retras la locuinţa lui Iohanan (= Domnul este îndurător), fiul lui Eliaşib (= Dumnezeu Îşi ţine jurământul).

7: Şi s-a făcut vestire în Iuda şi în Ierusalim şi printre toţi fiii robiei să se adune în Ierusalim:

8: Tot cel ce nu va veni în trei zile – aşa cum hotărâseră căpeteniile şi bătrânii -, toată averea lui va fi sortită pieirii, iar el va fi alungat din adunarea robimii.

Averea sortită pieirii sau pusă sub anatemă este, în fapt, pusă la dispoziţia Templului.  Sunt, în plus, în Cartea Ezdra, primele aluzii la întemeierea Sanhedrinului sau a Marelui Sinedriu, un tribunal ecleziastic-politic suprem. „Rămâne ca timp mai sigur de înfiinţare a acestui organism de judecată epoca persană (538-333 î. Hr.). Supuşi unei puteri care le era străină, în mod firesc evreii s-au preocupat să-şi constituie o autoritate proprie, capabilă să-i conducă mai îndeaproape, să le garanteze respectarea tradiţiilor şi să-i îndrume în spiritul Legii dumnezeieşti (Ezdra 5, 5; 6, 7.14; 10, 8)”[4].

9: În acele trei zile s-au adunat în Ierusalim toţi oamenii din Iuda şi din Veniamin. Şi era în cea de a douăzecea zi a lunii a noua. Atunci întregul popor s-a aşezat în piaţa de dinaintea templului lui Dumnezeu, răvăşit sub povara păcatului, dar şi sub aceea a vremii de iarnă.

10: Şi s-a ridicat preotul Ezdra şi le-a zis: „Voi aţi rupt legământul prin aceea că v-aţi luat femei de alt neam, ca să puneţi un adaos peste păcatul lui Israel.

11: Şi acum, daţi-I laudă Domnului, Dumnezeului părinţilor noştri, şi faceţi ceea ce e plăcut în ochii Săi: despărţiţi-vă de popoarele pământene şi de femeile străine!”

12: Şi întreaga adunare, răspunzând, a zis cu glas puternic: „Puternic este cuvântul tău asupra noastră, ca să-l plinim.

13: Dar poporul e numeros şi vremea e ploioasă şi nu ne stă-n putere să rămânem afară; pe de altă parte, treaba aceasta nu-i de o zi sau două, pentru că mulţi din noi au săvârşit acest păcat.

14: Deci, să rămână căpeteniile noastre; iar toţi cei de prin cetăţile noastre care şi-au luat femei străine să vină aici la vremea hotărâtă, şi împreună cu ei să vină şi bătrânii fiecărui oraş, precum şi judecătorii lui, pentru ca astfel să se îndepărteze mânia Dumnezeului nostru ce s-a aprins asupră-ne din această pricină”.

15: Aşa că au rămas doar Ionatan, fiul lui Asael, şi Iahzeia, fiul lui Ticva; iar leviţii Meşulam şi Şabetai le erau ajutoare.

Căpeteniile rămase: Ionatan (= Iahve i-a dat lui; dat de Domnul), fiul lui Asael (= Dumnezeu este Cel ce lucrează), şi Iahzeia (= Iahve descoperă), fiul lui Ticva (= nădejde; aşteptare); ei erau ajutaţi de leviţii Meşulam (= iubitor de pace) şi Şabetai (= născut în sabat; liniştea mea).

16: Iar fiii robiei au făcut aşa; iar preotul Ezdra şi capii de familie, după neamurile lor, au şezut deoparte, toţi fiind numiţi după nume; şi au şezut în prima zi a lunii a zecea, ca să cerceteze lucrul acesta.

17: Iar în prima zi a lunii întâi au isprăvit cercetarea tuturor acelora care-şi luaseră femei de alt neam.

„Deci reforma a durat trei luni”[5].

18: Din fiii preoţilor care-şi luaseră femei străine s-au găsit: din fiii lui Iosua, fiul lui Ioţadac, şi din fraţii săi: Maaseia, Eliezer, Iariv şi Ghedalia.

„Care trăiau cu femei străine: Beda citează aici Zaharia 3, 1-5”[6].

19: Ei s-au legat să-şi alunge femeile, iar pentru păcatul lor să aducă un berbec din turmă ca jertfă pentru vină.

Ei s-au legat: SEP 3 traduce prin au făgăduit cu tărie, „gr. εδωκαν χειρα, literal au dat mâna. Pentru israeliţi, ca şi pentru multe alte popoare, datul mâinii este gestul care pecetluieşte şi simbolizează un angajament solemn”[7].  Cei ce aveau femei străine din familiile preoţeşti: Maaseia (= lucrarea Domnului), Eliezer (= Dumnezeu ajută), Iariv (= potrivnic; adversar) şi Ghedalia (= Iahve este mare), din fiii lui Iosua, fiul lui Ioţadac (= Dumnezeu este drept). Lista celor din familiile preoţeşti continuă în versetele următoare.

20: Din fiii lui Imer: Hanani şi Zebadia;

Hanani (= bogat în har) şi Zebadia (= Iahve dăruieşte), din fiii lui Imer (= cel desăvârşit).

21: din fiii lui Harim: Maaseia, Ilie, Şemaia, Iehiel şi Uzia;

Maaseia (= lucrarea Domnului), Ilie (= Iahve este Dumnezeul meu), Şemaia (= Iahve a ascultat), Iehiel (= viu este Domnul) şi Uzia (= tăria mea este Iahve), din fiii lui Harim (= sfinţit lui Dumnezeu).

22: din fiii lui Paşhur: Elioenai, Maaseia, Ismael, Natanael, Iozabad şi Eleasa;

Elioenai (= ochii mei sunt îndreptaţi spre Domnul), Maaseia (= lucrarea Domnului), Ismael (= Dumnezeu ascultă), Natanael (= Dumnezeu a dat), Iozabad (= Dumnezeu a dăruit) şi Eleasa (= creatura lui Dumnezeu), din fiii lui Paşhur (= noroc din toate părţile).  Aceştia erau din familiile preoţeşti.

23: din leviţi: Iozabad, Şimei, Chelaia (zis şi Chelita), Petahia, Iuda şi Eliezer;

Iozabad (= Dumnezeu a dăruit), Şimei (= ascultare), Chelaia (= Iahve este lumină), zis şi Chelita (= cel care pecetluieşte), Petahia (= Iahve a dat libertate), Iuda (= lăudat este Domnul) şi Eliezer (= Dumnezeu ajută), din leviţi.

24: din cântăreţi: Eliaşib; din portari, Şalum, Telem şi Uri.

Eliaşib (= Dumnezeu îşi ţine jurământul), din cântăreţi; Şalum (= paşnic), Telem (= miel; locul mieilor) şi Uri (= lumină; iluminat), dintre portari.

25: Iar din Israeliţi: Ramia, Izia, Malchia, Miamin, Eleazar, Malchia şi Benaia, din fiii lui Paroş;

Dintre israeliţi: Ramia (= sublim este Iahve), Izia (= unitatea lui Iahve), Malchia (= regele meu este Iahve), Miamin (= la dreapta lui Dumnezeu), Eleazar (= Dumnezeu ajută), Malchia (= regele meu este Iahve) şi Benaia (= Iahve zideşte), din fiii lui Paroş (= săritor; purice);

26: din fiii lui Elam: Matania, Zaharia, Iehiel, Abdi, Iremot şi Ilie;

Matania (= darul lui Iahve), Zaharia (= Iahve Şi-a amintit de cuvântul Său), Iehiel (= viu este Domnul), Abdi (= sluga lui Dumnezeu), Iremot (= nobleţe) şi Ilie (= Iahve este Dumnezeul meu), din fiii lui Elam (= tinereţe);

27: din fiii lui Zatu: Elioenai, Eliaşib, Matania, Ieremot, Zabad şi Aziza;

Elioenai (= ochii mei sunt îndreptaţi spre Domnul), Eliaşib (= Dumnezeu Îşi ţine jurământul), Matania (= darul lui Iahve), Ieremot (= nobleţe; înălţare), Zabad (= dumnezeu a dăruit) şi Aziza (= Dumnezeu este tare), din fiii lui Zatu (= vlăstar);

28: din fiii lui Bebai: Iohanan, Hanania, Zabai şi Atlai;

Iohanan (= Iahve a fost plin de har), Hanania (= Iahve este bun şi milostiv), Zabai (= hoinar) şi Atlai (= Iahve este tare), din fiii lui Bebai (= Dumnezeu este tată; favoritul meu);  

29: din fiii lui Bani: Meşulam, Maluc, Adaia, Iaşub, Şeal şi Ieramot;

Meşulam (= paşnic), Maluc (= rege), Adaia (= Iahve este frumuseţe), Iaşub (= el se întoarce), Şeal (= rugăciune) şi Ieramot (= înălţare), din fiii lui Bani (= fiul meu);

30: din fiii lui Pahat-Moab: Adna, Chelal, Benaia, Maaseia, Matania, Binui, Manase şi Beţaleel;

Adna (= Dumnezeu este bucurie), Chelal (= desăvârşit), Benaia (= Iahve zideşte), Maaseia (= lucrarea Domnului), Matania (= darul lui Iahve), Binui (= rudenie), Manase (= Domnul m-a făcut să uit) şi Beţaleel (= sub paza lui Dumnezeu), din fiii lui Pahat-Moab (= prinţul Moabului);

31: din fiii lui Harim: Eliezer, Işia, Malchia, Şemaia, Simeon,

32: Veniamin, Maluc şi Şemaria;

Eliezer (= Dumnezeu ajută), Işia (= Dumnezeu trăieşte), Malchia (= regele meu este Iahve), Şemaia (= Iahve a ascultat), Simeon (= darul ascultării; Dumnezeu ascultă), Veniamin (= fiul dreptei mele; fiul celei fericite), Maluc (= rege; sfătuitor) şi Şemaria (= Iahve a păzit), din fiii lui Harim (= sfinţit lui Dumnezeu);

33: din fiii lui Haşum: Matnai, Matata, Zabad, Elifelet, Ieremai, Manase şi Şimei;

Matnai (= darul lui Iahve), Matata (= Dumnezeu este dar), Zabad (= Dumnezeu a dăruit), Elifelet (= Dumnezeu este mântuire), Ieremai (= Domnul înalţă), Manase (= Domnul m-a făcut să uit) şi Şimei (= ascultare), din fiii lui Haşum (= cel bogat);

34: iar din fiii lui Bani: Maadai, Amram, Ioel,

35: Benaia, Bedia, Cheluhu,

36: Vania, Meremot, Eliaşib,

37: Matania, Matnai, Iaasai,

38: Bani, Binui, Şimei,

39: Şelemia, Natan, Adaia,

40: Macnadbai, Şaşai, Şarai,

41: Azarel, Şelemiahu, Şemaria,

42: Şalum, Amaria şi Iosif;

Maadai (= podoaba Domnului), Amram (= popor nobil), Ioel (= Iahve este Dumnezeu), Benaia (= Iahve zideşte; înţelepciunea lui Iahve), Bedia (= în siguranţa lui Dumnezeu), Cheluhu (= desăvârşire; vigoare), Vania (= demn de a fi iubit), Meremot (= amărăciunea morţii), Eliaşib (= Dumnezeu Îşi ţine jurământul), Matania (= darul lui Iahve), Matnai (= darul lui Iahve), Iaasai (= Dumnezeu va face), Bani (= fiul meu), Binui (= rudenie), Şimei (= ascultare), Şelemia (= Iahve este răsplătire), Natan (= darul Domnului), Adaia (= Iahve este frumuseţe), Macnadbai (= cel ce se aseamănă cu dărnicia lui Iahve), Şaşai (= de culoare albă; locuinţa Domnului), Şarai (= Domnul este salvator), Azarel (= ajutorul lui Dumnezeu), Şelemiahu (= Iahve este recunoştinţă), Şemaria (= Iahve a păzit şi a păstrat), Şalum (= paşnic), Amaria (= spusele lui Iahve) şi Iosif (= Dumnezeu să adaoge), din fiii lui Bani (= fiul meu);

43: şi, în sfârşit, din fiii lui Nebo: Ieiel, Matitia, Zabad, Zebina, Iadai, Ioel şi Benaia.

Ieiel (= viu este Domnul), Matitia (= darul Domnului), Zabad (= Dumnezeu a dăruit), Zebina (= cumpărat de Domnul), Iadai (= supus dragostei; mâna Domnului), Ioel (= Iahve este Dumnezeu) şi Benaia (= înţelepciunea lui Iahve), din fiii lui Nebo (= proorocire).

44: Toţi aceştia îşi luaseră femei străine şi din ele li se născuseră copii.

„După aceea, Ezdra a pus capăt rugăciunii sale. Atunci, toţi cei ce se strânseseră cu nevestele şi copiii în jurul lui au izbucnit în plâns şi un anume Achonius[8], fruntaşul Ierusalimului, i-a spus că într-adevăr au păcătuit iudeii care convieţuiau cu femeile de alt neam. El i-a propus ca aceştia să depună jurământ că toţi îşi vor alunga nevestele şi copiii, iar cei ce nu vor să se supună, vor fi traşi la răspundere. Lăsându-se astfel convins, Ezdra i-a pus pe căpeteniile preoţilor, leviţilor şi ai celorlalţi israeliţi să jure că-şi vor alunga nevestele şi copiii, potrivit sfatului lui Achonius. De îndată ce aceştia au depus jurământul, Ezdra a părăsit templul şi s-a dus în chilia lui Ioannes, fiul lui Eliasib, unde a rămas o zi întreagă fără să se atingă de mâncare şi de băutură din pricina amărăciunii sale. Apoi s-a răspândit ştirea că toţi cei întorşi din captivitate trebuie să se adune la Ierusalim. Cel care nu se va înfăţişa în două sau trei zile va fi îndepărtat din obşte şi, printr-o hotărâre luată de sfatul bătrânilor, averea lui va trece în proprietatea templului. Oamenii din seminţiile lui Iuda şi Beniamin s-au întrunit în trei zile: era cea de-a douăzecea zi din luna a noua, care la iudei se numeşte Kislev şi la macedoneni Apellaios [decembrie]. S-au aşezat în încăperile din partea de sus a templului, bătrânii fiind de faţă, şi tremurau, răzbiţi de frig. S-a sculat atunci Ezdra şi i-a învinuit, spunând că au încălcat legea cei care şi-au luat neveste de neam străin. Ei mai pot acum să obţină iertarea lui Dumnezeu, scăpând cu conştiinţa curată, doar dacă renunţă la convieţuirea cu nevestele lor. Întreaga adunare a răspuns într-un glas că aşa va face. Numai că numărul lor era mare şi între timp a venit iarna, astfel că treaba nu poate fi înfăptuită în două sau trei zile. Celor care s-au căsătorit cu femei de alt neam trebuie aşadar să li se acorde un răgaz, permiţând bătrânilor întruniţi în locul ales de ei să stabilească numărul bărbaţilor cu neveste străine. Întrucât propunerea a fost adoptată, în prima zi a lunii a zecea a început identificarea celor ce făcuseră căsătorii nepermise şi cercetarea a durat până în prima zi a lunii următoare. Printre urmaşii Marelui Preot, ca şi printre preoţi, leviţi şi israeliţi s-au aflat mulţi care şi-au părăsit numaidecât nevestele şi copiii, punând respectarea legilor mai presus de dragostea faţă de familiile lor. Pentru îmblânzirea lui Dumnezeu, aceştia i-au adus drept jertfă un berbec. Nu mi s-a părut util să înşir aici numele lor. După ce au îndreptat astfel păcatul căsătoriilor nelegiuite, Ezdra a luat cu acest prilej măsuri de înlăturare a acestui nărav şi în vremurile ce au urmat”[9].

În finalul acestei cărţi, redăm un articol care rezumă datele privind personalitatea lui Ezdra:

„Preot, cărturar şi reformator religios care a jucat un rol esenţial în reconstruirea Templului şi care a adus înapoi în Ierusalim un grup de evrei eliberaţi din robia babiloniană în anul 458 î. Hr. Biblia îl descrie ca un cărturar iscusit în Legea lui Moise (7, 6) şi ca preot-cărturar care învăţa poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel (7, 11). După unii cercetători, el şi-ar fi început activitatea în al şaptelea an al domniei regelui persan Artaxerxe I (7, 7). Se pare că Ezdra a acţionat iniţial singur, fiind ulterior ajutat în opera lui de Neemia.  Deşi nu există un consens în privinţa lui Ezdra printre exegeţii biblici, Hagada a impus o imagine a lui, aceea a unui preot cărturar, coborâtor dint-unul din marii preoţi din vremea distrugerii Templului (586 î. Hr.). Când Ezdra părăseşte Babilonul pentru a se întoarce în Iudeea, regele îi îngăduie să accepte daruri pentru Templu, să numească judecători şi să predea învăţătura Torei. Curând după sosirea la Ierusalim, în timpul sărbătorii de Sucot, Ezdra convoacă o Mare Adunare care, sub influenţa lui, decretează că bărbaţii însuraţi cu femei străine trebuie să se despartă de ele ca şi de copiii născuţi din aceste căsătorii.  Al doilea obiectiv al cărturarului a fost atins cu prilejul sărbătorii de Roş Haşana, când Ezdra convoacă o adunare a poporului, le citeşte Tora până la amiază şi le cere să urmeze poruncile Legii. Oamenii îşi mărturisesc atunci păcatele, îşi iau angajamentul să respecte Tora şi să se despartă de nevestele străine.  Tradiţia rabinică îl apreciază în mod deosebit pe Ezdra, considerându-l egalul lui Moise în ceea ce priveşte ştiinţa Torei (Sanhedrin 21b). În timpul exilului babilonian, evreii din Iudeea uitaseră înţelesul Torei, dar Ezdra s-a priceput să-l reînvie în sufletele lor (Suca 20a). El este întemeietorul Marii Adunări şi i se atribuie zece reguli printre care şi aceea a citirii Torei la slujba din după amiaza de Şabat şi la slujbele de dimineaţă, lunea şi joia. Tot el a instituit convocarea tribunalului în zilele de târg (Sanhedrin 43b). Potrivit învăţăturii rabinice, Ezdra a transformat şi scrierea  ebraică prin introducerea caracterelor pătrate aramaice. În plus, el ar fi colaborat la codificarea Pentateuhului, insistând ca anumite cuvinte a căror grafie era ambiguă să fie vocalizate (Avot de-Rabi Natan 34). Iosif Flaviu susţine că Ezdra a fost înmormântat la Ierusalim, dar după alte surse, mormântul lui s-ar afla pe Shatt el-Arab, pe malurile Tigrului”[10].

---

[1] SEP 3, p. 285

[2] Mircea Eliade, op. cit., p. 235

[3] SEP 3, p. 286

[4] AB, p. 187

[5] SEP 3, p. 287

[6] SEP 3, p. 287

[7] SEP 3, p. 287

[8] Şecania.

[9] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, V, 4

[10] DEI, pp. 249-250

Comentarii la Ezdra – 9

CAPITOLUL 9 – Căsătoriile cu străinii. Pocăinţa şi rugăciunea lui Ezdra.

 

1: „După încheierea acestora, căpeteniile au venit la mine şi au zis: – Poporul lui Israel şi preoţii şi leviţii nu s-au despărţit de popoarele pământene întru urâciunile lor, adică de Canaaneeni, de Hetei, de Ferezei, de Iebusei, de Amoniţi, de Moabiţi, de Egipteni şi de Amorei.

Popoarele pământene: „literal: popoarele ţărilor, în sensul: popoarele băştinaşe ale Canaanului”[1].  „Urâciuni: închinarea la idoli şi practicile libertine. Aşadar, nedespărţirea era de natură religioasă şi morală”[2].  Despre neamurile canaanite enumerate aici s-a vorbit adeseori în volumele anterioare.

2: Aceasta, pentru că şi-au luat, pentru ei şi pentru fiii lor, soţii dintre fiicele acelora; aşa că sămânţa cea sfântă s-a amestecat cu popoarele pământene, iar mâna mai-marilor a fost cea dintâi în această nelegiuire.

„Sămânţa cea sfântă: Neam sfânt (Ieşirea 19, 6), în Ţara sfântă (Zaharia 2, 16)”[3].

3: Şi când am auzit eu lucrul acesta, mi-am sfâşiat hainele şi m-am învolburat şi mi-am smuls fire de păr de pe cap şi din barbă şi m-am prăbuşit de mâhnire.

4: Atunci s-au strâns la mine toţi cei ce păzeau cuvântul Dumnezeului lui Israel, din pricina nelegiuirii celor veniţi din robie; iar eu am rămas întru mâhnire până la jertfa de seară.

5: Iar la jertfa de seară m-am ridicat din umilinţă; şi după ce mi-am sfâşiat hainele şi m-am învolburat, mi-am plecat genunchii şi mi-am întins mâinile spre Domnul, Dumnezeul meu, şi am zis:

6: Doamne, ruşine-mi este şi nu îndrăznesc să-mi ridic faţa spre Tine, că fărădelegile noastre s-au înmulţit mai mult decât perii capului nostru, iar păcatele noastre s-au mărit pân-la cer.

7: Din zilele părinţilor noştri şi până-n ziua de astăzi ne aflăm în mare păcat; din pricina fărădelegilor noastre, noi şi regii noştri şi copiii noştri am fost daţi în mâna regilor neamurilor prin sabie, robie şi pradă, întru ruşinea feţei noastre, aşa cum suntem şi astăzi.

8: Şi acum, milostiv a fost cu noi Domnul, Dumnezeul nostru, lăsându-ne să devenim liberi şi dându-ne aşezare în locul sfinţeniei Sale, ca să ne lumineze ochii şi să ne facă să răsuflăm puţin în robia noastră.

9: Robi suntem noi, dar Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-a părăsit nici în robie, ci cu milă ne-a îmbrăcat în faţa regilor Perşilor, ca să ne lase să ne înviorăm şi să înălţăm templul Dumnezeului nostru şi să-i nimicim pustiirea şi să ne facem gard în Iuda şi-n Ierusalim.

10: Şi acum, după toate acestea, ce vom zice noi, Dumnezeul nostru? că am părăsit poruncile Tale

11: pe care Tu ni le-ai dat prin mâna robilor Tăi profeţii, zicând: «Ţara în care intraţi ca s-o moşteniţi e o ţară necurată prin necurăţiile păgânilor din aceste ţinuturi, prin spurcăciunile şi murdăriile cu care au umplut-o de la o margine la alta.

12: Şi acum, pe fiicele voastre să nu le daţi după fiii lor, şi nici din fiicele lor să nu luaţi pentru fiii voştri, şi pacea şi bunurile lor nicicând să le căutaţi, pentru ca voi să vă întăriţi şi să vă hrăniţi cu bunătăţile ţării pe care s-o lăsaţi moştenire fiilor voştri până-n veac!»

13: Şi după toate câte au venit asupră-ne din pricina faptelor noastre celor rele şi din pricina păcatului nostru celui mare, [e limpede] că nimeni nu-i asemenea Dumnezeului nostru, căci Tu ne-ai uşurat de fărădelegile noastre şi Tu ne-ai dat mântuire,

14: în timp ce noi din nou Ţi-am călcat poruncile şi ne-am încuscrit cu popoarele acestor ţinuturi; nu Te mânia pe noi într-atât, încât să nu mai rămână nici unul şi nimeni să nu scape!

15: Doamne, Dumnezeul lui Israel, drept eşti Tu; de vreme ce noi am ajuns să ne izbăvim până-n ziua aceasta; iată, noi Îţi stăm înainte în păcatele noastre; astfel fiind, nu putem să-Ţi stăm în faţă”.

„Rugăciunea lui Ezdra este totodată o învăţătură puternic influenţată de Deuteronom şi de profeţi”[4].

„Dar ceva mai târziu au venit la el câţiva iudei şi l-au înştiinţat că nişte oameni din popor, printre care se numărau chiar preoţi şi leviţi, au uneltit împotriva statului şi au încălcat datinile străbune, luându-şi neveste de neam străin, spre a înjosi tagma preoţească. Aceştia l-au rugat să vină în sprijinul legilor, pentru ca să nu stârnească, fără deosebire, mânia lui Dumnezeu împotriva tuturor, făcându-i să îndure alte nenorociri. Cuprins de mâhnire, Ezdra şi-a rupt veşmântul, şi-a smuls părul din cap şi şi-a sluţit barba, trântindu-se la pământ, fiindcă fruntaşii poporului toleraseră o asemenea nelegiuire. Zicându-şi în sinea lui că, atunci când va cere păcătoşilor să-şi părăsească nevestele şi copiii, aceştia nu se vor supune, n-a mai vrut să se mai ridice de jos. În jurul lui s-au strâns aşadar toţi oamenii drepţi şi s-au văitat de asemenea, deplângând cele întâmplate. Ezdra s-a ridicat în sfârşit din glia unde zăcea, ş-a înălţat mâinile spre cer şi a strigat celor din jurul lui că ar trebui să le fie ruşine să-şi ridice ochii la Dumnezeu, întrucât greşise amarnic poporul care, pare-se, dăduse uitării pedepsele abătute asupra strămoşilor din pricina păcatelor comise de aceştia. De vreme ce a scos din captivitate sămânţa şi rămăşiţele lor şi le-a readus în Ierusalim, insuflând regilor Persiei mila pentru soarta lor, L-a implorat pe Dumnezeu să nu ţină seama nici de greşelile săvârşite acum, chiar dacă pentru ele li s-ar fi cuvenit pedeapsa cu moartea şi, în Marea Lui bunătate, să-i cruţe de pieire”[5].

---

[1] BBVA, p. 522

[2] BBVA, p. 522

[3] BBVA, p. 522

[4] SEP 3, p. 284

[5] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, V, 3

Comentarii la Ezdra – 8

CAPITOLUL 8 – Călătoria lui Ezdra la Ierusalim.

 

1: „Iată-i pe capii de familie, cârmuitorii care s-au urcat cu mine în timpul domniei lui Artaxerxe, regele Babilonului:

2: Din fiii lui Finees: Gherşom; din fiii lui Itamar: Daniel; din fiii lui David: Hatuş;

3: din fiii lui Şecania şi din fiii lui Paroş: Zaharia şi, împreună cu el, o ceată de o sută cincizeci;

4: din fiii lui Pahat-Moab: Elioenai, fiul lui Zerahia şi, împreună cu el, două sute de bărbaţi;

5: din fiii lui Zatu: Şecania, fiul lui Iahaziel, cu trei sute de bărbaţi;

Zatu, sub forma Zathoes, apare doar în Septuaginta.

6: din fiii lui Adin: Ebed, fiul lui Ionatan, cu cincizeci de bărbaţi;

7: din fiii lui Elam: Isaia, fiul lui Atalia, cu şaptezeci de bărbaţi;

8: din fiii lui Şefatia: Zebadia, fiul lui Micael, cu optzeci de bărbaţi;

9: din fiii lui Ioab: Obadia, fiul [lui][1] Iehiel, cu două sute optsprezece bărbaţi;

10: din fiii lui Bani: Şelomit, fiul lui Iosifia, cu o sută şaizeci de bărbaţi;

Bani, sub forma Vaani, apare doar în Septuaginta.

11: din fiii lui Bebai: Zaharia, fiul lui Bebai, cu douăzeci şi opt de bărbaţi;

Numărul de 28 urmează Textul Masoretic; în Septuaginta sunt 78 de bărbaţi.

12: din fiii lui Azgad: Iohanan, fiul lui Hacatan, cu o sută zece bărbaţi;

13: şi cei din urmă din fiii lui Adonicam, ale căror nume erau: Elifelet, Ieiel şi Şemaia, cu şaizeci de bărbaţi;

14: din fiii lui Bigvai: Utai şi Zabud, cu şaptezeci de bărbaţi.

Căpeteniile care l-au însoţit pe Ezdra: Gherşom (= izgonire), din fiii lui Finees (= negru); Daniel (= Dumnezeu este judecător), din fiii lui Itamar (= fără palmieri); Hatuş (= luptător pentru adevăr), din fiii lui David (= cel preaiubit); Zaharia (= Iahve Şi-a amintit de cuvântul Său), din fiii lui Şecania (= locuinţa lui Iahve) şi ai lui Paroş (= săritor; fugar; purice); Elioenai (= eu privesc spre Dumnezeu), fiul lui Zerahia (= Iahve este răsăritul), din fiii lui Pahat-Moab (= prinţul Moabului); Şecania (= locuinţa lui Iahve), fiul lui Iahaziel (= Iahve descoperă), din fiii lui Zatu (= vlăstar); Ebed (= slujitor), fiul lui Ionatan (= dat de Domnul), din fiii lui Adin (= podoabă); Isaia (= slava lui Iahve), fiul lui Atalia (= Iahve este tare), din fiii lui Elam (= tinereţe); Zebadia (= Iahve dăruieşte), fiul lui Micael (= cine este ca Dumnezeu?), din fiii lui Şefatia (= Iahve a judecat); Obadia (= slujitorul lui Iahve), fiul lui Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), din fiii lui Ioab (= Iahve este tată); Şelomit (= paşnic), fiul lui Iosifia (= Iahve adaugă), din fiii lui Bani (= fiul meu); Zaharia (= Iahve Şi-a amintit de cuvântul Său), fiul lui Bebai (= Dumnezeu este tată), din fiii lui Bebai; Iohanan (= Iahve este plin de dar), fiul lui Hacatan (= cel mic), din fiii lui Azgad (= tăria norocului); Elifelet (= Dumnezeu este mântuire), Ieiel (= Dumnezeu este luptător) şi Şemaia (= Iahve l-a ascultat), din fiii lui Adonicam (= Domnul S-a sculat); Utai (= ajutor este Domnul) şi Zabud (= darul Domnului), din fiii lui Bigvai (= fericirea poporului; cel fericit).

15: Pe aceştia i-am adunat eu la râul ce curge prin Ahava, şi am poposit acolo trei zile. Iar când am cercetat eu poporul şi pe preoţi, n-am aflat acolo pe nimeni din fiii lui Levi.

„Localitatea Ahava nu a putut fi identificată cu siguranţă. Râul era mai degrabă un canal al Eufratului, destinat irigaţiilor. Oricum, locul era punctul de întâlnire al celor ce, de aici, urmau să formeze convoiul organizat în drumul spre Ierusalim”[2].  Cât despre absenţa leviţilor, „leviţii vor fi refuzat să răspundă la apel, pe socotinţa că un exil confortabil, cu care se obişnuiseră, era de preferat unei întoarceri aventuroase”[3]. Ahava (= fluviu mare; generaţie).

16: Şi i-am chemat pe fruntaşii Eleazar, Ariel, Şemaia, Elnatan, Iariv, Elnatan, Natan, Zaharia şi Meşulam şi pe iscusiţii Ioiarib şi Elnatan

17: şi i-am trimis la căpeteniile din ţinutul Casifia, ca să ne aducă nouă cântăreţi pentru templul Dumnezeului nostru.

Toponimul Casifia a fost tradus în greceşte ca argint; Anania recurge deseori la corectarea tacită a textului Septuagintei, prin confruntarea cu Textul Masoretic. Fruntaşii trimişi la căpeteniile din Casifia (= oraşul de argint): Eleazar (= Dumnezeu ajută), Ariel (= altar), Şemaia (= Iahve l-a ascultat), Elnatan (= darul lui Dumnezeu), Iariv (= adversar; potrivnic), Elnatan – din nou, Natan (= darul Domnului), Zaharia (= Iahve Şi-a amintit de cuvântul Său), Meşulam (= iubitor de pace), Ioiarib (= Iahve conduce dreptatea poporului Său), Elnatan – încă o dată.

18: Şi fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru era cu noi, ne-au adus un om înţelept din fiii lui Mahli, fiul lui Levi, fiul lui Israel (la început au venit fiii şi fraţii săi, optsprezece),

Levitul nenumit aici este, conform Textului Masoretic, Şerevia de la versetul 24. Acesta era din fiii lui Mahli (= boala mea), fiul lui Levi (= alipire; legământ), fiul lui Israel (= cel ce luptă cu Dumnezeu; mintea văzătoare de Dumnezeu).

19: precum şi pe Haşabia şi pe Isaia dintre fiii lui Merari, împreună cu fraţii săi şi cu fiii acestora, douăzeci.

Din fiii lui Merari (= amărăciune) au venit Haşabia (= Iahve a luat în seamă; Iahve a adăugat) şi Isaia (= slava lui Iahve).

20: Iar din natinei – cei pe care David şi dregătorii lui i-au rânduit în slujba leviţilor -: două sute douăzeci de natinei; aceştia toţi au fost adunaţi pe numele fiecăruia.

„Pentru executarea unor lucrări curente de întreţinere şi aprovizionare, precum: tăiatul lemnelor ce se ardeau pe jertfelnic, adusul apei, îndepărtarea cenuşei şi a reziduurilor, leviţilor le erau daţi în ajutor unii slujitori de rang inferior. Aceştia erau evreii care în urma unei făgăduinţe proprii sau a părinţilor se dedicau serviciului acestuia. Existau astfel de slujitori chiar de pe timpul lui Moise. Iosua, urmaşul lui Moise la conducerea poporului, i-a rânduit spre acest scop pe locuitorii canaanei din cetăţile Ghibeon Beeroth, Kefira şi Kiriat-Iearim, care prin înşelăciune au încheiat legământ de pace cu evreii. Întrucât mulţi dintre aceşti slujitori canaanei au fost ucişi de către Saul (II Regi 21, 1 ş. u.), David a adus în locul lor alţi oameni luaţi ca robi de război de la popoarele cucerite. Aceştia locuiau parte în Ierusalim, iar parte în cetăţile leviţilor şi ale preoţilor. Pentru că le erau daţi sau dăruiţi preoţilor şi leviţilor ei se numeau netinimi (de la verbul natan – el a dat)”[4].

21: Şi acolo, la râul Ahava, am rânduit post, ca să ne smerim în faţa Dumnezeului nostru, ca să cerem de la El călătorie pe cale dreaptă, pentru noi, pentru copiii noştri şi pentru toată agonisita noastră.

22: Că mi-a fost ruşine să-i cer regelui o gardă şi călăreţi să ne scape de vrăjmaşi pe drum; fiindcă noi îi grăisem regelui, zicând: – Mâna Dumnezeului nostru este binefăcătoare peste toţi cei ce-L caută, dar puterea şi mânia Sa sunt împotriva tuturor celor ce-L părăsesc.

23: Aşa am postit şi L-am rugat pentru aceasta pe Dumnezeul nostru; iar El ne-a auzit.

24: Şi am ales de-o parte doisprezece inşi din căpeteniile preoţilor: pe Şerevia, pe Haşabia şi, împreună cu ei, pe zece din fraţii lor.

Aici e numit şi Şerevia (= Iahve a dat urmaşi; vlăstarul Domnului).

25: Şi le-am dat, cu cântarul, aurul şi argintul şi vasele afierosite Dumnezeului nostru, cele dăruite de rege şi de sfetnicii săi şi de dregătorii săi şi de întregul Israel ce se afla acolo.

26: Şi am pus în mâinile lor şase sute cincizeci de talanţi de argint şi o sută de vase de argint şi o sută de talanţi de aur

„Numărul obiectelor de argint şi al talanţilor e neclar în Textul Masoretic”[5].

27: şi douăzeci de vase de aur preţuind o mie de drahme, precum şi vase de aramă din cea mai bună, tot atât de dorită ca şi aurul.

28: Şi le-am zis: – Voi sunteţi sfinţiţii Domnului, Dumnezeului părinţilor voştri.

29: Fiţi veghetori şi păziţi-le până ce le veţi pune înaintea mai-marilor preoţilor şi leviţilor şi capilor de familie în Ierusalim, în cămările templului Domnului.

Noul templu „a avut acelaşi plan cu cel vechi şi probabil că au fost păstrate şi aceleaşi dimensiuni. Au fost reconstruite, de ase4menea, clădirile laterale, în care se păstrau ofrandele aduse de către Ezdra (8, 29)”[6].

30: Aşa că preoţii şi leviţii au primit, cu cântarul, argintul şi aurul şi vasele pe care să le ducă la Ierusalim în templul Dumnezeului nostru.

31: Şi am plecat de la râul Ahava în cea de a douăsprezecea zi a lunii întâi, ca să ajungem la Ierusalim; şi mâna Dumnezeului nostru a fost peste noi şi ne-a scăpat din mâna vrăjmaşului şi de cei ce ni se împotriveau pe drum.

32: Şi am sosit la Ierusalim şi am rămas acolo trei zile.

33: Iar în cea de a patra zi am dat, cu cântarul, argintul şi aurul şi vasele la templul Dumnezeului nostru, în mâna preotului Meremot, fiul lui Urie, cu el fiind Eleazar, fiul lui Finees, precum şi leviţii Iozabat, fiul lui Iosua, şi Noadia, fiul lui Binui.

Argintul şi aurul pentru Templu au fost preluate de către preoţii Meremot (= amărăciunea morţii), fiul lui Urie (= lumina mea este Iahve), şi Eleazar (= Dumnezeu ajută), fiul lui Finees (= negru); şi de către leviţii Iozabat (= Iahve a dăruit), fiul lui Iosua (= Domnul este mântuire), şi Noadia (= el se întâlneşte cu Dumnezeu), fiul lui Binui (= rudenie; zidire).

34: Pe toate le-am dat cu număr şi cu măsură, iar greutatea s-a însemnat în scris.

35: În vremea aceea, fiii surghiunului, cei ce veniseră din robie, I-au adus arderi-de-tot Dumnezeului lui Israel: doisprezece viţei – pentru tot Israelul -, nouăzeci şi şase de berbeci. Şaptezeci şi şapte de miei, doisprezece iezi ca jertfă pentru păcat: toate, arderi-de-tot Domnului.

36: Edictul regelui l-am dat satrapilor şi guvernatorilor de peste Râu, iar aceştia au dat cinstire poporului şi templului lui Dumnezeu”.

Sunt reluate jertfele, chiar dacă încă nu au fost definitivate lucrările Templului. Era un prim pas în restaurarea cultului religios.

---

[1] lui lipseşte în BBVA.

[2] BBVA, p. 521

[3] BBVA, p. 521

[4] AB, p. 231

[5] SEP 3, p. 283

[6] AB, p. 217

Comentarii la Ezdra – 7

CAPITOLUL 7 – Ezdra; călătoria sa la Ierusalim. Scrisoarea lui Artaxerxe. Rugăciunea lui Ezdra.

     

1: După întâmplările acestea, sub domnia lui Artaxerxe, regele Perşilor, s-a ridicat Ezdra, fiul lui Seraia, fiul lui Azaria, fiul lui Hilchia,

Regele Perşilor: „e vorba de Artaxerxe I (465-423). Se apreciază că Ezdra s-a ridicat în anul 458 î. Hr.”[1].

2: fiul lui Şalum, fiul lui Ţadoc, fiul lui Ahitub,

3: fiul lui Amaria, fiul lui Azaria, fiul lui Meraiot,

4: fiul lui Zerahia, fiul lui Uzi,

5: fiul lui Buchi, fiul lui Abişua, fiul lui Finees, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron arhiereul.

„Genealogie bogată, menită să ilustreze nobleţea sacerdotală a unui personaj atât de important”[2].  Astfel, Ezdra (= ajutor este Dumnezeu; cel care ajută) era fiul lui Seraia (= Iahve a luptat), fiul lui Azaria (= Domnul a ajutat), fiul lui Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire), fiul lui Şalum (= paşnic), fiul lui Ţadoc (= drept), fiul lui Ahitub (= frate al bunăvoinţei), fiul lui Amaria (= Domnul a promis), fiul lui Azaria (= Domnul a ajutat), fiul lui Meraiot (= rebel), fiul lui Zerahia (= Domnul S-a sculat), fiul lui Uzi (= Domnul este tăria), fiul lui Buchi (= gura Domnului), fiul lui Abişua (= tatăl mântuirii), fiul lui Finees (= negru), fiul lui Eleazar (= Dumnezeu ajută), fiul lui Aaron (= iluminat; împresurat de strălucire).

6: Acest Ezdra s-a ridicat din Babilon; era cărturar iscusit în legea lui Moise, pe care o dăduse Domnul, Dumnezeul lui Israel. Şi regele i-a dat tot ce a dorit, fiindcă mâna Domnului, Dumnezeului său, era peste el.

„Ezdra: nume aramaic, cu însemnarea: [Dumnezeu este] Ajutor”[3].  „Ezdra a fost considerat primul cărturar sau învăţat al Legii. Cărturarul a devenit un adevărat model de conduită religioasă”[4].

7: În cel de al şaptelea an al regelui Artaxerxe au plecat [cu el] şi unii din fiii lui Israel şi preoţi şi leviţi şi portari şi natinei.

8: Şi au sosit în Ierusalim în luna a cincea, în acelaşi al şaptelea an al regelui.

9: Căci în prima zi a primei luni a fost plecarea lui din Babilon, iar în Ierusalim a ajuns în prima zi a lunii a cincea, fiindcă mâna binevoitoare a lui Dumnezeu era peste el.

10: Căci Ezdra îşi pusese la inimă să caute legea, s-o plinească şi să-l înveţe pe Israel poruncile şi judecăţile.

11: Iată copia de pe porunca pe care Artaxerxe i-a dat-o preotului Ezdra, scriitorul cărţii care cuprindea cuvintele poruncilor Domnului şi pe ale rânduielilor Lui pentru Israel:

Scriitorul cărţii: „posibilă referire la un exemplar al legii, copiat chiar de Ezdra, cu mâna lui (ceea ce îl va fi făcut s-o şi cunoască atât de bine)”[5].   SEP 3 traduce cu scribul: „gr. γραμμτεύς, ebr. sopher: în sensul vechi, este un funcţionar regal, cu atribuţii de secretar, însă în epoca post-exilică (cu rădăcini mai vechi – cf. Ieremia 8, 8) şi în Noul Testament, acesta este cărturarul, bun cunoscător al Legii şi capabil să o interpreteze şi să o explice. Critica modernă atribuie lui Ezdra şi altora din timpul său redactarea finală a Torei”[6].

12: „Artaxerxe, rege al regilor, către Ezdra, scriitorul legii Domnului, Dumnezeului cerului: Plinească-se porunca şi răspunsul!

13: Poruncă s-a dat de către mine ca, în regatul meu, oricare din poporul lui Israel şi din preoţi şi din leviţi va vrea să meargă la Ierusalim, poate să meargă cu tine.

14: Tu eşti trimis de către rege şi de către cei şapte sfetnici ai săi să cercetezi Iudeea şi Ierusalimul după legea Dumnezeului lor, care se află în mâna ta,

15: şi să duci la templul Domnului argintul şi aurul pe care regele şi sfetnicii săi au binevoit să-l dăruiască Dumnezeului lui Israel, Cel ce locuieşte în Ierusalim,

16: precum şi tot argintul şi aurul pe care-l vei afla în toată ţara Babilonului, împreună cu ofrandele poporului şi ale preoţilor, pe care ei de bunăvoie le dau pentru templul lui Dumnezeu din Ierusalim.

17: Cât despre tot cel ce va sosi acolo, cere-i de îndată, pe temeiul acestei scrisori, [să aducă] viţei, berbeci, miei, precum şi prinoasele lor de carne şi prinoasele lor de băutură, iar tu le vei aduce pe jertfelnicul templului din Ierusalim al Dumnezeului vostru.

18: Şi ce vei crede tu şi fraţii tăi că e bine să faceţi cu celălalt argint şi aur, faceţi aşa cum Îi place Dumnezeului vostru.

19: Iar vasele ce ţi s-au dat pentru slujirea templului lui Dumnezeu adu-le în faţa lui Dumnezeu, în Ierusalim.

20: Cât despre celelalte trebuinţe ale templului lui Dumnezeu, dă-le din casa vistieriilor regale

21: şi de la mine. Eu, regele Artaxerxe, am dat poruncă la toţi ispravnicii vistieriilor de dincolo de Râu ca tot ceea ce va cere de la voi Ezdra, preotul şi scriitorul legii Dumnezeului cerului, să-i daţi numaidecât:

22: până la o sută de talanţi de argint şi până la o sută de core de grâu şi până la o sută de măsuri de vin şi până la o sută de untdelemn; iar sare, fără măsură.

Aceste măsuri ar reprezenta, după SEP 3: 1 talant= 34.272 grame; 1 cor = 450 litri; 1 bath[7] = 45 litri.

23: Tot ceea ce se află în porunca Dumnezeului cerului, aceea să se facă! Luaţi aminte ca nu cumva cineva să se atingă de templul Dumnezeului cerului, ca nu cumva Acesta să Se mânie împotriva regelui şi a fiilor săi.

24: De asemenea, vă dăm de ştire că nici asupra preoţilor, leviţilor, cântăreţilor, portarilor, natineilor şi slujitorilor templului lui Dumnezeu să nu puneţi bir; nici nu vă este îngăduit să-i puneţi în slujba voastră.

„Kataduloo = a face pe cineva sclav; de unde: a aservi; (porunca le este dată cârmuitorilor politici)”[8].  „În Textul Masoretic se spune că nu este îngăduit să li se ceară bir şi taxă de trecere”[9].  Slujitorii templului ar putea să fie aceiaşi cu cei care sunt numiţi robii lui Solomon.

25: Iar tu, Ezdra, în a cărui mână se află înţelepciunea lui Dumnezeu, pune scriitori şi judecători ca să judece poporul cel de peste Râu, pe toţi cei ce cunosc legea Dumnezeului tău; iar pe cei ce n-o cunosc, să-i înveţi.

„Iar tu, Ezdra: Beda scrie că Ezdra ar putea fi văzut nu numai ca typos al lui Iisus Hristos, ci ar putea fi văzut şi ca prefigurare a doctorilor/ învăţaţilor Bisericii cărora regii şi prinţii le trimit scrisori despre starea credincioşilor (II, ad loc.)”[10].

26: Şi pe tot cel ce nu va plini legea lui Dumnezeu şi legea regelui, pe acela de îndată să-l judecaţi, fie spre moarte, fie spre surghiun, fie spre plată pe avere, fie spre aruncare în temniţă”.

Pasajul cuprins între versetele 16-26, în Textul Masoretic este în aramaică.  Temniţă: „pedeapsa cu închisoarea nu era cunoscută la vechii evrei. Doar după exil s-a auzit de aşa ceva, fiind vorba evident de un obicei împrumutat de la străini”[11].

27: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel ce a pus în inima regelui gândul de a preamări templul Domnului, ce se află în Ierusalim,

28: şi mi-a dat să aflu bunăvoinţă în ochii regelui şi ai sfetnicilor săi şi ai tuturor dregătorilor celor puternici ai regelui! Iar eu m-am întărit, aşa cum a fost peste mine mâna cea bună a lui Dumnezeu, şi i-am adunat pe mai-marii lui Israel să se urce cu mine”.

Aceste evenimente, în viziunea lui Iosif Flaviu:

„După moartea lui Darius s-a suit pe tron fiul său Xerxe[12], care i-a moştenit evlavia şi respectul cuvenit lui Dumnezeu. Căci aidoma propriului părinte, şi-a revărsat întreaga grijă asupra cinstirii Lui, arătând multă bunăvoinţă faţă de iudei. În vremea aceea, Mare Preot era fiul lui Iesus, numit Ioachim. Dar la Babilon se afla un bărbat drept şi înconjurat de preţuirea mulţimii, primul preot al poporului, ce se chema Ezdra. Era un bun cunoscător al legilor lui Moise şi a cucerit prietenia regelui Xerxe. Deoarece luase hotărârea să plece la Ierusalim şi să ia cu el pe unii dintre iudeii trăitori la Babilon, a cerut regelui să-i dea o scrisoare către satrapii Siriei, pentru ca aceştia să ştie cu cine aveau de-a face. Regele a adresat satrapilor săi următoarea scrisoare:

Regele regilor, Xerxe, salută pe Ezdra, preotul şi învăţătorul legii divine:

«În regeasca mea omenie am găsit de cuviinţă ca iudeilor, precum şi preoţilor şi leviţilor lor, care locuiesc în regatul meu şi vor să se întoarcă la Ierusalim, să le îngădui această strămutare. Aşadar, oricare dintre ei are o asemenea dorinţă poate să plece acolo cu dezlegarea mea şi a celor şapte sfetnici ai mei, spre a cerceta îndeaproape cum este aplicată legea Domnului în Iudeea. Drumeţii vor lua cu ei darurile oferite de mine şi prietenii mei Dumnezeului israeliţilor, împreună cu aurul şi argintul închinat odinioară Domnului, care se mai află în ţara babilonienilor, ducându-le pe toate la Ierusalim, spre a pune la îndemâna divinităţii sfintele ofrande. Ceea ce tu însuţi ai de gând să făureşti din aur şi argint, eşti liber s-o faci cu ajutorul fraţilor tăi. Vasele sacre ce ţi-au fost înmânate să le închini Domnului o dată cu ce intenţionezi să mai făptuieşti de-acum încolo, cheltuielile fiind acoperite din veniturile regeşti. Păstrătorilor vistieriilor mele din Siria şi Fenicia le-am scris să se îngrijească de îndeplinirea tuturor cererilor lui Ezdra, preotul şi tâlmăcitorul legilor Domnului. Pentru ca Dumnezeu să nu fie mânios pe mine şi pe urmaşii mei, vreau să I se dăruiască Domnului, după datina lui, întreaga cantitate de grâu până la o sută de core. Vă mai previn apoi să nu puneţi cumva bir şi orice fel de dări viclene sau poveri nici preoţilor, nici leviţilor, nici cântăreţilor, nici portarilor, nici slujitorilor ori scriitorilor templului. Iar tu, Ezdra, întrucât eşti înzestrat cu înţelepciunea dăruită de Dumnezeu, pune să facă dreptate în întreaga Sirie şi Fenicie numai judecători deprinşi cu legea ta. Fii tu însuţi învăţătorul celor ce n-o cunosc, pentru ca atunci când un concetăţean de-al tău va încălca legea lui Dumnezeu şi pe cea a regelui, să nu se poată apăra cu neştiinţa lui, ci să-şi primească pedeapsa, ca unul care a ştiut-o, dar a avut cutezanţa să nu-i dea ascultare. Vinovatul să suporte fie pedeapsa cu moartea, fie numai o amendă. Rămâi cu bine!»[13]

Cum a primit această scrisoare, Ezdra s-a înveselit peste măsură şi a început să-l preamărească pe Domnul, înţelegând că-i datora prietenia pe care i-o arăta regele: potrivit spuselor sale, Lui trebuia să-I aducă cele mai calde mulţumiri. După ce a citit scrisoarea iudeilor aflaţi atunci la Babilon, a păstrat originalul şi a trimis copii tuturor celor din neamul său care locuiau în Media. Cunoscând astfel evlavia regelui faţă de Dumnezeu şi bunăvoinţa lui faţă de Ezdra, iudeii s-au bucurat din cale-afară şi numeroşi au fost cei care au pornit cu avuţiile lor spre Babilon, stăpâniţi de dorinţa reîntoarcerii în Ierusalim. Dar marea mulţime a israeliţilor a rămas în ţara aceea. Iată de ce numai două seminţii din Asia şi din Europa sunt supuse romanilor: celelalte zece seminţii, întrunind atâtea mii şi mii de oameni încât nici nu-i poţi număra, locuiesc până în ziua de azi dincolo de Eufrat. Au venit să i se alăture lui Ezdra cei mai mulţi dintre preoţii, leviţii, portarii, cântăreţii şi slujitorii templului. Adunându-se, aşadar, captivii gata de plecare într-un loc situat dincoace de Eufrat, au poposit acolo trei zile şi Ezdra i-a pus să postească şi să-L roage pe Dumnezeu pentru ocrotirea lor, să nu întâmpine pe drum necazuri pricinuite de duşmani sau greutăţi venite din altă parte. Căci Ezdra îi spusese dinainte regelui că Domnul le va purta de grijă şi de aceea n-a vrut să primească o escortă de călăreţi care să-i însoţească. După încheierea rugăciunilor, iudeii au plecat de la Eufrat în a douăzecea zi a primei luni din al şaptelea an al domniei lui Xerxe, ajungând la Ierusalim în a cincea lună a aceluiaşi an. Păstrătorilor vistieriei templului, care se trăgeau din neamul preoţilor, Ezdra le-a înmânat sfintele daruri: şase sute şi cincisprezece talanţi de argint, vase de argint în valoare de o sută de talanţi, case de aur în valoare de douăzeci de talanţi, aşijderea vase de aramă mai preţioasă decât aurul în valoare de doisprezece talanţi. Toate acestea fuseseră dăruite de rege şi de sfetnicii lui, precum şi de israeliţii rămaşi la Babilon. De îndată ce a înmânat aceste daruri, Ezdra a adus ardere de tot legiuita jertfă de doisprezece tauri pentru mântuirea întregului popor, nouăzeci de berbeci, şaptezeci şi doi de miei şi doisprezece ţapi drept prinos de ispăşire. Ispravnicilor regeşti şi dregătorilor Coelesiriei şi Feniciei le-a dat scrisoarea suveranului lor. Aceştia au făcut ceea ce le revenea pentru îndeplinirea întocmai a poruncilor regelui şi au cinstit cum se cuvenea norodul iudeilor, punându-i la îndemână tot ceea ce avea el nevoie”[14].

---

[1] BBVA, p. 519

[2] BBVA, p. 519

[3] BBVA, p. 519

[4] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, trad. Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

[5] BBVA, p. 520

[6] SEP 3, p. 279

[7] Cu care s-a măsurat vinul şi untdelemnul; Anania are, simplu, măsuri.

[8] BBVA, p. 520

[9] SEP 3, p. 280

[10] SEP 3, p. 280

[11] AB, p. 184

[12] În Biblie e numit Artaxerxe.

[13] Textul scrisorii de recomandare figurează în Cartea întâi a lui Ezdra, 7,12-26, dar ea este atribuită nu lui Xerxe I, suveran al Imperiului Persan (486-465 î. Hr.), ci fiului şi urmaşului acestuia, Artaxerxe I (465-425 î. Hr.), supranumit Longimanos. Nobil cu mare influenţă la curtea Persiei, preotul şi scribul Ezdra a condus, în 458 î. Hr., cel de-al doilea exod în masă al iudeilor (circa 1800) din Babilonia spre Ierusalim, mult mai redus în comparaţie cu cel dintâi, datând din 538 î. Hr. (aproximativ 42 000 de evrei). Corectă este aşadar atribuirea făcută de Biblie, numele celor doi regi ahemenizi nedeosebindu-se prea mult. Cercetările recente confirmă existenţa reală a lui Ezdra şi rolul lui de apărător şi restaurator al învăţăturii lui Moise, alături de Neemia (n. trad.).

[14] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, 5, 1-2

Comentarii la Ezdra – 6

CAPITOLUL 6 – Terminarea lucrărilor şi sfinţirea templului.

 

1: Atunci regele Darius a poruncit şi s-a făcut cercetare în lăzile unde se păstrau actele şi unde se ţinea vistieria Babilonului.

Atunci, adică „după ce raportul a ajuns la rege”[1].

2: Şi s-a găsit în cetatea Ecbatana, metropola ţinutului Mediei, un sul de pergament pe care era scrisă următoarea însemnare:

„Deşi, după indicaţia demnitarilor transeufratieni, cercetarea se va fi făcut în Babilon, documentul a fost aflat în Ecbatana (textual: Ahmeta), fosta capitală a Mediei, devenită reşedinţă de vară a regilor persani”[2].  „După Xenofon (Cyropaedia VIII, 6, 22), Cirus îşi petrecea iarna la Babilon, primăvara la Susa şi vara la Ecbatana”[3]. Ahmeta (= loc de vară) era reşedinţa de vară a regilor Mediei (= ţinut de mijloc; măsură).

3: „În primul an al regelui Cirus, regele Cirus a dat poruncă în legătură cu templul cel sfânt al lui Dumnezeu ce se afla în Ierusalim: – Să fie zidit templul, locul unde să se aducă jertfele (şi a rânduit ca înălţimea lui să fie de şaizeci de coţi şi lăţimea de şaizeci de coţi);

„În toate aceste relatări e de remarcat ambiguitatea voită a cronicarului asupra raportului dintre vechiul templu (care nu mai exista) şi noul templu (care de abia începe să existe), ca şi cum ar fi unul singur”[4].

4: şi să se pună trei rânduri de pietre tari şi un rând de lemn, iar cheltuiala se va da din casa regelui.

„Piatră tare: Textul Masoretic are piatră rostogolită. E vorba de blocuri prea grele pentru a fi cărate”[5].  „Despre acest [nou] templu cunoaştem relativ puţine lucruri. Dimensiunile lui au fost stabilite prin decretul lui Cirus (6, 3). Pereţii au fost construiţi din câte trei rânduri de piatră şi un rând de grinzi de lemn (6, 4). Şi în cazul templului lui Solomon s-a mers pe această alternanţă a marmurei şi lemnului”[6].

5: Iar vasele templului lui Dumnezeu, cele de argint şi cele de aur, pe care Nabucodonosor le-a luat din templul [lui Dumnezeu] ce se afla în Ierusalim şi le-a adus în Babilon, să fie date şi duse unde se aflau, în templul lui Dumnezeu.

6: Acum, voi, cârmuitorii de dincolo de Râu, Şetar-Boznai şi tovarăşii voştri, Arfasateii de cealaltă parte a Râului, ţineţi-vă departe de locul acela

Cu începutul versetului 6 „s-a încheiat citirea edictului lui Cirus şi acum începe concluzia lui Darius”[7].

7: şi lăsaţi să se facă lucrarea la templul lui Dumnezeu; mai-marii Iudeilor şi bătrânii Iudeilor să zidească templul acela al lui Dumnezeu pe locul unde a fost.

8: Tot eu am poruncit asupra a ceea ce aveţi voi de făcut în sprijinul bătrânilor iudei pentru zidirea acelui templu al lui Dumnezeu: cheltuiala să se facă din averea regelui şi din birurile de dincolo de Râu; să daţi cu grijă acelor oameni, în aşa fel încât ei să nu înceteze lucrul.

Pentru zidirea acelui templu al lui Dumnezeu: „Beda pune în legătură, încă o dată, reconstruirea Templului cu naşterea lui Iisus, templul în care Se întrupează Dumnezeu Însuşi. După el, Templul a fost zidit în 46 de ani şi în tot atâtea zile, spune o tradiţie, pruncul se alcătuieşte în pântecele mamei. În Fecioara Maria s-a alcătuit Templul-Iisus în exact atâtea zile câţi ani au petrecut evreii pentru ridicarea Templului lor de piatră (II ad loc.)”[8].

9: Şi orice le va trebui: viţei, berbeci şi miei pentru arderile-de-tot aduse Dumnezeului cerului, precum şi grâu, sare, vin, untdelemn, să li se dea după cuvântul preoţilor din Ierusalim, zi de zi, ori de câte ori vor cere,

10: pentru ca ei să-I aducă Dumnezeului cerului miresme bineplăcute şi să se roage pentru viaţa regelui şi a fiilor săi.

„Vechile arhive din Persepolis atestă faptul că regii persani, într-adevăr, au finanţat revigorarea cultică a popoarelor supuse, inclusiv pe cea iudaică”[9].

11: Tot eu am poruncit: dacă vreun om va schimba această hotărâre, din casa lui va fi scoasă o bârnă şi, ridicată, îl va străpunge, iar casa lui va fi de jaf.

„E vorba de pedeapsa prin tragere în ţeapă, rezervată doar marilor nelegiuiţi”[10].

12: Iar Dumnezeul al Cărui nume locuieşte acolo să-l doboare pe orice rege sau popor care-şi va întinde mâna să strice sau să nimicească templul lui Dumnezeu din Ierusalim. Eu, Darius, am poruncit; aşa să se facă întocmai!”

13: Atunci Tatnai, cârmuitorul ţinuturilor de peste Râu, Şetar-Boznai şi tovarăşii lor au făcut întocmai cum poruncise regele Darius.

14: Iar bătrânii Iudeilor şi leviţii zideau, după profeţia profetului Agheu şi a lui Zaharia, fiul lui Ido, şi zideau şi sporeau; şi au isprăvit zidirea, din porunca Dumnezeului lui Israel şi din porunca lui Cirus şi a lui Darius şi a lui Artaxerxe, regii Perşilor.

„Precum Nabucodonosor în pedeapsă, regii persani sunt instrumentele lui Dumnezeu în alinare”[11].  „Activitatea lui Agheu s-a desfăşurat în 520, iar cea a lui Zaharia se va fi continuat până în 518 î. Hr. ♦ Artaxerxes I (464-424 î. Hr.) este posterior reconstruirii Templului (520-515 î. Hr.). Pe vremea lui s-a reconstruit zidul”[12].

15: Templul l-au isprăvit în cea de a treia zi a lunii Adar, în al şaselea an al domniei regelui Darius.

Templul a fost terminat în luna Adar (= arie; şură), „a douăsprezecea lună a calendarului religios evreiesc; a şasea lună a anului civil ebraic care începe cu Tişri. În anii bisecţi, se introduce în calendar şi un al doilea Adar. Luna Adar are, în mod obişnuit, 29 de zile şi coincide cu perioada februarie-martie. Semnul zodiacal care-i corespunde, Peştii, era considerat de rabini ca deosebit de propice”[13].

Un detaliu cronologic suplimentar: „Aşadar, Darie, împăratul Mezilor, a zidit Ierusalimul în al şaselea an al împărăţiei lui şi în primul an al olimpiadei a şaizeci şi şasea a Grecilor”[14].

16: Iar fiii lui Israel, preoţii, leviţii şi ceilalţi fii ai robiei au făcut cu bucurie sfinţirea templului lui Dumnezeu.

17: La sfinţirea templului lui Dumnezeu au adus o sută de viţei, două sute de berbeci, patru sute de miei, iar pentru păcatul întregului Israel, doisprezece iezi, după numărul seminţiilor lui Israel.

18: Pe preoţi i-au aşezat în cetele lor şi pe leviţi în rânduiala lor să-I slujească lui Dumnezeu în templul din Ierusalim, aşa cum este scris în Cartea lui Moise.

19: Iar fiii robiei au sărbătorit Paştile în cea de a paisprezecea zi a primei luni.

„Potrivit calculelor, în anul 515 î. Hr. ziua a paisprezecea a lunii Nisan a fost 21 aprilie, deci la scurtă vreme după terminarea construirii templului”[15].

20: Căci preoţii şi leviţii s-au curăţit, toţi ca unul, şi au înjunghiat mielul pascal pentru toţi fiii robiei, pentru fraţii lor preoţi şi pentru ei înşişi.

21: Şi au mâncat fiii lui Israel Paştile, toţi cei ce se întorseseră din robie şi toţi cei ce se desprinseseră de necurăţia neamului ţării ca să-l caute pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.

În finalul versetului e vorba despre prozeliţii care i-au urmat pe Iudei.

22: Şi au prăznuit cu bucurie, timp de şapte zile, sărbătoarea Azimelor, fiindcă Domnul îi înveselise şi întorsese spre ei inima regelui Asiriei, ca să le întărească mâinile în zidirea templului Dumnezeului lui Israel.

„Expresia regele Asiriei pare anacronică în context, dar ea se explică prin aceea că regii Persiei erau succesorii regilor Babilonului, care, la rândul lor, fuseseră succesorii regilor Asiriei. Suveranul nenumit ar putea fi Artaxerxe (vezi capitolul următor)”[16].  „Asiria desemnează aici întreaga Mesopotamie, aflată la vremea aceasta în Imperiul pers; Imperiul asirian încetase să existe cu mult înainte (capitala, Ninive, căzuse în 612 î. Hr.). ♦ au ţinut Sărbătoarea Azimelor şapte zile cu bucurie: Beda pune versetul în legătură cu I Corinteni 5, 8 şi, implicit, cu Învierea şi viaţa de apoi (II ad loc.)”[17].

Acestea sunt istorisite şi de Iosif Flaviu, care aduce numeroase amănunte suplimentare:

„De îndată ce au fost înlăturaţi Magii[18] care, după moartea lui Cambise, deţinuseră puterea timp de un an, căpeteniile aşa-numitelor şapte case ale nobililor perşi l-au ales rege pe Darius, fiul lui Histaspe. Înainte de a ocupa o funcţie publică, el îi făgăduise lui Dumnezeu că, de va deveni rege, va înapoia templului din Ierusalim toate vasele sfinte care se mai aflau la Babilon. În vremea aceea a venit din Ierusalim la Darius Zorobabel, care fusese ales drept căpetenie a iudeilor din captivitate. O veche prietenie îl lega pe acesta de rege; ca atare, împreună cu alţi doi, a avut cinstea de a fi primit în garda de corp a regelui.

În primul an al domniei sale, Darius a dat un banchet strălucit şi fastuos la care au fost poftiţi cei ce-l înconjurau şi se născuseră în casa lui, principii mezilor, satrapii persani, căpeteniile din ţinuturi din India până în Etiopia, precum şi comandanţii de oşti din cele o sută douăzeci şi şapte de satrapii. După ce invitaţii s-au ospătat împărăteşte şi din belşug şi fiecare s-a dus la culcuşul lui, regele Darius, care, stând întins în pat, se odihnise o mică parte din noapte, s-a trezit din somn. Fiindcă n-a mai putut să adoarmă, a stat de vorbă cu trei dintre gărzile lui de corp. Celui care îi va da cel mai potrivit şi mai chibzuit răspuns, i-a făgăduit să-i dea ca răsplată dreptul să aibă veşmânt de purpură, să bea din cupe de aur, să doarmă în pat de aur, să călătorească într-un car cu hamuri aurite, să poarte o tiară de pânză fină de in, precum şi un colan de aur în jurul gâtului, adăugând că-l va pune în rangul al doilea pentru înţelepciunea lui şi-l va privi ca pe o rudă apropiată. După înfăţişarea unor asemenea recompense, l-a întrebat pe cel dintâi dacă vinul are supremaţia, pe al doilea dacă ea este deţinută de regi, iar pe al treilea dacă femeile sau mai degrabă adevărul au întâietate asupra tuturora. De îndată ce le-a făcut aceste propuneri, regele s-a dus la culcare. În dimineaţa următoare a strâns laolaltă pe cei mai puternici din împărăţie, împreună cu satrapii şi cârmuitorii ţinuturilor din Persia şi Media, s-a aşezat pe tronul unde obişnuia să împartă dreptatea şi a poruncit fiecăruia dintre cele trei gărzi de corp să-şi spună în faţa tuturor ascultătorilor săi părerile lor privitoare la întrebările puse de el.

[…][19].

De îndată ce Zorobabel şi-a încheiat cuvântarea de preamărire a adevărului, toţi cei de faţă au strigat că a vorbit cel mai bine şi că numai adevărul este puterea neschimbătoare, care nu îmbătrâneşte niciodată. Regele i-a poruncit ca, în afara celor pe care le făgăduise dinainte, să-i exprime şi propria lui dorinţă. El i-o va îndeplini cu dragă inimă, fiindcă s-a purtat ca un om înţelept, care a întrecut pe ceilalţi prin chibzuinţa lui. I-a spus: «Vei sta alături de mine şi te voi numi ruda mea!» Atunci Zorobabel i-a reamintit solemnul legământ pe care îl făcuse dacă va ajunge pe tron: făgăduiala că el va reclădi atunci Ierusalimul, va înălţa aşijderea templul Domnului şi va înapoia totodată sfintele odoare jefuite de Nabucodonosor şi aduse de el la Babilon. «Acest lucru ţi-l cer acum – a adăugat el – deoarece mi-ai îngăduit să am o dorinţă a mea, drept răsplată că am fost înţelept şi chibzuit!»

Regele s-a sculat în picioare vesel, l-a sărutat pe obraji şi a scris guvernatorilor şi satrapilor săi, poruncindu-le să dea o escortă lui Zorobabel şi celor care îl însoţeau, hotărâţi să se întoarcă acasă în vederea reclădirii Ierusalimului. Apoi prin scrisori trimise intendenţilor din Siria şi Fenicia, i-a însărcinat pe aceştia să expedieze cedri doborâţi în Liban spre Ierusalim, ca să slujească la construcţia oraşului. În afară de asta, a scris să fie eliberaţi din captivitate toţi cei întorşi în Iudeea şi a interzis intendenţilor şi satrapilor să încaseze de la iudei dările cuvenite regelui, îngăduind ca oricare dintre ei să cultive pământul ţinutului scutit de bir. Locuitorilor din Idumeea, Samaria şi Coelesiria le-a poruncit să părăsească toate târgurile iudeilor, ocupate de ei, contribuind cu cincizeci de talanţi la înălţarea templului. A permis iarăşi iudeilor să aducă jertfe după datina lor, iar pe cheltuiala lui a făcut toate sculele şi veşmintele sfinte pe care le foloseau în slujbele divine Marii Preoţi şi sacerdoţii. Tot din banii lui i-a înzestrat pe leviţi cu instrumente muzicale pentru preamărirea Domnului; de asemenea a cerut să se atribuie paznicilor oraşului şi templului parcele de pământ şi o sumă anuală de bani pentru nevoile traiului zilnic. Cât priveşte toate vasele pe care avusese de gând Cirus însuşi să le restituie iudeilor, Darius a fost cel care a înfăptuit acest lucru.

Cum a primit de la rege râvnita favoare, Zorobabel a părăsit palatul şi, înălţându-şi faţa spre cer, a început să mulţumească Domnului fiindcă i-a dăruit înţelepciunea care i-a adus izbânda în faţa lui Darius.  «N-aş fi obţinut aşa ceva – a zis el – dacă Tu, Stăpâne, nu mi-ai fi fost prielnic!»  Aşadar, după ce a mulţumit astfel lui Dumnezeu pentru ceea ce îi oferise, rugându-L ca şi în viitor să-i arate aceeaşi bunăvoinţă, a plecat degrabă la Babilon şi a împărtăşit consângenilor săi vestea bună dată de rege. La aflarea ei, aceştia au mulţumit aşijderea lui Dumnezeu, care le îngăduia să se întoarcă iarăşi pe pământul strămoşesc. Timp de şapte zile, iudeii s-au desfătat în petreceri şi ospeţe pline de veselie, spre a sărbători cum se cuvine redobândirea şi reaşezarea lor în patrie. Apoi şi-au ales căpeteniile seminţiilor pentru plecarea spre Ierusalim, împreună cu soţiile, copiii şi vitele lor. Aceştia au primit de la Darius escorta care urma să-i ducă la Ierusalim şi au pornit la drum cu veselie şi fast, intonând cântece de slavă în sunete de flaute şi ţitere, abia după aceea venind mulţimea iudeilor cu chiote de bucurie.

Din fiecare familie a plecat aşadar un număr anumit de oameni. Nu mi se pare oportun să menţionez aceste familii după numele lor, ca să nu abat atenţia cititorilor de la şirul întâmplărilor şi povestirea să-şi urmeze cursul ei firesc. Numărul tuturor celor plecaţi din seminţiile lui Iuda şi Beniamin, care trecuseră de doisprezece ani, se ridica la patru milioane şase sute şi douăzeci şi opt de mii[20]; cel al leviţilor, la şaptezeci şi patru. Mulţimea copiilor şi a femeilor, socotiţi de-a valma, atingea patruzeci şi două de mii şapte sute patruzeci şi două de persoane. În afara lor, mai erau o sută douăzeci şi opt de leviţi cântăreţi, portarii, o sută şi zece, iar slujitorii templului, trei sute nouăzeci şi doi. Acestora li se alăturau cei ce susţineau că sunt israeliţi, fără să poată numi neamul din care se trăgeau. Unora dintre ei li s-a luat rangul preoţesc deoarece se căsătoriseră cu femei a căror obârşie n-o puteau indica şi nici ei nu erau trecuţi în tabelele genealogice întocmite de leviţi şi sacerdoţi: în total, cinci sute douăzeci şi cinci. Gloata slujitorilor din alaiul care i-a însoţit la Ierusalim se ridica la numărul de şapte mii trei sute treizeci şi şapte. Li se adăugau două sute patruzeci şi cinci de cântăreţi şi cântăreţe din ţiteră, patru sute treizeci şi cinci de cămile, precum şi cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci de vite. Conducătorii acestei mulţimi erau Zorobabel, fiul lui Salatiel din seminţia lui Iuda, urmaşul neamului lui David, şi Iesus, fiul Marelui Preot Iosadec. În afara lor, poporul şi-a ales drept conducători pe Mardoheu şi pe Serebaeus, care contribuiseră cu o sută de mine de aur şi cinci mii de mine de argint. În acest fel, preoţii, alături de o bună parte din întregul popor al iudeilor, locuind pe atunci în Babilon, s-au îndreptat spre Ierusalim; restul mulţimii s-a întors acasă, după ce i-a însoţit o bucată de drum”[21].

„În a şaptea lună de la plecarea din Babilon, Marele Preot Iesus[22] şi  căpetenia Zorobabel au trimis pretutindeni soli, să cheme la Ierusalim, din întreaga ţară, poporul, care s-a strâns laolaltă cu dragă inimă. Chiar pe locul unde fusese mai înainte, au înălţat apoi altarul, ca să aducă pe el solemna jertfă închinată Domnului, potrivit legilor lui Moise. Această înfăptuire n-a fost privită cu ochi buni de popoarele învecinate, întrucât toate erau pornite împotriva lor. Iudeii au celebrat totuşi Sărbătoarea Corturilor la data hotărâtă de Legiuitor[23], au adus ofrande de cereale şi aşa-numitele arderi de tot, jertfele de Şabat, precum şi toate celelalte prinosuri sfinte. Ei au înălţat şi rugăciunile prescrise de lege, începând să aducă iarăşi jertfe o dată cu Luna plină din luna a şaptea. După aceea s-au apucat să-şi construiască templul şi au dat bani mulţi cioplitorilor în piatră şi dulgherilor, procurând hrana şi băutura de care aveau nevoie lucrătorii. În sprijinul meşterilor veneau cu plăcere şi uşurinţă sidonienii, care îmbinau trunchiurile de cedru, alcătuind plute adunate în portul Ioppe. Această poruncă, dată cândva de Cirus, era adusă la îndeplinire abia acum, sub domnia lui Darius.

În cel de-al doilea an de la întoarcerea la Ierusalim, luna a doua, iudeii au început construirea templului. I-au pus aşadar temelia la Luna nouă din a doua lună a celui de-al doilea an, apoi au continuat lucrările sub conducerea leviţilor trecuţi de douăzeci de ani: Iesus cu fiii şi fraţii lui, precum şi Zodmiel, fratele lui Iudas, fiul lui Aminadab, împreună cu propriii săi fii. Prin întreaga râvnă şi hărnicia cu care se desfăşurau lucrările, templul s-a înălţat nesperat de repede. După terminarea sanctuarului, preoţii şi-au pus veşmintele lor şi, în sunet de trâmbiţe, au păşit alături de leviţi şi de fiii lui Asaph, intonând cântece de laudă închinate Domnului, la fel cum David Îl preamărise cel dintâi. Dar sacerdoţii şi leviţii şi cei mai bătrâni membri ai familiilor, care îşi mai aminteau de frumuseţea şi măreţia vechiului templu şi-l vedeau pe cel de acum, cu mult mai prejos din pricina sărăciei, constatând cât de mare le era decăderea lor în comparaţie cu prosperitatea şi splendoarea sanctuarului de odinioară, erau mâhniţi şi, fiindcă nu-şi puteau stăpâni durerea, suspinau şi vărsau lacrimi amare. În schimb, poporul, satisfăcut de ceea ce îi oferea prezentul, era mulţumit că avea iarăşi un templu şi nu-i mai păsa de cel vechi, nu voia nici măcar să şi-l reamintească, nesinchisindu-se de comparaţia care dovedea strălucirea mai mică a templului abia terminat. Sunetul trâmbiţelor şi veselia mulţimii biruia aşadar gemetele bătrânilor şi preoţilor, care socoteau că templul nou era mult inferior sanctuarului dărâmat.

Cum au auzit sunetele trâmbiţelor, samaritenii (care şi aşa duşmăneau seminţiile lui Iuda şi Beniamin) au venit în grabă, dornici să cunoască pricina acestui zvon de sărbătoare. După ce au priceput că iudeii care fuseseră duşi în captivitate la Babilon îşi reclădeau templul, s-au dus la Zorobabel şi Iesus şi la căpeteniile ginţilor, cerându-le îngăduinţa să înalţe templul alături de ei şi să devină părtaşi la construcţia sanctuarului.  «Noi – susţineau ei – ne închinăm în aceeaşi măsură lui Dumnezeu şi-L cinstim încă de pe vremea când Şalmanasar, regele asirienilor, ne-a strămutat aici din Chuta şi Media.»  Venind în întâmpinarea acestei cuvântări, Zorobabel şi Iesus şi căpeteniile ginţilor au răspuns că nu era cu putinţă să-i facă părtaşii lor, deoarece sarcina construirii templului le fusese încredinţată mai întâi de Cirus, iar acum de Darius. Totuşi, aveau voie să se roage în templul Domnului, dacă doreau acest lucru, căci numai în interior se înfăptuieşte comuniunea iudeilor cu ei şi cu toţi oamenii care vin la sanctuar să se închine lui Dumnezeu.

La auzul acestor vorbe, chutheii (căci aşa se numeau, de fapt, samaritenii) s-au înfuriat şi au aţâţat popoarele siriene să ceară satrapilor ca, la fel cum se întâmplase mai înainte sub Cirus şi apoi sub Cambise, să împiedice construirea templului, punând piedici în calea strădaniei iudeilor, ca să le întârzie cât mai mult lucrările. În vremea aceea a sosit la Ierusalim Sisines, cârmuitorul Siriei şi al Feniciei, împreună cu Sarabazanes şi câţiva însoţitori. Aceştia i-au întrebat pe căpeteniile iudeilor cine le-a dat dezlegarea să clădească un templu care să aducă mai degrabă a fortăreaţă decât a locaş sfânt şi de ce i-au făcut un portic, înconjurând oraşul cu ziduri atât de puternice. Zorobabel şi Marele Preot Iesus le-au răspuns că ei erau slujitorii Domnului atotputernic. Templul, înălţat odinioară de unul dintre regii lor cei mai norocoşi şi mai înţelepţi, a dăinuit multă vreme neatins. Dar după ce strămoşii lor au păcătuit faţă de Dumnezeu, Nabucodonosor, regele babilonienilor şi al caldeenilor, a cucerit oraşul şi l-a distrus, a prădat templul şi l-a incendiat, ducând poporul în captivitate la Babilon şi în alte locuri. Între timp, Cirus, care a ocupat apoi tronul Babiloniei şi al Persiei, a transmis printr-o scrisoare ordinul ca templul să fie reclădit, iar toate ofrandele şi vasele, luate de Nabucodonosor ca pradă de război, să fie încredinţate lui Zorobabel şi vistiernicului său Mithridates, ele urmând să fie aduse la Ierusalim şi expuse în noul sanctuar. Pentru ca toate acestea să fie înfăptuite în cel mai scurt timp, el i-a poruncit lui Abassar să plece la Ierusalim şi să se ocupe de templu. De îndată ce a primit scrisoarea, acesta a pornit la drum, punând temeliile templului. Din vremea aceea se tot lucrează la zidirea lui, dar din pricina răutăţii duşmanilor, el n-a fost încă terminat. Dacă credeţi cumva că aşa se cuvine să faceţi, trimiteţi o scrisoare lui Darius, cerându-i să cerceteze cronicile regale, ca să se convingă de adevărul spuselor lor.

Ca urmare a vorbelor rostite de Zorobabel şi de Marele Preot, Sisines şi însoţitorii lui au hotărât să nu se pună de-a curmezişul continuării lucrărilor până ce ei îl vor înştiinţa pe Darius. Numaidecât i-au şi scris despre cele întâmplate. Întrucât iudeii s-au speriat şi s-au temut că regele va regreta reconstruirea Ierusalimului şi a templului, doi prooroci care trăiau în vremea aceea printre ei, Aggaeus[24] şi Zacharias, i-au îndemnat să nu-şi piardă curajul, căci n-o să le vină nici un rău din partea perşilor, deoarece aşa le prezisese Domnul. Având deplină încredere în ei, iudeii şi-au continuat cu multă râvnă munca, fără s-o întrerupă o singură zi.

Între timp, samaritenii i-au scris lui Darius şi în epistolele lor îi învinuiau pe iudei că-şi întăreau oraşul şi înălţau un templu care aducea mai degrabă a fortăreaţă decât a lăcaş de închinăciune. Susţineau acolo că nu era spre binele regelui ceea ce făceau iudeii, trimiţându-i de asemenea scrisoarea lui Cambise, prin care acesta interzicea zidirea templului, deoarece nu-i aducea nici un folos, iar rezidirea Ierusalimului îi sporea temerile. Când a citit scrisoarea trimisă de Sisines şi însoţitorii lui, Darius a cerut să se facă cercetări în arhivele regale. Într-un turn al Ecbatanei din Media a fost găsită o cronică unde erau scrise următoarele rânduri: «În primul an al domniei lui Cirus, regele a dat porunci ca, împreună cu jertfelnicul său, să se rezidească templul din Ierusalim, a cărui înălţime să fie de şaizeci de coţi şi lăţimea aceeaşi, cu trei rânduri de piatră cioplită şi un rând de lemn din partea locului, urmând ca cheltuielile să fie suportate de vistieria regelui. A cerut de asemenea ca vasele răpite de Nabucodonosor şi aduse în Babilon să fie retrimise la Ierusalim. Sarcina asta a fost încredinţată lui Abassar, guvernatorul Siriei şi al Feniciei, precum şi subordonaţilor săi. Aceştia trebuie să rămână departe de oraş şi să-i lase pe iudei, slujitorii Domnului, şi pe cârmuitorii lor, să-şi reclădească templul aşa cum doreau ei. A ordonat apoi ca lucrările să fie sprijinite şi prin birurile provinciilor ai căror ispravnici erau şi să le ofere pentru jertfe tauri şi berbeci, şi miei, şi iezi, şi lamura făinei, şi ulei, şi vin, ca şi tot ceea ce le cereau preoţii: aceştia trebuiau la rândul lor să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea regelui şi a perşilor. Cirus a dispus ca aceia care se vor împotrivi poruncilor sale să fie ţintuiţi pe cruce, iar averea lor să intre în vistieria regală. Aşijderea l-a rugat chiar el pe Dumnezeu să-l hărăzească pieirii pe oricine va cuteza să împiedice zidirea templului, Domnul Însuşi ferindu-l astfel să comită o fărădelege.»

După ce a găsit însemnările din cronica lui Cirus, Darius a trimis lui Sisines şi însoţitorilor săi următorul răspuns:

Regele Darius către guvernatorul Sisines şi însoţitorii lui:

«Vă trimit alăturat copia scrisorii pe care am găsit-o în cronica lui Cirus şi vreau să se înfăptuiască întocmai tot ceea ce conţine ea. Rămâneţi cu bine!»

Înţelegând limpede din scrisoare care era voinţa regelui, Sisines şi însoţitorii lui au hotărât să dea ascultarea cuvenită hotărârilor sale. Au încurajat aşadar sfintele lucrări şi i-au sprijinit pe bătrânii iudeilor şi pe cârmuitorii lor. Prin marele avânt pe care l-a luat, înălţarea templului a înaintat repede, precum proorociseră Aggaeus şi Zacharias[25] la îndemnul lui Dumnezeu, potrivit dorinţei regilor Cirus şi Darius. Construcţia s-a desfăşurat timp de şapte ani. În al nouălea an al domniei lui Darius, la cea de-a douăzeci şi treia zi din luna a douăsprezecea, numită de noi Adar[26] şi de macedoneni Dystros, preoţii şi leviţii, împreună cu mulţimea israeliţilor, au adus drept jertfe de mulţumire pentru reînnoirea după întoarcerea din captivitate a norocului de a avea iarăşi un templu: o sută de tauri, două sute de berbeci, patru sute de miei şi doisprezece ţapi, după numărul seminţiilor (căci atâtea triburi aveau israeliţii), dornici să obţină iertarea păcatelor fiecăreia. Apoi preoţii şi leviţii au avut grijă ca, după legea lui Moise, să asigure portari pentru orice intrare, fiindcă iudeii au construit de jur împrejurul templului un portic pentru sanctuarul din interior.

Sărbătoarea Azimelor fiind aproape, în prima lună numită de macedoneni Xanthicus şi de noi Nisan, întregul popor din târguri a pornit de-a valma înspre oraş. Aici şi-au început serbarea iudeii, care s-au purificat împreună cu soţiile şi copiii, după datina străbună, apoi au înjunghiat victimele în a paisprezecea zi a lunii ce se cheamă a Paştilor şi s-au ospătat vreme de şapte zile, fără să-şi drămuiască cheltuielile. Au oferit Domnului arderi de tot şi jertfe de mulţumire, fiindcă Dumnezeirea i-a readus pe pământul patriei şi le-a redat legile strămoşeşti, făcându-l pe regele perşilor să le fie binevoitor. În vremea care a urmat, locuitorii Ierusalimului au început să închine iarăşi Domnului jertfe pline de strălucire, adoptând o guvernare care îmbina aristocraţia cu oligarhia. Căci Marii Preoţi au stat în fruntea ţării până când neamul Asamoneilor a instaurat monarhia. Mai înainte ca poporul să fie subjugat şi târât în captivitate, începând cu Saul şi David, regii au domnit vreme de cinci sute douăzeci şi doi de ani, şase luni şi zece zile. Până să aibă parte de regi, poporul a fost condus de cârmuitori ce se numeau Judecători sau căpetenii unice. Această orânduire a dăinuit de la Moartea lui Moise şi până la cea a comandantului Iesus, mai bine de cinci sute de ani[27]. Aşa au dus-o iudeii care au scăpat din captivitate în timpul domniei lui Cirus şi Darius.

Dar samaritenii, stăpâniţi de ură şi invidie şi sprijinindu-se pe bogăţia şi pe înrudirea lor cu perşii, din care îşi trăgeau obârşia, au pricinuit iudeilor nenumărate necazuri. Ca atare, ei refuzau să plătească tributul pe care, potrivit ordinului dat de rege, trebuiau să-l aducă la jertfele lor şi s-au străduit să-i câştige de partea lor şi pe dregătorii domneşti, fără să piardă nici un prilej de a face rău iudeilor, fie făţiş, fie prin intermediul altora. Locuitorii Ierusalimului au hotărât atunci să apeleze la Darius şi să-i Învinuiască pe samariteni. În acest scop, ei au trimis o solie alcătuită din Zorobabel şi alţi patru magistraţi. Cum a primit de la aceşti soli plângerea împotriva îndărătniciei samaritenilor, regele i-a trimis înapoi cu o scrisoare adresată dregătorilor săi şi Senatului Samariei, conţinutul ei fiind următorul:

Regele Darius către Tanganas şi Sambabas, dregătorii Samariei, Sadracas, Bobelon şi slujitorii lor din Samaria:

«Zorobabel, Ananias şi Mardochaeus, solii iudeilor, v-au învinuit că le-aţi pus piedici în construcţia templului şi nu le-aţi trimis tributul vostru la jertfele lor, aşa cum v-am poruncit. Vreau aşadar ca, după citirea scrisorii de faţă, să se dea din vistieria regească a Samariei tot ceea ce socotesc preoţii că au neapărată nevoie ca să nu-şi întrerupă jertfele zilnice, rugându-se lui Dumnezeu pentru mine şi poporul persan».  Acesta era cuprinsul scrisorii”[28].

---

[1] BBVA, p. 518

[2] BBVA, p. 518

[3] SEP 3, p. 277

[4] BBVA, p. 518

[5] SEP 3, p. 277

[6] AB, p. 217

[7] SEP 3, p. 277

[8] SEP 3, p. 277

[9] BBVA, p. 519

[10] BBVA, p. 519

[11] BBVA, p. 519

[12] SEP 3, p. 278

[13] DEI, pp. 23-24

[14] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 19

[15] BBVA, p. 519

[16] BBVA, p. 519

[17] SEP 3, p. 279

[18] În absenţa din ţară a lui Cambise II, care dăduse ordin să fie asasinat în taină fratele său Smerdis, Magul med Patizeithes, intendentul palatului regal, l-a proclamat rege pe fratele său, profitând de faptul că se numea la fel şi semăna leit cu prinţul ucis, ceea ce i-a permis să susţină că el era adevăratul fiu al lui Cirus. Uzurpatorul Mag, numit de Darius Gaumata în inscripţia sa trilingvă de la Behistun, a ocupat tronul Ahemenizilor în perioada martie-septembrie 522 î. Hr. Darius, fiul  lui Histaspe din linia răsăriteană a dinastiei, a participat la complotul celor şapte nobili persani care l-au detronat pe Magul med, asupritorul religiei lor. Histaspe a fost protectorul lui Zoroastru. Felul cum Darius a fost ales rege dintre cei şapte complotişti reiese din povestirea lui Herodot (Istorii, III, 61-87), cel care vorbeşte şi de doi Magi mezi, în loc de unul singur, ca în versiunea oficială persană. Iosif Flaviu nu ţine seama de ea, fiindcă se adresa unor cititori greci, familiarizaţi cu scrierile istoricului din Halicarnas (n. trad.).

[19] Urmează cele trei cuvântări, despre puterea vinului, cea a regilor şi, în final, despre puterea femeilor şi a adevărului. Am socotit aceste cuvântări ca prea îndepărtate de contextul biblic, motiv pentru care le-am sărit în lucrarea noastră.

[20] Biblia dă o cifră de o sută de ori mai mică: patruzeci şi două de mii trei sute şaizeci de suflete (n. trad.).

[21] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, III, 1-10

[22] Iosua.

[23] Sucot (Sărbătoarea Corturilor sau a Strângerii roadelor), comemorând deopotrivă rătăcirea prin pustiu şi ceremonia strângerii roadelor, începe la 15 Tişri (octombrie) şi se încheie după opt sau nouă zile (n. trad.).

[24] Agheu.

[25] Agheu, Zaharia şi Maleahi sunt cei trei prooroci minori cu care se încheie aşa-numita Carte a celor doisprezece profeţi. Ei au venit în Israel din exilul babilonian (circa 520 î. Hr.) şi prin scurtele lor cărţi şi-au încurajat concetăţenii să-şi reclădească templul din Ierusalim, îndemnându-i să se pocăiască. La Zaharia, proorocirile mesianice alternează cu viziuni apocaliptice (n. trad.).

[26] Februarie-martie. În vremurile biblice, anul evreiesc începea primăvara. Dystros era cea de-a doua lună din calendarul macedonean. Al nouălea an al domniei lui Darius este 511 î. Hr. (n. trad.).

[27] Iesus de aici este Iisus Navi, cel ce i-a urmat lui Moise. Am arătat, la Cartea Judecători, că perioada conducerii acelora n-a fost atât de lungă, perioada dintre Moise şi primul rege israelit, Saul, fiind doar de vreo două veacuri.

[28] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, 4, 1-9

Comentarii la Ezdra – 5

CAPITOLUL 5 – Reîncepe zidirea templului.

 

1: Dar profetul Agheu şi [profetul] Zaharia, fiul lui Ido, le-au profeţit Iudeilor din Ierusalim şi din Iuda o profeţie în numele Dumnezeului lui Israel.

„E vorba de profeţii care au dat numele celor două cărţi ale Vechiului Testament”[1]. Agheu (= sărbătoare) şi Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), fiul lui Ido (= născut în zi de sărbătoare), au încurajat poporul în lucrarea sa de a rezidi templul.

2: Atunci s-au ridicat Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi Iosua, fiul lui Ioţadac, şi au început să zidească templul lui Dumnezeu, cel din Ierusalim; şi cu ei, ajutându-i, erau profeţii lui Dumnezeu.

„În anul 538 î. Hr., Cirus, regele perşilor, a autorizat reîntoarcerea evreilor în Ierusalim şi reconstruirea de către ei, cu ajutoare din trezoreria regală, a Templului sfânt. Le-au fost restituite şi obiectele sacre pe care Nabucodonosor le-a jefuit.  Primii dintre evreii reîntorşi din exil au înălţat un jertfelnic pe locul vechiului jertfelnic din curtea templului lui Solomon (3, 2-6). Totodată au degajat terenul de ruinele vechiului templu.  Datorită însă obstrucţiilor samaritenilor, care i-au reclamat pe evrei la curtea persană (4, 1-5), dar şi dezinteresului evreilor, care erau preocupaţi mai mult de zidirea pentru ei a unor case luxoase (Agheu 1, 2), lucrările de reconstrucţie a templului au fost întrerupte. Vor fi reluate abia în al doilea an de domnie a lui Darius (520 î. Hr.), sub conducerea lui Zorobabel şi a arhiereului Iosua, dar mai ales la insistenţele profeţilor Agheu şi Zaharia (Ezdra 4, 24 – 5, 2; Agheu 1, 1 – 2, 9; Zaharia 4, 7-10). Noul templu a fost sfinţit în 515 î. Hr.”[2].

3: În acest timp au venit la ei Tatnai, cârmuitorul ţinuturilor de peste Râu, şi Şetar-Boznai şi tovarăşii lor şi le-au grăit astfel: „Cine v-a dat voie să zidiţi templul acesta şi să faceţi această cheltuială?”

Tovarăşii lor: „Aceştia erau, desigur, reprezentanţii regelui în teritoriile transeufratiene”[3].  Tatnai: într-un document babilonian din 521 apare un anume Tatnai, peha[4] al Transeufratenei, ajutor al unui anume Uştani, satrap al Babilonului (cf. TOB, nota ad loc.)”[5].  Tatnai (= talentat; cadou) şi Şetar-Boznai (= stea strălucitoare) au privit cu îngrijorare la lucrarea de care se apucaseră iudeii.

4: Şi le-au mai spus: „Care sunt numele oamenilor ce zidesc această cetate?”

5: Dar ochii lui Dumnezeu au fost peste robimea lui Iuda şi nu i-a oprit până ce i s-a dat de veste regelui Darius; atunci, cu privire la aceasta, prin mai-marele peste dări s-a dat

6: o copie de pe scrisoarea pe care Tatnai, cârmuitorul ţinuturilor din această parte a Râului, şi Şetar-Boznai şi tovarăşii lor, împreună cu Arfasateii din această parte a Râului i-au trimis-o lui Darius.

7: Ei i-au trimis o scrisoare, şi iată-i cuprinsul:  „Regelui Darius, pace deplină!

8: Ştiut să-i fie regelui că ne-am dus în ţara Iudeii la templul marelui Dumnezeu; acela se zideşte cu pietre alese, cu lemnărie pusă în pereţi, iar lucrul acela e de toată lauda şi sporeşte în mâinile lor.

Cu pietre alese: „argument că nu era vorba de zidul cetăţii (aşa cum afirmau detractorii Iudeilor), ci de o construcţie din materiale fine”[6].  Lemnărie pusă în pereţi: „poate fi vorba de grinzile încastrate în zid pentru susţinerea acoperişului”[7].

9: Atunci i-am întrebat pe bătrânii aceia, şi iată ce le-am spus: – Cine v-a dat voie să zidiţi templul acesta şi să faceţi această cheltuială?…

10: Şi i-am întrebat şi de numele lor, ca să te înştiinţăm, adică să-ţi scriem numele mai-marilor lor.

11: Iar ei ne-au răspuns aşa: – Noi suntem robii Dumnezeului cerului şi al pământului şi zidim templul pe care, cu mulţi ani înaintea acestuia, l-a zidit un mare rege al lui Israel; l-a zidit şi l-a isprăvit.

Dumnezeul cerului şi al pământului: „străinii spun Dumnezeul cerului; în gura unui iudeu, adaosul şi al pământului este o marcă de universalism”[8].

12: Dar, după ce părinţii noştri L-au mâniat pe Dumnezeul cerului, El i-a dat în mâinile lui Nabucodonosor Caldeul, regele Babilonului, care a dărâmat acest templu şi a strămutat poporul în Babilon.

„Dezastrul are o raţiune teologică şi e pus pe seama păcatelor poporului”[9].

13: Iar în primul an al regelui Cirus, regele Cirus a dat o hotărâre cum că acest templu al lui Dumnezeu trebuie zidit.

14: Iar vasele templului lui Dumnezeu, cele de aur şi de argint, pe care Nabucodonosor le-a adus din templul ce se afla în Ierusalim şi le-a pus în capiştea regală, regele Cirus le-a scos de acolo şi i le-a dat vistiernicului Şeşbaţar – care era mai-marele vistieriei –

15: şi i-a zis: – Ia toate vasele şi du-te şi pune-le în templul din Ierusalim, unde le este locul!

16: Acel Şeşbaţar a venit atunci şi a pus temeliile templului lui Dumnezeu în Ierusalim; şi de atunci până acum se zideşte şi nu s-a isprăvit.

17: Şi acum, dacă regele crede că e bine, să se caute în casa-vistierie a regelui Babilonului, ca să se ştie că de la regele Cirus a fost porunca de a fi zidit templul lui Dumnezeu în Ierusalim; şi după ce regele va avea cunoştinţă de lucrul acesta, să trimită la noi”.

Casa-vistierie: „arhivele regale. Desigur, documentele din vremea lui Nabucodonosor trebuiau căutate în Babilon”[10].

---

[1] BBVA, p. 517

[2] AB, p. 217

[3] BBVA, p. 517

[4] guvernator.

[5] SEP 3, p. 275

[6] BBVA, p. 518

[7] BBVA, p. 518

[8] SEP 3, p. 276

[9] BBVA, p. 518

[10] BBVA, p. 518

Comentarii la Ezdra – 4

CAPITOLUL 4 – Duşmanii lui Iuda împiedică zidirea templului.

 

1: Cei care-i necăjeau pe Iuda şi pe Veniamin au auzit că fiii robiei zidesc templul Domnului, Dumnezeului lui Israel.

„Principalii adversari ai Iudeilor erau, acum, Samarinenii. Se ştie că în 722 (sau 721) î. Hr. Regele Sargon II al Asiriei cucerise Samaria, deportase majoritatea locuitorilor şi o repopulase cu cinci triburi asiatice. Amestecul dintre aceste triburi păgâne şi Israeliţii rămaşi pe loc au dat naştere poporului hibrid al Samarinenilor, cu o religie sincretistă şi cu un templu propriu pe muntele Garizim. Evident, Samarinenii nu vedeau cu ochi buni rezidirea templului din Ierusalim. Cât despre Iuda şi Veniamin, acestea erau triburile majoritare care reveniseră din exil şi care sunt numite, tot aici, fiii robiei”[1].

2: Şi s-au apropiat de Zorobabel şi de capii de familie şi le-au zis: „Să zidim şi noi împreună cu voi, de vreme ce noi, ca şi voi, Îl căutăm pe Dumnezeul vostru şi-I aducem jertfe din zilele lui Asarhadon, regele Asiriei, care ne-a adus aici”.

„Asarhadon era fiul lui Senaherib, succesorul lui Sargon II. Nu ştim nimic despre deportarea menţionată aici. După aproape două secole, memoria putea face confuzii”[2].  Asarhadon „(681-669 î. Hr.), ca şi alţi regi ai Asiriei, strămutaseră aici păgâni, care au ajuns să aibă o religie amestecată, adoptând şi unele practici ale iudaismului”[3].  Vecinii iudeilor amintesc de Asarhadon (= Asur a dăruit un frate), regele Asiriei (= câmpie; întindere).

3: Dar Zorobabel, Iosua şi ceilalţi capi de familie ai lui Israel le-au zis: „Vouă nu vi se cuvine să-I zidiţi Dumnezeului nostru templul împreună cu noi, ci doar noi, ca un singur om, Îi vom zidi Domnului, Dumnezeului nostru, aşa cum ne-a poruncit Cirus, regele Perşilor”.

Versetele 1-3 sunt tâlcuite pe larg de către Sfântul Maxim: „Iuda înseamnă mărturisire. Iar înţelesul mărturisirii este îndoit. Şi anume există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrarea şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi, se umileşte. Cel dintâi, socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea, rugându-se să primească iertare pentru greşeli. Iar Veniamin se tălmăceşte, după înţelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, plânsul sau suspinarea mamei, sau îndrumarea mamei, sau fiul dreptei, sau zidirea poporului.  Deci tot cel ce se mărturiseşte într-unul din cele două chipuri arătate, este din seminţia lui Iuda. Şi tot cel ce plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale şi zidire spre mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin. Aşa i-a definit Scriptura pe cei ce s-au eliberat din robia patimilor şi au părăsit afecţiunea faţă de cele sensibile şi s-au făcut, prin deprinderea cu nepătimirea, capabili să zidească casa lui Dumnezeu. Iar casă numesc mintea zidită din diferite virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locuită de Dumnezeu în duh. În sfârşit, duşmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israil de către Azvacafat [Salmanasar], regele Asur [Asiriei]. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israil Babilonieni, Hutei [Cutei], Ematei [Hamatei] şi Evei [Hevei] (IV Regi 17, 24).  Babilonienii închipuiesc mândria, tălmăcindu-se prin fire confuză (zăpăcită). Cuteii închipuiesc slava deşartă, întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă ieşire din acestea.  Hamateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor. Căci Hamat se tălmăceşte vederea celor din afară. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor.  În sfârşit, Heveii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam.  Iar Salmanasar, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israil, se tălmăceşte cel ce robeşte de la spate, adică în chip ascuns şi neobservat; sau cel ce robeşte în lanţuri. Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe fiecare îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Acesta a adus în pământul lui Israil, adică în deprinderea cunoştinţii şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce se trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor.  […] Deci aceia, auzind sunetul trâmbiţelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet şi au aflat că cei scăpaţi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israil. Trâmbiţele, al căror sunet îl aud dracii necuraţi, sunt cuvintele despre virtute şi cunoştinţă. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtuţilor şi buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocăinţă de la păcat la virtute şi s-au ridicat de la neştiinţă la cunoştinţa de Dumnezeu.  Şi au venit la Zorobabel şi la Iisus [Iosua] şi la capii familiilor şi le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-I jertfim Lui.  Zorobabel este mintea activă, Iisus, mintea contemplativă. Iar capii familiilor sunt puterile (facultăţile) sufletului, din care răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţei. De acestea se apropie dracii necuraţi ai mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţei de a plăcea oamenilor şi ai făţărniciei, zicând: Să clădim împreună cu voi templul Domnului.  Căci nici unul dintre aceşti draci vicleni nu împiedică vreodată râvna omului virtuos, ci, înlăturând mai degrabă lipsurile virtuţilor, îndeamnă la şi mai mari silinţe, făcându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc, ca să atragă la sine inima celui ce se străduieşte, după ce a pierdut măsura constantă a moderaţiei, şi să-l conducă pe neobservate spre altă ţintă decât cea spre care credea că va merge. De aceea spun viclenii: la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru.  Căci nu urăsc neprihănirea şi nu se scârbesc de post, nici de împărţirea de ajutoare, sau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învăţăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau de veghere, sau de toate celelalte prin care se caracterizează viaţa după Dumnezeu, până ce scopul şi cauza celor ce se săvârşesc le slujeşte lor. De aceea, pe ceilalţi draci îi observă ascetul mai repede şi scapă mai uşor de vătămarea ce vine de la ei.  Dar pe aceştia, care au aparenţa că ajută omului să umble pe calea virtuţii şi că zidesc împreună cu el templul Domnului, ce minte înaltă i-ar putea descoperi? Ea poate aceasta numai prin cuvântul viu şi lucrător care pătrunde în toate şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului (Evrei 4, 12), adică cunoaşte care dintre fapte şi gânduri sunt sufleteşti, sau forme şi mişcări mai presus de fire şi proprii lui Dumnezeu, date firii prin har; prin cuvântul care străbate până la despărţirea dintre încheietură şi măduvă, cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtuţii şi raţiunile duhovniceşti; prin cuvântul care judecă cugetările şi intenţiile inimilor (Evrei 4, 12), adică afecţiunile ascunse ale adâncului nostru faţă de cele spuse şi pricinile nevăzute ale acestora din suflet.  Căci nu este înaintea Lui nici o făptură ascunsă; se înţelege, în noi, care credem că ne putem ascunde. Fiindcă toate sunt goale şi descoperite (Evrei 4, 13), nu numai cele ce s-au făcut şi s-au gândit, ci şi cele ce se vor face şi se vor gândi. Căci poate despre faptele şi gândurile viitoare spune Scriptura că nu este făptură ascunsă, şi nu despre cele ce s-au săvârşit. Fiindcă acestea ne sunt şi nouă înşine şi le sunt şi altora descoperite. Cu atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte toate veacurile nesfârşite care au fost, sunt şi vor fi, şi care are  de mai înainte prin fire cunoştinţa facerii tuturor; şi care nu din lucruri, ci de la Sine a primit în Sine de mai înainte cunoştinţa lucrurilor. Căci el este cunoştinţa fiinţială a lucrurilor, fiind Făcătorul lor; e însăşi cunoştinţa (αυτο γνωσις) ca Cel ce are cunoştinţa Sa prin fire, mai presus de orice cauză. Dar chiar şi faţă de aceasta se află mai presus în tot chipul, conform unei raţiuni suprainfinite care depăşeşte de infinite ori însăşi infinitatea. Căci El este Făcătorul şi al aşa zisei cunoştinţe în orice sens şi chip, şi nu este accesibil nici unei cunoştinţe ce poate fi cugetată sau rostită.  Cine, deci, neavând acest cuvânt sălăşluit în adâncul inimii, va putea să scape de vicleşugurile ascunse ale făţărniciei dracilor împotriva noastră şi să stea de sine, cu totul singur, fără nici un amestec cu ei, şi să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobabel, a lui Iisus şi a capilor de familii, care spun hotărât şi cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deşarte, ale plăcerii de la oameni şi ale făţărniciei: Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israil?  Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaşte că amestecul dracilor cauzează stricăciunea şi surparea întregii clădiri şi întinează harul şi frumuseţea străduinţelor închinate lui Dumnezeu. Pentru că nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce le face, ca să se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n-au primit cei ieşiţi din robie pe Babilonieni, pe Cutei, pe Hamatei şi pe Hevei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparenţa de prietenie a dracilor, care voiau să le aducă prin bine, pe neobservate, moartea păcatului.  Fie deci ca şi noi să zicem întotdeauna duhurilor răutăţii, care ne momesc în chip nevăzut cu înfăţişarea prieteniei duhovniceşti şi ne spun: Să zidim împreună cu voi templul Dumnezeului vostru: Nu putem să zidim împreună casa Domnului Dumnezeului nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israil. Singuri într-o anumită privinţă, deoarece, odată ce ne-am eliberat de duhurile care ne războiau din lipsa virtuţii şi de la care am ieşit, nu vrem ca, înălţându-ne prin excesele voastre [ale acelor duhuri], să fim iarăşi străpunşi şi să cădem cu atât mai cumplit ca întâia oară, cu cât din cea dintâi cădere exista nădejdea întoarcerii în temeiul unei iertări pentru slăbiciune, dar din cea de-a doua întoarcerea este cu neputinţă sau foarte grea, deoarece acum suntem urâţi din pricina mândriei ce ne vine din faptul că am săvârşit, în loc de cele de-a dreapta, altele care sunt şi mai la dreapta. Dar, totuşi, nu [suntem] singuri în altă privinţă, deoarece îi avem pe sfinţii îngeri ca ajutoare la cele bune, dar şi mai mult pe Dumnezeu, care se arată El însuşi pe Sine în noi prin faptele dreptăţii şi ne zideşte pe noi Sieşi templu sfânt şi slobod de toată patima”[4].

4: Atunci poporul acelui pământ a prins a-i descuraja pe cei din neamul lui Iuda şi a-i împiedica în zidire,

Poporul acelui pământ sau poporul ţinutului (SEP 3): „ebr. am haareţ: în vreme ce în IV Regi expresia are un sens pozitiv, desemnându-i pe iudeii fideli dinastiei davidice (e. g. 11, 20), în Ezdra-Neemia are o valoare depreciativă, desemnând populaţia care nu plecase în exil, care între timp se amestecase cu păgânii din partea locului şi care îi întâmpină cu ostilitate pe iudeii întorşi din Babilon”[5].

5: cumpărând potrivnici şi uneltind să le zădărnicească planul; aceasta, pe toată durata domniei lui Cirus şi până la domnia lui Darius, regele perşilor.

„Până la domnia lui Darius: între 537 şi 522 î. Hr. Lucrarea avea să fie reluată în 520, al doilea an al domniei lui Darius”[6].  Darius (= cuceritor; biruitor).

Urmează versetele 6-23 care „alcătuiesc un episod pe care autorul îl introduce aici spre a demonstra că intrigile Samarinenilor, care aveau un obiectiv religios, foloseau şi argumentul politic. Faptele relatate aici se petrec nu sub Darius I (522-486), ci sub succesorii săi, Xerxes I (486-465) şi Artaxerxe I Mână-Lungă (465-423). Aşa că, textual, versetul 24 este continuarea versetului 5”[7]:

6: Şi sub domnia lui Ahaşveroş – pe la începutul domniei acestuia – au scris o epistolă împotriva locuitorilor din Iuda şi din Ierusalim.

Ahaşveroş (= ochiul împăratului; căpetenia), e numele biblic pentru Xerses I.

7: Iar în zilele lui Artaxerxe, Tabeel i-a făcut o scrisoare paşnică lui Mitridat şi celorlalţi tovarăşi ai săi; iar mai-marele peste dări i-a scris şi el lui Artaxerxe, regele Perşilor, o scrisoare în [limba] şi slova aramaică.

„Tabeel (nume ebraic) îi va fi scris lui Mitridat (demnitar persan) spre a-i mijloci accesul la rege. Se ştie că satrapii se lăsau uşor mituiţi. Mai-marele peste dări (perceptorul-şef) avea menirea de a avertiza că, prin refortificarea Ierusalimului, Iudeii vor refuza să-şi mai plătească dările către regele persan. (Cât despre Bişlam din Textul Masoretic, acesta nu era un nume propriu, ci un cuvânt aramaic care însemna paşnic, cu pace, cu care începeau, de obicei, scrisorile)”[8].  Limba şi slova aramaică: „textual: siriacă. Aramaica (siriaca) devenise limba de mare circulaţie a imperiului persan (aşa cum va deveni greaca în imperiul lui Alexandru cel Mare)”[9].

În zilele lui Artaxerxe (= tăcerea luminii; mare rege), Tabeel (= Dumnezeu este bun) i-a scris lui Mitridat (= darul soarelui; dat de Mitra).

8: Şi sfetnicul Rehum împreună cu scriitorul Şimşai i-au trimis regelui Artaxerxe o scrisoare împotriva Ierusalimului:

9: „Aşa au socotit sfetnicul Rehum şi scriitorul Şimşai şi ceilalţi tovarăşi ai noştri: Dineii, şi Arfarsateii, Tarpeleii, Afarseii, Erecii, Babilonienii, Suzienii, Dehaveii, Elamiţii

Dina (= judecată), Arfarsatat (= purtători de turban; împuternicit), Tarpela (= smuls; urmaşul minunilor), Afarsa (= întindere; îngăduinţa): „nu e sigur dacă e vorba de toponime sau de funcţii”[10]. Pare mai degrabă a fi vorba de ţinuturi babiloniene sau persane; Dina era o cetate în Iuda. În continuare sunt numiţi locuitorii din Erec (= întindere; îngăduinţă), Babilon, Suza (= oraşul crinilor), Dehava (= sătean; posomorâre) şi Elam (= tinereţe).

10: şi ceilalţi din neamurile pe care strălucitul şi marele Asurbanipal le-a strămutat şi le-a aşezat în cetăţile Samarinei şi în celelalte cetăţi de peste Râu…”.

„Scrisoare din partea vechilor deportaţi asiatici, care-şi aminteau cu îngrijorare de patria-mamă!  Râul era Eufratul”[11].  Asurbanipal a domnit între 668-626 î. Hr.

11: Iată cuprinsul scrisorii pe care aceştia i-au trimis-o:  „Robii tăi, oamenii de dincolo de Râu, către regele Artaxerxe:

12: Ştiut să-i fie regelui că Iudeii care s-au suit de la tine la noi au venit în Ierusalim, cetatea cea răzvrătită şi vicleană pe care ei o zidesc: zidurile le-au întemeiat, temeliile i le-au înălţat.

13: Acum, să ştie regele că dacă cetatea aceea va fi rezidită şi dacă zidurile ei se vor întări, tu nu vei mai avea nici un fel de tribut, de vreme ce ei nu vor plăti; or, aceasta-i vătămare pentru regi.

14: Din partea noastră ar fi o nelegiuire să-l vedem pe rege supus unei astfel de ruşini; iată de ce noi am trimis şi i-am dat de ştire regelui,

15: ca să se facă cercetare în cartea de însemnări a părinţilor tăi; aşa vei afla şi vei cunoaşte că acea cetate este o cetate răzvrătită şi dăunătoare regilor şi ţinuturilor şi că din vremuri străvechi se află în ea adăpost pentru robii fugari, fapt pentru care cetatea aceea a fost pustiită.

16: Aşadar, noi îi dăm regelui de ştire că dacă cetatea aceea va fi zidită şi dacă zidurile ei se vor încheia, tu nu vei avea pace”.

17: Atunci regele a trimis sfetnicului Rehum şi scriitorului Şimşai şi celorlalţi tovarăşi ai lor care locuiesc în Samaria, precum şi celorlalţi de peste Râu, „Pace!…”, zicând:

Samaria (= vegherea lui Iahve), era cetatea-capitală a părţii nordice a Ţării Sfinte.

18: „Mai-marele peste dări pe care l-aţi trimis la noi a fost chemat în faţa mea.

19: Şi dac-am dat poruncă, s-a cercetat şi s-a aflat că, din vremuri străvechi, cetatea aceea s-a ridicat împotriva regilor şi că în ea s-au petrecut răscoale şi că s-a făcut adăpost pentru fugari.

20: Regi puternici se aflau în Ierusalim, care stăpâneau tot ţinutul de dincolo de Râu şi cărora li se plăteau biruri grele şi tot felul de dări.

21: Şi acum, aveţi poruncă să-i opriţi pe oamenii aceia, iar cetatea aceea să nu mai fie zidită. Luaţi aminte la poruncă

22: şi nu fiţi nebăgători de seamă asupra acestui lucru, ca nu cumva vătămarea să se înmulţească, pe negândite, împotriva regilor”.

23: Atunci mai-marele peste dări al regelui Artaxerxe a citit [scrisoarea] în faţa sfetnicului Rehum şi a scriitorului Şimşai şi a tovarăşilor lor; iar aceştia s-au dus în grabă la Ierusalim şi în tribul lui Iuda şi, folosind cai şi oaste, i-au oprit.

24: Atunci a încetat lucrul la templul lui Dumnezeu, în Ierusalim, şi a rămas aşa până în cel de al doilea an al domniei lui Darius, regele Perşilor.

„În vreme ce se puneau temeliile templului şi locuitorii îşi arătau întreaga lor râvnă în înălţarea lui, popoarele învecinate, mai ales Cuteii (pe care regele Asiriei, Şalmanasar, i-a adus din Persia şi Media şi i-a strămutat în Samaria, după ce a silit poporul israeliţilor să-şi părăsească ţara), i-au rugat pe satrapi şi pe cei ce supravegheau lucrările să-i împiedice pe iudei să-şi reconstruiască oraşul şi să-şi înalţe sanctuarul. Aceştia s-au lăsat corupţi prin bani mulţi şi au făcut pe placul Cuteilor, tărăgănând cât mai mult construcţia. Absorbit de războaiele sale, Cirus nu ştia nimic de asta şi, într-una dintre expediţiile sale împotriva massageţilor şi-a găsit singur moartea[12]. După ce Cambise[13], fiul lui Cirus, i-a urmat la tron, sirienii, fenicienii, ammaniţii, moabiţii şi samaritenii i-au trimis o scrisoare cu următorul cuprins: «Slugile tale, stăpâne, Rathymus, secretarul tuturor treburilor publice, şi Semelius, grămătic, precum şi căpeteniile Sfatului fenician şi sirian. Se cuvine să afli de la noi, o, rege, că iudeii care au fost duşi în captivitate la Babilon s-au întors în ţara noastră să-şi reclădească oraşul lor răzvrătit şi nelegiuit, să-şi refacă pieţele, să-şi repare zidurile de apărare şi să-şi înalţe iarăşi templul. O dată ce vor fi terminat toate acestea, să ştii că ei nu-ţi vor mai plăti birul şi nu-ţi vor mai asculta poruncile, căci ei se împotrivesc regilor, fiindcă sunt obişnuiţi mai degrabă să comande decât să se supună altora. Aşadar, întrucât templul se află în curs de construcţie, am socotit că e mai bine, o, rege, să-ţi scriem şi să te rugăm să nu treci cu vederea faptele, ci să cercetezi cronicile străbunilor tăi. Acolo vei afla că iudeii sunt nişte răzvrătiţi şi duşmani ai regilor, asemenea oraşului lor, din care pricină acesta a şi fost distrus. Urmărim să-ţi arătăm ceea ce poate că nu şti: dacă oraşul va fi reclădit şi înconjurat de ziduri, nu vei mai avea cale liberă spre Coelesiria şi Fenicia». 

Când a citit această scrisoare, Cambise, care oricum avea o fire răuvoitoare, a fost mâniat de conţinutul ei şi le-a răspuns astfel: «Regele Cambise zice următoarele secretarului său Rathymnus, lui Belsemus, grămăticului Semelius precum şi tovarăşilor lor din Samaria şi Fenicia. Citind cu luare-aminte scrisoarea trimisă de voi, am poruncit să fie cercetate cronicile străbunilor mei şi am dedus de acolo că oraşul acesta a fost mereu potrivnic regilor, că locuitorii lui au fost nişte răzvrătiţi şi ahtiaţi de războaie; propriii lor regi s-au dovedit puternici şi cruzi şi au silit Coelesiria şi Fenicia să le plătească biruri. De aceea am dat ordin ca iudeii să fie împiedicaţi să-şi reclădească oraşul pentru ca nu cumva să sporească răutatea lor pe care au dovedit-o până acum faţă de regi».  Îndată după citirea scrisorii, Rathymnus, grămăticul Semelius şi tovarăşii lor au încălecat pe cai, zorindu-se să ajungă la Ierusalim împreună cu o mare mulţime de oameni, şi au interzis iudeilor să-şi reclădească oraşul şi templul. Lucrările au fost întrerupte vreme de nouă ani, până în cel de-al doilea an al domniei lui Darius asupra perşilor. După ce a cârmuit vreme de şase ani, Cambise, care cucerise în acest răstimp Egiptul, a murit la Damasc pe când se întorcea în ţara lui”[14].

---

[1] BBVA, p. 516

[2] BBVA, p. 516

[3] SEP 3, p. 273

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 56

[5] SEP 3, p. 273

[6] SEP 3, p. 273

[7] BBVA, p. 516

[8] BBVA, p. 517

[9] BBVA, p. 517

[10] SEP 3, p. 274

[11] BBVA, p. 517

[12] În 529 î. Hr.

[13] Cambise II, suveran al Imperiului Ahemenid (529-522 î. Hr.), a transformat Egiptul într-o satrapie persană (525 î. Hr.) – (n. trad.).

[14] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, II, 1-2

Comentarii la Ezdra – 3

CAPITOLUL 3 – Ridicarea jertfelnicului; reluarea cultului; punerea temeliei templului.

 

1: Şi dacă a sosit luna a şaptea, când fiii lui Israel se aşezaseră în cetăţile lor, poporul s-a adunat, ca un singur om, în Ierusalim.

„Luna a şaptea: septembrie-octombrie (în chiar anul reîntoarcerii din captivitate, 538 î. Hr.)”[1].  „Luna a şaptea este Tişri […], luna marilor sărbători de toamnă de la Ierusalim. ♦ Beda interpretează la a şaptea ca simbol al harului Duhului Sfânt descris ca fiind septiform în Isaia (11, 2-3) şi Apocalipsa lui Ioan (1, 4) (I, 1 ad loc.)”[2].  Tişri este „a şaptea lună a calendarului religios evreiesc; prima lună a anului civil ebraic. Tişri numără 30 de zile şi coincide în mod normal cu septembrie-octombrie. Balanţa, semnul zodiacal al lui Tişri, a fost asociată de către rabini cu dreptatea divină, care evaluează acţiunile oamenilor, întrucât Anul Nou (Roş Haşana), prima zi din Tişri, este, potrivit tradiţiei, o zi de judecată pentru întreaga lume”[3].

2: Şi s-a ridicat Iosua, fiul lui Ioţadac, şi fraţii lui preoţii şi Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi fraţii lui, şi au zidit altarul Dumnezeului lui Israel, ca să aducă pe el arderi-de-tot, potrivit cu ceea ce este scris în legea lui Moise, omul lui Dumnezeu.

„Iisus, Zorobabel: după Beda, amândouă personajele îl prefigurează pe Iisus Hristos, unul, în funcţia sacerdotală, al doilea, în funcţia regească, dat fiind că Iisus (Iosua) al lui Iosedec (Ioţadac) e de stirpe preoţească, Zorobabel, de stirpe regească (I, 1 ad loc.)”[4].  Iosua era fiul lui Ioţadac (= Iahve este drept), iar Zorobabel, fiul lui Salatiel (= eu m-am rugat lui Dumnezeu).

3: Jertfelnicul l-au aşezat pe locul lui – căci spaimă era asupră-le din pricina popoarelor pământului -; şi pe el Îi aduceau Domnului arderi-de-tot dimineaţa şi seara.

„Rezidirea jertfelnicului era de natură să alunge spaimele celor reveniţi într-un mediu ostil (Iudei renegaţi, Samarinenii, păgânii din preajmă)”[5]. 

4: Şi au prăznuit sărbătoarea Corturilor, după cum este scris, şi-n fiecare zi au adus arderi-de-tot, după numărul hotărât şi după rânduiala fiecărei zile;

Sărbătoarea Corturilor a fost instituită pe vremea lui Moise (Levitic 23, 34).

5: iar după aceea, arderile-de-tot obişnuite, în curgerea lor, şi la lună nouă şi în toate sfintele sărbători [ale Domnului], precum şi pentru tot cel ce-I aduce Domnului, de bună voie, un prinos.

6: Arderi-de-tot au început a-I aduce Domnului în prima zi a lunii a şaptea; dar temelia templului Domnului încă nu era pusă.

„Plecând de la episodul sfinţirii altarului, Beda reface istoria lumii, de la origini până la Hristos, în şase etape: prima, Abel aduce jertfe ovine; a doua, Noe jertfea din mai multe soiuri de animale aflate pe arcă; în a treia vârstă Melchisedec aducea ca prinos de jertfă pâine şi vin. David a inaugurat a patra vârstă cu jertfe de tot pentru potolirea mâniei divine, pe locul unde Avraam (a cincea etapă) fusese pe punctul de a-l jertfi pe Isaac; a şasea vârstă începe cu Iisus şi Zorobabel, iar a şaptea cu jertfa de Sine a lui Iisus Hristos (I, 1 ad loc.). ♦ Nu avea încă temelie: Beda pleacă de [la] această imagine, a Templului neterminat, pentru a face o lectură spirituală. Cei care abia s-au convertit la creştinism simt o asemenea credinţă arzătoare în ei, încât se cred deja printre cei desăvârşiţi, fără să fi avut vreme să pună solidă temelie credinţei lor (I, 1 ad loc.)”[6].

7: Şi le-au dat bani pietrarilor şi dulgherilor, precum şi bucate şi băuturi şi untdelemn Tirienilor şi Sidonienilor, ca să aducă pe mare la Ioppe cedri din Liban, după învoirea dată lor de Cirus, regele Perşilor.

Tir (= stâncă) era un renumit port fenician; Sidon (= oraşul pescarilor; vânătoare) se afla în apropiere de Tir. Tot la sprijinul Tirului au apelat şi regii David şi Solomon, pentru a procura materiale şi meşteri pentru construcţiile din Ierusalim. Materialele erau aduse la Ioppe (= frumuseţe), singurul port al israeliţilor în vremurile biblice. Liban (= alb; muntele alb) se numea astfel datorită zăpezilor care-l acoperă; lemnul de Liban era căutat în epocă.

8: Iar în anul al doilea după sosirea lor la templul lui Dumnezeu din Ierusalim, în luna a doua, Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi Iosua, fiul lui Ioţadac, şi ceilalţi fraţi ai lor, preoţii şi leviţii, şi toţi cei ce veniseră din robie la Ierusalim i-au rânduit pe leviţii de la douăzeci de ani în sus să supravegheze lucrările la templul Domnului.

9: Şi aşa Iosua cu fiii şi fraţii săi, şi Cadmiel cu fiii săi, fiii lui Iuda, precum şi fiii lui Henadad cu fiii şi fraţii lor, leviţii, au stat să-i supravegheze pe cei ce lucrau la templul lui Dumnezeu.

Capi ai supraveghetorilor peste lucrările de la Templu erau Iosua, Cadmiel (= slujitorul lui Dumnezeu) şi fiii lui Henadad (= bunăvoinţă; favoarea lui Hadad).

10: Şi-n timp ce puneau temelia pentru zidirea templului Domnului, preoţii în veşmintele lor şi cu trâmbiţe, şi leviţii, fiii lui Asaf, cu ţimbale, s-au aşezat să-L laude pe Domnul, după porunca lui David, regele lui Israel.

„Fiii lui Asaf (= cântăreţii) sunt aici asimilaţi cu leviţii, spre deosebire de 2, 41. Trâmbiţa e instrumentul preoţilor (I Paralipomene 15, 24), iar chitara (kinyra – ebr. kinnor), harfa (nabla – ebr. nebhel) şi chimvalele sunt ale leviţilor”[7].

11: Şi îşi răspundeau [unii altora] cu laude şi cu mulţumiri Domnului, „că e bun, că în veac este mila Lui spre Israel”. Şi tot poporul striga cu glas mare, lăudând pe Domnul la întemeierea templului Domnului.

„Că este bun… : cf. Psalmi 99, 5; 105, 1; 135, 1 (Septuaginta). ♦ striga cu glas mare: strigăt liturgic, cf. Psalmi 46,6, folosit mai ales în ziua întâi din luna a şaptea (cf. Levitic 23, 24; Numeri 29, 1)”[8].

12: Dar mulţi din preoţi şi leviţi şi din bătrânii capi de familie care văzuseră primul templu şi care acum vedeau cu ochii lor punerea temeliei acestui templu, plângeau cu hohote; mulţimea însă înălţa cântarea cu strigare şi cu veselie,

13: aşa încât nimeni nu putea osebi glasul strigării de bucurie de glasul plângerii mulţimii; căci poporul striga tare şi glasul se auzea de departe.

„Se spune că bătrânii, care au apucat să vadă vechiul templu al lui Solomon, plângeau în hohote înaintea celui nou, pe care îl socoteau a fi departe de cel dintâi (Ezdra 3, 12-13; Agheu 2, 3). Se pare că dispoziţiile regilor Cirus şi Darius n-au fost respectate în ce priveşte subvenţiile din trezoreria regală, ci s-a recurs mai mult la resursele locale, care erau modeste. Profetul Agheu a căutat să-i mângâie şi să-i încurajeze pe compatrioţii săi, profeţind că deşi templul reînălţat de curând este mai modest decât cel al lui Solomon, va deveni mai vestit decât acela, întrucât Domnul îl va umple de slavă şi va sălăşlui în el pacea Sa. Şi neamurile vor veni şi vor aduce lucruri de preţ, ca semn al cinstei deosebite de care se va bucura (Agheu 2, 7-9)”[9].

---

[1] BBVA, p. 515

[2] SEP 3, p. 271

[3] Dicţionar enciclopedic de Iudaism (în continuare, abreviat: DEI), Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 815

[4] SEP 3, p. 271

[5] BBVA, p. 516

[6] SEP 3, p. 272

[7] SEP 3, p. 272

[8] SEP 3, p. 272

[9] AB, p. 218

Comentarii la Ezdra – 2

CAPITOLUL 2 – Numele şi numărul surghiuniţilor care s-au întors cu Zorobabel în Ierusalim şi-n Iuda.

 

1: Iată-i pe fiii ţării care s-au suit din robia înstrăinării, cei pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, îi înstrăinase în Babilon şi care s-au întors în Ierusalim şi în Iudeea, fiecare în cetatea sa,

„S-au întors la Ierusalim şi în Iuda: Ierusalimul simbolizează, după Beda, Sfânta Biserică, universală, întărită de ziduri puternice împotriva duhurilor rele (I, 1 ad loc.)”[1].

2: cei care au venit cu Zorobabel: Iosua, Neemia, Seraia, Reelaia, Nahanani, Mardoheu, Bilşan, Mispar, Bigvai, Rehum şi Baana.  Numărul poporului fiilor lui Israel:

Numele celor întorşi cu Zorobabel (= vlăstar al Babilonului): Iosua (= Domnul este mântuire), Neemia (= mângâierea lui Iahve), Seraia (= Iahve a luptat), Reelaia (= zguduirea lui Dumnezeu), Nahanani (= cel care mângâie este Dumnezeu), Mardoheu (= adoratorul lui Marduk; cel care macină), Bilşan (= elocvent), Mispar (= număr; greutate), Bigvai (= bucuria poporului), Rehum (= milostiv) şi Baana (= cel răbdător şi evlavios); acestea sunt căpeteniile care l-au însoţit pe prinţul Zorobabel.

„Zorobabel înseamnă odrasla Babilonului sau odrăslit în Babilon; iudeu născut în captivitate. Lista care urmează cuprinde mai multe categorii de oameni, catalogaţi fie după neam, fie după loc, fie după poziţia sacerdotală. Ea se regăseşte, cu o seamă de diferenţe, în Neemia 7”[2]:

3: Fiii lui Paroş: 2172;

Paroş (= săritor; purice).

4: fiii lui Şefatia: 372;

Şefatia (= Domnul a judecat).

5: fiii lui Arah: 775;

Arah (= călător).

6: fiii lui Pahat-Moab, făcând parte din fiii lui Iosua şi Ioab: 2812;

Pahat-Moab (= prinţul Moabului), din fiii lui Iosua (= Domnul este mântuire) şi Ioab (= Iahve este tată).

7: fiii lui Elam: 1254;

Elam (= tinereţe).

8: fiii lui Zatu: 945;

Zatu (= vlăstar; plăcut).

9: fiii lui Zacai: 760;

Zacai (= strălucitor).

10: fiii lui Bani: 642;

Bani (= fiul meu).

11: fiii lui Bebai: 623;

Bebai (= favoritul meu).

12: fiii lui Azgad: 1222;

Azgad (= tăria norocului).

13: fiii lui Adonicam: 666;

Adonicam (= Domnul a înviat).

14: fiii lui Bigvai: 2056;

Bigvai (= fericirea poporului).

15: fiii lui Adin: 454;

Adin (= podoabă).

16: fiii lui Ater, cei din Iezechia: 98;

Ater (= mut), din Iezechia (= tăria mea este Iahve).

17: fiii lui Beţai: 323;

Beţai (= Iahve este răsplată).

18: fiii lui Iora: 112;

Iora (= ploaie de dimineaţă).

19: fiii lui Haşum: 223;

Haşum (= cel bogat).

20: fiii lui Ghibar: 95;

Ghibar (= puternic; războinic).

21: fiii din Betleem: 123;

Betleem (= casa pâinii).

22: fiii din Netofa: 56;

Netofa (= curgerea răşinii).

23: fiii din Anatot: 128;

Anatot (= răspuns la rugăciune; ascultare).

24: fiii din Azmavet: 42;

Azmavet (= tăria morţii).

25: fiii din Chiriat-Iearim, Chefira şi Beerot: 743;

Chiriat-Iearim (= cetatea pădurilor), Chefira (= slujind ca acoperire) şi Beerot (= fântâna chiparoşilor).

26: fiii din Rama şi Gheba: 621;

Rama (= înălţime) şi Gheba (= colină; cetate înaltă).

27: fiii din Micmas: 122;

Micmas (= ascunziş; loc ascuns).

28: fiii din Betel şi din Ai: 223;

Betel (= casa lui Dumnezeu) şi Ai (= movilă; ruină).

29: fiii din Nebo: 52;

Nebo (= prevestire; proorocire).

30: fiii din Magbiş: 156;

Magbiş (= strângător; adunătorul grupelor de stele).

31: fiii altui Elam: 1254;

Elam (= tinereţe).

32: fiii lui Harim: 320;

Harim (= sfinţit lui Dumnezeu).

33: fiii din Lod, Hadid şi Ono: 725;

Lod (= oraşul naşterii), Hadid (= ascuţit; pisc; cetate aspră) şi Ono (= tare; puternic).

34: fiii din Ierihon: 345;

Ierihon (= oraşul parfumurilor; cetatea palmierilor).

35: fiii lui Senaa: 3630;

Senaa (= duşmănie).

36: Preoţi: fiii lui Iedaia, din casa lui Iosua: 973;

37: fiii lui Imer: 1052;

38: fiii lui Paşhur: 1247;

39: fiii lui Harim: 1017;

Capii familiilor preoţeşti (sau strămoşii întemeietori ai acestora): Iedaia (= Iahve cunoaşte), Iosua (= Domnul este mântuire), Imer (= cel desăvârşit), Paşhur (= noroc din toate părţile; cel mai nobil), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu).

40: Leviţi: fiii lui Iosua şi Cadmiel, din fiii lui Hodavia: 74;

Familii de leviţi: Iosua (= Domnul este mântuire), Cadmiel (= Răsăritul lui Dumnezeu) şi Hodavia (= Dumnezeu este faimă şi minunăţie).

41: Cântăreţi: fiii lui Asaf: 128.

Cântăreţii întorşi acum erau din familia lui Asaf (= culegător; cel ce adună poporul).

42: Fiii portarilor: fiii lui Şalum, fiii lui Ater, fiii lui Talmon, fiii lui Acuv, fiii lui Hatita, fiii lui Şobai, de toţi: 139.

Familiile fiilor portarilor: Şalum (= paşnic; recompensă), Ater (= mut), Talmon (= cel care subjugă), Acuv (= care stă la pândă), Hatita (= cercetare), Şobai (= cel care îndepărtează este Iahve).

43: Natinei: fiii lui Ţiha, fiii lui Hasufa, fiii lui Tabaot,

Natinei „= daţi sau încredinţaţi templului, în slujba leviţilor (vezi şi 8,20). O parte erau iudei, dar cei mai mulţi erau prizonieri de război deveniţi, prin repartiţie, sclavi ai templului”[3]. 

44: fiii lui Cheros, fiii lui Siaha, fiii lui Padon,

45: fiii lui Lebana, fiii lui Hagaba, fiii lui Acub,

46: fiii lui Hagab, fiii lui Şamlai, fiii lui Hanan,

47: fiii lui Ghidel, fiii lui Gahar, fiii lui Reaia,

48: fiii lui Reţin, fiii lui Necoda,

49: fiii lui Gazam, fiii lui Uza, fiii lui Paseah,

50: fiii lui Besai, fiii lui Asna, fiii lui Meunim,

51: fiii lui Nefişim, fiii lui Bacbuc,

52: fiii lui Hacufa, fiii lui Harhur, fiii lui Baţlut, fiii lui Mechida, fiii lui Harşa,

53: fiii lui Barcos, fiii lui Sisera, fiii lui Tamah,

54: fiii lui Neţiah, fiii lui Hatifa.

Familii de Natinei: Ţiha (= strălucire), Hasufa (= dezvelit), Tabaot (= meşter de sigilii), Cheros (= cotitură; cui; primitor de oaspeţi), Siaha (= adunare), Padon (= răscumpărare), Lebana (= alb; strălucitor; sfinţenie), Hagaba (= lăcustă), Acub (= care stă la pândă), Hagab (= lăcustă; arc), Şamlai (= înveliş este Domnul), Hanan (= bogat în har), Ghidel (= mare este Dumnezeu), Gahar (= ascunziş; mânios),  Reaia (= Iahve este atotvăzător), Reţin (= cel tare; statornic), Necoda (= proprietar de vite; crescător de oi), Gazam (= rozător; mâncător), Uza (= tărie; putere), Paseah (= născut la Paşti – Pesah), Besai (= Iahve este câştig), Asna (= fortăreaţă; tufă cu ghimpi), Meunim (= loc de refugiu), Mefişim (= expansiune), Bacbuc (= pustiire), Hacufa (= porunca gurii), Harhur (= ardere; demnitate), Baţlut (= descoperire), Mechida (= om de legătură; faimos), Harşa (= tăcut),  Barcos (= fiul îndurării), Sisera (= pornire la luptă), Tamah (= nimicire; bătălie), Neţiah (= strălucire; supraveghetor), Hatifa (= răpire; furt).

55: Fiii robilor lui Solomon: fiii lui Sotai, fiii lui Soferet, fiii lui Peruda,

Fiii robilor lui Solomon: „urmaşii băştinaşilor canaaneeni pe care Solomon îi silise să muncească la corvezile templului, făcând din ei robi perpetui (vezi III Regi 9, 20-21)”[4].  „Aceşti robi ai lui Solomon sunt lucrători de rang inferior, poate descendenţii canaaneenilor, folosiţi de Solomon la construirea templului (cf. TOB, nota ad loc.)”[5].

56: fiii lui Iaala, fiii lui Darcon, fiii lui Ghidel,

57: fiii lui Şefatia, fiii lui Hatil, fiii lui Pocheret-Haţebaim, fiii lui Ami.

Familiile fiilor lui Solomon (= paşnic): Sotai (= rătăcitor; ostaticul meu), Soferet (= scriitor), Peruda (= sâmbure; cel despărţit), Iaala (= înălţare; cel care se caţără), Darcon (= cel ce-şi plânge neamul), Ghidel (= mare este Dumnezeu), Şefatia (= Iahve a judecat),  Hatil (= slăbănog), Pocheret-Haţebaim (= cel care leagă căprioare), Ami (= cinstit; statornic).

58: Natineii şi fiii robilor lui Solomon erau, de toţi, 392.

59: Iar cei ce au ieşit din Tel-Malah, din Tel-Harşa şi din Cherub-Adan şi Imer şi care n-au putut să arate din ce familie se trag sau din ce seminţie – şi că fac parte din Israel – au fost:

„Beda interpretează alegoric, în sensul că printre penitenţii care se întorc la ei înşişi sau în casele Domnului se află şi unii legaţi încă de păcate; aceştia rămân pe dinafară”[6].

La cei enumeraţi până aici, se adăugau iudei din Tel-Melah (= colina sării) – ţinut în Babilonia, Tel-Harşa (= colina vrăjitorilor) – cetate în Babilonia, Cherub-Adan (= fiinţă înaripată; vultur) – localitate în Babilonia – şi Imer (= cel desăvârşit) – de asemenea, localitate babiloniană.

60: Fiii lui Delaia, fiii lui Tobie şi fiii lui Necoda: 652.

Familii care nu-şi puteau dovedi provenienţa ante-exilică: Delaia (= Iahve este mântuitor), Tobie (= Iahve este bun) şi Necoda (= proprietar de vite).

61: Iar din fiii preoţilor: fiii lui Hobaia, fiii lui Hacoţ şi fiii lui Barzilai – cel care, luându-şi de soţie pe una din fiicele lui Barzilai Galaaditul, şi-a însuşit numele acestuia;

Familiile preoţeşti care nu-şi puteau dovedi provenienţa: Hobaia (= Iahve este ocrotire), Hacoţ (= spin) şi Barzilai (= statornicie).

62: aceştia, căutându-şi cartea spiţei neamului lor şi negăsind-o, au fost scoşi din preoţie;

63: iar Tirşata le-a zis să nu mănânce din cele sfinte până nu se va ridica un preot cu Urim şi Tumim.

Tirşata, „cuvânt persan care însemna Excelenţa Sa, apelativ pentru demnitatea unui guvernator. În cazul de faţă: persoana cu autoritate asupra preoţilor”[7].  Urim (= lumini) şi Tumim (= desăvârşire) se numeau cele două pietre purtate de către arhiereu şi prin care era consultată voinţa lui Dumnezeu.

64: Aşadar, întreaga adunare la un loc era alcătuită din 42.360 de oameni,

„Versetul ar trimite, alegoric, la harul care se revărsa asupra Bisericii de la începuturi, numeroasă şi unită (Beda, I, 1 ad loc.)”[8].

65: în afară de robii şi roabele lor, care erau în număr de 7.337; şi mai erau cu ei 200 de cântăreţi şi cântăreţe.

„Aceştia erau cântăreţi profani, alţii decât cei de cult de la vv. 41 şi 70 (cf. TOB, nota ad loc.)”[9].

66: Şi aveau 736 de cai, 245 de catâri,

67: 435 de cămile, 6.720 de asini.

Catârii şi asinii „îi simbolizează, în ochii lui Beda, pe credincioşii mai înceţi la minte sau încă stăpâniţi de poftele trupeşti, care însă înaintează împreună cu restul Bisericii spre Împărăţia cerească (I, 1 ad loc.)”[10].

68: Şi dacă o seamă din capii de familie au ajuns la templul Domnului ce se afla în Ierusalim, au făcut de bună voie daruri pentru templul lui Dumnezeu, spre a fi reaşezat pe locul său cel de dinainte pregătit.

69: După puterea lor au dat în vistieria lucrărilor şaizeci şi una de mii de drahme de aur, cinci mii de talanţi de argint şi o sută de veşminte preoţeşti.

70: Aşa că preoţii şi leviţii şi poporenii şi cântăreţii şi portarii şi natineii şi-au aşezat locuinţele în cetăţile lor, şi tot Israelul în cetăţile sale.

Ulterior, se va căuta în mod predilect (re)popularea Ierusalimului.

---

[1] SEP 3, p. 268

[2] BBVA, pp. 514-515

[3] BBVA, p. 515

[4] BBVA, p. 515

[5] SEP 3, p. 270

[6] SEP 3, p. 270

[7] BBVA, p. 515

[8] SEP 3, p. 270

[9] SEP 3, p. 270

[10] SEP 3, p. 271

Comentarii la Ezdra – 1

 

Introducere la Cărţile Ezdra şi Neemia

 

Iniţial, Ezdra şi Neemia alcătuiau o singură Carte, numită Ezdra. Motivul divizării ulterioare îl constituie cuvintele de la Ezdra 11, 1: Cuvântul lui Neemia, fiul lui Hacalia.  Astfel, Ezdra 11, 1 a devenit Neemia 1, 1.

Biblia Hebraica prezintă Cărţile unite, dar le numeşte şi numerotează în felul nostru. Ele apar ca Ezra[1] şi Nekhemiah[2], fiind plasate către sfârşitul Bibliei, înainte de Cronici.

Septuaginta înglobează cele două scrieri într-o singură Carte, numită Εσδρας β΄ (Esdras vitta), adică II Ezdra, denumire datorată faptului că textul grec mai cuprinde şi o Carte I Ezdra, cunoscută de noi ca fiind Cartea III Ezdra şi trecută, în Bibliile moderne, între Cărţile necanonice. (Numele de III Ezdra e datorat faptului că Neemia e socotită, uneori, ca reprezentând Cartea II Ezdra, ca o continuare a primei părţi). Poziţia Cărţilor este şi în Septuaginta cea cunoscută de noi, cu deosebirea că textul grec, după Cartea II Paralipomene, rânduieşte întâi Cartea I Ezdra (III Ezdra).

Vulgata prezintă cele două scrieri ca două părţi ale aceleiaşi Cărţi, intitulată Liber Ezrae şi plasată îndată după Cronici (Cartea III Ezdra nu apare deloc în traducerea Fericitului Ieronim).

Cărţile tratează despre întoarcerea iudeilor din robia babiloniană, refacerea Ierusalimului, a Templului, şi restaurarea cultului. Autorul, necunoscut, s-a folosit de notele personale ale lui Ezdra şi Neemia, pe lângă acestea consultând şi documente din arhiva Templului. Evenimentele descrise în cele două scrieri pornesc de la anul edictului lui Cirus (538 î. Hr.), prin care iudeii sunt lăsaţi să se repatrieze, şi merg până către anul 420 î. Hr.

În ce ne priveşte, ne vom strădui ca şi aici să descoperim, împreună cu autorii patristici, acele tipuri care Îl prefigurează pe Mântuitorul Hristos, fără a neglija, totuşi, această pagină interesantă din istoria Iudeilor. De  altfel, din loc în loc vom aşeza, ca pe o completare, fragmentele corespunzătoare din Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, acesta aducând adaosuri interesante, atât la cele două scrieri amintite aici, cât şi la Cartea Estera, comentată în finalul volumului de faţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii la Cartea Ezdra

 

 

 

CAPITOLUL 1 – Ca urmare a edictului lui Cirus, primii Iudei se întorc din captivitatea babilonică.

 

1: În primul an al lui Cirus, regele Perşilor, ca să se plinească cuvântul Domnului [cel rostit] prin gura lui Ieremia -, Domnul a stârnit duhul lui Cirus, regele Perşilor, iar acesta a poruncit să se vestească în toată ţara – ba încă chiar în scris -, zicând:

„Aici nu e vorba de primul an al domniei lui Cirus ca rege al Perşilor (559 î. Hr.), ci de primul an al stăpânirii lui asupra Babilonului (538 î. Hr.)”[3].  „Cirus (558-528 î. Hr.) a cucerit Babilonul în 539, când şi-a luat şi titlul de rege al Babilonului. Deci primul an despre care e vorba aici începe cu luna Nisan a anului 538”[4].  Cuvântul rostit prin gura lui Ieremia: „Ieremia prevestise durata exilului Babilonic ca fiind, în cifră rotundă, 70 de ani (Ieremia 25, 11-12; 29, 10). Aşadar, momentul eliberării Iudeilor face parte din planul divin”[5].  „Beda citează doi profeţi, Ieremia şi Isaia (Ieremia 29, 4-5; Isaia 44, 24) pentru a sublinia simpatia pe care Cirus o avea faţă de evrei. ♦ Tot pentru Beda, Cirus îl prefigurează pe Iisus, şi prin nume, şi prin fapte. Prin nume, fiindcă Cirus ar însemna moştenitor (al lui Dumnezeu); prin fapte, pentru că i-a eliberat pe evrei (In Ezram et Neemiam, I, 1 ad loc.)”[6].

 Domnul a stârnit duhul lui Cirus: „Din planul divin face parte şi apariţia lui Cirus cel Mare pe scena istoriei (559-529), biruinţa sa asupra Babilonului (imperiu pe care, de fapt, îl desfiinţează) şi, ca urmare, edictul din 538. Expresia: a stârni duhul (cuiva) înseamnă a-i inspira cuiva un gând de năprasnă, neaşteptat, pe care nu el l-a zămislit”[7]. 

În vremea  regelui Cirus (= soare; tron; moştenitor) s-a adeverit cuvântul profetului Ieremia (= Iahve pune temelia) privind eliberarea iudeilor din captivitatea babiloneană.                                

2: „Aşa grăieşte Cirus, regele Perşilor: Domnul, Dumnezeul cerului, mi-a dat mie toate regatele pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc casă în Ierusalim, adică în Iudeea.

„Dumnezeul cerului: expresie de origine persă, care apare în Biblie mai ales în gura unor neevrei cu privire la Dumnezeul lui Israel (cf. şi Iudit 5, 8; Daniel 2, 18). Suveranii perşi îl vor fi asimilat cu zeul lor suprem, Ahura Mazda”[8].  Casă în Ierusalim: „În [Cartea] Ezdra, termenul οικος, Casă, este singurul termen folosit pentru a desemna Templul din Ierusalim în această carte. În [Cartea Ezdra], οικος se referă la Templul din Ierusalim de 65 de ori, iar în [Cartea Neemia] de 22 de ori”[9].

Reamintim că Ierusalim înseamnă temelia păcii sau cetatea păcii. Numele de Iudeea provine de la tribul Iuda (= lăudat să fie Domnul), cel mai important din fostul Regat de sud.

3: Cine dintre voi face parte din poporul Său?: cu el fie Dumnezeul său!, şi să se ducă în Ierusalim, adică în Iudeea, şi să zidească templul Dumnezeului lui Israel; Acela e Dumnezeul Ce se află în Ierusalim.

Să se ducă în Ierusalim: „Beda interpretează reîntoarcerea evreilor de la Babilon (cetatea captivităţii) la Ierusalim (cetatea libertăţii) ca o imagine simbolică a ascensiunii sufletului de la starea de păcat la mântuire (ibid., I, 1 ad loc.)”[10].

4: Fiecăruia din cei rămaşi, oriunde s-ar afla, oamenii acelui loc îi va veni în ajutor cu argint, cu aur, cu bunuri, cu vite, laolaltă cu orice va voi să dea de bună voie pentru templul lui Dumnezeu care se află în Ierusalim”.

„În urma edictului de eliberare emis de regele Cirus al Persiei, care cucerise Babilonul, o parte a captivilor iudei se reîntoarce în Ierusalim, sub conducerea prinţului Zorobabel (Şesbaţar) şi a arhiereului Iosua (în 538 î. Hr.). Primii iudei duşi în robie au fost din clasa nobililor şi faptul acesta s-a petrecut aproximativ prin 608 î. Hr.  De la această dată se socotesc, prin urmare, cei 70 de ani ai captivităţii, nu din 586 când a fost deportată marea majoritate a populaţiei”[11].

Cei rămaşi: „supravieţuitorii exilului; Iudeii rămaşi încă în viaţă”[12].  Sau, cei rămaşi ori rămăşiţa lui Israel  „îi desemnează în limbaj profetic pe cei rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi care îşi pun toată nădejdea în El. ♦ Beda interpretează astfel: doar cei desăvârşiţi ajung la Ierusalimul ceresc; dar toţi creştinii sunt chemaţi să participe/ajute la această ascensiune, întrucât toţi fac parte din Biserică. Prin urmare, cei rămaşi ar fi începătorii; cei ajunşi, desăvârşiţii (ibid., ad loc.)”[13].   Oamenii acelui loc: „băştinaşii (sau oameni de alte neamuri) vecini cu Iudeii dintr-o anume localitate”[14].

„Dumnezeu a pus în mişcare sufletul [lui Cirus], determinându-l să elibereze pe iudei din robie. Dumnezeu n-a făcut aceasta nimicindu-[i] libera [lui] voinţă”[15].

5: Atunci s-au ridicat capii de familie ai lui Iuda şi ai lui Veniamin, precum şi toţi preoţii şi leviţii, toţi cei al căror duh a fost stârnit de Dumnezeu, să se urce să zidească templul Domnului care se află în Ierusalim.

În Regatul de sud, alături de tribul Iuda trăia tribul lui Veniamin (= fiul dreptei; fiul celei fericite).

6: Şi toţi cei ce le erau în preajmă i-au ajutat cu vase de argint, cu aur, cu bunuri, cu vite şi cu daruri scumpe, în afară de ceea ce dăduseră de bună voie.

„Pe lângă cele poruncite de rege, vecinii oferiseră, voluntar, şi alte bunuri”[16].

7: Şi regele Cirus a scos vasele templului Domnului, pe care Nabucodonosor le luase din Ierusalim şi le pusese în capiştea dumnezeului său;

Vasele templului: „termen generic pentru toate obiectele de cult (acestea fuseseră luate de către Nabuzaradan, din ordinul lui Nabucodonosor, în 587)”[17].  Reamintim că Nabucodonosor înseamnă Nebo apără coroana şi hotarele; Nebo era zeul soartei şi al ştiinţei la babilonieni.

8: pe acestea le-a scos Cirus, regele Perşilor, prin mâna vistiernicului Mitridat, care le-a dat pe seama lui Şeşbaţar, căpetenia lui Iuda.

„Se presupune că acest Şeşbaţar (cu nume babilonian, adoptat şi de Iudei) ar fi fost fiul regelui Iehonia; el va fi avut o misiune temporară, despre care nu ştim mai mult”[18].  Mitridat (= cel ce explică regelui; dat de Mitra[19]) a înmânat vasele sfinte căpeteniei Şeşbaţar (= cel respectat; adoratorul focului).

9: Iată numărul lor: Treizeci de cupe de aur, o mie de cupe de argint, douăzeci şi nouă de obiecte felurite,

10: treizeci de căţui de aur, patru sute zece [vase] de argint de mâna a doua şi o mie de alte vase.

Cupe (SEP 3) sau căţui: „Pentru Beda, cupele îi simbolizează pe cei îmbătaţi de iubire divină. Cât despre aur, el s-ar referi la cei plini de harul înţelepciunii, în vreme ce argintul îi simbolizează pe cei cu harul vorbirii (I, 1 ad loc.). Beda are, în plus faţă de Septuaginta, cultri, un fel de cuţite de sacrificiu, pe care le interpretează alegoric”[20].

11: Numărul total al vaselor de aur şi de argint era de cinci mii patru sute; toate s-au suit cu Şeşbaţar, pe drumul de întoarcere a robilor, de la Babilon la Ierusalim.

„Totalul  nu corespunde sumei obiectelor enumerate. S-a presupus fie că textul e prost păstrat, fie că citează doar fragmente din nişte documente contabile mai vechi (cf. TOB[21], nota ad loc.)”[22].  Reamintim aici că Babilon înseamnă poarta zeilor.

„În primul an al domniei lui Cirus (cel de-al şaptezecilea al strămutării neamului nostru în Babilon), Domnul S-a înduioşat de robia şi suferinţele îndurate de captivi, aşa cum fuseseră ele prezise de proorocul Ieremia înainte de distrugerea oraşului – anume că, după ce îl vor sluji vreme de şaptezeci de ani pe Nabucodonosor şi pe urmaşii săi, ei se vor reîntoarce în patrie ca să-şi reclădească templul şi să cunoască prosperitatea de altădată. Lucrurile s-au petrecut întocmai. Domnul a deşteptat sufletul lui Cirus şi l-a făcut să trimită în întreaga Asie următoarea scrisoare: «Aşa grăieşte regele Cirus: fiindcă Atotputernicul Dumnezeu m-a proclamat rege al universului, cred că El este cel la care se închină poporul israeliţilor. Acesta mi-a prevestit numele prin gura proorocilor şi faptul că eu îi voi înălţa iarăşi templul la Ierusalim, în ţara Iudeei». 

Cirus a aflat aceste lucruri citind cartea de profeţii scrisă de Isaia cu două sute şi zece ani mai înainte. El spunea că Dumnezeu îi dezvăluise în Taină următoarele: «Aşa cum vreau Eu, Cirus, pus de Mine rege peste neamuri multe şi mari, Îmi va trimite poporul în propria lui ţară, reclădind templul Meu ». Iată ce anume a prezis Isaia cu o sută şi patruzeci de ani înainte de distrugerea templului. Când Cirus a citit aceste rânduri, s-a minunat de predicţiunea lui Dumnezeu şi a fost cuprins de dorinţa înfăptuirii celor scrise. I-a chemat la Babilon pe cei mai de vază dintre iudei şi le-a zis că le dă împuternicirea să se întoarcă în patrie, spre a reclădi oraşul Ierusalim şi templul Domnului. Acesta va veni în ajutorul lor şi el însuşi va scrie comandanţilor şi satrapilor din ţinuturile învecinate cu ţara iudeilor, să le dea aurul şi argintul de care aveau nevoie pentru clădirea templului, precum şi vitele pentru aducerea jertfelor. 

După ce Cirus a dat această dezlegare israeliţilor, cele două căpetenii ale seminţiilor Iuda şi Beniamin, împreună cu leviţii şi preoţii, s-au îndreptat numaidecât spre Ierusalim. Mulţi au rămas însă la Babilon, neîndurându-se să-şi părăsească avuţiile. De îndată ce iudeii au ajuns la Ierusalim, toţi prietenii regelui le-au venit în ajutor, şi pentru zidirea templului unii au oferit aur, alţii argint, iar ceilalţi un mare număr de vite şi de cai. Ei şi-au înălţat atunci rugile către Dumnezeu şi au înjunghiat animalele după datinile străbune, ca şi cum oraşul ar fi fost deja construit şi străvechea solemnitate a jertfelor ar fi reînviat. Cirus a înapoiat sfintele vase ale Domnului pe care Nabucodonosor le adusese la Babilon când prădase templul. Pe acestea le-a înmânat vistiernicului său Mithridates, dându-i sarcina să le încredinţeze lui Abbasar[23], care să le păstreze până la construirea templului şi abia la sfârşit să le transmită preoţilor şi conducătorilor mulţimii, pentru expunerea lor în sanctuar. Apoi Cirus a trimis satrapilor săi din Siria o scrisoare cu următorul conţinut:

Regele Cirus către Sisines şi Sarabazanes:

 «Iudeilor de pe întinsul ţării mele, care doresc acest lucru, le-am îngăduit să se întoarcă în patria lor, ca să-şi refacă oraşul şi să clădească iarăşi templul din Ierusalim pe locul unde s-a înălţat odinioară. Pe vistiernicul meu Mithridates şi pe Zorobabel, cârmuitorul iudeilor, i-am trimis să pună temeliile templului şi să-l construiască acolo, încât să atingă înălţimea de şaizeci de coţi, iar lăţimea să aibă tot atâţia coţi, punând trei rânduri de piatră cioplită şi un rând din lemn de copaci tăiaţi din ţinutul lor, adăugând totodată şi un altar pentru aducerea jertfelor. Vreau ca cheltuiala să fie făcută din tezaurul meu. Vasele sfinte, răpite din templu de Nabucodonosor, le-am înmânat vistiernicului meu Mithridates şi lui Zorobabel, căpetenia iudeilor, să le ducă la Ierusalim, pentru ca sanctuarul Domnului să le reprimească spre a fi puse la locul lor. Numărul vaselor sfinte este următorul: patruzeci de blide de aur şi cinci sute de argint; patruzeci de pocale de aur şi cinci sute de argint; cincizeci de ulcioare de aur şi cinci sute de argint;; treizeci de vase pentru libaţii din aur şi trei sute de argint; treizeci de cupe de aur şi două mii patru sute de argint, precum şi o mie de-alte vase mari. Acord iudeilor aceleaşi drepturi pe care le-au avut şi strămoşii lor. Pentru vite, vin şi untdelemn le dăruiesc două sute şi cinci mii cinci sute de drahme, precum şi douăzeci de mii cinci sute de artabe[24] de făină de grâu. Poruncesc ca toate acestea să fie luate din dările Samariei. Animalele vor fi sacrificate după ritul lui Moise de preoţi şi, în timpul jertfelor, aceştia să înalţe rugăciuni pentru rege şi familia lui, cerându-i ca domnia perşilor să dăinuie cât mai mult. Vreau ca oricine nu ascultă de poruncile mele sau le încalcă să fie ţintuit pe cruce iar avuţia lui să intre în patrimoniul regelui».   Acesta era conţinutul scrisorii sale. Cei care s-au întors la Ierusalim au fost în total patruzeci şi două de mii patru sute şaizeci şi doi (2, 64)”[25].

---

[1] עזרא

[2] נחמיה

[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 514

[4] Septuaginta 3, 1-2 Paralipomene, 1-2 Ezdra, Ester, Iudit, Tobit, 1-4 Macabei, volum coordonat de: Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, în colaborare cu pr. Ioan-Florin Florescu, traduceri de: Francisca Băltăceanu, Gheorghe Ceauşescu, Ştefan Colceriu, Vichi Dumitru, Ştefania Ferchedău, Theodor Georgescu, Octavian Gordon, Lia Lupaş (în continuare, abreviat: SEP 3), Colegiul Noua Europă/Polirom, Bucureşti/Iaşi, 2005, p. 267

[5] BBVA, p. 514

[6] SEP 3, p. 267

[7] BBVA, p. 514

[8] SEP 3, p. 267

[9] SEP 3, p. 267

[10] SEP 3, p. 267

[11] Dumitru Abrudan, Emilian Corniţescu, Arheologie biblică (în continuare, abreviat: AB), p. 109

[12] BBVA, p. 514 – Era vorba, de fapt, în cea mai mare parte, de o nouă generaţie.

[13] SEP 3, p. 267

[14] BBVA, p. 514

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, VI, 4

[16] BBVA, p. 514

[17] BBVA, p. 514

[18] BBVA, p. 514

[19] Zeul soarelui la Perşi.

[20] SEP 3, p. 268

[21] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.

[22] SEP 3, p. 268

[23] Guvernatorul Persiei, Siriei şi Feniciei (n. trad.).

[24] Unitate de măsură persană: 65,49 kg (n. trad.)

[25] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, I, 1-3