Archive for the ‘II Paralipomena’ Category

CAP. 36 – Ioahaz, Ioiachim şi Sedechia, regii lui Iuda. Jefuirea Ierusalimului şi a templului. Robia babilonică. Decretul lui Cirus.

 

1: Poporul ţării l-a luat pe Ioahaz, fiul lui Iosia, şi l-a uns şi l-a făcut rege în Ierusalim, în locul tatălui său.

„Pasajul din I Paralipomene 3,15 arată că Iosia avea, în ordine, patru fii: Iohanan, Ioachim, Sedechia, Şalum. Ieremia 22,11 arată că Şalum, ultimul fiu al lui Iosia, i-a urmat acestuia la tron. II Paralipomene 36,1 şi IV Regi 23,31 îl numesc pe acesta Ioahaz. Şalum şi Ioahaz sunt una şi aceeaşi persoană, primul nume fiind cel din naştere, al doilea cel regal. Toate sursele menţionate concordă în privinţa duratei domniei (3 luni) şi a vârstei la care a fost uns rege (23 de ani), iar II Paralipomene şi IV Regi precizează că mama lui era Hamutal”[1].  Urmaşul lui Iosia a fost Ioahaz (= Iahve cuprinde).

2: Ioahaz era de douăzeci şi trei de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de trei luni. Pe mama lui o chema Hamutal şi era fiica lui Ieremia din Libna. Acesta a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuseră părinţii lui. Dar Faraonul Neco l-a luat legat la Ribla, în ţinutul Hamatului, ca să nu mai domnească în Ierusalim.

„Neco l-a destituit pe Ioahaz, moştenitorul lui Iosia, instaurat prin voinţă populară, şi l-a deportat în Deblata (Textul Masoretic are Ribla), localitate din provincia Hamat, situată pe valea râului Orontes, la aproximativ 50 km nord-est de actualul Baalbek. Măsura de forţă a faraonului s-a datorat, probabil, unei încercări de emancipare a lui Ioahaz de sub dominaţia recentă a Egiptului”[2].

Mama lui Ioahaz era Hamutal (= proaspătă ca roua), fiica lui Ieremia (= Iahve pune temelia) din Libna (= cea albă). Faraonul Neco l-a dus pe Ioahaz la Ribla (= mulţimea poporului; loc gol), în ţinutul Hamatului (= fortăreaţă).

3: Apoi regele l-a dus în Egipt, iar pe ţară a pus un tribut de o sută de talanţi de argint şi un talant de aur.

La IV Regi 23, 33 se vorbeşte despre o sută de talanţi de aur, ceea ce este mai credibil, vorbind de tributul datorat de un regat altuia.

4: Faraonul Neco l-a făcut rege peste Iuda pe Eliachim, fiul lui Iosia, în locul tatălui său Iosia, şi i-a schimbat numele în Ioiachim; iar pe Ioahaz, fratele său, Faraonul Neco l-a luat şi l-a dus în Egipt, unde a şi murit, dar nu înainte de a-i fi dat lui Faraon argintul şi aurul cerut. De atunci a început ţara să plătească tribut, după porunca lui Faraon; şi fiecare, după cum putea, cerea de la poporul ţării argint şi aur spre a-i fi dat Faraonului Neco.

„Schimbarea numelui (atestată la IV Regi şi la Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 10,83) era gestul simbolic care oficializa relaţia de vasalitate impusă de faraon regelui de la Ierusalim. Ioachim a domnit unsprezece ani în Iuda, între 609 şi 598 î. Hr., şi a fost pe durata întregii sale domnii credincios suzeranului egiptean”[3].  Neco a pus rege pe Eliachim (= Dumnezeu va trezi), fiul lui Iosia, schimbându-i numele în Ioiachim (= Iahve îndreaptă).

5: Ioiachim avea douăzeci şi cinci de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de unsprezece ani. Pe mama lui o chema Zebuda şi era fiica lui Pedaia din Ruma. Acesta a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuseră părinţii lui. În zilele lui a venit în ţară Nabucodonosor, regele Babilonului; el i-a fost supus vreme de trei ani, dar după aceea s-a scuturat de el. Iar Domnul i-a trimis împotriva lor pe Caldei, pe tâlharii Siriei, pe tâlharii Moabiţilor, pe fiii lui Amon şi pe cei ai Samariei; dar după aceasta ei au plecat, după cuvântul pe care Domnul îl grăise prin mâna robilor Săi, profeţii. Cu toate acestea, mânia Domnului încă a mai dăinuit asupra [fiilor] lui Iuda, aşa ca ei să fie lepădaţi de la faţa Lui din pricina tuturor păcatelor pe care le făcuse Manase şi din pricina sângelui nevinovat pe care îl vărsase Ioiachim – că umpluse Ierusalimul de sânge nevinovat. Însă Domnul tot n-a vrut să-l nimicească.

„O primă invazie, în Iuda, a lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, fiul lui Nabopolassar, întemeietorul dinastiei caldeene, a avut loc în al patrulea an de domnie al lui Ioachim (Ieremia 25,1) şi primul an al suveranului babilonian, adică 604 î. Hr., după bătălia de la Carchemiş, în care acesta din urmă i-a înfrânt pe egipteni”[4].

Mama lui Ioiachim era Zebuda (= cea dăruită; înzestrată), fiica lui Pedaia (= răscumpărat) din Ruma (= înălţime). În zilele lui Ioiachim a intrat în Iuda, pentru prima oară, Nabucodonosor (= Nebo apără coroana şi hotarele); Nebo (= înălţime) era zeul soartei şi al ştiinţei la Babilonieni.

6: Împotriva lui s-a ridicat Nabucodonosor, regele Babilonului, şi l-a legat în cătuşe de aramă şi l-a dus în Babilon.

„După toate aparenţele, textul se referă, cu imprecizie, la o a doua invazie a lui Nabucodonosor, cea dintâi asupra Ierusalimului (597 î. Hr.). Cronistul vorbeşte mai degrabă de intenţia lui Nabucodonosor de a-l lua în exil pe Ioachim şi nu de faptul că aceasta s-a şi produs. Ceea ce nu spune Cronistul este că, după prima invazie, Ioachim a continuat să se ralieze, în secret, la alianţa antibabiloniană condusă de Egipt. Complotul alianţei şi revolta antibabiloniană a lui Ioachim au condus de fapt la a doua invazie babiloniană în Iuda, menţionată aici, dar care nu îl mai surprinde în tronul de la Ierusalim pe Ioachim, mort de trei luni, ci pe fiul acestuia, Ioachin, numit şi Iehonia (v. 9)”[5].

7: El a dus în Babilon şi o parte din vasele templului Domnului şi le-a aşezat în capiştea sa din Babilon.

8: Cât despre celelalte fapte ale lui Ioiachim şi despre toate câte le-a făcut, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda? Ioiachim a adormit împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat laolaltă cu părinţii săi în Ganozai. Iar în locul lui a devenit rege Iehonia, fiul său.

„Ioiachim, suveran al Regatului Iudeei (608 – 598 î. Hr.). Fiu al lui Iosia (639 – 609), Ioiachim este făcut rege de către egipteni, după înlăturarea fratelui său Ioahaz de către Neco, Iudeea devenind acum tributară Egiptului. După înfrângerea armatei egiptene la Karkemiş (605) de către Nabucodonosor II, Ioiachim se recunoaşte vasal Regatului Noului Babilon. Trei ani mai târziu însă, Ioiachim se revoltă împotriva suzeranităţii caldee, declanşând riposta lui  Nabucodonosor II, care invadează Iudeea, asediază şi cucereşte Ierusalimul. Condiţiile dispariţiei lui Ioiachim în aceste împrejurări (se predă învingătorului sau moare) rămân obscure. Îi succede la tron fiul său Iehonia; acesta este exilat, după numai trei luni de domnie, de către Nabucodonosor, împreună cu 10 000 de iudei duşi în captivitate în Babilonia. Pe tronul Iudeei, suveranul babilonian instalează pe Sedechia (597 – 586)”[6].  Iehonia (= pregătirea lui Iahve), îi urmează, pentru scurt timp, tatălui său Ioiachim.  Ganoza apare doar în Septuaginta.

9: Iehonia avea optsprezece ani când a început să domnească; el a domnit în Ierusalim vreme de trei luni şi zece zile. El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului.

10: La începutul anului, regele Nabucodonosor a trimis şi l-a adus în Babilon, împreună cu vasele cele scumpe ale templului Domnului; iar peste Iuda şi peste Ierusalim l-a făcut rege pe Sedechia, fratele tatălui său.

Sedechia (= Iahve este dreptatea mea)  „este unchiul lui Iehonia, al treilea fiu al lui Iosia (I Paralipomene 3,15). A domnit între 597 şi 587 î. Hr. Din IV Regi 24,17 rezultă că numele acestui suveran fusese Matania, dar că regele babilonian i l-a schimbat în Sedechia, consfinţind astfel noul statut de vasal al fiului lui Iosia”[7].

11: Sedechia avea douăzeci şi unu de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de unsprezece ani.

12: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, Dumnezeului său; şi nu s-a ruşinat în faţa profetului Ieremia, şi nici de cuvintele Domnului;

13: întru aceasta s-a răzvrătit el împotriva regelui Nabucodonosor, în pofida jurământului pe care i-l făcuse pe Dumnezeu; şi şi-a învârtoşat cerbicea şi şi-a împietrit inima, aşa ca el să nu se întoarcă la Domnul, Dumnezeul lui Israel.

14: Şi toţi fruntaşii lui Iuda, precum şi preoţii şi poporul ţării, au sporit în a face nelegiuiri, după toate urâciunile păgânilor, şi au întinat templul Domnului, cel din Ierusalim.

15: Iar Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, a trimis [cuvânt] prin mâna profeţilor Săi şi prin aceea a trimişilor Săi pe care i-a ridicat dis-de-dimineaţă, fiindcă voia să-Şi cruţe poporul şi sfântul Său locaş.

16: Dar ei Îi batjocoreau solii şi-I defăimau cuvintele şi-şi râdeau de profeţii Săi, până ce mânia Domnului s-a îngrămădit deasupra poporului Său în aşa măsură, încât nu mai era nimic de făcut.

17: Şi l-a adus asupră-le pe regele Caldeilor, iar acela i-a ucis pe tinerii lor, cu sabia, în casa sfântului Său locaş; şi nici pe Sedechia nu l-a cruţat; şi milă n-a avut de fecioarele lor, iar pe bătrânii lor i-au dus departe; El a dat totul în mâinile lor.

„În 588 î. Hr., Nabucodonosor a întreprins a treia campanie împotriva lui Iuda, (a doua asupra Ierusalimului), în urma revoltei lui Sedechia şi a plănuitei alianţe dintre acesta din urmă şi Egipt (cf. şi Iezechiel 17,15). Data precisă a invaziei apare şi la Iezechiel 24,1. Cf. şi IV Regi 25,1”[8].   Caldei (= înţelepţi; viteji).

18: Şi toate vasele templului lui Dumnezeu, pe cele mari şi pe cele mici, şi vistieriile [templului Domnului], precum şi toate vistieriile regelui şi ale dregătorilor, pe toate le-a dus în Babilon.

19: Şi a ars templul Domnului; şi a dărâmat zidul Ierusalimului; şi palatele lui le-a ars cu foc; şi toate vasele cele scumpe s-au pierdut.

20: Iar pe cei rămaşi i-a strămutat în Babilon; aceştia i-au fost robi, lui şi fiilor săi, până la întemeierea regatului Mezilor,

Mezii: locuitori din Media (= ţinutul de mijloc).

21: ca să se plinească cuvântul Domnului, cel grăit prin gura lui Ieremia, că ţara se va sătura de atâta odihnă, prin sâmbetele ei pustii, până la împlinirea celor şaptezeci de ani.

„Sedechia, ultimul suveran al regatului Iudeei (597 – 586 î. Hr.). Instalat pe tron de către Nabucodonosor II după reprimarea revoltei antibabiloniene a lui Ioiachim (608 – 598), Sedechia, al treilea fiu al lui Iosia (639 – 609), se dovedeşte un om de stat mediocru şi nehotărât, departe de a fi la înălţimea gravelor probleme sociale şi politice ale epocii. În pofida sfaturilor proorocului Ieremia, Sedechia cedează presiunilor cercurilor aristocraţiei şi ale armatei, declanşând, cu ajutor egiptean, în 589-588, o răscoală anticaldee. Nabucodonosor II pătrunde în Iudeea, cucereşte unul după altul oraşele Lachiş, Bet-Zur, Ramat, Rahel ş. a. (distrugeri atestate şi de săpăturile arheologice moderne), apoi încercuieşte şi începe asediul Ierusalimului. După o rezistenţă de doi ani şi jumătate Ierusalimul este cucerit (586), Sedechia este capturat şi adus la Ribla în faţa lui Nabucodonosor II. Aici, după ce este constrâns să asiste la uciderea fiilor săi, este orbit şi trimis în lanţuri la Babilon. Vârfurile nobilimii sunt executate, majoritatea locuitorilor deportaţi în Mesopotamia (captivitatea babiloniană). Zidurile Ierusalimului sunt distruse, Templul şi palatul regal incendiate, Iudeea devenind o provincie a Regatului Noului Babilon”[9].

Ultimele două versete ale Cărţii sar peste ani şi prezintă hotărârea de eliberare a Iudeilor din captivitate:

22: În primul an de domnie al lui Cirus, regele Perşilor – la capătul profeţiei pe care Domnul o rostise prin gura lui Ieremia -, Domnul a trezit duhul lui Cirus, regele Perşilor, şi i-a poruncit să vestească în scris prin toată împărăţia lui, zicând:

23: „Aşa grăieşte Cirus, regele Perşilor: Domnul, Dumnezeul cerului, mi-a dat mie toate regatele pământului şi mi-a poruncit să-I zidesc templu în Ierusalim, în Iudeea. Cine din poporul său întreg mai este printre voi?: Dumnezeul său fie cu el, şi să plece!”

Ultimele două versete sunt reluate, cu unele diferenţe, în începutul Cărţii Ezdra, care continuă istoria Iudeilor de acolo de unde a lăsat-o finalul Cărţii a Doua Paralipomena.  Cu edictul lui Cirus (= soare; splendoare) se deschide o nouă perioadă în istoria poporului Iudeu.


[1] SEP 3, p. 202

[2] SEP 3, p. 202

[3] SEP 3, p. 202

[4] SEP 3, p. 202

[5] SEP 3, p. 203

[6] EA, p. 178

[7] SEP 3, p. 203

[8] SEP 3, p. 204

[9] EA, pp. 285-286

Anunțuri

CAP. 35 – Iosia serbează Paştile. Moartea sa.

 

            „În Septuaginta ediţia Rahlfs, capitolele 35 şi 36 din II Paralipomene alcătuiesc capitolul 1 din Ezdra; locul lor însă este aici”[1].  Cum se va vedea în comentariile de mai jos, însă, la Cartea III Ezdra (I Ezdra, în Septuaginta), viziunea e una diferită decât în Cărţile Paralipomene.

 

1: Şi a sărbătorit Iosia Paştile Domnului, Dumnezeului său; şi a jertfit mielul pascal în cea de a paisprezecea zi a lunii întâi.

„Relatarea de mai jos (vv. 2-6), proprie cronicarului, e menită să demonstreze că Iosia a restaurat cultul iudaic în conformitate cu vechile legiuiri şi rânduieli”[2]:

2: Şi i-a pus pe preoţi la rânduiala lor şi le-a poruncit să slujească în templul Domnului.

3: Iar leviţilor, care aveau căderea să lucreze în tot Israelul, le-a spus să I se sfinţească Domnului; ei au aşezat chivotul cel sfânt în templul pe care-l zidise Solomon, fiul lui David, regele lui Israel. Şi a zis regele: „Nu aveţi nimic de ridicat pe umeri; aşadar, acum slujiţi-I Domnului, Dumnezeului vostru, şi poporului Său Israel.

„Unii comentatori sunt de părere că sfântul chivot fusese scos din Templu de Manase (cf. II Paralipomene 33,7) sau de Amon. Alţii înclină să creadă că Iosia însuşi îl scosese în timpul reparaţiilor. ♦ Iosia îşi ia libertatea să schimbe îndatoririle esenţiale ale leviţilor (…), acelea de a purta pe umeri chivotul şi a îndeplini funcţii subalterne faţă de preoţii aaroniţi (Levitic, Numeri). După ce au aşezat chivotul în sanctuarul central al Templului, leviţii, degrevaţi de îndatorirea lor de hamali, beneficiază de o mobilitate ce contrastează cu imobilitatea obligatorie a altor slujitori [cântăreţii, portarii, cf. II Paralipomene 15]: mişcarea este prezentată ca o metaforă a sfinţeniei şi autorităţii lor (A. Canessa, Etudes sur la Bible grecque des Septante: I Esdras, p. 46). În vreme ce mobilitatea acestor leviţi este interpretată pozitiv de Cronist, ea devine una dintre cauzele exilului pentru autorul lui I Ezdra [III Ezdra]”[3].

4: Să vă pregătiţi după neamurile voastre părinteşti şi după cetele voastre zilnice, aşa cum a scris David, regele lui Israel, şi [cum a rămas] prin mâna fiului său Solomon.

5: Aşezaţi-vă în templu pe potriva împărţirii după casele voastre părinteşti, pentru fraţii voştri, fiii poporului; de asemenea, pe potriva cetelor în care sunt împărţiţi leviţii, după familiile lor.

            „Prin fraţii voştri, fiii poporului se înţeleg laicii (cei ce nu făceau parte din casta preoţească)”[4]. „Fiecare familie trebuia să jertfească de Paşte un miel, adus la Templu de capii de familie. Leviţii preiau rolul acestora din urmă şi săvârşesc jertfa în numele laicilor, fraţii lor, fiii poporului[5].

6: Înjunghiaţi mielul pascal şi pregătiţi-l pentru fraţii voştri, pentru ca ei să facă aşa cum Domnul a grăit prin mâna lui Moise”.

7: Şi Iosia le-a dat fiilor poporului, ca prinos, oi şi miei şi iezi, toate pentru Paşti; întru totul, numărul lor a fost de treizeci de mii, precum şi trei mii de viţei; acestea, din averea regelui.

8: Dar şi dregătorii săi au dat prinoase poporului şi preoţilor şi leviţilor: Hilchia, Zaharia şi Iehiel, căpeteniile templului lui Dumnezeu, le-au dat preoţilor, pentru jertfa de Paşti, două mii şase sute de oi, miei şi iezi, precum şi trei sute de viţei;

„Privaţiunile la care fuseseră supuşi evreii în urma invaziilor şi deportărilor asiriene l-au determinat pe rege să ofere populaţiei venite la Ierusalim animalele de jertfă necesare. ♦ (…) Cu cele oferite de rege şi de căpeteniile acestuia începea jertfa pascală. ♦ Ordinea celor cărora le este destinată ofranda regală este relevantă pentru bulversarea ierarhiei sociale: laici, preoţi şi leviţi. Importanţa fără precedent a acestora din urmă este evidentă şi supărătoare pentru gândirea legalistă a autorului lui I Ezdra [III Ezdra], dar constituie un prilej de mândrie pentru Cronist, în calitate de levit”[6].  Căpetenii ale Templului erau: Hilchia (= Iahve este partea mea), Zaharia (= Iahve Şi-a amintit) şi Iehiel (= Dumnezeu trăieşte).

9: Conania, Şemaia şi Natanael, fratele acestuia, Haşabia, Ieiel şi Iozabad, căpeteniile leviţilor, le-au dat leviţilor, ca prinos de Paşti, cinci mii de oi şi cinci sute de viţei.

Căpeteniile leviţilor: Conania (= temelia lui Iahve), Şemaia (= Iahve aude), Natanael (= darul Domnului), Haşabia (= Iahve a adăugat), Ieiel (= luptătorul lui Dumnezeu) şi Iozabad (= Iahve a dăruit).

10: Aşa s-a întocmit slujba; şi au stat preoţii în locul lor şi leviţii la cetele lor, după porunca regelui.

11: Şi au înjunghiat mielul pascal; preoţii stropeau, din mâinile lor, cu sânge, iar leviţii jupuiau pielea de pe animalele de jertfă.

12: Apoi au pregătit cele de trebuinţă pentru arderile-de-tot, ca să le dea acelora pe potriva împărţirii lor pe case părinteşti, precum şi fiilor poporului, pentru ca aceştia să I le aducă Domnului, aşa cum e scris în cartea lui Moise. Aşa au făcut până dimineaţa.

13: Mielul pascal l-au fript la foc, după rânduială, iar jertfele sfinte le-au fiert în căldări şi vase de aramă şi au dus totul pân-la capăt şi grabnic au împărţit la toţi fiii poporului.

14: Iar după aceea şi-au pregătit pentru ei înşişi şi pentru preoţi – căci preoţii fuseseră prinşi până-n noapte cu împărţirea arderilor-de-tot şi a grăsimilor -, aşa că leviţii au pregătit pentru ei înşişi şi pentru fraţii lor, fiii lui Aaron.

15: Şi fiii lui Asaf, cântăreţii, au stat la locurile lor, după rânduielile lui David, ale lui Asaf, ale lui Heman şi ale lui Iditun, profeţii regelui; tot aşa căpeteniile şi portarii fiecărei porţi – acestora nu le era îngăduit să se mişte din slujba celor sfinte, fiindcă fraţii lor, leviţii, pregăteau şi pentru ei.

16: Aşa s-a rânduit şi s-a săvârşit toată slujba Domnului în acea zi a prăznuirii Paştilor; şi au adus arderi-de-tot pe jertfelnicul Domnului, după porunca regelui.

17: În vremea aceea, fiii lui Israel care erau de faţă au prăznuit Paştile şi sărbătoarea Azimilor timp de şapte zile.

18: Paşti ca acestea nu mai fuseseră în Israel din zilele profetului Samuel; nici un rege din Israel nu I-a făcut Domnului Paşti aşa cum a făcut Iosia, fiind de faţă şi preoţii şi leviţii şi întregul Iuda şi Israel şi locuitorii Ierusalimului.

„Tonul Cronistului este, fără îndoială, laudativ. Autorul Paralipomenelor interpretează chiar şi abaterea de la Lege a lui Iosia (i. e. mobilizarea fără precedent a leviţilor) în termeni superlativi, ceea ce nu se poate spune despre pasajul corespondent de la I Ezdra [III Ezdra] 1,18, în care autorul pare să strecoare o acuză subtilă la adresa lui Iosia, care, prea permisiv cu leviţii, se face vinovat de încălcarea ritualului pascal. În viziunea autorului cărţii I Ezdra [III Ezdra], iniţiativa lui Iosia este una din cauzele exilului, iar greşeala lui este îndreptată de Ezdra, adevăratul restaurator al Legii şi al unităţii poporului ales (cf. Canessa, A., p. 47)”[7].

19: Paştile acestea s-au petrecut în cel de al optsprezecelea an al domniei lui Iosia. După toate acestea, pe care Iosia le-a făcut în templu, regele Iosia a ars pe cei ce chemau morţii, ghicitorii, terafimii, idolii şi sodomiţii ce se aflau în ţara lui Iuda şi în Ierusalim, ca să adeverească, prin aceasta, cuvintele legii, cele scrise în Cartea pe care preotul Hilchia o aflase în templul Domnului. Înainte de el n-a mai fost un altul care să se fi întors către Domnul cu toată inima sa şi cu tot sufletul său şi cu toată puterea sa – potrivit cu toată legea lui Moise -, şi nici după el nu a fost un altul să-i semene. Cu toate acestea, Domnul nu S-a întors cu totul de la aprinderea mâniei Sale celei mari, ci cu mare mânie S-a aprins Domnul împotriva lui Iuda, din pricina tuturor întărâtărilor cu care Îl întărâtase Manase. Şi a zis Domnul: „Aşa cum l-am lepădat pe Israel, tot astfel îl voi lepăda şi pe Iuda de la faţa Mea şi voi părăsi cetatea pe care Eu am ales-o, Ierusalimul, şi casa despre care am zis: «Acolo va fi numele Meu»”.

„Pasajul, care nu apare în Textul Masoretic, coresounde cu IV Regi 23,24-27, dar lipseşte în I Ezdra [III Ezdra] 1. Cronistul subliniază caracterul excepţional al lui Iosia ca reformator religios şi explică exilul ca urmare meritată a neascultării lui Manase. Autorul lui I [III] Ezdra nu e de acord cu această apreciere: absenţa pasajului îl acuză, de fapt, pe Iosia că ar fi trădat, din exces de zel, prescripţiile clare din Legea mozaică privitoare la sărbătoarea Paştelui”[8].

20: Iar Neco, regele Egiptului, s-a ridicat împotriva regelui Asirienilor, la râul Eufrat, iar regele Iosia a ieşit să-l întâmpine.

Neco (= rănit):  „gr. Νεχαω /în egipteană Ni-k’w). Moştenitorul lui Psammetichos I, fondatorul celei de-a douăzeci şi şasea dinastii a Egiptului. A domnit între 610 şi 595 î. Hr. În 609 î. Hr. a încercat să-i vină în ajutor ultimului rege asirian, Assur-uballit II, împotriva expansiunii babiloniene, dar întârzierea provocată de Iosia a dus la năruirea planurilor de alianţă asiro-egiptene şi la prăbuşirea Imperiului asirian. ♦ Prin regele asirienilor, [autorul] îl numeşte cu anticipaţie pe Nabucodonosor, babilonianul devenit ulterior bătăliei de la Carchemiş (mai-iunie 605 î. Hr.), suveran al Asiriei. ♦ (…) [la râul Eufrat]: aluzie anticipativă la bătălia de la Carchemiş, în urma căreia egiptenii a trebuit să cedeze poziţia strategică pe care o disputau cu Babilonul lui Nabucodonosor II în Orientul Apropiat”[9].

21: Acela i-a trimis nişte soli, zicând: „Ce treabă am eu cu tine, rege al lui Iuda? Nu împotriva ta vin eu astăzi cu război. Dumnezeu mi-a spus să mă grăbesc; fereşte-te de Dumnezeul Care este cu mine, ca nu cumva să te nimicească”.

22: Dar Iosia nu s-a dat înapoi de dinaintea lui, ci s-a pregătit să se lupte cu el – neascultând cuvintele lui Neco, cele ce erau din gura lui Dumnezeu -, ci a venit să se războiască în câmpia Meghiddo.

„Cronistul explică moartea lui Iosia prin nesupunerea faţă de cuvintele Faraonului, purtător al avertismentului divin. Motivul este complet diferit faţă de cel de la I [III] Ezdra 1, unde se sugerează că Iosia a murit din pricina reformei religioase strâmbe”[10].  Meghiddo (= locul oştirilor).

23: Atunci arcaşii au tras asupra lui Iosia. Iar regele le-a zis servilor săi: „Duceţi-mă de aici, căci sunt greu rănit”.

24: Iar servii săi l-au ridicat din carul de luptă şi l-au aşezat în cel de al doilea car pe care-l avea şi l-au dus la Ierusalim, unde a murit. Şi l-au îngropat împreună cu părinţii lui; şi întregul Iuda şi Ierusalimul l-au plâns pe Iosia.

25: De asemenea, şi Ieremia l-a jelit pe Iosia; şi toţi dregătorii şi femeile lor au prins a rosti plângeri pentru Iosia până-n ziua de azi; şi-n această privinţă au dat poruncă în Israel şi, iată, ele se află scrise în Plângeri.

            „Nu ştim nimic despre o asemenea colecţie de Plângeri. Se consideră însă că versurile lui Ieremia: Nu-l plângeţi pe cel mort, nici vă tânguiţi pentru el (Ieremia 22, 10) au fost scrise la adresa lui Iosia”[11].  „Unii dintre Părinţi au crezut că autorul sacru face referire la Plângerile atribuite lui Ieremia, carte acceptată în canonul creştin. Contraargumentul filologiei moderne este însă unul de conţinut: Plângerile se referă la prima cădere a Ierusalimului”[12].  Termenul ebraic tradus prin plângeri este kinot: „S-ar părea că o serie de kinot de diferite origini au fost adunate într-o carte aparte”[13].  Ieremia (= Iahve pune temelia).

26: Cât despre celelalte fapte ale lui Iosia, despre nădejdea lui în cele scrise în legea Domnului,

27: despre faptele lui cele de la început şi cele de pe urmă, iată, ele sunt scrise în Cartea Regilor lui Israel şi ai lui Iuda.

„Iosia,  suveran al Regatului Iudeei (640 – 609 î. Hr.). Nepot al lui Manase (698 – 642), Iosia este adus la tron la vârsta de 8 ani, în urma asasinării tatălui său Amon (642 – 640). Rapidul declin, apoi prăbuşirea Imperiului Asirian, slăbiciunea Egiptului faraonic, oferă Palestinei o libertate de care nu mai beneficiase din vremea lui David şi Solomon. Iosia inaugurează, în 622, prin descoperirea şi introducerea Cărţii Legii (Tora), o epocă de ample şi radicale reforme naţional-religioase. Templul din Ierusalim este purificat de toate influenţele străine, rămânând, după desfiinţarea sanctuarelor şi locurilor de sacrificii provinciale, unicul locaş al cultului lui Iahve. Iosia este înfrânt şi ucis în bătălia de la Meghiddo, în care armata Iudeei încerca să oprească trecerea spre Eufrat a corpului expediţionar egiptean condus de prinţul Neco, venit în sprijinul ultimelor rezistenţe asiriene, atacate de coaliţia medo-babiloniană victorioasă. Dispariţia lui Iosia inaugurează o epocă de profunde frământări social-politice care duc la rapidul declin al statului iudeu. Fiul lui, Ioahaz, instalat la tron, este înlocuit după trei luni cu fratele mai vârstnic Ioiachim (608 – 598) de către faraonul egiptean Neco II”[14].


[1] BBVA, p. 510

[2] BBVA, p. 510

[3] SEP 3, p. 198

[4] BBVA, p. 510

[5] SEP 3, p. 198

[6] SEP 3, pp. 198-199

[7] SEP 3, pp. 199-200

[8] SEP 3, p. 200

[9] SEP 3, pp. 200-201

[10] SEP 3, p. 201

[11] BBVA, p. 511

[12] SEP 3, p. 201

[13] DEI, p. 440

[14] EA, p. 179

CAP. 34 – Domnia lui Iosia.

 

1: Iosia avea opt ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de treizeci şi unu de ani.

Iosia: „Fiul lui Amon şi al şaptesprezecelea rege al lui Iuda. A fost instalat la vârsta de opt ani, după asasinarea tatălui său, şi a domnit 31 de ani (640-609 î. Hr.). A beneficiat de slăbirea politică a Asiriei şi a făcut paşi importanţi spre independenţa politică şi religioasă a lui Iuda şi chiar a unei părţi din Israel (II Paralipomene 34,6-7). În general, domnia lui s-a caracterizat prin efortul de restaurare a yahvismului în Iuda”[1].

2: El a făcut ceea ce e drept în ochii Domnului şi a umblat în căile lui David, părintele său, şi nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga.

3: În cel de al optulea an al domniei sale – fiind el încă tânăr – a început a-L căuta pe Domnul, Dumnezeul lui David, părintele său; iar în anul al doisprezecelea al domniei sale a început să cureţe [regatul lui] Iuda şi Ierusalimul de locurile cele înalte şi de tufişuri şi de capişti şi de chipuri cioplite;

„În societatea evreiască antică, băieţii de la treisprezece ani în sus erau consideraţi majori. Iosia avea şaisprezece ani când a început să Îl caute pe Domnul. ♦ Datarea reformei religioase a lui Iosia este controversată: Cronistul susţine că aceasta începe în al doisprezecelea an al domniei lui Iosia, iar [autorul Cărţilor III-IV Regi] (IV Regi 22) indică al optsprezecelea an, o dată cu descoperirea Cărţii Legii. Pentru Cronist, îndepărtarea cultelor idolatre din Regatul de Sud nu constituie o consecinţă a descoperirii Cărţii: în viziunea lui, Iosia s-a pregătit astfel din fragedă tinereţe pentru revelaţia totală de la maturitate”[2].

4: şi a dărâmat altarele baalilor, care-i stăteau în faţă, precum şi înălţimile de deasupra lor; şi a tăiat tufişurile şi chipurile cioplite, iar chipurile turnate le-a sfărâmat şi le-a mărunţit şi le-a topit şi le-a aruncat pe mormintele celor ce le aduseseră jertfe.

5: A ars oasele preoţilor pe altarele lor şi a curăţit Iuda şi Ierusalimul

6: şi cetăţile lui Manase, ale lui Efraim, ale lui Simeon şi ale lui Neftali, precum şi locurile dimprejurul lor.

„Autoritatea lui Iosia nu s-a limitat la teritoriul lui Iuda, ci s-a extins şi în unele regiuni din fostul regat de nord. Cronistul se referă aici la rămăşiţele populaţiei evreieşti care au scăpat de masiva deportare în Imperiul asirian, după căderea Samariei. Lipsa de reacţie a autorităţii asiriene la intervenţionismul lui Iosia se explică, probabil, prin dezinteresul regelui din Assur faţă de mişcarea, considerată strict religioasă, a vasalului din Iuda. Unii comentatori invocă aici şi problemele interne cu care se confrunta Imperiul asirian. locurile dimprejurul lor: (…) Textul Masoretic are o expresie nu foarte clară, înţeleasă de unii ca în pustiurile lor, ceea ce s-ar referi la slaba populare a cetăţilor din Israel, în urma deportării locuitorilor în Asiria”[3].

7: Şi a dărâmat altarele şi tufişurile, a sfărâmat idolii, fărâmiţându-i, şi a retezat toate înălţimile din întreaga ţară a lui Israel, după care s-a întors în Ierusalim.

8: Iar în cel de-al optsprezecelea an al domniei sale, după ce curăţise ţara şi templul, a trimis pe Şafan, fiul lui Aţalia, pe Maaseia, căpetenia cetăţii, şi pe Ioab, fiul lui Ioahaz, cronicarul său, să prenoiască templul Domnului, Dumnezeului său.

Trimişii regelui pentru prenoirea Templului: Şafan (= înţelept), fiul lui Aţalia (= aproape de Iahve), Maaseia (= lucrarea lui Iahve) şi Ioab (= Iahve este tată), fiul lui Ioahaz (= Iahve cuprinde) cronicarul.

9: Aceştia au venit la Hilchia arhiereul şi i-au dat banii ce fuseseră aduşi în templul Domnului, cei pe care leviţii paznici ai porţii îi adunaseră din mâinile seminţiilor lui Manase şi Efraim şi de la căpetenii şi de la toţi cei ce rămăseseră în Israel şi de la fiii lui Iuda şi ai lui Veniamin şi de la locuitorii Ierusalimului.

Arhiereu în vremea lui Iosia era Hilchia (= Iahve este partea mea).

10: Şi i-au dat în mâna meşterilor care lucrau în templul Domnului, să-l prenoiască şi să-l întărească;

11: i-au împărţit la dulgheri şi la zidari, ca să cumpere pietre cioplite şi lemnărie pentru acoperişul clădirilor pe care regii lui Iuda le stricaseră.

„Cronistul se referă la încăperile anexe ale Templului”[4].

12: Oamenii aceia erau cinstiţi în ceea ce făceau; peste ei îi aveau, ca supraveghetori, pe Iahat şi pe Obadia – leviţi din fiii lui Merari -, pe Zaharia şi pe Meşulam – dintre fiii lui Cahat -, precum şi pe toţi leviţii, pe toţi cei ce ştiau să cânte cu instrumente muzicale;

„Cronistul insistă asupra rolului preeminent al leviţilor în restaurarea Templului. S-a presupus că Iosia se foloseşte de cântăreţi pentru că aceştia erau mai puţin ocupaţi cu slujirea zilnică în Templu. Altă explicaţie este că aceştia ritmau lucrările cu muzica lor (cf. TOB, nota ad loc.)”[5].  Supraveghetorii lucrărilor; Iahat (= împrospătare), Obadia (= slujitorul lui Iahve), Zaharia (= Iahve Şi-a amintit) şi Meşulam (= cel paşnic).

13: ei erau şi peste salahori şi peste toţi lucrătorii care aveau de făcut, fiecare, o anume lucrare; dintre leviţi erau şi scriitori, judecători şi portari.

14: Când au luat banii ce fuseseră aduşi în templul Domnului, atunci Hilchia preotul a găsit Cartea legii Domnului, care fusese dată prin mâna lui Moise.

Cartea Legii: gr. βιβλίον του νόμου[6] se presupune că era partea centrală, cea mai veche, a Deuteronomului (cap. 12 – 28), adusă de unii refugiaţi după căderea Samariei. Cartea se va fi rătăcit sau va fi fost ascunsă în timpul diverselor reforme idolatre când, conform tradiţiei, regii apostaţi ai lui Iuda au ordonat arderea textelor sfinte. ♦ Momentul în care a fost descoperită Cartea Legii coincide cu deblocarea fondurilor destinate restaurării Templului”[7].

15: Şi răspunzând Hilchia, a zis către Şafan scriitorul: „În templul Domnului am găsit Cartea legii”.  Şi Hilchia i-a dat lui Şafan Cartea.

16: Iar Şafan a dus Cartea la rege. În acelaşi timp, i-a dat regelui socoteală, zicând: „Toţi banii au fost daţi în mâna servilor tăi care fac lucrările;

17: argintul ce s-a aflat în templul Domnului a fost topit şi apoi dat în mâna supraveghetorilor şi în mâna celor ce lucrează”.

18: Atunci scriitorul Şafan i-a dat de ştire regelui zicând: „Preotul Hilchia mi-a dat o carte”.  Iar Şafan a citit-o în faţa regelui.

19: Şi a fost că dacă regele a auzit cuvintele legii, şi-a sfâşiat hainele;

„Unii comentatori (JFB), invocând tradiţia rabinică, presupun că pasajele care l-au impresionat atât de puternic pe Iosia ar fi fost cele care vorbesc despre reînnodarea legământului dintre YHWH (Iahve) şi poporul ales”[8].

20: şi regele le-a poruncit lui Hilchia, lui Ahicam, fiul lui Şafan, lui Abdon, fiul lui Miheia, lui Şafan scriitorul şi lui Asaia, slujitorul regelui, zicând:

21: „Duceţi-vă şi întrebaţi-L pe Domnul despre mine şi despre cei ce au rămas în Israel şi în Iuda, cu privire la cuvintele Cărţii care s-a găsit, că mare este mânia Domnului care s-a aprins peste noi din pricină că părinţii noştri n-au ascultat cuvintele Domnului, să facă pe potriva a tot ceea ce este scris în Cartea aceasta”.

Trimişii regelui spre a întreba pe Domnul pentru soarta regatului: Hilchia arhiereul, Ahicam (= fratele s-a ridicat), fiul lui Şafan (= înţelept), Abdon (= slugă supusă), fiul lui Miheia (= cine este ca Iahve?), Şafan (= înţelept) şi Asaia (= Iahve lucrează).

22: Atunci Hilchia şi cei cărora le poruncise regele s-au dus la Hulda proorociţa, soţia lui Şalum veşmântarul, fiul lui Tochat, fiul lui Hasra, cel care avea în pază veşmintele; ea locuia în Ierusalim, în despărţământul al doilea; şi i-au vorbit despre ceea ce aveau de spus.

Trimişii regelui au mers la proorociţa Hulda (= nevăstuică), soţia lui Şalum (= paşnic), fiul lui Tochat (= ascultător), fiul lui Hasra (= strălucitor).

23: Iar ea le-a zis: „Aşa zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: Spuneţi-i omului care v-a trimis la mine:

24: Aşa grăieşte Domnul: «Iată, Eu[9] voi aduce rele asupra acestui loc şi asupra celor ce-l locuiesc, după toate cuvintele scrise în Cartea care a fost citită în faţa regelui lui Iuda;

25: aceasta, pentru că ei M-au părăsit şi au adus jertfe unor dumnezei străini, ca să-Mi stârnească mânia în toate faptele mâinilor lor; aşadar, mânia Mea se va aprinde asupra acestui loc şi nu se va stinge ».

26: Iar regelui lui Iuda, care v-a trimis să-L întrebaţi pe Domnul, aşa să-i spuneţi: «Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel:

27: Cât despre cuvintele pe care tu le-ai auzit: De vreme ce inima ta s-a înfrânt, iar tu te-ai smerit în faţa Mea de îndată ce ai auzit cuvintele Mele privitoare la locul acesta şi la locuitorii lui şi te-ai umilit în faţa Mea şi ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns în faţa Mea, şi Eu am auzit, zice Domnul:

28: iată, Eu te voi adăuga la părinţii tăi şi te vei sălăşlui cu pace în mormântul tău, şi ochii tăi nu vor vedea toate relele pe care Eu le voi aduce peste locul acesta şi peste locuitorii lui»”.  Iar ei i-au dus regelui răspunsul.

Cu toate că proorociţa Hulda apare doar în pasajul de mai sus şi în locul paralel din IV Regi, ea era amintită în rugăciunea de hirotonie a diaconiţelor, care au funcţionat în Biserică în primele veacuri: „Dumnezeule cel veşnic, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Făcătorul bărbatului şi al femeii, Cel ce ai umplut de Duh pe Miriam (Ieşirea 15,20), pe Debora (Judecători 4,4), pe Ana (I Regi 1 sq) şi pe Hulda, Care n-ai socotit lucru nevrednic ca Fiul Tău Unul-Născut să Se nască din femeie, Cel ce şi în cortul mărturiei şi în templu ai ales femei străjuitoare ale sfintelor Tale porţi…”[10]

29: Atunci regele a trimis şi i-a adunat la el pe bătrânii din Iuda şi din Ierusalim.

30: Şi s-a suit regele în templul Domnului, şi-mpreună cu el întregul Iuda şi locuitorii Ierusalimului şi preoţii şi leviţii şi-ntregul popor, de la mic la mare; şi-n auzul lor a citit toate cuvintele din Cartea legii, cea care fusese găsită în templul Domnului.

31: Şi a şezut regele pe locul său şi a făcut legământ în faţa Domnului că vor umbla după Domnul şi cu toată inima şi cu tot sufletul Îi vor păzi poruncile şi mărturiile şi îndreptările şi vor plini cuvintele legii, cele ce sunt scrise în Cartea aceasta.

32: Iosia i-a îndatorat pe toţi cei ce se aflau în Ierusalim şi în Iuda şi în Veniamin şi au făcut locuitorii Ierusalimului legământ în templul Domnului, al Dumnezeului părinţilor lor.

33: Şi a alungat Iosia urâciunile din întreaga ţară a fiilor lui Israel, iar pe toţi cei ce se aflau în Ierusalim şi în Israel i-a făcut să-I slujească Domnului, Dumnezeului lor; şi-n toate zilele vieţii lui, ei nu s-au abătut de la Domnul, Dumnezeul părinţilor lor.

Iosia restaurează dreapta credinţă şi reînnoieşte legământul cu Dumnezeu; cu toate acestea, sfârşitul Regatului de sud se apropie, după cum a şi vestit Dumnezeu prin proorociţa Hulda. De bună seamă, răul va fi fost foarte extins în popor, iar măsurile lui Iosia n-au reuşir decât să amâne deznodământul.


[1] SEP 3, p. 194

[2] SEP 3, p. 194

[3] SEP 3, p. 195

[4] SEP 3, p. 195

[5] SEP 3, p. 195

[6] vivlion tu nomu.

[7] SEP 3, p. 196

[8] SEP 3, p. 196

[9] Pronume nemajusculat la Anania, dintr-o scăpare.

[10] Constituţiile apostolice, VIII,20; apud Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil

CAP. 33 – Domnia lui Manase şi a lui Amon.

 

1: Manase avea doisprezece ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de cincizeci şi cinci de ani.

Manase (= cel ce dă uitării)  „a devenit, la doisprezece ani, coregentul lui Iezechia în 696 î. Hr. şi a domnit singur între 686 şi 642 î. Hr. Aşa se explică cei cincizeci şi cinci de ani de domnie, care includ şi perioada exilului său”[1].

2: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, urmând urâciunile neamurilor pe care Domnul le-a izgonit din faţa fiilor lui Israel.

3: El a zidit la loc înălţimile pe care le dărâmase Iezechia, tatăl său, şi le-a ridicat baalilor stâlpi şi a făcut tufişuri şi s-a închinat la toată „oştirea cerului” şi tuturor le-a slujit;

Oştirea cerului: „Expresia desemnează obiectul închinării păgâne (cf. Deuteronom 4,19), referindu-se fie la corpurile cereşti, fie la fiinţele îngereşti străine monoteismului yahvist”[2].

4: şi a zidit un altar în templul Domnului – acela despre care Domnul a zis: „În Ierusalim va fi numele Meu în veac” -,

SEP 3 vorbeşte despre altare în acest loc: „Altarele pe care Manase le-a ridicat în Templul din Ierusalim nu serveau cultului monoteist al lui YHWH (Iahve), sau, dacă o făceau, adăugarea lor la planul iniţial al Templului, dictat de revelaţia divină, era văzută ca o îndepărtare de ritualul consacrat”[3].

5: iar în cele două curţi ale templului Domnului a zidit altare pentru toată oştirea cerului”

6: şi pe fiii săi i-a trecut prin foc în valea Ben-Hinom, a ghicit, a vrăjit, a adus oameni care se îndeletniceau cu chemarea morţilor, precum şi vrăjitori, făcând astfel multe rele în faţa Domnului, ca să-L întărâte;

7: iar idolul şi chipul turnat pe care le făcuse le-a aşezat în templul lui Dumnezeu, aceea despre care Dumnezeu spusese către David şi către Solomon, fiul acestuia: „În această casă şi în Ierusalimul pe care Eu l-am ales dintre toate seminţiile lui Israel, aici Îmi voi pune numele pe veci;

„Despre statuia pe care Manase a aşezat-o în Templu, la IV Regi 21,7 se spune că aparţinea Aşerei: chipul dumbrăvii[4].  Ben-Hinom (= fiul suspinului).

8: şi nu voi mai urni piciorul lui Israel din ţara pe care Eu le-am dat-o părinţilor lor, dar numai dacă vor păzi tot ceea ce Eu am poruncit, adică după toată legea şi după poruncile şi judecăţile date prin mâna lui Moise”.

9: Dar Manase i-a dus în rătăcire pe Iuda şi pe locuitorii Ierusalimului, ca să facă ei ce e rău mai mult decât toate neamurile pe care Domnul le-a alungat din faţa fiilor lui Israel.

10: Domnul a grăit către Manase şi către poporul său, dar ei nu L-au ascultat;

„Dumnezeu le-a vorbit regelui şi poporului prin profeţi (cf. IV Regi 21,10-15)”[5].

11: aşa că Domnul a adus asupra lor căpeteniile oastei regelui Asiriei, care l-au prins pe Manase cu arcanul şi l-au legat cu cătuşe şi l-au dus în Babilon.

„Regele din Asiria menţionat era Esarhaddon (asir. Assur-ah-iddin I: 681-669 î. Hr.), fiul lui Senaherib. După primii ani de domnie, în care şi-a consolidat politica internă, suveranul asirian a întreprins campanii de readucere la ascultare a tributarilor de la vest de Eufrat. Printre aceştia se număra şi regele de la Ierusalim. Cronicile asiriene îl menţionează pe acesta din urmă sub forma Manasi din Yaudi. ♦ Generalul asirian însărcinat cu pedepsirea lui Iuda şi deportarea lui Manase se numea Tartan (cf. Isaia 20,1). ♦ (…) Pe o tăbliţă descoperită la Khorsabad sunt reprezentaţi prizonieri defilând în lanţuri pe dinaintea regelui asirian. Deşi tăbliţa nu îi numeşte pe prizonieri, arheologii sunt de părere, după toate aparenţele fizionomice, că prizonierii erau evrei. Printre aceştia poate se va fi aflat şi Manase, regele lui Iuda umilit de suveranul asirian (JFB)”[6].

12: Şi-n timp ce el se afla în necaz, a căutat spre faţa Domnului, Dumnezeului său, şi s-a smerit foarte în faţa Dumnezeului părinţilor săi.

13: Şi s-a rugat la El, iar El l-a auzit şi i-a ascultat strigarea şi l-a întors la Ierusalim, în regatul său, şi a cunoscut Manase că Domnul, El este Dumnezeu.

„După doi ani de captivitate, Manase a fost eliberat şi repus în toate drepturile de către regele asirian, însă cu obligaţia de a plăti tribut. Manevra lui Esarhaddon era una politică: regatul lui Iuda readus la ascultare constituia o zonă-tampon în calea expansionismului egiptean”[7].

Pilda lui Manase vine şi în întărirea creştinilor, fiind un îndemn spre a primi Taina Pocăinţei: „Manase a fost cu totul fără de lege; a tăiat cu ferăstrăul pe Isaia (Evrei 11,37), s-a pângărit cu tot felul de slujiri idoleşti şi a umplut Ierusalimul cu sânge nevinovat. Totuşi, când a fost dus rob în Babilon, a folosit Manase încercarea nenorocirilor suferite spre a se vindeca prin pocăinţă. (…) Dacă cel care a tăiat cu ferăstrăul pe profet s-a mântuit prin pocăinţă, oare tu, care n-ai făcut un păcat atât de mare, să nu te mântui?”[8].   „Să-ţi mai dau o pildă: pe Manase. Pe toţi i-a întrecut în nebunie şi în tiranie. A înlăturat slujirea şi închinarea lui Dumnezeu făcută după lege, a închis templul, a făcut să înflorească rătăcirea idolească şi a ajuns mai nelegiuit decât toţi împăraţii de dinaintea lui. Dar mai târziu, când s-a pocăit, Dumnezeu l-a aşezat între prietenii Săi. Dacă Manase s-ar fi uitat la mărimea nelegiuirii lui, dacă şi-ar fi pierdut nădejdea că se mai poate întoarce şi schimba, ar fi pierdut toate bunătăţile dobândite mai târziu. Aşa însă, în loc să se uite la grozăvia păcatelor lui, s-a uitat la noianul milei lui Dumnezeu. Şi, rupând legăturile diavolului, s-a ridicat, a luptat şi a săvârşit drumul cel bun”[9].  Un comentariu în aceeaşi notă îl plasează în timpul captivităţii sale, nu ştim din ce motive, pe Manase într-o statuie de aramă (textul, peste tot, vorbeşte doar despre cătuşe de fier şi despre strâmtorare): „Ca într-o pustie, sau mai degrabă ca în afara lumii, unul care a ajuns la o simţire desăvârşită, cuprins de o frică şi un cutremur negrăite, strigă către Dumnezeu din tot sufletul, ca (…) Manase din statuia de aramă. Ascultându-i de îndată suspinele îndurerate şi glasul rugăciunii, Preabunul Stăpân, Care şi-a dat sufletul Său pentru noi păcătoşii, îl izbăveşte, (…) ca dintr-o statuie de aramă din trupul acesta al nostru pământesc, greu şi pătimaş, în care locuind sufletul nostru ţinut fiind şi împovărat de el cu putere, este cu totul nemişcat şi fără râvnă faţă de orice virtute şi lucrare a poruncilor lui Dumnezeu”[10].  Acelaşi autor prezintă aproximativ acelaşi comentariu în alt loc, amintind din nou de statuia de aramă: „Cine a ajuns afară din lumea toată se înţelege pe sine ca unul care este într-o pustie necălcată de om şi plină de fiare. De aceea, cuprins fiind de o frică  de nespus şi un tremur de nepovestit, strigă spre Dumnezeu ca (…) Manase din statuia de aramă, care e acest trup de lut şi muritor. Şi, auzindu-l, Domnul îl izbăveşte (…) şi-i dă să guste încă de aici din nemurire”[11].

„Găsesc că Manase a păcătuit ca nici un altul dintre oameni, pentru că a spurcat cu idoli templul lui Dumnezeu şi toată credinţa. De ar fi postit toată lumea pentru el, nimic nu ar fi putut aduce în schimb deopotrivă cu păcatul lui. Dar smerenia a izbutit să tămăduiască în el şi cele de nevindecat ale lui”[12].  „Manase, împăratul iudeilor, săvârşise nenumărate nelegiuiri: întinsese mâna împotriva sfinţilor, adusese în templu spurcăciuni, umpluse cetatea cu crime şi săvârşise încă şi altele mai presus de orice iertare; cu toate acestea, după atât de multe şi de mari nelegiuiri, şi le-a şters pe toate.  – Cum? În ce chip?  – Prin pocăinţă şi voinţă.  Nu este, nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea pocăinţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos”[13].

14: După aceea a zidit el zidul cel din afară al cetăţii lui David, de la miazăzi spre răsăritul Ghihonului, până la pârâu, la intrarea prin Poarta Peştilor, a înconjurat Ofelul, l-a înălţat foarte şi a aşezat căpetenii de oaste prin toate cetăţile întărite ale lui Iuda.

Ofel (= colină; turn) se numea un zid al Ierusalimului, situat pe dealuri.

15: Şi a înlăturat dumnezeii străini şi idolul din templul Domnului şi toate altarele pe care le zidise în muntele templului Domnului, în Ierusalim şi în afara cetăţii.

16: Şi a dres la loc jertfelnicul Domnului şi a adus pe el jertfe de mântuire şi de laudă; şi le-a spus fiilor lui Iuda să-I slujească Domnului, Dumnezeului lui Israel.

17: Cu toate acestea, poporul încă mai aducea jertfe pe înălţimi, dar numai pentru Domnul, Dumnezeul său.

„Reforma religioasă a lui Manase nu a fost completă, în sensul cerut de Lege. În acest caz însă, adorarea lui YHWH (Iahve) pe înălţimi nu era neapărat considerată un act de idolatrie”[14].

18: Cât despre celelalte fapte ale lui Manase, despre rugăciunea lui către Dumnezeu şi despre cuvintele văzătorilor pe care aceştia i le grăiau în numele Domnului, Dumnezeului lui Israel,

19: iată, ele se află în cuvintele rugăciunii lui, aşa cum Domnul l-a ascultat. Cât despre păcatele lui şi căderile lui şi despre locurile unde zidise înălţimi şi unde făcuse tufişuri şi idoli mai înainte de a se fi pocăit, iată, ele sunt scrise în Cartea Văzătorilor.

20: Şi a adormit Manase împreună cu părinţii săi şi l-au îngropat în grădina casei lui; iar în locul lui a domnit Amon, fiul său.

„Manase nu a fost înmormântat în necropola regală, ci, din pricina apostaziei sale, într-o grădină, departe de spaţiul public. [Cartea IV Regi] vorbeşte despre grădina unui anume Uza (21,18)”[15].  „Manase,  suveran al Regatului Iudeei (698 – 642 î. Hr.). Coregent în ultimii ani de domnie a tatălui său Iezechia (727 – 698), Manase rămâne vasal fidel Asiriei, aflată acum la zenitul puterii; o inscripţie asiriană îl menţionează printre cei 22 de dinaşti din Siria-Palestina care trimit lemn pentru construcţia palatului lui Aşarhaddon (681 – 669) din Ninive. Trupe iudee participă la campaniile asiriene împotriva Egiptului faraonic. Manase renunţă la reformele religioase ale tatălui său şi introduce rituri asiriene în cadrul cultului lui Iahve. Amon, fiul său (642 – 640) continuă politica lui Manase şi cade victimă a unei conspiraţii a partidei antiasiriene de la curte, care îl aduce la tron pe Iosia (640 – 609)”[16].  Lui Manase i-a urmat fiul său, Amon (= constructor).

21: Amon avea douăzeci şi doi de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de doi ani.

„Amon, fiul lui Manase, a domnit între 642 şi 640 î. Hr.”[17].

22: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, aşa cum făcuse Manase, tatăl său, şi aducea jertfe tuturor idolilor pe care-i făcuse Manase, tatăl său, şi le slujea.

23: Dar el nu s-a smerit în faţa Domnului, aşa cum se smerise Manase, tatăl său; căci Amon, fiul acestuia, şi-a înmulţit păcatul.

24: Şi servii lui au uneltit împotrivă-i şi l-au ucis în casa lui.

25: Dar poporul ţării i-a ucis pe cei ce uneltiseră împotriva regelui Amon; în locul acestuia l-au pus rege pe Iosia, fiul său.

Amon este omis în EA (ca articol distinct; e prezent doar în lista regilor lui Iuda şi în articolul referitor la Manase). Lui Amon îi urmează fiul său, Iosia (= Domnul vindecă).


[1] SEP 3, p. 191

[2] SEP 3, p. 191

[3] SEP 3, p. 192

[4] SEP 3, p. 192

[5] SEP 3, p. 192

[6] SEP 3, pp. 192-193

[7] SEP 3, p. 193

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, II,14

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 6

[10] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri etice, 4

[11] Id., 225 de capitole practice, gnostice şi teologice, 76

[12] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXV,57

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXII,4-5

[14] SEP 3, p. 193

[15] SEP 3, p. 194

[16] EA, p. 204

[17] SEP 3, p. 194

CAP. 32 – Iezechia scapă, prin minune, de Senaherib.

 

1: Iar după aceste lucruri şi după adevărul lor s-a ridicat Senaherib, regele Asirienilor, şi a venit împotriva lui Iuda şi şi-a aşezat tabăra împotriva cetăţilor întărite cu ziduri, zicându-şi să le ia pentru sine.

În începutul versetului, „Cronistul se referă la reforma religioasă a lui Iezechia, care restabilea preeminenţa legitimă a Templului în Israel şi Iuda. (…) ♦ Campania antipalestiniană a lui Senaherib, regele Asiriei (705-681 î. Hr.), a avut loc în 701 î. Hr. (data este specificată la IV Regi 18,13: în al paisprezecelea an al domniei lui Iezechia). Scopul acesteia era dezmembrarea şi distrugerea coaliţiei antiasiriene din Palestina, conduse, pare-se, de Iezechia, regele lui Iuda, şi sprijinite puternic de Egipt. Ţinta ultimă a Asiriei era, de fapt, Egiptul. Pretextul invaziei va fi fost decizia lui Iezechia de a nu mai plăti tributul datorat Asiriei, stabilit de tatăl său”[1].  Senaherib (= zeul lunii înmulţeşte fraţii).

2: Iar Iezechia, văzând venirea lui Senaherib şi hotărârea lui de a da lupta împotriva Ierusalimului,

3: s-a sfătuit cu bătrânii săi şi cu vitejii să astupe izvoarele de apă din afara cetăţii; şi l-au ajutat;

„Astuparea izvoarelor din afara cetăţii făcea parte dintr-un plan arhitectonic mai vast de colectare a surselor de apă într-un canal subteran şi deviere a lor spre Ierusalim. Sistemul avea ca scop privarea de apă a asediatorilor şi aprovizionarea locuitorilor asediaţi”[2].

„Ezechia este mintea care a încins filosofia lucrătoare împreunată cu cunoştinţa şi puterea de discriminare dumnezeiască împotriva puterii vrăjmaşe. Căci Ezechia înseamnă, după numele lui, puterea sau stăpânirea dumnezeiască. De aceea împărăţeşte el peste Ierusalim, adică peste suflet, sau peste viziunea păcii, cu alte cuvinte peste contemplaţia cunoscătoare, eliberată de patimi. Când aceasta vede puterea vrăjmaşă pornită împotriva ei, se sfătuieşte după cuviinţă cu bătrânii şi cu cei puternici să astupe apele izvoarelor din afara cetăţii. Iar căpeteniile unei asemenea minţi sunt raţiunea credinţei, a nădejdii şi a dragostei, care stăpânesc ca nişte bătrâni peste toate înţelesurile şi gândurile dumnezeieşti din suflet. Ele sfătuiesc cu înţelepciune mintea şi totodată o întăresc împotriva puterii vrăjmaşte şi-i arată modalităţile de nimicire a ei. Căci fără credinţă, nădejde şi dragoste mintea nu poate să oprească cele rele, nici să izbândească în cele bune.  Credinţa convinge mintea războită, să-şi ia refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să îndrăznească prin armele duhovniceşti, ce i le pune la îndemână. Nădejdea se face chezaşul cel mai nemincinos al ajutorului dumnezeiesc, făgăduind nimicirea puterilor duşmane. Iar iubirea o face să fie cu anevoie de clintit, mai bine zis cu totul de neclintit din dragostea dumnezeiască, chiar când e războită, fixând în dorul după Dumnezeu toată puterea naturală a ei.  Şi de fapt numele tălmăcite ale căpeteniilor, corespund cu cele spuse Căpeteniile lui Ezechia erau în acea vreme la Eliachim, fiul lui Hilchia, economul (supraveghetorul), Somnas scriitorul şi Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul. Eliachim înseamnă „învierea lui Dumnezeu”, iar tatăl său Hilchia înseamnă partea lui Dumnezeu.  Şi de fapt învierea lui Dumnezeu în noi prin credinţă este fiul cel dintâi şi unic al părţii lui Dumnezeu, adică al cunoştinţei adevărate. Această credinţă, împreunată cu cuvenita supraveghere a cunoştinţei, adică cu darul discriminării, distinge limpede între năvălirile ispitelor cu voia şi între cele fără voie.  Iar Somnas scriitorul înseamnă întoarcere, arătând limpede sensul cel mai deplin al nădejdii dumnezeieşti, fără de care nu e cu putinţă întoarcerea nimănui despre Dumnezeu. Iar propriu nădejdii e să scrie, adică să înveţe cele viitoare şi să le pună sub ochi ca prezente; apoi să convingă pe cei războiţi de puterea vrăjmaşă că nu e departe de ei Dumnezeu care-i apără şi pentru care sfinţii duc lupta.  În sfârşit Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul, se tălmăceşte frăţia lui Dumnezeu, iar Asaf, tatăl lui, adunare. Prin urmare din adunarea şi unirea în jurul celor dumnezeieşti a puterilor sufleteşti, adică a celei raţionale, impulsive şi poftitoare, se naşte iubirea. Prin aceasta cei ce au dobândit prin har o cinste egală la Dumnezeu (căci frăţia înseamnă harul egalei cinstiri), înscriind în memorie strălucirea frumuseţii dumnezeieşti, păstrează în ei neştearsă dorinţa după iubirea dumnezeiască, care înscrie şi întipăreşte în partea cugetătoare a sufletului frumuseţea cea pură.  Deci aşa stând lucrurile, precum s-a arătat întrucâtva şi din tălmăcirea numelor, orice minte încinsă, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeiască, are alăturea de sine ca pe nişte bătrâni sau căpetenii, în primul rând, puterea raţiunii. Din aceasta se cunoaşte credinţa cunoscătoare, care învaţă mintea în chip negrăit că Domnul e pururi de faţă, cu nădejdea, datorită căreia le are pe cele viitoare de faţă ca şi pe cele prezente. În al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia fiinţă iubirea de Dumnezeu. Prin acestea fixându-se mintea de bunăvoie în dorul după dumnezeirea cea atosfântă, e însufleţită de dorinţa cea mai puternică după Cel iubit. În sfârşit mai are lângă sine puterea iuţimii, prin care se aprinde cu tărie de pacea dumnezeiască, îmboldind mişcarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu. Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desfiinţarea păcatului şi la înfiinţarea şi susţinerea virtuţii, ca pe nişte bătrâni, întrucât ele sunt cele dintâi puteri ale sufletului şi chiar îi întregesc fiinţa lui, apoi ca pe nişte căpetenii, întrucât au stăpânirea peste mişcările ce pornesc din ele şi dispun prin voinţa minţii, care le mişcă, de lucrările supuse lor. Ele sfătuiesc mintea şi o ajută să astupe apele izvoarelor, care erau, sau mai bine zis care sunt afară din cetate. Căci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în înţelesul spiritual.   Având aceste trei puteri sănătoase şi neamăgite, mintea adună poporul cel mult, adică mişcările şi gândurile evlavioase, care pornesc în mod natural din ele. Iar apele din afara cetăţii, adică din afara sufletului, care formează râul ce trece prin mijlocul cetăţii, sunt cugetările ce curg în suflet, trimise prin fiecare simţ din sectorul corespunzător al lumii sensibile, în timpul completării naturale. Din ele se formează cunoaşterea celor sensibile, care străbate sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate.  Câtă vreme este străbătut de această cunoştinţă, sufletul nu leapădă chipurile şi nălucirile sensibile, prin care obişnuieşte puterea vicleană şi pierzătoare să pornească războiul împotriva lui. De aceea zice Ezechia: Ca să nu vină regele Asur şi să afle apă multă şi să biruiască (II Paralipomena 32,4). E ca şi când mintea perspicace ar zice către puterile sale, în vremea năvălirii patimilor: – Să oprim contemplarea naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu muncirea trupului, prin filosofia activă (dintre acestea rugăciunea e închipuită prin urcarea regelui în templul lui Dumnezeu, iar muncirea trupului prin îmbrăcarea lui Ezechia cu sac), ca nu cumva prin ideile lucrurilor sensibile cel viclean să strecoare în noi şi chipurile şi formele lor.  Căci prin acestea s-ar naşte în noi patimile pentru înfăţişările lucrurilor văzute, lucrarea raţională din noi încetând să mai străbată prin mijlocirea simţirii (percepţiei) spre realităţile inteligibile, şi astfel cel viclean ar reuşi să surpe cetatea, adică sufletul, şi să ne târască în Babilon, adică în confuzia patimilor.   Cel ce, prin urmare, în vremea răscolirii patimilor, îşi închide vitejeşte simţurile şi leapădă cu desăvârşire închipuirea şi amintirea celor sensibile şi opreşte cu totul mişcările naturale ale minţii îndreptate spre cercetarea celor din afară, acela a astupat, asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor care sunt în afara cetăţii şi a tăiat râul, care trece prin mijlocul cetăţii. La aceasta l-au ajutat puterile amintite şi mulţimea poporului adunat, adică gândurile evlavioase ale fiecărei puteri. Făcând aşa, sufletul a biruit şi ruşinat, prin mâna lui Dumnezeu, puterea vicleană şi tirană, ridicată împotriva lui, omorând, la porunca dumnezeiască, prin raţiunea capabilă să distrugă patimile, ca printr-un înger, una sută optzeci şi cinci de mii din ostaşii ei. Iar acest număr indică deprinderea păcatului care a pătruns în chip neraţional în cele trei puteri ale sufletului prin cele sensibile, ca şi lucrarea simţurilor îndreptată spre ele.  Prin urmare mintea care vrea să risipească prin cunoştinţă îngrămădirile nevăzute, nu trebuie să se ocupe nici cu contemplaţia naturală şi nici altceva să nu facă în vremea atacului dracilor vicleni, ci numai să se roage, să-şi îmblânzească trupul cu osteneli, să stingă cu toată sârguinţa cugetul pământesc şi să păzească zidurile cetăţii (adică virtuţile ce străjuiesc sufletul, sau metodele de păstrare a virtuţilor, adică înfrânarea şi răbdarea), prin gândurile bune, înnăscute firii noastre. De asemenea e nevoie ca nici un gând să nu răspundă prin contrazicere vreunuia din duşmanii spirituali din afară. Aceasta ca nu cumva, cel ce aduce în suflet răsturnări viclene, amăgindu-l prin cele de-a dreapta, să-l despartă de Dumnezeu, furându-i dorinţa şi, înşelându-l prin cele ce par bune, să-i atragă cugetarea, care caută cele bune, spre cele rele. Acest amăgitor este închipuit prin Rabşache, căpetenia regelui Senaherib al Asiriei, de care spune Scriptura că vorbeşte evreieşte. Rabşache se tălmăceşte: tare la băutura împreunată cu sărutările, sau cel care are multe sărutări. Căci vicleanul drac, care obişnuieşte să războiască mintea prin cele de-a dreapta, vorbeşte evreieşte, aducând în suflet prin virtutea părută, dar neadevărată, răsturnări viclene şi arătându-i o iubire înşelătoare şi pierzătoare, decât care sunt mai bune rănile prietenului care loveşte. Căci se zice : Mai bine să te încrezi în rănile prietenului, decât în sărutările duşmanului (Proverbe 27,6).  Iar Senaherib se tălmăceşte ispita uscăciunii, sau dinţi ascuţiţi. El, diavolul care, secând într-adevăr prin gândurile ascuţite spre rău (căci aceasta cred că înseamnă dinţii ascuţiţi), apa dumnezeiască a cunoştinţei ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, îşi împlineşte cu adevărat slujba indicată de nume. El este şi se numeşte cu adevărat ispita uscăciunii, ca cel ce îi face lipsiţi de orice împărtăşire de viaţă în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui.  Sau poate se spune lui Senaherib, adică diavolului, ispita uscăciunii, pentru faptul că e lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie când năvăleşte împotriva noastră. Şi de fapt, fără lucrurile sensibile, prin care obişnuieşte să războiască sufletul, nu ar putea ca să se vatăme. De aceea are nevoie pentru supunerea noastră, de izvoarele din afara cetăţii, adică de înţelesurile lucrurilor materiale prin care obişnuiesc să pătrundă în suflet înfăţişările şi chipurile lucrurilor sensibile. Căci simţurile, primind întipărirea lor, ajung de multe ori, din pricina afecţiunii faţă de ele, o armă vicleană şi vătămătoare în mâna diavolului, spre înlăturarea podoabei dumnezeieşti din suflet, predând duşmanului, prin moleşeala plăcerii, puterea raţiunii din noi.  Dar cel ce prin înfrânarea amintită îşi închide bărbăteşte simţurile, şi prin puterile sufletului ridică ziduri la intrările chipurilor sensibile spre minte, uşor risipeşte meşteşugurile viclene ale diavolului, făcându-l să se întoarcă cu ruşine pe calea pe care a venit. Iar calea pe care vine diavolul, sunt materiile ce par trebuincioase pentru susţinerea trupului. Deci acela îl sileşte să se întoarcă în ţara sa, adică în lumea de confuzie şi de haos, ucigându-l întocmai prin gândurile viclene, născute din el, cărora le-a schimbat direcţia spre readucerea păcii. Căci cel ce a putut să biruiască pe diavolul chiar prin gândurile viclene aduse de el, cărora le-a dat prin contemplaţie o întrebuinţare mai bună, a ucis pe Senaherib prin fiii săi şi l-a fugărit în Armenia, ţara sa. Acela a întrebuinţat spre întărirea păcii gândurile, care au tulburat sufletul prin simţuri. Căci Armenia se tălmăceşte prin aşezarea păcii. Iar aşezarea păcii se realizează prin dobândirea virtuţilor dumnezeieşti. Mintea întorcând în această direcţie gândurile, care mai înainte o îmbrânceau, prin simţuri, spre patimile de ocară, ucide pe diavolul care le naşte spre pierzarea firii omeneşti.  Bine şi înţelept a lucrat aşadar Ezechia, după înţelesul spiritual al Scripturii, astupând apele izvoarelor, care erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Senaherib, împăratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetăţii, adică a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetăţii, este suma de cunoştinţe adunate din contemplaţie naturală, din înţelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte şi simţire. Căci cunoştinţa lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea cunoştinţei nici de puterea minţii şi nu ţine cu totul nici de lucrarea simţurilor (de percepţie), ci se află la locul de întâlnire a minţii cu simţirea sau a simţirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele.  De simţire (de percepţia sensibilă) ţine, întrucât cuprinde întipăririle lăsate de înfăţişările lucrurilor sensibile; iar de minte, întrucât transformă în raţiuni întipăririle lăsate de aceste înfăţişări. De aceea cu drept cuvânt s-a numit cunoştinţa lucrurilor râul ce trece prin mijlocul cetăţii, întrucât ea este puntea dintre cele două extremităţi, adică dintre minte şi simţire. Pe această cunoştinţă o astupă, în vremea năvălirii patimilor, cel ce risipeşte conştient concentrările ascunse ale dracilor vicleni, ca să ocolească primejdia intrării chipurilor materiale în minte. Şi făcând aşa, ucide una sută optzeci şi cincizeci de mii de duşmani, adică deprinderea făcătoare de păcat, care contrar raţiunii s-a sălăşluit în cele trei puteri ale sufletului, prin mijlocirea lucrurilor sensibile; de asemenea ucide lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, adică lucrarea neraţională a puterilor naturale prin simţuri. Căci numărul şase, fie că e alcătuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alţi multipli ai acestora, indică celor familiarizaţi cu ştiinţa numerelor deprinderea făcătoare de virtute sau păcat, în proporţie cu multiplul din care se alcătuieşte, adică cu dispoziţia ce stă la baza deprinderii acesteia sau aceleia. Cu acest număr şase legănându-se, adunându-se, sau împreunându-se, numărul cinci, se indică simţurile, adică puterea, sau deprinderea, sau lucrarea lor, închinată celor sensibile, alăturată, sau adăugată, sau combinată cu puterile naturale ale sufletului. De pildă dacă se leagă cinci cu şase ca unimi, adică simplu cu simplu, se arată ca putere (ca potenţă) capacitatea de lucru prin simţuri. Iar dacă se adună la numărul şase înmulţit aparte numărul cinci alcătuit numai din unimi, se arată deprinderea de-a lucra prin simţuri în baza puterii sufletului. Dacă în sfârşit se împreună cu numărul şase înmulţit aparte numărul cinci înmulţit aparte, se indică înfăptuirea efectivă a unui lucru în baza puterii, deprinderii şi lucrării prin simţuri, adică aducerea la îndeplinire a virtuţii sau a păcatului, precum va avea numărul fie un înţeles rău, fie un înţeles de laudă, după locul respectiv din Scriptură. În locul de faţă, numărul şase înmulţit cu mai multe zeci, adunându-se cu cinci, alcătuit din unimi, dă numărul 180 (180+5) şi arătă deprinderea facultăţilor naturale cu săvârşirea păcatului prin simţuri, întrucât acest număr se află în locul prezent din Scriptură în înţeles rău. Pe această desprinde o ucide prin raţiunea dumnezeiască a cunoştinţei, ca printr-un Înger, mintea, care se întemeiază mai mult pe rugăciune, decât pe propria putere, şi socoteşte numai pe Dumnezeu drept cauză a oricărei izbânzi şi a oricărei biruinţe asupra diavolului.   Prin urmare cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, micşorându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprecierea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului.  Cunoscând, încercând şi făcând acest lucru marele David, care a avut mai mult decât toţi experienţa războaielor de gând, zice: Cât a stat cel fără de lege înaintea mea, am rămas mut şi surd şi m-am smerit şi am făcut despre cele bune (Psalmi 39,2). După el dumnezeiscul Ieremia porunceşte poporului să nu iasă din cetate, pentru sabia duşmanilor care o înconjura din toate părţile (Ieremia 6,25). Iar dacă fericitul Abel ar fi păzit această rânduială şi n-ar fi ieşit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplaţiei naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care se şi numeşte Cain, năvălind asupra lui cu viclenie şi amăgindu-l prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârşită. Dar nefăcând aşa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arată numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roadă a greşelii sale, născând legea păcatului, pe care nu a creat-o Dumnezeu deodată cu omul în Rai. Căci Cain se tâlcuieşte dobândire. Asemenea şi Dina, fiica marelui Iacob, dacă n-ar fi ieşit împreună cu fetele celor din partea locului, adică cu nălucirile sensibile, nu ar fi înjosit-o Sichem, fiul lui Emor. Sichem se tâlcuieşte spate, iar Emor măgarul, adică trupul. Deci spatele trupului, adică Sichem al lui Emor, e legea de dinapoi, nu cea de dinainte, adică cea de pe urmă, nu cea dintâi. Căci la început, adică înainte (înainte de a se fi săvârşit poruncii dumnezeieşti), nu avea trupul omenesc, adică Emor, legea păcatului, adică pe Sichem, ci legea păcatului a odrăslit în trup mai pe urmă, din pricina neascultării. Cunoscând Scriptura acest lucru şi voind să indice ivirea ulterioară acestei legi, a numit-o Sichem, adică spate, sau ceea ce e mai pe urmă, căci spatele arată prin fire ceea ce se află la urmă.  Deci bine este ca înainte de deprinderea desăvârşită, să ne apucăm de contemplarea naturală, ca nu cumva, căutând să aflăm raţiunile duhovniceşti din făpturile văzute, să adunăm, prin neatenţie, patimi. Căci în cei desăvârşiţi stăpânesc mai mult înfăţişările externe ale lucrurilor văzute, care preocupă simţurile, decât raţiunile lucrurilor ascunse în înfăţişări, care preocupă sufletul”[3].

4: şi a adunat mult popor şi a astupat izvoarele apelor şi râul care curgea prin cetate, zicând: „Nu cumva regele Asiriei să vină şi să afle apă multă şi să prindă putere”.

Râul care curgea prin cetate: „Cronistul se referă la cursul de apă care izvora în valea Gihon, la nord de Ierusalim, şi intra în interiorul fortificaţiilor. Râul separa Sionul şi Acra de Moria şi Ofel, adică trecea prin mijlocul ţinutului în care era construit Ierusalimul. După toate aparenţele, nu este vorba despre Chedron, care este în general numit pârâu”[4].

5: Şi s-a întărit Iezechia şi a umplut la loc zidul care fusese surpat şi a zidit turnuri şi un alt zid exterior, în faţă, şi a întărit turnul cetăţii lui David şi a pregătit arme din belşug.

„Cronistul se referă la Millo, sistemul de terase care sprijinea fortificaţiile Sionului, prima cetate a lui David, şi care consta din pereţi de reţinere în spatele cărora se turna pământ până la nivelul lor”[5].

6: Şi a pus căpitani de război peste popor; şi s-au adunat la el în locul deschis din poarta văii, iar el le-a grăit, zicând:

7: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă şi să nu vă speriaţi în faţa regelui Asiriei şi în faţa tuturor neamurilor care sunt cu el, că mai mulţi sunt cu noi decât cu el;

Mai mulţi: nu neapărat numeric. Iezechia se referă la puterea divină, care vine în sprijinul poporului ales”[6].

8: cu el sunt braţe de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne scape şi să ducă lupta noastră”.  Iar poporul s-a întărit cu aceste cuvinte ale lui Iezechia, regele lui Iuda.

9: După aceea, Senaherib, regele Asiriei, şi-a trimis servii la Ierusalim (în timp ce el se afla la Lachiş, împreună cu toată oastea lui); a trimis la Iezechia, regele lui Iuda, şi la întregul Iuda ce se afla în Ierusalim, zicând:

Lachiş (= colină).

10: „Aşa grăieşte Senaherib, regele Asirienilor: – În cine vă puneţi voi nădejdea, de rămâneţi sub împresurare în Ierusalim?

11: Nu cumva Iezechia vă înşală, ca să vă dea morţii şi foamei şi setei, zicând: «Domnul, Dumnezeul nostru, ne va scăpa din mâna regelui Asiriei!»?

12: Oare nu acesta este Iezechia, cel care I-a dărâmat jertfelnicele şi locurile Lui cele înalte şi le-a zis Iudeilor şi locuitorilor Ierusalimului: «În faţa acestui jertfelnic să vă închinaţi şi deasupra lui să tămâiaţi!»?

13: Oare voi nu ştiţi ceea ce eu şi părinţii mei le-am făcut tuturor neamurilor din ţările lor? Au putut oare dumnezeii neamurilor de pe-ntreg pământul să-şi scape popoarele din mâna mea?   

14: Dintre dumnezeii acestor neamuri pe care părinţii mei le-au nimicit, cine a fost în stare să-şi scape poporul din mâna mea?… Cum dar va putea Dumnezeul vostru să vă mântuiască din mâna mea?

15: Aşadar, să nu vă amăgească Iezechia şi să nu facă din voi nişte creduli; să nu-l credeţi: nici un dumnezeu al vreunui neam şi al vreunui regat nu va putea să-şi scape poporul din mâna mea, aşa cum nu l-a scăpat din mâna părinţilor mei; aşadar, nici Dumnezeul vostru nu vă va scăpa din mâna mea.

16: Şi încă alte  multe au grăit servii săi împotriva Domnului Dumnezeu şi împotriva lui Iezechia, robul Său.

17: El a făcut şi o scrisoare prin care-L defăima pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, spunând despre EL: „Aşa cum dumnezeii nemurilor pământului nu şi-au scos popoarele din mâna mea, nici Dumnezeul lui Iezechia nu-Şi va scoate din mâna mea poporul”.

18: Şi au strigat cu glas mare, în limba ebraică, spre poporul Ierusalimului, cel de pe zid, să le ajute şi să dărâme [zidurile], pentru ca ei să ia cetatea.

19: Ei vorbeau despre Dumnezeul Ierusalimului ca despre dumnezeii popoarelor pământului (lucruri de mâini omeneşti).

20: Atunci regele Iezechia şi profetul Isaia, fiul lui Amos, s-au rugat asupra acestora şi au strigat la cer.

Profetul Isaia (= slava lui Iahve), fiul lui Amos (= povară; purtător de sarcini), era sfetnicul regelui Iezechia şi e autorul cărţii profetice care-i poartă numele.

21: Iar Domnul a trimis un înger şi a sfărâmat pe tot viteazul şi pe războinicul şi pe comandanţii şi pe căpeteniile cele mari din tabăra regelui Asiriei; acesta s-a întors plin de ruşine în ţara lui şi a intrat în capiştea dumnezeului său, iar fiii lui – cei ce ieşiseră din coapsele lui – l-au ucis cu sabia.

Iosif Flaviu, „Antichităţi iudaice 10,1,5, afirmă că asirienii, în număr de o sută optzeci şi cinci de mii, au fost ucişi de o epidemie de ciumă, în prima noapte a atacului asupra Ierusalimului. ♦ IV Regi 19,37 menţionează numele paricizilor: Adramelec şi Şareţer, precum şi zeul în templul căruia a fost ucis Senaherib: Nisroc”[7].

            Rugăciunea, pe „asirieni, i-a omorât într-o singură noapte cu o sabie nevăzută”[8].  Căci „oricine are putere nu omoară cu nălucirea, nici nu sperie prin zgomote, ci se foloseşte el însuşi de putere precum voieşte. Însă dracii, neputând nimic, joacă ca pe scenă, schimbându-şi chipurile şi speriind copiii, prin nălucirea zgomotelor şi prin înfăţişări prin care se dovedesc mai degrabă vrednici de dispreţuit, ca unii ce sunt neputincioşi. Căci îngerul adevărat, trimis de Domnul împotriva asirienilor, n-a avut nevoie de zgomote, nici de năluciri din afară, nici de lovituri, nici de ciocănituri. Ci s-a folosit liniştit de puterea sa şi a omorât îndată o sută optzeci şi cinci de mii. Iar dracii nu pot nimic, chiar dacă încearcă să înspăimânte prin năluciri”[9].  „Când a izbucnit războiul persan[10] şi Ierusalimul ajunsese în primejdie de a fi nimicit din temelii, când apărătorii oraşului care stăteau pe ziduri tremurau, se temeau şi se clătinau ca la aşteptarea tunetului şi a cutremurului care zguduie totul, împăratul Iezechia a pus înaintea multelor zeci de mii de ostaşi perşi rugăciunile lui Isaia. Şi nu i-a fost înşelată nădejdea. Căci abia a ridicat profetul mâinile spre cer, şi Dumnezeu, prin săgeţi trimise din văzduh, a şi pus capăt războiului persan. Prin acest ajutor dat de sus, Dumnezeu i-a învăţat pe împăraţi să socotească pe slujitorii Săi mântuitori obşteşti ai pământului. Totodată, i-a mai învăţat pe împăraţi să respecte sfaturile drepţilor şi să asculte bunele lor îndemnuri atunci când drepţii îi roagă să facă vreo faptă bună şi iubitoare de Dumnezeu”[11].

         Versetele 20-21 sunt comentate pe larg: „Cuvântul Sfintei Scripturi, deşi are margini (e circumscris) după literă, sfârşindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înţelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris) după natură. Căci ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că şi cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui. Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El este după fiinţă nehotărnicit, e vădit că şi cuvântul grăit de El e nehotărnicit.  Aşadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia au luat sfârşit, contemplând duhovniceşte întâmplările istorisite care s-au sfârşit atunci, să admirăm înţelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de firea omenească a aşezat putinţa ca să realizeze în sine aşa cum trebuie şi cum se cuvine celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învăţăcel al cuvântului dumnezeiesc şi să nu socotească nimic din cele prezente şi trecătoare deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba şi un alt Isaia, neîmpiedicat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit şi să obţină de la Dumnezeu, printr-un Înger, distrugerea şi pierirea celor ce îl războiesc spiritual.  Dar ce vrea să Înţeleagă Sfânta Scriptură în lumina cunoştinţei lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguinţa şi în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înţelesul celor scrise. E nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înţelegerea întocmai a celor scrise şi să nu coboare în chip iudaic înălţimea Duhului la pământ spre trup, închizând (circumscriind) făgăduinţele dumnezeieşti şi nestricăcioase ale bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii dintre aşa zişii creştini. Aceştia poartă în chip mincinos numele care derivă de la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înţelesul lui şi umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul nostru.  Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o raţiune, şi pentru ca să plinească legea duhovniceşte, prin înlăturarea literei, şi să înalţe şi să facă arătată puterea ei de viaţă făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea legii care omoară, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de viaţă făcătoare a ei este duhul. Căci zice: litera omoară, iar duhul face viu (II Corinteni 3,6). Dar dacă-i aşa, creştinii mincinoşi de care vorbeam, au ales făţiş partea contrară a lui Hristos şi au ignorat toată taina întrupării. Ei nu numai că şi-au îngropat prin literă toată puterea înţelegerii şi n-au voit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ameninţării, şi să se întoarcă la pământ, prin afecţiunea lor faţă de literă, ca faţă de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, şi să fie răpiţi în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în nori, adică în contemplaţiile înalte, şi astfel să fie totdeauna împreună cu El prin cunoştinţă. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceştia, întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neştiinţei, dar şi ne întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întipărirea în necredinţă. Dar noi lăsându-i pe aceia să fie aşa cum vor, să ne întoarcem la noi înşine şi la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de faţă cu tălmăcirea numelor.  Deci Ezechia se tălmăceşte puterea lui Dumnezeu; Ahaz, tatăl lui, înseamnă forţă; Isaia se tălmăceşte ridicarea lui Dumnezeu, adică Înălţarea lui Dumnezeu; iar Amos, tatăl lui, înseamnă popor al ostenelii. Puterea lui Dumnezeu este virtutea care omoară patimile şi străjuieşte gândurile evlavioase şi pe care o naşte lucrarea poruncilor, care nu e decât forţă, luată în înţeles moral. Prin acestea nimicim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine zis cu puterea Lui, Puterile rele care se împotrivesc celor bune. Iar Înălţimea lui Dumnezeu este cunoştinţa adevărului, pe care o naşte osteneala contemplării făpturilor şi sudorile împreunate cu lucrarea virtuţilor, care (sudori) devin părinţii acelei osteneli. Prin cunoştinţă nimicim cu totul puterea minciunii,, care se împotriveşte adevărului, umilind şi surpând toată înălţarea duhurilor rele ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu (II Corinteni 10,5).  Iar rugăciunea este cererea acelor lucruri, pe care obişnuieşte Dumnezeu să le dea oamenilor spre mântuire. Şi pe drept cuvânt. Căci dacă votul este făgăduirea acelor bunuri (virtuţi) care se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugăciunea va fi cererea acelor bunuri, pe care le hărăzeşte Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ea deci aduce răsplata dispoziţiei cu care am făcut mai înainte făgăduinţele.  Iar strigarea este stăruinţa şi sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtuţilor şi în contemplarea diferitelor vederi ale cunoştinţei, în vremea năvălirii dracilor cei răi. Pe aceasta o ascultă Dumnezeu în chip firesc mai mult decât pe toate, căci se bucură mai mult de dispoziţia celor ce cultivă virtutea şi cunoştinţa, decât de un glas mare.  Prin cer se înţelege în Sfânta Scriptură adeseori însuşi Dumnezeu, precum spune undeva Ioan Înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer (Ioan 3,2), adică de la Dumnezeu, căci toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1,17). În acest înţeles trebuie luat cuvântul cer din textul Scripturii, dat în capitol. Dar Scriptura mai numeşte cer şi Puterile cereşti, după cuvântul: Cerul îmi este mie scaun (Isaia 1,66). Aceasta pentru că Dumnezeu se odihneşte în fiinţele simple şi netrupeşti. Iar dacă ar spune cineva că şi mintea omenească, curăţită de toată nălucirea materială şi împodobită cu raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile, este cer, nu ar cădea, după părerea mea, din adevăr. Dar nici cel care ar numi cer, înălţimea cunoştinţei spirituale din oameni, nu ar greşi. Căci într-adevăr cunoştinţa adevărată se face, asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea, prin tendinţa nestrămutată a dorinţei ei ferme şi înalte spre bine. La fel lucrarea curată a virtuţilor este numită aşternut al picioarelor Lui, întrucât primeşte deasupra ei tălpile dumnezeieşti şi nu le lasă câtuşi de puţin să se murdărească de întinăciunile trupului, înţelegând prin pământ trupul.  Deci regele Ezechia închipuie, după tălmăcirea numelui său, virtutea, deoarece acest nume, tradus în limba grecească, înseamnă puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu împotriva Puterilor vrăjmaşe se manifestă numai prin virtute. Ahaz, tatăl lui Ezechia se tălmăceşte forţă şi indică lucrarea poruncilor, precum s-a spus mai înainte. Din această lucrare se naşte puterea dumnezeiască a virtuţii. Proorocul Isaia închipuieşte cunoştinţa celor înalte, căci numele lui, tălmăcit, înseamnă Înălţimea lui Dumnezeu. El indică înălţimea cunoştinţei celei după Dumnezeu, născută din osteneala diferitelor contemplări ale lucrurilor. Căci Amos înseamnă osteneala poporului precum am arătat.  Prin urmare acesta fiind înţelesul numerelor, e vădit ca orice iubitor de înţelepciune şi evlavios, înarmat cu virtute şi cunoştinţă, sau cu înfăptuire şi cu contemplaţie, când va vedea năvălind asupra lui, prin afecte, Puterea vicleană, cum a pornit asupra lui Ezechia împăratul Asirienilor, va socoti că nu poate avea decât un singur ajutor spre împrăştierea relelor: pe Dumnezeu. Iar pe acesta şi-L va face milostiv, strigând fără glas, prin stăruinţă şi mai mare în virtute şi cunoaştere. Şi aşa va primi în ajutor, mai bine zis spre mântuire, un Înger, adică o raţiune mai înaltă a înţelepciunii şi a cunoştinţei, care va zdrobi pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste din tabăra împăratului Asur, şi-l va întoarce pe el cu ruşinea feţei în ţara lui. Căci împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului, închipuită prin împărăţia Asirienilor, pornind război împotriva virtuţii şi a cunoştinţei oamenilor, caută să le doboare sufletul prin puterile (facultăţile) înnăscute ale lor. Întâi le aţâţă puterea poftitoare, ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile, apoi le răscoleşte iuţimea, ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit învaţă raţiunea să născocească moduri ale plăcerilor celor după simţuri. Cu un cuvânt ea aşează ca stăpână peste aceste puteri lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultăţile sufletului, legea pământului.  Deci puternic a numit Scriptura pe dracul viclean care pune stăpânire peste poftă şi o aprinde spre dorinţele necuviincioase ale plăcerilor urâte. Căci nimic nu e mai puternic şi mai silnic decât pofta naturală. Iar războinic a numit pe dracul care se aşează în iuţime şi o face să se lupte necurmat pentru plăceri. Căpetenie a numit pe cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfăţişările lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ. Şi a numit Scriptura pe acesta căpetenie, pentru faptul că el face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Căci fără vreun lucru sensibil, care să atragă puterile sufletului spre el, prin mijlocirea vreunui simţ, n-ar lua fiinţă patima. Iar conducător de oaste a numit pe dracul care abuzează de facultatea raţională a sufletului, mişcând-o spre născocirea şi aflarea tuturor căilor ce duc spre rău. În sfârşit faţa diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţuieşte mult lucrurile sensibile care vrăjesc simţurile, decât contemplarea celor inteligibile, care îngraşă mintea. Această faţă o ruşinează cel ce a primit de la Dumnezeu, prin rugăciune, raţiunea înţelepciunii, care nimiceşte toată Puterea vicleană, adică desfiinţează cu desăvârşire tirania cea rea, care tulbură sufletul. Căci i-a nimicit, zice Scriptura, nu i-a zdrobit. Fiindcă zdrobirea are ca efect numai încetarea activităţii pătimaşe, iar nimicirea este desfiinţarea totală chiar şi a mişcărilor din cugetare.  Iar ţara regelui Asur, adică a diavolului viclean şi atotrău, este deprinderea învârtoşată şi dură a păcatului sau a neştiinţei, deprindere lipsită de orice căldură a viaţă pe care o dă virtutea şi de orice lumină spirituală pe care o aduce cunoştinţa. Diavolul se întoarce singur în ea după încercarea nereuşită a atacului. Căci prin atacul său n-a putut strămuta în această deprindere a sa Ierusalimul, adică sufletul iubitor de Dumnezeu şi cu totul nepătimaş care are în sine, ca pe un Ezechia, raţiunea desăvârşită a făptuirii, şi, ca pe un Isaia, mintea luminată de cunoştinţă, care dobândesc îndurarea lui Dumnezeu şi nimicesc prin Înger puterea cea rea”[12].

22: Aşa i-a mântuit Domnul pe Iezechia şi pe locuitorii Ierusalimului din mâna lui Senaherib, regele Asiriei, şi din mâna tuturor celorlalţi şi i-a apărat din toate părţile.

Versetele 9-22: „Versiunea conflictului diplomatic prezentată de Cronist este mult mai scurtă faţă de cea de la IV Regi 18. Autorul  Paralipomenelor trece sub tăcere trimiterea unei delegaţii iudee la cartierul general al trupelor asiriene stabilit în Lachiş, care a încercat să negocieze cu Senaherib independenţa Ierusalimului (IV Regi 14-16), în schimbul unui tribut copleşitor. De asemenea, nu se pomenesc numele solilor de rang înalt trimişi de Senaherib, în fruntea unei armate numeroase, la Ierusalim (IV Regi 18,17). Apoi, discursul comprimat al solilor asirieni nu face nici o referire la speranţele pe care Iezechia şi le pusese în ajutorul egiptean (IV Regi 18,24). Cronistul ignoră condiţiile în care a fost trimisă scrisoarea lui Senaherib către Iezechia (IV Regi 19,9) şi lasă să se înţeleagă că aceasta avea exclusiv un caracter blasfemator. Nici un cuvânt despre asedierea Libnei (IV Regi 19,8) şi despre veştile îngrijorătoare pentru asirieni – armata egipteană îşi începuse marşul spre Iuda (IV Regi 19,9). În versetul 20 nu transpare nici o umbră din spaima regelui iudeu, iar simpla menţionare a profetului Isaia nu ţine locul celor două profeţii de la IV Regi 19,1-8 şi 20, 6-9. Confruntarea celor două personaje corespondente (din IV Regi şi II Paralipomene) nu poate însă duce la concluzia, simplistă, că Paralipomenele ar fi un simplu rezumat al cărţii a patra a Regilor. Versiunea II Paralipomene este, prin ocultarea momentelor penibile prin care a trecut suveranul iudeu, opera unui ideolog”[13].

23: Şi mulţi Îi aduceau daruri Domnului în Ierusalim şi daruri lui Iezechia, regele lui Iuda, şi multă slavă şi-a dobândit el, după acestea, în ochii tuturor neamurilor.

Şi acest verset are o amplă tâlcuire:Dumnezeu, zidind toată firea cea văzută, n-a lăsat-o să se mişte numai prin simţire, ci a semănat cu înţelepciune în fiecare din speciile care o alcătuiesc raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă. Iar aceasta a făcut-o ca nu numai prin făpturile tăcute să se vestească cu glas mare Făcătorul lor, arătat prin raţiunile lucrurilor, ci omul, povăţuit de legile şi modurile naturale ale celor văzute, să afle cu uşurinţă calea învăţăturii care duce spre El. Căci era propriu bunătăţii supreme ca să facă nu numai din fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti ale celor spirituale, chipuri ale slavei tainice şi dumnezeieşti, ca unele ce primesc, după cât le e îngăduit, analog cu ele însele, splendoarea mai presus de înţelegere a frumuseţii neajunse, ci să amestece şi în lucrurile sensibile, care sunt atât de departe de fiinţele spirituale, urme din măreţia proprie, ca să poată transporta prin ele mintea omenească în chip neamăgitor spre Dumnezeu, ajutând-o să se ridice mai presus de toate cele văzute şi să lase în urma ei toate cele aflătoare la mijloc, prin care şi-a tăiat acest drum.  Dar nu numai pentru aceasta, ci şi ca să nu mai aibă nici unul din cei ce slujesc făpturii în loc de Făcător, putinţa să-şi scuze neştiinţa, odată ce aude făptura vestind mai puternic decât orice glas pe Făcătorul ei.  Dar dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă, atunci urmează că orice minte încununată cum se cuvine, cu virtute şi cunoştinţă, împărăţind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adică peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi (căci Ierusalim se tâlcuieşte vederea păcii), are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele care o alcătuiesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minţii, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţei, ca pe nişte daruri, iar minţii îi oferă, ca pe nişte plocoane, modurile virtuţii conforme cu legea naturală, care există în ea. Şi prin amândouă călăuzeşte pe drumul drept mintea, care poate să-şi câştige prin ele o mare strălucire, adică mintea iubitoare de înţelepciune, care se desăvârşeşte prin raţiune şi viaţă, sau prin fapte şi contemplaţie. Scriptura spune apropiat că Domnului se aduc daruri, iar regelui plocoane. Căci, precum spun cei ce s-au sârguit cu aceste lucruri, daruri se numesc, după înţelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsă de ele. De aici vine obiceiul obştesc al oamenilor de a numi lucrurile pe care le aduc regilor daruri. Acest obicei are poate în vedere faptul că cei ce le primesc nu sunt lipiţi de ele.  De asemenea ar putea spune cineva din cei cu râvnă în toate, că tot din această pricină s-au numit daruri lucrurile aduse de magi Domnului, care din iubirea de oameni s-a făcut asemenea nouă. Desigur că spunând aceasta nu va schimba nimic din adevărul simbolului.  Aducând deci Domnului raţiunile duhovniceşti din lucruri, i le aducem ca daruri întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Căci nu îi aducem Domnului, pe lângă altele, raţiunile lucrurilor, pentru că ar fi lipsit de ele, ci ca să-l lăudăm întrucâtva, după puterea noastră, ca unii ce suntem îndatoraţi la aceasta, din făpturile Lui. Iar plocoane primeşte cele ce se îndeletniceşte plin de râvnă cu filosofia dumnezeiască, ca unul ce are lipsă prin fire atât de modurile naturii prin virtute cât şi de raţiunile ei pentru cunoaştere.  Dar se pot înţelege şi astfel darurile. Dacă darul este ceea ce se dă celor de mai înainte n-au adus nimic, putem spune că mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca daruri, din contemplarea lucrurilor, raţiunile care alcătuiesc (susţin) credinţa fără nici o demonstraţie raţionale şi care sunt aduse prin ea Domnului. Căci pentru credinţă nu aduce nimeni nimic mai înainte. Fiindcă mintea Îl priveşte în chip firesc şi fără nici o meşteşugire pe Făcătorul propriu, întrucât Îi vesteşte zidirea. Pentru că ce ar putea să aducă cineva de valoare egală cu credinţa, ca să primească credinţa în Dumnezeu ca datorie şi nu ca dar. Iar ca plocoane primeşte legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire, adică aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile căinţei. Prin aceasta dezbracă întâi pe omul cel vechi şi abia după aceea iese la culesul roadelor dreptăţii, adunând diferitele moduri ale virtuţii, sădite în făpturi. Căci nu şi le-ar putea însuşi pe acestea, dacă nu ar dezbrăca mai întâi pe omul cel vechi, strâmbându-l la culme prin osteneli şi sudori multe, aşa cum face şarpele când năpârleşte.  Astfel, mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca daruri pentru Dumnezeu, raţiunile susţinătoare ale credinţei, culese din lucruri, neaducând şi nedând înainte de ele nimic. Căci cine a dat Lui mai înainte ceva şi se va întoarce Lui (Romani 8,35).  Şi primeşte ca plocoane legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire. De pildă, mintea înţeleaptă imitând legea naturală a bolţii cereşti, primeşte ca plocon putinţa de a se menţine pururi în mişcare cea mai regulată şi mai constantă a virtuţii şi a cunoştinţei, mişcare ce poartă cu sine în chip ferm raţiunile luminoase, atotstrălucitoare ale lucrurilor, întocmai ca pe nişte stele.   Sau imitând legea naturală a soarelui, care îşi schimbă lucrurile după trebuinţele Universului, primeşte alt plocon şi anume buna chibzuială, prin care se acomodează cu înţelepciune şi după cuviinţă tuturor împrejurărilor, rămânând totdeauna aceeaşi prin identificare neîmpuţinată a luminai pe care o răspândeşte prin virtute şi cunoştinţă.  De asemenea primeşte de la vultur puterea de a privi ţintă spre strălucirea dumnezeiască a luminii pure, fără să i se vatăme câtuşi de puţin pupila spirituală de către raza atotstrălucitoare.  Imită apoi cerbul, străbătând ca pe nişte munţi înălţimile vederilor dumnezeieşti şi nimicind prin discernământul raţiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca nişte otrăvuri; apoi strângând prin multele şi feluritele izvoare ale cunoştinţei, veninul răutăţii rămas cu vreo ocazie oarecare.  Nu mai puţin imită mersul sprinten al caprei şi siguranţa pasării, sărind ca o capră peste cursele dracilor ce poartă război împotriva virtuţii, şi zburând ca o pasăre peste lanţurile duhurilor ce luptă împotriva cunoştinţei.  Spun unii că oasele leului, ciocnindu-se unul de altul, scot scântei. Deci şi aceasta o imită mintea care se îndeletniceşte prin fire cu cunoaşterea şi cu slujirea lui Dumnezeu, întrucât caută adevărul prin dezbateri, lovind între ele gândurile evlavioase ca pe nişte oase şi aprinzând astfel focul cunoştinţei.  Se face apoi înţeleaptă ca şarpele şi blândă ca porumbul, întrucât îşi păstrează în orice împrejurare credinţa nezdrobită, ca pe un cap, şi leapădă din sine oţărirea mâniei ca un porumb, neştiind să poarte gând rău faţă de cei ce-o necăjesc şi-o batjocoresc.  Ba primeşte şi de la turturea ca plocon, silinţa de a-i imita nevinovăţia, făcând prin voinţă toate cele ce le fac făpturile necuvântătoare din necesitate.  Astfel mintea iubitoare de înţelepciune, contemplând întru cunoştinţă lumea făpturilor după raţiunea sau modul de viaţă natural al fiecăreia dacă se îndeletniceşte cu cunoaşterea, (dacă e gnostică), primeşte raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, ca pe nişte daruri aduse lui Dumnezeu de creaţiune, iar dacă se îndeletniceşte cu făptuirea (dacă e practică), imitând prin modurile sale de vieţuire legile naturale ale lucrurilor, primeşte plocoanele, dezvăluind în sine, prin viaţa ce o trăieşte, toată măreţia înţelepciunii dumnezeieşti purtată în chip nevăzut de făpturi.  Cineva ar putea susţine că Scriptura a spus că lui Dumnezeu I se aduc daruri, pentru că a voit să arate la nemărginirea bunătăţii dumnezeieşti, care primeşte de la noi ca daruri cele ce ni le-a dat, ca şi când nu ne-ar fi dat mai înainte nimic, socotind ca venind de la noi tot ce-i aducem. Desigur că şi aceasta ar avea dreptate spunând aşa, căci arată cât de mare şi negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, primind ale sale ca venind din partea noastră şi mărturisindu-şi trebuinţa după ele, ca după lucruri străine.   Şi s-a înălţat, zice, Ezechia în ochii tuturor neamurilor. Cel ce a ajuns prin fapte şi contemplaţie, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtuţii şi al cunoştinţei, pe drept cuvânt s-a înălţat mai sus decât toate neamurile, adică s-a ridicat prin făptuire deasupra patimilor trupeşti şi necinstite şi a corpurilor zise naturale; şi simplu grăind, ca să arăt pe scurt, deasupra tuturor celor ce cad sub simţuri, străbătând prin contemplaţie şi cunoştinţă (în chip gnostic) toate raţiunile din ele. Căci şi acestea se numesc în Scriptură în chip figurat neamuri, fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul şi mintea. Dar întrucât acestea nu se războiesc împotriva minţii. Dumnezeu nu a poruncit câtuşi de puţin să se poarte război contra lor. Căci nu ni s-a poruncit să luptăm cu făpturile din afară, din afara simţurilor, ci să luptăm fără încetare cu patimile de ocară ce locuiesc în noi, adică în pământul inimii, împotriva firii. Cu acestea trebuie să luptăm până le vom stârpi din el şi vom ajunge singuri stăpâni peste acest pământ, care va fi de aici înainte netulburat, odată ce au fost nimicite patimile străine. De aceea Scriptura vorbind despre darurile ce se aduceau lui Dumnezeu şi despre plocoanele ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: Toţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane regelui, ci mulţi, adică nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin acestea se arată că există aşa zise neamuri, de la care nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Căci pe drept cuvânt se spune că numai făpturile care alcătuiesc lumea celor create aduc pe deoparte ca daruri lui Dumnezeu raţiunile dumnezeieşti din ele, după care au fost şi create, ca unele ce au fost făcute de Dumnezeu, pe de alta ca plocoane regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându-se după ele; să-şi statornicească modurile susţinătoare ale virtuţii. Dar patimile din noi, adică neamurile cu existenţă mincinoasă, care n-au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece nu au fost create de El. Căci patimile de ocară îşi au originea de la noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu de la Dumnezeu. Drept aceea nici una dintre ele nu aduce nimic lui Dumnezeu, neavând nici-o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei.  Deci prin cuvintele: Şi s-a înălţat în ochii tuturor neamurilor Scriptura arată că cel ce s-a învrednicit, prin ostenelile cu fapta, să locuiască în nepătimire, ca în Ierusalim, şi s-a eliberat de toată tulburarea păcatului, încât nu mai lucrează, nu mai grăieşte, nu mai ascultă şi nu mai gândeşte decât ceea ce propriu păcii, după ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor văzute, care îşi aduce prin el raţiunile dumnezeieşti din ea, ca pe nişte daruri, Domnului, iar legile din ea i le aduce lui plocoane ca unui rege s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s-a înălţat prin făptuire mai presus de toate patimile trupeşti, iar prin contemplaţie mai presus de corpurile naturale şi de toate speciile ce cad sub simţuri, odată ce a străbătut raţiunile duhovniceşti şi modurile lor de viaţă. Aşa am înţeles eu cuvântul că mulţi aduceau daruri, dar nu toţi. Adică aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din lăuntrul nostru, sau patimile. Căci toate făpturile, care alcătuiesc lumea, laudă şi preamăresc pe Dumnezeu cu glasuri negrăitoare. Iar lauda lor se face a noastră. De la ele învăţ eu ca să-L laud, zice marele Grigore cel cu numele de Teologul.  Deci Sfânta Scriptură adresând, precum s-a arătat, tuturor ce vor să se mântuiască îndemnul ei neforţat, nu s-a încuiat în îngustimea unei persoane. Căci fiecare poate deveni un Ezechia, imitând în duh pe Ezechia. Fiecare poate striga prin rugăciune către Dumnezeu şi poate să fie ascultat şi să primească un Înger, adică raţiunea (inspiraţia) unei înţelepciuni şi cunoştinţe mai înalte în vremea năvălirii dracilor vicleni, prin care să nimicească pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste, adică mişcările pătimaşe ale poftei şi ale mâniei, precum şi împătimirea faţă de cele sensibile şi gândul, care, asemenea unui conducă tor de oaste, născoceşte modurile de făptuire a păcatului. Iar făcând aşa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbăvirea de patimi şi se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor. Iar prin aceasta primeşte, spre slava lui Dumnezeu şi spre propăşirea sa proprie, ca pe nişte daruri, raţiunile care alcătuiesc cunoştinţa şi ca pe nişte plocoane, modurile care susţin virtutea. Căci şi unele şi altele sunt aduse lui de toată zidirea. Iar după toate acestea se ridică cu cinste în ochii tuturor neamurilor, adică se înalţă mai presus de toate patimile prin virtute şi de toate făpturile prin cunoştinţă şi păzeşte prin smerenie harul mântuirii, ca să nu păţească cele ce urmează acestora în Scriptură”[14].

24: În zilele acelea, regele Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte şi I s-a rugat Domnului; iar El l-a ascultat şi i-a dat semn.

„Semnul la care se referă Cronistul este cel amintit la IV Regi 20,9: întoarcerea soarelui pe cadranul din curtea palatului regal”[15].

„Iezechia, care era încă lipsit de copii, când a aflat de la Isaia că va muri, s-a rugat şi a fost pe urmă trecut între neamurile după trup ale Mântuitorului”[16], adică se numără între strămoşii Acestuia. Totuşi, „e mai important că Iezechia a procreat copii, copii duhovniceşti de origine dumnezeiască, decât că a avut urmaşi din seminţia trupească”[17].

25: Dar Iezechia nu I-a răsplătit pe măsura darului pe care-l primise: inima lui devenise semeaţă; aşa că mânia s-a stârnit asupra sa şi a lui Iuda şi asupra Ierusalimului.

„Dacă cineva crede că el este desăvârşit şi-i deasupra răutăţilor, să citească ceea ce se spune despre Iezechia în cartea a doua a Cronicilor, unde se afirmă precis că el a căzut tocmai în urma îngâmfării lui”[18].

26: Cu toate acestea, de îndată ce Iezechia s-a smerit pe sine din semeţia inimii – el şi cei ce locuiau în Ierusalim -, mânia Domnului n-a venit peste ei în zilele lui Iezechia.

„Cât de primejdioasă şi cât de gravă este boala mândriei! Atâta dreptate, atâtea virtuţi, atâta credinţă şi duh de jertfă, care au binemeritat o schimbare a însăşi naturii şi a legilor întregului univers, s-au spulberat numai pentru un moment de mândrie. Toate virtuţile fiind date uitării, ca şi cum nici n-ar fi fost, şi-ar fi atras îndată mânia Domnului, dacă nu l-ar fi îmblânzit revenirea lui la umilinţă. Cel ce căzuse împins de semeţie de pe o atât de înaltă culme a vredniciilor lui, n-a mai aflat din nou suişul spre acel vârf pierdut, decât tot pe aceleaşi trepte de umilinţă”[19].

Versetele 25-26, tâlcuite pe larg:Multe şi felurite binefaceri i-a hărăzit Dumnezeu lui Ezechia, scăpându-l şi izbăvindu-l în diferitele timpuri din toată nevoia şi strâmtorarea. El însă nu a dat lui Dumnezeu toată mulţumirea pentru mântuire, aşa cum trebuia, ci a fost atins de întinăciune omenească şi şi-a atribuit sieşi o parte din meritul izbânzilor. De aceea, pe drept cuvânt se spune că nu a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu. Căci nu a măsurat recunoscător mulţumirea cu mărimea izbânzilor primite de la Dumnezeu ci s-a înălţat în inima lui, neizbutind să scape de boala părerii de sine, care se naşte aproape natural din virtute şi cunoştinţă.  Şi s-a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim. Mânia lui Dumnezeu este, după unul din înţelesuri, durerea pe care o simt cei povăţuiţi prin certare. Ea însoţeşte necazuri fără de voie ce sunt trimise asupra noastră. Prin aceasta Dumnezeu călăuzeşte adeseori mintea, care se mândreşte cu virtutea şi cu înţelepciunea, spre modestie şi smerenie, dându-i putinţa să se cunoască pe sine însăşi şi să-şi mărturisească propria slăbiciune. Căci simţindu-şi mintea slăbiciunea, leapădă închipuirea deşartă a inimii. De asupra se poate spune şi despre Ezechia, după ce a venit asupra lui mânia: Şi s-a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia.  După alt înţeles mânia Domnului este îftreruperea revărsării darurilor dumnezeieşti. Acest lucru se întâmplă cu folos oricărei minţi, care se înalţă în bunurile date ei de Dumnezeu şi se laudă ca şi când ar fi niscai isprăvi proprii. Dar trebuie să aflăm şi să vedem ce înseamnă faptul că nu numai peste Ezechia, care s-a înălţat cu inima, s-a abătut mânia, ci şi peste Iuda şi peste Ierusalim. Acest amănunt trebuie să convingă pe cei ce stăruie cu toată osteneala numai, pe lângă litera Scripturii, că iubitorii de Dumnezeu trebuie să se sârguiască cu toată puterea spre înţelegerea duhovnicească a celor scrise, dacă cunoaşterea adevărului le este mai de preţ ca orice. Căci dacă vom asculta numai de literă, adeseori vom grăi nedreptate despre judecata lui Dumnezeu. De pildă în acest caz voe spune că pedepseşte împreună cu cel păcătos în chip nedrept şi pe cei ce n-au păcătuit. Dar atunci cum va fi adevărat cuvântul care zice: Nu va muri tatăl pentru fiu şi nici fiul pentru tată, ci fiecare va muri pentru păcatul său? (Deuteronom 16,25). Sau cum se va adeveri cuvântul spus de David către Dumnezeu: Căci tu răsplăteşti fiecăruia după faptele sale (Psalmi 16,13)?  Şi s-a înălţat, zice, inima lui Ezechia. Dar nu a adăugat: şi inima locuitorilor din Ierusalim şi Iuda. Cum a pedepsit atunci împreună cu cel vinovat şi pe cei vinovaţi? Iată ceva ce nu pot înţelege după interpretarea acelora. Căci zice: Şi s-a înălţat inima lui Ezechia. Şi s-a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim. Aşadar despre aceasta nu a scris Scriptura că s-au înălţat. Dar atunci cei ce rămân la literă şi pun mai presus cuvântul decât înţelesul spiritual, nu pot dezlega această greutate. De aceea nu rămâne decât să recurgem la înţelesul duhovnicesc şi atunci vom afla fără osteneală adevărul care e acoperit de literă şi care străluceşte ca o lumină celui iubitor de adevăr.  Deci toată mintea cunoscătoare şi iubitoare de înţelepciune are cu sine şi Iuda şi Ierusalimul. Iuda, în înţeles duhovnicesc, înseamnă vieţuirea ca mărturisirea prin fapte împreună cu gândurile ce o susţin, pe măsură ce însemnează mintea în urcuşul ei. Căci Iuda se tălmăceşte mărturisire. Iar Ierusalimul, înţeles alegoric, este deprinderea paşnică cu adevărul şi cu vederile dumnezeieşti care îl alcătuiesc. Scurt vorbind, pe Iuda îl are mintea cu filozofie lucrătoare, iar Ierusalimul ca iniţiere tainică în contemplaţie. Aşadar când mintea înţeleaptă prin harul dumnezeiesc a respins prin filozofia lucrătoare şi contemplativă toată puterea ce s-a ridicat împotriva virtuţii şi cunoştinţei şi a dobândit o victorie deplină asupra duhurilor răutăţii, dar acest fapt nu o determină să aducă cuvenita mulţumire lui Dumnezeu, autorul biruinţei, ci se înalţă cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregii isprăvi, atunci pentru pricina că nu i-a răsplătit lui Dumnezeu, după binefacerea de care s-a împărtăşit, suportă nu numai ea mânia părăsirii ce vine asupra ei, ci Iuda şi Ierusalim, adică deprinderea activităţii şi a contemplaţiei. Căci îndată se răscoală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, patimile de ocară împotriva activităţii morale şi întinează conştiinţa care a fost până acum curată, iar părerile mincinoase se amestecă în contemplarea lucrurilor şi strâmbă cunoştinţa care a fost mai înainte dreaptă.   Căci există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har. În acest caz am fi ca aceia care se folosesc de bine pentru a face răul şi lucrurile prin care ar trebui să se facă în noi şi mai neclintită cunoştinţa dumnezeiască, ne-ar prilejui boala ignorării lui Dumnezeu.  Căci cel care-şi închipuie că a ajuns la capătul din urmă al virtuţii, nu va mai întreba de cauză din care izvorăsc virtuţile, ci va circumscrie puterea dorinţei lor numai de sine, păgubindu-se însuşi de condiţia mântuirii sale, adică de Dumnezeu. dar cel ce-şi simte sărăcia sa naturală în ceea ce priveşte virtuţile, nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce poate împlini lipsa sa.  Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înalţă în cugetările sale. Iar această pedeapsă constă în părăsirea ei, sau în îngăduinţa ce o dă Dumnezeu de a fi tulburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, în contemplaţia ei, adică în Ierusalim, ca să câştige conştiinţa neputinţei sale naturale şi conştiinţa puterii şi a harului dumnezeiesc, care o apără şi îi dăruieşte toate bunurile. Prin aceasta se va smeri alungând de la sine cu totul trufia străină şi potrivnică firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum n-a mai venit peste Ezechia, care îndată ce n-a mai venit peste el prima mânie, sau părăsire, s-a smerit, şi a ajuns la cunoştinţa Celui ce i-a dăruit bunurile. Căci după cuvintele: Şi s-a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim se spune: şi n-a mai venit peste el mânia Domnului în zilele lui Ezechia. Adică n-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a învăţat să fie recunoscător. Căci cel ce nu se cuminţeşte prin primul fel de mânie, sau părăsire, ca să vie la smerenie, are de suportat cu siguranţă cealaltă mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor şi-i lipseşte de puterea care-l păzea mai înainte. Strica-voi gardul viei, zice Dumnezeu despre nerecunoscătorul Israel, şi va fi de jaf; surpa-voi zidul şi va fi călcată în picioare. Şi voi părăsi via mea şi nu va mai fi nici tăiată, nici săpată şi vor porunci norilor să nu mai plouă peste ea (Isaia 5, 1-6). Acelaşi lucru se povesteşte alegoric că l-a păţit şi Saul, primul rege al lui Israel. Acela, primind prin ungere deodată cu dregătoria regească şi harul proorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului. Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealaltă mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând pentru nechizuinţa lui, în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii.  Deci dacă prin Ezechia înţelegem mintea iubitoare de înţelepciune, prin Iudeea activitatea, iar prin Ierusalim contemplaţia, când vom băga de seamă că mintea pătimeşte ceva în oarecare chip, să credem că deodată cu mintea pătimeşte şi puterea ei făptuitoare şi contemplativă prin raţiunile care le susţin. Căci nu este cu putinţă să primească subiectul fără să primească şi cele cuprinse în subiect.   Deci înţelesul spiritual se armonizează perfect cu cuvântul Scripturii, încât nu se duce nici o bârfire judecăţilor dumnezeieşti şi nu e răsturnată nici o altă poruncă. Căci după înţelesul spiritual pe care l-am dat, nu se înalţă numai Ezechia, adică mintea, cugetând mare lucru despre isprăvile sale, ci se înalţă împreună cu ea şi Iuda şi Ierusalimul, adică activitatea şi contemplaţia, aşa cum nici nu pătimesc acestea luate în sine, de vreme ce nu există ca ipostasuri proprii. De aceea nu vine numai peste Ezechia, adică peste minte, mânia, ci şi peste Iuda şi Ierusalim. Căci îndată ce se întinează mintea în vreo privinţă, se pătează împreună cu ea şi activitatea şi contemplaţia, chiar dacă nu sunt părtaşe la vina care aduce mânia.  Deci să ne aplicăm şi nouă înţelesul celor scrise. Căci, deşi după istorie aceste lucruri s-au întâmplat cu Ezechia ca tip, ele s-au scris pentru noi, spre îndemn duhovnicesc. Cele scrise atunci nu se întâmplă nouă întotdeauna în chip spiritual, întrucât puterea vrăjmaşă e totdeauna gata de luptă împotriva voastră. Ele s-au scris, ca absorbind noi pe cât punem toată Scriptura în minte, să ne luminăm mintea cu înţelesurile duhovniceşti, iar trupul să-l facem să strălucească de modurile de trăire raţiunile dumnezeieşti înţelepte, prefăcându-l în unealtă cuvântătoare (raţională) a virtuţii, prin lepădarea afectelor înnăscute.  Acest loc al Scripturii se referă deci la tot omul iubitor de Dumnezeu şi virtuos, care s-a încins înţelepţeşte (în chip gnostic) cu putere împotriva dracilor, asemenea lui Ezechia. Dacă unui astfel de om i s-ar întâmpla un atac din partea duhurilor rele, care poartă război cu mintea lui în chip nevăzut, iar el, primind prin rugăciune un Înger trimis de Dumnezeu, adică raţiunea (inspiraţia) unei înţelepciuni mai înalte, ar risipi şi ar nimici toată ceata diavolului, dar n-ar socoti apoi pe Dumnezeu cauza acestei biruinţe şi mântuiri, ci şi-ar atribui sieşi toată biruinţa, se poate spune că omul acela n-a răsplătit lui Dumnezeu după darul Lui, întrucât nu a cântărit mărimea mulţumirii cu mărimea mântuirii şi nu a măsurat întocmai dragostea (dispoziţia) sa cu binefacerea. Celui ce l-a mântuit, (căci răsplătirea constă în dragostea corespunzătoare a celui mântuit faţă de Cel ce la mântuit, dragoste măsurată prin fapte), ci şi-a înălţat inima sa, mândrindu-se cu darurile pe care le-a primit, ca şi cum nu le-ar fi primit. Un astfel de om va avea de suportat, cu dreptate, mânia ce vine asupra lui. Căci Dumnezeu îngăduie diavolului să se războiască cu el mintal, ca pe planul activităţii să-i clatine modurile virtuţii, iar pe planurile contemplaţiei să-i tulbure raţiunile limpezi ale cunoştinţei. În felul acesta, dându-şi omul seama de slăbiciunea proprie, va recunoaşte că Dumnezeu e singura putere care răpune în noi patimile şi se va smeri pocăindu-se şi lepădând umflata părere de sine. Prin aceasta va recâştiga mila lui Dumnezeu şi va întoarce mânia care vine după aceea asupra celor ce nu se căiesc, ca să retragă harul ce păzeşte sufletul, lăsând pustie mintea nerecunoscătoare.  Iar prin zilele regelui Ezechia, Scriptura a înţeles poate diferitele iluminări ce le primeşte toată mintea binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, care se apleacă prin contemplaţie asupra lucrurilor spre a înţelege înţelepciunea vestită de toate în chip felurit. Până ce activitatea şi contemplaţia se însoţeşte cu aceste iluminări, nu au să sufere de o împuţinare a virtuţii şi a cunoştinţei, Soarele Dreptăţii aducând într-o astfel de minte, prin răsăritul Său, aceste zile”[20].

27: Iezechia a avut avere şi foarte multă slavă; şi-a făcut vistierii pentru aur, pentru argint, pentru pietre preţioase, ca şi pentru mirodenii; de asemenea, magazii pentru arme şi pentru vase de mare preţ

28: şi hambare pentru roadele de grâu, de vin şi de untdelemn, precum şi grajduri şi ţarcuri pentru tot felul de vite, şi stâne pentru turme;

29: şi cetăţi, pe care şi le-a zidit pentru sine, şi agonisită de oi şi de mulţi boi, că i-a dat Domnul foarte multă avuţie.

30: Acelaşi Iezechia a astupat gura de sus a apelor Ghihonului şi le-a făcut să curgă în jos prin partea de miazăzi a cetăţii lui David. Şi a propăşit Iezechia în toate lucrurile sale.

„Confruntat cu invazia asiriană, Iezechia reformează sistemul de aprovizionare cu apă a cetăţii. Astfel, el a blocat izvoarele externe ale cetăţii (II Paralipomene 32,4) care alimentau Chedronul şi a deviat apele Gihonului superior din partea de est-sud-est a Ierusalimului, printr-un tunel, spre partea de vest, unde erau colectate într-un bazin interior, Siloam. Tunelul, săpat în stâncă, avea o înălţime de 2 m şi o lungime de 332 metri în linie dreaptă, dar urmărea un traseu sinuos pentru a evita clădirile şi defectele din stratul de rocă[21].  Ghihon (= izvorul apei).

31: Cu toate acestea, atunci când trimişii mai-marilor Babilonului au venit la el să-l întrebe despre semnul ce se făcuse în ţară, Domnul l-a părăsit, ca să-l încerce, ca să cunoască ce anume avea el în inima lui.

„Vizita supuşilor lui Marduk-apla-iddina, rege al Babilonului în două rânduri (721-710 şi 703-702 î. Hr.) la curtea lui Iezechia făcea parte, de fapt, din programul de alianţe antiasirian la care, flatat, consimţise şi regele de la Ierusalim”[22].  Babilon (= poarta zeilor).

32: Cât despre celelalte fapte ale lui Iezechia, despre bunătatea lui, iată, ele sunt scrise în Vedenia profetului Isaia, fiul lui Amos, precum şi în Cartea Regilor lui Iuda şi ai lui Israel.

33: Şi a adormit Iezechia împreună cu părinţii săi şi l-au îngropat în rândul de sus al mormintelor fiilor lui David; şi la moartea lui, slavă şi cinste i-au adus întregul Iuda şi locuitorii Ierusalimului. În locul lui a devenit rege Manase, fiul său.

„David, luat în înţeles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispreţ ziditorii, adică preoţii şi căpeteniile Ideilor, şi care a ajuns în capul unghiului, adică al Bisericii. Căci unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul face unirea a două ziduri, pe care le împreună într-o legătură indisolubilă, aşa şi Biserică s-a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într-o singură învăţătură de credinţă şi strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, Cel ce e cap al întregului trup. Căci numele lui David tălmăcit înseamnă dispreţuire. Iar aceasta nu este decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob şi s-a lăsat ocărât de oamenii care n-au crezut adevărului şi dispreţuit de poporul plin de păcate. Este păstorul cel bun, care şi-a pus sufletul Său pentru oi şi a omorât leul şi ursul (1Regi 17,36) adică a smuls din fire mânia şi pofta, care sfâşiau forma chipului dumnezeiesc ce se afla în noi prin raţiune. Este tânărul îmbujorat, pentru patima morţii, împodobit cu ochi frumoşi, (1 Regi 16,12; 17,42) adică cu slava raţiunilor mai înalte ale Providenţei şi Judecăţii (căci ochii Cuvântului sunt Judecata şi Providenţa), prin care, chiar când pătimeşte pentru noi, supraveghează toate. Este omorâtorul lui Goliat cel spiritual şi îngâmfat, adică al diavolului care are statura de cinci coţi, din pricina patimii ce lucrează prin cele cinci simţuri ale noastre; căci statura diavolului se înalţă atâta, cât se întinde lucrarea simţurilor noastre în chip pătimaş spre cele sensibile. Este Împăratul lui Israel cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi cel după lege se înfurie, chinuit de pizmă din pricina necredinţei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, Împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă, adică a poporului vechi puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare, pe care le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei care vor moşteni mântuirea, primind vestea Împărăţiei Sale.  De asemenea îi taie aceluia aripa veşmântului, pe când şade în peşteră ca să lepede prisosul stomacului, adică ia de la poporul cel vechi înalta cuviinţă a filosofiei morale, sau înălţimea înţelesurilor din învelişul simbolurilor şi ghiciturilor legii. El socoteşte că nu se cuvine şi nu e drept ca poporul Iudeilor, adică al oamenilor pământeşti şi iubitori de trup, care şade în veacul acesta, sau în litera legii, ca într-o peşteră, închizând făgăduinţele dumnezeieşti ale bunurilor nestricăcioase în stricăciunea celor trecătoare, să aibă podoaba cea spirituală a poruncilor legii, ca pe o aripă a veşmântului pe care să o ducă prin abuz la stricăciune (1 Regi 24,4).  Acesta este David cel spiritual, adevăratul păstor şi Împărat, care surpă puterile vrăjmaşe. Este păstor pentru cei ce se îndeletnicesc încă cu filosofia lucrătoare şi pasc ca pe o iarbă contemplaţia naturală; şi Împărat pentru cei ce şi-au reînnoit frumuseţea chipului dat lor, făcându-i asemenea modelului, prin legile şi raţiunile duhovniceşti, iar acum stau cu mintea nemijlocit în faţa marelui Împărat al veacurilor şi oglindesc frumuseţea neapropiată, (I Corinteni 13, 12-15) dacă se poate spune aşa.  Deci fiii acestui David sunt toţi Sfinţii din veac, ca unii ce s-au născut din el în duh. Şi mormintele acestor fii sunt amintirile vieţuirii lor pământeşti după Dumnezeu. Iar ridicătura pe care sunt aşezate aceste morminte este înălţimea cunoştinţei şi a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormântează mintea, aşezând-o în locaşul meritat al fericirii, tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică modurile activităţii şi raţiunile cunoştinţei deprinse în adevărata contemplaţie. Dar numai mintea ce a murit, în sens lăudabil, tuturor lucrurilor şi anume celor sensibile prin lepădarea lucrării simţurilor, iar celor inteligibile prin oprirea mişcării mintale.   Deci Ezechia însemnând puterea lui Dumnezeu, adică mintea puternică în activitate şi prealuminată în cunoştinţă, prin înmormântarea lui avem să înţelegem înmormântarea minţii atunci când acesta moare, adică atunci când se desface cu voia de toate cele create şi se ridică la cele necreate. Înmormântarea ei o face tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică activitatea virtuoasă a ei şi contemplaţia adevărată întru cunoştinţă.  Şi ea are loc, pe înălţimea mormintelor fiilor lor David, adică e ridicată la înălţimea amintirii Sfinţilor din veac. Şi i-au dat minţii slavă şi cinste; slavă, ca uneia ce a ajuns prin cunoştinţa spirituală deasupra tuturor raţiunilor din lucruri, iar cinste, ca uneia care s-a curăţit de toate patimile şi şi-a făcut mişcarea simţurilor (simţirii) nesupusă legilor naturale din lucruri.  Sau poate careva dintre cei foarte râvnitori ar spune că slava este frumuseţea supremă a câmpului, iar cinstea imitarea exactă a asemănării; şi că pe cea dintâi o produce contemplarea adevărată a raţiunilor duhovniceşti, iar pe cea de-a doua, împlinirea scrupuloasă şi sinceră a poruncilor. Pe acestea avându-le marele Ezechia, a fost înmormântat pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Dacă cineva ar vrea să redea mai limpede acest lucru, în loc de cuvintele: L-au înmormântat pe el în înălţimea mormintelor lui David, ar putea spune: Au aşezat amintirea lui Ezechia la înălţimea amintirii Sfinţilor din veac.  Să băgăm de seamă că nu s-a zis: În mormintele lui David, sau pe înălţimea mormintelor lui David. Căci atât raţiunea cea după trup a Domnului, cât şi modul vieţii Sale sunt mai presus de orice comparaţie cu făpturile şi anume nu numai cu oamenii, ci şi cu Îngerii, fiind cu desăvârşire necuprinse, ca să nu mai vorbim de înţelesul neajuns al dumnezeirii sale infinite. Deci e plăcut lucru chiar şi omului celui mai sensibil la ceea ce înseamnă măreţei, să fie înmormântat în mormintele fiilor lui David, sau, ceea ce-i o supremă cinste, pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Căci Scriptura nu spune de nimeni să fi fost înmormântat în mormintele lui David, cu atât mai puţin pe înălţimea mormintelor lui David. Pentru că viaţa după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru nu-şi găseşte, precum am spus, în nici un sens şi în nici un chip, comparaţie. Căci se zice Virtutea lui a acoperit cerurile ( I Regi 17, 36), adică chiar şi dreptatea Domnului ca om, arătată prin trup, a acoperit Puterile de sus, prin covârşitoarea abundenţă a dreptăţii Sale, în toate privinţele. Căci nu era om simplu, ci şi Dumnezeu care s-a întrupat, ca să înnoiască prin El şi întru El firea învechită a oamenilor şi să o facă părtaşă de firea dumnezeiască, adică să o facă să lepede toată stricăciunea, nestatornicia şi alterarea. Căci prin acestea firea noastră se făcuse asemenea dobitoacelor, încât raţiunea era covârşită de lucrarea simţurilor. A lui să fie slava în veci”[23].

Socotim a fi aici locul şi de a rezuma domnia lui Iezechia: „Iezechia, suveran al Regatului Iudeei (727 – 698 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Ahaz (733 – 727), Iezechia întreprinde măsuri energice vizând întărirea capacităţii de apărare a statului în faţa ameninţării expansiunii asiriene. Armata este reorganizată, cetăţile de la hotare puternic fortificate, administraţia restructurată prin crearea a 4 prefecturi, cultul lui Iahve purificat de elemente străine şi concentrat exclusiv în cadrul Templului din Ierusalim, care urma să devină unicul locaş religios al ţării. Ralierea lui Iezechia la răscoala antiasiriană a Siriei, Feniciei şi Filistei, sprijinită de Egipt, are ca urmare, după înfrângerea aliaţilor, pustiirea Iudeei de către asirianul Senaherib (705 – 681), care cucereşte 46 de cetăţi şi deportează 20 000 de captivi şi începe în 701 asediul Ierusalimului, întrerupt probabil în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă în rândurile armatei. Iezechia îşi păstrează tronul, se recunoaşte vasal Asiriei, dar teritoriul statului suferă grave amputări. La tron îi succede fiul său Manase (698 – 642)”[24].


[1] SEP 3, p. 188

[2] SEP 3, p. 188

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 49

[4] SEP 3, p. 188

[5] SEP 3, p. 189

[6] SEP 3, p. 189

[7] SEP 3, p. 190

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, I

[9] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXVIII

[10] În textul de faţă, prin perşi sunt înţeleşi asirienii.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Comparaţie între împărat şi monah, 4

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 50

[13] SEP 3, p. 189

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 51

[15] SEP 3, p. 190

[16] Origen, Despre rugăciune, XIII,2

[17] Ibid., XVI,3

[18] Origen, Despre rugăciune, XXIX,5

[19] Sf. Ioan Casian, Despre aşezămintele mânăstireşti, XI,10

[20] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 52

[21] SEP 3, p. 191

[22] SEP 3, p. 191

[23] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 53

[24] EA, p. 174

CAP. 31 – Înnoirea cultului şi rânduială în tagma preoţească.

 

1: Şi după ce toate acestea au luat sfârşit, a ieşit tot Israelul – cei ce se aflau în cetăţile lui Iuda – şi au sfărâmat stâlpii şi au tăiat tufişurile şi au doborât înălţimile şi capiştile din toată Iudeea şi din Veniamin şi din Efraim şi din Manase, până ce au terminat cu ele. Apoi întregul Israel s-a întors, fiecare la moşia lui şi în cetatea lui.

„Iuda şi Veniamin denumesc regatul de sud, în vreme ce Efraim şi Manase, metonimic, pe cel de nord. ♦ [până ce au terminat cu ele], deoarece Cronistul insistă asupra eliminării complete a sanctuarelor păgâne din întregul Israel”[1].

2: Iar Iezechia a rânduit cetele zilnice ale preoţilor şi ale leviţilor, rânduielile fiecăruia după slujba lui de preot sau levit, pentru arderea-de-tot şi pentru jertfa de mântuire şi pentru a aduce laude şi a mărturisi şi a sluji la porţile de la curtea templului Domnului,

„Iezechia reinstaurează serviciul preoţilor şi leviţilor la Templu, după prescripţiile lui David”[2].

3: precum şi partea regelui, din averea lui, la arderea-de-tot de dimineaţa şi de seara şi la arderile-de-tot pentru ziua odihnei şi pentru lunile noi şi pentru sărbători, aşa cum s-a scris în legea Domnului.

„Legea (Numeri 28) nu prevedea, desigur, o ofrandă specială a regelui. Iezechia, la fel ca David şi Solomon, aduce ofranda în nume personal, ca să-şi impulsioneze poporul. Cronistul insistă pe exemplul personal al regelui reformator”[3].

4: Şi a zis către popor – către cei ce locuiau în Ierusalim – să le dea preoţilor şi leviţilor partea ce li se cuvine, pentru ca ei să se întremeze în slujirea templului Domnului.

5: Şi după ce el a dat porunca, fiii lui Israel au adus din belşug pârgă de grâu şi de vin şi de untdelemn şi de miere şi din fiece roadă a ţarinii;

Mierea, „deşi putea fi de albine uneori (Judecători 14,8-9; I Regi 14,27), era cel mai adesea miere de curmale[4].

6: fiii lui Israel  şi ai lui Iuda au adus zeciuieli din belşug, iar cei ce locuiau în cetăţile lui Iuda au adus şi ei zeciuială din viţei şi din oi şi din capre, afierosindu-le Domnului, Dumnezeului lor; le-au adus şi le-au pus grămezi-grămezi.

„A zecea parte din roadele pământului oferită de populaţia din Israel era menită întreţinerii întregului trib al lui Levi (Numeri 18,8.20.24)”[5].

7: Grămezile au început a se face în luna a treia şi le-au isprăvit în luna a şaptea.

„Ofrandele din partea populaţiei din ţară au fost aşezate pe categorii (σωροί, grămezi). Versetul 6, eliptic, ar lăsa să se înţeleagă că aceste grămezi erau alcătuite din ofranda de animale. Perioada în care au fost făcute grămezile sugerează însă că acestea alcătuiau ofranda vegetală. Colectarea lor începea în luna a treia, după primul seceriş, şi se termina în luna a şaptea, după recoltarea fructelor de toamnă”[6].

8: Atunci a venit Iezechia cu dregătorii săi şi au văzut grămezile şi au binecuvântat pe Domnul şi poporul lui Israel.

9: Iezechia i-a întrebat pe preoţi şi pe leviţi asupra grămezilor.

10: Şi a răspuns preotul Azaria, mai-marele neamului lui Ţadoc, şi a zis: „De când s-a început a se aduce prinoase în templul Domnului, noi am mâncat şi am băut şi a mai şi rămas din belşug; căci Domnul Şi-a binecuvântat poporul: iată, aceasta este ceea ce prisoseşte”.

Mare preot era Azaria (= ajutorul lui Iahve).

11: Şi a zis Iezechia: „Să se pregătească în templul Domnului cămări!”  Şi le-au pregătit;

12: şi au pus în ele, fără nici o sminteală, pârga şi zeciuielile; iar Conania levitul era ispravnic peste ele, precum şi fratele său Şimei, ca al doilea.

Administrarea darurilor o făceau Conania (= temelia lui Iahve) şi fratele său Şimei (= renumit).

13: Din porunca regelui Iezechia şi a lui Azaria, căpetenia templului Domnului, Conania şi fratele său Şimei i-au numit supraveghetori pe Iehiel, Azazia, Nahat, Asael, Ierimot, Iozabad, Eliel, Ismachia, Mahat şi Benaia.

Supraveghetorii numiţi: Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), Azazia (= tăria lui Iahve), Nahat (= lăsat jos); Asael (= El este înfăptuitor), Ierimot (= înălţare), Iozabad (= Iahve a dăruit), Eliel (= Dumnezeul meu este Dumnezeu), Ismachia (= Iahve va sprijini), Mahat (= nimicire) şi Benaia (= fiul lui Iahve).

14: Iar Core, fiul levitului Imna, portarul din partea de răsărit, era supraveghetor al prinoaselor, ca să împartă pârga şi lucrurile cele mai sfinte.

Core (= pleşuv), fiul lui Imna (= succes), era supraveghetorul prinoaselor.

15: Sub mâna lui se aflau Eden, Miniamin, Iosua, Şemaia, Amaria şi Şecania, preoţi meniţi să împartă cu credincioşie părţile ce li se cuveneau fraţilor lor din cetăţi, atât celui mare, cât şi celui mic,

16: în afara celor de parte bărbătească de la trei ani în sus: fiecăruia din cei ce intră în templul Domnului, potrivit cu slujba lui zilnică, cu rangul şi cu rândul lui de fiecare zi.

Subordonaţii lui Core: Eden (= bucurie), Miniamin (= la dreapta Domnului), Iosua (= Iahve este mântuire), Şemaia (= Iahve aude), Amaria (= Iahve a promis) şi Şecania (= locuinţa lui Iahve).

17: Aceasta este împărţeala preoţilor, după familiile lor: leviţii, întru rânduielile lor, de la douăzeci de ani în sus, fiecare în rândul lui,

18: ţinându-se seamă, la fiecare neam, de fiii şi fiicele lor, de toţi la un loc; fiindcă ei cu credincioşie făceau curăţenia sfântului locaş.

19: Iar pentru fiii lui Aaron care săvârşeau slujba preoţiei şi care locuiau în cetăţi au fost puşi bărbaţi anume rânduiţi să-i dea porţie fiecărui ins de parte bărbătească dintre preoţi şi fiecăruia dintre leviţii avuţi în vedere.

Versetele 16-19: „Text foarte obscur şi în ebraică şi în Septuaginta. Traducerea este aproape de text, dar fără pretenţii de claritate[7]. S-a interpretat ca indicarea unei diferenţe între preoţi şi leviţi la împărţirea daniilor: preoţii erau înscrişi de la vârsta de trei ani, iar leviţii, numai de la douăzeci de ani; în plus, leviţii îşi primeau partea numai în perioada cât erau de serviciu, pe când preoţii – tot timpul”[8].

20: Aşa a făcut Iezechia în întregul Iuda: a făcut ceea ce era drept şi bun în ochii Domnului, Dumnezeului său.

21: În fiece lucru pe care el l-a început în slujba templului Domnului, precum şi în lege şi în porunci, el a căutat spre Dumnezeul său din tot sufletul său; şi a făcut şi a sporit.

Iezechia desăvârşeşte reforma religioasă în Iuda, reformă care, parţial, a avut influenţă şi în Israel, cum s-a văzut şi cu prilejul Paştelui săvârşit în luna a doua a anului.


[1] SEP 3, p. 186

[2] SEP 3, p. 186

[3] SEP 3, p. 186

[4] DEI, p. 745

[5] SEP 3, p. 186

[6] SEP 3, p. 187

[7] E vorba despre traducerea SEP 3, dar afirmaţia se potriveşte oricărei traduceri.

[8] SEP 3, p. 187

CAP. 30 – Vestirea şi serbarea Paştelui.

 

1: Iezechia a trimis veste la tot Israelul şi la Iuda şi a făcut scrisori către Efraim şi Manase să vină la Ierusalim la templul Domnului ca să serbeze Paştile Domnului, Dumnezeului lui Israel.

„Prin Efraim şi Manase, Cronistul numeşte metonimic toate triburile lui Israel. Iezechia îi invită la sărbătoarea Paştelui pe toţi israeliţii, profitând de o anumită relaxare a politicii religioase a regatului de nord şi de relaţiile tensionate dintre acesta şi Asiria. Iezechia consideră că circumstanţele sunt propice pentru reunificarea religioasă a poporului ales”[1].

2: Regele şi dregătorii şi toată adunarea Ierusalimului s-au sfătuit să serbeze Paştile în luna a doua;

3: aceasta, pentru că nu putuseră să le serbeze la vremea lor, deoarece preoţii, câţi trebuiau, nu se curăţiseră, iar poporul nu se adunase la Ierusalim.

„Sărbătoarea nu a putut fi ţinută în prima lună a anului (Nisan), aşa cum cerea legea mozaică, fie pentru că purificarea Templului depăşise termenul, fie pentru că masele aşteptate să ia parte la eveniment nu s-au deplasat în timp util la Ierusalim. Pentru a nu amâna celebrarea pe anul următor, Iezechia se prevalează de o dispoziţie legală (Numeri 9,6-13), care permitea indivizilor care nu avuseseră timp să se purifice până în prima lună să ţină Paştele în a doua lună a anului”[2].

4: Sfatul acesta a plăcut în faţa regelui şi a adunării.

5: Şi a poruncit să se facă vestire în tot Israelul, de la Beer-Şeba la Dan, să vină să serbeze în Ierusalim Paştile Domnului, Dumnezeului lui Israel, că de multă vreme nu fuseseră serbate după cum e scris.

„Dimensiunea naţională, panisraelită a sărbătorii este sugerată de expresia consacrată care desemnează graniţele tradiţionale ale regatului unic davidic, de sud (Beer-Şeba) şi, respectiv, de nord (Dan)”[3].

6: Şi, din porunca regelui, în tot Israelul şi Iuda au mers vestitori cu scrisorile de la rege şi dregători, zicând: „Voi, fiii lui Israel, întoarceţi-vă la Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel, întorcându-i astfel pe cei scăpaţi, pe cei ce au rămas din mâna regelui Asiriei.

Vestitorii (…) erau selectaţi din garda personală sau dintre apropiaţii regelui (cf. II Paralipomene 23,2). ♦ (…) Referirea la regele Asiriei este neclară şi a ridicat probleme cronologiei veterotestamentare. Dacă avem în vedere anii de coregenţă ai lui Iezechia cu Ahaz (729-716 î. Hr.), şi considerăm că sărbătoarea Paştelui a fost ţinută în primul an al coregenţei acestuia, atunci pasajul de faţă se referă la invaziile repetate ale lui Tiglatfalasar în Israel, care însă nu s-au soldat cu deportări masive de populaţie (cf. IV Regi 15,19). Dacă însă plasăm sărbătorirea Paştelui în primul an de domnie propriu-zisă a lui Iezechia (cca 716 î. Hr.), atunci Cronistul se referă la campania devastatoare a lui Salmanasar în Israel, care a dus la prăbuşirea Samariei (722 î. Hr.) şi la deportarea populaţiei în Asiria. Majoritatea comentatorilor au adoptat prima soluţie, argumentându-şi opţiunea prin informaţia conform căreia Samaria a căzut în al şaselea an al domniei (citeşte coregenţei) lui Iezechia (722 î. Hr.) şi prin aluzia la exil de la II Paralipomene 30,9”[4].

7: Nu fiţi ca părinţii voştri şi ca fraţii voştri, care s-au îndepărtat de Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, încât El i-a dat spre pustiire, aşa cum o vedeţi şi voi;

8: şi nu vă învârtoşaţi cerbicea, aşa cum au făcut părinţii voştri; daţi slavă Domnului şi intraţi în casa Lui cea sfântă, pe care El a sfinţit-o pe veci, şi slujiţi Domnului, Dumnezeului vostru, iar El va îndepărta de la voi aprinderea mâniei Sale.

9: Că dacă voi vă veţi întoarce la Domnul, fraţii voştri şi fiii voştri vor afla milă în faţa tuturor celor ce i-au dus în robie, iar El îi va întoarce în această ţară; că milostiv şi îndurat este Domnul, Dumnezeul nostru, şi nu-Şi va întoarce faţa dinspre noi dacă noi ne vom întoarce la El”.

10: Aşa mergeau vestitorii din cetate în cetate, în muntele lui Efraim şi în Manase, până la Zabulon; dar aceia îi luau în bătaie de joc şi râdeau de ei.

11: Dar oamenii din seminţia lui Aşer şi câţiva din Manase şi din Zabulon s-au smerit şi au venit la Ierusalim.

12: Mâna Domnului a fost şi în Iuda să le dea inimă să vină, să facă după porunca regelui şi a dregătorilor, prin cuvântul Domnului.

13: Şi mare mulţime de popor s-a adunat la Ierusalim ca să prăznuiască sărbătoarea Azimelor, în luna a doua; o foarte mare adunare.

14: Şi s-au ridicat şi au sfărâmat altarele ce se aflau în Ierusalim şi au surpat toate altarele pe care li se ardea tămâie [dumnezeilor] celor mincinoşi şi le-au aruncat în pârâul Cedrilor.

15: Iar în cea de a paisprezecea zi a lunii a doua au înjunghiat mielul pascal, iar preoţii şi leviţii s-au căit de păcatele lor şi s-au curăţit şi au adus ardere-de-tot în templul Domnului.

16: Şi au şezut la locul lor, după rânduiala lor, aşa cum a poruncit Moise, omul lui Dumnezeu; şi preoţii primeau sângele din mâna leviţilor.

„În mod normal, preoţii primeau jertfele însângerate direct din mâna capilor de familie (Ieşirea 12, 3-6). Cum însă nu toţi aceştia apucaseră să se purifice (30,17), sarcina înjunghierii victimelor oferite de laici a fost preluată direct de leviţi”[5].

17: Şi pentru că mulţi din adunare nu erau curăţiţi, leviţii înjunghiau mielul pascal în locul celor ce nu se putuseră curăţi pentru Domnul.

18: Fiindcă cea mai mare parte din poporul lui Efraim şi al lui Manase şi al lui Isahar şi al lui Zabulon nu se curăţiseră, ci mâncaseră Paştile împotriva Scripturii. Ţinând seamă de aceasta, Iezechia s-a rugat pentru ei, zicând:

19: „Domnul-Cel-Bun să se milostivească spre orice inimă care într-adevăr Îl caută pe Domnul, Dumnezeul părinţilor ei, fără să se fi curăţit pe potriva curăţirii sfântului locaş”.

20: Iar Domnul l-a ascultat pe Iezechia şi a iertat poporul.

21: Iar fiii lui Israel care se aflau în Ierusalim au prăznuit sărbătoarea Azimelor timp de şapte zile, cu bucurie mare, zilnic lăudând pe Domnul; şi preoţii şi leviţii Îi cântau Domnului din instrumente muzicale.

22: Apoi Iezechia a vorbit pe inima tuturor leviţilor şi a celor ce aveau o bună înţelegere asupra lucrurilor Domnului. Şi au isprăvit sărbătoarea Azimelor, cea de şapte zile, aducând jertfe de mântuire şi mărturisindu-se Domnului, Dumnezeului lor.

23: Atunci adunarea s-a sfătuit împreună să sărbătorească alte şapte zile; şi cu bucurie au sărbătorit alte şapte zile;

24: că Iezechia a dat pentru adunare o mie de viţei şi şapte mii de oi, iar dregătorii i-au dat poporului o mie de viţei şi zece mii de oi, precum şi o mare parte din cele afierosite preoţilor.

„În mod normal sărbătoarea azimelor dura şapte zile, dar mulţimea de ofrande aduse de rege şi de căpeteniile poporului nu s-a epuizat în prima săptămână, ceea ce a dus la prelungirea sărbătorii cu încă şapte zile. Iezechia repetă gestul lui Solomon la sfinţirea Templului (III Regi 8,65). În acest sens, vezi şi aluzia de la v. 26”[6].

25: Şi s-a veselit toată adunarea, preoţii şi leviţii, şi toată obştea lui Iuda şi cei ce se aflau în Ierusalim, precum şi străinii care veniseră din ţara lui Israel, ca şi cei ce locuiau în Iuda.

26: Mare veselie s-a făcut atunci în Ierusalim, că un asemenea praznic nu se mai făcuse în Ierusalim din zilele lui Solomon, fiul lui David, regele lui Israel.

27: Apoi preoţii şi leviţii s-au ridicat şi au binecuvântat poporul; şi glasul lor a fost auzit, şi rugăciunea lor, în locaşul cel sfânt [al Domnului], Care este în cer.

Momentul de restaurare religioasă şi, într-o măsură, naţională, este tonifiant, deşi se va vădi efemer, căci noi apostazii vor încerca cele două regate, până la prăbuşirea lor.


[1] SEP 3, p. 183

[2] SEP 3, p. 183

[3] SEP 3, pp. 183-184

[4] SEP 3, p. 184

[5] SEP 3, p. 185

[6] SEP 3, p. 185