Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 8

CAPITOLUL 8

1: O, tu, de mi-ai fi fost un frate

hrănit la sânul maicii mele,

să te sărut în văzul tuturor

şi nimeni să mă poată defăima!

O, tu, de mi-ai fi fost un frate: „Kaah, precum un frate. În Septuaginta fără ka (precum). Acest vers accentuează încă o dată dragostea curată. Dorinţa fetei este ca mirele să-l poată avea ca frate, de a-i fi mereu aproape fără eros”[1].

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în explicarea acestui verset de la faptul că fratele şi sora împart ceva în comun. Ceea ce împart ei în acest caz este darul Duhului Sfânt, pe care credinciosul îl primeşte la botez. Pentru a demonstra legătura de frate şi soră dintre El şi om, Hristos, în dragostea Sa, luând natura umană, a dorit să fie hrănit la aceiaşi sâni cu omul. ♦ Pentru Beda Venerabilul (Expositio) cei care vorbesc aici sunt credincioşii din Vechiul Testament. Ei doresc să-L vadă pe Hristos întrupat şi să audă cuvintele adresate ucenicilor, adică să vadă lucrurile pe care le-au profeţit devenind realitate în persoana lui Hristos. Mama nu se referă la Fecioara Maria, ci la natura umană, mama tuturor. ♦ Honorius din Autun (Expositio) vede în acest verset o prefigurare a bucuriei şi a fericirii din viaţa viitoare. Acolo mireasa Îl va vedea pe Hristos ca frate al ei, care a făcut-o soră, moştenitoare împreună cu El a Împărăţiei. Biserica Îl va vedea înlăuntrul slavei pe Fratele ei, pe care L-a văzut doar afară, în trup uman. Acolo, ea, care a fost aici obiect al dispreţului din partea oamenilor, va fi egală cu îngerii. ♦ Unii au identificat mama cu Înţelepciunea veşnică, iar hrănirea la sânii mamei, ca o experimentare a lucrurilor cereşti prin Vechiul şi Noul Testament. O altă explicaţie a fost că mama este Ierusalimul ceresc, iar sânii ei reprezintă vinul cel nou pe care Hristos a promis că îl va bea cu noi în Împărăţia cerurilor; această dorinţă este aşadar o rugăciune pentru grăbirea celei de-a doua veniri”[2].

2: De mână te voi prinde

şi-n casa maicii mele te voi duce,

în vatra celei ce m-a zămislit;

acolo tu-mi vei da învăţătură

şi eu din vin-balsam te-oi adăpa

şi din mustirea rodiilor mele.

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), casa mamei reprezintă Ierusalimul ceresc, unde cei care intră se bucură de libertatea relaţiei cu Mirele. Vinul cu mirodenii simbolizează învăţătura plină de harul divin, iar mustul rodiilor înseamnă bucurarea de roadele iubirii. ♦ Şi pentru Honorius din Autun (Expositio) casa mamei reprezintă Ierusalimul de sus, iar iatacul celei care m-a născut semnifică locul tainic al gloriei firii omeneşti a lui Hristos, pe care o va vedea în slava Tatălui. Vinul cu mirodenii şi mustul rodiilor simbolizează bucuria unităţii dintre îngeri şi oameni. ♦ O altă interpretare a privit acest verset ca o referire la convertirea iudeilor, prin predicarea Bisericii, şi la întoarcerea lui Hristos în sinagogă, mama Bisericii, unde evreii vor primi învăţăturile Lui. Mireasa Îi va dărui lui Hristos vin cu mirodenii, vinul puternic al Legii amestecat cu vestirea plăcută a Evangheliei. Alţi Părinţi au aplicat versetul sufletului sfânt, casa mamei fiind înţelegerea înaltă a Sfintei Scripturi, posibilă prin prezenţa Duhului Sfânt, prin care sufletul s-a născut (cf. Pope, p. 660)”[3].

3: Cu stânga lui va sta sub capul meu

şi dreapta lui mă va cuprinde.

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) versetul afirmă siguranţa Miresei care a trecut de judecată şi se bucură de binecuvântările mâinii Lui drepte. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio) mâna stângă va fi sub capul Miresei în cer pentru că ea va vedea toată slava lumii sub puterea lui Hristos, capul Ei. De asemenea, mâna dreaptă o va cuprinde deoarece ea se va alătura îngerilor şi armoniei sfinţilor, care vor sta de-a dreapta lui Hristos în ziua judecăţii”[4].

E treapta supremă a contemplaţiei şi a unirii cu Hristos: „Vezi cum, desfătată de darul harurilor, (mireasa, sau sufletul, sau Biserica) doreşte să ajungă la tainele cele dinăuntru şi să-şi închine lui Hristos toate simţurile. Acum cere, acum stârneşte iubirea şi cere ca să o stârnească fiicele Ierusalimului, adică sufletele credincioşilor, prin frumuseţea cărora doreşte să aţâţe pe Mire la o mai aprinsă iubire pentru ea”[5].

Cu stânga lui va sta sub capul meu şi dreapta lui mă va cuprinde: sunt repetate cele spuse la 2, 6, însă ridicate într-un alt plan, aici nu e doar promisiune şi nădejde, ci o îmbrăţişare duhovnicească împlinită; „de aceea zice: Stânga Lui sub capul meu. Prin aceasta sunt îndreptată spre ţinta cea bună. Iar dreapta Lui, cuprinzându-mă şi atrăgându-mă spre Sine, mă face să mă ridic uşoară pentru înălţarea în sus, ca să ajung acolo şi să nu fiu despărţită de El”[6].

4:  – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie,

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!

Prin alăturarea cuvintelor cu înţeles egal (putere şi tărie), Scriptura urmăreşte o întărire a înţelesului, evident, nu întâmplător: „înţelesul plural al puterilor şi pomenirea egală a tăriilor duce, pe cât se vede, gândul auzitorilor la firea îngerească. Aşadar, jurământul impus sufletelor ucenice de mireasă, spre întărirea celor împărtăşite, nu se face pe lumea trecătoare, ci pe firea îngerilor, care rămân pururi. Spre aceştia le porunceşte să caute, ca să-şi asigure, prin pilda lor, neclintirea şi statornicia vieţuirii în virtute. Deoarece s-a făgăduit că viaţa după înviere va fi asemenea stării îngerilor (şi nemincinos este Cel ce a făgăduit) urmează că şi viaţa din lume trebuie să se pregătească pentru cea nădăjduită după aceasta, astfel ca vieţuind în trup şi petrecând în ţarina lumii acesteia, să nu vieţuim după trup, nici să ne facem după chipul veacului acestuia, ci să cultivăm de mai înainte viaţa nădăjduită, prin vieţuirea în lume”[7].

5: – Cine-i aceea oare care vine

suindu-se albită şi-nflorită

şi rezemată pe iubitul ei?

– Sub măr eu te-am trezit,

acolo unde maica ta

cu tine a fost grea,

acolo unde chinuri a-ndurat

aceea care-n chinuri te-a născut.

Aceea care-n chinuri te-a născut: „Habalim, în dureri, ca în Psalmi 7, 15 – te-a născut. Habal, a zace în dureri. Vulgata a înţeles habal, a corupe: ibi corrupta est mater tua, ibi violata est genitrix tua. Unii socot că-i vorba de amintirea Evei sub pom în paradis în ceasul corupţiei, întrucât malum – măr şi malum – rău sunt atât de aproape ca expresii. În vechea simbolică creştină, mărul este simbolul crucii: cibus suavis, cibus salutis”[8].  „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) se opreşte asupra descrierii miresei ca înălbită, nu albă. Mirele, în schimb, este alb (5, 10) prin natura Sa. Totuşi, după ce a fost înnegrită (1, 6), ea s-a albit, îmbrăcându-se în strălucirea Mirelui. La fel cum El este lumină, a transformat-o şi pe ea în lumină; mireasa împărtăşeşte de acum natura Lui. Călăuzită de mâna Lui, ea se îndreaptă către cer, sprijinită de credinţa puternică. Theodoret readuce în discuţie compararea mirelui cu un măr în 2, 3 şi crede că versetul se referă la regenerarea produsă de botez, prin credinţa în Iisus Hristos. ♦ Honorius din Autun urmează textul Vulgatei. Mama este natura umană care, înainte de cădere, era necoruptă, eternă, dar, o dată coruptă prin lucrarea diavolului, a devenit muritoare. Cea care a născut neamul omenesc este Eva, mama tuturor. Prin amăgirea diavolului ea a fost coruptă, devenind supusă plăcerilor păcătoase, grijilor şi necurăţiei. Hristos a restaurat starea de incoruptibilitate prin învierea Sa din morţi. Iisus Hristos ne-a ridicat de sub pomul crucii unde zăceam morţi din pricina blestemului căderii; prin moartea Sa am trecut de la moarte la viaţă. ♦ Pope (p. 665) arată alte interpretări ale acestui verset. Unii au atribuit cuvintele de început sinagogii, uimită de ridicarea Bisericii dintre neamuri. De asemenea, urcarea din pustie a fost aplicată ascensiunii sufletului sfânt din exilul acestei lumi spre bucuria cerească a contemplaţiei spirituale. Mireasa este înălbită prin apa botezului, fiind vrednică de a împărtăşi strălucirea Mirelui”[9].

„Îngerii dănţuiesc în jurul vostru şi spun: Cine este aceea care se suie albită, rezemându-se de frăţiorul ei?[10]. Sufletul, care mai înainte era rob, numeşte acum pe Stăpân fratele lui”[11].  „Faptul de a se întreba unii pe alţii despre cea care se iveşte, ca despre una ce arată în altă formă şi nu în chipul dinainte, e dovada laudei celei mai desăvârşite, care-i recunoaşte marea ei preschimbare şi mutarea spre ceea ce e mai bun. Căci e glasul unora care sunt uimiţi şi se minunează de chipul înflorit peste măsura obişnuită. Căci nu dintr-o întâmplare, nici dintr-o orânduire neînţeleasă s-a făcut această suire spre înălţime, ci a dobândit frumuseţea din osteneli proprii, pentru înfrânare şi sârguinţă”[12].

6: O, pune-mă pe inimă pecete,

pecete vreau să fiu pe braţul tău!

Că tare precum Moartea e Iubirea

şi crudă precum Iadul e Ardoarea:

i-s aripile aripi ca de foc,

cărbuni aprinşi sunt flăcările ei.

„Pentru Honorius din Autun, versetul exprimă dorinţa Mirelui ca mireasa să devină asemenea Lui şi să preia exemplul Lui de trăire. Pecetea e natura umană a lui Hristos, care poartă imaginea divinităţii Sale. Persoana purtând pecetea lui Hristos asupra sa trăieşte cum a trăit Iisus. Aceste suflete ard înlăuntru de iubire, iar în afară strălucesc prin fapte bune. ♦ Pentru Augustin, dragostea e virtutea care nu poate fi înfrântă de nici un necaz, de nici o ispită. Aşa cum nimeni nu se poate împotrivi morţii, lumea nu poate face nimic împotriva dragostei. Însă asemănarea cu moartea are şi o altă semnificaţie. Dacă moartea reprezintă apogeul distrugerii, dragostea este apogeul lucrării de mântuire. Prin dragoste, mulţi au murit faţă de lume, cu scopul de a trăi pentru Dumnezeu”[13].

7: Apele mari iubirea n-o pot stinge,

nici râurile vor putea s-o-nece.

Cel ce bogata casă şi-ar goli-o

să cumpere în schimb iubire,

acela doar dispreţ va dobândi.

„Pecete (sigiliu): amprentă a persoanei şi simbol al personalităţii. În antichitate era purtată fie la piept, pe un colan (vezi Facerea 38, 18.25), fie pe inelul de la mână (idem, şi nota). În Textul Ebraic, cuvântul braţ include şi mâna. A-şi dori Iubita să devină pecete pe inima şi degetul Iubitului, iată expresia supremei dăruiri şi împliniri”[14].  „Kaţamid, precum o pecete. Şi a doua oară e vorba de pecete. Pecetea legată cu un şnur se purta în jurul gâtului ascunsă. Acelaşi cuvânt din primul vers a doua oară este referinţă la pecetea-inel purtat pe mână. Nu-i vorba de o brăţară care-i mai mult o podoabă decât un obiect important de care un demnitar nu se desparte nicicând. Aici vorbeşte mireasa. Se recunoaşte după sufix”[15].

Dorinţa miresei de a deveni pecete pe inima şi pe braţul Mirelui este expresia supremei dăruiri şi împliniri: „Domnul Iisus, îmbiat şi El de râvna unei atât de mari iubiri, de frumuseţea podoabei şi a graţiei sale, fiindcă nici un păcat nu mai întinează pe cei deja spălaţi, spune către Biserică: pune-Mă ca pe un sigiliu pe inima ta! Ca o pecete pe braţul tău, adică împodobită eşti iubita Mea, frumoasă eşti toată, nimic nu îţi lipseşte! Pune-mă ca o pecete pe inima ta!, ca să strălucească credinţa ta în plinătatea tainei. Încă şi faptele tale să strălucească şi să pună în lumină chipul lui Dumnezeu, după al Cărui chip ai fost făcută. Să nu scadă iubirea ta din pricina nici unei prigoane, potop de ape să nu o poată nimici, fluvii să nu o poată clătina!”[16].  „Cuvintele de dragoste desăvârşită pe care ţi le spune şi ţie Hristos: Ca pecete pe braţul tău mă poartă, ca să strălucească pacea în inima ta şi Hristos în lucrările tale. Şi să se formeze în tine înţelepciunea, dreptatea şi mântuirea”[17].

Şi crudă precum Iadul e Ardoarea: „Aici […], grecescul zelos nu poate însemna gelozie, căci acest sentiment anarhic e cu totul absent din iubirea pură şi, ca atare, din poem. El e însă mai mult decât râvnă (al doilea înţeles al cuvântului); ardoarea nu e altceva decât iubirea care, dobândind ipostaze înflăcărate, devine pasiune”[18].

Biblia 1914: Neînduplecată ca iadul este gelozia. „După cum nu poţi îndupleca iadul cu bani, spunea Solomon, tot aşa nu poate fi potolit şi muiat gelosul. Adeseori, mulţi oameni şi-au dat viaţa ca să pună mâna pe cel ce le-a stricat casa. Ar bea cu plăcere sângele bărbatului care le-a necinstit soţia, iar pentru asta ar voi să facă şi să sufere orice”[19].  „Atât de mare este furia geloziei, încât nici pedepsirea celui care i-a stricat casa nu potoleşte durerea gelosului. Adeseori mulţi i-au omorât pe oamenii care le-au necinstit casa, dar n-au putut să-şi omoare mânia şi tristeţea. Alţii au rămas la fel de mistuiţi de focul geloziei, dacă nu şi mai mult, chiar după ce şi-au înjunghiat soţiile. Soţul gelos trăieşte toate chinurile geloziei chiar dacă gelozia sa nu-i deloc întemeiată, iar nenorocita şi nefericita lui soţie suferă mai cumplit decât bărbatul ei. Unde să-şi îndrepte privirea, la cine să fugă, când vede că bărbatul său o urăşte mai mult decât toţi vrăjmaşii ei, când vede că s-a prefăcut în fiară sălbatică acela care trebuia să-i fie mângâiere în necazuri, acela de la care trebuia să aştepte apărare? În ce parte a lumii să scape de chinurile ei, odată ce portul vieţii sale, căsnicia, e închis şi plin de nenumărate stânci?”[20].

„Şeol-mavet, moartea, Şeolul – lumea morţilor, cele mai groaznice puteri ale lumii vechi sunt puse pe celălalt taler al balanţei; iubirea este tot atât de grea ca şi moartea”[21].

„Dacă aceste metafore despre iubire le rosteşte mireasa sau mirele nu se poate limpede şti. Ele au un caracter general valabil şi le-ar fi putut spune oricare dintre ei. Iubirea este cea mai personală proprietate şi cea mai puternică, cea care îl individualizează pe om în modul cel mai adânc. Imaginile cresc, amplificând cosmic realitatea ei. Imaginile sunt curate, lipsite de orice dulcegării, ca focul şi fulgerul, elementare şi convingătoare. Iubirea este puternică precum moartea. O realitate mistuitoare de care nu poţi fugi, ca de moarte. Ea este tot atât de puternică precum duşmanul cel mai cumplit: moartea. Se va dovedi că e mai puternică decât moartea. Deocamdată e cât ea de feroce. Curând o va birui, va fi invincibilă în faţa ei”[22].

Cărbuni aprinşi sunt flăcările ei; la Ioan Alexandru: Cărbunii ei cărbuni de foc / Flacără mistuitoare a lui Iahve: „şalhebet-iah, cuvânt compus, flacăra lui Iahve, focul mistuitor al lui Iahve este iubirea. Aici Cântarea Cântărilor atinge culmea lăuntrică a dimensiunii sale. Iubirea este smulsă din dimensiunea erotică în văzduhul puternic al vieţii plenare, devenind principiul dinamic ce ţine lumile şi păstrează legătura interioară. Iah înseamnă viaţă, ceea ce este forma prescurtată a tetragramei IHWH, ceea ce Septuaginta traduce to on, fiinţătorul. Iubirea este un astfel de fulger al vieţii depline ce sălăşluieşte în fiinţa umană. Ea te poartă spre origini. Scânteia aprinderii acestui foc mistuitor este fiinţa miresei. Ea, nunta, este prilejul declanşării acestui foc cosmic mistuitor, mai puternic decât moartea şi Şeolul”[23].

Apele mari iubirea n-o pot stinge, nici râurile vor putea s-o-nece: „Acest foc mistuitor nu-l pot stinge apele revărsate, fluviile ieşindu-şi din matcă nu-i pot potoli mistuitoarea ardoare întru desăvârşire. Nici avuţiile nu folosesc la nimic[24]; ea nu poate fi preţuită, cumpărată cu nimic din toate avuţiile lumii; ea este mai presus de toate acestea. Ea nu-i de o origine cu avuţiile, e mai presus de toate, este focul mistuitor, biruitorul tuturor vremelniciilor. Ea smulge pe mire din casa părinţilor, ca şi pe mireasă, şi-i adună în orânduiala spirituală întru perpetuarea neamului omenesc, pe de o parte, iar pe de alta întru înnoirea şi curăţirea cerută de acest foc sălăşluit în viaţa de toate zilele”[25].  Aplicând aceste versuri Mariei Magdalena şi, prin ea, oricărui suflet care-L iubeşte pe Hristos, vom spune: „Slab îi era trupul femeii, dar viteaz sufletul. Apa cea multă nu i-a stins dragostea şi nici râurile n-au înecat-o. Mort era Cel pe care-L căuta; totuşi nu i s-a stins nădejdea în învierea Lui”[26].

Cel ce bogata casă şi-ar goli-o să cumpere în schimb iubire, acela doar dispreţ va dobândi: „Kol-hon beito, toată averea casei sale, tot ce are. Septuaginta: ton panta vion avtu. Vios pentru hon, tot ce ţine de viaţă, de întreţinerea vieţii. Acest vers ca un proverb spune pe scurt acest adevăr al neasemănării iubirii cu nici (unul) din celelalte bunuri omeneşti. Ea este altceva decât averea, ea este dar, ea nu-i avuţie; omul nu şi-o poate procura, nu stă în puterile lui să ajungă să o poată avea. Nu-i posesie, nu poate fi posedată pe nici o cale”[27].  „De-ar da omul toată avuţia sa, încă nu este nimic; şi de-ar face o mare pocăinţă, tot puţin e; şi de-ar învăţa toată ştiinţa, e încă departe. Şi de-ar avea o mare tărie sufletească şi evlavie fierbinte, încă îi lipseşte mult; adică îi lipseşte singurul lucru care-i este cel mai trebuincios. Ce anume? Ca, după ce a părăsit toate, să se părăsească şi pe sine şi să se despartă de iubirea de sine şi să nu oprească nimic din iubirea de sine”[28].

8: – E mică sora noastră; sâni nu are.

Cu sora noastră oare ce vom face

în ziua când de ea se va vorbi?

E mică sora noastră: „Acest fragment (de altfel, enigmatic) pare a fi o reluare a temei din 1,5, că adică fraţii mai mari au datoria de a-şi ocroti şi întreţine surioara până la vremea când ea va atinge vârsta peţitului”[29]. Oricum, fraţii miresei nu mai pot fi luaţi aici ca prigonitori, ca în primul capitol.  „Părinţii Bisericii nu au căzut de acord în privinţa identităţii vorbitorului din acest verset. După indicaţiile sumare din codicii Alexandrinus şi Sinaiticus, cel care vorbeşte în această secţiune (vv. 5c-9b) este mirele. Părinţii greci au atribuit aceste cuvinte miresei, iar cei latini mirelui. Ambrozie a considerat că fiicele Ierusalimului vorbesc, pe când Theodoret i-a văzut în acest verset pe sfinţii Vechiului Testament. Descrierea surorii mai mici ca fiind fără sâni a fost aplicată imaturităţii Bisericii sau a sufletului. Sora cea mică a fost interpretată şi ca Biserica neamurilor, la începuturile ei slabe, sau sinagoga, sora rămasă mai mică faţă de Biserică. După o altă interpretare ea îl reprezintă pe credinciosul începător care trebuie hrănit cu laptele credinţei (Pope, p. 679)”[30].

9: De este ea un zid,

îi vom zidi creneluri de argint;

dar dacă este uşă,

o căptuşim cu scândură de cedru.

De este ea un zid…: „Urmează două propoziţii condiţionale. Homah, zid, de cetate sau de clădire. Zidul ca simbolul vârstei mature apare şi în Ieremia 1, 18; 15, 20; Iezechiel 22, 30. Sensul aici este: dacă fata la vârsta măritişului va fi bine crescută[31], va primi o coroană de argint, adică poate păşi pragul nunţii. Dacă însă va fi mai puţin crescută, atunci trebuie amânat măritişul până va mai creşte. Asta înseamnă uşa închisă. Zidul înseamnă şi virtute, iar uşa uşurătate în virtute, stăpânit de simţuri. Dacă fata va fi una virtuoasă va fi încoronată; de va fi înclinată spre uşurătate, fraţii sunt hotărâţi să-i reteze această slăbiciune. Fata însă spune că este una virtuoasă ca un zid”[32]. Zid se face acela care prin nimic nu mai este despărţit de iubirea lui Dumnezeu. Uşa, în sens pozitiv, arată că şi alţii se vor împărtăşi de cunoaşterea lui Dumnezeu.  „Pope (p. 683) arată că interpreţii creştini timpurii au luat aceste două afirmaţii ca sinonime, nu antitetice. Mireasa lui Hristos este atât zis, cât şi uşă. Ambrozie scrie că Biserica definită ca zid are douăsprezece porţi apostolice, prin care popoarele au acces la Hristos. Scândura/batantul de cedru are rolul de a respinge ereziile. Aşa cum o uşă se deschide şi se închide, membrii Bisericii trebuie să ştie când să vorbească şi când să tacă. Dacă zidul simbolizează durabilitatea şi puterea, uşa reprezintă docilitatea şi ascultarea”[33].

10: – Un zid sunt eu,

şi sânii mei îi sunt ca nişte turnuri;

de-aceea sunt în ochii lui

ca una care-şi află pacea.

„Versetele 8-10 par a fi o poezie de sine despre sora mai mică. Dacă tatăl nu mai era în viaţă, fraţii trebuiau să ocrotească pe sora lor până se mărita. Fraţii trebuie să-i ocrotească fecioria, să o apere de toate ispitirile. De regulă, o fată putea fi măritată la doisprezece ani şi şase luni[34]. Cuvântul pentru această vârstă este naarah, fată. Aici vorbesc fraţii fetei. Rostul fraţilor la căsătoria surorilor lor, vezi Facerea 24, 50.55; 34, 11”[35].

Un zid  sunt eu… Mireasa afirmă că nimic nu o mai poate despărţi de Dumnezeu; sânii ei au acum putere hrănitoare, săturând cu hrană duhovnicească, din puterea lui Hristos, întreaga zidire.  „Pentru Beda Venerabilul, aceste cuvinte exprimă siguranţa miresei, a Bisericii, clădită din pietre vii (I Petru 2, 5), unificată prin legătura dragostei, ridicată pe o temelie sigură, de pe care nu poate fi îndepărtată de nici un atac al ereziei. ♦ Comentatorii creştini au înţeles versetul ca o referire la temelia sigură, clădită pe stâncă, a Bisericii sau a sufletului. Sânii sunt ca nişte turnuri deoarece ea îi poate hrăni pe ceilalţi cu hrană spirituală şi-i poate apăra. Zidul Bisericii a fost văzut, de asemenea, ca firea omenească a lui Hristos, iar sânii sunt un simbol al apostolilor, propovăduitori ai învăţăturilor care au devenit armele creştinilor în lupta cu ereziile (Pope, p. 686) ♦ Cetatea întărită e un alt simbol al virginităţii”[36].

11: Avut-a Solomon o vie

acolo, în Baal-Hamon;

pândarilor le-a dat-o s-o păzească

şi fiecare-avea să-i dea o mie

de sicli de argint pe roada ei.

„Baal-Hamon e greu de identificat. Unii cred că-i vorba de Baal-Hamon lângă Dotain din Iudita 8, 3. E vorba de o vie reală a lui Solomon în această localitate. Alţii cred că Baal-Hamon este un alt nume metaforic al Ierusalimului. Aici vorbeşte fata”[37]. Baal-Hamon înseamnă Domnul mulţimii, arătându-se că Hristos e Împărat peste toate. Păzitorii viei sunt plătiţi pentru slujba lor, dar aici se întrevăd două tipuri de slujire: una conform Legii şi alta (cea a miresei, sau a Bisericii) conform dragostei. Prima slujire atrage o oarecare plată, cea de-a doua dobândeşte darurile cereşti.

„Beda Venerabilul consideră că via se referă la Biserică, pe care Hristos a încredinţat-o păzitorilor. Aceştia sunt profeţii, apostolii şi urmaşii lor de-a lungul timpului din fruntea Bisericii. De asemenea, păzitorii sunt armatele cereşti care apără Biserica de cei care vor să-i facă rău. Mia de arginţi semnifică toate lucrurile la care sufletul desăvârşit renunţă pentru Hristos. ♦ Mia de arginţi a mai fost interpretată ca plinătatea mântuitoare a Legii lui Dumnezeu sau ca răsplata dată de Dumnezeu credincioşilor (Pope, p. 690)”[38].

12: Dar via mea e-a mea şi-mi stă-nainte:

o mie-s pentru tine, Solomon,

şi două sute doar pentru pândari.

„Folosind imaginea haremului lui Solomon cu o mie de femei păzite de eunuci, autorul subliniază, o dată mai mult (ca în 6, 7-8), cât de nepreţuită este Iubita sa faţă de toate celelalte femei”[39]. Înţelesul imediat nu e acela al unui harem, ci al unei vii, dar în pândarii viei putem vedea şi pe eunucii din haremul lui Solomon. Păstrăm, de aici, lauda Iubitei, imaginea haremului fiind prea străină de mentalitatea noastră ca să glosăm pe marginea ei.

„Pentru Beda Venerabilul, acest verset vorbeşte despre răsplata pe care o vor primi cei ce şi-au dăruit săracilor averile. Răsplata le va întrece cu mult aşteptările sau speranţele (cf. I Corinteni 2, 9)”[40].

13: – Tu, care şezi în mijlocul grădinii

când glasul tău prietenii l-ascultă,

tu, fă-mă să-l aud şi eu!

„Pentru Ambrozie, Cel ce stă în grădini este Hristos, iar prietenii Săi sunt arhanghelii şi puterile cereşti. Pentru ca oamenii să poată sta împreună cu Hristos, trebuie să fie plini de florile virtuţii, de dulceaţa harului, pentru ca ei să audă astfel glasul Domnului lor. ♦ Theodoret a văzut aici dorinţa nestăvilită a miresei de a auzi vocea Mirelui spunând, la venirea Sa: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi Împărăţia pe care am pregătit-o pentru voi. Alţii au considerat că grădina se referă la Sfânta Scriptură. Unii au împărţit Scriptura în patru grădini, după cele patru sensuri ale sale: literal, moral, alegoric şi anagogic (cf. Pope, p. 697)”[41].

14: – Aleargă, dragul meu,

şi fii asemeni

cu-o căprioară sau un pui de cerb

pe munţii de balsam!

„Ecou al textului din 1, 7, acesta e un avertisment adresat Iubitei de a nu se lăsa furată de vecinătatea prietenilor Mirelui, spunându-le mai mult decât trebuie. Iubirea e un dialog intim, care nu se cere dat în vileag şi făcut astfel pradă vulgarizării”[42].

„Aleargă…, literal: fugi, dar nu în sensul de a se îndepărta, ci, dimpotrivă, de a se apropia cu repeziciune de aceea care-şi aşteaptă cu înfrigurare Iubitul. El e chemat să vină, ca şi în 2, 17, spre împlinirea acestui sfârşit de poem, care e şi împlinirea, prin excelenţă, a iubirii”[43].

Pe munţii de balsam: „Ca la 2, 17. Septuaginta: kolimaton. Ultimul cuvânt este chemarea miresei în munţii de balsam. Este exprimată dorinţa comuniunii eterne în munţii fericiţi. Mirele e chemat să vină din munţii viei pentru a pleca spre munţii de balsam, munţii nevăzuţi ai înmiresmării nemuritoare”[44].

„Versetul i-a pus în dificultate pe comentatorii creştini, care au încercat să dea o explicaţie dorinţei miresei care, deşi a tânjit atât de mult după iubitul ei, acum îl îndeamnă să fugă. Unii au considerat că Biserica Îl roagă aici pe Hristos să fugă din firea Sa omenească, pentru a-L înţelege mai adânc prin dumnezeirea Sa. Alţii au interpretat textul ca o cerere din partea umanităţii: Iisus Hristos să fugă din inimile păcătoase la Biserica Sa devotată (cf. Pope, p. 701). ♦ Ambrozie a afirmat că Iisus Hristos fuge de la cei slabi şi care nu pot răbda persecuţiile, la munţii de miresme, care-i simbolizează pe cei sfinţi[45]. Înălţimile, muntele ca metaforă a sfinţeniei, reprezintă locuri comune ale exegezei patristice”[46].

Calea sufletului pornit către îndumnezeire a fost limpede înfăţişată până aici, munţii de balsam fiind culmea la care se ajunge, nici aceasta neînsemnând o limită, fie că vedem în Mireasă sufletul ostenitor după bunătăţile cereşti, fie că vedem Biserica, ajunsă la stadiul de Biserică biruitoare. Pe munţii de balsam e împărăţia cea veşnică şi lumina cea neînserată, în care sufletele drepţilor în veci se desfată în Hristos.

---

[1] CCIA, p. 77

[2] SEP 4/I, pp. 642-643

[3] SEP 4/I, pp. 643-644

[4] SEP 4/I, p. 644

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (40)

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[8] CCIA, pp. 77-78

[9] SEP 4/I, p. 645

[10] Biblia 1914 – Exact ar fi: Cine este aceasta care se sue albită, înflorită, rezemându-se pre frăţiorul său? – Am dat acest exemplu pentru a se vedea că modificările sunt impuse de căderea, pe alocuri, în desuetudine a limbii Bibliei 1914.

[11] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III, 16

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[13] SEP 4/I, pp. 645-646

[14] BBVA, p. 883

[15] CCIA, p. 78

[16] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (41)

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXX, 16

[18] BBVA, p. 883

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfintele Muceniţe Veronica, Prosdoca şi Domnina, mama lor, II

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 52

[21] CCIA, p. 78

[22] CCIA, p. 78

[23] CCIA, p. 78

[24] Vezi următoarele trei versuri.

[25] CCIA, p. 79

[26] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 13

[27] CCIA, p. 79

[28] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, XI, 3

[29] BBVA, p. 884

[30] SEP 4/I, p. 647

[31] E vorba despre dezvoltarea ei fizică.

[32] CCIA, p. 79

[33] SEP 4/I, p. 647

[34] După alte surse, la doisprezece ani şi o zi; aceasta, desigur, era limita minimă (şi singura, de altfel), fără a însemna  în mod automat că majoritatea fetelor se măritau la această vârstă.

[35] CCIA, p. 79

[36] SEP 4/I, p. 647

[37] CCIA, p. 80

[38] SEP 4/I, p. 648

[39] BBVA, p. 884

[40] SEP 4/I, p. 648

[41] SEP 4/I, pp. 648-649

[42] BBVA, p. 884

[43] BBVA, p. 884

[44] CCIA, p. 80

[45] Mai potrivit, în context, ar fi: pe martiri.

[46] SEP 4/I, p. 649

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 7

CAPITOLUL 7

1a: – Întoarce-te, te-ntoarce, Sulamito,

întoarce-te, ca noi să te privim!

Ce oare veţi vedea la Sulamita

când vine dănţuind cu două cete?

„Sulamita. Asupra acestui nume (citit uneori ca Sunamita) s-au făcut foarte multe speculaţii, dintre care cea mai apropiată de adevăr pare aceea care-i atribuie o formă feminină a numelui lui Solomon, adică, într-un fel, aceea care oferă (sau aduce) pace”[1]. „…dănţuind cu două cete: Sulamita este invocată şi aşteptată ca o dansatoare care, potrivit unor obiceiuri orientale, îşi unduieşte graţiile în fruntea a două cete lăturalnice. Întrebarea (incertă ca obârşie) provoacă descrierea care urmează, în care corpul Sulamitei e prezentat de jos în sus, de la picioare la cap”[2].

„Pentru Honorius din Autun (Expositio) îndemnul întoarce-te! Este adresat sinagogii. Vocea predicatorilor o îndeamnă de patru ori în verset să se întoarcă [la Anania, din motive prozodice, doar de trei ori – n. n.], ceea ce înseamnă întoarcerea de la cele patru boli ale lumii; să se întoarcă de la păcatul trădării la credinţa în Hristos, să se întoarcă prin credinţă, prin iubire, prin păzirea poruncilor sale, prin speranţa în viaţa viitoare, pentru ca ei să se uite la ea, imitând-o. Cele patru îndemnuri pot însemna şi întoarcerea prin intermediul celor patru Evanghelii sau a celor patru virtuţi [cardinale]. Întoarcerea evreilor la Hristos, la sfârşitul lumii, va constitui un extraordinar exemplu de viaţă pentru Biserică. ♦ Nicolae al Lyrei (Postilla, Kiecker[3], 100, 102-106) consideră că poporul lui Israel este îndemnat în acest verset să se întoarcă la starea iniţială de perfecţiune şi de credinţă, deoarece, după întoarcerea din robia babiloniană, el s-a aflat mereu sub stăpânire străină. Îndemnul dat de patru ori trimite la cele patru întoarceri ale lui Israel din captivitate: sub conducerea lui Zorobabel, sub cea a lui Ezdra, apoi a lui Neemia şi, în cele din urmă, sub conducerea lui Iuda Macabeul, care l-a înfrânt pe Antiochos[4]. ♦ Mireasa seamănă, pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), cu nişte oştiri, datorită curajului ei, hotărârii ei nobile şi armurii războinice pe care o poartă. Totodată, ea este un cor, deoarece aduce slavă lui Dumnezeu. Corurile sunt formate din soldaţi, atleţii virtuţii care se întorc cântând imnul victoriei”[5].

Dansul Sulamitei pare unul al biruinţei, o biruinţă a păcii dumnezeieşti. „Atunci ea va fi şi sufletul nostru plin de pace, pentru ca să i se zică: Întoarce-te, Sulamita, întoarce-te […]. Atunci va primi în sine pe Hristos ca inel de pecete, va primi chipul lui Dumnezeu adică, pentru ca să fie după chipul Său […]. Se cade ca şi noi să purtăm chipul ceresc, adică pacea”[6].

1b: – Cât de frumoşi sunt astăzi paşii tăi

şi sprinteni în sandale,

o, nobilă fiică!

Ţi-i rotunjimea coapselor asemeni

unor lănţuguri meşterite-n aur;

SEP 4 traduce: Cât de frumoşi îţi sunt paşii în sandale,/ fiică a lui Nadab! „Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) Nadab sau prinţul Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, mângâietorul sufletelor. Mirele laudă picioarele miresei, deoarece merg pe calea regală, strălucind de frumuseţe în sandalele ei. Theodoret crede că Nadab trimite la fiul lui Aaron, care a murit aducând foc străin în faţa lui Dumnezeu (cf. Levitic 10, 1). Aceasta înseamnă că mireasa nu mai aduce focul Vechiului Legământ în sanctuarul lui Dumnezeu, ci focul Noului Legământ, al Mirelui (cf. Luca 12, 49). Coapsele semnifică virtutea practică ce ne susţine în călătoria noastră. ♦ Pentru Apponius (Expositio 10.2-4) Nadab este aici principele acestei lumi. Fiica principelui este poporul care a stat departe de legea divină, care L-a pierdut pe Dumnezeu ca tată, dar care, prin acceptarea cuvântului propovăduit de apostoli şi de urmaşii lor, a devenit frumoasă ca desfătarea. Picioarele îi reprezintă pe oamenii fără un rang social înalt, umili în faţa celorlalţi, dar care, întorşi de la păcat la adevăr, devin în prezenţa lui Dumnezeu persoanele ce susţin întregul trup în slăbiciunile lui”[7].

Ţi-i rotunjimea coapselor asemeni unor lănţuguri meşterite-n aur: „Hali – poate fi un colier, ca în 4, 4, din aur sau din faianţă; accentul e pus pe material, pe ceea ce este făcut de mâna lucrătorului, aşa cum unduirile sunt fapta mişcării, a dansului. Nu naturalul static e admirat, ci lucrarea lui”[8]. Buricul şi pântecul se referă la firea lăuntrică a miresei, vinul dres simbolizează sângele Domnului, iar căpiţe de grâu, trupul Său. Căpiţa încinsă de crini arată curăţia cu care trebuie primite Sfintele Taine: „Este frumos spus şi despre sânul şi despre pântecul acelui suflet care se înalţă la Hristos, căci este în toată învăţătura o exprimare rotunjită şi o băutură duhovnicească, nu lipsită de plinătate şi de cunoaşterea tainelor cereşti. Şi pântecul sufletului este ceva tainic, ca şi sânul, pântece în care primeşte hrana nu numai rodnică, prin care se întăresc inimile, ci şi plăcută şi înmiresmată, care desfătează”[9].

2: buricul tău e cupă arcuită,

din care nu lipseşte vinul dres;

căpiţă-ţi este pântecul, de grâu,

cu crinii prinşi în horă împrejuru-i;

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) face o comparaţie între acest verset şi textul din Iezechiel 16, 1-4, unde se spune că buricul Ierusalimului nu a fost tăiat în ziua naşterii lui, iar prin acesta, ca printr-o rădăcină, a adus din Egipt nelegiuirea idolatriei. Pe de altă parte, mireasa nu doar şi-a tăiat buricul, ci a făcut-o atât de adânc, încât orice urmă de idolatrie a fost îndepărtată, iar buricul a devenit o cupă turnată conţinând vinul bucuriei şi al fericirii. ♦ Unii comentatori creştini s-au referit la cupă ca simbolizând preoţii Bisericii. Predicatorii sunt asemănaţi unei cupe, deoarece, prin învăţătura lor, oamenii se umplu de vin spiritual. De asemenea, cupa conţine un vin amestecat, fiindcă este plină de taina euharistică a trupului şi sângelui lui Hristos (cf. Pope, p. 621). ♦ Pentru unii Părinţi, pântecele a reprezentat mulţimea credincioşilor, deoarece semnifică fecunditatea. Snopul de grâu simbolizează unitatea Bisericii, formată din multe feluri de oameni, dar legată prin comuniunea botezului şi a euharistiei. Snopul este încins cu crini, datorită faptelor bune ale sfinţilor (cf. Pope, pp. 623-624)”[10].

3: şi gemeni doi sunt sânii tăi,

doi pui de căprioară;

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) crede că versetul se referă la izvoarele învăţăturii Bisericii care dăruieşte viziune spirituală şi vedere pătrunzătoare. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), cei doi sâni sunt cele două legi ale iubirii (de Dumnezeu şi de aproapele), căpriorii sunt spiritul activ, respectiv contemplativ, iar căprioara reprezintă Biserica”[11].

4: grumazul tău e ca un turn de fildeş

şi iezere ţi-s ochii, din Heşbon,

în preajma porţii cu mulţimi de fete;

iar nările-s din turnul de Liban

adulmecând veghere spre Damasc;

„Heşbonul este vechiul oraş al regilor amorei, Sihon (Numeri 21, 27), apoi cunoscut ca oraş moabit (Isaia 15, 4; Ieremia 48, 2.34.45), situat astăzi la 20 km sud-vest de Ammon. Nu ştim însă nimic de scăldătoare, de iazuri ori de poartă. Iazurile trebuie să fi fost lângă poarta centrală”[12]. „Nici turnul Libanului nu-i cunoscut. Poate e vorba de un turn de pază”[13]. „Carmel: şir muntos, cu o înălţime de aproximativ 550 m şi o lungime de 20 km, isprăvit spre ţărmul Mediteranei printr-un cap de o impresionantă măreţie şi frumuseţe”[14]. Grumazul, aici, e turn de fildeş, semn al jertfei, după cum s-a mai arătat.

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), înţelegerea sau viziunea sufletelor credincioase seamănă cu nişte lacuri în care se varsă râurile divine ale învăţăturii Scripturii şi predicatorilor. Damascul îl reprezintă, pentru Theodoret, pe Satana şi puterea idolatriei. Însă, după cum spune apostolul Pavel, Satana se transformă în înger de lumină pentru a-i înşela pe credincioşi (cf. II Corinteni 11, 14), împrăştiind astfel o mireasmă spirituală. De aceea, nasul [Anania a preferat nările] miresei e asemenea unui turn înalt, pentru ca ea să poată evita înşelăciunea diavolului şi să reziste minciunii. ♦ Alte interpretări au aplicat metafora gâtului predicatorilor şi preoţilor prin care hrana spirituală ajunge la popor, sau martirilor care au luat asupra lor jugul lui Hristos. Fildeşul semnifică puritatea, iar asocierea lui cu un turn ne arată că puritatea stă alături de putere. Alte explicaţii s-au referit la turn ca fiind cunoaşterea Scripturii. Aceasta este asemănată turnului, deoarece oamenii atenţi la cuvântul lui Dumnezeu se ridică spiritual în fiecare zi tot mai mult. ♦ Ochii, asemănaţi lacurilor din Heşbon, sunt Părinţii Bisericii, care o îndrumă pe calea dreaptă. Ei sunt numiţi iazuri deoarece îi spală pe credincioşi şi îi înviorează cu băutura fântânii mântuirii. Lacurile se găsesc lângă poartă, deoarece nimeni nu poate intra în Biserică decât dacă este spălat prin botez şi bea din învăţătura mântuitoare. Nasul este un simbol al sfinţilor învăţători ai Bisericii, care ştiu să deosebească mireasma dulce a credinţei adevărate de mirosul urât al ereziei. Nasul este turnul Libanului deoarece învăţătorii ocupă locul cel mai înalt în Biserică, apărând-o de atacurile duhurilor rele (cf. Pope, p. 628)”[15].

5: semeţ precum Carmelul ţi-este capul;

cosiţele, pe el, ca o porfiră

păzind în ea un rege-nlănţuit.

„Spre deosebire de celelalte descrieri, care începeau de la ochi şi cap şi coborau, aici descrierea începe de la picioarele care dansează hora nunţii”[16].

Semeţ precum Carmelul ţi-este capul: Pe muntele Carmel a biruit Ilie pe proorocii lui Baal (III Regi, cap. 18). Asemănarea capului miresei cu Carmelul arată că mintea sa cugetă cele ale lui Dumnezeu. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) face observaţia că în 4, 1 părul era desfăcut şi comparat cu turmele de capre de pe Galaad. Acum el este împletit şi de culoare roşie, referindu-se la învăţătura Bisericii, transmisă în mod armonios şi coerent şi împodobită cu sângele lui Hristos. ♦ Alţi interpreţi s-au referit la cap ca fiind Hristos, părul reprezentând mulţimea credincioşilor care împodobesc Biserica. Porfira a fost văzută ca o profeţie a morţii Mirelui şi a credincioşilor spălaţi în sângele Lui”[17].

Cosiţele, pe el, ca o porfiră: „Dalah, plete; e vorba de urzeala din războiul de ţesut. Aici despre şuviţele lungi, părul desfăcut al fecioarei în timpul nunţii. Părul ca purpura se referă la culoarea purpurie”[18].

Păzind în ea un rege-nlănţuit: „Pletele părului deşteaptă imaginea următoare: un rege e legat la adăpători sau la bucle, vorba fiind de plete. Unii traduc versul în acest fel: rahatim – cu sul de la războiul de ţesut şi de aici purpura regească răsucită, învârtită, pe sulul războiului. Poate în acest fel se exprimă desimea, frumuseţea organică şi sănătoasă a părului bogat al miresei, despletit în ziua sărbătorii nunţii ei”[19].

6: Cât eşti tu de frumoasă şi de dulce,

iubita mea, în tot ce te desfată!

Cât eşti tu de frumoasă şi de dulce… Mireasa a ajuns la treapta îndumnezeirii, chipul său iradiind frumuseţea lui Hristos.

7: Statura ta e-asemeni cu finicul,

ca strugurii sunt sânii tăi.

Statura ta e-asemeni cu finicul: „Asemănarea trupului adolescentin cu palmierul[20] apare numai aici. Dar numele de Tamara (palmier) dat fetelor e prezent adesea (Facerea 38, 6; II Regi 13, 33; 14, 28), fiind expresia unui ideal de frumuseţe. Subţire, înalt, crescut – aşa e trupul fecioarelor”[21]. În înţeles mistic, statura finicului e statura plinătăţii în Hristos: „Arborele acesta e pururi înverzit, dulce şi bine înrădăcinat şi cu miezul alb”[22].

Ca strugurii sunt sânii tăi: „Eşkol – sunt de obicei strugurii viei, aici însă contextul numeşte ciorchinii palmierului. Compararea sânilor cu fructele curmalilor este frecventă în Orient. Curmalele pot fi de diferite forme şi mărimi, de la galben-deschis la cenuşiu-întunecat şi auriu-purpuriu; ele pot fi aproape rotunde, ca merele, sau lunguieţe şi ovale”[23].

„Măreţia Bisericii a fost văzută de Beda Venerabilul (Expositio) ca fiind cinstea faptelor bune, prin care creştinul dispreţuieşte lucrurile şi poftele pământeşti, ridicându-se la înălţimea celor cereşti. Biruitorul într-o întrecere era încoronat cu o ramură de palmier; tot astfel, Biserica stă dreaptă, măreaţă în luptă şi în dragostea ei pentru lucrurile cereşti, gândindu-se la premiul pe care îl va primi când se va sfârşi bătălia. Palmierul este dur în părţile de jos, însă îşi arată frumuseţea şi dulceaţa faptelor la vârf; astfel, Biserica, sau sufletul credincios, îndură necazuri pe pământ în speranţa răsplăţii preţioase din cer. Sânii se referă la învăţătorii Bisericii, care acum nu mai dau lapte pentru cei începători, ci, odată ce aceştia au înţeles misterul Întrupării, oferă vinul adevărurilor ascunse ale divinităţii lui Hristos. ♦ Pentru Grigore cel Mare, după cum palmierul este subţire la rădăcină şi se extinde la vârf, aşa sufletul începe de la lucrurile mici şi se îndreaptă spre ceea ce este măreţ, desfăşurând întreaga frumuseţe a dragostei divine. Pentru alţii, palmierul a reprezentat crucea lui Hristos, deoarece creşte şi rodeşte fructe dulci. Tot aşa, crucea lui Hristos ne-a pregătit hrană cerească (cf. Pope, pp. 634-635)”[24].

În mireasă au rodit, anticipat, bunătăţile veacului viitor: „Şi dacă Mirele va binevoi să se îndrepte către inima mea, devenită mireasa Lui, cât trebuie să fie ea de frumoasă, încât a atras preţuirea înălţimii cerului, pentru a-L face să coboare pe pământ, pentru a veni în apropierea celei iubite? Cu câtă frumuseţe trebuie să strălucească ea şi cât de mare trebuie să fie ardoarea iubirii Lui, încât să-i spună ceea ce i-a zis miresei celei desăvârşite”[25].

8: Mi-am zis: Eu în finic mă voi sui

şi mă voi ţine-n ramurile lui;

să-mi fie struguri sânii tăi, din vie,

miros de mere răsuflarea ta,

Eu în finic mă voi sui şi mă voi ţine-n ramurile lui: „Versul nu poate avea semnificaţie erotică, întrucât şi astăzi unicul mijloc de a culege roade este căţăratul în vârful copacului. Septuaginta: ton ipseon avtu. Vulgata: fructus eius”[26].

Miros de mere răsuflarea ta: „Acelaşi simţ al mirosului prezent şi în poezia egipteană; un vers egiptean spune: Singur suflul narei tale ţine-n viaţă inima mea […]. Exista în Orient sărutul prin atingerea nasului, care însemna simţirea suflării celui iubit”[27]. Întreagă descrierea miresei arată sufletul ajuns la desăvârşire, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13).

„Acest verset a determinat apariţia a două interpretări în Biserică. Unii l-au înţeles ca simbolizând crucea făcută din patru tipuri de lemn: cedru, chiparos, măslin şi palmier. Cealaltă explicaţie a fost că Iisus Hristos s-a urcat literalmente în Pomul ridicat în pământ, înainte de a fi crucificat pe el. Înţelesul comun rămâne, totuşi, că Iisus a fost răstignit pe cruce în timp ce aceasta era încă întinsă pe pământ. Palmierul, reprezentând crucea, a amintit suferinţele lui Hristos şi, asemenea lui Zaheu, Biserica se urcă în el pentru a-L vedea pe Domnul. De asemenea, palmierul a simbolizat, pentru unii, Pomul vieţii, Hristos, fructul său, fiind mântuirea. Sânii asemănaţi strugurilor care atunci când sunt zdrobiţi produc vinul plăcut, îi simbolizează, pentru Philon al Carpasiei, pe oamenii sfinţi, torturaţi şi zdrobiţi ca strugurii, dar victorioşi şi fericiţi pentru Dumnezeu (cf. Pope, p. 637)”[28].

9: ca vinul bun rostirea şoaptei tale

ce curge lin „pentru iubitul meu”,

îndestulându-mi buzele şi dinţii.

„Pentru Theodoret al Cyrului, versetul se referă la învăţătura creştină, preferată oricărui vin sau oricărei plăceri a vieţii, învăţătură oferită pentru a călăuzi viaţa credincioşilor şi potrivită pentru a fi proclamată în parte, şi ascunsă în parte, dinţii fiind cei care o ascund sau o păzesc (cf. Pope, p. 642)”[29].

10: – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui,

dorinţa lui spre mine se îndreaptă.

„Mirele îşi exprimă dorul după iubita lui. Versetele 7-10 cuprind acest dor căruia mireasa îi răspunde în versurile ce încheie acest penultim capitol”[30].

Versetul e tradus diferit în SEP 4: Eu sunt a iubitului meu/ şi întoarcerea sa este pentru mine. „Pentru Ambrozie (De Isaac 8.66-69) a treia afirmare a legăturii dintre Mire şi Mireasă marchează ultimul stadiu al înaintării pe calea iubirii de Dumnezeu, desăvârşirea acesteia. Acest verset descrie relaţia desăvârşită, în care Mirele se întoarce spre iubita Sa, găsindu-Şi odihna. ♦ Apponius (Expositio 11.1-4) consideră că versetul se referă la taina întrupării lui Hristos. Mireasa Îi dăruieşte Mirelui voinţa ei sanctificată, iar întoarcerea este coborârea lui Dumnezeu în natura umană”[31].

11: Hai, vino, tu, iubitul meu,

hai să ieşim la câmp,

să înnoptăm prin sate

Hai, vino, tu, iubitul meu: „Iubirea devine debordantă, exuberantă, stârnită de revărsările înmiresmate ale primăverii”[32]. „Ambrozie (De Isaac 8.66-69) identifică satele cu locul în care Adam a fost exilat din paradis. Mireasa (Biserica) Îl invită pe Mire ca, asemenea unui bun păstor, să-Şi îndrume turma, să-i ridice pe cei căzuţi şi să-i adune pe cei împrăştiaţi. Ea intervine nu pentru binele ei, ci de dragul celor slabi care, ca nişte miei, au nevoie să fie hrăniţi cu lapte. ♦ Apponius (Expositio 11.1-4) afirmă că acest verset se referă la vestirea mântuirii către neamuri. Sufletul desăvârşit, unit cu Dumnezeu, Îl îndeamnă ca prin cuvântul ucenicilor Săi să meargă din locul în care Se găseşte, din sinagogă şi de la poporul evreu, în câmpie, adică la neamurile care nu L-au văzut în trup; să ducă mântuirea şi acolo, pentru ca acestea să devină sate zidite prin învăţătura apostolilor, adunări ale adevărului, case pentru Biserici. Când Hristos a fost respins de către propriul popor, S-a întors către câmpii şi a locuit în sate, adică printre oamenii cei mai simpli, în care, prin prezenţa Duhului Sfânt, a răsărit lumina dimineţii. ♦ Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), Mireasa îşi exprimă dorinţa ca Mirele să se aplece asupra sufletelor sărace şi neînsemnate, descrise prin cuvintele câmp şi sate, care au primit de curând mesajul Evangheliei”[33].

12: şi-n zori de ziuă s-alergăm prin vii

şi via s-o vedem dac-a-nflorit

şi florile dac-au rodit

şi rodiile dac-au dat în floare;

eu sânii mei acolo-am să ţi-i dărui.

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) arată că, în acest verset, Mirele merge să-i cerceteze pe cei care se află într-un stadiu spiritual mai avansat, simbolizaţi de via care a înflorit. Mai mult, El doreşte să vadă dacă rodiile sunt în floare, adică dacă dragostea a început să crească în anumite suflete. ♦ […] Trezirea de dimineaţă le-a sugerat unora o referire la învierea lui Hristos, iar vizitarea şi cercetarea viei au fost văzute ca ocrotirea pe care Hristos o asigură Bisericii şi, totodată, verificarea progresului ei. Noaptea i-a sugerat lui Honorius întunericul persecutării Bisericii, iar dimineaţa a reprezentat timpul în care sinagoga se va întoarce la Hristos, iar Mirele va vizita noile Biserici întemeiate. Pentru alţii, via a ilustrat viaţa retrasă, în care dragostea lui Dumnezeu poate spori, până în dimineaţa zilei judecăţii. Atunci Biserica îi va da sânii lui Hristos, înfăţişându-i în glorie veşnică pe învăţătorii Vechiului şi Noului Legământ (cf. Pope, p. 647)”[34].

13: Din mandragore, iată, ies miresme

şi poame-n crengi ne-aşteaptă pe la porţi;

pe cele vechi ca şi pe cele noi

doar pentru tine le-am păstrat, iubite!

Din mandragore, iată, ies miresme: „Dudaim, merele iubitei, pot trece şi ca mandragore, deşi sensul erotic al acestora e aici lipsă. E greu de dovedit că-i vorba aici de mandragore în sensul din Facerea 30, 14-16. Din cele mai vechi traduceri merele acestea ale iubirii s-au confundat cu mandragorele (mandragora officinalis – un fruct mediteranean galben-auriu). Cuvântul aici este colectiv şi numeşte mai multe fructe. În vremea Septuagintei însă mandragora era cunoscută ca plantă şi nu avea importanţa erotică specială de mai târziu”[35]. „Pornind de la faptul că mandragorele au puterea de a induce somnul asupra omului, Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că acest verset se referă la mortificarea trupului nostru (cf. Coloseni 3, 5), la adormirea lumii faţă de păcate. La fel cum cei care gustă din mandragore nu mai simt nimic, tot aşa cei care beau din cupa învăţăturii dumnezeieşti sunt dornici de a-şi adormi pasiunile. Însă nu numai mandragorele şi-au dat mireasma, ci toate fructele, deoarece aceia care primesc învăţătura sfântă aduc tot felul de roade. Roadele vechi şi cele noi se referă la Vechiul şi Noul Legământ. ♦ Deoarece mandragora are o rădăcină care seamănă cu un om fără cap, Honorius din Autun (Expositio) crede că aceste cuvinte vorbesc despre neamurile păgâne, înzestrate cu raţiune, dar fără Hristos, care este capul credincioşilor. Aşadar, mandragorele reprezintă neamurile aflate departe de Hristos, dar şi departe de Antihrist, capul lor adevărat. Porţile Bisericii sunt profeţii şi apostolii, iar fructele vechi şi noi reprezintă Vechea şi Noua Lege. ♦ Uzul medical al mandragorei i-a făcut pe Grigore cel Mare şi pe Cassiodor să considere că versetul se referă la sfinţii care nu doar că rodesc fapte bune, ci-i vindecă şi pe alţii prin mireasma plăcută a vieţii lor. Uzul anestezic a sugerat puterea credinţei care i-a însufleţit pe martirii torturaţi. Porţile au fost interpretate în multe feluri ca fiind Biserica sau sufletul individual, porţile credinţei, speranţei şi dragostei, porţile Tainelor, ale învăţăturilor Scripturii şi ale sfinţilor, poarta strâmtă şi cea largă, porţile celor cinci simţuri prin care gândurile trec de la trup la suflet (cf. Pope, p. 652)”[36].

Pe cele vechi ca şi pe cele noi doar pentru tine le-am păstrat, iubite: „Stăpânul casei din cămara sa scoate noi şi vechi (cf. şi Matei 13, 52). Exemple de expresii polare se găsesc nenumărate: rob şi slobod, vii şi morţi, dulce şi amar, alb şi negru, gras şi slab (Deuteronom 32, 36; III Regi 14, 10; 21, 21; IV Regi 9, 8; 14, 26). Limbajul este concret, real, referindu-se la natură nu ca simbol, mitic, ci la simpla şi zilnica şi cu atât mai greu de cuprins realitate a lumii ce se înnoieşte cu anotimpurile, înfloreşte şi aduce roadă, creşte şi se desăvârşeşte în pace şi deplină armonie. Că realitatea lumii în cea mai simplă manifestare a ei universală, vegetală sau de fiinţă vie este atât de nobilă şi plină de frumuseţe, aceasta nu poate fi tăgăduit. Că o grădină, o viţă-de-vie, un drum pe câmp când toate au dat în floare pentru perechea iubită poate fi prilej de analogii cu alte literaturi şi înţelesuri mitologice erotice, aceasta nu întunecă întru nimic nobila frumuseţe admirativă a acestui imn al bucuriei şi seninătăţii”[37]. Sufletul-mireasă, „desăvârşit în Hristos, este făptură nouă, fiindcă în trup este nedesăvârşit. […] Astfel, cel trupesc nu este în Hristos, ci, dacă este cineva în Hristos este făptură nouă, format pentru noutatea harului, nu a firii. De aceea şi Biserica spune: Noi şi vechi ţi-am păstrat. Dar au trecut cele vechi, adică tainele ascunse ale legii, toate în Hristos au devenit noi”[38].

---

[1] BBVA, p. 881

[2] BBVA, p. 881

[3] Kiecker, J. G. (ed., trad.), 1998, The Postilla of Nicholas of Lyra on the Song of Songs, Marquette University, Milwaukee.

[4] Noi ne-am fi referit mai degrabă la Moise, care a scos poporul din robia egipteană, în locul lui Iuda Macabeul, care n-a întors poporul dintr-o altă ţară, fiind, în schimb, un eliberator şi el, dar în alt sens.

[5] SEP 4/I, p. 636

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXX,15

[7] SEP 4/I, p. 637

[8] CCIA, p. 73

[9] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIV,6

[10] SEP 4/I, p. 637

[11] SEP 4/I, p. 637

[12] CCIA, p. 74

[13] CCIA, p. 74

[14] BBVA, p. 882

[15] SEP 4/I, p. 638

[16] CCIA, p. 73

[17] SEP 4/I, p. 639

[18] CCIA, p. 74

[19] CCIA, p. 74

[20] Finicul.

[21] CCIA, p. 75

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[23] CCIA, p. 75

[24] SEP 4/I, p. 639

[25] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 3

[26] CCIA, p. 75

[27] CCIA, p. 75

[28] SEP 4/I, p. 640

[29] SEP 4/I, p. 640

[30] CCIA, p. 74

[31] SEP 4/I, pp. 641-642

[32] BBVA, p. 882

[33] SEP 4/I, p. 641

[34] SEP 4/I, pp. 641-642

[35] CCIA, p. 76

[36] SEP 4/I, p. 642

[37] CCIA, pp. 76-77

[38] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXIX, 6

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 6

CAPITOLUL 6

 

1: – Und-ţi-a plecat iubitul,

o, tu, cea mai frumoasă-ntre femei,

frăţânul tău încotro s-a-ndreptat

să-l căutăm cu tine laolaltă?

„Visul s-a terminat; ceea ce în vis apare devine realitate. Apar crinii, balsamurile, grădina. Această strofă pare un intermezzo; unii socot aceasta o strofă de legătură între două poezii diferite. Însă începând un capitol nou, întrebarea din partea fiicelor Ierusalimului primeşte o semnificaţie mai adâncă prin răspunsul ce urmează”[1].

„Honorius din Autun (Expositio) consideră că expresia fiicele Ierusalimului se referă la Bisericile sau sufletele imperfecte, în timp ce Ierusalimul semnifică Biserica celor care au ajuns la stadiul perfecţiunii. Există stadii ale frumuseţii: frumoasă este cea neafectată de erezii, mai frumoasă este cea zeloasă în facerea de bine, iar cea mai frumoasă este cea care străluceşte în proclamarea Cuvântului. Sufletele imperfecte, carnale, neinstruite îi pun această întrebare Celei care este perfectă, spirituală, contemplativă şi instruită, pentru a afla motivul pentru care Biserica Îl caută pe Hristos ca şi cum ar fi absent, deşi Îi proclamă prezenţa pretutindeni. De aceea, Honorius se lansează într-o discuţie despre ce înseamnă prezenţa lui Hristos. El, din punct de vedere trupesc, a plecat, însă din punct de vedere spiritual S-a întors în Biserică prin har”[2].

După mărturia miresei, fiicele Ierusalimului doresc, în chip firesc, să-I urmeze Mirelui: „Sufletele fecioare întreabă pe sufletul învăţător pentru ca, aflând unde este, să se închine la locul unde s-au oprit picioarele Lui, iar cunoscând încotro priveşte, să se aşeze şi ele în aşa fel ca să vadă slava Lui, a cărei arătare se face mântuire celor ce o privesc”[3].

2: – Iubitul meu

s-a pogorât întru grădina lui

acolo-ntre răzoare de miresme

să-şi pască turma şi s-adune crini.

„Verbul a coborât a fost interpretat în multe moduri şi a fost aplicat venirii lui Hristos, întrupării sau coborârii în iad (Pope, pp. 556-557). Grădina a fost înţeleasă ca Biserică universală, iar culegerea crinilor ar reprezenta răpirea sfinţilor din această lume pentru a primi binecuvântarea veşnică. Totodată, Hristos S-a întors de la iudeii necredincioşi spre păgâni şi S-a făcut o grădină roditoare şi şipuri de arome din care să fie culeşi crinii, adică fecioarele, martirii, mărturisitorii, hrăniţi cu închinare şi rugăciune. Întrupându-Se, Hristos a venit în Biserică, grădina Sa, prin naştere fără pată, din Fecioara de la care a cules crinii purităţii şi sfinţeniei. O altă grădină, pe lângă cea a Bisericii şi a sufletului, în care vine să-Şi întâlnească Mireasa, este cea a Sfintelor Scripturi; din ea culege crinii şi aromele pentru a umple sufletele credincioşilor”[4].

3: A lui sunt eu, a lui, iubitul meu,

şi el, iubitul meu, îmi este-al meu.

El turma lui şi-o paşte printre crini.

„Acelaşi limbaj deja întâlnit cu dublu sens – iubitul ca grădinar şi păstor. Grădina în care el îşi paşte oile este o imagine a iubirii faţă de mireasă. Grădina este aici la plural: ganim. Este vorba de farmecul miresei”[5].

A lui sunt eu, a lui, iubitul meu, şi el, iubitul meu, îmi este-al meu: „Versul este poate încoronarea cea mai adâncă şi laconic exprimată a întregii Cântări: Eu (sunt) a iubitului meu şi iubitul meu (este) al meu. Deplinătatea posesiunii, odihna curată şi desăvârşită a eului în fiinţa celui iubit”[6].

A se modela cineva după Hristos înseamnă a reveni la frumuseţea primordială a firii omeneşti, unită cu dumnezeirea: „Prin chipul grădinii învăţăm că adevăratul Grădinar îşi sădeşte din nou pomii Săi, adică pe noi oamenii. Deoarece El este Cel ce a cultivat la început în rai firea omenească, pe care a sădit-o Tatăl ceresc. De aceea, după ce mistreţul sălbatic a prădat grădina noastră şi a pustiit răsadul dumnezeiesc, S-a coborât să facă iarăşi grădina pustiită, înfrumuseţată cu răsadul virtuţilor”[7].

4: – Frumoasă eşti ca un surâs, iubito,

şi mândră-mi eşti precum Ierusalimul

şi de temut ca oştile sub flamuri.

Frumoasă eşti ca un surâs, iubito: „…ca un surâs. În Textul Masoretic: frumoasă eşti ca Tirţa, acesta din urmă fiind numele vechii capitale a regatului de nord, devenit mai târziu Samaria. În Septuaginta, evdokia e un termen abstract care indică bună dispoziţie, satisfacţie, deschidere spre comunicare, adică tot ceea ce poate exprima un surâs”[8].

Şi de temut ca oştile sub flamuri: „…şi de temut…. Când se consumă în spaţiul sacralităţii, iubirea poate fi însoţită şi de teamă, ca aceea pe care o inspiră, în fenomenele teofanice, prezenţa şi mişcarea oştilor îngereşti. Comparaţia se repetă în 6,9”[9].  „Septuaginta: thavos. Abscons este versul întreg: aiumah kanidgalot – ebr.; aiumah: cuvântul apare în 6, 10 şi în Avacum 1, 7 – se sugerează că mireasa este o fiinţă înspăimântătoare. Sentimentul iubirii deşteptat în mire pare atât de puternic ca un fapt cumplit”[10].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), Ierusalimul se referă la cetatea cerească, nu la cea pământească, despre care Pavel spune că este liberă şi că este mama noastră, a tuturor (cf. Galateni 4, 26). Mireasa e asemănată cu Ierusalimul ceresc, deoarece imită felul angelic de viaţă. Trăind pe pământ, ea se deprinde cu lucrurile cereşti. Prin modul ei de viaţă, ea îi uimeşte pe cei care-o văd, deoarece totul e în ordine în viaţa Miresei; ea cunoaşte perfect priorităţile: a învăţat să-L preţuiască pe Mire mai mult decât orice altceva şi apoi să-i îndrăgească pe cei care au crescut alături de El. ♦ Unii comentatori creştini au interpretat versetul în lumina relaţiei dintre evrei şi creştini. Astfel, Atanasie a afirmat că neamurile trebuie să fie ca şi Ierusalimul, adică un singur popor, prin cinstirea Legii şi prin credinţa în Hristos, deoarece Dumnezeul Legii şi Cel al Evangheliei este Unul, iar cine nu se face ca Ierusalimul nu poate deveni prietenul Mirelui (cf. Pope, p. 563)”[11].

Sufletul ajuns mireasă a restaurat în sine omul primordial, urmările căderii nemaiştirbindu-i frumuseţea: „De aceea se ştie ce frumuseţe mărturiseşte Cuvântul miresei, prin asemănarea ei cu Ierusalimul şi cu bunăvoirea. Căci e vădit că Cuvântul vrea să spună despre ea că prin urcuşul înfăptuit sufletul s-a înălţat până acolo că se întinde spre însuşirile minunate ale Stăpânului. E vorba de Ierusalimul de sus, cel liber, maica celor liberi. Dat fiindcă puterile acestea sunt susţinute în rânduială de Dumnezeu şi ordinea puterilor inteligibile supralumeşti rămâne netulburată în veci, nici o patimă nerăsturnând buna lor rânduială, sufletul care face toate după o rânduială cu bun chip, prin imitarea acelora, stârneşte atâta uimire, câtă stârnesc Puterile acelea bine orânduite”[12].

5: Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine,

căci ei mă copleşesc.

E părul tău ca un ciopor de capre

urcând, şerpuitor, pe Galaad;

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că stihurile 5a-b reprezintă sfatul Mirelui către iubita Sa care doreşte să-L contemple şi să-L înţeleagă. El este dincolo de orice limită a cunoaşterii, atât umane, cât şi angelice. Deşi mireasa doreşte să depăşească aceste limite şi să se adâncească în ceea ce este peste puterile ei, nu va reuşi să facă acest lucru. De aceea, Mirele o sfătuieşte să nu se preocupe de probleme prea dificile sau să caute lucruri prea înalte pentru ea, ci să-şi ocupe mintea cu poruncile primite. ♦ Ambrozie (De Isaac 7.57) oferă o interpretare asemănătoare. Prin devoţiunea şi credinţa ei, mireasa a trecut dincolo de limitele posibilităţilor naturii şi condiţiei ei, deoarece Hristos locuieşte într-o lumină inaccesibilă (cf. I Timotei 6, 16). Mirele dă această poruncă deoarece ea nu poate privi plinătatea dumnezeirii Lui şi strălucirea luminii adevărate. Ambrozie propune însă şi o altă interpretare. Numai sufletul perfect Îl poate privi pe Dumnezeu; de aceea El îi spune sufletului perfect să-i înveţe şi să reveleze şi celor imperfecţi pentru ca şi aceştia să ajungă în stare să-L urmeze”[13].

Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine, căci ei mă copleşesc: „Ochii par a fi cei mai primejdioşi. Prin ei, iubirea pune stăpânire definitivă pe cel iubit. Versetele 5-7 sunt o reluare aproape identică a versetelor 1-3 din capitolul 4. Este reluată frumuseţea capului, părului, dinţilor, tâmplelor şi mai ales a ochilor, care neliniştesc sufletul şi-l iau în stăpânire. Originea folosirii voalului care ascunde ochii în această primejdie se află”[14]. Dar dragostea noastră, arătată prin ochi, nu e respinsă de către Mire: Se cuvine ca mireasa să recunoască harul coborât asupra ei de la ochii dumnezeieşti. Căci îndată ce Dumnezeu a privit spre noi cu ochii iubirii de oameni, am primit din nou aripile harului străvechi”[15].

E părul tău ca un ciopor de capre… Turma în jurul capului miresei e mulţimea celor ce urmează lui Hristos, Capul Bisericii: „Aşadar, după cuvântul lui Pavel, slava femeii este părul (I Corinteni 11, 15) care îi împodobeşte capul cu împletituri; prin această laudă a părului miresei învăţăm că cei ce sunt cugetaţi în jurul capului miresei, prin care se slăveşte Biserica, trebuie să fie mai presus de simţire, ascunzându-şi simţirea prin înţelepciune”[16].

6: şi dinţii tăi, o turmă de oi albe

scăldate-n râu nainte de-a fi tunse,

avându-şi toate gemeni câte doi

şi fără rod nici una dintre ele;

Şi dinţii tăi, o turmă de oi albe… „Dinţii sunt cei ce hrănesc prin ei trupul Bisericii. Pe ei îi vrea Mirele să se vadă totdeauna curaţi, eliberaţi de belşugul părului, ca după o tunsură de curând, iar în ceea ce priveşte naşterea virtuţilor, bucurându-se de gemeni, ca unii ce s-au făcut părinţi ai unei îndoite curăţenii, ai celei ce se contemplă în suflet şi în trup; aşa încât e scos dintre dinţii aceştia tot ce e sterp în cele bune. […] Iar coarda aşezată pe buze înfăţişează, prin ghicitură, slujirea măsurată a cuvântului, ceea ce proorocul a numit strajă şi uşă de îngrădire, când uşa se deschide la vreme pentru cuvânt şi se închide la vreme”[17].

7: buzele tale, roşu din fuior

şi graiul tău, frumos;

obrajii tăi, o rodie în două

sub vălul tău de nuntă.

Fragmentul 5b-7 „repetă vv. 1-3 din capitolul 4. Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), repetarea aceloraşi cuvinte nu este fără sens, ci reprezintă un act prin care Mirele îi aminteşte Miresei frumuseţea ei şi o îndeamnă să persevereze în frumuseţe, să o păstreze intactă, nepătată”[18].

Obrajii tăi, o rodie în două sub vălul tău de nuntă: „Înfrumuseţând apoi mărul obrazului cu coaja de rodie, îi recunoaşte miresei o mare desăvârşire în cele bune. Căci arată că vistieria ei nu e aşezată în vreun alt loc, ci ea însăşi e vistieria ei, având în ea pregătit tot binele. Căci precum coaja cuprinde toată rodia ce se mănâncă, aşa se arată că în frumuseţea văzută a vieţii se cuprinde vistieria dinăuntru. Aceasta e deci vistieria ascunsă a nădejdilor, rodul propriu al sufletului, care e conţinut în viaţa virtuoasă ca într-o coajă de rodie”[19].

8: Sunt şaizeci de regine,

optzeci de ţiitoare

şi fete fără număr,

„Reginele şi ţiitoarele nu se referă, cum s-ar crede, la haremul regelui Solomon, ci sunt doar termeni de comparaţie pentru desăvârşita frumuseţe şi castitate a Iubitei”[20].

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în interpretarea sa de la afirmaţia că există grade diferite ale sfinţeniei şi devoţiunii, lucru pe care Însuşi Hristos l-a afirmat când a spus: În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri (Ioan 14, 2). De asemenea, în pilda talanţilor, fiecare a primit un număr diferit de talanţi. Tot aşa, sămânţa căzută pe pământ [bun] a rodit diferit: o parte a dat treizeci, alta şaizeci, alta o sută (cf. Matei 13, 8). Treizeci reprezintă categoria celor lăudaţi, din moment ce numărul e obţinut din înmulţirea lui trei cu zece[21]. Şaizeci este de două ori treizeci[22], iar o sută este numărul perfect, de zece ori zece. Însă toate aceste categorii reprezintă sufletele credincioşilor, deoarece Hristos le descrie ca fiind un pământ bun (Matei 13, 8). Mireasa reprezintă sufletele ajunse la perfecţiune, care îndură viaţa grea a practicării virtuţii doar din dragoste pentru Mire şi care aleg să îndeplinească cele cerute de Mire şi să sufere toate nedreptăţile pentru El. Există suflete aflate mai jos pe scara perfecţiunii, suflete care practică virtutea nu din dragoste pură faţă de Mire, ci din dorinţa de a primi răsplata lucrurilor viitoare. Aceste suflete sunt numite în text regine. Mai există o categorie de suflete, simbolizate prin imaginea ţiitoarelor, care împlinesc poruncile divine doar din teama de iad. Apoi, sunt sufletele care trăiesc într-o stare de indiferenţă, care nu sunt însufleţite nici de dragostea faţă de Hristos, nici de dorinţa de răsplată, nici de frica de pedeapsă. Ele sunt schimbătoare, alternând momentele de grijă de sine cu cele de păcat şi de pocăinţă. Textul le descrie ca fiind nişte fete cărora nu li se ştie numărul. Nu numai că sunt foarte multe, dar sunt nevrednice de a fi numărate. ♦ Origen a văzut în regine sufletele desăvârşite, în ţiitoare, cele pe calea desăvârşirii, iar în fete, sufletele aflate la începutul drumului”[23].

Fetele, ţiitoarele şi reginele arată grade ale apropierii de Împăratul Hristos: „ne arată prin cele spuse deosebirea sufletelor care privesc spre bine. Căci pe unele le numeşte tinere, iar mulţimea lor întrece marginile numărului. […] Aceştia sunt tinerele, numite aşa pentru că au o vârstă duhovnicească tânără şi s-au născut din cuvântul credinţei, dar încă n-au ajuns, prin cuvenita creştere, la vigoarea care le face apte de nuntă […].[…]  Iar cei ce prin cuvenita sârguinţă au crescut cu înţelegerea şi au părăsit pruncia, învăţăm de la Scriptură că sunt de două feluri. Şi unii şi alţii sunt suflete contrupeşti Cuvântului. […] Cele dintâi scufundându-se în curăţia lui Dumnezeu printr-o simţire mai desăvârşită, din dorul nestricăciunii, se numesc împărătese, pentru că se împărtăşesc de împărăţie. Pe celelalte, care se ostenesc în virtute de frica ameninţării, le numeşte cuvântul ţiitoare. Fiindcă n-are nici una dintre ele puterea să se facă maică a Împăratului şi părtaşă a vredniciei Lui. Căci cum ar avea această putere cea care n-a primit întru sine cugetul virtuos, nesupus nici unui stăpân şi de sine stăpânitor, ci s-a depărtat de părtăşia la cele rele dintr-o frică de rob?”[24].  Acelaşi autor tâlcuieşte şi numerele 60 şi 80. Rezumăm: Şase sunt poruncile prin care se găteşte celor de-a dreapta Împărăţia lui Dumnezeu, iar zece e înmulţirea acestora prin lucrare de către slujitorul cel bun şi credincios. Numărul opt vesteşte ziua a opta şi aduce teama de Judecată, înmulţită şi aceasta de alte temeri fericite, prin lucrare, însă din frică, nu din iubire. Metodiu de Olimp tâlcuieşte diferit numerele acestea; redăm doar concluzia sa: „desigur, multe sunt fiicele Bisericii, însă una este cea mai aleasă şi cea mai dragă ei dintre toate, iar aceasta este tagma fecioarelor”[25].  În ce ne priveşte, nu ţinem să facem aici apologia fecioriei, înţelegând prin fecioare, cum s-a mai spus, sufletele neprihănite şi dornice de a dobândi unirea cu Hristos.

9: dar una este porumbiţa mea,

desăvârşita mea,

ea una-i este maicii sale,

aleasa celei ce-a născut-o;

fecioarele o văd şi-o fericesc,

reginele şi ţiitoarele-mpreună

o laudă.

Ea una-i este maicii sale: „Iubita nu-i unică numai pentru iubitul ei, ci singură la maică-sa, accentuând în acest fel unicitatea iubitei”[26].

„Mireasa este superioară tuturor acestor suflete [vezi comentariile la versetul anterior – n. n.], fiind unică, născută de mama ei, Ierusalimul ceresc, spune Theodoret al Cyrului (Interpretatio). Ea este lăudată de toţi: de regine, de ţiitoare, de fete, deoarece Îl urmează pe Mire din iubire, nu pentru răsplată sau din teamă. ♦ […] Pentru diferiţi comentatori, porumbiţa unică este Biserica universală, unită printr-un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez. Pentru alţii, reprezintă umanitatea perfectă a lui Hristos, unicul fiu al Fecioarei Maria. Fetele au fost înţelese ca reprezentând Biserica, iar reginele şi ţiitoarele ca simbolizând lumea care nu binecuvântează Biserica, însă este nevoită să o laude (cf. Pope, p. 571)”[27].

„Unitatea Bisericii o arată şi Duhul Sfânt în persoana Domnului, când zice în Cântarea Cântărilor: Una este porumbiţa Mea, desăvârşita Mea, una este la mama sa, aleasă pentru cel ce i-a dat viaţă. Cine nu ţine această unitate a Bisericii crede că ţine credinţa? Cine i se împotriveşte Bisericii şi i se opune crede că e în Biserică?”[28]. Hristos o evidenţiază ca unică pe mireasă: „Iar pe maica porumbiţei încă o ştim, cunoscând pomul din fruct. […] Căci în cel născut se vede firea celui ce a născut. Fiindcă deci cel născut din Duh, Duh este, iar fiica e porumbiţă, porumbiţă va fi şi maica fiicei, anume porumbiţa care a zburat din cer peste Iordan, precum zice şi mărturiseşte Ioan. Pe aceasta o fericesc tinerele, pe aceasta o laudă ţiitoarele şi împărătesele. Căci tuturor sufletelor din orice ceată le este comun drumul spre o astfel de fericire. […] Toată firea e făcută să se întindă prin poftire spre fericire şi spre ceea ce e vrednic de laudă”[29].

10: Cine-i aceasta oare

ce se iveşte lin ca aurora,

frumoasă precum luna,

aleasă precum soarele

şi de temut ca oştile sub flamuri?

Versetul tradus (din ebraică) de Ioan Alexandru: Cine-i aceasta ce se ridică asemenea zorilor de ziuă / Frumoasă asemenea strălucirii lunii/ Mai limpede decât soarele/ Înspăimântătoare precum nălucile? „Frumuseţea unică a miresei e asemănată lunii şi soarelui în ceea ce luminează ele şi cu Fata Morgana. Până acum iubita era asemuită naturii pământene; acum asemănarea este ridicată între astre, unde imaginile cresc gradual: lună – soare – nălucă”[30].

Pentru nălucă am alege termenul duh, desemnând pe omul înduhovnicit sau, mai exact, pe cel ajuns la îndumnezeire; lună ar fi cel ce reflectă lumina Soarelui dreptăţii, iar soare, cel ce a realizat unirea cu El.  „Şi se vor minuna de (sufletul, fecioara şi mireasa) toate Puterile cerurilor pentru curăţia ei pe care i-a dăruit-o pocăinţa care a făcut-o un trup cu El. Şi vor zice: Cine este cea care se suie, făcută albă ca o floare, spre frăţinul ei?”[31].

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că cei care adresează întrebarea sunt însoţitorii Mirelui. După ce au aflat de la El despre frumuseţea miresei, acum sunt îndemnaţi să o cunoască mai bine. După ce au văzut-o, ei îşi manifestă admiraţia, plini de încântare. Aici, pe pământ, Biserica, întunecată de trupul muritor, nu-şi poate arăta întreaga lumină. Însă după ce trupul muritor va fi transformat (cf. I Corinteni 15, 54), întreaga ei lumină va fi văzută în slavă. Prevăzând aceste lucruri, însoţitorii Mirelui nu o aseamănă doar cu aurora, ci şi cu luna şi soarele. Biserica este ca o lună care luminează paşii călătorilor şi arată drumul adevărat. De asemenea, ea este precum aurora, deoarece timpul care va urma venirii lui Hristos sunt zorii zilei viitoare. Osea 6, 3 spune că Dumnezeu se iveşte ca zorile dimineţii şi va veni la noi. Când Ziua Domnului va veni, nu va mai fi nici o strălucire ca a lunii, ci ca a soarelui care îi uimeşte nu doar pe necredincioşi, ci şi pe fete, ţiitoare şi regine. ♦ Honorius din Autun recunoaşte în verset Biserica din toate perioadele ei de existenţă: aurora reprezintă epoca patriarhală, luna, perioada mozaică, şi soarele, lumina deplină a Evangheliei revelate. Biserica priveşte înainte, asemenea aurorei, peste nori şi întuneric, pentru a străluci în lumina adevărului. Ea este frumoasă ca luna în această viaţă, dar aleasă ca soarele în lumea viitoare. Aplicat vieţii religioase, acest verset descrie diferite grade de strălucire, începătorii făcând primii paşi, ca lumina de dimineaţă, creştinii care înaintează pe calea desăvârşirii fiind ca luna care străluceşte noaptea, în timp ce sfinţii sunt ca soarele în plină zi. Pe de altă parte, aurora poate reprezenta umilinţa, luna, castitatea, iar soarele, caritatea (cf. Pope, p. 574)”[32].

11: M-am coborât în tainica grădină

a nucilor

să văd şuvoiul apei la obârşii,

şi via să o văd de-a odrăslit

şi rodiile dac-au dat în floare.

– Acolo pieptul ţi-l voi dărui.

M-am coborât în grădina tainică a nucilor să văd şuvoiul apei la obârşii… Sfântul Chiril al Ierusalimului tâlcuieşte acest loc într-o viziune istorică, aplicând cuvintele la grădina Ghetsimani: „Locul în care a fost (arestat) a fost o grădină. Deşi acum cea mai mare parte a ei a fost împodobită cu darurile împărăteşti (construcţiile ridicate de împăratul Constantin cel Mare – n. n.), totuşi mai înainte a fost o grădină şi semnele şi rămăşiţele grădinii se văd şi astăzi”[33].

„Ambrozie (De Isaac 8.64-66) afirmă că mireasa, stânjenită de laudele Mirelui, se retrage din modestie, însă este adusă înapoi de către iubitul ei şi rosteşte aceste cuvinte. Versetul vorbeşte despre greutăţile şi ispitele cărora Biserica trebuie să le facă faţă. Nucul semnifică amărăciunea necazurilor, iar valea, ispitele care vin asupra Bisericii. ♦ Cel care coboară în grădină este, în opinia lui Honorius din Autun (Expositio), Iisus Hristos, care S-a pogorât în Iudeea pentru a vedea lăstarii văii, adică faptele celor care locuiesc în Ierusalim. Cetatea e comparată cu o vale, deoarece se află aşezată între puterile neamurilor ca între munţi. De asemenea, Hristos S-a pogorât să vadă dacă via este înflorită, adică dacă sinagoga, numită via Domnului, pe care a adus-o din Egipt şi a plantat-o în Iudeea, a rodit prin credinţă”[34].

12: Nu, sufletul din mine nu-şi dă seama

cum de-am ajuns în carele regeşti.

Nu, sufletul din mine…: „încă timidă, dar ameţită de sentimentul iubirii, tânăra fată se simte înnobilată, ca şi cum ar fi de neam regesc sau ajunsă regină”[35]. Sufletul unit cu Hristos rămâne plin de smerenie, ştiind că strălucirea sa e din strălucirea Împăratului.

SEP 4 traduce versetul astfel: N-a ştiut sufletul meu: m-a făcut [ca pe] carele lui Aminadab. „Ambrozie (De Isaac 8.64-66) consideră că sufletul este un car condus fie de cai buni, fie de cai răi. Caii sunt virtuţile sufletului, iar cei răi sunt pasiunile trupeşti. Caii buni sunt patru: prudenţa, cumpătarea, tăria morală şi dreptatea[36], pe când cei răi sunt: mânia, pofta, frica şi nedreptatea. Sufletul, pe calea către cer, se găseşte într-o mare cursă al cărei premiu este Hristos. Caii săi poartă jugul credinţei, sunt legaţi împreună cu lanţul dragostei, frâul dreptăţii şi căpăstrul cumpătării”[37].

---

[1] CCIA, p. 70

[2] SEP 4/I, p. 629

[3] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, XV

[4] SEP 4/I, p. 630

[5] CCIA, p. 70

[6] CCIA, p. 70

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[8] BBVA, p. 880

[9] BBVA, p. 880

[10] CCIA, pp. 70-71

[11] SEP 4/I, p. 631

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[13] SEP 4/I, p. 632

[14] CCIA, p. 71

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[18] SEP 4/I, p. 632

[19] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[20] BBVA, p. 881

[21] Numărul 3 reprezintă Treimea, iar 10 închipuie pe Iisus, nume a cărui primă literă este iotta, cu care vechii greci notau pe 10.

[22] Adică interpretarea de mai sus, la care se adaugă numărul 2, închipuind cele două firi ale Mântuitorului.

[23] SEP 4/I, p. 633

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[25] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VII, 3

[26] CCIA, p. 71

[27] SEP 4/I, p. 633

[28] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, IV

[29] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[30] CCIA, pp. 71-72

[31] Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV,20

[32] SEP 4/I, p. 634

[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII

[34] SEP 4/I, pp. 634-635

[35] BBVA, p. 881

[36] Virtuţile cardinale.

[37] SEP 4/I, p. 635

 

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 5

 

CAPITOLUL 5

1: – Intrat-am în grădina mea,

o, sora mea, mireasa mea,

şi smirna mi-am cules-o cu aromele,

mâncat-am pâinea mea cu mierea mea

şi vinul meu mi l-am băut

şi laptele, al meu.

(Mâncaţi, prieteni, luaţi şi beţi

şi îmbătaţi-vă, fârtaţi!…)

„Intrat-am în grădina mea…: Iubitul anticipează, prin vis şi dorinţă, consumarea nupţiilor”[1]. Aplicate Mirelui Hristos, versurile capătă de îndată alt accent, unirea prin nuntă cu mireasa trecând întâi prin moarte: „Despre această grădină a Golgotei[2] – căci era o grădină locul în care a fost răstignit – am vorbit mai dinainte miresei Mele în Cântarea Cântărilor şi i-am spus: Am intrat în grădina Mea, sora Mea mireasă! – Şi ce iei de acolo?  – Am cules smirna mea. În adevăr, Domnul a băut vin amestecat cu smirnă şi oţet[3]. După ce le-a luat pe acestea a spus: Săvârşitu-s-a! Taina s-a împlinit”[4].

Mâncat-am pâinea Mea cu mierea Mea: „Mâncare amară înainte de patimă (smirna), dar mâncare dulce după înviere (vezi Luca 24, 41-42)”[5].  „De aceea, Biserica, văzând atâta har, îndeamnă pe fiii ei, îndeamnă pe cei mai apropiaţi, ca să alerge la Sfintele Taine. Înţelege, credinciosule, de ce a spus: pâine şi băutură. Nu este însă îndoielnic faptul că El Însuşi (Hristos) mănâncă şi bea în noi. În această Taină este Hristos, deoarece al lui Hristos este trupul; nu este, aşadar, hrană trupească, ci duhovnicească”[6]. Celui ce străbate cu sârguinţă calea desăvârşirii i se dă să mănânce pâine şi miere, „căci facerea de bine, îndulcită cu mierea poruncii, pricinuieşte veselie. Şi iarăşi, pomii bogaţi ai grădinii adapă pe Mire cu vin amestecat cu lapte, nu cu apă, după obiceiul cârciumarilor. Iar laptele e cea dintâi hrană a firii omeneşti curată şi simplă, cu adevărat copilărească şi nevicleană şi curăţită de orice amestec rău”[7].

„Mâncaţi, prieteni…. Acesta poate fi glasul Mirelui, al poetului însuşi, sau al unui cor de nuntaşi. Evangheliştii vor înfăţişa ospăţul ca pe un simbol al împărăţiei cerurilor. Cât despre îndemnul: îmbătaţi-vă, el se poate referi la acea beţie sacră a iubirii divine, dar şi la frenezia eshatologică a celor ce se vor îndestula din nemărginitele bucurii ale fericirii veşnice”[8].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), culegerea smirnei se referă la moartea îndurată de Hristos, moarte cu care toţi credincioşii se identifică (cf. Romani 6, 4). Totodată, Hristos este adevărata viţă (cf. Ioan 15,1). Laptele îi evocă pe cei imaturi în credinţă, pe care El nu-i respinge, ci le acceptă roadele. Cei apropiaţi de Hristos, prietenii Săi, aflaţi pe calea spre desăvârşire, sunt invitaţi de El să fie umpluţi de beţia divină, care conduce nu la delir, ci la cumpătare, nu la slăbiciune, ci la putere (cf. Psalmi 35, 8). ♦ Pope (p. 509) arată că exegeţii şi comentatorii creştini au exploatat din plin cuvintele-cheie din acest verset, interpretându-le extrem de variat. Smirna simbolizează suferinţa lui Hristos şi a fost văzută, totodată, ca reprezentându-i pe martiri, iar aromele, pe sfinţi. Smirna ilustrează botezul prin care suntem îngropaţi împreună cu El, iar aromele sunt puterile date de Duhul Sfânt. Mierea, vinul şi laptele au fost interpretate diferit. Mierea a fost înţeleasă ca fiind dulceaţa divinităţii aparţinând trupului uman al lui Hristos. Vinul şi laptele reprezintă cele două naturi unite în Hristos. De asemenea, mierea şi vinul îi prefigurează pe sfinţii predicatori. Predicatorii sunt vinul, deoarece proclamă sacramentele puternice ale Scripturii, ascultătorii sunt lapte, deoarece sunt mai slabi şi au nevoie de ajutor în a înţelege tainele sfinte. Invitaţia din finalul versetului este o asigurare a prezenţei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Această parte a mai fost interpretată ca o chemare pentru credincioşi la imitarea sfinţilor”[9].

Vinul dumnezeiesc îmbată; e aşa numita beţie trează sau trezvie beată. Prin astfel de formulări paradoxale se caută a fi prinse în cuvinte experienţele duhovniceşti profunde; e o luciditate entuziastă sau un entuziasm lucid a celui ce a ajuns la vederea lui Dumnezeu, atât cât e aceasta cu putinţă omului: „Aceasta fiind beţia pricinuită de vinul pe care Domnul îl îmbie mesenilor, beţie prin care săvârşeşte răpirea (extazul) sufletelor spre cele dumnezeieşti, bine le porunceşte Domnul celor ajunşi prieteni prin virtute, nu însă celor ce sunt departe. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă şi bea (I Corinteni 11, 27). Şi bine i-a numit, pe cei vrednici de mâncare, fraţi, căci cel ce face voia Lui e numit de Cuvântul frate, soră şi maică”[10].

2: – Eu dorm, dar inima mea veghează.

În uşă-mi bate el, iubitul meu,

cu glasul lui:

– Deschide-mi, sora mea, iubita mea,

columba mea, desăvârşita mea,

că plin de rouă-mi este capul

şi părul meu, de picături de noapte.

Eu dorm, dar inima mea veghează: „text important pentru experienţa isihastă […]. Ceea ce urmează se consumă în vis”[11].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), cuvintele Miresei exprimă bucuria ei la auzul vocii Mirelui, chiar dacă e prinsă într-un somn adânc. Mireasa ştie să deosebească vocea Mirelui ei de alte voci (cf. Ioan 10, 27; 10, 5). Noaptea trimite la complotul nocturn al iudeilor împotriva lui Iisus (cf. Ioan 13, 30; 18, 3), iar prin rouă şi picurii care i-au atins părul trebuie să înţelegem cele trei zile ale morţii Sale. În numele biruinţei asupra morţii, Mirele o roagă pe Mireasă să-I deschidă, descriind-o ca desăvârşită, în virtutea îndeplinirii poruncii primite, porumbiţă, datorită renunţării la dorinţele pământeşti pentru cele spirituale. Mireasa este, totodată, apropiata Mirelui, pentru că umblă pe urmele Lui şi doreşte să se apropie tot mai mult de El. Mirele şi Mireasa sunt, în acelaşi timp, fraţi, deoarece împărtăşesc aceeaşi iubire şi reverenţă faţă de Dumnezeu Tatăl. ♦ Apponius (Expositio 8.1-7) crede că acest verset se referă la starea sufletului neîncercat de tulburări sau persecuţii, ocupat numai cu plăcerile omeneşti. De aceea, Hristos, văzând sufletul în această stare, se întoarce în întunericul nopţii (adică prin mustrarea ascunsă a sufletului) şi bate la uşa minţii astfel încât, trezit din acest somn de moarte, sufletul să perceapă pericolele care-l pândesc şi, prin pocăinţă, să-I deschidă uşa lui Hristos. ♦ Alte interpretări:  noaptea a fost înţeleasă ca reprezentând păcatul, iar roua şi picurii nopţii ca fiind cei ce rătăcesc spiritual şi eşuează în dragostea lor faţă de Dumnezeu. Pletele au fost considerate de unii ca ilustrându-i pe cei care-L ascultă doar parţial pe Hristos, sau pe episcopii şi preoţii neglijenţi, care nu predică cu sinceritate. În mod diferit, pletele îi reprezintă pe sfinţii persecutaţi de sufletele reci şi necredincioase. De asemenea, capul umplut de rouă a fost înţeles ca o referire la învierea credincioşilor. Picurii nopţii sunt sufletele şi neamurile mântuite şi câştigate la credinţă, încă reci din pricina păcatelor şi a imperfecţiunii cunoaşterii lor, dar în curând luminate şi încălzite de viaţa şi învăţătura păstorilor lor (cf. Pope, p. 514). În sfârşit, cuvintele eu dorm, dar inima mea veghează au fost citate frecvent în literatura mistică creştină în legătură cu rugăciunea inimii”[12].

„Trezvia trezeşte şi luminează inima trupului deopotrivă când aceasta veghează, cât şi atunci când doarme […]. Căci Atunci când sufletul se înstrăinează de familiaritatea sa afectuoasă cu simţurile şi se întinde în culcuşul smeritei-cugetări ca într-un culcuş ascetic şi-şi pune partea conducătoare (mintea) a sufletului pe credinţa în Hristos […], atunci simţurile sufletului dorm fiind inactive în slujirea celor de faţă, iar inima trează face veghetor ochiul sufletului”[13].

„Versurile […] descriu visul miresei. O stare de vis, starea treziei inimii ca sălaş al adevărului. Este o dorire a miresei pentru mire, care apare, atinge uşa închisă cu puterea miresmelor, a mirurilor, a fecioriei. Nu o poate deschide, întâlnirea nu are loc. Totul se desfăşoară în această curată şi dureroasă apropiere, adulmecare reciprocă admirativă în propoziţii verbale – însă prin contrast”[14]. Acest somn este un alt extaz, o adâncire a beţiei treze în contemplarea Celui ce este, într-o depăşire a celor sensibile: „Celor ce au dorinţa îndreptată spre Dumnezeu le rămâne binele neîntunecat şi ei socotesc că trebuie să fugă de tot ce le vrăjeşte simţirea. De aceea, sufletul, când se veseleşte numai prin contemplarea Celui ce este, nu e treaz pentru nimic din cele ce se lucrează prin simţire spre plăcere. Ci, adormind toată mişcarea trupească, primeşte cu înţelegerea curată, prin trezvia dumnezeiască, arătarea lui Dumnezeu”[15].

O explicaţie de mare adâncime a acestora: „Mintea noastră este ca un fel de loc, care primeşte lumina arătării dumnezeieşti. Iar însuşirea ei, de care se va vorbi, este minunată, căci se arată pătimind cele contrare unui loc trupesc. Pentru că acest loc cu cât e mai întins, cu atât primeşte un conţinut mai mare. Dar mintea, dimpotrivă, cu cât se strânge şi se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare. Iar când şi-a oprit toată mişcarea raţională şi înţelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de toată mărimea. Îl vede pe El pe cât îi dăruieşte harul Preasfântului Duh şi pe cât îngăduie firea lui întrupată şi creată să-L vadă pe Cel din afară de acestea. Îl vede nu închipuindu-şi-L în deşert, nici trimiţând în sus, ca în vis, socotinţele sale, ci prin puterea negrăită a Duhului dumnezeiesc. Căci Acesta lucrează în lumină, în inima ce pătimeşte o prefacere mai presus de fire. Această prefacere primind-o inima, prin har, deşi mintea doarme şi se odihneşte, ea veghează. Şi mai degrabă ştie acela că lucrarea aceea e dumnezeiască şi duhovnicească, decât că el este om. Căci are în acea vreme o mişcare duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viaţă şi, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lină. Lucrarea Duhului face inima să aibă pace nu numai în sine, ci şi cu toţi oamenii. Căci din ea răsare curăţie, bucurie, glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie şi desfătare negrăită. Cel ce se împărtăşeşte din ea ocoleşte cu adevărat, şi nu în chip prefăcut, chiar şi cu auzul toată plăcerea trupului, toată bucuria sau bogăţia sau slava celor din afară şi trecătoare”[16].  „Somnul sfinţilor e lucrător. […] Căci somnul lor este ferit de toate poftele trupului, de toată tulburarea sufletului, aducând minţii linişte şi inimii pace, ca să se dezlege de lanţurile trupului şi să se unească cu Hristos”[17].  Inima dreptcredinciosului e pururi trează: „dreptul, fie de mănâncă, fie de bea, pe toate le face spre slava lui Dumnezeu. Unul ca acesta doarme, dar inima lui veghează. Că, în cele mai multe cazuri, majoritatea închipuirilor din timpul somnului sunt ecouri ale gândirii din timpul zilei”[18].

Deschide-mi, sora mea, iubita mea: „Cât de mare este înaintarea sufletului în urcuşul spre înălţime! Primul urcuş pe care l-a înfăptuit l-a asemănat cu călărimea care a nimicit puterea egipteană. Pe al doilea urcuş a ajuns iubită şi şi-a făcut ochi de porumbiţă. După al treilea urcuş, nu se mai numeşte iubită, ci soră”[19]. De reţinut şi cuvintele Mântuitorului: oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12,50) şi, desigur, mireasă.

Că plin de rouă-mi este capul: „Roua este mereu semnul binecuvântării. Mirele se arată plin de rouă ca un pom binecuvântat, încărcat de mărire şi frumuseţe. Roua apare des în acest sens: Facerea 27, 28.39; Deuteronom 32, 2; 33, 13; Psalmi 132, 3; Proverbe 19, 12; Isaia 26, 19; Osea 14, 6; Zaharia 8, 12”[20]. Sunt trei trepte ale cunoaşterii lui Dumnezeu: în lumină, în nor şi în întuneric. Prima e aflarea unui sens al vieţii prin credinţă; a doua e cunoaşterea lui Dumnezeu din cele create; a treia e cunoaşterea lui Dumnezeu nemijlocită:  „Primeşte, o, suflete, aceste numiri, ca pe nişte chei şi deschide prin ele intrarea adevărului, după ce te-ai făcut soră, prietenă, porumbiţă şi desăvârşită. Iar din primirea şi din băgarea Mea în casă vei avea câştig roua de pe capul Meu, de care sunt plin, şi picăturile nopţii ce curg din plete. Iar dintre acestea, roua este tămăduire […], iar picăturile nopţii au înţelesul tâlcuit mai înainte. Căci nu e cu putinţă ca cel ce a ajuns treapta vederii celor tainice şi nevăzute să se afle într-un torent şi o ploaie de cunoştinţă, ci să fie bucuros dacă adevărul îi va procura cunoştinţa prin înţelesuri mici şi umbroase. Prin gura bărbaţilor sfinţi şi purtători de Dumnezeu curg numai stropi de cuvinte şi de înţelesuri. Căci pletele ce atârnă de capul Mirelui socotesc că e un nume care închipuie pe prooroci, evanghelişti şi apostoli. Aceştia, scoţând fiecare, cât poate încăpea, din vistieriile acoperite de întuneric, ascunse şi nevăzute, ni se fac nouă râuri, dar faţă de adevărul însuşi sunt picături de rouă, chiar dacă sunt plini până la covârşire de mulţimea şi mărimea învăţăturii”[21].

3: – Dar eu de haina mea m-am dezbrăcat:

cum o s-o pun pe mine iarăşi?;

picioarele mi le-am spălat:

cum oare să le-ntin?

„Dezbracă pe omul cel vechi cu faptele lui (Coloseni 3,9) şi rosteşte acele cuvinte din Cântarea Cântărilor: M-am desbrăcat de haina mea, cum mă voi îmbrăca cu ea?”[22].

4: Iubitul meu prin rază şi-a-ntins mâna

şi totu-n mine se mişca spre el.

„…rază, textual: deschizătură. E vorba de spaţiul lăsat liber într-o uşă, prin care mâna poate fi vârâtă din afară spre a deschide zăvorul. Prin această deschizătură poate pătrunde şi lumina, chiar ca o rază, în întunericul din odaie. În contextul semnificaţiilor duhovniceşti e preferabilă metonimia”[23]. „Momentul din zi, în care se derulează patetica alergare a unui iubit spre celălalt este faptul dimineţii, al ivirii zorilor, când roua nu s-a luat încă de pe flori (5, 1) şi când străjerii târgului nu şi-au părăsit încă posturile lor de veghe (5, 7). Este sugestiv faptul că niciodată nu se face referire la arşiţa zilei, la momentul amiezii când soarele este toropitor, ceea ce lasă să se înţeleagă că relaţie dintre cei doi este pură, lipsită de patimă, izvorâtă din străfundurile sufletului şi mai puţin din aplecarea instinctuală spre plăcerea carnală”[24].

Şi totu-n mine se mişca spre el; la Ioan Alexandru: Şi m-am cutremurat lăuntric pentru el; Biblia 1988: şi inima mi-a tresărit; Biblia 1688: şi pîntecele mieu să turbură spre el: „hamah, o stare emoţională care trebuie înţeleasă fizic. Simţămintele sunt foarte puternice şi trupul reacţionează imediat la lucrarea lor. Nările gustă mirosurile, ochii sorb chipul, pipăitul aude faţa lucrurilor. Aceasta explică şi dinamica vorbirii şi indestructibila legătură între gând şi realitate; gândul este mereu încarnat, plin de eveniment sensibil”[25].

„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio, PL 196, 503C-504C, 505B-507A), pântecele[26] reprezintă mintea Miresei. Sufletul se bucură de binefacerile harului, prin puterea Duhului Sfânt, însă nu este iluminat pe deplin, ci doar cu măsură, şi de aceea se spune că iubitul îşi strecoară mâna prin deschizătură. ♦ Pope (p. 520) arată efortul care s-a depus pentru interpretarea acestor cuvinte. Mâna a fost văzută ca simbolul puterii în acţiune, iar deschizătura denotă privirea imperfectă şi parţială pe care sufletul o are când vreun obstacol se găseşte între el şi Dumnezeu. Printre altele, mâna prin deschizătură a fost interpretată ca fiind Hristos care Îşi ajută Mireasa, Biserica, să treacă prin necazuri şi persecuţii”[27].

5: M-am ridicat

iubitului ca să-i deschid

şi smirnă mi-a picat din mâini;

de smirnă pline-s degetele mele

şi smirnă-i pe mâneru-ncuietorii…

Şi smirnă-i pe mâneru-ncuietorii…: „Visul a trecut. Din presupusa prezenţă a Iubitului n-a mai rămas decât urma înmiresmată (pe zăvor şi pe mâinile care l-au atins) a unei treceri suave. Deşi îşi aştepta Iubitul cu înfrigurare, inima Iubitei încă nu era îndeajuns de pregătită pentru marea îmbrăţişare”[28].

„Odată ce mireasa (sufletul) i-a deschis mirelui (Hristos), ea este cuprinsă tot mai mult de iubire şi de grijă pentru ceilalţi. Când sufletul este inundat de dragostea şi contemplarea lui Dumnezeu, el răspunde nevoilor celorlalţi prin rugăciune, sfat, mângâiere şi predicare. Astfel interpretează Richard de Saint-Victor acest verset (Explicatio). De asemenea, mireasa este gata să învingă în ea însăşi orice pasiune carnală. Această lucrare de mortificare a trupului este ilustrată prin mâinile care picurau de smirnă. Mâinile reprezintă carnalitatea, iar smirna, mortificarea. ♦ Alţi interpreţi creştini au aplicat aceste cuvinte activităţii de predicare a Bisericii (Pope, p. 524). Cassiodor a explicat că omul care doreşte să deschidă inimile altora pentru Hristos prin predicare trebuie ca mai întâi să se ridice el însuşi şi să ajungă plin de zel pentru fapte bune şi pentru împlinirea cuvintelor pe care le predică. Smirna reprezintă pocăinţa şi mortificarea voluntară. Astfel, venind de la Mire, se referă aici la suferinţa Sa. Degetele au fost înţelese ca virtuţi ale vieţii sfinte. Ele sunt pline de smirnă, deoarece mortificarea carnalităţii este esenţială în toate acţiunile noastre. S-a atras atenţia asupra faptului că aici e vorba despre mâinile miresei care picură smirnă, nu despre gura ei, pentru a ne învăţa că viaţa austeră a lepădării de sine este mai importantă decât predicarea elocventă, în încercarea de a-i schimba pe cei păcătoşi. ♦ […] S-a considerat că încuietoarea semnifică plăcerile lumeşti care închid inima omului faţă de Dumnezeu, sau ignoranţa şi orbirea spirituală, care pot fi îndepărtate prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu. La fel cum o încuietoare mică poate bloca o uşă mare, tot aşa, în viaţa spirituală, micile defecte şi neglijenţe împiedică plinătatea harului şi trebuie îndepărtate pentru ca Mirele să poată intra în suflet”[29].

„Cum desparte păstorul oile de capre? Cercetează oare după carte care este oaie şi care este capră? Sau le desparte după înfăţişarea lor? Nu se cunoaşte oare oaia după lână şi capra după părul ei aspru şi tare? Astfel, dacă te vei curăţi acum de păcate şi vei avea pe viitor faptele curate ca lâna, atunci îmbrăcămintea ta rămâne nepângărită şi spui totdeauna: M-am desbrăcat de haina mea; cum o voi mai îmbrăca? După îmbrăcăminte te cunoşti de eşti oaie. […] Să nu dea Dumnezeu ca cineva din cei de faţă să fie aruncat din har şi nici să se găsească în cetele păcătoşilor de-a stânga din pricina faptelor rele!”[30].  „Nu se cade ca de acum înainte să mai purtaţi acea veche haină, pentru că în mădularele voastre se încuibaseră puterile cele potrivnice. Când spun asta nu mă gândesc la hainele ce le purtaţi, ci la omul cel vechi, cel stricat prin poftele înşelăciunii (Efeseni 4, 22). Să nu se întâmple cumva ca sufletul care l-a dezbrăcat odată să-l îmbrace din nou! Dimpotrivă, să spună ca şi mireasa lui Hristos din Cântarea Cântărilor: M-am desbrăcat de haina mea; cum mă voi mai îmbrăca cu ea?”[31].  „Astfel, dacă te vei curăţi acum de păcate şi vei avea pe viitor faptele curate ca lâna, atunci îmbrăcămintea ta rămâne nepângărită”[32].  „A ascultat cum se cuvine pe Cel ce a poruncit ca ea să se facă soră şi prietenă, porumbiţă şi desăvârşită, ca prin stările acestea adevărul să fie adus în suflet. Căci a făcut cele ce a auzit, dezbrăcându-se de haina de piele, cu care s-a îmbrăcat după păcat, şi spălându-şi picioarele de pământescul de care se pătase, coborând de la vieţuirea în rai la pământ, când a auzit : Pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). De aceea a deschis Cuvântului intrarea în suflet, înlăturând perdeaua inimii, adică a trupului, iar prin trup înţeleg pe omul cel vechi”[33].  „Sufletul făptuitor să zică după lepădarea relelor ca mireasa din Cântare către draci şi gândurile rele, care îl silesc să privească iarăşi la deşertăciuni şi nebunii mincinoase”[34].

Dumnezeu Se face cunoscut sufletului, la început, prin raţiunile lucrurilor: „Deci aceasta e învăţătura ce ni s-a predat înţelepţeşte prin aceste cuvinte dumnezeieşti. Prin ele sufletul curat, care nu mai umblă în viaţa pământească şi materială, ca să nu-şi mai murdărească picioarele, sprijinindu-le în cele de jos, aşteptând să primească pe Mirele Însuşi, venit întreg în casă, a fost bucuros să primească deocamdată mâna Lui în deschizătură (în fereastră), adică puterea Lui lucrătoare. Căci nu poate firea omenească să primească în ea firea nehotărnicită şi necuprinsă”[35]. „Când sufletul care se roagă începe să se afle sub o lucrare mai dumnezeiască, grăieşte şi el unele ca acestea”[36].

M-am ridicat… Ridicarea (învierea) e a celui ce s-a îngropat cu Hristos, prin Botez. Iar lucrarea înnoitoare se face ca şi cu o mână, ale cărei degete sunt pline de bună mireasmă; de această mireasmă se va împărtăşi şi sufletul, lucrând virtuţile: „Astfel, înţelesul întreg al celor spuse e acesta: am primit puterea de înviere prin aceea că am făcut moarte mădularelor mele cele de pe pământ, lucrându-mi de bună voie omorârea acestor mădulare. Căci nu altul mi-a pus smirnă în mâini, ci ea curge din voia mea liberă, precum nelipsită se vede această stare sufletească şi în toate străduinţele virtuoase, pe care le-am numit degete”[37].

6: Iubitului eu uşa i-am deschis,

dar el pierise, frăţiorul meu!

Mi-i sufletul topit de vorba lui…

Şi l-am cătat şi nu am dat de el

şi l-am strigat şi nu m-a auzit…

Iubitului eu uşa i-am deschis: „şi urm. : text paralel cu cel din 3, 2-3. De data aceasta, însă, paznicii de noapte cred că au de-a face cu o nebună, sau chiar cu o femeie uşoară. Ceea ce se cheamă nebunia pentru Hristos se plăteşte!”[38]. „Deşi intensitatea sentimentelor celor doi iubiţi este maximă, totuşi iubirea lor nu se consumă, ci rămâne la stadiul de dor, ceea ce înseamnă că ei se vor căuta mereu”[39].

„Richard de Saint-Victor (Explicatio) consideră că Mirele nu o părăseşte pe iubita Sa, ci trece doar alături de ea. Chiar dacă prezenţa Mirelui e simţită mai puţin, El rămâne, totuşi, alături de ea. Motivul pentru care Mirele nu i se descoperă în întregime este dorinţa ca ea să rămână într-o stare de umilinţă, pentru ca astfel să se ridice mai mult spiritual”[40].

Sunt nenumărate trepte în calea îndumnezeirii, dar se cere sufletului, pentru început, ca măcar să râvnească la ea: „Şi chiar dacă nu putem avea de la început convorbiri cu El, totuşi noi ne învrednicim, încă de la început, de o anumită umbră, aş zice de măreţia Sa […]. Calea desăvârşirii este aceasta: la început să râvneşti, cel puţin, să te odihneşti la umbra virtuţilor. Iată pricina pentru care cred că naşterea lui Hristos a început într-un fel de umbră, dar s-a desăvârşit, însă nu în umbră, ci în adevăr”[41].  „Mireasa îşi deschide, aşadar, sieşi uşa Împărăţiei prin amândouă acestea: prin mâini, prin care se arată faptele, şi prin cheia credinţei. Căci prin amândouă acestea, adică prin fapte şi prin credinţă, e pregătită în noi de Cuvântul cheia Împărăţiei”[42].

7: Au dat de mine paznicii de noapte,

acei ce dau târcoale prin cetate,

şi m-au bătut şi m-au rănit

şi şalul de pe umeri mi l-au smuls,

ei, paznicii de ziduri întărite!

„Pentru Ambrozie (De Isaac 8. 55-56), sufletul se acoperă de vălul nupţial pentru a fi pregătit de întâlnirea cu Mirele, sau datorită prezenţei îngerilor (cf. I Corinteni 11, 10). Aceştia o rănesc, totuşi, pentru ca ea să fie încercată, ştiut fiind faptul că sufletul se întăreşte prin încercări. Îngerii îi iau miresei vălul pentru a vedea dacă poartă adevărata frumuseţe a virtuţii. Cel care doreşte să intre în cetatea cerească trebuie să o facă dezbrăcat de orice haină a prefăcătoriei, iar sufletul nu trebuie să poarte nici o rămăşiţă de plăceri trupeşti. ♦ Un alt înţeles al acestor cuvinte este că miresei i se ia vălul când conştiinţa ei poate fi supusă privirilor, datorită faptului că este neîntinată de vreun păcat. ♦ Interpretări diferite ale acestor cuvinte sunt amintite de Pope (p. 528). Pentru unii comentatori creştini paznicii îi reprezintă pe stăpânitorii romani, care au persecutat Biserica şi au luat vălul de carne al martirilor, care le acoperea sufletul. Cetatea ilustrând întregul pământ, paznicii ar reprezenta spiritele rele care dau târcoale sufletelor pentru a le dezbrăca de credinţa lor. Interpretaţi în sens pozitiv, paznicii ar fi cetele de îngeri păzitori sau de sfinţi. Aceşti păzitori rănesc sufletele prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin iubire, luându-le vălul gândurilor carnale şi al obiceiurilor care întunecă mintea. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), paznicii sunt conducătorii Bisericii, păzitorii Legii lui Dumnezeu. Ei o lovesc pe Mireasă cu frica de păcat, o rănesc cu mustrare şi pocăinţă, îi iau vălul, adică mulţimea păcatelor, sau vălul ignoranţei, prin explicarea cuvântului lui Dumnezeu”[43].

Dar Domnul va mângâia sufletul prigonit pentru El: „intră în discuţie cu el, arătându-i semnele cuielor şi zicându-i: Vezi semnul cuielor, vezi urmele biciurilor, vezi rănile?! Toate acestea pentru tine le-am suferit, pentru tine care ai fost rănit cu numeroase răni şi târât de mulţime de duşmani într-o cumplită robie. Dar Eu, din multa iubire de oameni, am venit pentru căutarea şi eliberarea ta, fiindcă dintru început te-am zidit după chipul Meu, ca să-Mi fii mireasă. Pentru tine, Eu, Cel nepătimitor, am pătimit, Eu, Cel în afară de orice faptă vrednică de pedeapsă am îndurat numeroase învinuiri pentru răscumpărarea ta. Iar tu, cel stăpânit de atâta răutate şi afundat într-un atât de adânc şi mare întuneric, nu trebuia oare să suferi şi să te mâhneşti (pentru binele tău)? Aşa, Domnul, intrând paşnic în discuţie şi dialogând cu sufletul, îi arată că însăşi puterea de a suporta necazurile avute El este Cel Care i-a dat-o, El este Cel Care l-a întărit în încercări şi, tăinuit, i-a dat curaj”[44].

Şi l-am cătat şi nu am dat de el şi l-am strigat şi nu m-a auzit… Omul, în raport cu Dumnezeu, voieşte mai mult decât poate, ba chiar şi voinţa lui e limitată: „L-am căutat prin puterile de aflare ale cugetării, în raţionamente şi înţelesuri, şi totdeauna era în afară, scăpând de apropierea înţelegerii. Iar Cel ce Se află pururea în afară de orice cugetare prin care poate fi cunoscut cum ar fi cuprins în înţelesul vreunui nume? De aceea sufletul născoceşte tot felul de înţelesuri ale numelor, pentru înfăţişarea binelui negrăit, dar toată puterea de tălmăcire a cuvântului e înfrântă şi se dovedeşte mai slabă ca adevărul”[45].

Au dat de mine paznicii de noapte, acei ce dau târcoale prin cetate, […] şi şalul de pe umeri mi l-au smuls… Şalul sau vălul sunt raţionamentele noastre, care ni-L ascund pe Dumnezeu: „Iar cei ce-i smulg vălul sunt păzitorii care înconjoară cetatea. Şi cetatea e sufletul căruia îi iau vălul, bătându-l şi rănindu-l, cei a căror slujbă e să păzească zidurile cetăţii. Că smulgerea vălului e lucru bun, dat fiind că ochiul eliberat de acoperământ poate privi neîmpiedicat la frumuseţea dorită”[46].

8:  Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie:

de-l veţi afla pe cel iubit al meu

spuneţi-i că-s rănită de iubire.

„Unii interpreţi au văzut în aceste cuvinte strigătul miresei după prezenţa Mirelui divin, la înălţarea Lui la cer. Alţii au văzut aici imaginea comuniunii sfinţilor uniţi prin legătura rugăciunii mijlocitoare. Biserica îşi declară dragostea pentru Hristos, Mirele îi cheamă pe apostoli, pe profeţi şi martiri ca apărători care mijlocesc pentru Biserica luptătoare, încă acoperită cu vălul firii muritoare, dar năzuind din toată inima după prezenţa Mirelui divin. Mireasa, bolnavă, moartă şi răstignită în privinţa dragostei pentru cele pământeşti, cere ajutorul mijlocitorilor ei, legându-i prin jurământ (cf. Pope, pp. 529-530)”[47].

Sufletul iubitor de Dumnezeu e plin de bucurie, dar, totodată, şi de suferinţa că nu-L poate avea deplin: „Căci, cu adevărat, cel ce a dobândit în sine neclintirea în aceste două – în raţiunea credinţei, ca unul ce priveşte fără greşeală spre adevăr, şi în modul vieţii, ca unul ce s-a curăţit de toată pata păcatului – jură Domnului să nu se suie în patul aşternut lui, să nu dea somn ochilor lui, nici genelor aţipire, până nu se va afla întru sine loc Domnului, făcându-se sălaş Celui ce locuieşte întru el. Căci, precum s-a zis, Dumnezeu este Iubirea care a pătruns, prin acul credinţei, în inimă. Iar de trebuie să spunem şi numele acestei săgeţi, vom spune ceea ce am învăţat de la Pavel, că săgeata aceasta este credinţa lucrătoare prin iubire (Galateni 5,6)”[48].  „Mintea contemplativă, când coboară de sus din cer, adusă de trebuinţele firii, poate grăi ca şi acela care a zis: Ce este mai minunat decât frumuseţea dumnezeiască? Ce gând umple de bucurie mai mult decât acela al măreţiei lui Dumnezeu? Ce dor este atât de puternic şi de greu de purtat ca acela care se naşte de la Dumnezeu în sufletul curăţit de tot păcatul şi care strigă din adâncul său: Sunt rănit de dragoste?”[49].

9: – Cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,

o, tu, cea mai frumoasă-ntre femei,

cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,

de ne-ai legat cu-astfel de jurământ?

„Întrebarea e pusă de fiicele Ierusalimului ca o provocare pentru descrierea ce urmează. Tot astfel pare a fi întrebarea de la 6, 1”[50].

„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio), expresia iubitul tău faţă de altul se referă la Fiul lui Dumnezeu în relaţie cu Tatăl; cine Îl iubeşte pe Fiul, Îl iubeşte şi pe Tatăl. Aşadar, el nu interpretează această întrebare în sens comparativ. Interogaţia aparţine sufletelor credincioase care se adresează miresei pentru a fi învăţate să iubească şi pentru a le fi reînnoită dragostea faţă de Iubitul ei. ♦ Pentru alţi interpreţi, întrebarea este pusă de îngeri miresei pentru a afla ce a învăţat de la El, pentru ca ei să-L iubească la fel, deoarece nici cei care Îl văd pe Mire faţă în faţă nu sunt capabili să-L înţeleagă pe deplin. Îngerii sunt dornici să înveţe de la mireasa care suferă cu şi pentru El taina suferinţei (cf. I Petru 1, 12) – cf. Pope, p. 531)”[51].

Deşi fiice ale Ierusalimului, aceste suflete, numite astfel, nu s-au învrednicit încă de cunoaşterea nemijlocită a Mirelui; ele spun, prin întrebarea lor: „Ridică şi vălul de pe ochii noştri, ca să avem vreo călăuzire spre Cel căutat. Cine e frăţiorul tău, din cele ce sunt în raţiunea firii? Dă-ne nouă un ajutor în cunoaşterea Lui, prin ceva semne din care să poată fi cunoscut, tu care te-ai umplut de frumuseţe (de bine). Fă-ne cunoscut pe Cel căutat şi ne învaţă semnele prin care poate fi aflat Cel nevăzut, ca să-I dăm vestea despre săgeata dragostei prin care ni s-a rănit inima”[52].

10: – Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen;

pe el îl osebeşti din zeci de mii.

„Urmează acum descrierea mirelui de către mireasă, descriere unică în toată Cântarea Cântărilor. Descrierea, ca şi a miresei, începe cu capul mirelui, până la picioare, după ce e arătată viaţa puternică de care este stăpânit. Mireasa e asemănată unei grădini; metaforele ce-i descriu frumuseţea sunt mai mult din lumea plantelor. Mirele, în schimb, e asemănat mai degrabă muntelui şi metaforele sunt luate din lumea mineralelor, iar cedrul de la sfârşit e pomenit mai degrabă pentru tăria lui decât pentru mireasmă. O descriere asemănătoare a marelui preot Simon în Înţelepciunea lui Iisus Sirah 50, 5-10. Acolo însă idealizarea este mai accentuată. Şi aici e vorba de un tip ideal de frumuseţe, legat însă puternic de realitatea naturală a frumuseţii individuale”[53].

Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen; pe el îl osebeşti din zeci de mii: „adom, roşu, este culoarea preferată veche ebraică: buzele sunt roşii, obrajii – semnul sângelui viu şi (al) vieţii în pace şi bucurie”[54].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), albul şi îmbujorarea trimit la cele două naturi ale lui Hristos. El este Dumnezeu, adevărata lumină, dar a fost şi o fiinţă umană care, prin suferinţa Sa, a biruit forţele întunericului. Unicitatea li Hristos constă în faptul că a fost lipsit de păcat, aducând astfel înaintea lui Dumnezeu o jertfă fără pată. ♦ Interpreţii creştini au găsit diferite explicaţii pentru acest verset (cf. Pope, p. 533): Mirele este alb şi îmbujorat, deoarece oferă răsplata păcii şi, în acelaşi timp, a războiului; e alb în dragostea Sa faţă de cei drepţi, dar îmbujorat din pricina mâniei împotriva celor stricaţi; cuvântul ebraic adhom, înroşit, trimite, prin asemănare sonoră, la al doilea Adam, care a venit să îndrepte greşeala primului Adam. De asemenea, cuvântul a fost pus în legătură cu epifania din Isaia 63, 1-6 (Cel care calcă peste strugurii mâniei, îmbrăcat în haine roşii); albul a evocat naşterea lui Hristos din Fecioară, iar roşul, moartea Sa de bunăvoie. Mai mult, cele două culori au fost înţelese de unii comentatori ca arătându-L pe Hristos prin pâinea albă şi vinul actului euharistic”[55].

„Mireasa învaţă pe tinere că înţelegerea noastră nu se va ridica la ceea ce este necuprins şi nehotărnicit înainte de a îmbrăţişa prin credinţă ceea ce s-a arătat. . Iar ceea ce s-a arătat este firea trupului. Cel ce s-a făcut părtaş trupului şi sângelui este alb şi rumen; prin cele două culori arătându-se firea trupului, dar fără să spună că a venit pe lume în acelaşi mod în care se nasc îndeobşte oamenii. Căci numai naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea e fără nuntă”[56].  „Cu adevărat Tu eşti iubitul meu, ales dintr-o mie; întru Tine i-a plăcut inimii mele să se sălăşluiască în toate zilele vieţii ei”[57].

11: De aur lămurit îi este capul

cu plete-n valuri, negre cum e corbul.

De aur lămurit îi este capul: „Capul este aur curat (ketem paz) -, aşa în Isaia 13, 12. Paz s-a presupus că este numele unei pietre semipreţioase identică topazului, un chrysolit. Este însă un nume dat aurului. Aurul aici poate avea însemnătate simbolică pentru valoarea şi luminozitatea lui; aşa cum aurul e de preţ printre metale, tot aşa capul printre mădulare. Homer vorbeşte şi el de capul lui Odiseu întraurit (Odiseea VI,  232), mai puţin direct însă”[58]. Despre Cap, ceva mai jos.

Cu plete-n valuri, negre cum e corbul: „Taltalim, un cuvânt greu de explicat. Septuaginta traduce prin elati, teaca florii de palmier. Antiochus Monachus (secolul VII d. Hr.) spune despre elati că înăuntru este ca zăpada de albă, iar în afară neagră (Migne, PG 89, 1453). Şi aici părul e negru ca un corb. Asemănarea părului cu o coroană de copac este obişnuită şi în literatura greacă, unde komi este metaforic coroana copacului. Şi în vechea poezie arabă părul este asemănat cu viţa-de-vie sau curmalul”[59].

„Richard de Saint-Victor (Explicatio) crede că acest verset se referă la divinitatea lui Hristos, la faptul că Dumnezeu este Capul Său (cf. I Corinteni 11, 13), iar prin aur trebuie să înţelegem strălucirea cerului, locul celor vii. ♦ Theodoret al Cyrului (Interpretatio) interpretează versetul cu ajutorul a două traduceri, a lui Symmachos, care redă comparaţia astfel: ca o piatră preţioasă; şi a unui anonim, care înţelege aici aşa: capul lui este împodobit, gravat, cu aur. Şi pentru Theodoret, capul se referă la dumnezeirea lui Hristos. Mireasa îl aseamănă cu lucrurile pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult. ♦ Apponius (Expositio 8.37-39) crede că pletele se referă la puterile cereşti. La fel cum pletele împodobesc capul, aceste puteri împodobesc maiestatea divină. Pe de altă parte, aşa cum capul poartă pletele, Dumnezeu este capul tuturor lucrurilor, susţinând universul prin cuvântul puterii Sale (cf. Evrei 1, 3). Culoarea neagră face trimitere la lucrarea îngerilor învăluită în mister (cf. Psalmi 96, 2). De vreme ce misterul legii divine este cuprins de întuneric, pletele Lui sunt ca penele corbului pentru cei cu inimile întunecate. ♦ Capul a fost înţeles ca referindu-se, pe de o parte, la Hristos în calitate de cap al Bisericii. Capul de aur poate fi înţeles şi ca un simbol al comorilor nesfârşite ale iluminării divine revărsate asupra sfinţilor care caută cunoaşterea lui Dumnezeu. Pletele negre semnifică smerenia sfinţilor sau păcătoşenia lor în comparaţie cu slava Capului”[60].

12: Iar ochii lui, ca două porumbiţe

pe-o margine de apă

scăldându-se în lapte

şi stând apoi pe margini de rotund.

„Asemănarea ochilor cu porumbeii la 1, 15 şi 4, 1. Aici apare particula ka. Baia în lapte trebuie să se refere la sănătatea şi bunăstarea mirelui. Aşa cum mireasa este lapte şi miere ca un tărâm al făgăduinţei, tot aşa mirele”[61].

„Interpretarea lui Honorius din Autun (Expositio) urmează aceeaşi linie [cu cea a lui Grigorie de Nyssa], cu deosebirea că ochii nu-i simbolizează doar pe conducătorii Bisericii, ci orice persoană înţeleaptă care Îl contemplă pe Dumnezeu. Aceste persoane sunt ca porumbeii, modeşti, curaţi şi hrăniţi cu dumnezeieştile Scripturi. Ei au fost scăldaţi în lapte, adică au fost curăţiţi de lucrurile pământeşti prin învăţătură; de asemenea, sunt aşezaţi pe mulţime de ape, ceea ce înseamnă că stau aproape de darurile nesfârşite ale Duhului Sfânt”[62].

„În chip tainic s-a spus mai dinainte că ochii lui Hristos aduc cu ochii porumbelului. […] După interpretarea altora, Porumbelul cel spiritual S-a pogorât în timpul Botezului, ca să arate că Iisus este Cel care mântuie prin lemnul crucii pe cei ce cred, Cel care are să dăruiască, prin moartea Lui spre seară, mântuirea”[63].  „După părerea unora, Duhul S-a pogorât în chip de porumbel pentru a preînchipui porumbelul cel curat, fără răutate şi nepângărit, Care lucrează prin rugăciunile Lui la naşterea fiilor credinţei şi la iertarea păcatelor. În chip tainic s-a spus mai dinainte că ochii lui Hristos aduc cu ochii porumbelului”[64].  „Prin aceasta vrea să ne înveţe că trupul Bisericii se cuvine să lucreze bine, prin amândouă, puterea văzătoare a adevărului având-o amestecată cu cea lucrătoare. Căci nici vederea (contemplaţia) nu desăvârşeşte sufletul prin sine, de nu vor fi de faţă şi faptele, prin care se agoniseşte viaţa morală; nici filosofia lucrătoare nu aduce folos îndestulător, de nu va călăuzi credinţa cea adevărată spre faptele ce se săvârşesc”[65].

13: Gropiţele, căuşuri aromate

ce odrăslesc miresme;

iar buzele-i sunt crini

înrouraţi cu-arome moi de smirnă.

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că obrajii şi buzele se referă la doctrina creştină, deoarece atât buzele, cât şi obrajii sunt instrumentele prin care ia formă vorbirea articulată. Obrajii sunt numiţi şipuri cu aromă, deoarece învăţătura e plină de aromă; totodată ea răspândeşte miresme, deoarece învăţătorii Bisericii, cercetând Scriptura, creează şi răspândesc parfumul sau aroma edificării spirituale. Pe de altă parte, buzele sunt comparate cu crinii. Despre aceştia, Iisus spune că nu torc, nici nu ţes, ci sunt îmbrăcaţi de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că învăţăturile divine nu poartă în ele nimic uman. Faptul că buzele picură smirnă se referă la mortificarea vieţii prezente, dezgolită de orice înţelepciune umană, posedând doar frumuseţea divină. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), smirna se referă la moartea lui Hristos. Buzele sunt cei care răspândesc voia lui Hristos şi, asemenea crinilor, strălucesc prin virtuţi. Crinii picură smirnă, adică sunt oameni care prin exemplul şi vorba lor dau mărturie despre Hristos”[66].

Versetul 13 în Biblia 1982: Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate. „Prin cele două chipuri, cuvântul mărturiseşte deodată două virtuţi. Una dintre ele este adevărul, care e văzut strălucitor şi luminos în cele ce se spun. Căci aşa e înfăţişarea crinului, a cărui strălucire e un chip al curăţiei şi a adevărului. Al doilea chip, al smirnei (în traducerile folosite: aromate – n. n.), arată faptul că învăţătura înfăţişează viaţa spirituală şi nematerială, mortificându-şi prin contemplarea celor spirituale (inteligibile) viaţa cea de jos, ce se lucrează prin trup şi sânge. Pentru că smirna ce picură din gură şi umple de ea sufletul celui ce o primeşte e o dovadă a mortificării trupului”[67].  „Deci, cuvintele cele bune sunt faguri de miere, iar organul cuvântului e glasul ce se naşte în gâtlej, de va cugeta cineva că prin numele acesta se numesc slujitorii şi tâlcuitorii cuvântului prin care vorbeşte Hristos poate nu va greşi”[68].

14: I-s mâinile ca două giuvaere

de aur scris cu pietre mici de Tars;

iar pântecele, pavăză de fildeş

cu pietre de safir;

„Mâinile de aur se referă, pentru Honorius din Autun (Expositio), la faptele bune ale credincioşilor, care strălucesc în faţa celorlalţi. Honorius foloseşte traducerea Vulgatei; astfel, iacintul, fiind o piatră de culoarea cerului sau de culoare verde, îi semnifică pe sfinţii care sunt verzi datorită vieţii lor pline de viaţa cea nouă şi care caută lucrurile cereşti. ♦ Theodoret al Cyrului, traducând πυξίον cu sensul de cutie, se referă la pântece ca fiind vistieria înţelepciunii divine. ♦ Philon al Carpasiei interpretează cuvântul ca fiind Legea în care se găsesc profeţii, oracole şi prefigurări ale lui Hristos. Albastrul safirului a sugerat harul ceresc şi puterile cu care a fost îmbrăcată umanitatea lui Hristos”[69].

I-s mâinile ca două giuvaere de aur scris cu pietre mici de Tars… Mâinile Mirelui sunt, ca şi capul, de aur lămurit, arătând astfel că lucrarea lor e conformă voinţei dumnezeieşti: „Scriptura zice că şi mâinile sunt de aur. E clar că după pomenirea aurului, care închipuie capul, Scriptura rânduieşte mâinii să fie şi ea cu totul curată şi fără de păcat şi să nu primească nici un amestec al răutăţii. Iar prin mână înţelegem pe cel ce chiverniseşte cele de obşte ale Bisericii spre trebuinţele hotărâte de porunci. Lauda lui este să se asemene firii capului în ce priveşte curăţia şi lipsa de păcate”[70]. Iar Cap de aur lămurit al Bisericii e, desigur, Mirele-Hristos, izvorând din Sine lumina dumnezeiască cea necreată.

Iar pântecele, pavăză de fildeş cu pietre de safir. Dacă Legea veche s-a scris pe table de piatră, Legea cea nouă e scrisă în fildeş, adică nu în ceva lipsit de viaţă şi, iarăşi, nu despărţit de jertfă: „Când Legiuitorul firii îi dă lui Moise legea săpată pe plăci de piatră, a numit plăcile table de piatră în care au fost întipărite semnele dumnezeieşti. Dar după aceea, când legea a fost răzuită, prin limpezirea evanghelică, de ceea ce era trupesc şi pământesc, tabla care primeşte literele nu mai era de piatră, ci din fildeş strălucitor şi poleit. Căci cel ce primeşte poruncile şi legile, înfăţişat prin numele de pântece, spune că e tablă de fildeş pe piatră de safir”[71].

15: pulpele lui, coloane de-alabastru

temeluite-n cuiburi aurii;

Liban măreţ îi este-nfăţişarea,

ai cărui cedri n-au asemănare;

„Şeiş, din egipteană ss – alabastru (calcium carbonat ), o piatră de calcar alb strălucitoare ce nu trebuie confundată cu gipsul de alabastru. În toată literatura veche ebraică acest cuvânt apare aici şi în Cartea Esterei 1, 6. Egiptenii foloseau alabastrul pentru vase, statui. Şoldurile de alabastru pe soclu de aur pare o imagine sculpturală. Autorul s-a referit poate la o operă de artă”[72].

În Biblia 1982, stâlpii sunt de marmură: „Honorius din Autun (Expositio) consideră că picioarele de marmură se referă la ordinele religioase care susţin Biserica prin posesiunile lor. Asemenea coloanelor de murmură, membrii acestora sunt drepţi în cunoaştere şi nu pot fi clătinaţi de vicii. Mai mult, sunt întemeiaţi pe soclu de aur, adică pe credinţa apostolilor şi a profeţilor. ♦ Pentru unii interpreţi creştini, coloanele îi simbolizează pe Petru, Iacob şi Ioan, numiţi stâlpi ai Bisericii, sau chiar pe toţi apostolii. De asemenea, picioarele sunt cele două porunci ale iubirii, de Dumnezeu şi de aproapele, iubire care izvorăşte din adevărul lui Dumnezeu. Libanul şi cedrii sugerează puritatea lui Hristos. Cedrii, care se înalţă până la cer şi sunt adânc înrădăcinaţi în pământ, simbolizează dinamica dintre divinitatea şi umanitatea lui Hristos (cf. Pope, p. 548)”[73].

„Înţelesul celor spuse e acesta: Picioarele trupului sunt stâlpii de marmură, adică cei ce poartă şi sprijină, prin viaţa strălucitoare şi prin cuvântul sănătos, trupul de obşte al Bisericii. Prin ei stă şi temelia (talpa) credinţei neclătinată şi se străbate şi drumul virtuţii. Iar acestea se dobândesc prin două lucruri: prin adevăr şi prin neclătinare. Căci prin aur înţelegem adevărul, care după cuvântul lui Pavel, este şi se numeşte temelie a zidirii. […] Iar Hristos e adevărul, în care se află întemeiate picioarele, stâlpii Bisericii, şi prin marmură înţelegem strălucirea vieţii şi greutatea şi neclintirea alipirii faţă de cele bune. […] Prin cele ce le spune, (mireasa) arată că nimic umilit şi coborât nu ajută la frumuseţea trupului, ci numai ceea ce e înalt ca cedrul şi tinde spre vârf”[74].

16: rostirea lui e, toată, doar dulceaţă

şi totu-n el, plăcut.

Acesta este frăţiorul meu,

acesta este el, iubitul meu,

o, fete ale Ierusalimului!

„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio), versetul se referă la experienţa celui care gustă din savoarea bunătăţii lui Dumnezeu, a dragostei Lui, a lucrurilor mistice şi spirituale. Adevărata dulceaţă îl umple pe cel care stăruie în lucrurile cereşti, care Îl contemplă pe Dumnezeu şi se bucură cu El la nesfârşit. Cu cât experimentează această dulceaţă mai mult, cu atât mai mult o doreşte. ♦ Pope (p. 550) arată că, pentru interpreţii creştini, gura [rostirea – la Anania] se referă la Hristos, în calitate de Cuvânt al lui Dumnezeu şi, de asemenea, la predicatorii acestui Cuvânt, începând cu Ioan Botezătorul. Dulceaţa cerului gurii a fost înţeleasă ca dulceaţa interioară pe care Dumnezeu o revarsă asupra celor ce-L iubesc”[75].

---

[1] BBVA, p. 878

[2] Golgota nu era o grădină; referirea ar fi potrivită pentru Ghetsimani, începutul Patimilor, ca şi pentru locul îngropării, acesta din urmă situat, e drept, într-o grădină, nu departe de Golgota.

[3] Nu le-a băut, ci doar i-au fost oferite; dar, despre acestea, nu e locul potrivit să vorbim aici.

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 32

[5] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 32  – Mântuitorul înviat mănâncă înaintea ucenicilor Săi, spre a le dovedi că nu văd duh, peşte şi un fagure cu miere.

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (58)

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[8] BBVA, p. 878

[9] SEP 4/I, pp. 620-621

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[11] BBVA, p. 878

[12] SEP 4/I, pp. 621-622

[13] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, Cuvântul 2, despre trezvie şi rugăciune, 23

[14] CCIA, p. 65

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[16] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 49

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XVI,4

[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII,1

[19] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[20] CCIA, pp. 65-66

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI

[22] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III,7

[23] BBVA, p. 879

[24] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[25] CCIA, p. 66

[26] Aşa redă şi SEP 4, la fel ca Biblia 1688; Biblia 1982 are inima, în vreme ce Anania are totu-n mine.

[27] SEP 4/I, p. 623

[28] BBVA, p. 879

[29] SEP 4/I, pp. 623-624

[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XV, 25

[31] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică, 2

[32] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XVI,5

[33] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI

[34] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,204

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI

[36] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,191

[37] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[38] BBVA, p. 879

[39] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[40] SEP 4/I, p. 624

[41] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, II, 5

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[43] SEP 4/I, pp. 624-625

[44] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvinte despre mântuire, II, D-2, D-3

[45] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[47] SEP 4/I, p. 625

[48] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII

[49] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III, 202

[50] BBVA, p. 879

[51] SEP 4/I, p. 625

[52] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII

[53] CCIA, pp. 67-68

[54] CCIA, p. 68

[55] SEP 4/I, p. 626

[56] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII

[57] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, XIII,2

[58] CCIA, p. 68

[59] CCIA, p. 68

[60] SEP 4/I, pp. 626-627

[61] CCIA, p. 68

[62] SEP 4/I, p. 627

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII,9-10

[64] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 9-10

[65] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII

[66] SEP 4/I, p. 628

[67] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV.

[68] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV

[69] SEP 4/I, p. 628

[70] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV

[71] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV

[72] CCIA, p. 69

[73] SEP 4/I, p. 628

[74] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV

[75] SEP 4/I, p. 629

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 4

CAPITOLUL 4

1: – Vezi tu, iubito, cât eşti de frumoasă?

Frumoasă-mi eşti

cu ochii tăi ca două porumbiţe

sub vălul tău de nuntă,

cu părul tău ca un ciopor de capre

mijind, şerpuitor, pe Galaad;

„În cele de mai [sus], elogiul unei frumuseţi care poate fi uşor convertită şi în mândreţe duhovnicească, menită să atragă iubirea Mirelui ceresc”[1]. „Aici e descrisă mireasa, este admirată frumuseţea ei. Cântarea Cântărilor este singulară în literatura ebraică veche în acest sens. Celelalte cărţi vorbesc despre stări de spirit interioare mai mult. Şi natura e văzută în dinamica sa ordonată de Logos, precum în Psalmi. Aici însă, în Cântarea Cântărilor, biruie descrierea. Este admirată desăvârşita frumuseţe care pentru mire este mireasa. […] Obiectul celui mai curat şi desăvârşit lirism este chipul miresei în care nici o pată nu-i. Toţi comentatorii, de-a lungul veacurilor, au căzut de acord în această privinţă. O mai frumoasă şi transfigurată apariţie a chipului miresei în ochii mirelui în lumea veche este greu, dacă nu imposibil, de găsit. Aici descrierea începe de la ochi. Este admirat părul pe care fecioarele în timpul nunţii aveau voie să-l poarte despletit, ca semn al curăţiei şi fecioriei lor. Părul vălurind ca o turmă de capre trebuie să fie imaginea fecioarei despletite dansând în timpul nunţii. Numai mireasa avea voie să poarte astfel părul în timpul nunţii, ca simbol al curăţiei desăvârşite. Ochii columbei – perle neprihănite. Simbolul columbei este mereu curăţia imaculată, întreagă curată. Ochii şi obrajii transpar în dosul voalului. Dinţii albi desăvârşiţi şi ei în cele două rânduri, cei de sus având jos pe geamănul lor întocmai. Imaginea este de-o mare prospeţime – picăturile de apă sclipind în soare de pe oile albe proaspăt tunse şi, în acest fel, şi mai albe fiind, ce ies din scăldătoare”[2].

„Vălul a reprezentat pentru interpreţii creştini modestia, autostăpânirea şi alte virtuţi. Tertulian a asociat vălul cu smerenia care trebuie să le caracterizeze pe tinerele creştine şi cu supunerea miresei faţă de soţul ei. Pentru unii, ochii îi simbolizează pe învăţătorii Bisericii, care oferă lumină trupului, iar părul, pe creştinii ajunşi la cel mai înalt nivel spiritual, cei mai apropiaţi de Hristos, Capul lor. Aşa cum părul este insensibil, creştinii desăvârşiţi sunt morţi faţă de lume şi plăcerile ei. Părul miresei e comparat cu o turmă de capre, deoarece membrii Bisericii contemplă lucrurile cereşti prin credinţă, iar caprele sunt animale curate şi se hrănesc pe înălţimi. Părul reprezintă o imagine a gândurilor sfinte şi a cuvintelor sufletului curat, mort faţă de trup şi lume, scos din întunericul păcatului, al ignoranţei, adus la adevăr, cunoaştere şi pietate prin cuvântul Evangheliei, descoperit pe muntele Galaad, muntele mărturiei divine (cf. Pope, p. 461). ♦ (…)Apponius (Interpretatio 7.1-34, CCSL 19, 139) afirmă că aceste cuvinte Îl prezintă pe Hristos lăudând frumuseţea Bisericii formate din păgânii care s-au întors de la slujirea zeilor la adevăratul Dumnezeu. Apponius crede că ochii îi reprezintă pe cei care dau învăţătură Bisericii prin puritatea şi simplitatea lor. ♦ Beda Venerabilul (Expositio 2, CCSL 119b 244-245) consideră şi el că ochii se referă la predicatorii Bisericii. Urmând comparaţia cu caprele (cf. Matei 25, 32-33), el afirmă că şi credincioşii păcătuiesc, însă, în ciuda acestui fapt, progresează zilnic spre viaţa veşnică, unde vor fi eliberaţi de orice păcat”[3].

Cu ochii tăi ca două porumbiţe: „Care e mai de cinste între mădularele noastre ca ochii? Prin ei se priveşte lumina, prin ei se recunosc prietenii şi duşmanii, prin ei deosebim ceea ce este al nostru şi ceea ce ne e străin. Ei ne sunt îndreptători şi învăţători în orice lucru şi călăuze înnăscute şi nedespărţite în călătoria nerătăcită. Drept aceea, lauda cea mai desăvârşită a ochilor este să-şi fi format chipul vieţii lor după harul Sfântului Duh. Căci Duhul Sfânt e porumbel”[4].

Cu părul tău ca un ciopor de capre: „Părul capului ce împodobeşte femeia e ruşinea şi neprihănirea ei. Dar se cuvine să mai adăugăm, la cuvântul despre păr, că părul e lipsit de orice simţire vitală. Deci cel ce nu primeşte nici o simţire de cele ce sunt cunoscute în lumea aceasta, neumflându-se de slavă şi cinstire, nici îndurerându-se de ocară şi de necinste, ci rămânând la fel în aceste două stări contrare, e asemenea părului lăudat al miresei”[5].  „Hristos […], văzând în veşmintele albe Biserica Sa, pentru care El Însuşi, precum este scris în cartea proorocului Zaharia, luase veşminte întinate, (văzând încă) şi sufletul ei curat şi spălat prin baia renaşterii, îi spune: Iată, frumoasă eşti, iubita Mea, iată eşti frumoasă, ochii tăi ca ai unei porumbiţe, sub a cărei înfăţişare a pogorât din cer Duhul Sfânt”[6].

2: cu dinţii tăi, o turmă de oi albe

scăldate-n râu nainte de-a fi tunse,

avându-şi toate gemeni câte doi

şi fără rod nici una dintre ele;

„Pentru Augustin (De doctrina christiana 2.11-13; Ennarationes in Psalmos, CCSL 38, 10-11), dinţii îi reprezintă pe învăţătorii prin care credincioşii, intrând în Trupul lui Hristos, Biserica, scapă de erori şi superstiţii. Scăldătoarea se referă la actul botezului, iar gemenii sunt cele două porunci ale iubirii, iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui”[7].

Cu dinţii tăi, o turmă de oi albe: „De ce sunt amintiţi în laudă dinţii înaintea buzelor? (Pentru că) cea mai bună ordine în învăţătură este ca mai întâi să înveţi tu însuţi şi apoi să grăieşti. Iar de va spune cineva că învăţăturile sunt mâncările sufletului nu se va abate de la ceea ce se cuvine. Precum, deci, sfărâmând în dinţi hrana trupească, o pregătim pentru măruntaiele noastre, în acelaşi fel se află în suflet o putere care mărunţeşte învăţăturile. Aşadar, socotesc că folosind un chip, Cuvântul numeşte dinţi pe învăţătorii care împărtăşesc învăţăturile cu judecată, făcându-le uşor de primit şi folositoare. Aşadar, cei ce ne subţiază iarba neprelucrată a cuvintelor dumnezeieşti şi ne-o rumegă sunt dinţi ai Bisericii. Tot aşa voieşte aici Scriptura ca cei rânduiţi în Biserică în slujba de dinţi să fie mai întâi tunşi, adică dezbrăcaţi de toată podoaba materială, apoi curăţiţi, prin baia conştiinţei, de toată întinăciunea trupului şi a duhului; pe lângă acestea să urce pururi prin înaintare şi niciodată să nu fie iarăşi traşi în prăpastie. În sfârşit, să fie împodobiţi cu îndoita naştere a bunei rodiri în tot felul de virtuţi şi să nu fie fără rod în nici una din străduinţele cele bune”[8].  „Nu este laudă de rând aceasta. Mai întâi, prin plăcuta comparaţie cu caprele[9] tunse, căci ştim că şi pe înălţimi caprele pasc fără primejdie şi că şi în prăpăstii îşi găsesc hrana cu siguranţă; apoi, când sunt tunse, sunt despovărate de perii de prisos”[10].

3: buzele tale, roşu din fuior

şi graiul tău, frumos;

obrajii tăi, o rodie în două

sub vălul tău de nuntă;

Buzele tale, roşu din fuior; la Ioan Alexandru: Precum o coardă roşu închisă buzele tale: „În ebraică, articolul e folosit şi comparativ. Autorul vorbeşte de o sfoară, coardă purpurie, accentuând în acest fel subţirimea lor[11].  „Nu sensualitatea e pusă în lumină, ci cântarea ca o strună pe un instrument atinsă de puterea cuvântului”[12].

„Pentru Apponius (Expositio 6.9-12), panglica de purpură reprezintă sângele martirilor care colorează buzele Bisericii. Ei apără dinţii, adică pe învăţătorii Bisericii, astfel încât cei care nu-i cred să poată fi aduşi la credinţă prin mărturia martirilor. Glasul Bisericii este frumos datorită puterii martirilor şi interpretării Cuvântului Sfânt de către învăţători. Prin frumuseţea obrajilor trebuie să înţelegem modestia fecioriei şi castitatea. Comparaţia cu o jumătate de rodie demonstrează că fecioria imită lucrările lui Hristos. Apponius face trimitere la 2, 3, unde iubitul este comparat cu un măr între copacii pădurii. Fecioria şi înfrânarea posedă o parte din frumuseţea Mirelui, o jumătate prin care chipul Bisericii este mai strălucitor. În plus, Apponius crede că cei doi obraji ai Bisericii le reprezintă, unul pe Maria, sora lui Moise, celălalt pe Maria, mama lui Iisus, care, prin integritatea lor, au făcut chipul Bisericii frumos şi demn de admiraţie”[13].

„Prin dinţi, adică prin propovăduirea învăţăturilor, grăieşte totodată gura Bisericii. De aceea, mai întâi se tund şi se spală dinţii şi nu rămân sterpi, ci zămislesc gemeni, şi apoi înfloresc buzele în culoarea roşie, când toată Biserica, prin conglăsuirea în bine, se face perechea de buze a unei singure guri şi a unui singur glas. Iar prin culoarea roşie e îndemnată să privească la sângele prin care au fost izbăviţi şi să poarte în gură mărturisirea Celui ce ne-a răscumpărat prin sânge”[14]. „Fiindcă buzele Bisericii propovăduiesc pururi mântuirea prin sângele lui Hristos”[15].

Şi graiul tău, frumos; la Ioan Alexandru: Şi gura graiului tău fermecătoare: „midbareih – nu-i vorba de instrumentul vorbirii, gura, ci de acţiunea ei, cuvântul (dabar), care numeşte aici gura al cărei farmec şi rost este încoronat de rostire, de grai. Este încă o dată accentuată partea spirituală a trupului. Gura este ca un boboc înrourat de trandafir, ca un potir în care sălăşluieşte cuvântul. Frumuseţea miresei vine din această armonie a făpturii ei în care naturaleţea e trecută în spirit. Nu-i vorba, aşadar, de ceva frust, primitiv sensual, ca în mare parte din poezia orientală, ci de un îndelung proces de strunire a cărnii întru nobleţe spirituală. Rafinamentul alcătuitorului acestui cântec e dovedit şi aici – originea cultă a cântării ce finisează fiecare amănunt”[16].

„Stăpânul, primind voinţa nefăţarnică[17], va striga: Iată, frumoasă eşti, iubita mea, iată frumoasă eşti! Dinţii tăi ca turmele tunse! (aceasta din pricina mărturisirii făcute cu bună cunoştinţă), toate cu gemeni, din pricina harului îndoit, adică cel săvârşit din apă şi din Duh, sau a darului vestit prin Vechiul şi Noul Testament”[18].

Obrajii tăi, o rodie în două sub vălul tău de nuntă: „Rodia apare şi în poezia egipteană. Este mărul Orientului, are mulţi sâmburi. Fiecare sâmbure este îmbrăcat într-o membrană roză moale. Unii au socotit că-i vorba de cerul gurii miresei, ca o rodie. Dar e vorba de tâmple, de obraji, ce transpar prin crăpătura voalului. Rodia – malum punicum sau malum granatum – este simbolul rodniciei. Faptul că faţa miresei vorbeşte de rodnicia ei este încă o dată semnul spiritualizării. Imaginea vorbeşte despre ceasul apropierii nunţii, când mireasa îşi ridică voalul ca mirele să-i vadă faţa. Deja voalul e dat puţin la o parte, faţa miresei poate fi văzută puţin, cât o ruptură de rodie. Trebuie amintit că roşul este culoarea-simbol a vieţii în lumea ebraică”[19]. „Prin roşeaţa ce arde în obraz laudă în mod curent neprihănirea, împodobind-o cu ruşinea, prin chipul rodiei”[20].

4: grumazul tău, ca turnul lui David

zidit spre întărire:

de el atârnă paveze o mie,

ca tot atâtea scuturi de viteji;

Grumazul tău, ca turnul lui David: „Despre acest turn al lui David nu se ştie nimic. El nu-i identic cu cel actual. Nu-i vorba neapărat de înălţime, ci de eleganţă şi statornicie. În Talmud e lăudat şi gâtul scurt ca semn al frumuseţii. Prin migdal, turn, se înţelege o cetate a unei dinastii, un fel de burg sau acropolă ca loc de refugiu în vremi de restrişte (Judecători 9, 46). În urma săpăturilor s-a dat în Ghibea de turnul lui Saul, de cetatea lui, mică, însă alcătuită cu grijă şi puternică”[21].

„Honorius din Autun (Expositio in Cantica Canticorum, PL 172, 413A-414A) oferă două interpretări versetului. Conform celei dintâi, gâtul îi reprezintă pe învăţătorii Bisericii. Aşa cum gâtul leagă trupul de cap, aceştia leagă Biserica de Hristos, prin cuvântul şi exemplul lor. După cum turnul are menirea de a-i proteja pe locuitorii cetăţii de duşmani, tot aşa aceste persoane, întărite de puterea lui Hristos, apără Biserica de eretici, păgâni sau creştini falşi. Miile de scuturi sunt nenumăratele argumente din Scripturi sau cele aduse pe calea raţiunii, folosite împotriva adversarilor, iar lănciile vitejilor reprezintă exemplele de suferinţă ale martirilor, precum şi vieţile sfinţilor. A doua interpretare propusă de Honorius din Autun este că turnul lui David este cuvântul lui Dumnezeu, zidit de Hristos pentru a apăra Biserica împotriva duşmanilor Ei. Scuturile sunt învăţăturile Vechiului şi Noului Testament, iar lănciile reprezintă exemplele sfinţilor care-i întăresc pe alţii în lupta lor împotriva păcatelor”[22].

„Numele de grumaz îl poartă cel ce susţine pe sine capul totului, adică acel cap care este Hristos, din care tot trupul se încheagă şi se articulează. Pe lângă aceasta, el este primitor al Duhului, Care face inima noastră înfocată; apoi slujeşte cuvântului, prin glasul bine răsunător. […] Iar prin David, înţelege pe Împăratul, Tatăl Împăratului, Care a alcătuit pe om de la început să fie turn şi nu ruină, iar prin har l-a rezidit pe el iarăşi, întărindu-l cu multe scuturi, ca să nu mai fie uşor de călcat de năvălirile duşmanului”[23].

Zidit spre întărire; la Ioan Alexandru: Clădit în rânduri: „talpiah – din rădăcina lapa, a clădi în ordine, a aşeza ordonat. E vorba poate de podoabele gâtului miresei, atât de bogate în Orient, ordonate precum scuturile pe turnul lui David. Nu asemănarea gâtului cu turnul stă în intenţia autorului, ci asemănarea podoabelor, sensul iarăşi spiritual al statorniciei şi privegherii. Aşa cum stă turnul de veghe, aşa şi mireasa îşi păstrează curăţia şi onoarea, neîntorcând capul încoace şi încolo. Colierul de aur atârnat de către mire la gâtul miresei era semn că a ales-o să-i vină podoabă a casei, era o încoronare a virtuţilor fecioarei păstrată până la vremea nunţii, aşa cum pe turnul cetăţii davidice erau aduse trofeele de biruinţă”[24].

De el atârnă paveze o mie: „şilmi, un cuvânt dificil. Septuaginta îl traduce felurit, aici cu volides; în alte locuri unde apare (Ieremia 51, 11; Iezechiel 27, 11) cu tas faretras. E vorba de trofeele eroilor. Cuvântul apare şi în textele de la Qumran şi înseamnă armă de aruncat, arcuri. O mie de scuturi este o cifră, simbol al plinătăţii. Încă o aluzie la frumuseţea şi curăţia desăvârşită a fetei ce va păşi pragul nunţii”[25].

5: iar sânii tăi, doi pui de căprioară

ce pasc răcoare, gemeni, printre crini.

Iar sânii tăi, doi pui de căprioară: „Amândoi sânii – accentuează contemplarea în amănunt a desăvârşirii creaturii, minimalizând sensualitatea”[26].

„Apponius (Expositio 6.26-34) vede în imaginea sânilor la care se hrăneşte Biserica cele două Testamente, gemene datorită perfectei armonii între ele, Noul Testament fiind împlinirea Vechiului”[27].

În tot omul sunt doi gemeni (pui de căprioară – sau sâni) prin naştere: sufletul şi trupul.  „În fiecare din noi fiind contemplaţi doi oameni, unul trupesc şi văzut, altul spiritual şi nevăzut, geamănă este naşterea fiecăruia, venind în viaţă uniţi între ei. Căci nici sufletul nu există înaintea trupului, nici trupul nu se alcătuieşte înaintea sufletului. Iar hrana lor după fire este curăţia şi buna mireasmă şi toate cele asemenea prin care sporesc virtuţile. Este deci trebuinţă de ochi, pentru buna deosebire care să poată recunoaşte întocmai crinul şi spinul, şi pe cel mântuitor să-l cultive, iar pe cel stricăcios să-l respingă”[28].

6: Nainte de-a se face dimineaţă

şi de-a se pune umbrele pe fugă,

eu voi fugi la muntele de smirnă

şi spre colina din Liban.

La Ioan Alexandru: Vreau să mă duc pe muntele de mir / Şi la dealul de tămâie: „Muntele de mir şi dealul de tămâie – iarăşi locuri ideale unde iubirea îşi caută sălaş. Mirul şi tămâia, ca miresme, ca şi în tot Orientul, sunt hrana spiritului pe care nara tremurândă le inspiră. Aşa cum gurii i se da vin şi pâine bună de sărbători în loc de apă, tot aşa şi nărilor, în loc de aer obişnuit – mireasmă de preţ”[29].

7: Frumoasă eşti, iubito, pe de-a-ntregul

şi-n tine întinare nu se află.

„Versul încheie această desăvârşită poezie în sine, ce ridică mireasa, în urma contemplării ei, în rândul creaturilor curate. Despre nici o fiinţă nu se poate spune mai mult: a fi fără nici o prihană, frumuseţe adevărată. În textul Facerii, după fiecare zi toate sunt socotite bune. Omul este desăvârşit şi frumos, iar acum, în ceasul nunţii, mireasa e podoaba fără pereche a universului. Ceea ce omul este mai ales în ceasul nunţii apare mai limpede în lumină”[30].

„Text important. Prin jertfa lui Hristos, Biserica a devenit Mireasa Lui cea neprihănită, aşa cum fără prihană e trupul Iubitei ce se apropie de Mire”[31].

Ziua simbolizează Duhul Sfânt Care, cu lumina Sa, alungă toate umbrele. Prin moartea lui Hristos, tot cel ce crede poate primi de la El puterea morţii omului vechi, spre a se înveşmânta în omul cel nou, fără de pată: „Căci dacă cei ce s-au născut din Duhul se fac fii ai luminii şi fii ai zilei, ce altceva trebuie să cugetăm pe Duhul Sfânt decât lumină şi ziuă, a cărui suflare fugăreşte umbrele şi deşertăciunea? Pentru că e cu totul necesar ca după ce a răsărit soarele să nu mai rămână umbrele, ci să se retragă şi să se strămute. După ce Cuvântul a făcut lauda acestor mădulare ale Bisericii, în cele următoare îi va lăuda tot trupul când prin moarte va surpa pe cel ce avea stăpânirea morţii (II Corinteni 12, 1) şi Se va înălţa pe Sine iarăşi la propria slavă a dumnezeirii, pe care a avut-o de la început, înainte de a fi lumea. (Arată) taina patimii prin imaginea smirnei, apoi amintind de tămâie, prin care se închipuie dumnezeirea, prin aceasta ne învaţă că Cel ce se împărtăşeşte împreună cu El de smirnă se va împărtăşi, desigur, împreună cu El şi de tămâie. Căci cel ce a pătimit împreună cu El, fără îndoială, se va şi slăvi împreună. Iar cel ce s-a ridicat în slava dumnezeiască se face frumos, ca unul ce s-a eliberat de toată pata”[32].  „Cu turma (caprelor tunse) este comparată Biserica, având ea în sine multe puteri ale sufletelor, care să înlăture prin botez povara păcatelor, care să-I aducă lui Hristos credinţa cea tainică şi harul moral, care să laude crucea lui Iisus Domnul. Prin acestea este frumoasă Biserica şi fără cusur, fiindcă vina a fost îngheţată de apă”[33]. „Urmele frumuseţii sufletului se arată în starea sufletească a omului sfânt. Trebuie, dar, să avem grijă mai dinainte de frumuseţea noastră, pentru ca şi Mirele-Cuvântul privindu-ne să ne spună: Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi întinăciune nu este în tine!”[34].

8: O, vino, vino din Liban, mireasă

o, vino din Liban!

Venind, vei trece culmile Amanei,

Senirul şi Hermonul peste piscuri,

De-acolo unde leii-şi au culcuşuri

Şi munţii sunt bârlog de leoparzi.

„Kalah, mireasa, prima oară fecioara e numită astfel. Aceste şase versuri sunt socotite un fragment dintr-o poezie de sine. Ea este în contrast cu caracterul liniştit şi natura blândă în mijlocul căreia s-a desfăşurat până acum Cântarea. Muntele de mir şi dealul de tămâie indică sudul; muntele leoparzilor şi culcuşul leilor – nordul. Mirele îşi caută mireasa ascunsă în acest loc primejdios. Pare a fi vorba de primejdiile vieţii ce ameninţă viaţa miresei, după unii comentatori”[35].

„Tinzând spre Dumnezeu, inima curată a părăsit ţinuturile sălbatice ale patimilor (ale leilor şi leoparzilor), îndreptându-se irezistibil către Mirele Care o cheamă”[36].

Venind, vei trece culmile Amanei: „Septuaginta a înţeles: apo arhis pisteos; în loc de numele muntelui a înţeles emunah, credinţă. Amana, Senir şi Hermonul sunt 3 vârfuri dintr-un masiv ce culminează cu Hermonul (2814 m înălţime)”[37]. Desigur, în acord cu cele spuse până acum, vom vedea şi în aceste înălţimi trepte ale urcuşului duhovnicesc.

„Unele interpretări l-au văzut în persoana [Mirelui] pe Hristos, chemându-i la mântuire pe păgâni, scăpând Biserica din mrejele idolatriei. Libanul reprezintă idolatria păgânilor, iar Senirul şi Hermonul au fost văzute ca semnificând Legea. Mireasa e chemată din vizuina leilor, adică din mâinile persecutorilor evrei şi din munţii leoparzilor, adică din înşelăciunea păgânilor. Faptul că mireasa e chemată de trei ori are o triplă semnificaţie. Mireasa trebuie să fie desăvârşită în gândire, în vorbe şi în fapte; trebuie să vină la Mirele ei prin credinţă, speranţă şi dragoste; să renunţe la puterea diavolului, la lume şi la sine; să vină în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Pope, p. 478)”[38].

Sufletul-mireasă e chemat mai sus de credinţa începătoare, la progresul infinit în Dumnezeu: „Iar ceea ce spune este aceasta: Bine Mi-ai urmat în cele de până acum, venind cu Mine în muntele smirnei. Căci te-ai îngropat împreună cu Mine, prin botez, în moarte. Ai venit împreună cu Mine şi pe piscul tămâii (Libanul Învierii). Căci te-ai înălţat la împărtăşirea de dumnezeire, pe care o indică muntele tămâii. Urcă, deci, cu Mine, de pe munţii aceştia pe alţii, înaintând şi înălţându-te prin cunoştinţa lucrătoare. Vino, aşadar, din Liban, întrucât nu mai eşti logodnică, ci mireasă. […] Cuvântul vrea ca noi, fiind schimbăcioşi din fire, să nu ne rostogolim prin schimbare spre rău, ci urmărind necontenit creşterea spre mai bine, să avem schimbarea împreună-lucrătoare în urcuşul la cele mai înalte, ca, prin felul schimbător al firii noastre, să dobândim neschimbarea. De aceea, ca un povăţuitor şi păzitor, a adus în cuget amintirea fiarelor ce ne stăpâneau odinioară, spre şi mai marea înstrăinare a noastră de patimi. Aceasta pentru ca, prin depărtarea de cele rele, să dobândim neclintirea şi neschimbarea în cele bune”[39].  „Coboară din Liban, mireasă, coboară din Liban! Vei trece şi vei veni, de la începutul credinţei, prin aceea că, lăsând lumea, ai trecut la Hristos”[40].

9: Tu inima din mine mi-ai robit-o,

o, sora mea, mireasa mea,

tu inima din mine mi-ai robit-o

cu-o singură privire

şi c-un şirag de la grumazul tău.

Tu inima din mine mi-ai robit-o: „leibab, inima, forma de piel ce apare numai aici, libabtini, greu de lămurit. Înrudirea cu labba – arab, a lega cu funie ceva gol, n-a găsit aderenţi. Pare a spune: Tu ai înviat inima mea, tu ai legat inima mea. Aici nu-i sensul de înfrângere (în latină: vulnerasti), ci de deşteptare la viaţă”[41]. Începând cu acest verset, tot ce e manifestat în mireasă ţine de omul restaurat, care odihneşte în inima Mirelui şi Acesta în el. În iubirea desăvârşită, ochii grăiesc mai multe decât ar face-o gura; iar şiragul grumazului semnifică supunerea miresei faţă de învăţătura lui Hristos: „Căci având sufletul o îndoită lucrare văzătoare, dintre care una priveşte adevărul, iar cealaltă rătăceşte în jurul celor deşarte, dat fiind că numai ochiul curat al miresei este deschis pentru firea binelui, iar celălalt e cu totul nelucrător, prietenii aduc laudă numai unui ochi, singurul prin care priveşte pe Unul. Prin Unu se înţelege Acela care este cunoscut în firea neschimbată şi eternă, Tatăl cel adevărat şi Fiul Unul-Născut şi Duhul Sfânt”[42].

Şi c-un şirag de la grumazul tău: „Îi este de ajuns mirelui să vadă una din perlele ce-i împodobesc gâtul ca să devină fericit. Că-i vorba de o amuletă ce-l poate vrăji pe cel iubit, reminiscenţă mitică, nu s-a adeverit”[43].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), ochiul miresei priveşte la tainele şi la lucrurile divine. Podoabele de pe gât se referă la virtutea realizată în viaţa de zi cu zi, deoarece gâtul poartă asupra sa jugul poruncilor divine. ♦ O altă interpretare a gâtului, care uneşte capul cu trupul, este că acesta reprezintă unirea sufletelor cu Hristos, prin convertire (cf. Pope, p. 484)”[44].

10: Şi pieptul tău, ce mândru se făcu,

o, sora mea, mireasa mea,

mai mândru şi mai dulce decât vinul,

aşa cum duhul mirurilor tale

e mai presus de orişice mireasmă.

„Pentru Rupert din Deutz (Libri Commentariorum 3), mirosul mai presus de orice mireasmă reprezintă actele de caritate ale Bisericii. Adevăratele miresme sunt ajutorarea celor aflaţi în nevoi, hrănirea duşmanilor, vizitarea bolnavilor şi a celor din închisori (cf. Matei 25, 35-36). ♦ După alte interpretări, sânii frumoşi de la vin se referă la doctrina Bisericii. Aceştia nu mai dau lapte pentru prunci şi pentru cei slabi în credinţă, ci vinul sfinţilor, adevărata învăţătură, oferită celor maturi în credinţă. ♦ O altă explicaţie propusă: vinul reprezintă sângele lui Hristos cu care Biserica se hrăneşte, umplându-se de dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (cf. Pope, p. 485)”[45].

Aşa cum duhul mirurilor tale e mai presus de orişice mireasmă: „Cuvântul şi întoarce acum miresei un dar potrivit darului ei. Astfel recunoaşte şi El schimbarea spre mai bine a sânilor ei, săvârşită prin fapte. Pentru că, încetând de a mai fi purtătoare de lapte, izvorăsc, în loc de lapte, vin, prin care se pricinuieşte veselie inimilor mai desăvârşite, care nu mai sunt purtate de vânturile prunciei, ci pot să-şi umple gura de paharul înţelepciunii şi să soarbă cele bune. Când, deci, auzim că mirosul miresei e socotit mai vrednic de primire decât toate miresmele, să învăţăm din acest cuvânt că taina adevărului împărtăşită prin învăţătura evanghelică e singurul miros bine mirositor lui Dumnezeu şi ales dintre toate aromatele Legii, ca unul ce nu mai e acoperit de vreun chip (tip) şi de vreo umbră, ci s-a făcut bine mirositor prin descoperirea adevărului”[46].

11: Ţi-s buzele de fagure prelins,

mireasa mea; sub limbă, miere, lapte;

balsamul ce te-nvăluie din straie

e ca balsamul din Liban.

Ţi-s buzele de fagure prelins: „E vorba de dulceaţa cuvântului ce picură ca mierea de pe buzele iubitei. Însă tot atât de bine semnifică şi neprihănirea sărutului”[47].

Sub limbă, miere, lapte: „Mierea şi laptele sunt atributele tărâmului făgăduinţei. Găsirea iubitei înseamnă găsirea tărâmului făgăduit. Până acum mirele a admirat frumuseţea iubitei, acum îi degustă mireasma frumuseţii”[48].

„Pentru comentatorii creştini, Părinţii Bisericii oferă învăţătură sfântă asemănată cu mierea; de asemenea, lapte pentru copiii în credinţă. Ei picură mierea, nu o toarnă, deoarece distribuie învăţătura astfel încât să poată fi înţeleasă de toţi ascultătorii”[49].

A avea sub limbă ceva înseamnă a avea ceva de spus. Mireasa e gata să ofere tuturor cuvântul înţelepciunii:  „Că ţi-ai pregătit cuvântul pentru ca să aducă auzitorilor nu un folos de un singur fel, ci ca să se potrivească cu puterea celor ce-l primesc, astfel că să folosească şi celor mai desăvârşiţi şi pruncilor; celor desăvârşiţi să fie miere, iar pruncilor, lapte. Acest amestec pregătit din lapte şi miere spune că e aşezat sub limbă, arătând prin aceasta obişnuinţa întrebuinţării celei mai bune a cuvintelor. Căci cel ce ştie să răspundă cum trebuie fiecăruia, având această putere felurită a cuvântului sub limbă, dăruieşte potrivit cu fiecare dintre auzitori ceea ce îi este de trebuinţă în acel timp”[50].  „Lapte a numit Solomon puterea hrănitoare şi crescătoare; iar miere, pe cea curăţitoare a Duhului”[51].

E ca balsamul din Liban: „Din cedrii Libanului se extrăgea un parfum deosebit de preţios”[52]. Aici, miresmele capătă, ca în întreaga Scriptură, de altfel, conotaţii duhovniceşti.

12: Grădină zăvorâtă-mi este

ea, sora mea, mireasa mea,

grădină zăvorâtă, izvor pecetluit.

Grădină zăvorâtă-mi este ea, sora mea, mireasa mea: Omul primordial a fost aşezat într-o grădină, dar una împrejmuită, căci frumuseţea ei nu e accesibilă oricui. În plus, sufletul iubitor de Dumnezeu are două însuşiri: s-a făcut grădină roditoare şi e zăvorât faţă de patimi. „Sfătuieşte să nu se cheltuiască izvorul cugetării noastre pentru cei străini de noi, adică pentru trup şi pentru cele din afară, ci să se întoarcă spre grădina proprie, îngrădind pomii lui Dumnezeu. Iar pomii lui Dumnezeu am învăţat că sunt virtuţile, cu care ocupându-se puterea cugetătoare a sufletului nostru şi necurgând la nimic din cele din afară, se pecetluieşte cu pecetea adevărului întipărindu-se de iubirea faţă de bine”[53].  Grădina împrejmuită este Edenul (sau Rai, sau Paradis): „acolo este, deci, soţia nepătată unde este şi fecioara. Chiar dacă fecioara îşi are semnul neprihănirii sale, totuşi locul amândurora este în rai, pentru ca, împotriva arşiţei trupului şi a căldurii cărnii, să se răcorească sub umbrarul virtuţilor. Aşadar, raiul este în centrul sufletului nostru, împădurit cu plantaţiile celor mai multe şi mai felurite păreri, între care creşte în primul rând pomul vieţii. Dumnezeu, rădăcina evlaviei, este fiinţa vieţii noastre, dacă ne încredinţăm cu toată inima Domnului şi Dumnezeului nostru. Raiul este şi răsadniţa în care se cultivă ştiinţa binelui şi a răului. Căci omul, singur între celelalte vieţuitoare de pe pământ, are ştiinţa binelui şi răului. Mai sunt acolo şi alte felurite plante, ale căror roade sunt virtuţile”[54].   „Prin aceasta vrea să spună că Taina trebuie să rămână pecetluită în tine, să nu fie siluită prin faptele unei vieţi rele şi prin pângărirea curăţiei, să nu trădezi celor ce nu se cuvine, să nu se răspândească la necredincioşi printr-o vorbire precară. Trebuie, aşadar, să fie neadormită paza credinţei sale, pentru ca să păstreze neştirbită plinătatea vieţii şi a tăcerii”[55].  „Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, o grădină închisă şi o fântână pecetluită. Acestea sunt elogiile pe care Hristos le adresează celor care au ajuns pe culmile desăvârşirii la care duce fecioria: le numeşte pe toate, cu un singur cuvânt, miresele (Sale); pentru că se cuvine ca mireasa să se potrivească cu mirele şi să-i poarte numele, la fel şi mireasa lui Hristos se cuvine să fie fără prihană, ca un paradis pecetluit, în care se dezvoltă toate aromele cu parfumuri cereşti şi numai Hristos să vină şi să culeagă aceste (arome) crescute din seminţe netrupeşti”[56].

13: Odraslele ţi-s ca un rai de rodii

cu rod de muguri, nard şi chiparos,

„Nardul era un parfum foarte scump, obţinut dintr-o plantă originară din regiunea himalayană a Indiei […]. Nardul face trimitere la sfinţii umili şi inocenţi care, prin dragostea lor, îi ung pe oamenii răniţi de păcate (Honorius din Autun, Expositio 2). ♦ rodiile îi reprezintă pe apostolii martirizaţi, camforul (ciprul) [chiparos – la Anania], puritatea vieţii spirituale, iar nardul sugerează ungerea lui Hristos înainte de moartea Sa (Ioan 12, 3, cf. Pope, p. 493. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio 2), livada cu rod îi ilustrează pe sfinţii care aduc roade prin faptele lor bune”[57].

14: cu narduri şi şofran,

cu trestie-n balsam, cu scorţişoară,

cu-aromele lemnoase din Liban,

cu smirnă şi aloe,

cu tot ce-i mai subţire-ntre miresme.

„Trestia îi reprezintă, pentru unii, pe Părinţii Bisericii şi scrierile lor; mirul şi aloea au sugerat pregătirea lui Hristos pentru înmormântare şi necesitatea omului de a lua parte la moartea lui Hristos înainte de a fi părtaş la învierea Lui. Cele mai bune miresme au fost explicate ca fiind darurile Duhului Sfânt sau marile învăţături ale Bisericii (Pope, p. 495)”[58].

Smirnă şi aloe: „Acestea sunt semnele de recunoaştere ale îngropării. În Sfintele Evanghelii stă scris: Femeile au venit la mormânt aducând cu ele miresmele ce le pregătiseră (Luca 24,1); Şi Nicodim a adus o amestecătură de smirnă şi aloe (Ioan 19, 39)”[59].  „Nimeni nu se face părtaş de slava lui Dumnezeu dacă nu s-a făcut, mai întâi, de un chip cu El, în asemănarea morţii. De aceea lauda înşiră în lista aromatelor […] smirna şi aloea şi mirurile de frunte. Căci prin cele dintâi, adică prin smirnă şi aloe, arată împărtăşirea de mormânt”[60].

15: Tu-mi eşti izvorâtoare de grădini,

fântână-mi eşti de apă vie

ce curge, şipotindă, din Liban.

„Versetele 12-15 au fost interpretate ca referindu-se la Biserică, Mireasa lui Hristos, la sufletul sfânt sau, în mod special, la Fecioara Maria (cf. Pope, p. 490). ♦ Honorius din Autun (Expositio 2) crede că această grădină reprezintă imaginea Bisericii, în care cresc feluritele virtuţi ale sfinţilor, diferitele flori care aduc vindecare rănilor pricinuite de păcat. Varietatea florilor ilustrează varietatea celor aleşi: martiri, mărturisitori, fecioare şi alţi credincioşi. Grădinarul este Hristos care-Şi îngrijeşte grădina prin învăţătura Sa. Grădina închisă simbolizează faptul că este ferită de atacurile duşmanilor prin învăţătura predicatorilor. Izvorul reprezintă Sfânta Scriptură prin care Biserica este udată; totodată el reprezintă şi izvorul botezului, închis pentru păgâni, descoperit însă catehumenilor. Pe de altă parte, izvorul Îl reprezintă pe Hristos, sursa vieţii, izvorul Apei Vii, adică a darurilor Duhului Sfânt”[61].

Ce curge, şipotindă, din Liban: „nozlim min-labanon, ce se revarsă din Liban, ca semn al curăţeniei şi prospeţimii lor, expresie superlativă pentru a numi apa cea mai bună, provenind din munţii zăpezilor”[62]. „Cine este izvorul cel pecetluit? Sau cum se tălmăceşte izvorul puţului cu apă vie? Acesta este Mântuitorul despre care S-a scris: La Tine este izvorul vieţii (Psalmi 35, 9)”[63]. Dacă aici cuvintele se aplică miresei, e semn că acela în care S-a sălăşluit Hristos devine însuşi, din puterea Aceluia, izvor de apă vie, în el odrăslind copacii raiului, udaţi de virtuţi şi de insuflarea Duhului Sfânt: „E vădit că cuvântul credinţei, ajungând în cei ce-l primesc, se face rai, sădindu-se, prin auzire, în inimă. De aceea socotesc că cuvântul trimis din gura miresei se face în sufletele auzitorilor rai de rodii, ca să învăţăm, din cele spuse, să nu ne moleşim în viaţa de aici, prin neînfrânare şi dezmierdări, ci să alegem, prin înfrânare, o viaţă aspră”[64].  Raiul acesta lăuntric e încărcat de roade: „În aceste poame se pot afla, zice, şi celelalte aromate, nardul şi şofranul. Buna mireasmă a nardului am cunoscut-o în cuvintele de mai înainte. Deci rămâne să înfăţişăm în cuvântul nostru înţelesul ascuns în chipul şofranului. Spun, deci, cei ce au cunoscut înţelesul acestei flori, că e la mijloc între frig şi căldură şi se fereşte de lipsa de măsură din amândouă părţile. Astfel prin ea ni se dă să cunoaşte, raţiunea virtuţii, printr-un chip, căci toată virtutea se află în mijlocul unor rele, între lipsa binelui şi între prisosinţă. Aşa se spune de bărbăţie şi de dărnicie, că cea dintâi se află între laşitate şi obrăznicie, cea de a doua între zgârcenie şi risipă. […] Deci cuvântul despre şofran descrie o însuşire a virtuţii de a se afla la mijloc”[65].  „De trestie se spune că întrece pe celelalte prin buna mireasmă; de aceea se primeşte de Lege între sfintele aromate. Iar de scorţişoară se spune că împlineşte o lucrare bogată şi de multe feluri, prin puterea ei naturală, din care multe par să întreacă credinţa. […] Se spune că dacă se introduce în gura celui ce doarme, acesta nu e împiedicat să răspundă la întrebările ce i se pun, ci rămâne şi în somn, dar dă şi răspunsuri treze şi articulate în vorbire”[66].  Scorţişoara e gândul ce strânge fierberea pătimaşă: „Astfel, se poate afla că sufletul celor cercaţi şi cu bună socoteală are şi scorţişoară. Căci, când cineva, fierbând din pricina vreunei pofte sau arzând de mânie, stinge patimile cu gândul, sau când aflându-se în somnul vieţii are în gură această scorţişoară trează a gândului, arată în chip nerătăcit şi netulburat înţelesul celor spuse şi se dovedeşte străduindu-se să se facă asemenea îngerilor neadormiţi şi treji”[67].

Fântână-mi eşti de apă vie ce curge, şipotindă, din Liban: E o nouă treaptă la care ajunge sufletul înduhovnicit, făcându-se, din darul lui Dumnezeu, izvor de apă vie.  „Pretutindeni prin apa vie se înţelege firea dumnezeiască. Dar aici mărturia nemincinoasă a Cuvântului declară că însăşi mireasa este fântână de apă vie care-şi are plecarea din Liban. Iar acest lucru e cel mai minunat dintre toate, căci toate fântânile au apa strânsă într-un loc, numai mireasa are în sine apa în răspândire, având şi adâncimea fântânii şi mişcarea neîncetată a râului”[68].

16: – O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte,

Şi vino, tu, zefir de miazăzi,

suflaţi de-a valma prin grădina mea,

şi-n curgere miresmele stârniţi-i!…

Să vină dar iubitul meu,

să intre în grădina lui

şi din dulceaţa roadelor să guste!

„Toate aceste versuri [12-16], la care se adaugă primul din capitolul următor, sunt o descriere şi o degustare a frumuseţii miresei de către mirele ei. Mireasa e asemănată unei grădini, unui paradis (pardes – cuvânt de origine persană), grădină în care cresc tot felul de pomi exotici, în afară de rodiu, care creşte şi în Palestina. Pomii – amintiţi pentru miresmele lor, pentru parfumul şi mirosul lor deosebit”[69].

O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte: „De la izvor, ochii sunt ridicaţi spre cer şi mireasa cheamă vântul peste înmiresmata grădină, să-i reverse miresmele de dragul mirelui. Imaginea este printre cele mai frumoase şi mişcătoare posibile. Vânturile cutremură grădina şi miresmele curg pe pământ. Mirele mănâncă miresmele aşa cum în alte locuri omul e chemat să mănânce cuvântul dulce în gură şi amar apoi. Ţine de această lume densitatea mirosurilor, violentarea adesea a gustului obişnuit”[70].

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) înţelege vântul de nord ca reprezentând puterile răului. Pe de altă parte, sudul este regiunea luminii şi a căldurii. De aceea, chemarea vântului de sud semnifică dorinţa miresei de a fi inundată de harul divin, prin prezenţa Mirelui. ♦ […] Beda Venerabilul (Expositio) interpretează diferit versetul: cele două vânturi reprezintă două feluri de încercări cărora Biserica trebuie să le facă faţă şi care demonstrează măsura virtuţii ei. Vântul de nord semnifică duritatea acestei lumi, pe când cel de sud denotă farmecul ei înşelător”[71].

O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte, şi vino, tu, zefir de miazăzi: Vântul de miazănoapte, de regulă, semnifică îndemnul la rău, iar vântul de miazăzi, adierea Duhului. „Aşa are cel desfrânat vântul de miazănoapte la dreapta sa, suflând prin patimă de ocară. Aşa vântul acesta se face celui lacom vânt al răutăţii. De aceea, mireasa, care a dobândit puterea împotriva patimilor, alungă din jurul său vântul de miazănoapte şi cheamă la sine vântul cel cald şi pururi luminos de miazăzi. […] Pe cine cheamă să mănânce din bunătăţile pregătite? Pe Cel din care sunt toate şi prin Care sunt toate şi în Care sunt toate. Acestuia Îi întinde mireasa masa. Iar masa e grădina plantată cu pomi însufleţiţi. Iar pomii suntem noi, dacă şi noi Îi îmbiem ca hrană mântuirea sufletelor noastre”[72].  „Biserica, păzind înălţimea cereştilor Taine, respinge de la sine furtunile mai grele ale vântului şi cheamă dulceaţa harului primăvăratec; şi ştiind că grădina ei nu se poate să displacă lui Hristos, cheamă pe Mirele Însuşi. Căci are pomi buni şi purtători de roadă, care şi-au înmuiat rădăcinile lor în apele Sfântului Botez şi au rodit cu sămânţă în bunele roade ale unei noi rodiri”[73].

---

[1] BBVA, p. 876

[2] CCIA, p. 60

[3] SEP 4/I, p. 613

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (35)

[7] SEP 4/I, p. 613

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[9] Sf. Ambrozie înlocuieşte aici oile cu capre şi tâlcuieşte locul în acest context.

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (38)

[11] a buzelor.

[12] CCIA, p. 60

[13] SEP 4/I, pp. 613-614. Apropierea celor două Marii poate părea forţată, dar intenţia a fost de a pune în lumină astfel cele două Testamente.

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

[16] CCIA, pp. 60-61

[17] a celui ce voieşte să se unească cu El.

[18] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III,16

[19] CCIA, p. 61

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[21] CCIA, p. 61

[22] SEP 4/I, p. 614

[23] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[24] CCIA, p. 61

[25] CCIA, pp. 61-62

[26] CCIA, p. 62

[27] SEP 4/I, p. 615

[28] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[29] CCIA, p. 62

[30] CCIA, p. 62

[31] BBVA, p. 877

[32] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[33] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (39)

[34] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI,5

[35] CCIA, p. 62

[36] BBVA, p. 877

[37] CCIA, p. 62

[38] SEP 4/I, p. 616

[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VIII

[40] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (39)

[41] CCIA, p. 62

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VIII

[43] CCIA, p. 63

[44] SEP 4/I, p. 617

[45] SEP 4/I, p. 617

[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[47] CCIA, p. 63

[48] CCIA, p. 63

[49] SEP 4/I, p. 618

[50] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[51] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 21

[52] CCIA, p. 63

[53] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[54] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLV, 6-8

[55] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (55)

[56] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, VII,1

[57] SEP 4/I, p. 619

[58] SEP 4/I, p. 619

[59] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,11

[60] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[61] SEP 4/I, p. 618

[62] CCIA, p. 65

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,5

[64] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[65] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[66] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[67] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[68] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX

[69] CCIA, p. 63

[70] CCIA, p. 65

[71] SEP 4/I, p. 620

[72] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X

[73] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (56)

 

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 3

CAPITOLUL 3

1: Eu noaptea-n patul meu l-am căutat

pe cel iubit al sufletului meu;

l-am căutat şi nu am dat de el

şi l-am strigat şi nu m-a auzit.

„Ambrozie vede în acest verset imaginea Sinagogii întinsă pe patul Legii mozaice, căutându-L în zadar pe Domnul ei în umbrele tiparelor ceremoniale şi ale profeţiilor ascunse (Pope, p. 416). ♦ Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14, CCSL 69, 208-210) înţelege prin pat inima, iar prin noapte, înţelepciunea timpurilor din urmă. ♦ Rupert din Deutz (In Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3, CCCM 26, 57-59) se îndepărtează în mod semnificativ de aceste interpretări, văzând în pasaj o referire alegorică la relaţia dintre Fecioara Maria şi Iisus, fiul ei. Interpretarea sa porneşte de la capitolul 2 din Evanghelia după Ioan, versetul 4, unde Iisus îşi întreabă mama: Ce am a face eu cu tine? Din cauza misiunii pe care Iisus Hristos o avea de îndeplinit, El şi-ar fi neglijat mama. Mai mult, Hristos i-a numit pe cei care fac voia lui Dumnezeu fraţi, surori şi mame (cf. Matei 12, 47-50)”[1]. Am redat această interpretare, cu iz protestant, fără a socoti a fi aici locul unui răspuns. Oricum, putem presupune că, în timpul activităţii Sale pământeşti, apropierea dintre Hristos şi Maica Sa a fost una diminuată, faţă de cea care va urma Înălţării Domnului şi, desigur, Adormirii Maicii Domnului.

Eu noaptea-n patul meu l-am căutat; La Ioan Alexandru: În culcuşul meu în ceasurile nopţii l-am căutat: „Baleilot – pluralul, fiind vorba de noaptea împărţită în ceasuri, ca în Evul Mediu. Egiptenii numeau ziua de dimineaţă până dimineaţă; mesopotamienii – de seara până seara şi o zi era împărţită în 12 beru de câte două ore fiecare. Fiecare beru avea 30 de unităţi de câte patru minute. Noaptea şi ziua erau împărţite în şase străji de câte doi beru fiecare, adică patru ore. În Izrail, mult timp ziua era socotită ca începând de dimineaţă ca în Egipt; noaptea era împărţită în trei străji de câte patru ore fiecare. Folosirea pluralului pentru numirea unui întreg împărţit este frecventă în ebraică. Aceste […] versuri descriu visul miresei. Ceea ce ea visează nu putea fi o realitate în Izrail, unde legea interzicea fetelor ieşirea din casa părinţilor noaptea şi aducerea în casa lor a celui iubit. Fata visează dorinţa inimii ei”[2]. Dar textul Cântării, ca de fiecare dată, depăşeşte înţelesul său imediat: „În Cântarea Cântărilor se spune: Pe patul meu am căutat pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu. Pe ce vreme? Pe patul meu, noaptea, L-am căutat pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu – Maria, spune Scriptura, a venit pe când era încă întuneric (Ioan 20, 1). Pe patul meu L-am căutat, noaptea; L-am căutat şi nu L-am găsit. În Evanghelii Maria spune: Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus (Ioan 20, 13).Dar îngerii care erau de faţă atunci au îndepărtat neştiinţa ei şi i-au spus: Pentru ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi? (Luca 24, 5). Nu numai că a înviat, dar a înviat odată cu El şi pe morţi. Maria n-avea de unde şti asta şi de asta Cântarea Cântărilor spunea în numele ei către îngeri: N-aţi văzut cumva pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu? Puţin m-am depărtat de ei – adică de cei doi îngeri – şi L-am găsit pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu; L-am cuprins şi nu I-am dat drumul”[3].

2: Scula-mă-voi să dau ocol cetăţii;

prin târguri şi pe străzi voi căuta

pe cel iubit al sufletului meu;

l-am căutat şi nu am dat de el

şi l-am strigat şi nu m-a auzit.

„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), cetatea înseamnă Legea mozaică. Piaţa reprezintă Pentateuhul, cele cinci cărţi ale lui Moise, în care sunt cuprinse toate legile lui Dumnezeu. Străzile se referă la cărţile profetice prin care sunt arătate adevăratele căi ale purtării drepte, conducând la Dumnezeu. Aşadar, Biserica trebuie să-L caute pe Dumnezeu prin străzile Scripturilor divine. ♦ Mama lui Iisus Hristos L-a căutat, urmându-L prin oraşele unde Acesta proclama vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu (Rupert din Deutz, In Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3)”[4].

„Iarăşi învăţăm în acest text din Cântarea Cântărilor dogme mari şi înalte. […] Firea celor ce sunt s-a împărţit după orânduirea de sus în două. O parte este supusă simţurilor şi materială, iar alta cunoscută cu mintea (inteligibilă) şi nematerială. Supusă simţurilor o numim pe cea pe care o cuprindem prin simţire, iar cunoscută cu mintea, pe cea care e mai presus de cunoaşterea prin simţuri. De aceea cea inteligibilă este infinită şi nehotărnicită; iar cealaltă e cuprinsă în nişte margini. Căci toată materia fiind cuprinsă în cantitate şi calitate, dă cunoaşterii ei un volum, o înfăţişare, o suprafaţă şi un chip, iar drept margine cele ce sunt privite în jurul ei, încât cel ce cercetează materia nu mai poate primi în imaginaţie nimic în afară de acestea. Dar firea inteligibilă şi nematerială fiind liberă de o astfel de circumscriere, scapă de hotar, nefiind mărginită de nimic. Firea inteligibilă fiind împărţită, la rândul ei, una este necreată şi făcătoare a celor ce sunt; ea fiind pururi ceea ce este şi totdeauna fiind la fel, e mai presus de orice adaos şi micşorare, nefiind primitoare de bunătăţi. Iar cealaltă fiind adusă la existenţă prin creaţiune, neîncetat priveşte la cauza primă şi se păstrează pururi în bine prin participare la Cel ce o cuprinde şi se creează totdeauna prin sporirea în bunătate, preschimbându-se spre mai bine. Astfel nici în aceasta nu se contemplă vreo margine şi creşterea ei în bine nu e circumscrisă de vreun hotar. Ci totdeauna binele prezent, oricât ar părea că e de mare şi de desăvârşit, e început al unuia mai presus de el şi mai mare. Astfel se adevereşte şi în aceasta cuvântul apostolesc că prin întinderea spre cele din faţă, intrăm în uitarea celor dinainte. Căci ceea ce e găsit necontenit ca un bine mai mare şi mai înalt, atrăgând spre sine dorirea celor ce se împărtăşesc, nu le îngăduie să privească spre cele trecute, alungând, prin gustarea din cele mai bune, amintirea celor mai de jos”[5].

Prin pat se arată comuniunea sufletului-mireasă cu Mirele-Hristos. Hristos odihneşte în sufletul celui ce-L caută plin de iubire, iar acesta odihneşte în Hristos: „Căci după ce m-am învrednicit de cele desăvârşite, odihnindu-mă în înţelegerea celor cunoscute, ca pe un pat, am ajuns în lăuntrul celor nevăzute, părăsind simţurile. Dar, înconjurată de noaptea dumnezeiască, căutând pe Cel ascuns în negură, am simţit iubirea faţă de Cel dorit, totuşi Cel iubit a scăpat cuprinderii cugetărilor mele. Căci L-am căutat pe patul meu, nopţile, ca să cunosc care e fiinţa Lui, de unde începe şi unde sfârşeşte şi în ce îşi are esenţa. Dar nu L-am aflat. L-am chemat pe nume, pe cât îmi era cu putinţă să găsesc un nume pentru Cel nenumit. Dar nu există vreunul care să atingă cu înţelesul lui pe Cel căutat. Atunci am cunoscut că măreţia slavei sfinţeniei Lui nu are margine.  Fiindcă, deci, Scriptura priveşte sufletul ca pe o mireasă, iar Cel iubit de el din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, se numeşte Mire, e firesc ca ajungând, cum crede, la vârful celor nădăjduite, şi socotind că s-a unit cu Cel dorit, să numească împărtăşirea mai desăvârşită de Cel bun pat, iar timpul întunericului noapte. Iar numele de noapte înseamnă contemplarea celor nevăzute. Iar ajungând în întunericul acesta, află că e aşa de departe de a fi urcat la desăvârşire, cum sunt cei ce n-au atins nici măcar începutul”[6].

Când sufletul se adună în sine din împrăştiere, şi aceasta o dobândeşte mai cu seamă în rugăciune, rugăciunea îi e sporită de rugăciunea duhurilor netrupeşti, dacă rugăciunea sa e o deschidere către absolutul divin: „Scula-mă-voi prin rugăciune mai stăruitoare […], poate Îl voi afla pe Cel ce este în toate cele de aici şi afară de toate, şi mă voi sătura când mi se va arăta slava Lui”[7].  „De aceea se scoală iarăşi şi înconjoară cu mintea firea inteligibilă şi mai presus de lume, pe care o numeşte cetate, în care sunt Începătoriile, Domniile, Tronurile aşezate pe seama Stăpâniilor şi adunarea celor cereşti, pe care o numeşte târg, şi mulţimea necuprinsă de număr, pe care o indică cu numele de piaţă, că doar va afla în ele pe Cel dorit”[8].

3: Au dat de mine paznicii de noapte

acei ce dau târcoale prin cetate.

– Nu l-aţi văzut cumva,

voi, pe iubitul sufletului meu?

„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), cei care păzesc cetatea îi reprezintă pe farisei, conducătorii iudeilor, păzitorii Legii mozaice. ♦ Rupert din Deutz vede în păzitorii cetăţii pe discipolii lui Iisus care trebuiau să păzească cetatea adevăratului Ierusalim (cf. Isaia 62, 6). Aceştia au găsit-o pe mama lui Iisus şi i-au transmis vestea învierii Lui”[9].

4: Doar ce-am trecut de ei

şi pe iubitul sufletului meu

mi l-am aflat

şi l-am ţinut

şi nu l-am mai lăsat

pân-ce l-am dus în casa maicii mele,

în vatra celei ce m-a zămislit.

„Vasile Voiculescu va exclama, la rândul său, în încleştarea unei experienţe mistice: O-ho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, / Te ţin prizonier… (Prizonierul)”[10].

„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), aici vorbeşte Biserica. Mama Bisericii, în a cărei casă şi cameră trebuie să intrăm, este Ierusalimul ceresc (cf. Galateni 4, 26), care L-a trimis pe Hristos pe pământ. Prin credinţa în Hristos, Dumnezeu intră în camera inimii omului. Condiţia intrării în Ierusalim: a-L avea pe Hristos în inimă şi a fi unit cu El printr-o dragoste care nu poate fi ruptă. ♦ Dragostea Fecioarei Maria pentru Fiul ei, în înţelegerea lui Rupert din Deutz (In Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3), constituie un exemplu pentru toate sufletele care-L caută pe Hristos. Îl căutăm pe pat, când în neînsemnata odihnă pe care această viaţă ne-o permite suspinăm după Mântuitorul nostru. Îl căutăm în noapte, deoarece, în ciuda faptului că mintea noastră rămâne trează, ochiul nostru e orbit. A înconjura cetatea înseamnă a ne îndrepta spre Biserica celor aleşi. Cei care păzesc cetatea sunt Părinţii Bisericii, care veghează asupra acesteia şi ne dau învăţătură prin scrierile lor. Mântuitorul nostru, deşi a fost om printre oameni, a depăşit condiţia umană în virtutea divinităţii Sale. Superioritatea Mântuitorului asupra condiţiei umane este ceea ce înţelegem după ce trecem de păzitori, după ce înţelegem că El este mai presus decât profeţii şi apostolii”[11].

Casa maicii mele; la Ioan Alexandru: chilia celei ce m-a născut: „Heder (= cămară; chilie), cel mai intim ungher al casei. Unii cercetători moderni au socotit această poezie mitologică, fiind un cântec cultual vechi despre Iştar care îşi caută soţul Marduk, dispărut – să-l aducă în cămara ei. Cercetările mai noi s-au depărtat de această interpretare. Poezia este o mică bijuterie perfect alcătuită, ce se rostea în timpul celor opt zile ale sărbătorii nunţii, fiind expresia dorinţei miresei de-a deveni mamă, care însemna desăvârşirea femeii în Izrail”[12].

Şi l-am ţinut şi nu l-am mai lăsat: „Să fugim de amăgirea vieţii şi de crezuta ei bucurie, şi să alergăm numai la Mântuitorul sufletelor, Hristos. Pe Acesta să ne grăbim să-L găsim întrucât e de faţă pretutindeni şi, găsindu-L, să-L ţinem, căzând la picioarele Lui şi îmbrăţişându-le cu căldura sufletului”[13].

„Deci a înconjurat cercetând tot soborul îngeresc şi, fiindcă nu a văzut pe Cel căutat în bunurile aflate, a socotit întru sine: oare nu cumva poate fi cuprins de ei Cel iubit de mine?  Şi cum aceia tăceau la această întrebare, prin tăcere arătând că şi pentru ei Cel căutat e necuprins, şi cum ea străbătuse cu străduinţa cugetării toată acea cetate mai presus de lume şi nu văzuse în cele inteligibile şi netrupeşti pe Cel pe care Îl dorea, părăsind tot ce aflase, a cunoscut pe Cel căutat astfel: că e cunoscut numai în a nu fi înţeles ce este şi că toată însuşirea înţeleasă a Lui devine piedică în aflarea Lui pentru cei ce-L caută. De aceea zice: puţin după ce am trecut de ei, lăsând toată creaţiunea şi trecând dincolo de tot ce se cugetă în creaţiune şi părăsind toată calea înţelegerii am aflat prin credinţă pe Cel dorit. Şi nu voi mai lăsa din legătura credinţei pe Cel aflat, până nu va fi în lăuntrul cămării mele. Iar cămara este, desigur, inima care se va face primitoare a sălăşluirii dumnezeieşti, atunci când va reveni la starea aceea în care a fost la început, când a fost plăsmuită de cea care a zămislit-o. Şi, desigur, de va înţelege cineva, prin maică, prima cauză a alcătuirii ei, nu va greşi”[14].

5:  – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!…

Cuvântul către fiicele Ierusalimului e un îndemn, întărit de jurământ, ca să sporească în iubirea faţă de Mire, pentru ca voia Lui să se împlinească, adică toţi oamenii să vină la mântuire şi la cunoştinţa Adevărului: „După acestea, mirată de iubirea Lui de oameni, se adresează iarăşi fiicelor Ierusalimului pe care, în comparaţie cu frumuseţea miresei, asemănată cu crinul, le numise mai înainte mărăcini şi, prin jurarea lor pe puterile din lume, le stârneşte spre aceeaşi măsură a dragostei, ca voia Mirelui să fie lucrătoare şi asupra lor”[15].

6: – Cine-i acel ce din pustiu se-nalţă

ca o coloană fumegândă,

amestec viu de smirnă şi tămâie

din arta făcătorilor de mir?

Cine-i acel? – (mi zot – ebr.): „înţeles neutru, după unii feminin: cine este aceasta, referindu-se la mireasa care e adusă în casa mirelui. Această nouă poezie care încheie acest capitol descrie în versuri pline de toată mireasma vechiului Orient procesiunea nunţii, aducerea miresei însoţită de prietenii mirelui în casa mamei acestuia. Poezia începe cu o întrebare greu de descifrat. Aceasta sau acesta ce se ridică din pustie ca nişte columne de fum. Poate fi el, mirele, sau ea, mireasa. Ca în alte cazuri, poezia poate primi prin neutru ambele semnificaţii. Şi mirele şi mireasa apar din pustie. Interpreţii au văzut aici o simbolică descriere a intrării triburilor iudaice din pustie în Canaan, alţii – aducerea miresei lui Solomon (o prinţesă egipteană) pe Sion. Cercetările din ultima vreme văd aici ecoul poeziei egiptene care descrie alaiul anual de la Theba a comemorării morţilor din valea pustiei, numită: frumoasa sărbătoare Opet, când zeul Amon din Karnak vizita în templul din Luxor pe zeiţa Mut […]. Oricum, poetul de la curtea lui Solomon[16] ştia de aceste procesiuni ale împăcării şi înfrăţirii celor morţi cu cei vii din vechiul Egipt, practicate milenii de-a rândul”[17].

Din pustie (min hamidbar – ebr.): „unii au tradus: din depărtare, din loc străin, iar alegoric: dintre morţi, cine-i cel ce se ridică din mormânt, văzând aici o prefigurare mesianică. Septuaginta: apo tis erimu – din pustie”[18].

Coloana de fum (timrot aşan – ebr.): „apare şi în Ioil 3,3. Este vorba de fumul ce iese din stâlpii de răşină ce ard prelungind tulpinele acestora, aşa cum flacăra lumânării de ceară e una cu trupul subţire al acesteia”[19].

Amestec viu de smirnă şi tămâie / din arta făcătorilor de mir: „Cum se alcătuiesc miresmele aromate avem un întreg capitol în Ieşirea 30, mai ales versetele 34-38. Iar despre norul de fum de smirnă şi tămâie vorbeşte Leviticul 16, 12-13 şi Iezechiel 8, 11”[20].

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) pustia reprezintă natura umană. Mireasa este asemănată cu o coloană de fum de tămâie deoarece, după cum spune Scriptura (cf. Romani 12, 1; Evrei 13, 15), ea trebuie să I se înfăţişeze lui Dumnezeu ca o jertfă. Smirna şi tămâia au semnificaţii aparte. Ele se referă, prima la umanitatea lui Hristos, smirna fiind folosită ca parfum pentru morţi, a doua la divinitatea Lui. Aşadar, compararea Miresei cu smirna şi tămâia arată că ea îşi mărturiseşte credinţa în moartea Mirelui şi, totodată, în veşnicia Lui. ♦ Ambrozie (De Isaac 5.44-46) consideră că sufletul omului se ridică din pustiul păcatelor asemenea fumului de tămâie care reprezintă rugăciunile pioase ale sfinţilor (cf. Apocalipsa 8, 4). De asemenea, smirna şi tămâia se referă la faptul că sufletul a murit faţă de păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu. ♦ Apponius In Cantica Canticorum Expositio 5.25-26, CCSL 19, 126-127) vede în acest verset imaginea Bisericii dintre păgâni, care se ridică la cunoaşterea lui Mesia şi reprezintă un motiv de mirare pentru poporul lui Israel. Locul unde numele lui Hristos nu a fost pronunţat este o pustie. Asemenea lui Israel, ieşit din Egipt prin pustie, în văzul popoarelor, tot aşa poporul lui Israel a privit la Biserica dintre neamuri, ieşind din Egiptul spiritual, urcând spre muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, munte care este Hristos. Miresmele sunt faptele bune unite într-o coloană de fum aromată”[21].

Câtă vreme sufletul deţine doar unele dintre virtuţi, există posibilitatea deosebirii lor. Pe măsură, însă, ce a dobândit toate virtuţile şi a sporit în ele, acestea se unesc într-o singură bună mireasmă, într-un întreg al desăvârşirii personale: „Deci faptul că ea suie din pustiu e o mărturisire că ea urcă cu luare aminte şi înfrânare la atâta şi la astfel de înălţime, încât se minunează şi prietenii Mirelui, care tălmăcesc, prin multe pilde, frumuseţea ei, întrucât nu putea fi cuprinsă toată în una singură. Minunile din ea sunt asemănate cu o coloană prin care s-ar arăta multele şi deosebitele feluri de virtuţi. Apoi se întrebuinţează ca icoană a frumuseţii ei fumul mirodeniilor. Şi nici aceasta simplu, ci amestecat din smirnă şi tămâie. Deci cel ce vrea să se închine slujirii lui Dumnezeu va fi tămâie dăruită lui Dumnezeu, dacă s-a făcut mai înainte smirnă, adică dacă şi-a omorât mădularele lui de pe pământ, îngropându-se împreună cu Cel ce a primit moartea noastră”[22].

7: La lectica lui Solomon priviţi:

În jurul său merg şaizeci de viteji,

cei mai viteji din Israel,

„Peisajul pastoral face loc unei procesiuni regale, a lui Solomon, înconjurat de bogăţie şi slavă, asemenea lui Dumnezeu care i Se arată inimii curate în toată splendoarea Sa. Lectica era, în antichitate, un fel de pat sau scaun (tron) purtat, pe două bârne, de mai mulţi oameni. În viziunea biblică, Dumnezeu este Cel ce Se odihneşte (şade) pe heruvimi”[23].   „Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), regele Solomon îl reprezintă pe Hristos. După cum Solomon a fost un om al păcii, tot aşa Hristos este pacea noastră. Lectica lui Solomon, adică a Mirelui, simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu unit cu Mireasa, dând naştere roadelor spirituale. Cei şaizeci de viteji reprezintă sfinţii Vechiului Legământ. ♦ „Ambrozie (De Isaac 5.44-46) interpretează lectica lui Solomon ca fiind Hristos Însuşi, patul sfinţilor, locul lor de odihnă. ♦ Pentru Rupert din Deutz (Commentariorum Libri 2), lectica lui Solomon este sânul Fecioarei Maria, în care a luat fiinţă, ca om, Hristos. ♦ Alţi comentatori au interpretat patul ca fiind Biserica în care sfinţii se bucură de Principele Păcii. Cei şaizeci de viteji sunt Părinţii apărători ai Bisericii prin predicile lor căutând fericirea cerească prin contemplaţie. Numărul lor e compus din şase, semnificând cele şase zile în care Dumnezeu a creat lumea, şi zece, reprezentând plata dată lucrătorilor credincioşi din vie, adică un dinar (denarius). Pentru unii, lectica reprezintă fie Crucea, fie rugăciunea, fie mormântul în jurul căruia evreii au postat gărzi, fie odihna veşnică a credinciosului în cer (Pope, p. 434)”[24].

Dacă iubirea de frumuseţea trupească moleşeşte (sau chiar paralizează) voinţa, iubirea după frumuseţea spirituală a lui Dumnezeu ţine mintea trează şi voinţa capabilă să alunge orice ispită, ivită din întunericul patimilor: „E firesc ca dragostea de Dumnezeu să se nască din cele contrare poftei trupeşti, încât dacă aceasta e însoţită de moleşeală şi de revărsare moleşitoare, care slăbănogeşte, apoi semnul dragostei de Dumnezeu e bărbăţia înfricoşătoare şi neînfricată. Căci, numai când mânia bărbătească înspăimântă şi pune pe fugă gândul plăcerii, apare frumuseţea curată a sufletului, neîntinată de nici o patimă a poftei trupeşti. Deci în chip neapărat patul de nuntă al Împăratului e înconjurat de ostaşi înarmaţi, a căror pricepere în război şi în ţinerea săbiei pregătite în jurul coapsei pricinuieşte spaimă şi înfricoşare gândurilor întunecate care, în noapte şi pe întuneric, pândesc să săgeteze pe cei drepţi la inimă”[25].  Coapsele pot închipui locul în care se stârnesc ispitele trupeşti. Încingerea săbiei pe coapse e pavăza cuvântului dumnezeiesc împotriva ispitelor. Cuvântul lui Dumnezeu taie ispita, o face neputincioasă (dar nu o anulează!): „Că armătura celor ce înconjoară patul nimiceşte plăcerile murdare se face vădit prin descrierea Scripturii. Căci cu adevărat e propriu celor ce ştiu cum să lupte cu trupul şi cu sângele să aibă sabia legată la coapsă. Şi, desigur, cel familiar cu înţelesurile şi ghiciturile Scripturii află din pomenirea coapsei înţelesul ei şi că sabia este cuvântul. Deci cel ce a încins arma înfricoşătoare, adică sabia neprihănirii, acela este îndrăgit de patul nestricăcios”[26].

8: toţi purtători de săbii

şi iscusiţi în lupte,

cu sabia la coapsă fiecare

temându-se de ce-ar aduce noaptea.

„Interpreţii creştini au privit, în general, sabia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Grigore cel Mare a evidenţiat diferenţa dintre a avea sabia şi a purta o sabie. Cel care nu trăieşte în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu nu poartă această sabie, ci doar o are, cunoaşte Cuvântul, fără a fi pregătit de bătălie, gata să reziste ispitelor (Pope, p. 440)”[27].

9: O lectică regală şi-a făcut

el, Solomon, din cedrul de Liban,

Pentru lectică SEP 4 a tradus cu palanchin: „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) crede că palanchinul îi reprezintă pe sfinţii apostoli care au vestit numele lui Hristos popoarelor şi împăraţilor. Urmând comparaţia poporului cu Libanul, este de înţeles de ce apostolii, descendenţi ai lui Israel, sunt asemănaţi cu lemnul de cedru din Liban. ♦ Alţi exegeţi creştini, urmând interpretarea învăţaţilor evrei, care vedeau în acest verset o referire la Templu, au aplicat aceste cuvinte Bisericii. Lemnul de Liban a fost explicat ca reprezentând sfinţenia, adevărul şi perseverenţa sfinţilor. De asemenea, palanchinul a fost înţeles ca imagine a Fecioarei Maria, locul regal al Mântuitorului, curată în trup şi în suflet (Pope, p. 443)”[28].

10: cu stâlpii de argint

şi cu spătarul tot de aur

şi cu scăriţă de porfiră,

cu-alesături ţesute din iubire,

a fetelor Ierusalimului.

„Stâlpii sunt tot imagini ale apostolilor pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) care ne trimite la Galateni 2, 9, unde Petru, Iacob şi Ioan sunt numiţi stâlpi ai Bisericii. Spătarul simbolizează predicarea Evangheliei în care se găseşte Cuvântul divin. În lumina textului din Psalmi 18, 9-10, pietricelele mozaicului reprezintă poruncile lui Dumnezeu. Totodată, Împărăţia lui Dumnezeu este comparată cu o comoară (cf. Matei 13, 45)”[29].

11: Voi, fete-ale Sionului,

ieşiţi ca să-l vedeţi pe Solomon,

pe regele purtând cununa

cu care maica lui l-a-ncununat

în ziua nunţii sale,

când inima din el s-a veselit!

„Îndemnul ieşiţi înseamnă, pentru Ambrozie (De Isaac 5.44-46), o chemare la a părăsi grijile, gândurile, constrângerile trupeşti şi vanităţile lumeşti pentru dragostea pe care o oferă Regele păcii. Darul de nuntă al lui Hristos este suferinţa şi sângele Său pentru binele nostru”[30].

După Sfântul Chiril al Ierusalimului[31], tronul din lemn este Crucea, stâlpii de argint – arginţii vânzării; învelitoarea de purpură – purpura cu care a fost înveşmântat Mântuitorul de către soldaţi, arătând astfel, chiar dacă nu aceasta o urmăreau, că El este Împăratul întregii zidiri. Aceste apropieri pot fi făcute, deoarece Solomon, ca multe alte personaje vetero-testamentare, este tip al Mântuitorului Hristos, adevăratul Împărat al Păcii. Corelat acest loc cu Matei 27, 27 ş. urm., putem spune că: „Ceea ce fac ostaşii cu Iisus este simbolul unei demnităţi împărăteşti. Îşi bat joc de El, dar îngenunchiază înaintea Lui. Mai nainte de a-L răstigni, ostaşii Îl îmbracă cu porfiră şi îi pun pe cap cunună. Ce importanţă are dacă este cunună de spini? Orice împărat este proclamat de ostaşi. Trebuia ca şi Iisus să fie încununat în chip simbolic de ostaşi. Pentru aceasta Scriptura spune în Cântarea Cântărilor: Ieşiţi şi vedeţi, fiicele Ierusalimului, pe Împăratul Solomon cu cununa cu care l-a încununat mama lui[32]. Şi cununa era o taină: era dezlegarea păcatelor şi anularea sentinţei de condamnare”[33].  Sau „patul (tronul) înseamnă odihna celor ce se mântuiesc”[34].  „Precum aflăm acum, se poate face cineva, după înţelepciunea lui Dumnezeu, şi pat al Lui, clădit nu numai din lemnele Libanului, ci şi din aur, argint, porfiră, pietre, potrivit cu fiecare parte. Şi prin toate se face lucrătoare dragostea Lui. Dar nu toţi primesc în ei lucrarea dragostei, ci numai cel ce se dovedeşte prin viaţă fiică a Ierusalimului de sus, cel liber”[35]. În dogme, Hristos Şi-a coborât capul (înţelegerea) la măsura înţelegerii noastre, prin întrupare: „Prin stâlpii patului trebuie cugetaţi stâlpii Bisericii, al căror argint cu totul curat şi trecut prin foc e Cuvântul. Porfira sunt cei ce s-au ridicat la înălţimea vieţuirii împărăteşti. Căci porfira este semnul deosebit al împăraţilor. Iar căpătâiul pe care Îşi pleacă capul Cel ce a alcătuit patul este aurul dogmelor curate. Iar cele nearătate şi ascunse ale patului se înfrumuseţează cu conştiinţa curată a pietrelor preţioase, care înseamnă dragostea fetelor Ierusalimului”[36].

În ziua nunţii sale: „Baiom simhat libo – în ziua sărbătorii inimii lui – este o expresie fericită ce numeşte ziua nunţii, moment crucial în viaţa omului ce intră din natură în rânduiala vieţii morale. Astfel se încheie cel de-al treilea capitol al cărţii acesteia plină de frumuseţe şi perfecţiune cu fiecare vers”[37]. Hristos va câştiga fecioara (Biserica) într-un mod comparabil cu dobândirea unei coroane ce va da bucurie inimii Sale: „Ieşiţi, deci, zice mireasa către tinere, şi faceţi-vă fiice ale Sionului, ca de pe acest loc de observaţie (căci aşa se tâlcuieşte Sionul) să puteţi privi vederea minunată: pe Mirele purtător de cunună. Iar împletitorul acestei cununi este Iubirea, pe care fie că o va numi cineva maică, fie iubire, nu va greşi. Căci, după cuvântul lui Ioan, Dumnezeu este iubire. Iar despre această cunună, mireasa spune că El se veseleşte, bucurându-se de această podoabă de nuntă”[38].

---

[1] SEP 4/I, p. 606

[2] CCIA, p. 57

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,12

[4] SEP 4/I, p. 607

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[7] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,106

[8] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[9] SEP 4/I, p. 607

[10] BBVA, p. 876

[11] SEP 4/I, p. 608

[12] CCIA, p. 57

[13] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 2

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[16] Sau, mai degrabă, însuşi Solomon!

[17] CCIA, p. 58

[18] CCIA, p. 58

[19] CCIA, p. 58

[20] CCIA, p. 58

[21] SEP 4/I, p. 609

[22] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[23] BBVA, p. 876

[24] SEP 4/I, pp. 609-610

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[26] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[27] SEP 4/I, p. 610

[28] SEP 4/I, p. 611

[29] SEP 4/I, p. 611

[30] SEP 4/I, pp. 611-612

[31] Catehezele, Omilie la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, 11-12

[32] Biblia 1914 – citare aproximativă deoarece, ca în multe alte dăţi, s-a urmărit şi actualizarea textului.

[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 17

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

[36] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI

[37] CCIA, p. 59

[38] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII

 

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 2

 

CAPITOLUL 2

1:   Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui;

eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor.

Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui; eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor: La Ioan Alexandru: Eu sunt o narcisă din Şaron, un crin al văilor. „Fata vorbeşte cu modestie despre sine. Obiectul admiraţiei ei este iubitul. În iubire omul descoperă că nu-şi este sieşi de ajuns, că celălalt este măsură şi frumuseţe pentru măsura proprie. – O narcisă sau o floare a văilor, (adică) o oarecare îşi spune fata că este”[1]. Însă crinul indică „buna mireasmă în sfinţenie”[2] a sufletului ce i-a urmat lui Hristos. Omul e chemat să suie deasupra lumii căzute, prin restaurare; dar aceasta e posibilă numai într-o sinergie cu Dumnezeu: „Acestea le spune mireasa despre sine, zicând: Eu, după ce a venit la patul nostru Mirele, umbrit prin trup, Care Şi-a zidit Sieşi casa, acoperindu-mă cu cedri virtuţilor şi înfrumuseţând acoperişul cu buna mireasmă a chiparoşilor, m-am ivit din câmpul firii ca o floare, deosebindu-mă de celelalte flori prin frumuseţea culorii şi prin buna mireasmă, căci am odrăslit ca un crin din văi. Şi cu adevărat, prin cele tâlcuite de noi înainte, s-a arătat cum a fost cultivat, în cuprinsul întins al firii, sufletul. Căci auzind de câmp, înţelegem întinderea firii omeneşti, pentru destoinicia ei de a primi multe şi nesfârşite înţelesuri, cuvinte şi învăţături. Deci, sufletul, lucrat în chipul amintit de Cel ce cultivă firea noastră, răsare în câmpia firii noastre ca o floare bine mirositoare, strălucitoare şi curată”[3].  Făcându-Se om, prin întrupare, Dumnezeu Fiul Se pogoară (Se smereşte), ca să înalţe omenitatea la măsura dumnezeirii: „Din pricina mea, care eram în văi, a coborât şi El în văi şi, venind acolo, devine un crin al văilor, în locul pomului vieţii, care a fost sădit în paradis de Dumnezeu, devenind astfel floarea întregii câmpii, adică a întregii lumi, a întregului pământ”[4]. Lumea în stare de cădere e închipuită prin locurile joase, prin văi, mai cu seamă în scrisul lui Origen.  „Interpretarea lui Nil al Ancyrei (Commentarium in Canticum Canticorum 1.39-41, SC[5] 403, 234-44) se apropie de cea a lui Origen: câmpia reprezintă poporul Israel, netezit de învăţăturile Legii şi ale Profeţilor, iar văile ilustrează neamurile. ♦ O poziţie diferită este adoptată de Philon al Carpasiei (Expositio in Canticum Canticorum, PG 4060 BC), care consideră că Mireasa este cea care vorbeşte în primul verset, Mirele răspunzându-i în următorul. Floarea câmpiei se referă la profeţii, pe când crinul văilor reprezintă învăţăturile Evangheliilor”[6], pogorâte la noi, ca într-o vale.

2: – Precum e crinul între spini,

aşa-i iubita mea printre codane.

Precum e crinul între spini, aşa-i iubita mea între codane: „Iubitul reia asemănarea miresei cu crinul, dar îl aşază între scaieţi şi, în acest fel, valoarea şi frumuseţea lui sunt puse în adevărata lor lumină. În fabula lui Ioas (IV Regi 14, 9), scaiul este ultima dintre plante ca valoare. În Iov 31,40, scaiul este o buruiană. Iubita este singura floare între neflori. Iubirea o ridică întru unicitate”[7]. „Pentru Augustin (Enarrationes in Psalmos 47, CCSL 38, 545) aceste versete (1-2) nu se referă la Biserica aflată în mijlocul necredincioşilor [cum interpretează Origen[, ci la tensiunile din interiorul Bisericii. Creştinii autentici sunt în opoziţie cu aceia care doar pe baza primirii sacramentelor [Tainelor] se numesc creştini, dar practică o religie formală (cf. II Timotei 3, 5)”[8].

Sufletul dreptcredincios e crin desfătător: „Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji şi de cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit s-a spus că este un crin în mijlocul mărăcinilor. Aceasta îl arată vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji (cf. Matei 6,28)”[9].  „El o compară cu crinul din cauza purităţii, a aromei, a frăgezimii şi a veseliei ce iradiază castitatea”[10].

3: – Precum e măru-n arborii pădurii,

aşa-i iubitul meu între feciori;

la umbra lui dorit-am şi-am şezut

şi roada lui mi-i dulce-n cerul gurii.

Precum e măru-n arborii pădurii  aşa-i iubitul meu între feciori: „Fata reia în paralelă asemănarea. Iubitul este asemenea mărului între copacii pădurii. (Despre) tapuah (măr) s-a socotit că-i vorba de o localitate sau de un alt pom, citric. Însă în vechime mărul era mult mai mult cultivat în Palestina decât mai apoi sau astăzi. Să se observe aici mai multa vorbire iubitoare a miresei”[11]. „Toţi copacii sunt păduri neroditoare în asemănare cu Cuvântul lui Dumnezeu. Înaintea Lui totul e lipsit de rod. Ce se poate numi roditor înaintea Lui? Nici măcar acei pomi care par încovoiaţi sub povara roadelor”[12].  Puterea poftitoare a sufletului poate fi îndreptată nu doar către cele materiale şi pieritoare, ci şi către cele (sau mai ales către cele) dumnezeieşti şi nepieritoare; astfel sufletul sporeşte în asemănarea cu Dumnezeu. Nimic nu e rău în firea noastră sau contrar voinţei divine, dar noi putem întrebuinţa spre rău puterile noastre sufleteşti: „Pădure numeşte de obicei Sfânta Scriptură viaţa materială a oamenilor, înnegrită de felurite chipuri ale patimilor, în care sunt cuibărite şi se ascund fiarele nimicitoare, a căror fire, rămânând nelucrătoare în lumină şi în soare, are putere prin întuneric […]. De aceea vede sufletul curăţit pe Mirele făcut măr între lemnele pădurii, ca lipind de sine toate ramurile sălbatice ale pădurii, să le facă să producă un rod asemănător […]; (Prin) cei asemănaţi cu lemnele pădurii n-am înţeles că sunt arătaţi prietenii Mirelui, ci duşmanii Lui, dar pe care, cu toate că sunt fii ai întunericului şi copii ai mâniei, îi preschimbă, prin împărtăşirea cu rodul Său, în fii ai luminii şi în fii ai zilei. Iar rodul dulce e fără îndoială învăţătura, căci simţurile sufletului se îndulcesc cu adevărat de cuvânt, când umbra mărului ne desparte de arşiţa ispitelor”[13].

La umbra lui dorit-am şi-am şezut: „Este exprimat aici gândul că mirele este ocrotitorul miresei, în umbra lui ea îşi află odihna şi împlinirea”[14].

4: Duceţi-mă-ntr-a vinului cămară

şi dragoste îngrămădiţi deasupră-mi!

Duceţi-mă-ntr-a vinului cămară: „Literal: Duceţi-mă în casa vinului, aceasta fiind o metaforă pentru iatacul intim al regelui. În cazul de faţă, vinul e simbol al beţiei divine”[15]. „Beit haiain (= casa vinului). Mai apare în Ieremia 16, 8; Ecclesiast 7, 2 şi Cartea Esterei 7, 8. După Dalman, este o cameră de cinste în casa din faţă. Poate fi şi o colibă anume ridicată, un cort verde, cu prilejul nunţii, în casa mirelui”[16].  „Theodoret al Cyrului (Interpretatio, PG 81, 90 AD) consideră că expresia casa vinului se referă la teascurile divine. Pornind de la Psalmul 84, 1, el consideră că Bisericile lui Dumnezeu sunt teascuri de vin de unde izvorăşte vinul spiritual, care oferă împlinire sufletelor credincioşilor (cf. Psalmi 36,8). ♦ Nil al Ancyrei (Commentarium in Canticum Canticorum 45) înţelege prin vin Cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare casa vinului este Tatăl”[17].

Mireasa „cere să fie adusă în însăşi casa vinului, să vadă ciorchinii striviţi în teascuri şi viţa din care cresc ciorchinii şi pe Cultivatorul viţei adevărate”[18].

Şi dragoste îngrămădiţi deasupră-mi: La Ioan Alexandru: El m-a condus în casa vinului / Şi steagul ei deasupra mea este iubire. Steagul, „deghel, este un cuvânt rar aici; mai apare numai o dată în text, ca semn de câmp, steguleţ. La Qumran, în sulul despre război (IQMV 3), acest cuvânt mai apare cu înţeles militar. Cuvântul aici folosit poate fi o indicaţie că mirele ar fi un luptător. Este însă o presupunere. În poezia veche arabă apare steagul atârnat – gaya – ca semn că acolo-i un loc al vinului. De fapt, această casă a vinului este casa mirelui, este casa iubirii, şi n-are nimic comun cu o casă unde se vinde vin”[19]. Dragoste; iubire: „Ahabah (= iubire), nearticulat, ca un nume propriu. Iubirea aici ca şi în celelalte texte din literatura veche înseamnă iubirea legiuită în căsătorie. Aşa cum frumoasă este femeia care naşte prunci şi-i demnă de iubire, tot aşa întâlnirea între doi tineri nu poate fi vorbită de bine şi luată în cuvânt decât legiuită fiind. Economia cuvântului celor vechi apare şi aici limpede. Ei nu vorbeau decât despre cele care întăresc şi cresc moral şi spiritual peste veacuri. Apoi nunta era atât de adânc preţuită şi sărbătorită că se vorbea despre toate momentele ei ca despre un ritual. Abia prin nuntă omul intra în rânduiala unui popor, i se încredinţau vrednicii şi taine ale patriei şi părinţilor. Pilduitoare este nunta lui Iacob, căruia în drum spre mireasă i se revelează tradiţia părinţilor săi, iar în ceasul când casa lui e plină de prunci, pe umerii lui se pun toate nădăjduirile şi bucuriile poporului său. Acest ceas al nunţii, aducerea miresei în casa vinului, înscrierea ei în seminţia viţei, cum se va spune mai târziu, este cel mai sărbătoresc al lumii vechi semite”[20]. Mireasa spune aici: „Puneţi, deci, peste mine iubirea, ca să dau lui Dumnezeu cât se cuvine, iar faţă de fiecare din ceilalţi să nu mă abat de la măsura cuvenită”[21] pentru că „iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor”[22].  Credinciosul trebuie să fie permanent pregătit pentru primirea lui Hristos, „pentru ca sufletul vostru să se umple de vinul bucuriei, de vinul Duhului Sfânt, şi astfel lăsaţi-L pe Mire, Cuvântul, Înţelepciunea şi Adevărul să intre în casa voastră”[23].

5: Cu miruri întăriţi-mă, vă rog

şi arşiţa mi-o răcoriţi cu mere,

că de iubire sunt aprinsă.

La Ioan Alexandru: Întăriţi-mă cu turte de struguri / Împrospătaţi-mă cu mere / Căci eu sunt bolnavă de iubire. „Aşişah (= turte de struguri) sau de strugurei sunt folosite în cult, (dar) sunt şi simboluri ale iubirii. Septuaginta: en miris, în miruri”[24]. „Urmând traducerea latină, Beda Venerabilul (Expositio in Canticum Canticorum, CCSL 119b, 215) vede în simbolul florilor promisiunea virtuţilor, merele semnificând desăvârşirea acestora”[25].

Dumnezeu-Cuvântul întrupat e măr ce desfată, nu doar cu frumuseţea Chipului Său ori cu buna Sa mireasmă, ci şi cu gustul Său, când ni Se dă ca mâncare: „Cel ce voieşte să fie sprijinit în miruri caută să aibă tăria în virtuţi. Căci virtutea e mir, deoarece s-a despărţit de tot mirosul urât al păcatelor. […] Cel ce a odrăslit în pădurea firii noastre, purtat de iubirea de oameni, s-a făcut măr. Căci pe amândouă acestea le putem vedea în fructul acesta din pricina asemănării culorii. Prin culoarea albă (a miezului) se înfăţişează însuşirea trupului, iar roşeaţa care-l colorează pe deasupra mărturiseşte prin înfăţişarea ei că e înrudită cu firea sângelui”[26].

Bolnavă de iubire: „Iubirea ca boală este un topos frecvent şi în vechea poezie egipteană”[27]. „Ne lipim de cele pământeşti, de materie, de lume şi de slava ei; iubim lucrurile văzute, suntem atenţi la preocupările trecătoare (ale) acestei lumi şi ne sunt dragi toate acelea pe care ar trebui să le aruncăm departe de noi, să ne lepădăm de treburile trecătoare ale pământului şi de gândurile stricate ale materiei şi ale pulberii, ca, prin dragoste, să ne lipim numai de Hristos şi să fim răniţi de dragostea cerească numai pentru El şi, printr-o duhovnicească iubire, să fim atraşi numai de El”[28].  „Ocupată întru totul cu cele dumnezeieşti şi sublime, gândirea (discursivă) a unui astfel de suflet (ce a suit la înălţimea tainelor cereşti) se găseşte mereu arzând de o dragoste duhovnicească şi de o dorinţă sublimă pentru înaltele frumuseţi ale slavei şi ale luminii Duhului Sfânt; această gândire este rănită de o dragoste care nu se sfârşeşte faţă de Mirele ceresc şi – ca să zic aşa – o dragoste nepăsătoare faţă de realităţile inferioare, căci ea de-acum înainte păstrează dorinţa stabilă către realităţile superioare şi dumnezeieşti pe care cuvântul (omenesc) nu le poate spune şi care nu poate fi lămurită prin gândire”[29].  Odată ce Cuvântul dumnezeiesc a pătruns în inimile credincioşilor, El întreţine neîncetat în acestea un dor şi o sporire în iubire: „Cât de frumos şi de măreţ este să te îmbolnăveşti de iubire! Numai că unul primeşte săgeţile iubirii trupeşti, pe când altul este bolnav de altă patimă pământească. Cât despre tine, goleşte-ţi deşertăciunile trupului tău şi stai gata să primeşti loviturile săgeţii, ale săgeţii prea frumoase, căci Dumnezeu este arcaşul”[30].  „Arată prin săgeată cuvântul care s-a înfipt adânc în inimă. Iar arcaşul care a trimis săgeata este iubirea, iar iubirea am învăţat din Sfânta Scriptură că e Dumnezeu, Care trimite săgeata Sa aleasă, pe Unul-Născut Fiul Său, în cei ce se mântuiesc. Iar aceasta colorează vârful întreit al acului cu Duhul vieţii, iar acul e credinţa”[31].  „Pe cei ce Te văd pe Tine prin oarecare înţelegere, îi răneşti cu săgeţile mai presus de fire şi de nesuportat ale dragostei Tale. De aceea aleargă în urma Ta, cu o încordare puternică şi neostenită, sufletele celor cărora Te faci văzut, Dumnezeule negrăit, şi încearcă în tot chipul să Te atragă în ele înseşi, biruite şi topite în chip minunat de dorul Tău”[32].  „Fiindcă sufletul care a primit săgeata iubirii nu lasă mintea să se depărteze de plăcerea negrăită şi dumnezeiască. Căci aşa cum mintea, atunci când se alipeşte de simţirea trupului, simte lucrurile de faţă, tot aşa şi atunci când se uneşte în întregime cu Dumnezeu mintea ajunge la desfătarea preafericitei veselii. Inima trupului moare[33] când e rănită de o suferinţă, dar gândirea străpunsă de lancea dragostei dumnezeieşti (theion erotos) face să ţâşnească înţelesurile vieţii şi luminii. Uneori, cufundând mintea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi mijlocind prin necunoaştere unirea cu el, iubirea face sufletul să iasă în extaz din toate cele ce sunt, şi în locul unui dialog dulce pune înainte tăcere adâncă, şi slujeşte lui Dumnezeu prin dispoziţia afectivă revărsată spre El. Alteori însă, introducând în contemplaţia celor ce sunt, atrage gândirea prin fericita scânteiere a înţelesurilor. Iar alteori, cercetând variatele moduri ale virtuţilor şi făptuirile celor bune, le împarte ca pe nişte grâu mădularelor trupului. Şi încă, îndulcind mintea cu meditările cuvintelor dumnezeieşti, o îndeamnă la desfătarea din belşug de bucatele tuturor celor zise ca la împărtăşirea din tot pomul din rai (Facerea 2, 16) şi observă măreţia moştenirii celor inteligibile şi dumnezeieşti pusă deoparte pentru ea”[34].

„Ce este lucrul ascuns de toată fiinţa creată? Ce e lumina gândită cu mintea care nu e văzută de nimeni? Şi care e bogăţia cea multă pe care nimeni din lume n-a putut-o găsi sau deţine cu totul? Căci este insesizabilă pentru toţi, de neîncăput pentru lume, dar este şi foarte dorită şi poftită mai presus decât toată lumea, întrucât Dumnezeu Care a alcătuit cele văzute e mai presus de ele, şi de aceea sunt rănit de iubirea Lui, iar întrucât nu mi Se arată, gândul mi se topeşte, mintea şi inima mea ard în flăcări şi suspin. Mă plimb şi ard căutând ici şi acolo şi nicăieri nu-L aflu pe Cel pe care-L îndrăgeşte sufletul meu; mă uit adeseori de jur-împrejur să văd pe Cel dorit de mine şi El, ca Unul nevăzut, nu mi Se arată deloc. Dar când încep să mă tângui deznădăjduind, atunci El, Care vede toate, mi Se arată şi Se uită la mine. Şi sunt lovit de uimire minunându-mă de chipul frumos al frumuseţii Lui şi cum, deschizând cerurile, Creatorul S-a plecat (Faptele Apostolilor 7, 56; Isaia 64, 1) şi mi-a arătat slava Lui negrăită şi străină. Şi cine oare va ajunge mai aproape de El sau cum va fi purtat spre o înălţime nemăsurată? Gândind eu acestea, El Însuşi se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase, învăluindu-mă de jur-împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele mele cu razele Sale. Împletindu-se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască, mă împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine (cf. Matei 17, 2) şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină. Ajung atunci mai frumos decât cei frumoşi, mai bogat decât cei bogaţi, mai puternic decât cei puternici, mai mare decât împăraţii, mult mai cinstit decât toate cele văzute, nu numaidecât pământul şi cele de pe pământ, dar şi decât cerul şi toate din cer, avându-l pe Creatorul a toate”[35].  Atunci când eu (omul) am căzut, Tu, Hristoase, „ai străbătut toate cele văzute şi ai coborât acolo unde zăceam eu. Strălucind de îndată, ai alungat întunericul, m-ai trezit cu insuflarea Ta dumnezeiască, m-ai pus pe picioare prin poruncile Tale, m-ai atras cu frumuseţea Ta, m-ai rănit cu iubirea Ta şi m-ai schimbat întreg. Am văzut faţa Ta şi m-am temut, deşi mi Te-ai arătat blajin şi apropiat; dar frumuseţea Ta m-a făcut să-mi ies din mine însumi în uimire, o Treime, Dumnezeul meu!”[36].

6: Cu stânga lui va sta sub capul meu

şi dreapta lui mă va cuprinde.

Cu stânga lui va sta sub capul meu şi dreapta lui mă va cuprinde: „Există şi o îmbrăţişare duhovnicească. Această îmbrăţişare o simt mireasa şi Mirele. […] Cuvântul lui Dumnezeu are o mână dreaptă şi una stângă. Înţelepciunea e multiplă, după varietatea înţelepciunii, dar e una singură în fond”[37].  „Astfel, prin dreapta îi dăruieşte lungime de vieţuire şi ani de viaţă, iar prin stânga bogăţia bunătăţilor veşnice şi slava lui Dumnezeu, de care nu se vor împărtăşi cei ce caută slava lumii”[38].

7:   – Fete ale Ierusalimului, vă conjur

pe-a ţarinii putere şi tărie

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!…

La Ioan Alexandru: Vă jur pe voi fiice ale Ierusalimului / Pe gazele ori pe ciutele câmpului / Nu tulburaţi şi nu deşteptaţi / Iubirea până când o să-i placă ei: „Jurământ sacru arhaic pe gazele şi ciute care erau fecioarele zeiţei iubirii. În Izrail se preia se pare acest vechi înţeles. Aici invocarea lor este în vederea ocrotirii iubirii, nu a iniţierii erotice”[39]. În alte locuri, însă, apare şi în versiunea Alexandru jurământul pe ţarină. Reţinem, din traducerea sa, formularea: nu deşteptaţi Iubirea: „Sufletul care s-a ridicat la atâta înălţime, descriindu-le sufletelor ucenice înaintarea spre desăvârşire, nu le dă prin jurământ celor ce îl ascultă siguranţa celor dobândite de ele, ci le conduce, prin aceea că le jură, spre viaţa întru virtute, ca să aibă dragoste neadormită şi trează până atunci, până ce va ajunge la capăt voia Lui cea bună, iar aceasta e ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”[40].  „Cuvântul lui Dumnezeu dormitează în necredincioşi şi în aceia care au nedumeriri în inimă, dar El e treaz în sfinţi. El doarme în aceia care se clatină în furtuni, dar El se trezeşte la strigătul acelora care vor să fie mântuiţi de Mirele trezit”[41].

8: – Un glas?! E glasul celui drag al meu!

El vine, iată-l, peste munţi sărind,

el peste dealuri saltă.

E glasul celui drag al meu: „Textual: e glasul frăţiorului meu. La Iudei, ca şi la Egipteni şi Mesopotamieni, iubitul era numit şi frate sau frăţior, iubita se chema şi soră sau surioară, în semn de curăţie, nevinovăţie, neprihană. Ecourile acestui vechi apelativ pot fi găsite, la noi, în scrisorile pe care tânărul Gala Galaction i le trimitea viitoarei sale soţii”[42].

El vine, iată-l, peste munţi sărind. E o sporire şi în Revelaţia supranaturală, făcută întâi prin prooroci, iar la plinirea vremii, prin Însuşi Fiul întrupat, Cel ce vine sărind peste munţi (Se pogoară în vale, dar rămâne în opoziţie faţă de ea): „Poate prin cele spuse arată de mai înainte iconomia lui Dumnezeu-Cuvântul, descoperită nouă prin Evanghelie, vestită mai înainte prin Prooroci şi dezvăluită prin arătarea Fiului lui Dumnezeu în trup. Căci glasul dumnezeiesc e adeverit de fapte şi Cuvântul lui Dumnezeu e urmat de venirea Lui”[43].    „Iată-L vine. Pe unde vine? Nici într-un caz nu pe văi, nici pe locuri joase. Chiar de-ai fi munte, Cuvântul lui Dumnezeu saltă peste tine, iar dacă nu poţi fi munte ci doar colină, mai puţin decât un munte, El va trece peste tine. […] Recunoaştem în mireasă inima veselă şi desăvârşită, pentru că ea vede mai departe şi contemplă mai repede venirea Cuvântului”[44].

9: Iubitul meu e-asemenea căprioarei,

Un pui de cerb pe muntele Betel.

El stă acolo, iată-l,

în spatele despărţiturii noastre,

pândind pe la ferestre,

adulmecând prin gratii.

„Cerbul (aial) era simbolul iuţimii şi al frumuseţii (Facerea 42, 21; Pilde 5, 19), iar căprioara, simbolul fragilităţii şi al delicateţei. Gazela face parte din aceeaşi familie (Cântarea Cântărilor 2, 9.17; 4, 15; 7, 4)”[45]. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio, PG 81, 96C-100A) comentează versetul pornind de la comparaţia Mirelui cu o căprioară/gazelă şi un cerb: căprioara şi-ar trage numele de la vederea pătrunzătoare, iar cerbul se hrăneşte cu şerpi sau alte reptile[46]. Mirele este ca o căprioară datorită vederii sale clare şi pătrunzătoare şi a precunoaşterii lucrurilor viitoare, dar poate fi asemănat şi cu un pui de cerb în virtutea puterii sale de a distruge păcatele, asemănate şerpilor. În concluzie, după Theodoret, textul ne vorbeşte despre zdrobirea idolilor de către Mirele Hristos, deoarece munţii şi dealurile din versetul anterior n-ar fi altceva decât hotarele demonilor peste care Mirele trece distrugându-le prin puterea înţelepciunii şi a miracolelor Sale. ♦ […] Ambrozie (De Isaac 4.32-37, CSEL[47] 32.1.2, 661-664) consideră că acest verset descrie aspiraţia sufletului după Dumnezeu. Dacă prin ferestre Ambrozie înţelege […] profeţii, […] zăbrelele se referă la lucrurile perceptibile ale acestei lumi, care îl împiedică pe om să-L contemple pe Dumnezeu neîntrerupt”[48].

„Pentru că Dumnezeu S-a arătat în trup, Cel ce a venit în lume pentru surparea puterilor vrăjmaşe Se aseamănă, pe de-o parte, cu căprioara, ca unul ce priveşte din ceruri peste pământ şi, pe de altă (parte), cu puiul de cerb, ca unul ce calcă cu săriturile Lui munţii şi dealurile, adică pune sub picioare şi surpă înălţimile viclene ale răutăţii dracilor”[49].  „Poate că, după teorie, Mântuitorul meu este o gazelă şi un cerb după fapte. Care sunt isprăvile Lui? El ucide şerpii, El sugrumă puterile vrăjmaşe”[50]. Exista, la cei vechi, credinţa că cerbul ucide şerpii; Hristos pustieşte puterile Iadului, închipuite prin şarpe.

În spatele despărţiturii noastre: „Literal: în spatele peretelui nostru. Fie că e vorba de un cerc de prieteni ai Iubitului, fie că peretele e făcut de suratele Iubitei, tânărul nu are un acces direct şi imediat la aleasa inimii sale”[51].

Pândind pe la ferestre, adulmecând prin gratii: „Aşa cum atunci când cineva stă noaptea înăuntrul unei case şi uşile ei sunt încuiate din toate părţile, dacă deschide o fereastră şi o fulgerare strălucitoare îl luminează dintr-o dată de jur-împrejur, ochii săi nu suportă fulgerarea ei şi îndată se asigură închizându-şi pleoapele şi retrăgându-se în el însuşi, tot aşa atunci când sufletul e încuiat în cele simţite, dacă se apleacă în afară cu mintea cândva printr-o fereastră, e orbit de fulgerarea arvunei, adică a Duhului Sfânt, nu suportă luminarea acestei lumini insuportabile, mintea îi este lovită de primire şi atunci se retrage întreg în el însuşi fugind sub cele sensibile şi omeneşti ca într-o casă”[52].   „Cuvântul apropie firea omenească de Dumnezeu, urmând o cale continuă. Mai întâi o luminează prin prooroci şi prin poruncile Legii. Astfel, prin ferestre înţelegem pe prooroci, care aduc lumina înăuntru, iar prin îngrădituri, împletirea poruncilor Legii. Prin amândouă pătrunde strălucirea luminii adevărate la cele dinăuntru. După acestea vine luminarea desăvârşită a luminii, când se arată lumina adevărată celor ce şed în întuneric şi în umbră, prin unirea cu firea noastră. Mai întâi, deci, lucirile înţelesurilor prooroceşti şi ale legii luminând sufletul prin ferestrele şi îngrăditurile minţii noastre nasc dorinţa de a vedea Soarele în aer liber. Apoi, Cel dorit vine de fapt”[53].

10:  Iubitul meu răspunde şi îmi zice:

– Ridică-te, iubita mea, şi vino,

frumoasa mea, tu, porumbiţa mea!

„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) afirmă că îndemnul îi este adresat omului pentru a se desprinde de plăcerile acestei lumi, de lucrurile perceptibile şi pământeşti care îi îngreunează sufletul (cf. Matei 11, 28). Chemarea Iubitului ceresc reprezintă un îndemn pentru iubita Sa pământească de a se ridica de la nivelul celor tangibile spre cele spirituale”[54].

11: Că, iată, iarna a trecut

şi ploile s-au dus, au încetat

„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) spune că expresia iarna a trecut se referă la venirea lui Hristos care schimbă totul, aduce iertarea şi sfârşitul necazurilor”[55].

12: şi florile se-arată pe pământ

şi-i vremea de plivit

şi-auzi cum turtureaua gângureşte

jos, în livada noastră;

„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) spune că acolo unde înainte erau spini acum sunt flori, unde era pustiu acum se află o recoltă gata de strâns. Glasul turturelei înseamnă, pentru Ambrozie, castitatea”[56].

13: smochinul odrăsleşte muguri vii,

dau viile în floare şi-n mireasmă;

ridică-te, iubita mea, şi vino,

frumoasa mea, tu, porumbiţa mea,

ridică-te şi vino!

14: Porumba mea, ascunsă-n cuta stâncii,

în taina unui zid cu-ntărituri,

arată-mi faţa ta

şi fă-mă glasul tău să ţi-l aud,

că dulce-i glasul tău

şi faţa ta-i frumoasă!

„Răstimpul iubirii este anotimpul primăverii, când totul este imaculat, proaspăt şi înmiresmat de parfumul florilor”[57]. „Versurile 10-14 alcătuiesc o poezie lirică de sine, poate cea mai frumoasă redare a venirii primăverii din toată literatura veche ebraică. Bucuria deşteptării naturii la viaţă este cuprinsă în amănunt semnificativ, în versuri pline de mireasma prospeţimii. Plecarea ploilor lasă câmpul în floare şi viţa-de-vie gata să-şi înceapă lucrarea. Este vremea cântărilor şi a bucuriei de a fi iarăşi împreună sub bolta cerească, de-a se vedea şi auzi cei ce se iubesc unul pe altul în ocrotitoarea şi înnoitoarea natură”[58]. „Apelul din verset e considerat de Ambrozie (De Isaac 4.32-37) un apel la încrederea în crucea lui Hristos, la credinţă. Crăpătura [cuta – la Anania] stâncii: loc de adăpost pentru sufletul credinciosului. ♦ Pentru Guillaume de St. Thierry (Expositio in Canticum Canticorum 35.160-162, CCCM[59] 87, 160-162), frumuseţea glasului şi a chipului Miresei este expresia conştiinţei solid ancorate în Hristos, a credinţei în El”[60].

Dar  „toate acestea să le înţelegi duhovniceşte. Iarna s-a dus şi vijelia a trecut pentru cei ce au scăpat de tirania spiritelor diavoleşti şi de domnia lor devenită în toate neputincioasă. Căci s-a surpat puterea demonilor în zilele lui Hristos. Iar Soarele strălucitor ne-a răsărit, cum Însuşi Dumnezeu şi Tatăl zice: Şi va răsări vouă Soarele dreptăţii (Maleahi 3, 20) încălzind prin căldura Duhului pe cei îngheţaţi de păcat. Iar prin vii şi prin flori spirituale şi duhovniceşti şi prin spice să înţelegi pe Sfinţi, care se disting în multe chipuri prin evlavia faţă de Dumnezeu şi rodesc fructul de multe feluri al virtuţii. E necesar în sfârşit să se spună pe scurt că primăvara aduce flori şi pregăteşte spre înverzire tot pământul şi împodobeşte cu vlăstare noi livezile şi îndeamnă să se ardă vechile uscături, ca dovezi ale sfidării iernii de nesuportat, scoate la arătare cele bune şi împodobeşte pomii cu frunzele obişnuite şi se pregăteşte cinstirea plugarului stăruitor prin roadele naturii. Ceva asemănător vom afla întâmplându-se şi cu noi. Căci, cei ce eram odinioară uscaţi, pentru păcatul ce ne stăpânea, şi eram lipsiţi de roade ale mântuirii, înverzim în dreptate prin Hristos şi aducem Agricultorului duhurilor rodul proaspăt şi nou prin credinţă”[61].  „(Primăvara) cade prima lună la evrei (nisan), în care cade sărbătoarea Paştelui cel mai dinainte preînchipuitor al Iudeilor, iar acum sărbătoarea Paştelui celui adevărat”[62].  „Acum suflă asupra voastră, care aveţi să fiţi luminaţi, mireasma fericirii! Acum adunaţi florile cele duhovniceşti, ca să împletiţi cununile cereşti! Acum a adiat mireasma cea bună a Sfântului Duh! Acum aţi ajuns la porţile palatului împărătesc! Să dea Dumnezeu ca să fiţi băgaţi înăuntru chiar de Împărat! Acum s-au arătat florile pomilor! Să dea Dumnezeu ca şi rodul să fie desăvârşit!”[63].

La început, mireasa (sau sufletul) aude glasul Mirelui. Acesta o face să se apropie de Cel ce îi grăieşte, după care îi dă puterea să se scoale din zăcerea ei: „Dar nu-ţi ajunge să te scoli (din cădere), zice, ci, pe lângă aceasta, vino, prin înaintarea în cele bune, străbătând drumul virtuţii. […] Şi priveşte spre frumuseţea arhetipică (originară) a modelului, iar frumuseţea privită e porumbiţa. De aceea, apropiindu-se de lumină, (sufletul) se face lumină. Iar în lumină primeşte chipul frumos al porumbiţei, a cărei înfăţişare arată aflarea de faţă a Duhului Sfânt”[64]. Sau, Mirele spune: „Eu am deschis drumul, Eu am sfărâmat legăturile, vino acum la Mine, iubita Mea”[65].  „Între astfel de lanţuri a intrat şi Mântuitorul de dragul celor care se lăsaseră ademeniţi înainte, îi privea printre gratii spunând celor căzuţi în ispită şi în care vede pe mireasa Sa: Scoală-te, draga mea!”[66].

„La rândul Său Domnul, văzând curajul sufletului şi răbdarea lui în vremea ispitelor şi constatând că a ieşit biruitor din încercări, i Se arată întru bunătatea Sa, i Se face El Însuşi vizibil, luminându-l cu lumina Sa cea preastrălucitoare. Apoi Chemându-l la Sine îi zice: Vino în pace, tu, cel mai ispitit al Meu. Iar acesta (sufletul) mergându-i întru întâmpinare Îi zice: pentru ce, Doamne, m-ai părăsit atâta vreme lăsându-mă prada chinurilor şi cumplitelor ocări ale duşmanilor (5, 7)? Când Te căutam, m-au întâlnit străjerii Tăi, care dădeau roată prin cetate, şi mi-au făcut neplăceri (5, 7). Domnul însă, plin de o lumină de nedescris, îi răspunde, dojenindu-l dar şi încurajându-l, prin aceste cuvinte: Ai dreptate! Vino în pace, prietene al Meu, porumbiţa Mea”[67].

Şi-auzi cum turtureaua gângureşte. Hristos „este cu adevărat turtureaua de sus şi prearăsunătoare; de asemenea şi porumbelul atotblând”[68].

„Tămăduind (Dumnezeu) cele trei părţi ale sufletului prin întreitul dar al păcii şi ridicându-l pe acesta la desăvârşirea întreită şi unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic şi frumos, învăluindu-l în buna mireasmă a mirului curăţiei. Şi zice către el: Scoală-te şi apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbiţă[69], prin înţelepciunea cu fapta, că, iată, iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de plăcere s-a dus odată cu ea; florile virtuţilor s-au arătat cu buna mireasmă a cugetărilor în pământul inimii tale. Ridică-te şi vino aproape de Mine, în cunoştinţa contemplării naturale. Vino sub acoperământul şi în întunericul teologiei tainice şi al credinţei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tău”[70].  „Poate chiar dacă n-ar tâlcui Scriptura pe fiecare, ar fi limpede înţelesul fiecăreia din ele, celui ce aude. I-ar fi limpede cum a odrăslit la început firea omenească, până ce era în rai, îngrăşându-se şi înverzind de apa izvorului acela, când, în loc de frunze, înfrumuseţa firea germenele nemuririi. Ar înţelege apoi cum, iarna neascultării uscând rădăcina, floarea s-a scuturat şi s-a topit pe pământ şi omul s-a dezbrăcat de frumuseţea nemuririi, iar iarba virtuţilor s-a uscat, răcindu-se iubirea faţă de Dumnezeu, din pricină că s-a înmulţit nelegiuirea. De aceea, sub puterea vânturilor potrivnice, s-au înălţat în noi feluritele patimi, care pricinuiesc sfărâmările cele rele ale corăbiei sufletului. Dar venind Cel ce a pricinuit primăvara sufletului nostru, Care, când vântul cel rău a ridicat marea, a poruncit vânturilor şi a spus mării: taci, amuţeşte, a readus toate la linişte şi timp senin. Şi iarăşi începe firea noastră să înverzească şi se împodobeşte cu florile proprii. Iar florile vieţii noastre sunt virtuţile, care acum înfloresc, iar la vremea lor îşi dau rodul lor. De aceea zice cuvântul: Iarna a trecut, ploaia s-a dus, s-a retras în sine. Florile s-au arătat pe pământ, vremea plivirii a sosit. Vezi, zice, livada înflorind de virtuţi? Vezi cumpătarea, adică crinul strălucitor şi bine mirositor? Vezi ruşinea, adică trandafirul? Vioreaua, adică buna mireasmă a lui Hristos? Să facem o cunună din ele. Acesta este timpul în care omul trebuie să secere, să se înfrumuseţeze cu cununile împletite din ele. Vremea tăierii a sosit. Aceasta ţi-o mărturiseşte glasul turturelei, adică glasul celui ce strigă în pustie. Căci turtureaua este Ioan. El este înaintemergătorul Primăverii luminoase, care arată oamenilor florile frumoase ale virtuţilor şi le îmbie celor ce vor să le culeagă. Prin ele a arătat floarea cea din rădăcina lui Esei, pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, şi a îndemnat la pocăinţă pentru păcate şi la vieţuire în virtute”[71].  „Că în Hristos e o zidire nouă şi o odrăslire nouă, a timpurilor şi a lucrurilor o arată foarte bine ghicitura primei luni în care se ivesc pe pământ ierburile fragede şi tinere, înmuguresc pomii şi se arată în livezi frumuseţea pestriţă a florilor, în zâmbetul bunei miresme a primăverii, căci a înmugurit din nou ca un pom firea omului cea veştejită de moarte, din pricina neascultării lui Adam şi a păcatului care ne-a tiranizat pe toţi”[72]. Hristos Se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele noastre, dar ne include şi pe noi în dăruirea Sa ca jertfă pentru noi: „o turturea este pentru păcat, iar alta pentru ardere de tot. Dar prin amândouă se înţelege Hristos, Care pe de-o parte moare pentru noi, pe de alta Se aduce ardere de tot, spre miros de bună mireasmă, Tatălui, şi iarăşi pe de alta Se predă pe Sine preţ de schimb pentru viaţa tuturor”[73]. Despre jertfe şi tâlcuirea lor mistică s-a vorbit amănunţit în volumul al treilea al acestei serii, Comentarii la Cartea Levitic.  „Înviat din morţi, am domolit furtuna şi am făcut linişte”[74].

„Deci Cuvântul înfăţişează miresei primăvara duhovnicească, iar anotimpul acesta este la hotarul între două anotimpuri, între tristeţea iernii şi împărtăşirea de roduri în timpul verii. De aceea vesteşte limpede că au trecut relele, dar nu se arată încă în chip desăvârşit roadele virtuţii, ci le prevesteşte pentru timpul curent, când va veni vara. Iar acum arată speranţele înflorind prin virtuţi, al căror rod se va arăta la vremea sa. […] De aceea zice iarăşi Cuvântul către cea care s-a ridicat: scoală-te şi către cea care vine: vino, căci nici cel ce s-a ridicat nu va fi scutit de trebuinţa de a se ridica mereu, nici celui ce aleargă spre Domnul nu i se va împuţina mărimea distanţei de străbătut spre Dumnezeu. Căci pururi trebuie să se ridice oamenii şi niciodată nu trebuie să înceteze de a se apropia prin alergare. Pentru că de câte ori zice scoală-te şi vino, de atâtea ori dă putere pentru urcarea spre mai bine”[75].  „Hotărârea dumnezeiască vrea să ne vestească aici că, după iarnă şi după furtunile sufletelor, se apropie secerişul. Smochinul, zice ea (hotărârea dumnezeiască), face smochine, viile sunt în floare şi împrăştie mirosul lor. Ele dau în floare, timpul culesului va veni şi vor fi struguri”[76].

Dacă înainte fecioara era descrisă doar ca având ochi de porumbiţă, acum, aflându-se pe o treaptă mai înaltă a urcuşului duhovnicesc, se învredniceşte a fi numită întreagă porumbiţă şi de a fi chemată de către Mire spre alte înălţimi, superioare: „Sufletul nu se mai sârguieşte acum pentru cele dobândite, ci are dorinţa proprie spre ceea ce este mai bun; vino, zice, tu însăţi, nu cu supărare, sau cu silă, ci prin tine însăţi, întărindu-ţi prin propriile gânduri râvna în bine, nu dusă cu sila. […] Deci, ceea ce se spune este aceasta: dacă te-ai deprins, o, suflete, în lege, dacă ai pus în cugetare razele venite prin ferestrele prooroceşti, nu mai rămâne sub umbra legii. Ci mută-te, de pe zidul învecinat, pe piatră, căci piatra e în legătură cu zidul. Pentru că legea a fost zidul dinainte al credinţei evanghelice şi dogmele lor sunt legate întreolaltă, fiind vecine prin înţelesul lor. […] Iată ce spun acestea: nu-mi mai vorbi prin ghiciturile proorocilor şi ale legii, ci, după puterea vederii mele, arată-mi-Te deschis, ca să ajung în lăuntrul pietrei evanghelice, după ce am părăsit zidul dinainte al legii. Căci, dacă glasul tău venit prin ferestre e aşa de dulce, cu mult mai iubită va fi arătarea feţei Tale”[77].  „Până în ziua de azi se spun asemenea vorbe către Mireasă, însă ea nu va îndrăzni să contemple, faţă către faţă, slava Domnului. Acum, când ea este pregătită şi împodobită, i se zice: Arată-ţi faţa ta. Când ea a învăţat a vorbi – ia aminte, Israele şi ascultă, căci ea are să-ţi spună multe lucruri -, graiul ei a devenit dulce către Mire. Dacă tu vei deschide gura pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Mirele îţi va spune: Glasul tău e dulce şi faţa ta plăcută”[78]. La acestea, şi o precizare istorică: „a numit despicătura pietrei (cuta stâncii) bolta care era atunci înaintea uşii mântuitorului mormânt, care era cioplită în aceeaşi piatră, după cum este aici în Ierusalim obiceiul să se facă bolţi înaintea mormintelor. Această boltă acum nu se mai vede, deoarece pentru construirea frumoasei biserici de acum s-a astupat bolta”[79]. Textul se referă la Mormântul Domnului (pe care, desigur, Solomon nu-l avea în vedere, dar, să nu uităm, cărţile Scripturii au fost alcătuite sub insuflarea Duhului Sfânt, fără ca autorii să fie întotdeauna pe deplin conştienţi de ceea ce scriu).

15: (Ah, prindeţi-ne vulpile,

pe cele mici, care ne strică viile,

căci viile-nfloresc!).

„O singură dată sunt amintite vulpile şi puii lor, simbolul ispitelor şi al vicleşugului, care însă trebuie alungate spre a nu strica via aflată în perioada de înflorire”[80]. „Această strofă e socotită o poezie în sine. Constă într-un strigăt de ocrotire a viilor când acestea sunt în floare, să nu fie distruse de vulpi. Este vorba de o strigare din vremea nunţii, strigare cu dublu înţeles: vulpile sunt peţitorii ce vor să fure mireasa în vremea nunţii. Ele ameninţă fecioria miresei, asemănată cu floarea viţei-de-vie. În Iezechiel 13, 4, falşii profeţi sunt socotiţi vulpi”[81]. „După unii comentatori, acesta ar fi glasul unui părinte sau al unei mame; avertisment asupra pericolului ca puritatea fiicelor lor să fie alterată de vulpi (animale a căror poftă de struguri e binecunoscută). În ordine duhovnicească, ispitele care-i pândesc pe cei curaţi la inimă”[82]. „Augustin (Sermones 164.3( consideră că vulpile îi reprezintă pe ereticii care au dezbinat Biserica lui Dumnezeu (Donatus, Arius [Arie], Mani). Aceştia au încercat să fure Mireasa Domnului, s-au îndepărtat de Biserică şi de adevărul Evangheliilor, comiţând astfel un adulter spiritual. A prinde vulpile înseamnă a-i confrunta pe eretici cu autoritatea Legii lui Dumnezeu, cu mărturia Sfintelor Scripturi”[83].

Vulpile sunt, aşadar, gândurile viclene ce fojgăie în inimi, stricând nu doar rodul, ci şi putinţa de a mai rodi; nevinovate la arătare, spurcă cu uneltirile lor locul în care intră, umplându-l de duhoare şi alungând pe Mirele ceresc: „Toate acele stăpâniri din jurul pământului, cu care au să lupte oamenii, toate acele căpetenii, puteri şi stăpânitori lumeşti ai întunericului, sunt nişte vulpi mici, viclene şi nefericite, privite în asemănare cu puterea omenească. De le veţi birui pe acelea, veţi primi harul vostru. Iar via noastră este firea omenească; ea aduce rod de struguri prin floarea vieţuirii virtuoase”[84].

16:  – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui.

El turma lui şi-o paşte printre crini.

„Afirmaţia face referire, pentru Nil al Ancyrei (Commentarium 63-67), la unirea dintre Hristos şi Biserică. Aceştia sunt una. Credincioşii participă la această unitate printr-o viaţă virtuoasă”[85].

„Noua poezie de două strofe care încheie capitolul 2 este expresia unirii mirelui cu mireasa. Poezia începe cu strigătul de bucurie al miresei: Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. E asemănat păstorului ce paşte oile între crini. Versurile au două semnificaţii. Întâi, el ca păstor e plecat departe cu oile la păscut, iar când se lasă umbrele el se întoarce şi se întâlneşte cu iubita sa. Cea de-a doua semnificaţie, plecând de la verbul raoh (= a paşte) şi de la simbolul liliacului (crinului), ca farmecele miresei, ar vorbi despre bucuria întâlnirii celor ce se iubesc, mai ales că şoşan (= crinul) este numele mai multor flori”[86].

„Iar acestea înseamnă: am văzut faţă către faţă pe Cel ce este pururi ceea ce este, dar pentru mine a răsărit în chip omenesc din sora mea sinagogă şi întru El mă odihnesc şi mă fac Lui locaş. Căci acesta este Păstorul cel Bun, care nu duce turmele la păşune de iarbă, ci hrăneşte oile cu crini curaţi. E Cel ce nu mai hrăneşte firea noastră cu iarbă, căci iarba e hrana firii necuvântătoare. Dar omul, fiind cuvântător, se hrăneşte cu Cuvântul cel adevărat. Iar, dacă se face cineva duh născut din Duh, nu va mai fi hrănit cu păşune de iarbă, ci hrana lui va fi Duhul, pe care îl închipuie curăţia şi buna mireasmă a crinului”[87]. Hristos este Acela ce adaugă eforturilor noastre spre desăvârşire darurile Sale „pentru că ne dăruieşte pajiştea duhovnicească şi ne îmbată cu undele de sus şi din cer şi ne face roditori şi, pe lângă aceasta, ne lărgeşte într-o mulţime nemăsurată de popoare”[88].

17:  Nainte ca amurgul să adie

şi umbrele pe zare să se-ncline,

întoarce-te, iubite,

şi fii asemeni unui căprior,

tu, pui de cerb al munţilor rotunzi!

Nainte ca amurgul să adie: „Aici e vorba de vântul de seară ce adie după apusul soarelui, împrăştiind miresmele grădinilor. Şi acest vânt are semnificaţie, este vântul de seară din Geneză, a cărui bătaie stârneşte aducerea-aminte”[89]. Dar SEP 4 traduce aici: până ce răsuflă ziua şi se mişcă umbrele: „Nil al Ancyrei (Commentarium 63-67) spune că omul pe pământ este orbit de norul ignoranţei şi consideră că lucrurile acestei lumi durează. De aceea, el are nevoie de lumină pentru a vedea că umbrele lumii prezente sunt trecătoare. Cei care au parte de lumină, pentru care noaptea aproape a trecut, îşi dau seama că viaţa pe pământ e o umbră (cf. Iov 8, 9). Sufletul conştient de faptul că toate lucrurile vin de la Dumnezeu (cf. I Corinteni 8, 5-6) poate să afirme cuvintele versetului 16. Pentru Nil al Ancyrei cele două versete se completează, poartă acelaşi sens. ♦ Ziua la care face referire textul a fost văzută de creştini ca fiind ziua învierii, a revelării slavei veşnice, când umbrele acestei lumi au dispărut. Imperativul întoarce-te! A fost pus în legătură cu întoarcerea păgânilor la Dumnezeu (Pope[90], p. 411). ♦ Nil al Ancyrei crede că aceste cuvinte se referă la coborârea lui Hristos în lăcaşul morţilor pentru a elibera sufletele ţinute prizoniere”[91].

Munţilor rotunzi, tradus în Biblia 1988 munţii ce ne despart, în Biblia 1688 munţii încunjurărilor, iar la Ioan Alexandru munţii Beter:  „Al-harei Bater (= pe munţii Bater). Septuaginta: ori kilomaton. S-a socotit de către unii că Beter este numele unei plante aromatice din India şi Siria. Unii socotesc că-i vorba de o localitate Bettir, lângă Ierusalim. Alţii pleacă de la etimologia rădăcinii batar, a despărţi, ar fi muntele despărţirii, aici: munţii ce ne despart. În cap. 8,14 reapare: munţii de balsam (harei basamim) , iar în 4,6, har hamor, muntele de mir. Gerleman crede că şi muntele Beter este numele unui loc de balsam, ţara smirnei şi tămâiei, ţara Punt – loc ideal ce apare şi în vechea poezie egipteană: Felurite păsări coboară din Punt / Peste Egipt îmbălsămate cu mir sau Când o îmbrăţişez / Şi când braţele ei în jurul meu se întind / E precum în Punt, / E precum mireasma de Aloe.  Aşadar, munţii Beter sunt loc ideal al înmiresmării, de unde pogoară mirele la mireasă, iute ca o gazelă sau un cerb însetat”[92].

Sunt şi înălţimi inverse, înălţări împotriva lui Dumnezeu, dar acestea sunt cufundări, prăpăstii, înălţări mincinoase; ele izvorăsc din mândrie, iar mândria întotdeauna coboară: „Priveşte ca o căprioară, Cel ce vezi gândurile oamenilor, Cel ce citeşti cugetările inimilor!  El strică sămânţa păcatului, nimicind ca un pui de cerb neamul şerpilor. Vezi munţii adânciţi ai vieţii omeneşti, ale căror înălţimi nu sunt vârfuri, ci prăpăstii. Aleargă, deci, cu iuţeală peste munţii adânciţi, căci toată înălţarea împotriva adevărului este prăpastie şi nu munte, o adâncitură şi nu ridicătură”[93].  Urcuşul duhovnicesc nu are capăt, apropierea de Dumnezeu sporeşte în veşnicie, „adică până ce nu ne vom muta de la viaţa de aici, care arată ca într-o oglindă, în ghicitură şi umbrit, Adevărul”[94]. Însă, cum deja am spus-o, şi în viaţa cea de veci vom adânci taina dumnezeirii, fără să ajungem la un capăt al ei (despre urcuşul duhovnicesc s-ar putea spune, eventual, că e legat de viaţa de aici, dar şi acesta are urmări eshatologice).

---

[1] CCIA, p. 52

[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[4] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 5

[5] Sources chretiennes

[6] SEP 4/I, p. 598

[7] CCIA, p. 52

[8] SEP 4/I, pp. 598-599

[9] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 67

[10] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, VII, 1

[11] CCIA, p. 52

[12] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 6

[13] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[14] CCIA, p. 52

[15] BBVA, p. 874

[16] CCIA, p. 53

[17] SEP 4/I, p. 600

[18] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[19] CCIA, p. 53

[20] CCIA, p. 53

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[22] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXX, 18 –  O notă a traducătorului (Dumitru Stăniloae) completează: „Fără iubire, eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă noutate şi, totuşi, ea e stabilitatea neschimbată. Dar prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni acolo, în viaţa îngerească”.

[23] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 6

[24] CCIA, p. 53

[25] SEP 4/I, p. 600

[26] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV – Mărul închipuie aici trupul şi sângele Mântuitorului, adică Sfânta Euharistie, Taina care-l întăreşte pe cel curăţit prin Botez.

[27] CCIA, p. 53

[28] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XVIII, E-2

[29] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, V, E-1

[30] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 7

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[32] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 92

[33] Boleşte.

[34] Teolipt al Filadelfiei, op. cit., Cuvântul 6, despre isihie şi rugăciune, 5

[35] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVI

[36] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXIV

[37] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 8

[38] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[39] CCIA, p. 53

[40] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV – Chiar dacă nu aceasta rezultă din text, amintim aici că atât Origen, cât şi Sfântul Grigorie de Nyssa au susţinut apocatastaza. Totuşi, în corul patristic, vocile lor rămân oarecum singulare, învăţătura despre mântuirea tuturor nefiind primită de Biserică.

[41] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 8

[42] BBVA, p. 874

[43] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 9

[44] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 9

[45] D. Abrudan şi E. Corniţescu, Arheologie biblică, p. 66

[46] În mai multe locuri din volumele anterioare s-a arătat că aceasta era credinţa celor vechi despre însuşirile cerbului.

[47] Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum

[48] SEP 4/I, p. 601

[49] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[50] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II,10

[51] BBVA, p. 874

[52] Sf. Simeon Noul Teolog, O sută de capitole teologice şi practice, 54

[53] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[54] SEP 4/I, p. 602

[55] SEP 4/I, p. 602

[56] SEP 4/I, p. 603

[57] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[58] CCIA, p. 54

[59] Corpus Christianorum. Continuatio Mediaevalis, 1971, Turnhout, Belgium, Brepols

[60] SEP 4/I, p. 603

[61] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4

[62] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XIV, 10

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheza

[64] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[65] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 11

[66] Origen, Despre rugăciune, XXIX, 9

[67] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, II, D-1

[68] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[69] Sufletul, în greceşte, e de genul feminin.

[70] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 150

[71] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[72] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[73] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[74] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 11

[75] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[76] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II,11

[77] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[78] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 12

[79] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 9

[80] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[81] CCIA, p. 56

[82] BBVA, p. 875

[83] SEP 4/I, p. 604

[84] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[85] SEP 4/I, p. 604

[86] CCIA, p. 56

[87] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[88] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[89] CCIA, p. 56

[90] Pope, Marvin H., 1977, Song of Songs: A New Translationwith Introduction and Commentary, Anchor Bible, 7C; Garden City, NY: Doubleday.

[91] SEP 4/I, p. 605

[92] CCIA, p. 56

[93] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V

[94] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 35

 

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 1

Introducere la Cartea Cântarea Cântărilor

Un loc aparte între cărţile Sfintei Scripturi îl ocupă Cântarea Cântărilor, atribuită, prin tradiţie, regelui Solomon. Biblia Hebraica numeşte cartea Şir haşirim[1]; în Septuaginta cartea apare ca Asma (Ασμα), doar în subtitlu apărând Esma asmaton (Αισμα ασμάτων) (Cântarea cântărilor); Vulgata traduce titlul cărţii prin Canticum Canticorum. Înţelesul acestei denumiri ar fi acela de: Cea mai frumoasă dintre cântări.

Cântarea Cântărilor este un poem liric al cărui subiect e iubirea curată şi sublimă, care nu se poate confunda cu realitatea unei iubiri pământeşti. Prin însăşi denumirea poemului, aceea de Cântarea Cântărilor, se înţelege o cântare ideală, superioară, în care autorul prezintă iubirea desăvârşită:  „Graţioasa poveste de iubire dintre regele Solomon şi Sulamita, oacheşa păstoriţă, este una din cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrând în străvechea ei structură toată prospeţimea şi spontaneitatea mişcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd şi se regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”[2].  „Unică în felul ei, Cântarea Cântărilor este apreciată ca cel mai ales produs al înţelepciunii sacre inspirate sau ca o excepţională scriere poetică mistică, în care este preaslăvit Dumnezeu şi sunt evidenţiate relaţiile umane de adorare, fidelitate şi profundă evlavie faţă de El”[3].

În Cântarea Cântărilor întâlnim un anumit limbaj, imagini, comparaţii şi asemănări mai puţin folosite în celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Apoi, personajele poemului, Mirele, mireasa, corul fiicelor din Ierusalim, îi conferă acestuia o anumită unitate; aceasta se desprinde şi din caracterul intern al cărţii, ceea ce exclude părerea unor exegeţi raţionalişti care consideră Cântarea Cântărilor drept o colecţie de cântece populare, de cântări de nuntă. „Într-adevăr, atât după frumuseţea formei sale poetice, a limbii şi expresivităţii literare, cât şi după conţinutul său mistic, Cântarea Cântărilor se distinge între toate celelalte cărţi canonice ale Bibliei. Toţi cercetătorii avizaţi i-au rezervat un statut aparte. Spre exemplu, la vechii evrei, rabi Aquiba, care a trăit în secolul al II-lea după Hristos, raportând Cântarea Cântărilor la celelalte cărţi din grupa Haghiografelor (cea de-a treia grupă din Biblia ebraică, numită Ketuvim), o aşează ca frumuseţe literară şi profunzime a cugetării în fruntea sau chiar mai presus de acelea”[4].  „Unică în felul ei, Cântarea Cântărilor este apreciată ca cel mai ales produs al înţelepciunii sacre inspirate, sau ca o excepţională scriere poetică mistică, în care este proslăvit Dumnezeu şi sunt evidenţiate relaţiile umane de adorare, fidelitate şi profundă evlavie faţă de El”[5].  „Sub raport literar, cartea se prezintă ca un poem al iubirii dintre doi tineri, iar din punct de vedere al structurării cuprinsului ei e de observat absenţa introducerii. Cântarea demarează brusc, fiind vorba, în fapt, de la început şi până la sfârşit, de un dialog cântat între două fiinţe iubite, despărţite una de alta, care, mânate de dor, se caută reciproc, fără odihnă, fiecare descriind în termeni de o deosebită suavitate frumuseţea şi farmecul celeilalte”[6]. „Tinereţea, fecioria, puritatea, nevinovăţia sunt caracteristicile definitorii care se desprind din descrierea chipului celor doi iubiţi. În conexiune cu aceste însuşiri stau şi alte nobile trăsături precum integritatea fizică şi psihică, armonia, frumuseţea şi seninătatea sufletească şi trupească”[7].

Subiectul abordat în poem, complexitatea semnificaţiilor sugerate, nu pot fi înţelese fără o interpretare adecvată, care este o chestiune esenţială pentru stabilirea sensului scrierii. Numeroasele sisteme de interpretare propuse se reduc la trei categorii principale:

a)       interpretarea literar-istorică;

b)       interpretarea  tipică sau prefigurativă;

c)       interpretarea tradiţională sau alegorică (mistică).

Punctul de vedere care a prevalat, însă, în interpretarea rabinică şi în cea creştină este acela al alegorismului. Acest poem a fost şi este privit ca o alegorie. Fireşte, una este perspectiva exegeţilor evrei, alta a celor creştini. După evrei, Cântarea Cântărilor exprimă iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul ales, iar după creştini, iubirea lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa. „Într-adevăr, privit în contextul întreg al Scripturilor, vocabularul poemului este acela al motivelor clasice, cu care se înscrie într-un cod comun. Regele, păstorul, turma, via, Libanul, dar mai cu seamă mirele şi mireasa, sunt vocabule-cheie, sensuri ce se descifrează nu fără oarecare nevoinţă”[8].

Structura poemului ajută în general la desluşirea frumuseţii şi a semnificaţiilor adânci, dacă abordăm o interpretare corectă. „Cele scrise în Cântarea Cântărilor sunt în aparenţă cuvinte prin care se cântă pasiunea mirelui şi a miresei, dar în realitate ele sunt pline de sobrietate şi cumpătare. Să nu primeşti părerea ce-o au mulţi despre Cântarea Cântărilor, să n-o priveşti ca o scriere de puţină valoare şi să nu socoteşti că este o carte erotică şi pasională; dimpotrivă, cuvintele din Cântarea Cântărilor sunt cuvintele miresei lui Hristos, plină de curăţenie”[9].

Pentru cei ce luau Cântarea Cântărilor în înţelesul literal, ca o dragoste între un tânăr, eventual Solomon, şi o tânără (Sulamita), şi învinuiau pe cei ce o tâlcuiau în înţeles duhovnicesc, Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: „Deci, dacă foloseşte la ceva şi cuvântul înţeles aşa cum s-a rostit, avem de-a gata ceea ce năzuim. Dar, dacă ceva spus în chip ascuns în cuvinte acoperite şi ghicituri nu-şi arată folosul prin înţelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie tâlcuite, cum ne spune Scriptura, învăţându-ne prin Proverbe ca să înţelegem ceea ce spune, fie ca parabolă, fie ca un cuvânt întunecos, fie ca o sentinţă a înţelepţilor, fie ca o ghicitură”[10].

Vechiul Testament cuprinde relativ numeroase cântări, dar cea mai înaltă dintre acestea, care descrie suprema taină a unirii omului cu Dumnezeu, este Cântarea Cântărilor: „De aceea foloseşte cea mai puternică dintre plăcerile ce se mişcă în om (adică pasiunea dragostei) pentru descrierea, în chip de ghicitură, a dogmelor. Căci prin cele scrise în ea e dus sufletul, ca o mireasă, spre însoţirea netrupească, duhovnicească şi nematerială cu Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, arată aici chipul cel mai desăvârşit şi fericit al mântuirii, adică acela al iubirii”[11].  „Chiar şi altfel, pentru cititorii care nu au acceptat dimensiunea alegorică sau mistică a acestei opere, sau pentru cei ce nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea, nunta”[12].

„În spiritualitatea românească, această superbă scriere poetică a fost privită şi preţuită ca o operă divino-umană în cuprinsul căreia se află aşternute idei izvorâte din mintea şi simţirea unui geniu poetic, sublimat de lumina harului Duhului Sfânt. Absenţa ei din Biblie ar însemna o incalculabilă sărăcire a conţinutului acesteia. Precum afirmă unul dintre prestigioşii ei traducători, poetul Ioan Alexandru, Cântarea Cântărilor a fost citită şi răscitită şi de scriitorii noştri. Toţi s-au apropiat de ea cu admiraţie şi emoţie. Este suficient să citeşti paginile introductive scrise de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction la ediţia din 1934 a Cântării Cântărilor, sau cele scrise de doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga la traducerea poetului Ioan Alexandru din 1977 spre a înţelege că pentru toţi oamenii de cultură români Cântarea Cântărilor nu este o scriere profană, fie ea şi datorată unui geniu literar, ci este un poem liric inspirat, de o unică frumuseţe. Înţelegerea ei presupune o profundă cunoaştere a spiritualităţii din care a izvorât şi care este cea a Orientului, în cadrul căreia sentimentul religios şi-a găsit expresia lui cea mai veridică în cântare şi poezie. Presupune în egală măsură şi o fină şlefuire a simţului artistic. Doar spiritele de elită sunt în măsură să se înalţe cu cugetul până la adevărata înţelegere a frumuseţii ce se află depozitată în paginile acestei cărţi. Spiritul profan rămâne la suprafaţa înţelegerii lucrurilor. Un astfel de spirit rămâne doar în pridvorul lăcaşului de sfinţenie în care se află ascunsă taina iubirii, a marii iubiri între Dumnezeu şi om, dintre creaţie şi Creatorul ei”[13].

În comentariul nostru ne-am folosit, pentru textul Cântării Cântărilor, de traducerea realizată de Bartolomeu Valeriu Anania, fidelă Septuagintei, comparată cu traducerea lui Ioan Alexandru, aceasta din urmă pornind de la textul ebraic. De câte ori s-a simţit nevoia, am apelat la originalele textului biblic ori, mai rar, la alte ediţii ale Sfintei Scripturi, indicate în Bibliografie.

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor

 

 

CAPITOLUL 1

Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomon:[14]

„Cântarea cântărilor. Ca în poezia veche egipteană, cântările de dragoste poartă un titlu […]. Şir înseamnă poezie legată de cult, însă şi cântare de lume sau odă triumfală sau cânt de biruinţă, precum în Judecători 5, 12. Un astfel de cântec putea fi însoţit de instrumente muzicale, cf. Amos 6, 5. Şir haşirim are înţeles superlativ: cel mai frumos dintre cântece, precum Habeil habalim, cel mai fragil dintre cele fragile. Legătura partitiv genitivală cu înţelesul superlativ a luat din vechime în latină această frumoasă asociere: Canticum Canticorum după care s-a tradus în multe dintre limbile lumii”[15].

Care este (ebr.: aşer l): „care, pronume relativ mai nou, căci forma veche ce apare în tot cursul poemei este şe. Lamed auctoris indică provenienţa, forma de dativ. Cuvânt de cuvânt tradus ar fi: Cel mai cântec dintre cântece care este al lui Solomon. Conform tradiţiei (III Regi 5, 12), Solomon a compus o mie cinci cântări, – o indicaţie în plus asupra originii Cântării cântărilor din epoca atât de înfloritoare cultural a domniei acestui înţelept, harnic şi dăruit rege peste Izrail (între anii 970 – 931 î. Hr.). Titlul a fost adăugat mai târziu”[16].  „De altfel şi titlul complet al cărţii, în Biblia ebraică, ne indică pe Solomon ca autor. Acest titlu sună astfel: Şir Haşirim aşer li Şlomo. Particula li, care se foloseşte pentru cazul genitiv, îl desemnează pe Solomon ca autor al cărţii”[17].

„Grigore cel Mare, Expositio in Canticum Canticorum, 1-5, 9, CCSL[18] 144, 3-8, 12-13, spune că învăţăturile divine sunt îmbrăcate în imaginile lucrurilor la care avem acces. Cântarea Cântărilor reprezintă o astfel de înşiruire de cuvinte care descriu dragostea trupească astfel încât sufletul să acceadă la o dragoste mult mai înaltă”[19].

Solomon cel istoric este numai organul prin care ne vorbeşte Solomon Cel adevărat; Solomon regele este doar chip (tip) al lui Iisus Hristos, Împăratul întregii zidiri: „Un alt Solomon e arătat prin el. Care şi El S-a născut din David după trup, al Cărui nume e pace, Care e adevăratul împărat al lui Israil, Ziditorul templului lui Dumnezeu, Care a îmbrăţişat toată cunoştinţa, a Cărui înţelepciune este fără hotar, a Cărui fiinţă este înţelepciunea şi adevărul şi tot numele şi înţelesul înalt şi vrednic de Dumnezeu”[20].  Orice om e un chip al lui Dumnezeu, dar, între oameni, unii sunt chipuri mai realizate, mai luminoase ale Cuvântului originar şi fundamental, şi sunt create tocmai ca să pregătească, prin sporirea lor în har şi înţelepciune, venirea Fiului ca om: „Mai întâi să pătrundem înţelesul titlului, căci socotesc că nu degeaba s-a atribuit prin titlu lui Solomon, ci ca să înţeleagă cei ce citesc că în cele spuse se cuprinde ceva mare şi dumnezeiesc. Deoarece chiar prin amintirea lui Solomon se trezeşte în fiecare o mare admiraţie pentru înţelepciunea lui”[21].

1: – Sărute-mă cu sărutarea gurii sale!

Alintul tău mai bun e decât vinul

„Sărute-mă cu sărutarea gurii sale! Versul e aidoma cu cel din ediţia 1688. Altfel formulat: Cu sărutarea gurii lui să mă sărute! Origen subliniază că nu e vorba de un optativ, de o simplă dorinţă ( ce bine ar fi dacă m-ar săruta!), ci de un imperativ. Cu alte cuvinte, Biserica virtuală spune: Până când se va mărgini Mirele (Dumnezeu) să-mi trimită sărutările prin intermediari, cum sunt Moise şi profeţii? În realitate, eu vreau să ating în mod nemijlocit buzele Mirelui, ale Celui ce Se pogoară, prin întrupare, ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel, literatura patristică cuprinde şi ideea unui eros divin”[22]. Sărutul (ebr.: naşaq): „rădăcina asiriană nasaku înseamnă a săruta, a atinge, – aici un kal imperfect. Aici vorbeşte fata adresându-se tânărului. Este un dialog între cei doi iubiţi unde intervine din când în când poetul ca a treia persoană”[23]. După Origen, amintit şi mai sus tocmai cu această tâlcuire, înţelesul primului vers al Cântării este următorul: „Până când Se va mărgini Mirele să-mi trimită sărutările numai prin Moise şi prin Profeţi? În realitate, eu vreau să ating buzele Mirelui, că El va veni, va coborî”[24].  O altă tâlcuire a aceluiaşi loc: „Arşiţa dorinţei zilnice, care se mărise în aşteptarea venirii Domnului, (Biserica) voia s-o stingă picătură cu picătură prin sărutarea Lui, să-şi potolească prin acest dar setea. […] Aşadar, numai Biserica are sărutări ca şi o logodnică, fiindcă sărutarea este o chezăşie a nunţii şi un drept al căsătoriei”[25].  „Grigore cel Mare (Expositio 13) nu se depărtează foarte mult de interpretarea lui Origen. Vinul semnifică cunoaşterea Legii şi a Profeţilor. Mireasa, Biserica, este hrănită mai mult prin predicarea întrupării decât prin învăţătura Legii. Lăsaţi-o, deci, să spună: sânii tăi sunt mai buni decât vinul”[26].  „Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio in Canticum Canticorum; PG[27] 81, 65b-68b), sânii Mirelui Hristos reprezintă izvoare ale învăţăturii, care acum este descoperită apostolilor. Aceştia s-au bucurat de foişorul Mirelui (Marcu 14, 15), de învăţăturile tainice şi mai limpezi, vin mai nobil decât cel al profeţilor”[28].

„Alintul tău: În Septuaginta (ca şi în Vulgata): sânii tăi. După cum notează şi Claudel, se pare că e vorba de o eroare de lecţiune a Textului Ebraic. Aşadar, aici (ca şi în 1, 3) e preferabilă o nuanţă a Textului Masoretic. Traducerile după acesta oscilează între iubirea, iubirile, mângâierile”[29]. Fie alintul, sânii ori mângâierile, funcţie de traducere, acestea sunt comparate cu vinul, simbol al bucuriei: „Mai buni sunt sânii tăi decât vinul, înfăţişând din pricina aşezării, prin sân, inima. În acest caz, prin sân am putea înţelege pe drept cuvânt bunele lucrări ale puterii dumnezeieşti pentru noi, prin care Dumnezeu alăptează viaţa fiecăruia, dăruind fiecăruia din cei ce o primesc hrană potrivită; […] Aşa şi toţi ceilalţi, care aveau în adâncul lor dorul dumnezeiesc, nu se săturau niciodată în poftirea lor, ci din tot ce le venea de la Dumnezeu spre a se bucura de Cel dorit făceau materie ce hrănea o şi mai puternică poftire. Aşa şi acum, sufletul ce se uneşte cu Dumnezeu nu se mai satură de ceea ce gustă. Cu cât se umple mai mult de gustare, cu atât se aprinde mai mult de dorinţă. Fiindcă, deci, cuvintele Mirelui sunt duh şi viaţă, iar cel ce se lipeşte de Duh se face duh şi cel ce se uneşte cu Viaţa se mută de la moarte la viaţă, după cuvântul Domnului, sufletul doreşte să-L vadă, ca să se apropie de Izvorul vieţii duhovniceşti. Iar izvorul este gura Mirelui, de unde ţâşnesc cuvintele vieţii veşnice, care umplu gura care le soarbe”[30].

2:  şi e mireasma mirurilor tale

mai dulce decât tot ce e mireasmă.

Numele tău e mir în revărsare;

Fecioarele de-aceea te-au iubit.

Odată cu versetul 2, „a se observa trecerea bruscă de la persoana a treia la persoana a doua; procedeu stilistic obişnuit în poezia ebraică”[31].

Numele tău e mir în revărsare: „De-a lungul întregului poem, miresmele, mirurile, aromele, balsamurile sunt, toate, simboluri ale iubirii”[32]. „Chiar Mântuitorului, fiindcă şi El este împărtăşibil, prin analogie cu mirul, i se spune vărsat (effusus): mir vărsat este numele Tău. Căci după cum mirul care se ţine în vas are o natură mirositoare, dar se opreşte să se răspândească mai devreme, deoarece este închis în vas, dar când vasul va fi deschis trimite departe buna sa mireasmă, tot aşa şi numele binemirositor al lui Hristos, înaintea venirii Lui se revarsă numai în poporul lui Israel, închis oarecum în vasul Iudeii […]. Însă Mântuitorul, strălucind prin trupul Său în tot pământul, […] a răspândit […]  cuvântul Său la toată creatura. […] Atunci s-a împlinit expresia : mir vărsat este numele Tău. De altfel, cuvântul vărsare indică marea şi bogata îndestulare a darului”[33].  „Iar mireasma mirurilor dumnezeieşti e mai bună decât orice bună mireasmă a aromatelor. De aceea ni se pare că aici se împărtăşeşte acest înţeles: prin aromate înţelegem virtuţile, ca înţelepciunea, cumpătarea, bărbăţia, chibzuinţa şi cele asemenea, de care slujindu-se fiecare după puterea şi plăcerea sa, dobândeşte o astfel de bună mireasmă: : unul cea prin cumpătare, sau din înţelepciune, altul pe cea din dreptate, sau din bărbăţie, sau alta din virtuţile cugetate. Iar altul poate are în sine o bună mireasmă amestecată din toate aceste aromate. Dar acestea toate la un loc nu se pot asemăna cu virtutea aceea care străbate cerurile, cum a zis Proorocul Avacum: Acoperit-a cerurile virtutea Lui (3, 3)[34].  „Aceasta este înţelepciunea prin sine, virtutea prin sine, adevărul prin sine şi toate de felul acesta. Mireasma mirurilor cereşti pricinuieşte o bucurie ce nu se poate asemăna cu aceste aromate cunoscute de noi”[35].  „Grigore cel Mare recurge la o altă interpretare în Expositio 21: mirul revărsat este Dumnezeirea nevăzută care devine vizibilă prin întrupare. Parfumul revărsat se referă la actul kenotic (dezbrăcarea, golirea de slava divină) al lui Hristos (cf. Filipeni 2, 6-7). Verbul εκκενωθέν folosit de traducătorul grec arată golirea în întregime a recipientului de conţinut”[36].

În iubirea de Dumnezeu îşi află sufletul treapta cea mai înaltă a desăvârşirii: „Din nesfârşita bogăţie a iubirii, Te faci mirosit în chip înţelegător de către cei ce au credinţă sănătoasă şi odihneşti şi prin aceasta în chip minunat pe ai Tăi, iar ei Te slăvesc şi Te laudă”[37]. Iar desăvârşirea în gradul cel mai înalt constă în unirea cu Dumnezeu, prin care se revarsă în noi toate bunătăţile şi toată fericirea: „După cum prin nările nasului percepem în chip simţit mireasma cea bună şi pe cea rea, tot aşa pe linia omului lăuntric există la cel sănătos, când e vorba de organele simţurilor dumnezeieşti, o percepere a bunei miresme a dreptăţii lui Dumnezeu şi a miresmei celei împuţite a păcatelor”[38]. Prin mirosul cel duhovnicesc, primim buna mireasmă a trupului lui Hristos: „Celor cu adevărat sănătoşi la cuget le va ajunge în Biserică buna mireasmă a lui Hristos şi nu vor dori alt miros”[39]. Numele lui Hristos se va vesti în întreaga lume şi pretutindeni va fi preamărit, răspândindu-se precum bunele miresme vărsate pe pământ: „Asemenea unui mir, care împrăştie, de jur împrejur, mirosul său, este răspândit numele lui Hristos. Pe tot pământul se pomeneşte numele lui Iisus, pe tot pământul se vesteşte Mântuitorul meu. […] De aceea te iubesc fecioarele, pentru că îndurarea lui Dumnezeu s-a revărsat întru inimile noastre prin Sfântul Duh”[40]. Fecioarele sunt sufletele integre, neîntinate, ale celor dreptcredincioşi, popoarele luminate de învăţătura Legii celei noi: „Câte suflete reînnoite astăzi Te-au îndrăgit pe Tine, Doamne Iisuse, spunându-Ţi: Trage-ne după Tine, la mireasma veşmintelor Tale alergăm (1, 3), ca să soarbă mireasma învierii?”[41].  Cugetarea lăcomeşte după o cunoaştere tot mai desăvârşită, dar cuvintele sunt incapabile să exprime fiinţa lui Dumnezeu, aceasta rămânându-ne inaccesibilă, dar întrevăzută în manifestările externe ale sale: „Mir vărsat e numele Tău. Prin acest cuvânt socotesc că arată că nu se poate cuprinde în înţelesul unui nume firea cea fără hotar, ci orice putere a gândurilor şi orice înţeles al cuvintelor, chiar dacă ar părea că cuprinde ceva mare şi dumnezeiesc, nu e în stare să atingă însuşi Cuvântul, ci ca din nişte urme şi rămăşiţe cuvântul nostru îşi dă cu socoteala despre Cuvântul, din cele înţelese bănuind prin asemănare pe Cel necuprins. Căci orice nume am cugeta, prin care să facem cunoscut mirul dumnezeirii Sale, nu înfăţişăm prin înţelesul celor spuse însuşi mirul, ci prin numirile despre Dumnezeu înfăţişăm o mică rămăşiţă din aburul bunei miresme dumnezeieşti, aşa cum în vasele din care s-a deşertat mirul, nu se vede, în firea lui, însuşi mirul vărsat din vase, aşa cum este (el), ci din calitatea nu deplin limpede a aburilor rămasă în vase ne facem o oarecare bănuială despre mirul vărsat. Aceasta o învăţăm prin cele spuse: că însuşi mirul dumnezeirii, adică ceea ce este el după fiinţă, e mai presus de orice nume şi înţeles”[42].

3:  Ţinându-ne de paşii tăi

vom alerga s-avem în răsuflare

mireasma mirurilor tale.

Mă duse regele-n cămara lui;

ne-om bucura, ne-om veseli de tine;

mai aprig decât vinul îţi vom iubi alintul;

pe drept o fac acei ce te iubesc.

„Regele. Mirele e redat aici ca rege. Versul precedent e la persoana a doua, iar acesta vorbeşte la persoana a treia. Acest schimb de persoane este frecvent în toată Cântarea”[43]. „Heder, cămară întunecată unde cei ce se iubesc pot fi singuri (IV Regi 9, 2)”[44].

„Mă duse regele-n cămara lui: prefigurare, prin vis şi dorinţă, a spaţiului nupţial. Mirele e asimilat unui rege (şi nu numai prin coroana lui Solomon). În acest sens, a se vedea cununile din Taina Nunţii (dar şi simbolistica din folclorul românesc, aşa cum o găsim, de pildă, în Călin de Eminescu şi Nunta Zamfirei de Coşbuc)”[45]. De observat că doar mireasa intră în cămara regelui; sunt grade ale apropierii de Dumnezeu, doar sufletele ajunse la desăvârşire aflându-se într-o mare intimitate cu Mirele: „Iată ce grăiesc fecioarele, despre care noi ştim că rămân pe dinafară pentru că dragostea lor n-a făcut decât începutul. […] Ea[46] nu zice: El ne-a introdus pe noi, mulţimea, în încăperea Sa; mulţimea a rămas afară şi mireasa intră singură în camera împăratului pentru a zări vistieriile tainice şi ascunse. […] Fecioarele se bucură pentru desăvârşirea miresei. În cele ale virtuţilor nu este pismă. Această iubire e curată, această iubire este fără cusur”[47].

Alergarea fecioarelor în buna mireasmă a Mirelui prefigurează viitoare unire deplină cu El: „Cauza dorinţei de a-L lăuda e simţirea Lui iubitoare […] şi atinge numai pe acela pe care scrierea îl numeşte fecioară. Aceasta ascultă de marea şi prima poruncă a legii, iubind din toată inima şi puterea acea frumuseţe a cărei descriere şi pildă şi ticluire nu o află cugetarea omenească. Aceste fecioare, deci, crescute prin virtute şi prin vârsta lor, ajunse în lăuntrul tainelor cereşti ale cămării de nuntă[48] iubesc frumuseţea Mirelui şi prin iubire Îl întorc spre ele însele”[49].  „Sufletul mai desăvârşit însă, întinzându-se mai cu tărie spre cele dinainte, a ajuns deja la ţintă şi se învredniceşte de comorile din cămară”[50].

Cei ce-L iubesc pe mire trebuie să depăşească perioada prunciei (duhovniceşti), atât de instabilă şi de influenţabilă, dar să nu ajungă nici la bătrâneţea zbârcită a păcatului; curăţia duhovnicească e tinereţe fără bătrâneţe în feciorie neîntinată, aceasta pentru că: „dreptatea este cuget neiscoditor, purtare nemincinoasă, cuvânt neprefăcut şi nepregătit mai înainte. Precum Dumnezeu se numeşte iubire, aşa se numeşte şi dreptate. De aceea spune şi înţeleptul în Cântarea Cântărilor: Dreptatea te-a iubit pe tine (Biblia 1914)”[51]. Iată, aşadar, câteva modalităţi de a ne menţine tinereţea (duhovnicească) în plină frumuseţe şi putere.

4:  Sunt neagră, dar frumoasă,

o, fete ale Ierusalimului,

ca sălaşele lui Chedar, ca perdelele lui Solomon.

„Şahor (negru) este culoarea jalei şi suferinţei. În Plângerile lui Ieremia 4, 7; 5, 10, culoarea morţii este opusă albului şi roşului care sunt semne ale vieţii şi bucuriei. – Faptul că mireasa se numeşte neagră, unii cercetători o socot egipteancă, una din soaţele lui Solomon”[52]. Nu înclinăm spre această din urmă opinie. „Culoarea pielii nu indică o rasă neagră, ci tenul unei tinere care lucrează afară, în arşiţă (vezi mai jos), spre deosebire de fetele Ierusalimului, fiice ale oraşului, cu tenul alb, cele ce se socoteau a fi repere ale frumuseţii, gata să le dispreţuiască pe celelalte. Sensul duhovnicesc pune accentul pe frumuseţea lăuntrică”[53]. Adică, sunt „neagră prin şubrezenia firii omeneşti, frumoasă prin har; neagră deoarece (mă trag) din cei păcătoşi, frumoasă prin taina credinţei”[54]. „Ea a arătat pocăinţă pentru păcate şi convertirea i-a dat frumuseţe. Dar, întrucât ea nu este curată încă de toată tina pământului şi încă nu era spălată în baia mântuirii, i se zice neagră”[55].  Sau, „fiind neagră din pricina păcatului şi unită cu întunericul prin fapte, m-a făcut frumoasă prin iubire, schimbând frumuseţea Sa în urâţenia mea. Căci mutând la Sine întinăciunea păcatelor mele mi-a trecut mie din curăţia Sa, El care cel dintâi m-a făcut, din urâtă, vrednică de iubit şi aşa m-a iubit”[56].

„Chedar, un trib de beduini din pustie. În campania lui Assurbanipal împotriva arabilor este pomenit printre alţi regi supuşi şi regele din Ki-da-ri”[57].  „Chedar: unul dintre urmaşii lui Ismael, fiul lui Avraam şi al egiptencei Agar (vezi Facerea 25, 13). Perdelele lui Solomon ar putea face trimitere la învelitorile cortului mărturiei şi apoi ale templului. Întrucât Solomon înseamnă Pace, poate fi vorba şi de acoperămintele ocrotitoare ale păcii. Potrivit altor lecţiuni, cuvântul nu ar fi Solomon, ci Salma, numele unui alt trib nomad din neamul arabilor”[58]. „La construirea cortului, oamenii foloseau iniţial pielea de capră neagră şi după aceea postavul gros de păr de capră sau alt material rezistent”[59].  „Ieriah înseamnă învelitoare, faţa de pânză ce acoperă cortul (şi care are culoare neagră fiind din păr de capră), dar are înţelesul şi de cort, precum ohel. În Ieşirea, cap. 26 şi 27, se vorbeşte de acoperământul din stofe preţioase al cortului mărturiei. Expresia se referă la cortul lui Solomon. Fata este neagră, de curte aristocratică, ce ţine de curtea regelui. – Pânza cortului era de altfel şi simbolul bolţii cereşti. Cerul era asemuit unui cort desfăcut (Psalmi 103, 3)”[60]. Dumnezeu-Cuvântul Îşi asumă, prin întrupare, şi urâţenia noastră, adică ia asupra Sa păcatele omenirii: „prin împărtăşirea Mirelui, chiar dacă ar fi vreunul sălaş al lui Chedar (întuneric), se face locaş al adevăratului Solomon, adică al Împăratului păcii, Care s-a sălăşluit în el”[61].

5: Nu vă uitaţi la mine cu sunt neagră,

căci soarele m-a ars;

feciorii maicii mele s-au ridicat asupră-mi

şi viile m-au pus să le păzesc;

dar via mea, pe ea, eu n-am păzit-o.

Nu vă uitaţi la mine că sunt neagră: „Apoi adaugă la cele spuse următoarele, prin care dă o întărire de trebuinţă înţelesului celor pe care le învaţă, ca să nu socotească pe Făcătorul cauza chipului întunecos, ci să vadă că libertatea fiecăruia a pus începutul acestui chip: nu vă uitaţi la mine că m-am făcut neagră. Nu am fost aşa prima dată. Nici nu se cuvenea ca, fiind plăsmuită de mâinile luminoase ale lui Dumnezeu, să iau culoarea unui chip întunecos şi negru. Nu am fost aşa, zice: ci m-am făcut pe urmă, căci nu am fost făcută neagră de la fire, ci urâţenia aceasta mi s-a adăugat, soarele schimbând chipul meu strălucitor în negru”[62].

„Feciorii maicii mele pot însemna fraţi vitregi, numai după mamă”[63].

„Fata devine păzitoarea viilor, dar de propria sa vie nu mai poartă grijă. Fecioria asemuită viţei-de-vie este un motiv vechi oriental, de regăsit şi în poezia veche egipteană. Ocupându-se de vii, propria sa vie nu o poate păzi şi din această pricină este arsă de soare. Via (kipos şi hortus) este din vechime simbolul fecioriei”[64]. Mai jos, câteva tâlcuiri ce ne par mai apropiate de duhul scrierii:  „Dar via mea, pe ea eu n-am păzit-o. Via e un simbol al femeii iubite (vezi şi Psalmi 127, 3). Silită de fraţii ei vitregi să se îngrijească de sufletele altora, Iubita şi-a neglijat propriul suflet, ceea ce îl face pe Sfântul Grigorie de Nyssa să definească acest ultim stih drept o plângere deschisă, generată de sentimentul smereniei”[65]. Via poate fi simbol al sufletului omenesc, aşa cum a fost sădit la început, cu menirea să rodească spre vinul bucuriei, pentru Dumnezeu, pentru semeni şi pentru sine însuşi. Nepăzindu-şi omul via curată, duşmanul a sădit în ea buruiana răului, sau cuvintele şi faptele pricinuitoare de otravă, pentru sine dar şi pentru ceilalţi: „După cum am înţeles noi, omul la început a fost făcut nelipsit de vreunul din bunurile dumnezeieşti. Datoria lui era numai să păzească bunurile, nu să le dobândească. Dar uneltirea duşmanilor l-a golit de însuşirile lui, ca pe unul ce n-a păzit sorţul cel bun, ce i-a fost dat prin fire de la Dumnezeu”[66].  Origen tâlcuieşte acest loc astfel: „Prigonitorii Bisericii s-au căit şi vrăjmaşii au revenit la steagul surorii lor şi au propovăduit credinţa pe care ei au încercat s-o nimicească”[67]. Cât priveşte nepăzirea viei proprii, „referă aceasta la toţi acei sfinţi preocupaţi de mântuirea tuturor şi vei vedea că, fără a (păzi) via proprie, nu poţi păzi pe a altora -, precum pentru a câştiga pe alţii (pentru Hristos), El însuşi a consimţit la unele pagube, şi slobod cum era S-a făcut Însuşi rob tuturor, iar ca să-i dobândească şi să-i câştige pe toţi, S-a făcut slab, ca pe cei slabi să-i câştige”[68].

Cel ce sporeşte în dobândirea virtuţilor plânge nu numai pentru că nu le-a păstrat de la început, ci şi pentru că se teme că nu le va putea păstra pe cele redobândite. Iar plânsul acesta ajută şi el la stăruirea în virtuţi şi la sporirea în ele: „Pentru că nu am păzit via, căzând din curăţie, am îmbrăcat înfăţişarea întunecoasă. Pe lângă acestea, acum după ce m-am făcut frumoasă şi luminoasă la chip pentru Dreptul ce m-a iubit, iarăşi privesc cu bănuială la starea mea de propăşire, ca nu cumva să pierd frumuseţea din neştiinţa de a mi-o asigura, odată ce n-am izbutit mai înainte să o păzesc”[69].

6:  Tu, cel iubit al sufletului meu,

o, spune-mi, tu,

în ce păşuni îmi eşti cu turma

şi unde-i faci odihna de amiază?

De ce-aş fi eu cătându-te-n neştire

Pe lângă mieii prietenilor tăi?

„Din lumea viţei-de-vie trecem în cea păstorească. Fata este păstoriţă ce-şi caută iubitul pe câmp unde îşi paşte turma lângă staulele păstorilor. De luat în seamă este faptul că ea îl caută pe băiat”[70].

„Pe o mare întindere a poemului, dialogul iubirii se desfăşoară în mediu pastoral. Iubita îşi doreşte o cale cât mai dreaptă spre Iubitul ei, ferită de rătăciri şi posibile alunecări”[71].

„Învăţaţi fiind de această regină[72] […], să alergăm, să venim la ea, ca feţele noastre să se lumineze. Să o întrebăm, căci nu va fi invidioasă ca să nu ne înveţe vieţuirea ei […]: Unde îţi păstoreşti turma, atotvăzătoare virtute? Unde dormi, veselia sufletului meu? Cine se va urca la cugetarea (meditaţia) Ta?  (Iar ea va răspunde): – Păstoresc în trezvie. Dorm în smerenie. Urcă la mine cel care, ajuns la înălţimea izbânzilor (virtuţii), coboară cu cugetul. Stă în iubirea mea cel atent şi care nu vagabondează mânat de pofte”[73].

SEP 4 traduce uşor diferit, arătând că mireasa îşi caută mirele învăluită (amănunt omis de Anania, probabil din motive prozodice): „Augustin (Sermones 46,33-37, PL[74] 38,289-292), când comentează termenul operta versus aperta, acoperită şi descoperită, nu se referă la textul grecesc, ci la textul latin, dar nu la cel al Vulgatei, unde nu e tradus termenul περιβαλλομένη. Cei faţă de care Biserica Mireasă se arată acoperită sunt ereticii, cei care s-au depărtat de Hristos şi au devenit păstorii cei răi; ei sunt numiţi încă prieteni, falşi însoţitori ai lui Hristos, pentru că îşi păstoresc turma în numele Lui. De aceştia se teme tânăra mireasă şi din această cauză nu vrea să se preumble în apropierea corturilor lor”[75].

Mireasa îşi caută Mirele în momentul maximei lumini, punct culminant al zilei: „nu reţine câtuşi de puţin alte timpuri când păşunează turma; seara, dimineaţa sau la apusul soarelui, caută doar momentul acela când, în măreţia zilei, Îl găseşte pe Mire în plină lumină, în strălucirea ei maiestuoasă”[76].  Când sufletul este unit deplin cu Dumnezeu prin iubire se află în lumină fără umbră, dar neputinţa miresei de a-L cuprinde cu totul pe Mire o face să implore mereu călăuzirea Sa îndreptătoare, spre a o feri de rătăcirile posibile: „iarăşi cheamă prin rugăciuni pe Mire dând Celui dorit ca nume iubirea lăuntrică faţă de El. […] Căci aşa Te numesc, fiindcă numele Tău e mai presus de tot numele şi-i negrăit şi necuprins de toată fire cuvântătoare. […] Arată-mi, aşadar, zice, unde-Ţi paşti turma, ca aflând păşunea mântuitoare, să mănânc hrana cerească, fiindcă cel ce nu o mănâncă nu poate să intre în viaţa cerească, şi alergând la Tine, Izvorul, să sorb din băutura dumnezeiască, pe care Tu o izvorăşti celor ce însetează. […] Fă-mi cunoscut, deci, zice, cum trebuie să mă culc şi care e calea spre odihna de amiază, ca nu cumva, neasigurată de buna Ta călăuzire, necunoştinţa adevărului să mă adauge la turmele străine de turma Ta. Acestea le-a spus îngrijorată de frumuseţea dăruită ei de la Dumnezeu şi dorind să afle cum poate să rămână pururi cu chipul cel bun”[77].  „Unit cu Dumnezeu, sufletul simte o bucurie de negrăit. Aceasta îl face să verse lacrimi de umilinţă, amestecate cu bucurie şi dulceaţă, şi iese afară din simţirea lumii şi aleargă după Mire, strigând cu glasuri negrăite: Înapoia Ta alerg, după mireasma mirului Tău; spune-mi Tu pe Care L-a iubit inima mea, unde-Ţi paşti turma, unde dormi în amiaza vederii curate, ca să nu fiu aruncată de la turmele drepţilor? La Tine sunt luminile tainelor mari!  Şi ducându-l Mirele în cămara vistieriilor Lui ascunse, îl face văzător plin de înţelepciune al raţiunilor zidirii”[78].

7:   – De vrei să faci cam cum te taie capul,

o, tu, cea mai frumoasă-ntre femei,

vezi turmele şi ia-te după ele

şi paşte-ţi tu ieduţele

pe-acolo unde-alături stau ciobanii!…

„Mai exact: Ţine-te de urmele (himaşeih) mielului sau iedului – a vietăţii mici”[79].

„Această replică pare a fi a prietenilor Iubitului, ciobani tolăniţi prin preajmă, care, nu fără o anumită hâtrenie, o avertizează pe fată asupra unui eventual pericol din parte-le”[80].

Suntem datori să ne îngrijim de paza bunurilor sufleteşti, iar nu de cele vremelnice, acestea neţinând, propriu-zis, de noi. Iar păzindu-ne sufletul, căpătăm conştiinţa vremelniciei tuturor celor ce-am adunat împrejurul nostru, însă, mai mult, descoperim minunata legătură a sufletului cu Dumnezeu: „Cel ce nu se cunoaşte pe sine cade din turma oilor şi paşte împreună cu iezii, a căror stare e de-a stânga[81]. Căci Păstorul cel bun a aşezat oile de-a dreapta, iar caprele, despărţindu-le de partea cea bună, le-a pus de-a stânga. Deci aceasta o învăţăm: că trebuie să privim la firea lucrurilor şi să nu ne abatem de la adevăr, păşind pe urmele celor rătăciţi. […] Dar cel ce caută spre ceea ce e propriu firii omeneşti, iar aceasta e raţiunea, va dispreţui obişnuinţa neraţională şi nu va alege ca bine nimic din ceea ce nu aduce sufletului un câştig. Căci nu e limpede judecata cu privire la cele ce sunt de ales din cele ce se văd, până ce nu vom ieşi din viaţă, când vom cunoaşte cui i-am urmat. Deci cel ce nu deosebeşte, din lucrurile înseşi, binele de rău, ci luându-se după urmele celor ce i-au premers, ia obişnuinţa trecută a vieţii drept învăţătoare a vieţii sale, adeseori, fără să ştie, se pomeneşte în timpul judecăţii celei drepte ajungând capră în loc de oaie”[82].  Origen tâlcuieşte acest loc într-un mod oarecum asemănător[83]: „află că dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, dacă nesocoteşti măreţia ta şi nu ţii seama de ceea ce sunt Eu, cu un cuvânt, dacă nu şti aceasta, tu cea mai frumoasă între femei, atunci ieşi pe urmele turmelor şi le paşte, nu turmele oilor şi ale mieilor, ci ale caprelor. […] Tu vei fi cel din urmă dintre păstori, care nu stai în mijlocul oilor, ci în mijlocul caprelor. Iar rămânând cu ele, tu nu vei fi cu Mine, adică cu Bunul Păstor”[84].

8:   – Iubita mea, îmi pari ca o sireapă

La carele lui Faraon!

Îmi pari ca o sireapă: „Iubita e asemănată cu o tânără cabalină dintr-o herghelie nobilă, de rasă pură, zburdând într-un alai imperial”[85].  „Sus (cal) apare de circa 130 de ori în Vechiul Testament, dar la feminin o singură dată în acest vers. La egipteni, ca şi la greci, calul era folosit numai la tracţiune la care cu două roţi; la călărit abia în a XXV-a dinastie, în timpul regelui etiopean Pianchi, avem dovezi că ar fi fost folosit. Spre deosebire de bou şi măgar, animale de povară, calul ţine de parada regească, animal domnesc folosit la vânătoare în Egipt. Inscripţia Amenophis al II-lea vorbeşte despre cal, tot aşa poezia veche egipteană:  Ah, de-ai vrea să te grăbeşti / Să-ţi vezi iubita / Precum un cal pe câmpul de luptă. În lirica greacă, fata este asemănată cu calul în poezia lui Alkman şi Anacreon. Ultimul numeşte femeia poli thrikii. În Egipt, calul este admirat pentru iuţeala lui; în Elada şi aici, în textul nostru, este admirată frumuseţea lui, nobleţea sa împărătească. Iată-l pe tânăr într-o veche poezie egipteană: Oh, de-ai veni la mine / Ca un buiestru de-al regelui / De toate iepele ales / Cel mai bun din herghelii”[86].

Un suflet ce, împodobit cu virtuţi, înaintează spre Dumnezeu, e ca o sireapă la carele lui Faraon, căci e plin de putere şi calcă peste ispitele sau piedicile puse în cale de vrăjmaşi: „Şi sufletul care s-a apropiat de Dumnezeu pe drumul virtuţii e asemănat cu călărimea care surpă puterea egipteană[87]. […] Căci nu s-ar fi asemănat cu puterea aceea, care a surpat pornirile rele ale egiptenilor şi prin care s-a eliberat Israel, dacă n-ar fi împlinit el toate acele fapte de izbândă, cele care au surpat Egiptul şi cele care au pregătit calea spre Dumnezeu a celor ce s-au strămutat de la nămolul egiptean la pământul făgăduinţei”[88].  „Trebuie să primim şi noi pe Cuvântul ca pe un călăreţ asupra noastră şi, biruind călărimea egipteană cu carele şi călăreţii ei şi înecând toată puterea lor în apă[89], să ne asemănăm astfel puterii aceleia, scufundând în apă, ca pe o călărime, oastea potrivnică”[90].

9: Ce mândră ţi-i bărbia, precum a turturelei!,

grumazul tău, şirag de nestemate!;

Ce mândră ţi-i bărbia, precum a turturelei: Turtureaua e simbolul neprihănirii, iar grumazul bine cabrat e chip văzut al întoarcerii sufletului spre sine însuşi, sau a unei accentuate conştiinţe de sine: „Cei ce au băgat de seamă lucrurile acestea mărturisesc că această pasăre (turtureaua), după ce se desprinde din însoţirea conjugală, rămâne, pentru timpul de după aceea, străină de însoţire, în aşa fel că în ea se înfăptuieşte prin fire neprihănirea. […] (Iar) asemănarea grumazului cu arcul înfăţişează multe laude ce se potrivesc miresei. Întâi că, prin încovoierea grumazului, calul priveşte la paşii proprii ai picioarelor, iar prin aceasta îşi face drumul neîmpiedicat şi sigur, nelovindu-se de vreo piatră şi necăzând în vreo groapă. Şi nu puţin lucru este pentru bunul nume al sufletului să privească spre el însuşi şi să se sârguiască cu toată hotărârea pe drumul dumnezeiesc, ocolind şi sărind peste toate piedicile, ce se ivesc în drum din partea ispitelor”[91].

10: asemănări de aur îţi vom face,

cu râuri de argint.

Asemănări de aur îţi vom face, cu râuri de argint: Ceea ce cunoaştem noi despre Dumnezeu asemuim aurului. Dar mintea prinde doar o umbră a Lui şi aceasta într-un mod nedeplin, obscur, culegând doar din cele din jurul Lui, încropind un fel de chip al adevărului dintr-un şir de imagini, căci El scapă mereu înţelegerii noastre, asemenea irizărilor metalelor de preţ: „Căci după ce frumuseţea sufletului a fost asemănată cu călărimea, care a nimicit carele egiptenilor, adică cu oastea îngerească, iar Bunul Călăreţ spune că frâul acestei călărimi este curăţia pe care a înfăţişat-o asemănându-i fălcile cu ale turturelelor şi podoaba din jurul grumazului cu lanţul ce străluceşte de virtuţi, unii voiesc şi socotesc să adauge încă ceva la frumuseţea călărimii, împodobind-o cu asemănări de aur, în care ţintuiesc şi curăţia argintului, ca şi mai mult să strălucească frumuseţea podoabei, prin asemănarea strălucirii argintului cu strălucirea aurului. […] Dar se cuvine să nu trecem nebăgat în seamă faptul că nu se dă ca podoabă aurul în sine, ci asemănările aurului. Şi nu argintul însuşi, ci ţintele din materia aceea. Ceea ce ne-a venit în minte privitor la acestea este aceasta: toată învăţătura despre firea negrăită, chiar dacă arată un înţeles dumnezeiesc şi înalt, e o asemănare a aurului, nu aurul însuşi. Căci nu poate fi înfăţişat întocmai Binele mai presus de înţelegere, chiar de e Pavel cel ce a cunoscut în rai cele negrăite. Chiar de a auzit în rai cuvinte nespuse, nepovestite rămân înţelesurile privitoare la Dumnezeu. Căci negrăite zice că sunt înţelesurile acestor cuvinte”[92]. Străduinţa în urcuşul duhovnicesc revarsă asupra miresei darurile nepreţuite ale Mirelui: „El este Acela care va împodobi spiritul tău şi tu vei fi cu adevărat bogată, mireasă desăvârşită, în casa Mirelui”[93]. Ceea ce nu poate cuprinde cugetarea prin înţelesurile înguste şi limitate ale cuvintelor, cuprinde credinţa lucrătoare prin iubire: „Îţi vom face, suflete, care cu dreptate ai fost asemănat cu calul, nişte chipuri şi asemănări ale adevărului. Aceasta este puterea de argint a acestor cuvinte, că ele sunt în formă de scântei, neputând înfăţişa întocmai înţelesul lăuntric. Dar tu, primindu-le pe acestea, te vei face prin credinţă purtător şi locaş Celui ce Se va culca în tine prin sălăşluirea în tine”[94].

11: –  Stă regele culcat în aşteptare?:

din mir de nard eu răspândesc mireasmă.

Stă regele culcat în aşteptare?: din mir de nard eu răspândesc mireasmă. Biblia 1988 are: Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă. În casa lui Simon Leprosul, pe când stătea Împăratul Hristos la masă, a fost uns cu mir (Matei 26,7-13), împlinindu-se cele spuse în Cântarea Cântărilor. Ungerea s-a făcut de către o femeie numită păcătoasă în text, femeie în care mulţi cred a recunoaşte pe Maria Magdalena: „Maria este chipul aceleia despre care se zice: Nardul meu a revărsat mireasmă, căci ea a revărsat mir pe capul Domnului”[95]. Amestecul virtuţilor noastre cu bunătăţile lui Dumnezeu, sesizat de simţirea sufletului, e nardul lui Dumnezeu, născut din iubirea lui Dumnezeu vărsată în sufletul celui ce-L caută: „Şi apropiindu-se şi mai mult de Cel dorit, înainte de a i se arăta ochilor frumuseţea Lui, Îl atinge pe Cel căutat prin simţirea mirosului, primind oarecum prin puterea mirositoare calitatea trupului Lui. Şi zice că a cunoscut mirosul Lui prin buna mireasmă a mirului, cel al cărui nume este nard”[96].  „În Cântarea Cântărilor nardul dă miresei mirosul Mirelui; iar în Evanghelie, buna mireasmă a lui Hristos, care a umplut atunci casa, se face buna mireasmă a întregului trup al Bisericii, în tot pământul şi în toată lumea”[97].  „Ceea ce însemnează că faptele cele bune au miros de bună mireasmă. Dacă, dimpotrivă, păcătuieşti, păcatele vor împrăştia un miros dezgustător”[98].

12: Iubitul meu e săculeţ de smirnă

cu  noaptea stinsă între sânii mei.

Iubitul meu e săculeţ de smirnă cu noaptea stinsă între sânii mei. Biblia 1988: Periniţă de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei.  „Cine este mai fericit decât acela care are ca oaspete al inimii, între sâni, în pieptul său (pe) Cuvântul lui Dumnezeu?”[99]. Prin virtuţi, sporind în asemănarea noastră cu Dumnezeu, prin faptele cele trupeşti şi sufleteşti deopotrivă, ne dăruim şi altora ca o tămâie binemirositoare, din mireasma revărsată în noi de Dumnezeu: „Iar tu, dacă vezi pe Mântuitorul meu coborând până la cele pământeşti şi smerite, atunci vei înţelege cum dintr-o uriaşă putere şi dintr-o mare măreţie dumnezeiască o mică picătură s-a scurs până la noi”[100].  „Şi mireasma buchetului spune că porneşte din locul în care stă binele ca într-o vistierie. Dar se spune că inima e şi izvorul căldurii din noi, de la ea împărţindu-se, prin artere, căldura în tot corpul. Deci cea care a primit în partea conducătoare a sufletului pe Hristos şi şi-a făcut inima buchet al acestei miresme îşi face toate deprinderile vieţii, ca pe nişte mădulare ale trupului, încălzite de Duhul ce străbate din inimă, nici o fărădelege nerăcind iubirea faţă de Dumnezeu, în nici un mădular al trupului”[101].

13: Mi-i strugure de chiparos iubitul,

în viile din En-Gaddi.

Mi-i strugure de chiparos iubitul, în viile din En-Gaddi. „En-Gaddi (= Izvorul iezilor); oază în apropiere de ţărmul vestic al Mării Moarte”[102].  „En-Ghedi (= izvorul caprelor) este o oază în pustia Iudeii, la apus de Marea Moartă. Pliniu, în Istoria naturală V,17, vorbeşte despre fertilitatea acestui loc unde cresc palmierii, iar Hieronymos vorbeşte despre balsam şi viţa-de-vie. În acest loc au trăit esenienii – după Pliniu şi Iosif Flaviu”[103]. Maturitatea duhovnicească a creştinului este dată de capacitatea de a se jertfi pentru Hristos, iar rodul ei deplin se relevă în a fi mereu în exerciţiul unei vieţuiri jertfitoare: „Aici este (chiparosul) începutul Cuvântului, sămânţa sa, începutul înfloririi cuvântului […]. Dar să vedem, acum, în care ţinut se află acest ciorchine al miresei? În viile din Engadi, ceea ce se tâlcuieşte cu: ochiul ispitei. Ochiul ispitei este viaţa de aici, atâta vreme cât noi stăruim în ispită, întrucât viaţa omului pe pământ este o ispită (Iov 7, 1: o încercare). Câtă vreme trăim în lumea aceasta noi suntem în viile din Engadi, iar, dacă ne învrednicim a fi sădiţi în altă parte, vom fi, prin plugarul nostru, ceea ce vom fi”[104]. Sau: „ Engadi arată locul gras, în care, fiind sădită, via îşi face rodul bine hrănit şi dulce. Căci cei ce s-au îndeletnicit cu geografia spun că ţinutul Engadi e bun pentru îngrăşarea ciorchinilor. Pentru că, aşa cum cel ce îşi are voia în însoţire cu legea Domnului şi toată noaptea şi toată ziua se gândeşte la aceasta, se face pom pururi verde (Psalmi 1, 1 urm.), îngrăşându-se prin curgerile apelor şi dându-şi rodul la vremea cuvenită, tot aşa şi via Mirelui, sădită în Engadi, sau în locul gras, adică în cugetarea adâncă ce e adăpată şi susţinută în creştere de dumnezeieştile învăţături, a rodit acest mugur bogat înflorit, în care vede pe cultivatorul şi îngrijitorul ei. Ce fericită este ţarina aceasta, al cărei rod se aseamănă cu chipul Mirelui!”[105].  Firea omenească, chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la lumina divină, chiar dacă o percepe neclar. Dar participarea noastră la dumnezeiesc, deşi un dat, se cere sporită prin efort personal, de-a lungul întregii vieţi: „Aşadar, via îşi vesteşte rodul său, care nu e încă copt pentru vin, ci aşteaptă plinirea vremii, dar nu e nici cu totul neputincios spre îndulcire, căci, mai înainte decât gustul, veseleşte mirosul sufletului cu aburii nădejdii în aşteptarea bunătăţilor, îndulcind simţurile. Pentru că aşteptarea sigură şi neîndoielnică a harului nădăjduit se face gustare celor ce aşteaptă prin răbdare bunul aşteptat. Aşa este mugurele de chipru (înflorit), mugur ce-şi vesteşte vinul, dar încă nu s-a făcut vin, ci prin floare (iar înflorirea e nădejdea) îşi adevereşte harul viitor”[106].

14:    – Cât de frumoasă eşti, iubita mea,

cât eşti tu de frumoasă, cu ochii tăi porumbi!

„Porumbiţa e o comparaţie frecventă în Cântarea Cântărilor, ca simbol al purităţii şi credincioşiei. Cât despre ochii porumbelului, ei sunt vii, roşiatici, arzători şi curaţi”[107]. „Porumbelul, din pricina murmurului său continuu, este simbol al jeluirii în Isaia 38, 14; Iezechiel 7, 16, sau al nepriceperii în Osea 7, 11. Numai în Cântarea Cântărilor este folosit ca simbol al curăţeniei şi neprihănirii. Dalman spune că ochii limpezi cu desele clipiri amintesc de ochii fecioarei. În reliefurile, tablourile şi pictura egipteană apare ochiul sub formă de pasăre. Arta hieratică egipteană este izvorul acestor versuri, după Gerleman”[108].

E lăudată frumuseţea miresei, dar: „Mai înainte nu erai frumoasă, pentru că te înstrăinaseşi de frumuseţea Modelului şi, prin reaua învecinare cu păcatul, te schimbaseşi spre urâţenie”[109].  Omul se modelează după ceea ce alege în chip liber: „despărţindu-te de părtăşia răului, te-ai apropiat de Mire; iar odată ce te-ai apropiat de frumuseţea neapropiată, te-ai făcut şi tu frumoasă, primind ca o oglindă chipul frumuseţii Mele, căci omenescul se aseamănă cu o oglindă, preschimbându-se după cele alese de el. De vede aur, ia înfăţişarea aurului şi arată prin înfăţişări aceleaşi străluciri ale materiei”[110].

Ochii porumbi sunt ochii blândeţei, curăţiei, păcii şi nevinovăţiei şi străluceşte în ei pecetea vieţii duhovniceşti: „Dacă mireasa este departe de Mire, ea nu e frumoasă, însă devine frumoasă când se apropie să se împreune cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi într-adevăr, Mirele înţelege acum a fi foarte aproape şi a nu se mai depărta. […] Însă, cel care are ochi de porumbel vede just şi merită îndurare. Şi cine vede just, dacă nu cel ce se uită cu o privire neprihănită şi cu ochi curaţi? Dacă înţelegi Legea duhovniceşte, ochii tăi sunt porumbei”[111].

15: – Cât de frumos eşti tu, iubitul meu,

cât eşti tu de plăcut!

Cât de frumos eşti tu, iubitul meu, cât eşti tu de plăcut: Frumosul e identificat cu Cel ce există prin Sine, aşadar cu Cel din veşnicie. Numai frumuseţea Aceluia este netrecătoare: „Căci nu mi se mai pare nimic altceva frumos, ci m-am întors de la toate câte le socoteam mai înainte că sunt între cele frumoase, şi nu mă mai înşeală judecata despre ceea ce este frumos, ca să socotesc că mai e ceva frumos afară de Tine; nu mă mai înşeală lauda omenească, nici slava, nici faima şi puterea omenească. Căci acestea se colorează la suprafaţă cu închipuirea frumosului pentru cei ce privesc spre cele supuse simţurilor, dar nu sunt ceea ce se socotesc”[112].  „Când sufletul făptuitor începe să cunoască, minunându-se, pe Făcător, din măreţia şi frumuseţea făpturilor, şi să se desfăteze de bucuria pricinuită de ele, strigă şi el (acestea) plin de uimire”[113].

16: Ni-i aşternutul umbră şi răcoare;

în casa noastră grinzile-s de cedru

şi podu-n căpriori de chiparos.

„În sfârşit, cadrul în care cei doi iubiţi, mistuiţi de dor unul faţă de altul, se regăsesc mereu este natura trezită la viaţă. Pajiştea de iarbă verde le este aşternut, cedrii le sunt acoperiş, iar chiparoşii adăpost. Lipseşte din acest cadru orice element care ar sugera duritatea, ispita, păcatul”[114]. „Era obiceiul în Orient ca la naşterea unui băiat să se sădească un cedru, iar a unei fete – un chiparos. Când sosea ziua nunţii, cedrul şi chiparosul erau doborâţi şi din ei se făcea baldachinul nupţial. Versul vorbeşte aici despre o nuntă împărătească unde acoperişul casei nu-i din sicomor sau stejar obişnuit, ci din lemn nobil din care Solomon a ridicat Templul şi palatul său în Ierusalim”[115].

Ni-i aşternutul umbră şi răcoare; în casa noastră grinzile-s de cedru şi podu-n căpriori de chiparos.  Prin întrupare, Dumnezeu s-a revelat oamenilor, umbrindu-Şi, astfel, tăria de nesuportat a strălucirii dumnezeieşti (era singurul mijloc în care noi Îl puteam cunoaşte): „Pentru această taină, deci, sufletul fecioară a numit unirea cu Dumnezeu pat. Iar această unire nu putea să se înfăptuiască altfel, fără numai aşa, că Domnul S-a arătat nouă umbrit prin trup. El nu e numai Mire, ci şi ziditor de casă, El însuşi zidindu-ne pe noi drept casă şi dând materia întregii zidiri. Căci pune casei acoperiş, înfrumuseţând opera printr-o materie neputrezitoare. Iar acestea sunt cedrul şi chiparosul, lemne a căror putere e mai tare ca toată pricina de putrezire, nesupunându-se vremii”[116].

Mirele, închipuind pe Hristos, foloseşte la zidirea sa materiale nestricăcioase. Dacă culmea zidirii e omul, cedrul şi chiparosul arată virtuţile, materiale capabile să reziste asaltului ispitelor: „Cercetează, deci, de ce natură sunt arborii aceştia şi înţelege că cedrul nu putrezeşte şi că chiparosul e de un miros foarte plăcut, deci lucrează şi tu pentru a-ţi întări casa ta”[117]. Sfântul Ioan Casian întăreşte: aceste „esenţe de lemn sunt şi plăcut mirositoare şi nesupuse putrezirii şi pot rezista şi stricăciunii aduse de timp şi roaderii cariilor”[118].

---

[1] שיר השירים

[2]Cântarea Cântărilor, traducere din limba ebraică, note şi comentarii de Ioan Alexandru,   (în continuare, abreviat: CCIA), studiu introductiv de Zoe Dumitrescu –Buşulenga, p. 7

[3] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice,  p. 110

[4] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 111

[5] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 110

[6] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 115

[7] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 116

[8] CCIA, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, p. 9

[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Omilie la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, 9

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, Cuvânt înainte către Olimpiada

[11] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 119

[12] BBVA, p. 871

[13] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 126

[14] Subtitlu prezent atât în Biblia Hebraica, cât şi în Septuaginta, în ambele trecut ca versetul 1; absent în Biblia Sacra Vulgata.

[15] CCIA, p. 47

[16] CCIA, p. 47

[17] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 118

[18] Corpus Christianorum. Series Latina, 1953, Turnhout, Belgium, Brepols

[19] SEP 4/I, p. 591

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I

[21] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I

[22] BBVA, p. 872

[23] CCIA, p. 47

[24] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 2

[25] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLI, 14

[26] SEP 4/I, p. 592

[27] Patrologia greacă (ed. J.-P. Migne)

[28] SEP 4/I, p. 593

[29] BBVA, p. 872

[30] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, I

[31] BBVA, p. 872

[32] BBVA, p. 872

[33] Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, I, 11

[34] În Biblia 1988: Slava Lui acoperă cerurile…

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I

[36] SEP 4/I, p. 593

[37] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 64

[38] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 3

[39] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX

[40] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 4-5

[41] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VI (29)

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I

[43] CCIA, p. 48

[44] CCIA, p. 48

[45] BBVA, p. 872

[46] Fecioara, una dintre ele, vorbind în numele tuturor.

[47] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I,4

[48] Cum s-a văzut mai sus, nu toţi ajung în cea mai tainică încăpere, în vistieria celor negrăite; însă participă la nuntă.

[49] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I

[50] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I (desigur, câtă vreme suntem încă în lumea aceasta, nu ni se descoperă deplin acele comori, ci doar pregustăm, uneori, din bunătăţile cereşti).

[51] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXIV, 16

[52] CCIA, p. 48

[53] BBVA, p. 872

[54] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (35)

[55] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I,6

[56] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[57] CCIA, p. 48

[58] BBVA, p. 872

[59] Dumitru Abrudan şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 116

[60] CCIA, p. 49

[61] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[62] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[63] BBVA, p. 873

[64] CCIA, p. 49

[65] BBVA, p. 873

[66] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[67] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 7

[68] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 7

[69] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[70] CCIA, p. 49

[71] BBVA, p. 873

[72] virtutea

[73] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, Cuvântul 2, despre trezvie şi rugăciune, 52-53

[74] Patrologia latină (ed. J.-P. Migne).

[75] SEP 4/I, p. 594

[76] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 8

[77] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[78] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 149

[79] CCIA, p. 49

[80] BBVA, p. 873

[81] Nu întotdeauna se dă în Scriptură caprei (respectiv, iezilor) o conotaţie negativă!

[82] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II

[83] Desigur, e cunoscut faptul că Origen i-a premers Sfântului Grigorie de Nyssa.

[84] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 9

[85] BBVA, p. 873

[86] CCIA, p. 50

[87] Solomon, de fapt, aseamănă Mireasa cu o sireapă egipteană. Sfântul Grigorie uzează de un mic artificiu, mutând centrul de greutate. Comentariul face aluzie, desigur, la trecerea prin Marea Roşie, descrisă în Cartea Ieşirea.

[88] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[89] E evidentă aluzia la apa Botezului!

[90] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[91] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[92] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[93] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 10

[94] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[95] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 10

[96] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[97] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[98] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 1

[99] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 1

[100] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, II, 2

[101] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[102] BBVA, p. 873

[103] CCIA, p. 51

[104] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 2

[105] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[106] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III

[107] BBVA, p. 873

[108] CCIA, p. 51

[109] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[110] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[111] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 3

[112] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[113] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III, 208

[114] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117

[115] CCIA, pp. 51-52

[116] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV

[117] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 4

[118] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 3

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 12

CAPITOLUL 12 – Prin bătrâneţe, omul, tot mai puţin. Elogiul Ecclesiastului. Sfârşit.

1: Adu-ţi aminte de Ziditorul tău

în zilele tinereţilor tale,

mai înainte de a veni zilele răutăţii

şi mai înainte de a se apropia anii

în care vei zice: – Ei sunt pe dinafara voii mele!;

2: mai înainte de a se întuneca soarele şi lumina

şi luna şi stelele

şi de a se-ntoarce norii după ploaie;

Povaţă conclusivă, cu care se deschide ultimul capitol al Ecclesiastului. De Dumnezeu se cuvine a ne apropia de tineri, pentru a avea mai apoi deprinderea cu El. Desigur, însă, că orice vârstă e potrivită pentru a ne uni cu El, dacă încă n-am făcut-o. Peste cel deprins din tinereţe cu intimitatea lui Dumnezeu nu mai vin zilele răutăţii, chiar dacă nu sunt feriţi de decrepitudinea trupească.

„Cele două versete care urmează, 3 şi 4, alcătuiesc o emoţionantă, tristă evocare a degradării la care bătrâneţea îl supune pe om. Tradiţia rabinică a încercat să traducă metaforele în termenii următori: paznicii casei = braţele şi palmele; oamenii puterii = umerii; morăriţele = dinţii; cele ce se uită prin ferestre = ochii; uşile dinspre uliţă = urechile; glasul morii = vocea; scularea în ciripitul păsării = somnul puţin al bătrânului; fiicele cântului = încercările de a mai face vocalize. Desigur, totul sub semnul probabilităţii”[1]:

3: de ziua când paznicii casei vor tremura

şi oamenii puterii se vor cutremura,

când, tot mai puţine, morăriţele se vor opri

şi când cele ce se uită prin ferestre se vor întuneca

4: şi vor închide uşile dinspre uliţă,

de vreme ce glasul morii a scăzut;

când te scoli în ciripitul păsării

şi când toate fiicele cântului se sting;

„Cel ce ai dat păsărelelor glas să grăiască, dăruieşte-mi şi mie, atotticălosului, cuvânt, ca să povestesc tuturor în scris şi în viu grai cele ce le-ai făcut cu mine pentru mila Ta infinită, Dumnezeul meu, şi numai pentru multa Ta iubire de oameni!”[2].

5: când te uiţi lung după înălţimi

şi frică îţi este pe drum,

când înfloreşte migdalul

şi creşte lăcusta

şi se scutură chiparosul,

în timp ce omul se duce spre casa veşniciei lui,

iar cei ce plâng se învârtesc pe uliţă;

„La Filon (De vita Mosis II, 186), migdalul este pomul care înfloreşte cel dintâi şi ultimul care îşi pierde frunzele. Stuart Weeks, în capitolul dedicat Ecclesiastului în Oxford Bible Commentary, indică migdalul ca simbol al încărunţirii şi lăcusta ca simbol al slăbiciunii trupeşti; simbolul caperului rămâne neclar (şi el însă are florile albe)”[3].

6: mai înainte ca firul de argint să se rupă

şi floarea de aur să se sfărâme

şi vadra de la izvor să se spargă

şi roata să se-nvârtă la fântână;

7: mai înainte ca praful să se-ntoarcă în pământ aşa cum a fost

şi suflarea să se-ntoarcă la Dumnezeu, la Cel care a dat-o.

„Aluzie la Facerea 2, 7: Domnul… a suflet asupra lui (a omului) suflare de viaţă”[4].

Constatăm, aici, că autorul „nu tăgăduieşte continuarea existenţei umane, pe un alt plan, după moartea trupească, ci din contra, o afirmă ca pe o certitudine”[5].  Autorul se referă aici atât la suflet, cât şi la trup. „Că adevărul acesta este, află-l de aici; sau sufletul este viaţă, sau el are viaţă. Dacă este viaţă, atunci ar trebui să facă pe altcineva să trăiască, iar nu pe sine însuşi, după cum şi mişcarea face să se mişte un alt lucru, iar nu pe sine însăşi. Faptul că sufletul trăieşte, nimeni nu ar putea tăgădui. Dacă trăieşte însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte din viaţă, şi ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva decât aceea din care se împărtăşeşte. Sufletul se împărtăşeşte din viaţă, pentru că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască. Şi, ca atare, sufletul nu se va mai împărtăşi din viaţă când Dumnezeu va voi ca sufletul să nu mai trăiască. Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte Dumnezeu. Ci – după cum nu este cu putinţă ca omul să trăiască continuu şi nici ca sufletul să fie continuu la un loc cu trupul şi, atunci când trebuie ca armonia aceasta să se desfacă, sufletul părăseşte trupul şi omul nu mai există – tot astfel şi atunci când sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul vivificator pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de unde a fost atras”[6]. Deşi ar putea, Dumnezeu nu retrage viaţa sufletului, dar sunt acele suflete moarte, care se cufundă într-o falsă existenţă, prin îndepărtarea de Izvorul vieţii.

În versetele 3-7 a fost văzută şi o imagine a celei de a doua Veniri a Domnului: „mai înainte de a se rupe funia de argint – se face aluzie la împletitura stelelor, care sunt ca argintul la vedere – şi de a se zdrobi floarea de romaniţă a aurului – se face aluzie la soare, care are înfăţişarea aurului; romaniţa este cunoscuta plantă care are petalele ei jur-împrejur crescute în formă de raze. Şi se va scula la glasul păsării şi din înălţime vor vedea şi va fi spăimântare pe cale. Ce vor vedea? Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului (Matei 24, 30) şi vor plânge seminţii peste seminţii (Zaharia 12, 12). Ce are să se întâmple la venirea Domnului? Va înflori migdalul, se va îngreuna lăcusta şi se va risipi chiparosul. După cum spun exegeţii, migdalul înflorit arată că a trecut iarna. Trupurile noastre atunci, după trecerea iernii, au să înflorească o floare cerească. Şi are să se îngreuneze lăcusta înseamnă sufletul înaripat, îmbrăcat în trup. Şi se va risipi chiparosul înseamnă că fărădelegile cele spinoase se vor risipi”[7].

8: Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul -,

toate sunt deşertăciune.

Refren al cărţii de faţă.

9: În afară de faptul că Ecclesiastul a fost un înţelept,

el a învăţat poporul să cunoască ştiinţa,

iar auzul său a scrutat frumuseţea proverbelor.

10: Mult s-a străduit Ecclesiastul

să descopere cuvintele dorului,

scrisul săgetător, cuvintele adevărului.

Cuvintele dorului: „Literal: cuvintele dorinţei, cuvintele voii; cuvinte după vrere sau dorinţă (Arghezi ar fi tradus: cuvinte potrivite). Căutarea şi găsirea unui cuvânt, în strădania poetică, este nu numai o problemă tehnică, ci şi una afectivă”[8].

Scrisul săgetător: „Literal: scrisul în linie dreaptă; corect, dar care trebuie să aibă o ţintă şi s-o atingă”[9].

11: Cuvintele înţelepţilor sunt ca ţepuşele

şi ca nişte cuie bine bătute,

dăruite din îmbelşugarea unui singur Păstor.

Ţepuşele: „Grecescul vukentron (folosit numai aici în Vechiul Testament) înseamnă ţepuşă de îmboldit vitele. De aici, cuvântul-ţepuşă, cel menit să trezească nesimţirea limbajului de rutină”[10].

„În Textul Masoretic comparaţia din aceste ultime două stihuri se referă la culegerea de ziceri sau culegerea de propoziţii şi cunoaşte traduceri mai mult conjecturale. Imaginea este a unor cuie bine înfipte într-un perete, de care pot fi agăţate, în maximă siguranţă, obiecte casnice. Cât despre singurul Păstor, El nu poate fi decât Dumnezeu, Cel ce are şi dăruieşte”[11].  „După unii interpreţi, acest păstor este Solomon şi ar fi un ecou al primelor discuţii privind canonicitatea cărţii; după alţii, Păstorul este Dumnezeu, care îi inspiră pe înţelepţi: accentul s-ar pune astfel pe valoarea religioasă a cărţii (cf. TOB, nota ad loc.)”[12].

„Cuvintele înţelepţilor sunt cuvintele cele bine gândite care ajung în inimile ascultătorilor; ele lovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare. Sufletele care au primit credinţa sunt rănite de aceste săgeţi şi aprinse de marea dragoste de Dumnezeu”[13].  De aici, un îndemn pentru păstori: „Să mângâi mulţimile cu harul graiului, pentru ca ele să te urmeze de voie încotro le duci. Iar dacă în popor, vreunii se găsesc în vrajbă sau vină, să fie cuvintele tale în aşa fel încât să-l mişte pe cel ce le aude, să-l înţepe pe cel ce gândeşte la rău”[14].

„Cum se spune în Ecclesiast, toate textele Scripturii sunt cuvinte ale înţelepţilor care sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele… şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor şi nici un cuvânt din ele nu este de prisos. Dar Cuvântul este un Păstor al oilor cuvântătoare, a căror slavă este că nu sunt de acord cu cei ce nu au urechi de auzit (Luca 8, 8), dar, în schimb, sunt de acord cu adevărul”[15].

12: În afară de acestea, fiul meu, ia aminte:

A face cărţi multe e o treabă fără sfârşit,

iar neliniştea gândului e trudă pentru trup.

„Două sunt înţelesurile frazei: Fiule, fereşte-te de a scrie cărţi multe. Unul este: nu trebuie să posedăm cărţi multe, altul că nu trebuie să compunem sau să scriem cărţi multe. Dacă nu admitem primul înţeles, în tot cazul trebuie să-l admitem pe al doilea. În schimb, şi dacă îl admitem pe al doilea, nu trebuie neapărat să-l admitem pe cel dintâi. Din ambele interpretări, cred că ceea ce trebuie să învăţăm mai cu deosebire este că nu trebuie să compunem cărţi multe”[16]. Socotim că aici e condamnată prolificitatea celor care nu au nimic de spus ori propovăduiesc false învăţături. Sfântul Vasile cel Mare aplică versetul lui Apolinarie, vizându-i astfel pe toţi ereticii: „Cu uşurinţa pe care o are la scris şi cu destoinicia de a se exprima repede în orice domeniu a umplut lumea cu scrierile sale, nevoind să asculte de sfatul înţeleptului care zice să se ferească omul de scrierea multor cărţi, căci, unde e vorba de mulţime, şi greşelile sunt multe”[17].

13: Încheiere: Totul a fost auzit.

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile,

că omul întreg aceasta este.

14: Că Dumnezeu va aduce fiece faptă la judecată,

în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea.

„Dacă autorului i-ar fi fost străină credinţa în nemurirea sufletului, ar fi fost fără sens încheierea cărţii, care îl trimite pe cititor, fără nici un echivoc, la ideea responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu pentru toate cele săvârşite în această lume. […] Rostul judecăţii ar fi nejustificat atâta vreme cât nu s-ar mai continua viaţa individuală după moarte”[18].

Ni se cere să ne temem de Dumnezeu, dar „nu e vorba de frica începătoare, cea din pricina pedepselor, ci de cea desăvârşită şi desăvârşitoare, pe care suntem datori să o avem, pentru dragostea Celui ce a poruncit. Căci dacă de frica pedepselor nu facem păcatele, vădit este că, dacă n-ar sta înaintea noastră pedepsele, le-am face, având intenţia pornită spre păcat”[19].  Însă nici frica numită începătoare nu trebuie lăsată de-o parte, nici chiar de către cei îmbunătăţiţi: „această frică se cuvine să o aibă chiar şi cei sporiţi duhovniceşte, deoarece frica începătoare ţine de alcătuirea noastră”[20]. Totuşi, noi suntem chemaţi să depăşim frica şi să ajungem la iubirea desăvârşită: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire (I Ioan 4, 18).  „Frica este starea proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică”[21]. „Cunoştinţa duhovnicească urmează prin fire după lucrarea virtuţilor. Dar amândurora le premerge frica şi dragostea, iar dragostei îi premerge iarăşi frica. Tot cel ce zice cu neruşinare că se pot câştiga cele din urmă înainte de lucrarea celor dintâi a pus în sufletul său cea dintâi temelie a pierzării. Căci aceasta este calea Domnului: cele din urmă se nasc din cele dintâi”[22].

„Păzeşte poruncile Lui şi cu mintea şi cu simţirea. Căci dacă te sileşti să le păzeşti cu mintea, puţină trebuinţă vei avea de osteneli trupeşti ca să le păzeşti”[23]. Părinţii învaţă că omul dobândeşte frica de Dumnezeu având mereu amintirea morţii[24] şi a judecăţii; astfel, omul se va abate de la rău şi va ajunge la făptuirea binelui. Căci Fericit [e] bărbatul care se teme de Domnul (Psalmi 111, 1). De ce? Pentru că „se străduieşte cu toată râvna să împlinească poruncile”[25].

---

[1] BBVA, p. 866

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, 20

[3] SEP 4/I, p. 568

[4] BBVA, p. 866

[5] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[6] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, VI

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XV, 20

[8] BBVA, p. 866

[9] BBVA, p. 867

[10] BBVA, p. 867

[11] BBVA, p. 867

[12] SEP 4/I, p. 569

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 6

[14] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 5

[15] Origen, Filocalia, VI, 7

[16] Origen, Filocalia, V, 2

[17] Scrisori, 263, 4

[18] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[19] Teodor al Edesei, Una sută Capete foarte folositoare, 100

[20] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, IV, 3

[21] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 16

[22] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 44

[23] Isichie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 84

[24] Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 13

[25] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Cuvânt înainte

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 11

CAPITOLUL 11 – A lucra cu luare-aminte şi temeinicie. A te bucura de viaţă.

1: Aruncă-ţi pâinea pe faţa apei,

că după multe zile o vei găsi.

„Dacă rişti, vei avea surpriza actului fructuos”[1].  Sau, dacă versetul nu se referă la cel ce riscă, înţelesul ar putea fi acela dat de Targum: „Pâinea aruncată pe faţa apei este o imagine care nu mai apare în alte pasaje ale Bibliei; este interpretată de Targum şi de tradiţia patristică drept un îndemn la ajutorarea celor săraci”[2].

Un alt înţeles posibil ar fi acela ca să ne lăsăm cu totul pe mâna lui Dumnezeu şi El va avea grijă să schimbe spre fericirea noastră veşnică toate împrejurările potrivnice: „În viitor se va afla cum sunt şi câte sunt ale noastre. Aşa Dumnezeu a binevoit cu înţelepciune, să rămână în prezent ascuns adâncul judecăţilor Sale. Aceasta ştiind-o Ecclesiastul, a poruncit să se arunce fără gândire multă pâine pe faţa apei, ca una ce nu va fi ascunsă, nici pierdută ci va fi găsită mai târziu, mai sporită pentru cei ce de dragul binelui au împărţit-o cu simplitatea inimii ca din partea Domnului şi Mântuitorului nostru Hristos, Care le-a primit pe toate făcute de noi altora”[3].

2: Dă o porţie la şapte şi chiar la opt,

că nu ştii ce rău poate veni pe pământ.

„Targumul interpretează cele două numere ca o aluzie la lunile în care se fac semănăturile (a şaptea şi a opta). Ambrozie citează acest verset (Ep. 31 Ad Orontianum) subliniind că hebdomada corespunde Vechiului Testament, iar ogdoada – Noului Testament”[4].

„Vechiul Testament a cunoscut acest opt, căci zice Ecclesiastul: împarte cu bucurie în şapte şi chiar în opt, când Hristos a înviat şi ziua mântuirii celor noi a luminat […] tuturor. În această zi pătrunde în cei păcătoşi strălucirea şi fulgerarea deplinei şi desăvârşitei tăieri împrejur. De aceea şi Vechiul Testament a dat partea sa numărului opt la săvârşirea tăierii împrejur. Dar acest număr încă stătea ascuns în umbră”[5].  „Aşadar, a şaptea zi înseamnă taina legii, iar a opta, cea a învierii”[6].  „Trebuie să se ştie că numărul şapte indică tot timpul prezent, după cum spune prea înţeleptul Solomon ca să dea parte celor şapte şi chiar celor opt”[7].

3: Dacă se umplu norii de ploaie,

pe pământ o vor vărsa;

şi de va cădea copacul spre miazăzi ori spre miazănoapte,

în care loc va cădea copacul, acolo va fi.

„Bea din mai multe izvoare apa care cade din norii profetici. Oricine ia apa din minţi şi o duce la el, sau o bea din izvoare, el însuşi este plin de apă ca norii. Umple sânul minţii tale, pentru ca măruntaiele pământului tău să fie umede şi străbătute de pârâiaşe care i se potrivesc. Aşadar, cel ce citeşte şi înţelege de multe se umple. Iar cel ce s-a umplut alină şi seceta altora. […] Să fie aşadar cuvintele tale bogate în conţinut, să fie fără tină, să fie limpezi, pentru ca, printr-un cuprins moral, să pătrundă dulceaţa lor în urechile popoarelor”[8].

4: Cel ce păzeşte vântul nu seamănă,

iar cel ce se uită la nori nu seceră.

Chiar când roadele muncii noastre sunt incerte, avem datoria să nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu, având în fiecare început al lucrării pregustarea celor dorite. Dar toate acestea pot fi mutate şi în plan duhovnicesc: „Ia seama să nu-ţi fie multa înţelepciune lunecare a sufletului şi cursă înaintea feţei tale. Ci, încrezându-te în Dumnezeu, pune cu bărbăţie început drumului stropit cu sânge, ca să nu te afli pururea lipsit şi gol de Dumnezeu”[9].  „Pentru că precum Sfânta Fecioară a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în trup, aşa cei ce au primit harul Sfântului Duh, Îl primesc totodată împreună cu el şi Îl poartă pe Acela [pe Fiul] în inima lor”[10].

5: Aşa cum nu cunoşti calea vântului,

nici cum anume se încheagă oasele în pântecele femeii însărcinate,

tot astfel nu cunoşti faptele lui Dumnezeu,

oricâte va face.

Imposibilitatea cunoaşterii faptelor lui Dumnezeu (şi a raţiunii lor tainice) îl face pe omul duhovnicesc să-şi conştientizeze neputinţa sa de făptură creată, ceea ce se face începutul cunoaşterii de sine: „Acela mai cu seamă se cunoaşte pe sine, care socoteşte că nu e nimic”[11]. Iar cel ce se pogoară astfel în smerenia, se va înălţa unindu-se cu Dumnezeu: „Cel ce se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”[12].

Cuvintele pot fi adresate şi sufletului nostru: „Să cunoască, deci, fecioara înţeleaptă că ea se cuvine să aibă în sine pe Hristos, ca şi (Fecioara) Maria; precum aceea (L-a purtat) în pântece, tot astfel şi tu (să-L porţi) în inimă […]. Este întocmai cu ceea ce zice şi Ecclesiastul: Cum se formează fătul în femeia însărcinată, aşa este calea Duhului”[13].

6: Încă de dimineaţă seamănă-ţi seminţele,

iar seara nu-ţi lăsa mâna să se odihnească,

fiindcă nu ştii care anume vor rodi,

acestea sau acelea;

sau dacă toate, cu atât mai bine.

„Dimineaţa să semeni sămânţa ta, zice Solomon, adică sămânţa rugăciunii. Iar seara să nu înceteze mâna ta, ca nu cumva să fie o vreme care să despartă rugăciunea ta continuă şi să nu nimereşti ceasul în care să fie auzită”[14].

7: Dulce e lumina

şi bine le este ochilor să vadă soarele.

Aici ne putem gândi la Lumina lumii şi la Soarele dreptăţii, adică la Hristos, Cel care, restaurând pe om, i-a dăruit din nou acestuia lumina de care se despărţise prin păcat.

8: Că, chiar dacă omul va trăi ani mulţi

şi întru toţi aceştia se va veseli,

e bine să-şi amintească de zilele întunericului,

că tare multe vor fi.

Tot ce vine e deşertăciune.

„Cel ce vrea să se facă următor lui Hristos […] se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupeşti, sau ocările şi osândirile de la oameni; pe lângă acestea, şi uneltirile celor nevăzuţi, cu curaj şi răbdare”[15].

9: Veseleşte-te, tinere, în tinereţile tale

şi-n zilele tinereţilor tale să te desfete inima

şi fără prihană umblă unde te-ndeamnă inima

şi unde te duc ochii,

dar să ştii că pentru toate acestea te va aduce Dumnezeu la judecată.

Libertatea omului nu e nicicând anulată, dar aceasta trebuie să se însoţească cu gândul la judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru a nu aluneca spre cele primejdioase.

10: Aşadar, alungă-ţi mâhnirea din inimă

şi izgoneşte-ţi răul din trup;

căci tinereţea şi nebunia deşertăciune sunt.

Nu e condamnată tinereţea, dar e numită deşartă pentru caracterul ei trecător, în vreme ce nebunia e deşartă în mod intrinsec. Oricum, omul înduhovnicit, depărtându-se de rău, alungă din sufletul său şi mâhnirea, umplându-se de pacea lui Hristos.

„Unii au multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare faţă de ieşirea cuvintelor. Unii ca aceştia nu ştiu să scoată mânia din inimă şi pofta din trup, prin ceea ce obişnuieşte Duhul înnoitor să zidească inima curată”[16].

---

[1] BBVA, p. 865

[2] SEP 4/I, p. 566

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, Către Ioan Cubicularul, 3

[4] SEP 4/I, p. 566

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 6

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXVI, 7

[7] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV,23

[8] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 4

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LVI

[10] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de Cuvinte, XIX, 1

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXV, 4

[12] Sf. Antonie cel Mare, Epistole, VII

[13] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XXI, C-1

[14] Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două feluri ale rugăciunii, 2

[15] Sf. Simeon Metafrastul,  Parafrază la Macarie Egipteanul, 129

[16] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 53