Archive for the ‘Deuteronom’ Category

CAPITOLUL 34 – Moartea lui Moise.

 

1: Şi s-a suit Moise din şesurile Moa­bu­lui în muntele Nebo, pe vârful Fazga, care este faţă-n faţă cu Ierihonul. Şi Domnul i-a arătat tot ţinutul Galaad, până la Dan,

2: şi tot ţinutul lui Neftali şi tot ţinutul lui Efraim şi al lui Manase şi tot ţinutul lui Iuda, până la marea de dincolo de zare,

3: şi Neghebul şi împrejurimile Ierihonului, cetatea Palmierilor, până la Ţoar.

„Conducătorul norodului lui Israil nu poate vedea pă­mântul făgăduinţii, care este nepătimirea, după fuga din E­gipt, care este păcatul cu lucrul, nici după trecerea mării, adi­că a robiei prin poftă şi afecţiune, ci numai după pe­tre­ce­rea în pustie, aşezată între faptele şi mişcările păcatului, tri­miţând înainte puterea sa văzătoare şi cercetătoare”[1].  „Mo­dul bazat pe pronie e indicat prin Moise, căci acesta scoa­te cu iubire de oameni, din rătăcire, pe cei stăpâniţi de răutate şi le arată cu înţelepciune oamenilor căile variate ale ieşirii din cele materiale, stricăcioase şi trupeşti, spre cele dum­nezeieşti şi nematerialnice şi netrupeşti, şi-i întăreşte înţe­lepţeşte cu legile dumnezeieşti”[2].

4: Şi a zis Domnul către Moise: „Iată ţara pe care M-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob, zicând: Se­minţiei tale o voi da… Iată, le-am arătat-o ochilor tăi; dar tu într-însa nu vei intra!”

5: Şi a murit Moise, robul lui Dum­nezeu, acolo, în ţinutul Moabului, după cum îi spusese Domnul.

6: Şi l-au îngropat în vale, în ţinutul Moabului, a­proa­pe de templul lui Peor, dar mormântul său nimeni nu-l ştie, nici până-n ziua de astăzi.

„Mormântul lui Moise rămâne o taină pe seama că­re­ia tradiţiile rabinice au făcut numeroase speculaţii. În ge­neral, creştinii admit punctul de vedere că această taină fă­cea parte din planul lui Dumnezeu, ca nu cumva Evreii, atât de aple­caţi spre idolatrie, să facă din trupul lui Moise un o­biect de adoraţie, divinizându-l”[3].

„Chiar Moise, condu­că­to­rul unui po­por atât de mare, nu şi-a putut ajuta luişi, ci, du­pă nenu­mă­rate oboseli şi necazuri, după ce a condus po­po­rul pa­tru­zeci de ani, a fost oprit să intre în pământul pen­tru care pri­mise atâtea făgăduinţe şi juruinţe. Care era pri­cina? Harul a­cesta nu i-ar fi fost folositor, ci i-ar fi adus multă pagubă şi ar fi smintit pe mulţi iudei. Când Moise i-a scăpat din robia Egiptului, iudeii, părăsind pe Dumnezeu, se uitau numai la Moise şi socoteau că toată scăparea se da­to­rează lui Moise. Până unde credeţi că n-ar fi mers cu ne­cre­dinţa lor, dacă l-ar fi văzut că-i mai duce şi în pământul fă­găduinţei? De aceea nici locul mormântului lui Moise nu se cunoaşte”[4].

7: Şi era Moise de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu i se înnegurase, nici gura nu i se zbârcise.

„Cei o sută douăzeci de ani ai lui Moise corespund duratei vieţii omeneşti anunţate în Facerea 6, 3”[5].

8: Şi l-au plâns fiii lui Israel pe Moise, în şesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, timp de treizeci de zile, până s-au sfârşit zilele jelitului în plângerea după Moise.

9: Iar Iosua, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul înţelepciunii, pentru că Moi­se îşi pusese mâinile peste el. Iar fiii lui Israel i s-au supus şi au făcut aşa cum Domnul poruncise prin Moise.

„Pentru investirea lui Iosua ca urmaş al lui Moise vezi Numerele 27, 18- 23”[6].

„Vezi că pretutindeni, şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament, este acelaşi simbol? Pe timpul lui Moisi, Duhul se da prin punerea mâinilor; şi Petru tot prin punerea mâinilor da Duhul (Fapte 8, 17). Şi peste tine, care ai să te botezi, are să vină darul”[7].

10: Şi nu s-a mai ridicat în Israel prooroc ca Moi­se, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă,

Să-l fi cunoscut faţă către faţă: să fi vorbit cu el direct, fără mijlocitori, limpede şi cu urmări”[8].

11: întru toate semnele şi minunile pe care Domnul l-a trimis să le facă în ţara Egiptului, lui Faraon şi slugilor lui şi ţării lui întregi,

12: precum şi-ntru minunile cele mari şi-ntru mâna cea tare pe care Moise le-a săvârşit în faţa-ntregului Israel.

„Relatarea sobră a morţii lui Moise a fost îndelung dezvoltată în tradiţia iudaică, precum şi în cea creştină. În tradiţia iudaică, ea corespunde unei teme prezente în literatura intertestamentară: Dumnezeu îi răpeşte la Sine pe cei drepţi, ca ei să nu fie pradă sorţii comune a oamenilor. Moise dispare aşa cum a dispărut Enoh, fără a lăsa vreo urmă vizibilă despre ei. De aceea Părinţii vor face din ei profeţi eshatologici, martori ai lui Hristos în confruntarea cu Antihristul (pe lângă Moise şi Enoh apare invocat şi Ieremia, la Victorin din Poetovio). Tot la creştini, unele expresii din acest text vor sluji de model în istorisirile morţii unor sfinţi: trupul nu putrezeşte, mormântul rămâne necunoscut (cf. Vita Antonii a lui Atanasie). ♦ Figura lui Moise a făcut obiectul mai multor monografii spirituale în Antichitatea iudeo-elenistică şi creştină, cele mai importante aparţinând lui Philon şi lui Grigorie al Nyssei”[9].

Se presupune că ultima parte a Deuteronomului a fost adăugată de Iosua. Tip al lui Hristos, acesta va duce poporul în Ţara Făgăduinţei. Dar, despre faptele acestuia se va vorbi în Comentariul la Cartea Iosua.


[1] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 123

[2] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 50

[3] BBVA, p. 243

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, V, 4

[5] SEP 1, p. 617

[6] BBVA, p. 243

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele., XVI, 26

[8] BBVA, p. 243

[9] SEP 1, p. 616

CAPITOLUL 33 – Moise binecuvintează poporul şi prooroceşte.

 

1: Şi iată binecuvântarea cu care Moise, omul lui Dumnezeu, i-a binecuvântat pe fiii lui Israel înainte ca el să fi murit.

„Această binecuvântare a lui Moise este oarecum ase­mă­nătoare cu aceea a lui Iacov (Facerea 49), şi totuşi dife­rită, în sensul că în destinele unor triburi au survenit schim­bări. Fiecare seminţie este numită, ca şi acolo, cu numele stră­moşului”[1].  Omul lui Dumnezeu: denumire pentru prooroci (I Regi 2, 27; 9, 6) sau pentru trimişii Domnului (Judecători 13, 6, 8)”[2].

2: Şi a zis:

„Din Sinai venit-a Domnul

şi din Seir ni S-a arătat;

din muntele Paran şi din Cadeş S-a sârguit

cu zeci de mii de îngeri:

de-a dreapta Sa,

împreună cu El.

„Ascetul încercat prin răbdarea necazurilor, curăţit prin disciplinarea şi strunirea trupului şi desăvârşit prin în­de­letnicirea cu vederile (contemplaţiile) înalte, se învred­ni­ceşte de mângâierea dumnezeiască. Căci venit-a Domnul, zi­ce Moise, din Sinai, adică din încercări, şi s-a arătat nouă din Seir, adică din osteneli trupeşti; şi s-a grăbit din muntele Faran, împreună cu zeci de mii de sfinţi, adică din muntele credinţei, cu zeci de mii de sfinte cunoştinţe”[3]. Pentru a fi mai limpezi acestea, reamintim traducerile numelor proprii de aici: Sinai (= munte colţuros; mărăcini); Seir (= păros; ispită); Paran (= frumuseţe; podoabă).

3: El Şi-a cruţat poporul:

toţi cei sfinţiţi, sub mâi­ni­le Tale,

sub Tine se află.

Din cuvintele Lui au primit Le­gea

Toţi cei sfinţiţi: „fiii lui Israel; totalitatea poporului ales”[4].

4: pe care ne-a poruncit-o nouă Moise,

moştenire adu­nă­rilor lui Iacob.

5: Rege va fi întru cel-iubit,

că s-au adunat mai-marii neamurilor

împreună cu seminţiile lui Israel.

Prin toţi cei sfinţiţi înţelegem pe fiii lui Israel sau, mai ales, pe fiii Bisericii, adevăratul Israel (= mintea văzătoare de Dumnezeu).

6: Să trăiască Ruben şi să nu moară;

şi Simeon să fie mult la număr!”

Iacov avusese cuvinte aspre, la timpul său, pentru Ru­ben şi Simeon (Facerea 49,3-7). Simeon e pomenit, în acel loc, îm­preună cu Levi, devenit, din vremea lui Moise, trib sa­cerdotal.

7: Şi iată pentru Iuda:

„Ascultă, Doamne, glasul lui Iuda,

şi fă-l să vină la poporul său;

mâinile sale-l vor face osebit,

Tu îi vei fi ajutor împotriva vrăjmaşilor lui”.

Reamintim că din tribul Iuda avea să Se nască Hristos.

8: Iar lui Levi i-a zis:

„Lui Levi daţi-i Urimul său

şi Tu­mimul său, bărbatului celui cuvios

pe care [Domnul] l-a-ncercat la Masa

şi l-a certat la apa Meribei;

9: celui ce-i zice tatălui său şi mamei sale:

– Nu te-am văzut!…

şi pe fraţii săi nu i-a cunoscut

şi pe fiii săi nu i-a ştiut.

Că ei au păzit cu­vintele Tale

şi au ţinut legământul Tău;

„Nu ne porunceşte să-i urâm fără pricină – asta ar fi o mare nelegiuire! – ci: Când tatăl tău, mama ta, femeia ta, copiii tăi – spune Domnul – vor să-i iubeşti mai mult decât pe Mine, atunci, tocmai pentru aceasta, urăşte-i; că o dra­goste ca aceasta pierde şi pe cel iubit şi pe cel ce iubeşte”[5]. „Astfel Domnul ne învaţă în Evanghelia Sa să nu invocăm pe tatăl de pe pământ, pentru că avem un singur Tată, Care es­te în ceruri (Matei 23,9)”[6]. Continuă cuvântul pentru Levi:

10: îi vor arăta lui Iacob hotărârile Tale

şi Le­gea Ta lui Israel;

de teama mâniei Tale pune-vor de-a pu­ruri

tămâie pe jertfelnicul Tău.

11: Binecuvintează, Doamne, pu­te­rea lui

şi primeşte lucrurile mâinilor lui;

frânge şalele vrăjmaşilor săi

ce se ridică împotriva lui

şi pe ale celor ce-l urăsc: să nu se mai ridice!”

„Spre deosebire de binecuvântarea rostită de Iacov pentru Levi, care se referă la însuşirile de războinici ale a­cestui trib, Moise subliniază prerogativele de preoţi ale mem­brilor tribului lui Levi, în tripla ipostază de cercetători ai oracolului divin, de învăţători şi de slujitori la altar”[7].

12: Iar lui Veniamin i-a zis:

„Iubit de Domnul, fără de frică va locui:

Dumnezeu în toată ziua umbreşte dea­su­pră-i,

între umerii săi S-a odihnit”.

„Verbul skiázo = a umbri (figurativ: a ocroti) are în limbajul biblic şi o semnificaţie duhovnicească: prezenţa sau acţiunea prin care harul sau puterea lui Dumnezeu lucrează asupra oamenilor. Norul care umbrea deasupra cortului măr­tu­riei reprezenta una dintre lucrările Domnului asupra Isra­e­li­ţi­lor (Numeri 9, 18, 22; 10, 36). Aceeaşi lucrare se manifestă în Noul Testament: asupra Fecioarei Maria (Luca 1, 35), asu­pra Sfinţilor Apostoli pe muntele Tabor (Matei 17, 5; Marcu 9, 7), asupra suferinzilor prin Apostolul Petru (Fapte 5, 15)”[8]. „Umerii = metaforă pentru munţii sau colinele ce mărginesc o vale în care se afla un sanctuar al seminţiei lui Veniamin (după unii comentatori, chiar templul din Ieru­salim). Me­ta­fo­ra însă poate prefigura şi locul anatomic, pe corpul uman, unde se concentrează rugăciunea inimii: acela pe care se odihneşte şoldul lăutei, sub bărbie, sub ochii ple­caţi ai celui ce se roagă, aşa cum va sugera Evagrie Pon­ticul”[9]. Iacov îi prevesteşte lui Veniamin un viitor război­nic (Facerea 49, 27), mai apropiat de ceea ce s-a petrecut cu acest trib, a­proape ni­micit de israeliţi (Judecători, cap. 20).

13: Lui Iosif i-a zis:

„Din binecuvântarea Dom­nu­lui pământul lui,

din roadele cerului şi din rouă

şi din adân­curile izvoarelor de jos;

14: din roadele pe care soarele

şi luna le fac să odrăslească,

15: din ce-i mai bun al munţilor bătrâni,

din ce-i mai bun al dealurilor veşnice,

16: din roadele îm­bel­şu­ga­tului pământ.

[Darurile] plăcute Celui ce S-a arătat în rug

să vină peste capul lui Iosif,

pe creştetul celui mărit în­tre fraţi.

„Aluzie la Domnul Cel ce i S-a arătat lui Moise în rugul care ardea fără să se mistuie (Ieşirea 3, 2)”[10].

17: Cel întâi-născut al taurului, lui fie-i frumuseţea;

şi coarnele inorogului, coarnele lui

– cu ele va împunge nea­murile

pân-la marginea pământului.

Acestea sunt zecile de mii ale lui Efraim,

acestea sunt miile lui Manase”.

„Lui Iosif i se atribuie rangul deosebit de întâi născut (de­şi acela e Ruben – n. n.), comparabil cu un taur ce emană for­ţă şi vigoare. În Vechiul Testament coarnele sunt deseori un sim­bol al forţei. Efraim şi Manase formează împreună ca­sa lui Io­sif, care domină triburile din nordul şi din centrul Israelului”[11].   Inorogul: „este neclar motivul care a dus la traducerea prin inorog (μονόκερος) a cuvântului ce pare să indice pur şi simplu un bivol, numit în mod obişnuit în greacă bou sălbatic, şi care are două coarne. Alegerea poate fi explicată printr-o imposibilitate de identificare a animalului sau prin recurgerea la un termen care desemna o specie anume de bivol (poate în Egipt) sau prin dorinţa de a face aluzie la un animal fabulos. Denumirea apare în Septuaginta în pasaje poetice: poemul lui Balaam (Numerele 23, 22), în Psalmi (28, 6; 91, 10 etc.)”[12].

18: Iar lui Zabulon i-a zis:

„Veseleşte-te, Zabulon, în ieşirea ta,

şi tu, Isahar, în corturile tale!

19: Neamuri vor surpa şi [numele Domnului] acolo-l veţi chema

şi veţi jertfi jertfele dreptăţii;

că vei suge bogăţia mării

şi mărfurile ce­lor ce locuiesc pe ţărmuri”.

„Triburile lui Zabulon şi Isahar erau vecine şi frec­ventau probabil acelaşi sanctuar de pe Muntele Tabor, aşezat la graniţa dintre ele. Prosperitatea lor se datorează, între al­tele, resurselor Mării Mediterane şi Mării Galileii”[13].

20: Lui Gad i-a zis:

„Binecuvântat este Cel ce lăr­geşte hotarele lui Gad;

ca un leu s-a odihnit,

sfărâmând bra­ţul şi capul.

21: El şi-a văzut pârga,

fiindcă acolo li s-a-m­păr­ţit mo­şie căpeteniilor

celor ce s-au adunat împreună cu mai-ma­rii po­poa­relor.

Dreptate a făcut Domnul,

şi judecata Sa cu Israel”.

„Gad a ocupat podişul mănos de la este de Iordan, aju­­tând celelalte triburi să cucerească ţinutul Canaanului. Moise a murit la est de Iordan, în teritoriile care aparţineau lui Gad. Versetul 20 elogiază succesele militare ale lui Gad, vezi Numeri 32”[14].

22: Iar lui Dan i-a zis:

„Dan, pui de leu

care se arun­că din Vasan”.

„Dan, care iniţial s-a stabilit la vest de Beniamin şi la nord de Iuda, a emigrat din acest teritoriu şi s-a aşezat în nordul Israelului, la poalele muntelui Hermon, la marginea Vasanului, vezi Iosua 19, 47; Judecători 18”[15].

23: Lui Neftali i-a zis:

„Neftali, saţul roadelor celor bineprimite,

sătul de binecuvântarea Domnului,

Marea şi Mia­zăziua va moşteni”.

„Neftali ocupa teritoriile muntoase de la nord-vest de Marea Galileii. Versetul se referă la expansiunea spre sud a acestui trib”[16].

„Neftali în tălmăcire înseamnă belşug, în­des­tulare. Acolo este, aşadar, belşugul, unde este saţiul. Acolo, însă, unde există foamea poftelor, dorinţa niciodată sătulă, acolo este sărăcie”[17].

24: Lui Aşer i-a zis:

„Binecuvântat fie Aşer între fii;

bineprimit va fi de fraţii săi,

piciorul său în untdelemn şi-l va întinge:

25: fier şi aramă-i vor fi încălţările;

tăria ta, cât zilele tale!

Despre Aşer a avut şi Iacov cuvinte ce-i prevesteau bel­şugul (Facerea 49, 20). Restul binecuvântării se referă la în­tregul Israel:

26: Nimeni nu-i ca Dumnezeul celui-iubit,

Cel ce merge pe ceruri ca să-ţi vină-n ajutor,

Cel ce-ntru tărie-i plin de strălucire.

Tărie: (aici ca la Facerea 1, 6): firmament; bolta cerului”[18].

27: Puterea lui Dumnezeu te va acoperi;

jos, sub tăria braţelor veşnice

îl va izgoni de la faţa ta pe vrăj­maş,

zicând: – Piei!…

28: Şi va locui Israel fără frică

singur pe moşia lui Iacob,

moşie cu grâu şi cu vin

şi cu cerul doldora de rouă.

29: Ferice de tine, Israele!

Care popor este asemenea ţie, mântuit de Domnul?:

cu pavăză te va ocroti Cel ce te aju­tă;

sabia ta, lauda ta!

Vrăjmaşii tăi te vor înşela,

dar tu vei călca peste grumajii lor!”

Încheiere plină de bune făgăduinţi pentru poporul sta­tornic în dreapta credinţă, cel mântuit de Domnul. Desigur, ne gândim la Israel cel adevărat, adică la alcătuitorii Bise­ricii lui Hristos.


[1] BBVA, p. 241

[2] BBVA, p. 241

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumne­zeu, 74

[4] BBVA, p. 241

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXV, 1

[6] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, VIII

[7] DEUT, p. 242

[8] BBVA, p. 241

[9] BBVA, p. 241

[10] BBVA, p. 241

[11] DEUT, p. 243

[12] SEP 1, p. 614

[13] DEUT, p. 243

[14] DEUT, p. 243

[15] DEUT, p. 243

[16] DEUT, p. 243

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVIII, 10

[18] BBVA, p. 242

CAPITOLUL 32 – Cântarea lui Moise.

 

Cântarea lui Moise „e una din­tre cele mai frumoase pagini poetice ale Vechiului Testa­ment, intrată de timpuriu în cultul creştin. Ea cuprinde re­la­ţia dramatică dintre Domnul (Iahve) şi poporul său cel ales. În ciuda binefacerilor revărsate de Domnul asupră-i, Israel îi devine necredincios prin veşnica sa aplecare spre idolatrie. Mâniat, Domnul îl pedepseşte, dar, bun, nu-l dă pierzării; până la urmă, puterea lui Dumnezeu este aceea care învinge. Comentatorii occidentali notează că textul Versiunii Ebraice e foarte deteriorat, ceea ce face ca traducerile să recurgă de­seori la parafraze şi aproximaţii; nu o dată ei recurg la lim­pe­zimea Septuagintei[1].  „Acest poem (cânt: ωδή, şirah) fusese anunţat în 31, 19.21.22; e o mărturie împotriva lui Israel. Cântul este o evocare a istoriei poporului evreu şi o pledoarie pentru fidelitate faţă de Dumnezeu. Textul ebraic este poetic prin sintaxă, lexic şi imagini; traducerea grecească a păstrat în mare parte această caracteristică. Titlul marele cânt (μεγάλη ωδή) este atestat la Philon din Alexandria (Leg. III, 105; Post. 121, 167; Plant. 59; Deter. 114; Sobr. 10; Mut. 182; Somn. II, 191). În cultul mozaic are ca titlu primele cuvinte, ha’azinu (ascultă); lectura sa se face în şase secţiuni, împreună cu lectura profetică din Isaia (care începe exact la fel: 1, 2). Creştinismul îl preia ca una dintre odele (cântările) care au fost alăturate Psaltirii în manuscrisele Septuagintei, cel târziu începând cu sec. al IV-lea, probabil după modelul iudaic. Importanţa sa este atestată de comunitatea de la Qumran, care l-a conservat în mod special, recopiat pe un sul separat. Pentru utilizarea sa frecventă stau mărturie numeroasele fragmente pe papirus din acest text; cel mai vechi dintre ele este papirusul Fuad 266, papirus ebraic de la jumătatea primului veac î. Hr. Textul grecesc al unor versete este confirmat de fragmentele ebraice descoperite la Qumran şi care diferă de Textul Masoretic”[2].

 

1: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi,

graiuri din gura mea audă pământul!

2: Rostirea să mi-o aştepte ca pe-o ploaie,

ca roua să mi se pogoare cuvintele,

ca ploaia răpăind pe păşune,

ca bruma pălind pe căpiţe.

„Puterea cuvântului şi modalităţile lui (line, dulci, aspre sau pedepsitoare) de a rosti”[3].

„Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte şi este şi rouă şi apă, şi izvor şi râu, precum s-a scris, fiind şi făcându-se a­ces­tea după puterea ce se află în cei ce-L primesc. Unora le este rouă, întrucât le stinge fierbinţeala şi lucrarea patimilor, care le încinge trupul de din afară. Celor ce sunt scuturaţi în adânc de frigurile veninului răutăţii le este apă, nu numai în­tru­cât nimiceşte printr-o însuşire contrară ceea ce este opus, ci şi întrucât le dăruieşte putere de viaţă pentru o existenţă fe­ricită. Iar izvor le este celor ce au în ei ca o ţâşnire necon­te­nită deprinderea contemplaţiei, întrucât le dăruieşte înţe­lep­ciune. În sfârşit, râu le este celor ce varsă ca un râu în­vă­ţă­tura cucernică, dreaptă şi mântuitoare, întrucât adapă din belşug oameni, dobitoace, fiare şi plante. Şi o face aceasta ca oamenii să se îndumnezeiască, înălţându-se prin înţe­le­su­rile celor grăite; cei îndobitociţi de patimi să-şi primească din nou puterea raţiunii naturale, redobândindu-şi omenia prin arătarea sârguincioasă a chipurilor virtuţii; cei în­săl­bă­ti­ciţi prin deprinderile şi faptele lor ticăloase să se înmoaie prin îndemnurile dulci şi line şi să revină la blândeţea firii; iar cei deveniţi nesimţitori faţă de cele bune, asemenea plan­te­lor, subţiindu-se prin străbaterea cuvântului în adâncime, să dobândească simţirea spre aducere de roade, iar puterea cu­vântului să le fie ca o sevă care-i nutreşte”[4].

3: Că numele Domnului l-am chemat,

daţi slavă Dumnezeului nostru!

4: Dumnezeu: adevărate-s lucrurile Sale,

toa­te căile Lui sunt drepte.

Credincios e Dumnezeu, nedrep­tate nu se află-ntru El;

drept şi sfânt este Domnul.

„Dar spunând sfinţii acestea, n-au cugetat cele ome­neşti despre Dumnezeu, ci au cunoscut că cuvântul cre­din­cios are în Scriptură un îndoit înţeles: unul arătând pe cel ce crede, altul pe cel vrednic de crezare. Primul se potriveşte oa­menilor, al doilea lui Dumnezeu”[5]. La fel se va întâmpla cu orice atribut: când se referă la Dumnezeu, el capătă un alt înţeles decât pus în legătură cu oamenii.

5: Greşit-au: nu sunt ai Săi fiii cei cu prihană

neam îndărătnic şi răzvrătit.

6: Cu acestea-I răsplătiţi voi Dom­nului,

popor nebun şi nemintos?

Oare nu e El, Tatăl tău, Cel ce te-a agonisit,

Cel ce te-a făcut şi te-a zidit?

„Dacă cineva vrea să ştie în ce chip numim pe Dum­ne­zeu Tată, să asculte pe bunul pedagog Moisi, care zice: Nu însuşi Tatăl tău te-a dobândit şi te-a făcut şi te-a zidit? […] Harul profetic a arătat foarte clar că nu-L numim Tată prin fire, ci prin har şi poziţie”[6].

7: Aduceţi-vă aminte de zilele veacului,

socotiţi anii-ndărăt din neam în neam;

întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va po­vesti,

întreabă-i pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune:

„Deci dacă nu voieşti să te amăgeşti […], ţine sme­re­nia de care ai folos, nefăcând nimic fără să întrebi pe Părinţii duhovniceşti. Şi, cu harul lui Dumnezeu, nu vei rătăci”[7].  „Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să facă ceva de la sine. Căci a nu cere sfat e mândrie. Şi unul ca acesta este duşman al lui Dumnezeu”[8]. E şi un alt îndemn cuprins aici, acela de a stărui în cercetarea Scripturii: „Dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ceea ce citim, să nu ne trân­dăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. […] Cu­noş­tinţa nu e a tuturora. Să scoatem din izvorul paradisului apă veşnic curgătoare şi prea curată, care saltă spre viaţa veşnică. Să ne veselim, să ne desfătăm fără de saţ, căci are un har nesfârşit”[9].

8: Atunci când Cel-Preaînalt a împărţit neamu­ri­le,

când i-a semănat pe fiii lui Adam,

a pus hotarele neamu­ri­lor după numărul îngerilor lui Dumnezeu;

După numărul îngerilor lui Dumnezeu: „În Textul Masoretic: după numărul fiilor lui Israel. Toţi exegeţii însă (inclusiv Ernest Wright) sunt de acord că textul Septuagintei reflectă, în mod aproape sigur, textul original ebraic. El se află în consonanţă nu numai cu contextul imediat, dar şi cu texte mai îndepărtate cum ar fi Psalmi 81; 88, 7; Daniel 10, 13, din care reiese că Dumnezeu i-a rânduit fiecărui neam un înger păzitor şi că toate entităţile cereşti, oricare le-ar fi numele şi rangul, se află în subordinea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel va folosi această temă în Epistola către Evrei, capitolele 1 şi 2, spre a demonstra că, în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu (şi, deci, El Însuşi Dumnezeu), Iisus Hristos e mai presus de toate entităţile cereşti. De notat că numeroşi traducători din ebraică (RSV, BJ, RADU, GALA) au preferat textul Septuagintei, în timp ce alţii (KJV, TOB, OSTY) au rămas pe Textul Masoretic”[10].

9: partea Dom­nu­lui a devenit poporul lui Iacob,

partea lui de moştenire, Israel.

„Printr-o poruncă dumnezeiască şi veche îngerii sunt împărţiţi pentru purtarea de grijă a fiecărui neam. Dar partea Domnului este slava celor credincioşi. Că Domnul sau nu se îngrijeşte de toţi oamenii – şi s-ar explica aceasta, fie că nu poate, lucru care nu-i îngăduit de gândit, pentru că ar fi un semn de slăbiciune; fie că nu vrea, deşi poate, dar şi această idee nu se împacă cu bunătatea Lui; că nu se poate spune că desfătarea L-a făcut nepăsător pe El, Care pentru noi a luat trupul cel pătimitor – sau se îngrijeşte de toţi, idee care I se cuvine, pentru că este Domnul tuturora. Nu este Mântuitor numai pentru unii, iar pentru alţii nu; dar a împărţit fie­că­ruia, după aptitudinea pe care fiecare o avea, binefacerea Lui”[11].  „Îngerii buni au fost rânduiţi de Atotţiitorul să su­pravegheze cele de pe pământ după căderea noastră din a­ceastă stăpânire şi din pricina ei, deşi aceasta nu ni s-a luat deplin, din pricina iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Căci ho­tarele îngerilor, cum zice Moise în cântarea lui, le-a aşezat Dumnezeu după ce a împărţit neamurile. […] Iar mie mi se pare că de atunci s-a ales numele şi s-a prevestit neamul din care avea să ia trup Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu”[12].

10: Îndestulatu-l-a pe el în pustie,

în arzătoare se­te, în loc fără apă,

împrejmuitu-l-a şi l-a călăuzit

şi l-a pă­zit ca pe lumina ochiului Său.

11: Ca un vultur ce-şi umbreşte cuibul

întinzându-şi dorul aripelor spre pui,

aşa i-a luat du­cându-i pe grumajii Săi.

„Imaginea grandioasă a vulturului care-şi învaţă puii să zboare”[13].

Dar ce face cu credincioşii? Un lucru foarte minunat, în chip covârşitor mai presus de ceea ce s-a spus mai înainte. Căci Dumnezeu nu se aşează numai pe noi, dându-ne viaţa, încălzindu-ne, păzindu-ne şi veselindu-ne în chip minunat, cum face pasărea cu puii ei. Ci, o, minune a dragostei dum­ne­zeieşti!, ne aşează pe Sine însuşi şi se face pe Sine ca o căruţă nouă a noastră, mai presus de înţelegere, prin pri­so­sinţa nesfârşită a dragostei Sale, păzindu-ne în siguranţă şi purtându-ne în chip nespus la bunătăţile negrăite şi supra­lu­meşti ale vieţii mai presus de ceruri şi pregătindu-ne astfel să ne desfătăm de cele mai presus de fire şi să ne umplem de pace şi să ne odihnim în cele de netălmăcit şi să ne bucurăm şi să gustăm în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc şi să ne în­dulcim, precum se cuvine, de ele”[14].

12: Domnul singur i-a povăţuit,

dumnezeu străin nu s-a aflat cu ei.

„Vezi puterea celui Unul şi singur? Nu era cu ei dum­nezeu străin, pentru că Domnul singur îi conducea pe ei. Dar Domnul nu călăuzeşte pe cei ce se întorc de la El. Când ci­neva îi urmează cuiva, înseamnă că s-a întors spre acela. Ne­voind, deci, să avem cu noi alt dumnezeu, pe dracul, sau vreo patimă, trebuie să urmăm Celui ce e Unul şi singur, printr-o întoarcere cu mintea spre El”[15].

13: Urcatu-i-a pe ei la tăria pământului,

cu roada ţarinilor i-a hrănit;

miere din piatră supt-au

şi untdelemn din stâncă vârtoasă,

„Mierea albinelor sălbatice, cu fagurii adăpostiţi în clonţani (vezi şi Psalmi 80, 16); untdelemn din măslinii ce cresc în locuri pietroase”[16].

„Iar stânca este trupul lui Hristos, Care a răscumpărat cerul şi toată lumea”[17]. Astfel, prin miere şi untdelemn, ca şi prin elementele din versetul următor, vom înţelege hrana euharistică sau pe cea spirituală.

14: unt de vacă şi lapte de oaie

cu grăsimea mieilor şi-a berbecilor,

a viţeilor şi-a iezilor,

cu grăsime din mă­du­va grâului;

şi sânge de strugure-au băut: vin.

Vom socoti acestea bunuri duhovniceşti, izvorâte din Stânca Hristos, de care s-au scârbit (mare parte dintre) ur­maşii lui Iacov:

15: A mâncat Iacob şi s-a săturat

şi s-a lepădat de Cel-Iubit,

s-a îngroşat, s-a îngrăşat şi s-a lăbărţat

şi L-a pă­ră­sit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut

şi s-a-ndepărtat de la Dum­nezeu, mântuitorul său.

16: Mântuitu-M-a-ntru [dumnezei] stră­ini,

în­tru urâciunile lor M-a amărât;

17: el nu lui Dumnezeu I-a adus jertfe, ci diavolilor le-a adus,

dumnezeilor pe care ei nu i-au ştiut,

cei noi şi de curând veniţi,

pe care părinţii lor nu i-au ştiut.

18: Pe Dumnezeul Cel ce te-a născut L-ai părăsit

şi L-ai ui­tat pe Dumnezeul Care te hrăneşte.

19: Văzut-a Domnul şi S-a stâr­nit

şi prin mânie S-a-ntărâtat asupra fiilor şi fiicelor Sale.

20: Şi a zis: – Întoarce-voi faţa Mea de la ei

şi le voi arăta cum va fi la urmă;

că neam îndărătnic e acesta,

fii lipsiţi de credincioşie.

„Acolo unde Domnul priveşte e pace şi veselie, iar a­colo de unde Domnul îşi întoarce faţa Sa, acolo intră rău­ta­tea. Dumnezeu nu vrea să vadă răul, pentru că este bun. Iar dacă Dumnezeu în chip voit îşi întoarce ochii Săi, atunci ră­utatea se naşte cu putere din pricina necredinţei ome­neşti”[18].

21: Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu,

mânia Mi-au aprins-o prin idolii lor;

le voi în­tă­râ­ta şi Eu gelozia prin cei ce nu-s popor,

printr-un popor ne­rod îi voi obijdui.

„Versetul va fi citat parţial, din memorie, de Apostolul Pavel în Romani 10, 19”[19].

22: Că foc s-a aprins din mânia Mea;

arde-va pân-la iadul cel mai de jos,

va mistui pământul şi roadele lui,

temeliile munţilor le va pârjoli.

23: Rele voi aduna asupră-le

şi-ntru ei Îmi voi sfârşi săgeţile toate.

24: Sleiţi vor fi de foa­me şi de păsări hulpave

şi de nevindecată gârbovire;

dinţi de fiară voi trimite-mpotriva lor,

cu mânia târâtoarelor pă­mântului.

25: Din afară-i va stârpi sabia,

din lăuntrul cămă­rilor, frica:

pe tânăr şi pe fecioară,

pe sugar şi pe bătrânul de-alături.

„Dumnezeu nu se mânie, aşa precum gândesc unii; dim­­­potrivă, de cele mai multe ori ameninţă, dar totdeauna sfă­­tuieşte omenirea şi-i arată ce trebuie să facă. Metoda a­ceasta este bună; ne înfricoşează, ca să nu păcătuim”[20].

26: Zis-am: Îi voi împrăştia

şi voi face să piară a­min­tirea lor dintre oameni…

În pofida numeroaselor ameninţări, oamenii nu au, ade­seori, voinţa ori hotărârea de-a urma voinţei divine. „Fi­indcă nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor noştri. Ne-am făcut groapa tuturor răutăţilor şi de aceea am dispreţuit ca pe-o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată a lui Dumne­zeu”[21].

27: Aceasta, dacă n-ar fi mânia vrăjmaşilor,

ca nu cumva aceştia să dăinuie prea mult,

ca nu cumva potrivnicii să sară-asupra lor

şi să zică: – Mâna noastră-naltă este

şi nu Domnul a făcut acestea toate…

28: Că-i neam ce şi-a pierdut capul,

în ei nu e ştiinţă;

29: ei n-au gândit ca să-nţeleagă:

cum să le ia pe toate din veac ce va să vină.

Dumnezeu ne lasă uneori pe mâna vrăjmaşilor, însă, spre a nu se trufi aceia cu puterea lor, îi va lovi şi pe ei. „A rănit boala, a tămăduit credinţa. A văzut că simţământul tău lăuntric nu este lipsit de dorinţe evlavioase, dar este bântuit de amânări, şi de aceea a socotit că e mai bine să te doje­nească, să nu-ţi vatăme mântuirea, ci să-ţi grăbească supu­ne­rea faţă de Dumnezeu”[22]. Sfârşitul versetului 29 îndeamnă oa­menii să cugete la cele ce vor veni, înţelegând şi viaţa de aici, dar, mai cu seamă, pe cea viitoare.

30: Cum oare va fugări unul o mie

şi doi vor go­ni zece mii,

dacă Dumnezeu nu şi-ar fi luat mâna de pe ei,

da­că Domnul nu i-ar fi lăsat?

31: Că dumnezeii lor nu sunt ca Dum­nezeul nostru,

iată ceea ce duşmanii noştri nu pot să pri­ceapă.

32: Că via lor este din via Sodomei,

viţa lor, din viţa Go­morei;

strugurele lor, strugure de fiere,

poamă le e de amă­răciune;

33: vinul lor, suflare de balaur,

suflare de aspidă ne-mblânzită.

Viţa „cea sălbatică şi ucigătoare este diavolul. De la el picură turbare, venin şi mânie […]. Din această vie au cules roade locuitorii Sodomei şi înnebuniţi de patimi s-au unit bărbaţi cu bărbaţi, împotriva firii. Ei se datoreşte faptul că cei con­temporani lui Noe, alunecând în necredinţă, au fost în­ghiţiţi de potop; din rodul ei a sorbit Cain, care şi-a înroşit mâinile şi a mânjit pământul cu sângele unuia dintre fraţii săi”[23]. Din această vie beau şi ereticii; aceştia „ca îmbătaţi de vorbării mincinoase, nu ştiu de unde născocite, vomează din comoara rea a inimii lor cele rele”[24]. „Mânia dracilor es­te vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare. (Scriptura) nu­meşte fierberea plăcerilor trupeşti vinul dracilor, iar neas­cultarea îngâmfată şi dispreţuitoare, vinul aspidelor[25].

34: Oare nu sunt acestea, iată, adunate la Mine,

pecetluite-n vistieriile Mele?

35: În ziua răzbunării voi plăti,

la vremea când piciorul lor va luneca;

fiindcă aproape-i ziua pieirii lor,

ceea ce vi s-a pregătit e de faţă.

36: Că Domnul îl va judeca pe poporul Său

şi Se va pleca spre robii Săi

vă­zân­du-i vlăguiţi

şi părăsiţi în primejdii

şi neputincioşi.

„Primele două versuri se regăsesc întocmai în Psalmi 134, 14”[26].

37: Atunci a zis Domnul: – Unde sunt dumnezeii lor

spre care au nă­dăj­duit,

38: din ale căror jertfe voi mâncaţi grăsimea

şi din ale căror turnări beţi vinul?

Scoală-se şi să vă ajute

şi să vă fie paveze!

Turnări = libaţii; acte rituale prin care se vărsa pe pământ sau pe carnea jertfelor vin (sau alte lichide aduse în cinstea zeilor)”[27].

39: Vedeţi, vedeţi că Eu sunt

şi că-n afară de Mine nu este un alt Dumnezeu;

Eu voi ucide şi voi face viu,

Eu voi răni şi voi vindeca

şi nu-i nimeni care să scoată din mâinile Mele.

„Bine se zice, căci unul este Dumnezeu şi Singurul şi Întâiul. Dar acestea nu se zic spre desfiinţarea Fiului. Să nu fie! Căci şi El este în Cel unul şi Întâiul şi Singurul, ca Cel ce e singur Cuvântul şi Înţelepciunea şi strălucirea Celui u­nul şi singurul şi întâiul. Căci este şi El întâiul, fiind pli­nă­ta­tea dumnezeirii Celui dintâi şi singurul, adică fiind Dum­ne­zeu întreg şi deplin. Deci nu s-a spus pentru El (pentru des­fiinţarea Lui), ci spre a se arăta că nu este altul cum e Tatăl şi Fiul Lui. Acesta este gândul proorocului arătat şi vădit tuturor”[28]. „Deşi ar putea zice cineva că acestea se referă la Tatăl, se potrivesc să se spună şi despre Fiul, deoarece, chiar făcându-Se om, Îşi arată identitatea şi neschimbarea Sa celor ce socotesc că S-a schimbat din pricina trupului şi a devenit altceva”[29]. Pe scurt, mărturisim un Dumnezeu, în trei Ipo­stasuri. „Fiindcă nici asupra altor neamuri (dintre care şi noi ne-am înălţat la oceanul nemărginit şi îmbelşugat şi la dis­po­ziţia tuturor al luminii dumnezeieşti începătoare, revărsată prin dăruire) n-au stăpânit zei străini. Ci unul era Stăpânul tuturor. Şi spre El i-a înălţat pe cei ce I-au urmat prin îngerii care împlinesc slujirea ierarhică pentru fiecare neam”[30]. Iar Dumnezeu Cel unul va ucide şi va face viu, va răni şi va vin­deca: „Abia după ce trupul a murit şi păcatul a fost smuls din rădăcină, trupul va fi refăcut, întocmai cum este renovat un templu din toate aceleaşi părţi, însă nemuritor şi prosper. Pentru că, înainte de a muri, trăia în mod necesar cu trupul şi păcatul, avându-şi înfipte rădăcinile înlăuntrul aces­tuia, deşi era oarecum îngrădit de cugetul înţelept şi de do­jană. După ce am fost luminaţi prin botez, ar fi trebuit să nu mai să­vârşim ceea ce nu este drept, să fie îndepărtat cu totul pă­catul de la noi. Dar şi după ce am crezut şi ne-am apropiat de apa sfinţirii, adesea ne aflăm în păcate. Nimeni nu se poa­te mândri că este fără păcat, că nici chiar cu gândul nu pă­cătuieşte. Prin credinţă s-a ajuns să se împuţineze şi să se îm­blânzească păcatul, să nu mai facă roade vătămătoare, dar n-a fost smuls din rădăcini. Acum reprimăm mlădiţele lui, adică gândurile cele rele, ca nu cumva o rădăcină a amă­ră­ciunii să dea rod şi să ne aducă necaz, nu permitem să crească şi să se dezvolte bobocii lui, pentru a nu da rod, îi tăiem cu cuvântul, ca şi cu o secure, de lângă rădăcină. Numai în viaţa viitoare chiar şi gândul cel rău va dispă­rea”[31]. „Dacă ceea ce este mai bun trebuie să învingă, a­tunci negreşit că duşmanul va fi ucis. Virtutea va avea bi­ru­in­ţă îm­­potriva răutăţii numai atunci când vrăjmaşul ei, prin ajutorul pe care îl vor da acesteia gândurile cele mai bune, va dispărea pentru totdeauna în nefiinţă; iar atunci se va îm­plini şi ceea ce s-a zis de Dumnezeu prin profeţia care zice: Eu voi ucide şi Eu voi face să fie cineva viu, şi aceasta pe bu­nă dreptate, fiindcă ceea ce este bun nu poate să trăiască în mine decât numai când este învingător, şi deci viu, prin moartea vrăjmaşului”[32].  „Într-adevăr e un dar al lui Dum­ne­zeu să mori păcatului şi să vezi în duh. Căci cuvântul sfânt ne făgăduieşte că abia prin moarte dobândim viaţă. […] (Iar) dacă nu rănesc relele din noi înşine, atunci nu voi putea vin­deca nici dispoziţia iubitoare, otrăvită şi ea din pricina urii. Şi tot aşa şi toate celelalte care mocnesc în noi din pricina răutăţii, mă gândesc îndeosebi la lupta rea a patimilor şi la războiul cel crunt care se dă între oameni din pricina plă­ce­rilor pătimaşe şi care ne robesc legii păcatului”[33].

40: Că mâna Mea Mi-o voi ridica în cer

şi pe dreap­ta Mea Mă voi jura

şi voi zice: – Viu sunt Eu în veac!

 „Iar dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl este Fiul, prin care ţine toate, porunceşte tuturor şi lucrează dumnezeieşte, che­mând cele ce nu sunt să se facă şi celor făcute dăruindu-le bu­na existenţă. Aşadar taina Mântuitorului nostru a fost pri­mi­tă printr-un jurământ care trebuia să întărească în credinţă pe moştenitorii făgăduinţei”[34].

41: Că sabia ca pe un fulger Mi-o voi ascuţi

şi mâ­na Mea va prinde-ntr-însa judecata

şi cu pedeapsă voi plă­ti vrăjmaşilor Mei,

şi celor ce Mă urăsc le voi plăti.

42: Să­ge­ţile Mi le voi îmbăta de sânge

şi sabia Mea carne va mân­ca

şi sânge de răniţi şi de robiţi,

din capetele capilor duşmani.

„Este lămurit din cele spuse că cei care nu sunt duş­mani declaraţi ai adevărului şi nici nu urăsc Cuvântul, nu-şi vor urî propria lor mântuire; dimpotrivă, vor scăpa de pe­depsele pe care le aduce ura”[35]. Altfel, cei răniţi de patimi şi robiţi păcatului şi falselor credinţe vor sângera de sabia lui Dumnezeu, sabie ce desparte pentru totdeauna pe vrăjmaşii credinţei de fericirea cea veşnică.

43: Veseliţi-vă, voi, ceruri, împreună cu El,

Lui să I se-închine toţi fiii lui Dumnezeu!

Veseliţi-vă, voi, neamuri, îm­preună cu poporul Său,

întărească-se pentru El toţi în­ge­rii lui Dumnezeu!

Că El va răzbuna sângele fiilor Săi

şi cu răzbunare le va plăti vrăjmaşilor Săi,

şi celor ce-L urăsc le va plăti

şi va curăţi Domnul pământul poporului Său”.

„Acest verset e formulat astfel în Versiunea Ebraică:

Voi, neamuri, lăudaţi-l pe poporul Său,

căci El va răzbuna sângele servilor Săi,

răzbunarea o va-ntoarce asupra potrivnicilor Săi

şi va curăţa pământul poporului Său.

Versiunea Septuagintei este atestată de manuscrisele de la Qumran, ceea ce i-a făcut, probabil, pe traducătorii BJ s-o adopte ca atare”[36].

Cântarea lui Moise se încheie cu o doxologie; de re­marcat că şi neamurile sunt chemate la bucuria preamăririi lui Dumnezeu. Finalul, însă, e în tonul întregii Cântări, fă­găduind nimicirea vrăjmaşilor lui Dumnezeu.

44: Moise a scris această cântare în chiar ziua a­ceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s-o înveţe. Şi a venit Moise şi a grăit toate cuvintele acestei Legi în auzul poporului, el şi Iosua, fiul lui Navi.

45: Iar după ce Moise a sfârşit de spus toate cuvintele acestea în faţa-ntregului Israel, le-a zis:

46: „Pu­neţi la inimă toate cuvintele pe care vi le mărturisesc eu astăzi şi porunciţi-le fiilor voştri să păzească şi să plinească toate cuvintele acestei Legi;

47: că ea nu-i pentru voi doar o vorbă goală, ci e însăşi viaţa voastră, şi prin cuvântul aces­ta vă veţi îndelunga zilele pe pământul spre care treceţi Ior­da­nul ca să-l moşteniţi”.

„Fragmentul cuprins în versetele 45-47 constituie o con­tinuare a textului din capitolul 31, 27. El se referă la cu­vintele legii, nu ale cântării. După această paranteză, verse­tul 48 reia cursul naraţiunii de la versetul 44”[37].

48: Tot în ziua aceea a grăit Domnul cu Moise, zi­când:

49: „Suie-te în muntele acesta Abarim, muntele Nebo, ca­re este în ţara Moabului, faţă-n faţă cu Ierihonul, şi vezi ţa­ra Canaanului, pe care-o dau Eu moştenire fiilor lui Israel,

50: şi mori acolo, în muntele pe care te sui, şi te adaugă la po­porul tău, în acelaşi chip în care Aaron, fratele tău, a murit în muntele Hor şi s-a adăugat la poporul său,

51: pentru că n-aţi ascultat de cuvântul Meu în mijlocul fiilor lui Israel, la apa Meribei, la Cadeş, în pustia Sin, pentru că nu M-aţi ară­tat pe Mine sfânt întru fiii lui Israel;

52: că vei vedea ţara cum îţi stă-nainte, dar într-însa nu vei intra”.

„Textul Masoretic adaugă: în ţara pe care Eu le-o dau fiilor lui Israel[38].

Evenimentele reamintite aici sunt descrise la Cartea Numerii. Moise va sui pe Abarim (= garduri; colţuri), pe mun­tele Nebo (= înălţime; proorocire; contemplare), de un­de va privi Canaanul şi unde avea să moară. Pare o pedeapsă faptul că el n-a intrat în pământul făgăduinţei. Înclinăm, to­tuşi, să credem că nu avea nevoie de Canaanul cel văzut ace­la care s-a învrednicit de contemplarea celor negrăite.

Textul se întrerupe din nou şi va fi reluat în capitolul 34, spre a face loc aici binecuvântării lui Moise. „Prin aceas­tă binecuvântare, Moise îşi ia rămas bun, înainte de moarte, de la poporul său. Muribunzilor le erau atribuite calităţi neo­biş­nuite de previziune a viitorului, de aceea binecuvântarea sa capătă o forţă deosebită”[39].


[1] BBVA, p. 238

[2] SEP 1, pp. 605-606

[3] BBVA, p. 238

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumne­zeu, 167

[5] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, 6

[6] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VII, 8

[7] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 344

[8] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 535

[9] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 17

[10] BBVA, p. 238

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 6, 4-6, 62

[12] Sf. Grigorie Palama, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, des­pre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făp­tu­ire, 62

[13] BBVA, p. 239

[14] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 75

[15] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 16

[16] BBVA, p. 239

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIII, 9

[18] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 70, 1-2

[19] BBVA, p. 239

[20] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 68, 3

[21] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 27

[22] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXIX, 1

[23] Metodiu de Olimp, Banchetul, V, 5

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, III

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54

[26] SEP 1, p. 610

[27] BBVA, p. 240

[28] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, 6

[29] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, 36

[30] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, IX, 3

[31] Metodiu de Olimp, Aglaofon, XLI

[32] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire

[33]  Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[35] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 69, 2

[36] BBVA, p. 240

[37] DEUT, p. 242

[38] BBVA, p. 240

[39] DEUT, p. 242

CAPITOLUL 31 – Moise îl rânduieşte pe Iosua Navi ca urmaş al său.

1: Şi dac-a sfârşit Moise de grăit cu­vin­tele acestea către toţi fiii lui Israel,

2: le-a zis: „Eu sunt acum de o sută douăzeci de ani; de-acum nu mai pot să intru şi să ies, iar Domnul mi-a zis: – Tu nu vei trece Iordanul acesta.

3: Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce merge-n faţa ta, El va ni­mi­ci neamurile acestea de dinainte-ţi, pentru ca tu să le moş­te­neşti; iar Iosua este cel ce va merge înaintea ta, precum a gră­it Domnul.

4: Domnul va face cu ei precum a făcut cu Si­hon şi cu Og, cei doi regi ai Amoreilor, care erau dincolo de Iordan, precum şi cu ţara lor în care i-a nimicit.

5: Şi după ce Domnul vi-i va da vouă, să faceţi cu ei aşa cum v-am po­runcit.

6: Îmbărbătează-te şi întăreşte-te, nu-ţi fie teamă, nu te speria de ei şi nici nu te-ngrozi; că Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce merge înaintea ta împreună cu tine, nu te va lăsa şi nu te va părăsi”.

7: Şi l-a chemat Moise pe Iosua şi i-a zis în fa­ţa-ntregului Israel: „Îmbărbătează-te şi întăreşte-te, că tu eşti cel ce vei intra cu poporul acesta în ţara pe care Dom­nul li S-a jurat părinţilor voştri să le-o dea; tu eşti cel ce le-o vei da ca moştenire.

8: Domnul, Cel ce-mpreună cu tine mer­ge-nainte, El este Cel ce nu te va lăsa şi nu te va părăsi; nu te teme şi nici nu te-ngrozi!”

„Având prea bunul Moise să plece de la lucrurile de ai­ci şi să se mute în locaşurile de sus, îl înlocuieşte şi îi ur­mează în conducere într-un fel oarecare dumnezeiescul Io­sua. Aceasta înseamnă că ajungând […] la sfârşit, sau re­tră­gându-se vechea literă şi slujirea legii, a venit la noi din ce­ruri şi S-a făcut în chipul nostru (Ioan 1, 14) Unul-Născut. Dumnezeul Care stăpâneşte peste toate, ca Cel ce are atot­ve­chea şi strălucitoarea demnitate în privinţa aceasta, Se po­goară astfel ca pentru asemănarea cu noi să apară ca Cel che­mat, ca început al Împărăţiei. […] Nimeni să nu ne mai adu­că iarăşi pe Moise, odată ce a cedat locul (său) slavei lui Hristos. Să nu mai stăpânească chipurile, nici să nu ne mai tulbure cineva cu umbra. […] Sau dacă cineva ar voi să o fa­că aceasta, să ştie că necinsteşte iconomia dumnezeiască şi se împotriveşte voii lui Dumnezeu şi face nelucrătoare prea­cinstita şi marea taină. Cel ce rămâne încă alipit de chipuri, după arătarea lui Iisus, se va ţine departe de cetele sfinţite şi se va dovedi cu totul nepărtaş de darurile lui Hristos. […] Moise e credincios cu adevărat şi vrednic de cea mai mare cinstire. Dar el era slujitor şi aceasta era măsura (slujba) lui: să fie mijlocitor şi slujitor al legii care judecă. Dar a venit Stăpânul lui şi ne-a adus harul care îndreptează. A încetat deci slujba legii, care judeca păcatul, a încetat slujba osân­di­toa­re, prin care Dumnezeu a închis toate în păcat, ca pe toţi să-i miluiască […]. Dar ce a spus către Iosua marele Moise?  Îm­bărbătează-te şi fii tare. Căci tu vei intra înaintea feţei po­porului acesta în pământul pe care Domnul s-a jurat pă­rinţilor noştri să-l dea lor şi tu îl vei împărţi lor. Priveşte deci vestirea de mai înainte a legii. N-a fost Moise necu­nos­că­tor al slavei neasemănate, mai presus de a oricărui sfânt, mai bine zis a întregii creaţii, a Mântuitorului. Cunoştea mâ­na de nebiruit, stăpânirea atotputernică şi de neînfrânt; se mi­nuna privind pe duşmani căzând, moartea fără putere, pe satana fugind, fiara odinioară de nebiruit şi de neînfrânt în­vinsă, gura păcatului închisă, leproşii curăţiţi, demonii în­fri­caţi şi marea înfuriată potolită cu un singur cuvânt. Cunoştea că legea cea prin el n-a îndreptat pe nimeni (Fapte 13, 38). Căci sângele taurilor şi ţapilor nu putea desfiinţa păcatul (Evrei 9, 12). Dar ştia că va elibera Domnul nostru Iisus Hris­tos lumea de vechile vini; şi fiindcă El este adevărul şi Sfân­tul prin fire, va sfinţi pe cei ce vor crede prin sângele Lui, şi se va arăta mai presus de moarte şi de stricăciune; va conduce în Împărăţia cerurilor, în ţara minunată şi cu ade­vă­rat sfântă, în frumoasa cetate din cer, în Biserica celor întâi-născuţi al cărei Ziditor şi Făcător e Dumnezeu. Iar că Dum­ne­zeu şi Tatăl va lupta şi va conlucra în toate cu Fiul făcut ca noi, ne-o arată lămurit Moise, adăugând: Şi Domnul, Ca­re va umbla împreună cu tine, nu te va lăsa, nici nu te va pă­răsi. Fiul este atotputernic şi stăpânirea Lui e de nebiruit, deoarece este Dumnezeu prin fire. Dar se spune că e ajutat de Tatăl pentru umanitatea Lui. Cuvântul şi faptul acesta îşi are temeiul în chipul de rob şi în modul iconomiei (al în­trupării). De aceea Fiul, ca să se creadă făcut ca noi, şi-a în­suşit şi slăbiciunea cuvenită omului”[1].

9: Cuvintele acestei Legi le-a scris Moise într-o car­te, pe care a dat-o preoţilor, fiii lui Levi, cei ce purtau chi­votul legământului Domnului, precum şi bătrânilor fiilor lui Israel.

10: În ziua aceea le-a poruncit Moise, zicând: După şap­te ani, la vremea anului iertării, la sărbătoarea Cor­tu­ri­lor,

11: când tot Israelul se va aduna să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege Domnul, să citiţi Legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor.

„În vechiul Orient, tratatele de alianţă se citeau în pu­blic, cu glas tare. Perioada stabilită de Deuteronom pentru a­ceastă lectură este anul sabatic, în timpul sărbătorii cor­tu­ri­lor. În tradiţia ulterioară, această ceremonie avea loc şi în tim­pul sărbătorii săptămânilor”[2].

12: Să aduni poporul, bărbaţii, femeile, copiii, pre­cum şi pe străinii ce se vor afla în cetăţile voastre, ca să audă şi să înveţe a se teme de Domnul, Dumnezeul vostru, şi, auzind, să plinească toate cuvintele acestei Legi.

13: Şi fiii lor, care nu ştiu, vor auzi şi vor învăţa a se teme de Domnul, Dumnezeul vostru, în toate zilele câte vor trăi ei pe pă­mân­tul spre care voi treceţi Iordanul ca să-l moşteniţi”.

„Auzi că a scris legea. Şi că a poruncit preoţilor aleşi şi bătrânilor ca după trecerea anului al şaptelea, în vremea ier­tă­rii în Sărbătoarea Corturilor, să adune pe toţi, tineri şi bătrâni, femei şi copii, şi fiind ei adunaţi, să le-o citească. Că aveau să se scurgă mulţi ani şi nu uşor de numărat până se va arăta luminând Hristos şi va veni timpul întrupării o poate afla ci­ne­va din trebuinţa de-a se citi după şapte ani. Căci prin nu­me­le şapte, Scriptura dă de înţeles mulţimea. […] Observă că în cei şapte ani dinainte de iertare, adică în tim­purile dinainte de întrupare, legea nu se va citi. Căci a nu se citi ea deloc e una cu a nu se putea înţelege, chiar dacă o citeşte poate cineva. De aceea ea s-a făcut cunoscută, pre­cum am spus, celor mici şi mari, când a venit vremea iertării”[3].

14: Şi a zis Domnul către Moise: „Iată, zilele mor­ţii tale s-au apropiat; cheamă-l pe Iosua şi staţi la uşile cor­tului mărturiei, ca să-i dau porunci”. Şi au venit Moise şi Io­sua la cor­tul mărturiei şi au stat la uşile cortului mărturiei.

15: Şi Dom­nul S-a pogorât într-un nor, şi a stat la uşile cortului măr­tu­riei; iar stâlpul de nor a stat la uşile cortului măr­tu­ri­ei.

S-au apropiat zilele morţii lui Moise: Legea apune, spre a face loc lui Iosua-Iisus, Plinirea Legii (Matei 5, 17).

16: Şi a zis Domnul către Moise: „Iată, tu vei a­dor­mi împreună cu părinţii tăi, iar poporul acesta se va scula şi se va desfrâna după dumnezeii străini ai ţării în ca­re intră, iar pe Mine Mă vor părăsi şi vor călca legământul Meu pe care l-am încheiat cu ei.

17: În ziua aceea Mă voi a­prinde cu mâ­nie-mpotrivă-le şi-i voi părăsi şi-Mi voi în­toar­ce faţa de la ei, iar ei le vor fi altora spre hrană; şi-l vor a­junge mulţime de rele şi de necazuri şi va zice-n ziua aceea: Pentru că Domnul, Dumnezeul meu, nu este-ntru mine, de aceea m-au ajuns re­le­le acestea!…

18: Dar Eu Îmi voi întoarce, da, în ziua aceea Îmi voi întoarce faţa de la ei, din pricina tuturor răutăţilor pe ca­re le-au făcut, că s-au dus la dum­ne­zei străini.

Cuvintele s-ar putea aplica la multe momente din is­to­ria evreilor, când căderile acestora au fost urmate de pe­dep­se; deplin, însă, întoarcerea feţei Domnului de la evrei, către neamuri, s-a petrecut după uciderea lui Hristos. S-ar putea o­biecta că, în această situaţie, evreii (de fapt, nu toţi, ci doar ma­re parte dintre ei) nu s-au dus după dumnezei străini, ci au pă­că­tuit printr-un ataşament rigid faţă de Lege, şi aceasta vă­zută în litera ei. Dar, când respingem Treimea şi lucrarea lui Hristos, mergem după un alt dumnezeu, nu după Cel ce ni S-a revelat. Atragem, în plus, atenţia, că astfel de locuri nu se referă doar la poporul evreu, ci se pot aplica oricărui neam, chiar şi celor creştinate!

19: Iar acum, scrieţi cuvintele acestei cântări şi pu­neţi-i pe fiii lui Israel s-o înveţe; puneţi-o în gura lor, pen­tru ca ea, cântarea aceasta, să-Mi fie spre mărturie în­tru fiii lui Israel.

20: Căci Eu îi voi duce la pământul cel bun, cel pentru care M-am jurat părinţilor lor să li-l dau, pământ din care curge lapte şi miere; ei vor mânca şi, săturându-se, se vor îmbuiba şi se vor întoarce către dumnezei străini şi le vor sluji, iar pe Mine Mă vor mânia şi vor strica legământul Meu, cel pe care Eu l-am dat lor.

21: Şi va fi că, după ce-i vor ajunge mulţime de rele şi necazuri, cântarea aceasta va fi mărturie-mpotriva lor, căci ea nu va fi uitată din gura lor şi din gura urmaşilor lor; că Eu le cunosc răutatea, câte vor face ei aici şi acum, mai-nainte chiar de a-i fi dus Eu la pământul cel bun pentru care M-am jurat părinţilor lor”.

22: Şi a scris Moise cântarea aceasta în chiar ziua aceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s-o înveţe.

De remarcat că îmbuibarea premerge apostaziei; le­gă­tu­ra e uşor de făcut, chiar dacă prima e un păcat trupesc, iar cea de-a doua unul sufletesc. Vedem, totodată, cum se trans­mi­teau învăţăturile religioase celor din vechime: prin me­mo­ra­rea de cântări, tehnică valabilă în bună măsură şi astăzi.

23: Iar Moise i-a poruncit lui Iosua, fiul lui Navi, zicând: „Îmbărbătează-te şi întăreşte-te, că tu eşti cel ce îi vei duce pe fiii lui Israel în ţara pentru care Domnul li S-a ju­rat, iar El va fi cu tine”.

„În Textul Masoretic acest verset e formulat astfel: El (adică Moise, preluat din versetul precedent) i-a poruncit lui Iosua, fiul lui Navi: Fii tare şi curajos, că tu îi vei duce pe fiii lui Israel în ţara pe care Eu M-am jurat să le-o dau, şi Eu voi fi cu tine. Evident, personajul e Moise, dar cuvintele sunt ale lui Dumnezeu, rostite însă la persoana întâi. Spre a evita confuzia, unii traducători l-au înlocuit pe El (Moise) cu Domnul[4].

24: După ce Moise a isprăvit de scris în carte până la capăt toate cuvintele acestei Legi,

25: le-a po­run­cit leviţilor care purtau chivotul legământului Domnului, zi­când:

26: „Luaţi Cartea acestei Legi şi puneţi-o alături de chi­vo­tul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, şi va fi ea a­colo spre mărturie-ntru tine.

„Deci înţelegi că a poruncit să se pună legea într-o par­te a chivotului [lângă el – n. n.] şi nu în mijlocul însuşi, pâ­nă ce vor veni poruncile cele noi şi prin Hristos, cărora va trebui să le cedeze porunca mai veche, lăsându-le locul din mijloc, iar ea ieşind din slujire, ca să o preia acestea. Dar nu se scoate din sfinţitul chivot. Căci e primită legea prin Moi­se în Biserici. Dar nu s-a pus în locul prim. De aceea s-a re­tras şi a rămas într-o latură, cedând, cum am spus, porun­ci­lor neasemănat superioare, adică celor dumnezeieşti şi evan­ghelice prin care Hristos ne-a adus la toată cunoştinţa vir­tuţilor”[5].  Cuvântul lui Moise continuă:

27: Că Eu îţi cunosc îndărătnicia şi-nvârtoşarea cerbicei; că, dacă acum, când eu sunt cu voi încă viu, I-aţi stat împotrivă lui Dumnezeu, cum veţi fi altfel după moartea mea?

28: Aduceţi-i la mine pe mai-marii seminţiilor voastre şi pe bătrânii voştri şi pe judecătorii voştri şi pe condeierii voştri, pentru ca-n auzul lor să rostesc toate cuvintele aces­tea şi să le pun înainte-le ca martori cerul şi pământul.

29: Că ştiu eu că după moartea mea veţi face tot felul de nelegiuiri şi vă veţi abate de la calea pe care v-am poruncit-o; în zilele cele de apoi vă vor ajunge relele, pentru că voi veţi face răul în faţa Domnului şi-L veţi mânia cu lucrul mâinilor voastre”.

„Unii cred că, atunci când a încetat (legea) cea dintâi, s-a înjghebat a doua Lege, pentru îndeplinirea căreia a fost încredinţat de Moise în chip special ca urmaş Iisus (Navi), care, după câte cred, preînchipuie pe Mântuitorul nostru, adi­că poruncile Evangheliei, Care duce totul la desăvârşire” [6].

30: Şi-n auzul întregii adunări a lui Israel a rostit Moise cuvintele cântării acesteia, până la sfârşit:

Urmează, în capitolul următor, Cântarea lui Moise.


[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[2] DEUT, p. 240

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[4] BBVA, p. 238

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[6] Origen, Despre principii, IV, 3, 12

CAPITOLUL 30 – Iertare celor ce se pocăiesc, osândă celor împietriţi.

 

1: Şi va fi că, după ce vor veni asupră-ţi toa­te cuvintele acestea – binecuvântarea şi blestemul – pe ca­re ţi le-am pus înainte şi pe care le vei cugeta cu inima ta prin toate neamurile de oriunde te va împrăştia Domnul, Dum­ne­zeul tău,

2: dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi da­că din toată inima ta şi din tot sufletul tău vei as­cul­ta gla­sul Său întru toate câte-ţi poruncesc eu ţie astăzi,

3: atunci Dom­nul îţi va vindeca păcatele şi te va milui şi iarăşi te va aduna de prin toate neamurile-n care Domnul, Dum­ne­zeul tău, te-a împrăştiat.

4: Dac-ai fi tu împrăştiat de la o mar­gine a cerului pân-la cealaltă margine a cerului, chiar şi de acolo te va lua;

5: şi te va aduce Domnul, Dumnezeul tău, în ţara pe ca­re-au moştenit-o părinţii tăi; tu o vei moşteni, iar El îţi va da binele şi te va înmulţi mai mult decât pe părinţii tăi.

Celor ce se căiesc, Dumnezeu este gata să le vină în aju­tor şi să-i readune din împrăştierea părerilor şi patimilor; îi va aduce iarăşi în ţara pe care-au moştenit-o părinţii, adică în Biserica lui Hristos.

6: Domnul va curăţi-mprejur inima ta şi inima ur­maşilor tăi, aşa ca tu să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti.

7: A­tunci Domnul, Dumnezeul tău, va întoarce blestemele aces­tea asupra vrăjmaşilor tăi şi asupra celor ce te-au urât şi te-au prigonit.

8: Iar tu te vei întoarce şi vei asculta glasul Dom­nu­lui, Dumnezeului tău, şi vei plini poruncile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi.

9: Domnul, Dumnezeul tău, îţi va purta de grijă întru tot lucrul mâinilor tale, întru roadele pân­te­ce­lui tău, întru prăsila vitelor tale şi-ntru roadele pământului tău; că Domnul, Dumnezeul tău, Se va întoarce şi El, ca să se bucure de tine şi să-ţi facă binele, aşa cum s-a bucurat de părinţii tăi,

10: dacă tu vei asculta de glasul Domnului, Dum­ne­zeului tău, şi vei păzi şi-I vei plini poruncile şi hotărârile şi rânduielile care sunt scrise în cartea acestei Legi şi dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău.

Omul, prin întoarcere, răspunde chemării lui Dumne­zeu, dar, pentru a ajunge la iubirea de Dumnezeu, are tre­bu­in­ţă de intervenţia Aceluia; iubirea lui Dumnezeu e, astfel, tot un dar de sus. Versetele 1-10: „În ebraică, unitatea acestui pasaj este dată de ideea de întoarcere: întoarcere din robie, făgăduită de Dumnezeu, întoarcere la Dumnezeu (convertire) şi, prin urmare, întoarcerea lui Dumnezeu spre poporul Său”[1].

11: Căci porunca aceasta pe care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este mai sus de tine, şi nici de tine departe.

„Cerinţele legământului nu depăşesc puterea de înţe­le­gere a oamenilor; ele nu sunt inaccesibile, ci au fost reve­la­te oamenilor prin Lege”[2].

12: Ea nu este în cer, ca să zici: – Cine dintre noi se va sui în cer şi ne-o va aduce, pentru ca noi s-o auzim şi s-o plinim?…;

13: şi nu este nici peste mare, ca să zici: – Cine din­tre noi va trece marea şi ne-o va aduce, pentru ca noi s-o au­zim şi s-o plinim?…

14: Ci cuvântul este foarte aproape de ti­ne; el e-n gura ta şi-n inima ta şi-n mâinile tale: numai să-l plineşti!

Secţiunea 11-14: „Pavel foloseşte parţial aceste versete afirmând că pentru creştini ele se referă la cuvântul credinţei, propovăduirea lui Hristos (Romani 10, 5-8). O expresie analogă este folosită de Iisus pentru a vorbi despre Împărăţie (Luca 17, 21):Împărăţia lui Dumnezeu este εντος υμων = înlăuntrul vostru/întru voi[3].

„Calea adevărului ne va duce spre Dumnezeu cel cu ade­vărat existent. Şi pentru cunoaşterea şi înţelegerea neră­tă­cită a ei nu avem trebuinţă de altceva decât de noi înşine. Căci calea spre Dumnezeu nu e aşa de departe sau de străină de noi, precum nu e nici Dumnezeu, măcar că e mai presus de toate. Ci este în noi şi e cu putinţă să-i aflăm începutul de la noi înşine”[4]. „Nu-i greu să te apropii de credinţa cea adevărată, de adevăr, şi nici nu-i cu neputinţă de primit; este foarte aproape, locuieşte în noi, că, după cum spune acoperit preaînţeleptul Moise, adevărul locuieşte în cele trei părţi ale fiinţei noastre, în mâini, în gură şi în inimă. Cuvintele aces­tea sunt adevărat simbol, că prin trei acţiuni se realizează adevărul: prin voinţă, prin faptă şi prin cuvânt”[5].

15: Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moar­tea, binele şi răul.

„Două entităţi opuse una alteia; pune-le în talerele ba­lan­ţei tale de judecată, cântăreşte-le exact, ca să vezi ce-ţi es­te mai de folos: să alegi plăcerea cea trecătoare şi prin ea să primeşti moarte veşnică sau să alegi osteneala pentru vir­tu­te, ca virtutea să-ţi fie pricinuitoarea veşnicei desfă­tări!”[6].

16: Dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău, pe care ţi le poruncesc eu astăzi: să-L iu­beşti pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în căile Lui, să-I păzeşti hotărârile şi rânduielile, veţi trăi şi vă veţi înmulţi şi Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în întreaga ţară-n care vei intra s-o moşteneşti.

18: Dar dacă inima ta se va schim­ba şi dacă tu nu vei asculta, ci, lăsându-te înşelat, te vei în­chi­na la alţi dumnezei şi le vei sluji,

19: îţi spun eu ţie astăzi: Veţi pieri de istov; zile multe nu veţi trăi în ţara pe care Dom­nul Dumnezeu ţi-o dă, spre care treceţi voi acum Ior­da­nul ca s-o moşteniţi. Cerul şi pământul le iau astăzi ca mar­tori împotriva voastră: v-am pus în faţă viaţa şi moarte, bi­ne­cuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi ur­maşii tăi!

„Dumnezeu a spus că le-a pus înainte ca, prin com­pa­ra­ţie, să aleagă, nu ca să le facă pe amândouă”[7]. Oamenii „au primit cunoştinţa şi mustrarea pedagogică: Cea dintâi, pen­tru că prin ea se dăruieşte oamenilor ştiinţa binelui şi a răului. Dat-am, zice, înaintea feţei tale viaţa şi moartea, pe una spre a o alege, pe alta spre a fi ocolită şi spre a nu cădea, din neştiinţă, în rău ca în bine. Aceasta s-a arătat că a făcut-o Moise, preînchipuind în el simbolurile adevărului”[8].

20: Iubeşte-L pe Domnul, Dumnezeul tău, şi ascultă-I glasul şi lipeşte-te de El, că aceasta este viaţa ta şi-ndelun­ga­rea zilelor tale, de a locui pe pământul pentru care Dom­nul, Dumnezeul tău, li S-a jurat părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob, să li-l dea”.

Versetele 15-20 „stau la originea temei celor două căi, foarte importantă în iudaismul elenistic şi la primii creştini (cf. mai ales Testamentul celor doisprezece patriarhi şi Didahia). La 30, 19 se accentuează libertatea omului de a alege între bine şi rău”[9].

Cea de-a treia cuvântare a lui Moise se încheie cu în­demnul de a dobândi iubirea de Dumnezeu şi alipirea de El, spre-ndelungarea zilelor sau, mai simplu, spre moştenirea zi­lei celei neînserate.


[1] SEP 1, pp. 601-602

[2] DEUT, p. 240

[3] SEP 1, pp. 602-603

[4] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XXX

[5] Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către Elini, 109, 2-3

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII, 4

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 48, 7

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46

[9] SEP 1, p. 603

CAPITOLUL 29 – Înnoirea legământului.

 

1: Iată cuvintele legământului pe care Dom­­nul i-a poruncit lui Moise să-l încheie cu fiii lui Israel în ţara Moabului, pe lângă legământul pe care-l făcuse cu ei în Horeb.

Biblia Hebraica plasează acest verset, ca o concluzie, la sfârşitul capitolului 28, la fel ca şi Septuaginta, ediţia Rahlfs. Vulgata plasează versetul în deschiderea capitolului 29, la fel cu ediţii mai vechi ale Septuagintei. Traducerile ro­mâneşti de care dispunem plasează, toate, versetul aici.  „Versetul este de tranziţie şi poate fi interpretat fie ca o concluzie la a doua cuvântare a lui Moise, fie ca o anunţare a celei de-a treia. Editorii îl tratează diferit”[1].

2: Moise i-a chemat pe toţi fiii lui Israel şi le-a zis:

„Voi aţi văzut toate câte-n faţa ochilor voştri a făcut Dom­nul în ţara Egiptului cu Faraon şi cu slugile lui şi cu toată ţara lui,

3: marile-ncercări pe care le-au văzut ochii tăi: semnele şi minunile cele mari, mâna cea tare şi braţul cel înalt;

4: dar până-n ziua de astăzi nu va dat Domnul Dum­ne­zeu inimă să înţelegeţi şi ochi să vedeţi şi urechi să auziţi.

5: Patruzeci de ani v-a purtat prin pustie; hainele voastre nu s‑au învechit, încălţămintele nu s-au stricat în picioarele voastre.

6: Pâine n-aţi mâncat, vin şi sicheră n-aţi băut, ca să ştiţi că Acesta este Domnul, Dumnezeul vostru.

7: Când însă aţi ajuns la locul acesta, au ieşit cu război împotriva voas­tră Sihon, regele Heşbonului, şi Og, regele Vasanului.

8: Dar noi i-am bătut şi le-am luat ţara şi am dat-o de moştenire lui Ruben şi lui Gad şi la jumătate din neamul lui Manase.

9: Pă­ziţi dar şi pliniţi toate cuvintele acestui legământ, ca să cu­noaşteţi toate câte veţi face.

10: Voi staţi astăzi cu toţii înaintea feţei Domnului, Dumnezeului vostru: căpeteniile neamurilor voastre, bătrânii voştri, judecătorii voştri, condeierii voştri, toţi bărbaţii lui Israel,

11: femeile voastre, copiii voştri şi stră­inul tău ce se află-n tabăra voastră, de la tăietorul de lemne pân-la cărătorul de apă,

12: ca să pătrundeţi în legământul Domnului, Dumnezeului vostru, şi-n blestemele Lui, câte le pune Domnul, Dumnezeul tău, astăzi asupra ta;

Ca să pătrundeţi în legământul Domnului, Dumnezeului vostru, şi-n blestemele Lui: „Textul Masoretic e tradus diferit: ca să poţi tu intra în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi-n jurământul Lui (KJV); ca să poţi tu intra în juratul legământ al Domnului… (RSV); să treci tu în legământul Domnului, Dumnezeului tău, jurat cu blestem… (BJ); pentru ca tu să treci în legământul Domnului, Dumnezeului tău, rostit cu blesteme… (TOB); pentru ca tu să treci în legământul Domnului, Dumnezeului tău, [acest legământ însoţit de] blestem… (OSTY); ca să închei legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi să ai parte de jurământul-legământ… (RADU); ca să intri în legământul cu Domnul Dumnezeul tău şi în jurământul pe care îl va întări… (GALA). Cele mai multe comentarii pe marginea acestor versiuni se referă la străvechiul ritual prin care legământul (contractul) dintre doi parteneri era însoţit de blestemele pe care şi le lua fiecare asupră-şi pentru cazul când n-ar mai respecta înţelegerea. Din această perspectivă e imposibil de admis că Dumnezeu, ca partener al legământului, Şi-ar asuma un astfel de blestem, deoarece El niciodată nu-Şi calcă făgăduinţa. Mult mai limpede, Septuaginta se referă, în fapt, la cele două alternative ale omului: legământ însoţit de făgăduinţe şi binecuvântări în caz de credincioşie; legământ însoţit de blesteme în caz de trădare”[2].

13: ca să te în­tă­rească Sieşi popor, şi El să fie Dumnezeul tău, aşa cum ţi-a spus El ţie şi cum li S-a jurat părinţilor tăi: lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob.

Pentru ca să pătrundeţi în legământul Domnului […] şi-n blestemele Lui: „Textul Masoretic e tradus diferit: ca să poţi tu intra în legământ cu Domnul, Dumnezeul tău, şi-n ju­ră­mântul Lui; ca să poţi tu intra în juratul legământ al Dom­nului… Cele mai multe comentarii pe marginea aces­­tor versiuni se referă la străvechiul ritual prin care le­gă­mântul (contractul) dintre doi parteneri era însoţit de bles­te­mele pe care şi le lua fiecare asupră-şi pentru cazul când n-ar mai respecta înţelegerea. Din această perspectivă e impo­si­bil de admis că Dumnezeu, ca partener al legământului, Şi-ar asu­ma un astfel de blestem, deoarece El niciodată nu-Şi calcă făgăduinţa. Mult mai limpede, Septuaginta se referă, în fapt, la cele două alternative ale omului: legământ însoţit de blesteme în caz de trădare”[3].

14: Şi numai vouă vă pun eu înainte acest le­gă­mânt şi blestemul acesta,

15: ci şi celor ce sunt astăzi aici îm­pre­ună cu voi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, pre­cum şi celor ce nu sunt astăzi aici împreună cu voi.

„Caracterul de permanenţă a legământului reiese din in­cluderea, în acest act de alianţă, atât a celor care au par­ticipat la încheierea lui, cât şi a celor care nu erau prezenţi, adi­că generaţiile viitoare”[4].

16: Că voi ştiţi cum am trăit noi în ţara Egiptului şi cum am trecut prin neamurile cu care ne-am petrecut

17: şi aţi văzut urâciunile lor şi idolii lor – lemn şi piatră, argint şi aur – care sunt la ele.

18: Printre voi să nu fie nimeni – bărbat sau femeie sau familie sau neam – care să cugete cumva să se abată de la Domnul, Dumnezeul vostru, şi să meargă să slu­jească dumnezeilor acelor neamuri. Printre voi să nu fie vreo rădăcină care odrăsleşte deasupră-i fiere şi amără­ciu­ne,

19: cineva care să audă cuvintele acestui blestem şi să cu­ge­te-ntru inima sa, zicând: -Dreptatea-i de partea mea, de vre­me ce eu întru rătăcirea inimii mele umblu…, pentru ca nu cumva păcătosul să-l nimicească pe cel nepăcătos;

Eu întru rătăcirea inimii mele umblu: „cugetul celui ce crede că e măsura tuturor lucrurilor”[5].

„În textul ebraic, ultima propoziţie […] este: va dis­părea atât ceea ce este udat, cât şi ceea ce este uscat. Se pare că este vorba de un proverb, a cărui semnificaţie este ne­si­gură. Una din interpretări consideră că se dă un aver­tis­ment împotriva păcatului idolatriei, care atrage după sine dis­trugerea tuturor, atât a celor neatinşi, cât şi a celor atinşi de acest păcat”[6].

20: spre unul ca acesta nu va vrea Dumnezeu să se milostivească; dimpotrivă, de abia atunci se va aprinde mânia Domnului şi gelozia Lui, asupra acelui om, peste care vor cădea toate blestemele acestui legământ – cele ce sunt scrise în cartea aceasta – , căruia Domnul îi va şterge nu­mele de sub cer

21: şi pe care Domnul îl va însingura spre nenorociri – pe el, dintre toţi fiii lui Israel – după toate bles­te­mele le­gământului, cele ce sunt scrise în această carte a Legii.

„Dumnezeu de fapt nici nu se mânie, nici nu urgi­seş­te, dar tu vei avea de suferit urmările mâniei şi ale urgiei Sale, când vei cădea în dureri şi suferinţe, din cauza răutăţii tale, fiind pedepsit de aşa-zisa mânie a lui Dumnezeu[7]. Pentru a conduce omenirea pe calea dreptăţii, Dumnezeu Îşi atribuie adesea pasiuni omeneşti.

22: Iar neamul de după voi, fiii voştri, cei ce se vor ridica în urma voastră, precum şi străinul ce va veni din ţară-ndepărtată, vor zice văzând plăgile acelei ţări şi bolile ei pe care Domnul le-a trimis asupră-i

23: – sare şi pucioasă, tot pământul ars; pe el nu se va semăna, el nimic nu va rodi, nici va creşte pe el verdeaţă, aidoma cu Sodoma şi Gomora, cu Adma şi Ţeboimul, pe care Domnul le-a stârpit întru aprindere şi mânie –

24: da, toate neamurile vor zice: – De ce a făcut Domnul aşa cu ţara aceasta? Ce-nseamnă oare aceas­tă mare aprindere a mâniei?…

25: Şi vor răspunde: – Pentru că au părăsit legământul Domnului, Dumnezeului părinţilor lor, pe care El l-a încheiat cu părinţii lor când i-a scos din ţara Egiptului,

26: şi s-au dus de au slujit la dumnezei străini şi li s-au închinat lor, pe care ei nu i-au cunoscut şi care nu le-au fost daţi ca parte.

„Idolii nu se numără printre bunurile pe care Dumnezeu le-a împărţit oamenilor”[8].

27: De aceea cu aprindere S-a mâniat Domnul asupra ţării aceleia, ca să aducă asupră-i toate blestemele scrise în cartea acestei Legi;

28: cu mânie şi cu ur­gie şi cu aprindere mare foarte i-a smuls pe ei Domnul din ţara lor şi i-a aruncat în altă ţară, aşa cum sunt acum.

29: Lu­crurile ascunse sunt la Domnul, Dumnezeul nostru, dar ce­le descoperite sunt la noi şi-n veac la fiii voştri, ca să plinim noi toate cuvintele acestei Legi.

Cel ce se depărtează de dreapta credinţă ajunge pă­mânt ars, simplu trup mistuit de patimi; în acela, chiar de se­meni, nu rodeşte nimic, nici gând bun, nici virtute; mai mult, acela nici ţară nu mai are.


[1] SEP 1, p. 599

[2] BBVA, p. 235

[3] BBVA, p. 235

[4] DEUT, p. 239

[5] BBVA, p. 235

[6] DEUT, p. 239

[7] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVIII, 6

[8] BBVA, p. 236

CAPITOLUL 28 – Binecuvântări şi blesteme pentru cei ce păzesc sau calcă Legea.

 

1: Şi va fi că după ce veţi fi trecut Iordanul în ţara pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul vostru, dacă veţi asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului vos­tru, ca să păziţi şi să pliniţi toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu astăzi, atunci Domnul, Dumnezeul tău, te va înălţa mai presus decât toate neamurile pământului.

„În acest capitol, Moise cheamă poporul israelit să fa­că alegerea între respectarea codului deuteronomic, care a­tra­ge după sine binecuvântările, şi nerespectarea acestui le­gă­mânt, însoţită de blesteme”[1].

2: Dacă-ntru auz vei auzi glasul Domnului, Dum­nezeului tău, asupra ta vor veni toate binecuvântările aces­tea şi te vor afla:

3: Binecuvântat să fii în cetate şi bi­ne­cu­vântat să fii în ţarină!

4: Binecuvântate fie roadele pân­tecelui tău şi roadele pământului tău şi cirezile tale şi turmele tale!

5: Binecuvântate fie hambarele tale şi prisosurile tale!

6: Bine­cuvântat să fii când intri şi binecuvântat să fii când ieşi!

7: Pe vrăj­maşii tăi ce stau împotrivă-ţi să ţi-i dea Domnul, Dum­ne­zeul tău, înfrânţi la picioare; pe o cale să vină asupră-ţi, pe şapte căi să fugă de tine!

8: Să-ţi trimită Domnul bine­cu­vântare în hambarele tale şi-ntru tot ce lucrează mâinile tale asupra ţării pe care ţi-o dă ţie Domnul, Dumnezeul tău!

9: Domnul Dumnezeu să te facă Sieşi popor sfânt, aşa cum li S-a jurat părinţilor tăi, dacă vei asculta de glasul Dom­nu­lui, Dumnezeului tău, şi vei umbla în căile Lui!

10: Toate nea­murile pământului vor vedea că tu eşti numit cu numele Dom­­nului, Dumnezeului tău, şi se vor teme de tine.

11: Domnul, Dum­nezeul tău, te va umple de bunătăţi: roadele pântecelui tău, roadele vitelor tale şi roadele pământului tău în ţara pe care Domnul li S-a jurat părinţilor tăi să ţi-o dea.

12: Să-ţi des­chidă Domnul vistieria Sa cea bună, cerul, ca să-i dea pă­mântului tău ploaie la vreme, să binecuvinteze tot lucrul mâi­­­nilor tale; tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta; şi peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te vor stăpâni.

13: Domnul, Dumnezeul tău, te va pu­ne-n frunte, nu la coadă, şi vei fi deasupra, iar nu dedesubt, dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău, pe care ţi le poruncesc eu astăzi, ca să le ţii şi să le plineşti,

14: şi dacă nu te vei abate nici la dreapta şi nici la stânga de la nici unul din cuvintele pe care ţi le poruncesc eu astăzi, să mergi cumva după dumnezei străini ca să le slujeşti.

Acestea au fost binecuvântările, condiţionate, desigur, de împlinirea poruncilor Legii.

15: Şi va fi că dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi nu vei păzi şi nu vei plini toate poruncile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi, veni-vor peste tine toate blestemele acestea şi te vor prinde:

16: Bles­temat să fii în cetate şi blestemat să fii în ţarină!

17: Blestemate să fie hambarele tale şi prisosurile tale!

18: Blestemate fie roa­dele pântecelui tău şi roadele pământului tău, ale cirezilor tale şi ale turmelor tale!

19: Blestemat să fii când intri şi bles­te­mat să fii când ieşi!

20: Trimită Domnul asupră-ţi lipsuri şi foa­mete şi sleire în toate şi peste tot unde-ţi vei pune mâna să facă ceva, până vei fi stârpit, până vei pieri degrab pentru răutatea faptelor tale, că M-ai părăsit.

21: Moartea s-o lipească Domnul de tine până te va topi din ţa­ra-n care intri s-o moşteneşti.

22: Bată-te Domnul cu sfârşeală şi cu lingoare şi cu fri­guri şi cu fierbinţeli şi cu omor şi cu vătămare de vânt rău şi cu tăciune, iar ele să te fugărească până vei pieri.

23: Cerul de deasupră-ţi să fie aramă, pământul de sub tine să fie fier.

„Ce vor să spună aceste cuvinte (din urmă – n. n.)? Com­pleta uscăciune şi lipsa apei celei din văzduh, prin care face neroditor pământul”[2].

24: Praf să-i dea Domnul pământului tău în loc de ploaie, pulbere din cer să cadă peste tine până ce degrab te va nimici.

25: Dea Domnul să fii sfârtecat în faţa duşmanilor tăi; pe o cale să le ieşi înainte, pe şapte căi să fugi de ei, şi-mprăştiat să fii prin toate-mpărăţiile pământului.

26: Morţii voştri să fie hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului, de care nimeni nu va fi să-i apere.

27: Bată-te Domnul cu bubă egipteană-n şezut şi cu râie sălbatică şi cu mâncărimi de care să nu te poţi vindeca!

28: Bată-te Domnul cu minte bez­metică şi cu orbire şi cu ieşirea din minţi!

„Cuvântul dumnezeiesc ameninţă pe păcătoşi că-i va pedepsi cu oftică, cu friguri, cu aprinderi, spunându-le că-i va chinui cu orbire, cu pierderea minţii, cu paralizie, cu îm­bolnăvirea rinichilor. Dacă ar aduna cineva pe îndelete din întreaga Sfântă Scriptură locurile unde se aminteşte de relele cu care sunt ameninţaţi păcătoşii prin numirile bolilor tru­peşti, acela va afla indicate acolo în chip figurat şi patimile şi chinurile sufletelor”[3].

29: Ziua-n amiază să pipăi cum pipăie orbu-n întuneric; să n-ai noroc în drumurile tale; năpăstuit şi jefuit să fii de-a lungul zilelor tale şi nimeni să-ţi fie spre ajutor.

30: Femeie să-ţi iei, dar alt bărbat s-o ţină; casă să zideşti, dar în ea să nu trăieşti; vie să sădeşti, dar de cules să n-o cu­legi.

31: Boul tău să fie-njunghiat sub ochii tăi, dar din el să nu mănânci; asinul cu de-a sila să-ţi fie luat, dar înapoi să nu-ţi fie adus; oile tale să fie date vrăjmaşilor tăi, şi nimeni să nu-ţi fie într-ajutor.

32: Fiii tăi şi fiicele tale să fie daţi altui neam; ochii tăi să sece uitându-se la ei, dar braţul tău să nu aibă nici o putere.

33: Roadele pământului tău şi toate os­te­ne­li­le tale să le mănânce un neam pe care tu nu-l cunoşti; nă­păstuit şi asuprit să fii în toate zilele tale!

34: Mintea-ţi va ieşi din ţâţâni din pricina priveliştilor la care ochii tăi vor privi.

Pentru ultimul verset, găsim o traducere surprin­ză­toa­re la Salvianus: Acela care se atinge de voi, de pupila ochi­lor Mei se atinge. Nicăieri n-am găsit ceva asemănător pen­tru acest loc, doar la 32, 10 fiind un text cu care se poate fa­ce apropierea. Apoi, textul de la Salvianus pare o bi­ne­cu­vân­tare, nu un blestem. Oricum, redăm comentariul acestuia, socotind a fi de folos: „Pentru a exprima delicateţea dra­gos­tei Sale, a comparat-o cu cea mai delicată parte a corpului o­me­nesc, pentru ca să înţelegem destul de limpede că Dum­nezeu, printr-o unică insultă faţă de servii Săi, este rănit El, precum lumina ochiului este rănită de o mică atingere”[4].

35: Bată-te Domnul cu bubă rea peste genunchi şi pulpe; din tălpile picioarelor tale şi până-n creştetul ca­pului să nu te poţi vindeca!

36: Ducă-te Domnul, pe tine şi pe regele tău pe care-l vei pune peste tine, ducă-te la neamul pe care nu l-ai cunoscut – nici tu, nici părinţii tăi – şi-acolo vei sluji la dumnezei străini, la lemne şi la pietre;

37: şi fi-vei acolo de râs şi de arătat cu degetul şi de pomină prin toate neamurile la care Domnul te va duce.

38: Sămânţă multă vei se­măna în ţarină, dar puţină vei culege, pentru că o vor mân­ca lăcustele;

39: vie îţi vei sădi şi o vei lucra, dar vin dintr-însa nu vei bea şi nici te vei veseli, pentru că o va mânca vier­me­le.

40: Măslini vei avea în toate hotarele tale, dar cu un­tdelemn nu te vei unge, pentru că măslinele tale vor cădea.

41: Fii şi fiice vei naşte, dar nu vor fi ai tăi, pentru că vor fi duşi în robie.

42: Toţi pomii tăi şi roadele pământului se vor topi ofi­lindu-se.

43: Străinul cel ce este-n mijlocul tău se va ridica dea­supră-ţi foar­te sus, iar tu vei coborî din ce în ce mai jos;

44: el te va îm­pru­muta pe tine, dar tu pe el nu-l vei împrumuta; el va fi cap, iar tu vei fi coadă.

45: Veni-vor peste tine toate bles­temele aces­tea şi te vor fugări şi te vor prinde pân-te vor surpa şi pân-te vor stârpi, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului, Dum­ne­zeului tău, ca să-I păzeşti poruncile şi hotărârile pe care ţi le-a poruncit.

46: Şi vor fi-ntru tine semne şi minuni, fi-vor ele-n neamul tău până în veac,

47: pentru că nu I-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu ini­mă bună pentru toate-mbelşugările.

48: Ci vrăjmaşilor tăi, pe ca­re Domnul îi va trimite asupră-ţi, lor le vei sluji în foame şi-n sete şi-n golătate şi-n tot felul de lipsuri; şi jug de fier vor pune pe grumazul tău, până ce te vor nimici.

49: Aduce-va Domnul asupră-ţi un neam de departe, de la marginea pă­mântului, ca pe un vultur ce se aruncă, neam a cărui limbă tu nu o vei înţelege,

50: neam neobrăzat, care nu se va sfii de obrazul bătrânului, iar de cel tânăr nu-i va fi milă.

51: El va mânca roadele vitelor tale şi roadele pământului tău şi nu-ţi va lăsa nici grâu, nici vin, nici untdelemn, nici cirezile va­cilor tale şi nici turmele oilor tale, nimic pân-ce te va ni­mici.

52: În toate cetăţile tale te va zdrobi până ce în toată ţara ta se vor surpa zidurile tale cele înalte şi tari în care ai nădăjduit; şi te va împila în toate cetăţile tale pe care ţi le-a dat ţie Domnul, Dumnezeul tău.

53: În strâmtorarea şi-n ne­cazul cu care te va chinui vrăjmaşul tău vei mânca rodul pântecelui tău, carnea fiilor tăi şi pe a fiicelor tale pe care ţi i-a dat Domnul, Dumnezeul tău.

Versetele 49-53 par a anticipa războaiele purtate de iu­dei împotriva romanilor, primul între 66-70 d. Hr., iar cel de-al doilea între 132-135. În urma acestor războaie, statul iudeu este desfiinţat, iar populaţia dusă în robie, între nea­muri. Romanii numesc provincia Palestina, dar aceasta va ră­mâne, o perioadă, pustiită. În timpul asedierii Ierusa­li­mu­lui, din anul 70, s-au întâlnit cazuri în care au fost mâncaţi propriii copii, după cum relatează Iosif Flaviu în Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor. Totuşi, parte dintre aceste blesteme s-au împlinit şi cu alte ocazii, la fel cum, în epoci diferite, s-au împlinit binecuvântările.

54: Cel alintat şi gingaş foarte-n mijlocul tău va căta cu ochi rău asupra fratelui său şi asupra femeii de la sânul său şi asupra celor din urmă fii care-i vor fi rămas,

55: ca nu cumva vreunuia din ei să-i dea carne din copiii lui pe care el îi va mânca, fiindcă nimic nu i-a rămas de dat în strâmtorarea şi-n necazul cu care te vor chinui vrăjmaşii tăi în toate cetăţile tale.

56: Cea alintată şi gingaşă foarte-n mij­lo­cul vostru, al cărei alint şi a cărei gingăşie n-au cutezat să-i facă piciorul s-atingă pământul, va căta cu ochi rău asupra bărbatului de la sânul ei şi asupra fiului ei şi asupra fiicei sale,

57: ca nu cumva să le dea căiţa ieşită dintre coapsele ei şi pruncul pe care l-a născut; că din pricina lipsei de toate îi va mânca pe ascuns în strâmtorarea ei şi în necazul cu care te va chinui vrăjmaşul tău în cetăţile tale.

Căiţa: placenta. Termen folosit şi în Versiunea Ebraică, pe care, totuşi, unii tălmăcitori români (Radu, Gala) îl traduc prin fătul. Septuaginta foloseşte termenul horion = placentă, care uneori e folosit în locul lui korion = copilă (Morrish). Având în vedere că horion este folosit numai aici în tot Vechiul Testament, faptul că succesiunea imediată este pruncul, că cei vechi ai noştri (ŞERBAN, BOB, ŞAGUNA, SINOD) l-au tradus prin soartea (casa sau cămaşa copilului, placenta), optăm pentru căiţă; textul exprimă teribila situaţie limită în care suferinţa (întru necredinţă) îl poate dezumaniza chiar pe omul cel mai pur, mai delicat, mai neprihănit”[5].

58: Dacă nu veţi da ascultare, să pliniţi toate cuvintele acestei Legi, cele ce sunt scrise în cartea aceasta, şi dacă nu vă veţi teme de numele acesta cinstit şi minunat: Domnul, Dumnezeul tău,

59: atunci Domnul îţi va face parte de rănile tale şi de rănile urmaşilor tăi, răni mari şi nemaipomenite, de boli rele şi statornice,

60: şi va aduce asupră-ţi toate plăgile cele rele ale Egiptului – în faţa cărora tu te-ai temut – şi se vor lipi de tine.

61: Mai mult, toate bolile şi toate plăgile care nu sunt scrise în cartea acestei Legi le va aduce Domnul asupra ta, până te va nimici.

62: Şi puţini veţi rămâne la număr – voi, cei ce mai-na­in­te eraţi mulţi ca stele cerului – pentru că tu n-ai ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului tău.

63: În ce chip S-a bucu­rat Domnul de voi, ca să vă facă binele şi să vă înmulţească, tot aşa se va bucura Domnul de voi ca să vă nimicească; aruncaţi veţi fi din ţara în care mergeţi s-o moşteniţi.

64: Dom­nul, Dumnezeul tău, te va împrăştia prin toate neamurile, de la o margine a pământului pân-la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei – lemnelor şi pietrelor – pe care nici tu şi nici părinţii tăi nu i-aţi ştiut.

65: Dar nici între neamurile aces­tea nu vei avea odihnă, nici odihnă nu va fi pentru talpa pi­ciorului tău, că-ţi va da Domnul acolo inimă sperioasă şi ochi sleiţi şi suflet istovit.

66: Fi-va viaţa ta spânzurată-n faţa ochilor tăi şi te vei teme ziua şi noaptea, şi vieţii tale nu-i vei da crezare.

67: De frica inimii tale ce te va-nfrica şi de ve­de­niile pe care cu ochii tăi le vei vedea, vei zice dimineaţa: O, de s-ar face seară!, iar seara vei zice: O, de s-ar face di­mineaţă!…

68: Şi te va întoarce Domnul în Egipt pe corăbii pe calea despre care ţi-am spus: De-acum tu n-o vei mai ve­dea!… Şi acolo vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri, să le fiţi robi şi roabe; şi nu va fi cine să vă cumpere”.

Versetele 64-68 (dar nu numai) par a se fi adeverit în timpul robiei babiloniene (597-538 î. Hr.); ca şi în inter­ven­ţia anterioară (v. 53), subliniem că, măcar în parte, cele descrise aici se potrivesc şi altor momente (de pildă, Regatul de nord ca­de la 722 î. Hr. sub stăpânire asiriană, regele şi bună parte a populaţiei fiind duşi în robie).


[1] DEUT, p. 237

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, III, 8

[3] Origen, Despre principii, II, 10, 6

[4] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VIII, III, 17

[5] BBVA, p. 234

CAPITOLUL 27 – Scrierea Legii pe pietre; cele douăsprezece blesteme asupra celor ce o calcă.

1: Moise şi bătrânii lui Israel i-au poruncit poporului zicând: „Să păziţi toate poruncile acestea pe care vi le poruncesc eu astăzi.

„Acesta e singurul loc în care bătrânii lui Israel îi sunt asociaţi lui Moise în rostirea poruncilor. În cele ce urmează se reia alternanţa dintre pluralul şi singularul verbelor”[1].

2: Şi va fi că-n ziua când veţi trece Iordanul în ţa­ra pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ţie, îţi vei aşeza pietre mari şi le vei vărui cu var;

3: şi pe pietrele acestea să scrii toate cuvintele acestei Legi, atunci când vei trece Ior­da­nul ca să intri în ţara pe care Domnul, Dumnezeul pă­rin­ţi­lor tăi, ţi-o dă, ţară-n care curge miere şi lapte, aşa cum a grăit Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi.

4: După ce veţi fi tre­cut Iordanul, să puneţi pietrele acestea, pe care vi le po­run­cesc eu astăzi, pe muntele Ebal şi să le văruiţi cu var.

5: Să-I zi­deşti acolo jertfelnic Domnului, Dumnezeului tău, jert­fel­nic făcut din pietre; deasupra lor să nu pui fier.

„A nu pune fier: a lăsa totul în stare naturală, fără in­tervenţia forjei şi ciocanului”[2]. Altarul acesta era menit să funcţioneze până la construirea sanctuarului central. Pe mun­tele Ebal (= pleşuv) urmau să fie înălţate două pietre cu­prinzând cuvintele Legii. Muntele era situat la nord de Si­chem şi la vest de Samaria, separat de muntele Garizim prin­tr-o vale foarte strâmtă.

6: Din pietre întregi să-I zideşti jertfelnic Dom­nu­lui, Dumnezeului tău, şi arderi-de-tot să-I aduci pe el Dom­nului, Dumnezeului tău.

7: Să jertfeşti acolo şi jertfă de mân­tuire; şi să mănânci şi să te saturi şi să te veseleşti în faţa Domnului, Dumnezeului tău.

8: Pe pietre să scrii toată Legea aceasta, în scriere foarte lămurită”.

„Pietrele mari şi puse pe înălţime sunt chipul cetei Apostolilor noştri, care sunt mari şi înalţi şi văzuţi de mulţi pentru adevărul făcut cunoscut de ei. Iar cât priveşte virtutea şi vieţuirea lor în Hristos plină de laudă, nimeni nu e pe mă­sura lor. Căci în înălţimea lor întrec pe toţi cei asemenea no­uă şi sunt mult deasupra lor. […] Mari sunt deci pietrele şi ca într-un munte aşezate. Căci strălucirea slavei şi vestea mă­ririi lor îi face să apară la mare înălţime şi ca într-un mun­­te. Dar cine sunt cei ce ridică pietrele? Iudeii care trec Ior­­danul. Cei ce cred în Hristos cel sfânt şi se îmbogăţesc cu ha­rul Sfântului Botez. Aceştia au ridicat peste ei ca în­vă­ţă­tori şi călăuze tainice pe ucenicii Mântuitorului nostru, pie­trele cu adevărat sfinte şi alese […]. Iar pietre văruite sunt, pentru că au înscrisă în ei legea în mod foarte clar. Pentru că în Sfinţii Apostoli vom afla înţelesurile legii înscrise alb şi deschis, neumbrite mai departe de literă, nici având pusă peste ele o umbră întunecoasă, ci luminoase şi curate. Căci învăţătura sfinţilor (Apostoli) e duhovnicească. Ei grăiesc în chip luminat cele ale legii. Aceasta socotesc că înseamnă a fi legea înscrisă foarte clar pe pietrele văruite. După ridicarea pietrelor, în care era înscrisă legea, a spus că trebuie zidit jertfelnicul din alte pietre întregi, adică netăiate şi nerănite de străpungerea fierului. Şi ce înţeles are aceasta? Piatra cea din capul unghiului este Hristos, care s-a pus la temelia Si­o­nului (I Petru 2,6). Căci pentru El suntem aşezaţi, avându-L ca pe o temelie sigură şi neclintită. Şi noi ca nişte pietre vii suntem zidiţi casă duhovnicească, spre templu sfânt, spre lo­caş al lui Dumnezeu în Duh (I Petru 2,5). Dar suntem nu mai puţin ca un altar (jertfelnic), ridicaţi împreună într-o uni­re duhovnicească, ce înălţăm buna mireasmă a credinţei în Hristos, aducând prin El lui Dumnezeu şi Tatăl, ca pe nişte tămâie prea bine mirositoare, lauda ce se ridică din vir­tuţile noastre. […] Deci şi noi suntem pietre, deşi rămânem întregi şi nerăniţi. Căci cei ce Îl înalţă pe El, cum am spus, întru miros de bună mireasmă, îşi sfinţesc întreaga lor cu­ge­tare, nelăsându-se împărţiţi spre cele din lume, nici purtând mai departe rănile de pe urma păcatului întinat şi urât, ci precum este Hristos neîmpărţit, aşa suntem şi noi şi ne ară­tăm având un singur mod de purtare şi simţire adevărată. Căci ne dăruim numai lui Dumnezeu, refuzând pornirea de a ne împărţi spre cele ale trupului şi ale lumii. […] Dar să mă­­nânci şi să te saturi, zice, acolo, şi să te veseleşti înaintea Domnului Dumnezeului tău. Căci celor ajunşi la atâta slavă, încât să poată răspândi pe Hristos ca bună mireasmă, le este foarte potrivit să se sature de sfinţita şi dumnezeiasca hrană şi să se veselească spiritual în faţa lui Dumnezeu. Se de­să­vâr­şesc şi prin aceasta credincioşii care se folosesc în Bi­se­rică de binecuvântările tainice (de Euharistie) în Domnul nos­tru Iisus Hristos”[3].

9: Moise, împreună cu preoţii, leviţii, a grăit că­tre tot Israelul zicând:

„Taci şi-ascultă, Israele: în ziua a­ceas­ta ai devenit popor Domnului, Dumnezeului tău.

10: As­cul­tă glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi plineşte toate po­run­cile şi hotărârile Lui, câte ţi le poruncesc eu astăzi”.

11: În zi­ua aceea i-a poruncit Moise poporului, zicând:

12: „După ce veţi fi trecut Iordanul, următorii vor sta pe muntele Garizim, ca să binecuvinteze poporul: Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Io­sif şi Veniamin;

13: iar Ruben, Gad, Aşer, Zabulon, Dan şi Nef­­tali vor sta pe muntele Ebal ca să blesteme.

Cele 12 seminţii, în fapt, vor citi, reamintindu-le, bi­ne­cuvântările şi blestemele, nu ei vor binecuvânta ori bles­tema. Binecuvântările se vor citi de pe Muntele Garizim (= locuri pustii), învecinat cu Ebalul. Tribul Iosif înlocuieşte aici pe Efraim şi Manase, iar Levi revine între fraţii săi, pă­răsind oarecum statutul de seminţie aparte, spre a se plini nu­­mărul de 12 triburi. „Împărţirea în două a căpeteniilor de triburi este interpretată alegoric de Philon (Fuga 73-74): cei mai buni (cuprinzând tribul regal şi cel sacerdotal[4]) sunt aleşi pentru a binecuvânta, ceilalţi şase (cei doi fii ai Liei şi cei patru copii născuţi din slujnice) sunt instrumente ale mâniei divine. Origen (Hom. Ies. IX, 6-7) dă o explicaţie spirituală, opunându-i pe cei care acţionează din dorinţa de a fi binecuvântaţi celor care se tem de blestem”[5].

Urmează 12 blesteme, întărite de po­por prin formula Amin (= aşa să fie!):

14: Şi începând leviţii, vor zice cu glas mare către tot Israelul:

15: Blestemat să fie omul care va face chip cio­plit sau turnat – urâciune înaintea Domnului, lucru de mână de meşter – şi-l va pune-n loc ascuns! Şi, răspunzând întregul popor, va zice: Amin!

La Facerea 35, 4 Iacov ia dumnezeii cei străini, pe care i-a ascuns sub stejarul de lângă Sichem, şi pierduţi i-a făcut până-n ziua de astăzi. Să se refere cuvintele de mai sus şi la patriarh? 

„De fapt, nu este acelaşi lucru a ascunde ceva în pă­mânt pentru totdeauna, şi a-l ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ şi nu se mai arată vederii se şterge cu vremea din amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş nu e cu­noscut de cei dinafară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire ca pe un chip cio­plit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De aceea este ru­şine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e primejdios şi de-a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai pri­mej­dios este de-a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu uşurinţă spre patima izgonită şi împlântând în pământ bron­zul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta, aple­cându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice”[6].

16: Blestemat să fie cel ce nu cinsteşte pe tatăl său şi pe mama sa! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

17: Bles­te­mat să fie cel ce mută hotarul aproapelui! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

18: Blestemat să fie cel care-l face pe orb să ră­tăcească-n cale! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

19: Blestemat să fie cel ce strâmbă judecata străinului şi pe a orfanului şi pe a văduvei!  Şi-ntregul popor va zice: Amin!

20: Blestemat să fie cel ce se culcă cu femeia tatălui său, pentru că a ridicat acoperământul tatălui său! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

21: Blestemat să fie cel ce se culcă cu orice fel de dobitoc! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

22: Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre mamă! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

            „Este vorba de sora după tată sau după mamă, având deci numai un părinte comun cu cel blestemat”[7]. La fel, prin femeia tatălui nu e înţeleasă mama celui în cauză, ci o altă soţie sau ţiitoare. Se pare că relaţiile trupeşti cu mama ori sora bună erau de neconceput, ori poate că se evita până şi rostirea lor.

23: Blestemat să fie cel ce se culcă cu soacra sa! Şi-ntregul popor va zice: Amin! Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora femeii sale! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

24: Blestemat să fie cel care-l loveşte cu vicleşug pe aproapele său! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

25: Blestemat să fie cel ce primeşte daruri ca să ucidă suflet din sânge nevinovat! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

26: Blestemat să fie tot omul care nu va fi statornic în toate cuvintele Legii acesteia, ca să le plinească! Şi-ntregul popor va zice: Amin!

Cei daţi blestemului sunt, în cele mai multe cazuri, să­vâr­şitorii de păcate strigătoare la cer. Desigur, în capul listei se află idolatria. Blestemele vizează pe autorii rămaşi ne­cu­nos­cuţi şi are darul de a face să fie scoşi la iveală, după care vor suporta pedeapsa prescrisă de Lege. Dar, cum vom ve­dea în capitolul următor, şi asupra celor ce ar rămâne ne­sanc­ţio­naţi de lege sunt invocate pedepse divine, mai eficiente.


[1] BBVA, p. 231

[2] BBVA, p. 231

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, IV

[4] Iuda, respectiv, Levi.

[5] SEP 1, p. 594

[6] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 38

[7] DEUT, p. 237

CAPITOLUL 26 – Pârga roadelor.

 

1: După ce vei intra în ţara pe care Dom­nul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ca moştenire, când tu o vei stăpâni şi vei locui într-însa,

2: să iei din pârga roadelor pă­mântului tău pe care ţi-l dă ţie Domnul, Dumnezeul tău, şi s-o pui într-un paner şi să mergi la locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege spre a I se chema numele.

3: Vei mer­­ge la preotul care va fi în zilele acelea şi-i vei spune:

As­­tăzi mărturisesc înaintea Domnului, Dumnezeului meu, că am intrat în ţara pe care Domnul li S-a jurat părinţilor noş­tri că ne-o va da nouă.

4: Preotul va lua panerul din mâi­nile ta­­le şi-l va pune înaintea jertfelnicului Domnului, Dum­ne­zeului tău,

5: iar tu, cuvântând, vei zice în faţa Domnului, Dum­­nezeului tău:

Tatăl meu a părăsit Siria, s-a coborât în Egipt cu puţini oameni şi a pribegit acolo; şi acolo a devenit neam mare, puternic şi numeros.

„Ebr. : Tatăl meu era un arameu pribeag. Referire la Iacob, părintele celor douăsprezece seminţii, ai cărui stră­moşi erau Aramei din Mesopotamia (vezi Facerea 25, 20; 28, 5). KJV traduce: Tatăl meu era un Sirian gata să piară, preluând adverbul ebraic nu numai în sensul de pri­beag, rătăcitor, nomad, ci şi în acela de om pierdut, dez­nă­dăj­duit, răzleţit de ai săi. Oricum, e vorba de diferenţa dintre pri­bea­gul şi oropsitul (în Egipt) de odinioară şi pro­prie­tarul fun­ciar de acum”[1].  Capitolul 26 se referă la da­ru­rile din pârga roadelor, însă ritualul aducerii acestora e unit cu rememo­ra­rea evenimentelor din trecutul poporului israelit.

6: Dar Egiptenii ne-au chinuit şi ne-au umilit şi au pus asupră-ne grele poveri.

7: Şi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri; iar Domnul ne-a auzit striga­rea şi ne-a văzut umilinţa şi osteneala şi necazul.

8: Şi ne-a scos Domnul din Egipt, El Însuşi cu puterea Lui cea mare, cu mână tare şi cu braţ înalt, cu vedenii mari, cu semne şi minuni;

9: şi ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat pământul acesta, ţara-n care curge miere şi lapte.

10: Acum, iată, am a­dus pârga roadelor pământului pe care Tu, Doamne, mi l-ai dat, ale pământului din care curge miere şi lapte… 

Şi o vei lăsa acolo, înaintea Domnului, Dumnezeului tău.

Fragmentul 5-10a: „Aceste versete formează o mărturisire de credinţă care se citeşte la celebrarea cinei pascale (seder Haggadah şel Pessah). Mişna precizează că textul trebuie neapărat recitat în ebraică. Philon prevede cazul în care cel care aduce ofranda nu cunoaşte textul pe dinafară şi îl ascultă pe preot recitând această cântare măreaţă şi minunată (Spec. II, 216)”[2].

11: Şi să te ve­seleşti de toate bunătăţile pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi le-a dat, ţie şi casei tale: tu şi levitul şi străinul care este cu tine.

12: Când vei fi isprăvit de dat toate zeciuielile din roa­dele pământului tău, în cel de al treilea an, a doua zeciuială o vei da levitului şi străinului şi orfanului şi văduvei, şi vor mânca ei în cetăţile tale şi se vor sătura.

13: Şi să grăieşti în faţa Domnului, Dumnezeului tău: Pe cele afierosite le-am lu­at din casa mea şi le-am dat levitului şi străinului şi or­fanului şi văduvei, după toate poruncile Tale pe care Tu mi le-ai poruncit; porunca Ta n-am călcat-o şi nici n-am dat-o uitării.

Pe cele afierosite: „literal: Pe cele sfinte. Odată închinate Domnului, darurile capătă dimensiunea sacralităţii, devin sfinte şi-I aparţin lui Dumnezeu”[3].

14: Din ele-n întristare n-am mâncat, din ele-ntru ne­curăţie n-am cheltuit, din ele celui mort eu nu i-am dat; de glasul Domnului, Dumnezeului meu, am ascultat, după cum Tu mi-ai poruncit am făcut.

„Zeciuiala sfântă, având o destinaţie precisă, nu poate fi folosită în alte scopuri şi cu alte prilejuri, ceea ce ar duce la profanarea ei: este interzisă folosirea ei ca ofrandă sau ca donaţie în caz de deces. Sensul celei de a doua afirmaţii este obscur în originale, putând fi tradusă şi prin formularea: n-am folosit-o pentru vreun lucru necurat[4]. Celui mort eu nu i-am dat: „Comentatorii precizează că referirea la morţi este o aluzie la obiceiul – foarte răspândit în Egipt – de a aşeza hrană lângă morminte sau la practica sacrificiilor propiţiatorii”[5].

15: Caută deci din casa Ta cea sfântă, din cer, şi binecuvintează-l pe Israel, poporul Tău, şi pământul pe care l-ai dat lor, după cum Te-ai jurat părinţilor noştri că ne vei da o ţară în care curge lapte şi miere.

Invocarea binecuvântării divine încheia textul ce era rostit de către aducătorul ofrandei din pârga roadelor.

16: În ziua aceasta ţi-a poruncit Domnul, Dum­ne­zeul tău, să plineşti toate hotărârile acestea şi rân­du­ie­li­le; să le păziţi şi să le pliniţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.

17: Tu astăzi L-ai ales pe Dumnezeu să fie Dumnezeul tău; să umbli în căile Lui, să-I păzeşti hotărârile şi rânduielile, să asculţi de glasul Lui.

Tu astăzi L-ai ales pe Dumnezeu să fie Dumnezeul tău: „Ambiguitatea Textului Masoretic a provocat traduceri diferite: Tu azi ai întărit (confirmat) că Domnul e Dumnezeul tău (KJV); Tu azi ai mărturisit că Domnul e Dumnezeul tău (RSV); Tu ai obţinut azi de la Domnul această mărturisire, că El va fi Dumnezeul tău (BJ); Pe Domnul L-ai adus tu astăzi să declare că El devine Dumnezeul tău (TOB); Astăzi ai mărturisit tu Domnului că El va fi Dumnezeul tău (ed. Rom. 1936); Astăzi te-ai spovedit înaintea Domnului că El îţi va fi Dumnezeu (GALA). În formularea de faţă prevalează socotinţa că în nici o parte a Bibliei nu se spune că legământul dintre Iahve şi Israel ar constitui un contract între doi parteneri egali. Nici Septuaginta nu spune aceasta, dar folosirea verbului a alege pune un accent special pe faptul că, deşi Dumnezeu este iniţiatorul, Cel ce alege primul, totuşi El îi respectă omului libertatea de a opta între alegerea lui Dumnezeu şi propria sa alegere. E drama căderii omului şi, în continuare, drama lui Israel, dar şi maiestatea omului de a avea dumnezeiasca însuşire a libertăţii. Notăm şi faptul că verbul ereo, folosit foarte rar (de numai 9 ori) în Vechiul Testament, înseamnă în primul rând a prinde în mâini a apuca (ceva sau pe cineva), şi numai în al doilea rând a alege. De aici: a-L alege pe Dumnezeu înseamnă, de fapt, şansa de a-L avea în mână, de a-L păstra pentru tine. Este ceea ce exprimă […] Vasile Voiculescu în poezia Prizonierul: Oho, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi,/ Te ţin prizonier… […] O clipă inima mi se făcuse cer. Evident, e vorba de o experienţă mistică. În legătură cu aceasta însă vom reţine şi faptul că ereo e folosit aici în locul verbului eklego = a alege, dar înrudit cu acesta din urmă e substantivul ekloghesis = căutare. Aşadar, opţiunea omului pentru Dumnezeu este, în fapt, rezultatul (deseori subconştient) al unei căutări. A alege devine sincron cu a fi aflat, şi aşa se explică încrâncenarea mistică prin care omul Îl ţine pe Dumnezeu în mână[6].

18: Tot astăzi Domnul te-a ales pe tine să-I fii popor ales, aşa cum ţi-a spus, ca să pă­zeşti toate poruncile Lui;

Domnul te-a ales: „a doua folosire a verbului ereo, de unde se vede că Dumnezeu şi omul se aleg reciproc, un parteneriat pe care teologia creştină îl va defini drept synergie = conlucrarea dintre Dumnezeu şi om”[7].  „Philon, în Virt. 184-185, admiră relaţia, de alegere reciprocă, stabilită între Dumnezeu şi omul care se străduieşte să-L slujească”[8].

19: şi să fii tu mai presus decât toate neamurile, aşa cum te-a făcut El să fii: faimos şi mândru şi slăvit; ca să-I fii Domnului, Dumnezeului tău, popor sfânt, aşa cum a grăit El” .

„Fragmentul cuprins în versetele 16-19 constituie par­tea finală a reglementărilor şi a preceptelor expuse în ca­pi­to­le­le 12-26 sub forma Codului deuteronomic. Acesta este do­cu­mentul Legământului între Dumnezeu şi Israel, prezentat ca un contract între doi parteneri, în care sunt specificate obli­­gaţiile fiecăruia”[9].


[1] BBVA, p. 230

[2] SEP 1, p. 592

[3] BBVA, p. 230

[4] DEUT, p. 237

[5] SEP 1, p. 593

[6] BBVA, p. 231

[7] BBVA, p. 231

[8] SEP 1, p. 593

[9] DEUT, p. 237

CAPITOLUL 25 – Măsuri de pază.

 

1: De se va întâmpla o neînţelegere între oa­meni şi vor veni la judecată şi se vor judeca, celui drept i se va da dreptate, iar cel vinovat va fi osândit.

2: Dacă celui vi­novat i se va cuveni bătaie, judecătorii vor porunci să-l în­tindă jos şi să fie bătut în faţa lor, după măsura vinovăţiei lui.

3: Patruzeci de lovituri i se pot da, dar mai multe, nu; că dacă i se vor da mai multe, atunci fratele tău va fi schilodit în chiar faţa ochilor tăi.

La vechii evrei, în cazul pedepselor prin bătaie, se fo­lo­sea un bici cu trei plesne, fiecare lovitură fiind socotită în­treit; astfel, se puteau aplica până la 13 lovituri, obţinându-se 40-1 lovituri, fără a se împlini numărul de patruzeci. „La această limită se va referi Apostolul Pavel, căruia i se aplicase pedeapsa maximă (II Corinteni 11, 24)”[1]. „Flagelarea este considerată în tradiţia iudaică pedeapsa cea mai înjositoare”[2].

La fel, în războiul cel nevăzut, nu va îngădui Dumnezeu să fim în­cercaţi peste puterile noastre. Facem această trecere de­oa­re­ce Scriptura cere să se dea dreptate celui drept, însă aceasta se va petrece deplin numai la judecata divină. „În multe chi­puri ni se desemnează taina lui Hristos prin porunca veche şi ni se zugrăveşte patima mântuitoare, în care şi prin care am fost izbăviţi de cel ce avea puterea să ne chinuiască şi ne supunea unor lovituri cumplite. […] Loviturile de bici până la numărul patruzeci, aprobate celor ce biciuiesc şi celor bi­ciuiţi, preînchipuie timpul preadorit al venirii Unuia Năs­cu­tului cu trupul, când noi toţi cu rana Lui ne-am vindecat, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre. Căci Israeliţii s-au nă­pus­tit cu ocări asupra Lui, iar Pilat i-a aplicat lovituri peste spa­te, prin ceea ce noi am fost scoşi de sub pedeapsă şi chi­nuri. Căci multe erau odinioară bătăile păcătosului […]. Dar Hristos a fost biciuit pentru noi. Căci precum pentru toţi a murit, aşa a fost şi biciuit pentru toţi, El Unul fiind de un preţ egal cu toţi. Iar numărul de patruzeci de zile tăindu-l în cinci opţi, vei afla pe opt şi pe cinci. Iar acest număr indică timpul lui Hristos. Pentru că Unul Născut a venit în timpul al cincilea, după parabola evanghelică (Matei 20, 1-16), în ca­re se spune de un stăpân că a tocmit lucrători la vie, ieşind pe la ceasul întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea şi al un­sprezecelea. Şi S-a sculat în ziua a opta, surpând stăpânirea morţii şi nimicind împreună cu ea şi pe tatăl stricăciunii ivi­te, adică păcatul, care fiind înlăturat, a trebuit să înceteze şi bătăile şi pedepsele şi chinurile pentru el. Deci legea nu în­gă­duie bătăile să treacă peste numărul patruzeci, lăsând până la venirea lui Hristos chinurile şi preînchipuind timpul ier­tării. […] Dar trebuie ştiut şi aceea că Israil, păcătuind, a ră­tă­cit patruzeci de ani prin pustie. Căci cu jurământ S-a jurat Dumnezeu să nu-i ducă pe ei înainte în pământul făgă­du­in­ţei. Acesta le era lor timpul mâniei. Iar trecând timpul, a în­cetat mânia şi urmaşii lor au trecut Iordanul şi au intrat în ţară. În aceasta s-a arătat că supărarea n-a trecut peste anul al patruzecilea. Deci şi acesta a fost un chip clar al faptului de a nu fi fost bătuţi oamenii cu mai mult de patruzeci de lo­vituri. Căci după aceasta a venit timpul iertării, care ne-a a­dus trecerea tainică a Iordanului şi cuţitele de piatră, adică tăierea împrejur în duh, sub conducerea lui Iisus. Căci după Moi­se şi lege ni s-a făcut nouă conducător Iisus [preîn­chi­pu­it prin Iosua sau Iisus Navi – n. n.]”[3].

4: Să nu legi gura boului care treieră.

În afara înţelesului imediat, locul se referă la cei ce, depunând o muncă, nu trebuie lipsiţi de cele necesare vieţii. De văzut şi I Corinteni, cap. 9; I Timotei 5, 17-18, locuri ce se referă la cele cuvenite preoţilor.

5: Dacă vor locui fraţi în acelaşi loc şi unul din ei va muri fără ca din el să rămână urmaş, atunci femeia celui mort să nu se mărite cu bărbat din afară; fratele bărbatului ei va intra la ea şi o va lua de femeie şi va locui împreună cu ea.

6: Şi va fi că pruncul ce se va naşte va purta numele celui mort, şi astfel numele acestuia nu se va stinge din Israel.

„Este vorba de o formă specială de căsătorie, cunos­cu­tă sub numele de levirat (cf. lat. levir = cumnat, care tra­duce ebr. yabam). Conform acestui obicei, văduva lipsită de copii urma să se căsătorească cu cel mai vârstnic dintre cum­naţi, pentru ca bărbatul mort să nu rămână fără urmaşi. În­tâiul născut din această căsătorie era considerat fiu şi moştenitor al de­func­tu­lui. Obiceiul leviratului era răspândit la mai multe popoare din Vechiul Orient, dar putea fi respins de cei implicaţi”[4]. „Femeia unui bărbat care murea fără co­pii trebuia să fie dată fratelui lui. Pentru că moartea era so­cotită un rău de ne­mân­gâiat şi pentru că în legea veche se făcea totul în vederea vieţii acesteia pământeşti, legea po­runcea ca fratele cel viu să se căsătorească cu soţia fratelui ră­posat, ca să nu se stingă ca­sa lui. Dacă se întâmpla ca ră­po­satul să nu lase copii – cea mai mare mângâiere în faţa morţii –, atunci jalea era fără mar­gini. Pentru aceasta le­giu­i­torul a izvodit o mângâiere pentru cei lipsiţi din fire de copii şi a poruncit ca acela născut să fie socotit copilul răpo­sa­tu­lui. Când de pe urma unui bărbat răpo­sat rămânea un copil, o astfel de căsătorie nu era îngăduită. Şi de ce? – aş putea fi întrebat. Dacă un altul străin se putea că­să­to­ri cu văduva, apoi cu atât mai mult fratele răposatului! Nici­de­cum! Legea voia ca înrudirea dintre oameni să se în­tin­dă cât mai mult şi să existe multe prilejuri pentru întinderea acestei înrudiri în­tre oameni. Dar atunci pentru ce nu avea vo­ie să se mă­rite cu un străin soţia celui răposat fără copii? Pen­tru că din o astfel de căsătorie copilul ce s-ar fi născut n-ar mai fi fost socotit al celui răposat. Aşa însă, pentru că era o­drasla fra­telui celui răposat, putea fi socotit copilul acestuia. De alt­fel, un stră­in nu avea nici un interes să continue familia celui ră­posat. Fratele însă dobândea acest drept din pricina înrudirii”[5].

7: Dar dacă omul nu va voi s-o ia pe femeia fra­telui său, să iasă femeia la poarta cetăţii, în faţa bătrânilor, şi să zică: Cumnatul meu nu vrea să înalţe numele fratelui său în Israel; fratele bărbatului meu nu m-a vrut.

8: Atunci bă­trânii cetăţii lui îl vor chema şi vor sta de vorbă cu el; şi da­că el se va ridica şi va zice: Nu vreau s-o iau!,

9: atunci cum­nata lui va veni la el acolo, în faţa bătrânilor, îi va scoate sandala de la un picior, îl va scuipa în obraz şi va zice: Aşa i se face omului care nu zideşte casa fratelui său!…;

„Scoaterea încălţămintei este gestul prin care cineva renunţă la un drept de proprietate; cf. Rut 4, 7”[6].

10: iar nu­me­le lui în Israel se va chema: «Casa celui c-un picior desculţ…»

„Refuzul cumnatului de a se căsători, conform obi­ce­iului, cu văduva fratelui decedat atrage după sine o reacţie sta­bilită prin norme precise din partea văduvei. În cazul vân­zării unei proprietăţi, vânzătorul îşi scotea încălţămintea şi o în­mâna cumpărătorului, ca semn de renunţare la orice drep­turi de proprietar (cf. Rut 4, 7). Când femeia îl descalţă pe cum­­natul ei, îi neagă orice drept la proprietatea fratelui de­ce­dat, care i s-ar fi cuvenit lui, prin moştenire, în caz de că­să­torie. Refuzul cumnatului este dezonorant pentru văduvă. Această dezonoare se răsfrânge asupra cumnatului atunci când ea îl scuipă”[7].

„Dacă te sârguieşti pururi să-ţi încalţi picioarele tale spre gătirea Evangheliei păcii, vei zidi cu si­guranţă şi casa ta şi a aproapelui tău. Dar de te vei lenevi, vei fi scuipat în faţă în chip nevăzut şi vei moşteni, după le­ge, numele celui ce şi-a lepădat încălţămintea”[8].

11: Dacă doi bărbaţi se iau undeva la harţă – om cu fratele său –, iar femeia unuia dintre ei va veni să-l scoa­tă pe bărbatul ei din mâna celui ce-l bate şi, întinzându-şi mâna, îl va apuca pe acesta de părţile lui ruşinoase,

12: să-i tai mâna; ochiului tău să nu-i fie milă de ea.

„Această măsură extrem de severă, care prevede mu­ti­larea pentru a sancţiona un delict, este unică în Vechiul Tes­tament”[9]. De altfel, nu avem nici o referire cum că a­ceastă prevedere s-ar fi aplicat.  Filon din Alexandria interpretează prescripţia „alegoric, mâna tăiată reprezentând gândurile care trebuie alungate, pentru că ating însuşi principiul generării”[10].

„Din această pricină a po­run­cit şi legea să fie tăiată mâna femeii care apucă de cele ru­şinoase pe un bărbat când se bate, că având loc o luptă în­tre gânduri, pentru alegerea între bunurile lumeşti şi cereşti, aceea, înlă­tu­rând alegerea celor din urmă, a ales pe cele ale facerii şi ale stricăciunii, deoarece prin mădularele care ajută la naş­tere a arătat lucrurile făcute”[11].

13: În sacul tău să n-ai pentru cântar greutăţi şi greutăţi, mari şi mici.

14: În casa ta să nu fie măsură şi măsură, mare şi mică.

15: Pentru cântar să ai greutate adevărată şi dreaptă, iar măsura ta să fie adevărată şi dreaptă, ca să trăieşti zile multe pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-l dă ca moştenire;

16: că urâciune este înaintea Dom­nului, Dumnezeului tău, tot cel ce face acestea – cel ce face strâmbătate.

„Îi silea să caute egalitatea cât mai deplină în mo­du­rile dreptăţii. Şi pe drept cuvânt. Căci mintea dreaptă şi iu­bi­toare de dreptate cântăreşte şi măsoară firile lucrurilor şi cau­tă raţiunea egalităţii, mai subţire şi mai exact decât i s-ar părea cuiva că fac cei ce cântăresc monezile în cumpănă şi pe cântar. Şi măsoară fiecăruia din cei priviţi ceea ce i se cuvine cel mai mult, nestricând frumuseţea egalităţii exacte prin prisosinţă şi neîngăduind să se ştirbească egalitatea prin aplecarea spre ceea ce-i prea puţin. Să fie deci, zice, mă­su­rile şi cumpenele drepte şi măsura dreaptă. Iar acestea so­co­tesc că sunt nişte chipuri şi pilde vădite care ne arată mo­du­rile în care trebuie să cercetăm raţiunea exactă a egalităţii şi prin care apare cunoştinţa dreptăţii. Observă însă că cele din lege se măsoară întreolaltă şi au ca hotar dreptatea. Dar cele ce ni s-au dat prin Hristos sunt mai bogate şi se ridică mult dincolo de ele. Căci binele, adică slava vieţii în Hristos, în­trece dreptatea”[12].

17: Adu-ţi aminte de câte ţi-a făcut ţie Amalec când erai pe drum la ieşirea din Egipt,

18: cum ţi-a stat la drum şi ţi-a retezat partea de dinapoi a oastei – pe cei slăbiţi din spatele tău – în timp ce tu erai înfometat şi sleit; şi nu s-a temut de Dumnezeu.

19: Şi va fi că atunci când Domnul, Dum­nezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăjmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, numele lui Amalec să-l stingi de sub cer. Şi să nu uiţi!

Lupta cu Amaleciţii la care se face referire e descrisă la Ieşirea, cap. 17. Trebuie stinşi de sub cer cei ce nu se tem de Domnul, mai cu seamă în locurile consacrate Lui.


[1] BBVA, p. 229

[2] SEP 1, p. 590

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[4] DEUT, p. 236

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVIII, 3

[6] SEP 1, p. 591

[7] DEUT, p. 236

[8] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 99

[9] DEUT, p. 236

[10] SEP 1, p. 591

[11] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, VIII

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII