Archive for the ‘III Regi’ Category

CAP. 22 – Lupte împotriva Sirienilor. Moartea lui Ahab. Iosafat, rege peste Iuda; Ohozia, rege peste Israel.

 

1: Au trecut trei ani fără război între Siria şi Israel.

2: Şi a fost că în cel de al treilea an s-a coborât Iosafat, regele lui Iuda, la regele lui Israel.

„Iosafat era vasal al lui Ahab şi a venit la chemarea acestuia. Faptul va fi evident în desfăşurarea evenimentelor”[1].

3: Iar regele lui Israel a zis către servii săi: „Ştiţi voi oare că Ramotul Galaadului este al nostru, iar noi de atâta vreme tăcem şi ne lenevim să-l scoatem din mâna regelui Siriei?”

„Potrivit istoricului Iosif Flaviu, Ramotul Galaadului fusese luat de către Benhadad, regele Siriei, în vremea lui Omri”[2].

4: Apoi regele lui Israel a zis către Iosafat: „Oare vei merge şi tu cu noi să ne războim pentru Ramotul Galaadului?”  Iar Iosafat a zis: „Cum sunt eu, aşa şi tu; cum e poporul meu, aşa-i şi poporul tău; cum sunt caii mei, aşa şi caii tăi”.

5: Şi a zis Iosafat, regele lui Iuda, către regele lui Israel: „Întreabă-L dar, astăzi, pe Domnul!”

6: Atunci regele lui Israel i-a adunat pe toţi profeţii, ca la vreo patru sute de bărbaţi; şi le-a zis regele: „Voi merge oare la Ramotul Galaadului să mă războiesc, sau mă voi lăsa păgubaş?”  Iar ei au zis: „Mergi, şi Domul îl va da negreşit în mâinile regelui”.

7: Şi a zis Iosafat către regele lui Israel: „Nu se află oare pe-aici un profet al Domnului, pentru ca noi prin el să-L întrebăm pe Domnul?”

„Cei patru sute erau profeţi de curte, întotdeauna atenţi să fie pe placul regelui; sceptic, Iosafat cere şi o altă mărturie”[3].

8: Iar regele lui Israel a zis către Iosafat: „Mai e pe-aici un om prin care-L putem întreba pe Dumnezeu; eu însă îl urăsc, deoarece el nu grăieşte de bine pe socoteala mea, ci de rău: Miheia, fiul lui Imla”.  Dar Iosafat, regele lui Iuda, a zis: „Să nu vorbească regele aşa!”

Miheia (= cine este ca Dumnezeu?), fiul lui Imla (= împlinit) este chemat doar la insistenţa lui Iosafat.

9: Atunci regele lui Israel a chemat un eunuc şi i-a zis: „De-ndată să-l aduceţi pe Miheia, fiul lui Imla!”

            „Eunuc (sau famen): demnitar la curtea regală”[4].  Miheia: „Acest Miheia nu are nimic în comun cu profetul Miheia, autorul cărţii care-i poartă numele”[5]. În comun ar avea, poate, darul profeţiei, dar „Miheia, fiul lui Imla, nu trebuie confundat cu Miheia, unul dintre cei doisprezece profeţi mici, care a trăit în regatul lui Iuda cu un secol şi jumătate mai târziu”[6].

10: Iar regele lui Israel şi Iosafat, regele lui Iuda, şedeau fiecare pe scaunul său, înarmaţi, în porţile Samariei; şi toţi profeţii profeţeau în faţa lor.

11: Iar Sedechia, fiul lui Chenaana, şi-a făcut nişte coarne de fier şi a zis: „Aşa grăieşte Domnul: – Cu acestea îi vei împunge pe Sirieni, până vor pieri”.

            „În vechime, coarnele simbolizau tăria, chiar puterea dumnezeiască. Sedechia face un gest profetic, cu menirea de a impresiona auditoriul şi, după mentalitatea de atunci, de a face cuvântul ireversibil”[7].  Sedechia (= dreptatea Domnului), fiul lui Chenaana (= nevasta lui Canaan), pare a fi avut o poziţie de frunte între falşii profeţi de la curtea regelui Ahab.

12: Şi toţi profeţii profeţeau aşa, zicând: Du-te la Ramotul Galaadului, că va fi bine: Domnul îl va da în mâna ta pe regele Siriei”.

13: Iar solul care se dusese să-l cheme pe Miheia i-a grăit acestuia, zicând: „Iată, toţi profeţii într-un singur glas vorbesc de bine asupra regelui; fie acum cuvintele tale precum cuvintele fiecăruia din ei şi grăieşte de bine!”

14: Dar Miheia a zis: „Viu este Domnul: Orice va grăi Domnul către mine, aceea voi grăi!”

            „Se măsoară aici distanţa care separă profeţia adevărată de cea mincinoasă. Grupul de patru sute de profeţi se străduieşte să-i spună regelui ceea ce îi place să audă, sperând că prin cuvintele rostite influenţează mersul istoriei, în timp ce un adevărat profet nu poate rosti altceva decât cuvântul lui Dumnezeu adresat poporului”[8].

15: Şi a venit la rege; iar regele i-a zis: „Miheia, voi merge eu oare la Ramotul Galaadului să mă războiesc, sau mă voi lăsa păgubaş?”  Iar acela i-a zis: „Mergi, şi va fi bine: Domnul îl va da în mâna regelui”.

16: Iar regele i-a zis: „De câte ori să te leg eu cu jurământ ca să-mi spui adevărul în numele Domnului?”

17: Şi a zis Miheia:

            „Nu aşa! L-am văzut pe tot Israelul împrăştiat prin munţi

            ca o turmă fără păstor.

            Şi a zis Domnul: «Nu au domn:

            să se întoarcă fiecare cu pace la casa lui!»”          

 „În cei ce nu sunt povăţuiţi de temere, gândurile sunt în mare împrăştiere, ca oile care n-au păstor. Dar când sunt călăuzite, sau mânate din urmă de frică, gândurile se află în bună rânduială şi înăuntrul ocolului”[9].

18: Atunci regele lui Israel a grăit către Iosafat, regele lui Iuda: „Nu ţi-am spus eu că acest om nu-mi profeţeşte de bine, că nu vorbeşte decât de rău?”

19: Miheia însă a zis: „Nu-i aşa! Nu pe mine, ci ascultă cuvântul Domnului! Nu-i aşa! L-am văzut pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şezând pe tronul Său, şi toată oştirea cerului stând lângă El, de-a dreapta şi de-a stânga Sa.

20: Şi a zis Domnul: «Cine l-ar ademeni pe Ahab, regele lui Israel, să meargă la Ramotul Galaadului şi să cadă acolo?»  Şi unul zicea una, altul alta.

21: Atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea Domnului şi a zis: «Eu îl voi înşela».  Iar Domnul i-a zis: «Cum?»

22: Iar acela a zis: «Mă voi duce şi mă voi face duh mincinos în gura tuturor profeţilor».  Iar El a zis: «Tu îl vei ademeni şi vei izbuti; du-te şi fă aşa!»

23: Şi acum, iată că Domnul a pus un duh mincinos în gura tuturor acestor profeţi ai tăi; Domnul n-a grăit bine despre tine”.

„Un duh mincinos trimis de Dumnezeu în gura unor profeţi poate fi interpretat fie printr-o anumită intenţie a Domnului, Cel care uneori implementează binele prin rău (aşa cum va afirma Pavel: Şi de aceea le trimite Dumnezeu lucrare de amăgire, pentru ca ei să dea crezare minciunii – II Tesaloniceni 2,11), fie prin asaltul pe care puterile răului îl dau asupra binelui (idee formulată de Petru: Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi-ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare… – II Petru 2,1). Ieremia şi Iezechiel vor avea mult de furcă cu falşii profeţi, întotdeauna optimişti şi mobilizatori, dar total lipsiţi de simţul realităţii”[10].  „Duhul amăgitor ar putea fi unul dintre membrii curţii celeste menţionate în v. 19, alţii văd aici o personificare a spiritului profetic, folosit de Dumnezeu pentru a-l pierde pe Ahab”[11].

            „Aceasta arată clar că a fost ales un anumit duh cu un scop precis şi cu o voinţă aparte, ca să ademenească şi să semene minciuna, şi că Dumnezeu S-a servit de acest duh pentru omorârea lui Ahav, care se făcuse vrednic de o astfel de moarte”[12].

24: Atunci Sedechia, fiul lui Chenaana, s-a apropiat de Miheia şi l-a lovit peste obraz şi i-a zis: „Ce fel de duh al Domnului a grăit în tine?”

            „Textul Masoretic: Cum? Oare Duhul Domnului s-a depărtat de la mine ca să grăiască prin tine?  Oricum, în textul de faţă nu este şi nu poate fi vorba de Duhul Sfânt”[13].

25: Iar Miheia i-a răspuns: „Iată, vei vedea în ziua în care vei intra într-o cămară din fundul casei, ca să te ascunzi acolo”.

26: Atunci regele lui Israel a zis: „Luaţi-l pe Miheia şi duceţi-l la Amon, căpetenia cetăţii, şi la Ioaş, fiul regelui,

27: să-l arunce în temniţă şi să-l hrănească cu pâinea necazului şi cu apa necazului până ce eu mă voi întoarce cu pace”.

Amon (= aparţinător de popor) era guvernatorul Samariei, iar Ioaş (= Domnul a dat), unul dintre fiii lui Ahab, ale cărui responsabilităţi nu rezultă foarte clar, el fiind numit doar aici.

28: Iar Miheia a zis: „Dacă tu te vei întoarce cu pace, atunci Domnul n-a grăit prin mine”.

            „Textul Masoretic adaugă: Ascultaţi, toate popoarele!, sintagmă transferată din Miheia 1,2 de către cineva care i-a confundat pe cei doi”[14].

29: Aşa că regele lui Israel – şi Iosafat, regele lui Iuda, împreună cu el – s-a ridicat împotriva Ramot-Galaadului.

30: Iar regele lui Israel a zis către Iosafat, regele lui Iuda: „Eu mă voi ascunde sub altă îmbrăcăminte şi voi merge la război, iar tu să pui pe tine îmbrăcămintea mea”. Aşa că regele lui Israel şi-a ascuns înfăţişarea sub altă îmbrăcăminte şi s-a dus la război.

31: Iar regele Siriei le-a poruncit celor treizeci şi doi de căpitani peste carele lui de luptă, zicând: „Nu vă bateţi cu cel mic sau cu cel mare, ci numai împotriva regelui lui Israel!”

32: Şi a fost că atunci când căpitanii carelor de război l-au văzut pe Iosafat, regele lui Iuda, au zis: „Acesta-i regele lui Israel!”  Şi l-au înconjurat să se bată cu el; dar Iosafat a strigat.

33: Şi a fost că atunci când căpitanii carelor de luptă au văzut că acesta nu era regele lui Israel, s-au întors dinspre el.

34: Dar unul şi-a întins arcul cătând bine la ţintă şi l-a izbit pe regele lui Israel între plămâni şi coşul pieptului. Iar acela i-a zis căruţaşului său: „Întoarce-ţi mâna şi scoate-mă din luptă, căci sunt rănit”.

Textul ebraic arată că sirianul a tras la întâmplare, fiind astfel mai evidentă intervenţia divină: moartea lui Ahab fusese hotărâtă şi prevestită.

35: În ziua aceea a încetat războiul, iar regele a stat în carul său, în faţa Sirienilor, de dimineaţa până seara; sângele îi curgea din rană pe fundul carului; şi a murit până seara; şi sângele i se scurgea din rană până pe fundul carului.

36: Când apunea soarele, vestitorul oastei a stat în tabără şi a zis: „Fiecare să se întoarcă în cetatea sa şi pe moşia sa,

37: căci regele a murit”. Iar ei au venit în Samaria şi acolo, în Samaria, l-au îngropat pe rege.

38: Şi au spălat carul la fântâna Samariei; şi porcii şi câinii lingeau sângele; şi târfele s-au spălat în sânge, după cuvântul pe care Domnul îl grăise.

„Această relatare este o insultă cumplită pentru memoria regelui; sângele lui s-ar fi amestecat cu cel menstrual al prostituatelor”[15].

39: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ahab şi despre toate faptele lui şi despre casa de fildeş pe care şi-a clădit-o şi despre toate cetăţile pe care le-a zidit, iată, nu sunt toate scrise în Cartea Faptelor din anii regilor lui Israel?

            „Lacuna istoriei antice, care se ocupa mai mult cu originea şi dezvoltarea familiilor (toledoth) în loc de a consemna evenimentele, este compensată de autorii Vechiului Testament care, printre genealogii, mai intercalează şi ani dintr-o perioadă de timp. Cei ce se ocupau de genealogii se numeau şoterim (genealogi), iar soferim erau cei ce scriau istorie. Pe lângă cărţile istorice ale Vechiului Testament au mai existat şi altele cu acest profil şi care s-au pierdut: Cartea războaielor Domnului (Numeri 21,14), Cartea faptelor lui Solomon (11,41), Cronica regilor din Iuda (14,29), Cronica regilor din Israel[16].

            „Deşi măreţ era palatul de fildeş al împăraţilor poporului nostru, mai măreaţă şi mai frumoasă e mica peşteră în care Te-am născut”[17].

40: Ahab a adormit împreună cu părinţii lui, iar în locul său a domnit Ohozia, fiul său.

            „Ahab, suveran al Regatului Israel (871 – 852 î. Hr.). Ahab continuă politica adoptată de Omri, tatăl şi predecesorul său; raporturile paşnice cu Iudeea sunt consolidate prin căsătoria Ataliei (fiica sau sora lui Ahab) cu Iosafat, suveranul regatului vecin. Colaborarea cu Fenicia, iniţiată în urma căsătoriei lui Ahab cu Izabela, fiica lui Ittobal, regele Tirului (încheiată din vremea lui Omri), este extinsă. Domnia lui Ahab reprezintă o epocă de prosperitate economică şi de întărire a potenţialului militar al statului. Samaria, noua capitală fondată de Omri, este acum puternic fortificată, Ahab zidind citadela şi palatul regal; şi alte oraşe ale regatului – Ierihon, Hazor, Meghiddo – atestă acum extinderea suprafeţei locuibile şi întărirea fortificaţiilor. Introducerea cultului lui Baal de către feniciana Izabela stârneşte apriga opoziţie a clerului lui Iahve, condus de profetul Ilie, apoi de succesorul acestuia, Elisei. Ahab este confruntat cu tendinţele expansioniste ale regatului arameic al Damascului, vecinul din nord-est al Israelului. În prima campanie, Ben-Hadad II, sprijinit de 12 dinaşti vasali, ajunge în faţa Samariei, dar este respins de Ahab. În 853, Ahab se raliază coaliţiei antiasiriene, participând cu 2000 de care de luptă şi 10 000 de pedeştri, alături de conducătorii Hamatului şi Damascului şi de alţi dinaşti, la marea bătălie de la Qarqar pe Oronte, care opreşte temporar expansiunea Asiriei lui Şalmanasar III în spaţiul siriano-palestinian. Cu sprijinul lui Iosafat, suveranul Iudeei, Ahab pătrunde în Ramot Ghilead (Ramot-Galaad), dar cade în lupta cu forţele Damascului. Îi succede la tron fiul său Ohozia (852 – 851)”[18].  Ohozia sau Ahazia (= Iahve a susţinut) i-a urmat lui Ahab.

41: Iar Iosafat, fiul lui Asa, a domnit peste Iuda; Iosafat a început să domnească în cel de al patrulea an al domniei lui Ahab, regele lui Israel.

42: Când a început să domnească, el era de treizeci şi cinci de ani; şi a domnit în Ierusalim vreme de douăzeci şi cinci de ani; mama lui se numea Azuba şi era fiica lui Şilhi.

Mama lui Iosafat era Azuba (= părăsită), fiica lui Şilhi (= înarmat cu lance).

43: El a umblat întru totul în calea lui Asa, părintele său, şi nu s-a abătut de la ea, făcând ceea ce e drept în ochii Domnului;

44: doar înălţimile nu le-a desfiinţat, căci poporul încă mai aducea jertfe şi tămâieri pe înălţimi.

45: Iosafat s-a aflat în pace cu regele lui Israel.

46: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Iosafat şi despre faptele lui puternice şi despre tot ceea ce el a mai făcut, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din vremea regilor lui Iuda?

47: Iar rămăşiţa desfrânaţilor, care mai rămăsese din zilele lui Asa, părintele său, a stârpit-o din ţară.

48: În Idumeea pe atunci nu era rege, ci un locţiitor.

49: Iosafat a făcut corăbii în Tarsis, ca să meargă la Ofir, pentru aur; dar n-au ajuns, căci s-au sfărâmat la Eţion-Gheber.

50: Atunci a zis Ohozia, fiul lui Ahab, către Iosafat: „Să se ducă şi servii mei în corăbii cu servii tăi!”  Dar el n-a vrut.

            „Versetele 47-50 sunt preluate din Codex Alexandrinus şi în conformitate cu Textul Masoretic”[19].

51: Iosafat a adormit împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat laolaltă cu părinţii săi în cetatea lui David, părintele său. În locul lui a domnit Ioram, fiul său.

            „Iosafat, suveran al regatului Iudeei (867 – 846 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Asa (908 – 867), Iosafat stabileşte relaţii paşnice cu regatul vecin al Israelului, în timpul suveranilor acestuia Ahab, Ohozia şi Ioram; fiul şi succesorul său Ioram (846 – 843) se căsătoreşte cu Atalia, fiica lui Ahab. Iosafat îl sprijină pe Ahab în confruntarea cu Regatul arameic al Damascului, iar pe Ioram în expediţia împotriva lui Meşa, regele Moabului. Sunt luate măsuri vizând întărirea armatei şi a lanţului de cetăţi fortificate de la hotare, precum şi a centralizării puterii”[20].  Ioram (= Domnul este înălţat) i-a urmat lui Iosafat.

52: În Samaria, peste Israel a domnit Ohozia, fiul lui Ahab; el a început să domnească în cel de al şaptesprezecelea an al domniei lui Iosafat, regele lui Iuda; şi a domnit peste Israel, în Samaria, vreme de doi ani.

53: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, umblând în calea lui Ahab, tatăl său, şi în calea Izabelei, mama sa, şi în păcatele casei lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care l-a făcut pe Israel să păcătuiască.

54: El le-a slujit baalilor şi li s-a închinat şi L-a întărâtat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, aşa cum făcuseră toţi cei de dinaintea lui.

Oferim în încheiere o sinteză a perioadei regalităţii divizate, începând cu Omri (Zimri fiind efemer) şi încheind cu Ahab (Ohozia fiind, la rându-i, sumar prezentat):

Dinastia lui Omri/Ahab (cca. 881-841). După diferite lovituri de stat la Tirţa şi un război civil de patru ani, generalul Omri a izbutit să fie recunoscut ca rege al întregului Israel şi a creat o nouă capitală, Samaria. El a practicat o politică de alianţă cu Fenicia, însurându-şi fiul, Ahab, cu fiica lui Ittobaal, regele din Tir; de asemenea o politică de împăcare cu regatul lui Iuda, supunând în acelaşi timp Moabul (cf. stela din Meşa a muzeului Luvru, liniile 4-8). Ahab a continuat politica tatălui său, a încheiat pacea cu Iehoşafat[21], regele din Iuda, căsătorind-o pe fiica sa Atalia cu Ioram, fiul lui Iehoşafat (IV Regi 8, 18, 26). El s-a aliat şi cu puternicul său vecin Hadadezer/Hadadidri, regele din Damasc, spre a respinge la Karkar (probabil Hama de pe Oronte) invazia asiriană a lui Salmanazar III (853). Această politică regională dibace a favorizat prosperitatea economică şi începerea unor mari lucrări (cf. săpăturile de la Samaria, Meghido şi Hazor). Acest succes n-a durat multă vreme: cei doi fii ai săi, Ahazia şi Ioram, s-au izbit de revolta lui Meşa, regele din Moab, apoi de războiul cu noul rege din Damasc, Hazael, în privinţa teritoriului Galead. În interior, profeţii Ilie şi Elisei s-au făcut campionii opoziţiei la tolerarea cultului lui Baal, susţinut de regina mamă Iezabel. În cursul acestei întregi perioade, regele din Iuda a fost aliatul şi, mai mult sau mai puţin, vasalul regelui din Israel, ale cărui succese şi necazuri le-a împărtăşit. După o anumită înflorire marcată prin reforme, o expansiune politică spre sud (Filistia, Edom) şi o încercare de reluare a comerţului internaţional pe Marea Roşie, Iehoşafat a dat greş în Moab; sub fiul său Ioram, Edom şi-a ales un rege, iar Filistia s-a eliberat de sub tutela regelui din Iuda”[22].

Cartea a III-a a Regilor se încheie brusc, dar ea va fi continuată de cea de-a IV-a Carte a Regilor cu care, să nu uităm, face corp comun, de vreme ce iniţial alcătuiau o singură scriere.


[1] BBVA, p. 411

[2] BBVA, p. 411

[3] BBVA, p. 412

[4] BBVA, p. 412

[5] BBVA, p. 412

[6] SEP 2, p. 526

[7] SEP 2, p. 527

[8] SEP 2, p. 527

[9] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 245

[10] BBVA, p. 412

[11] SEP 2, p. 527

[12] Origen, Despre principii, III, 2, 1

[13] BBVA, p. 412

[14] BBVA, p. 412

[15] SEP 2, p. 529

[16] AB, p. 138

[17] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIX, 12 

[18] EA, p. 16

[19] BBVA, p. 413

[20] EA, p. 178

[21] Iosafat.

[22] DEI, pp. 881-882

Anunțuri

CAP. 21 – Via lui Nabot; Ahab, Izabela şi profetul Ilie.

 

1: Nabot Izreeliteanul avea o vie lângă aria lui Ahab, regele Israelului.

„Dintr-o menţiune în 18, 45 reiese că Ahab, a cărui reşedinţă era în Samaria, avea şi o casă (probabil, o reşedinţă de vară) în Izreel”[1].  Nabot (= vlăstar; nobil) se învecina cu pământul regelui.

2: Şi a grăit Ahab către Nabot, zicând: „Dă-mi via ta, ca să-mi fac o grădină de legume, fiindcă e aproape de casa mea; iar eu îţi voi da în schimb o altă vie, mai bună decât aceasta; sau, dacă-ţi vine mai bine, îţi voi plăti via cu bani, iar ea îmi va fi grădină de legume”.

3: Dar Nabot i-a zis lui Ahab: „Ferească-mă Dumnezeu să-ţi dau eu moştenirea părinţilor mei!”

„Atitudinea lui Nabot nu e un simplu ataşament sentimental faţă de pământul strămoşilor, ci o fidelitate teologală, o manifestare a credinţei faţă de ţara pe care Domnul o încredinţase neamului său (Numeri 36,7; Levitic 25,13). Această posesie constituia temeiul dreptului la reşedinţă al proprietarului, în timp ce faptul de a primi un alt pământ din mâna regelui îl punea într-o situaţie de dependenţă faţă de cel care i l-a dat”[2].

4: Atunci sufletul lui Ahab s-a tulburat; el s-a culcat pe patul său şi şi-a acoperit faţa şi n-a mâncat.

„Nabot avea dreptate: în virtutea dreptului cutumiar, o moştenire de la părinţi nu putea fi înstrăinată, ea fiind, de fapt, un bun al întregii familii. Ahab îşi dă seama că în faţa legii nescrise nu poate face nimic”[3].

            „Istoria veche istoriseşte că erau doi vecini: regele Ahab şi săracul Nabot; pe care din aceştia îl credem mai sărac sau mai bogat? Cel înzestrat cu puterea regală, nesătul de avere şi poftind din ce în ce mai multe bogăţii, a dorit mica viişoară a celui sărac, care, dispreţuind în sufletul său aurul regilor şi comorile împăraţilor, era mulţumit cu viţele sale. Oare nu pare mai bogat acesta, mai degrabă rege acesta, căruia îi prisosea micul său avut, care-şi cârmuia dorinţele nepoftind nimic străin? Nu este, dimpotrivă, sărac cel căruia aurul lui i se părea puţin, în schimb socotea de mare preţ acei câţiva butuci de viţă ai vecinului? Iată de ce bogatul este totuşi foarte lipsit”[4].

5: Iar Izabela, femeia sa, a intrat la el şi i-a zis: „De ce-ţi este sufletul tulburat şi nu mănânci?”

6: Iar el i-a zis: „Fiindcă i-am vorbit lui Nabot Izreeliteanul şi i-am zis: „Dă-mi via ta pe bani; sau, dacă vrei, în schimbul ei îţi voi da altă vie”.  Dar el mi-a răspuns: „Nu-ţi voi da moştenirea părinţilor mei!”

7: Atunci Izabela, femeia sa, i-a zis: „Aşa faci tu acum, tu, rege peste Israel?… Scoală-te şi mănâncă şi fii stăpân pe tine: eu îţi voi da via lui Nabot Izreeliteanul!”

„Izabela, de origine feniciană, nu putea înţelege că în Israel regalitatea nu era absolută, ci era limitată de autoritatea lui Dumnezeu, altfel spus: de drepturile pe care Dumnezeu i le asigura lui Nabot (cf. Deuteronom 17, 14-20; III Regi 3, 5)”[5].

8: Ea a făcut o scrisoare în numele lui Ahab şi a pecetluit-o cu pecetea lui şi a trimis-o la bătrânii şi la fruntaşii care locuiau [în aceeaşi cetate] cu Nabot.

Fruntaşii: „Literal: oameni liberi sau oamenii născuţi liberi, ceea ce la Evrei însemna fruntaşi, sau chiar nobili[6].

9: Iar în scrisoare se spunea: „Ţineţi post şi puneţi-l pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului.

„Postul general era rânduit în momentele cruciale, de mare criză, şi constituia un semnal de alarmă. În cazul de faţă, postul avea funcţie de factor psihologic, pe fundalul căruia urma să se comită crima”[7].  „Efrem Sirul interpretează alegoric postul ucigaşilor lui Nabot, văzând în jertfirea lui o preînchipuire a patimilor lui Hristos: Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor. Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate ca să înceteze a mai muşca! (De ieiunio III, 5)”[8].

10: Şi-n preajma lui puneţi să şadă doi oameni netrebnici care să mărturisească împotrivă-i, zicând: – Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!… Apoi să-l scoată afară, să-l ucidă cu pietre, şi aşa să moară”.

„Izabela, prin oamenii ei, exploatează evlavia poporului şi-l acuză pe Nabot că a încălcat interdicţia specificată în Ieşirea 22,28”[9].  Septuaginta arată pe martori spunând despre Nabot că a binecuvântat pe Dumnezeu şi pe rege, aparenta eroare fiind intenţionată. „Cei doi martori mincinoşi (duo testes iniquitatis) care l-au ucis cu pietre pe (Nabot)[10] îi permit lui Ambrozie (al Milanului) analogia cu condamnarea Suzanei de către cei doi bătrâni, respectiv cu cei doi martori pe care i-a găsit synagoga, qui aduersus Christum falsa iactarent (De Nabuthae XI, 46). ♦ Ambrozie al Milanului citează acest loc întocmai cum se găseşte în Septuaginta (Deum benedixit et regem[11]: L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi pe rege) şi îl interpretează ca pe o încercare de a eufemiza blasfemia: Ne diuitem [Achab] maledicti nomen offendat et sermonis ipso laedatur sono, benedictio pro maledictio uocatur (De Nabuthae XI, 46). Tot Ambrozie remarcă echivalarea ofensei aduse regelui cu cea adusă lui Dumnezeu Însuşi: aequalis videlicet persona, ut sit aequalis contumeliam (ibidem.). ♦ (…) Prezenţa celor doi martori şi intervenţia bătrânilor confereau o aparenţă de justiţie”[12].

            „În public, (regele) nu trebuia să fie lezat, deoarece cei vinovaţi se pedepseau grav, cu moartea”[13].

11: Iar bătrânii şi fruntaşii care locuiau în aceeaşi cetate cu el au făcut aşa cum le poruncise Izabela şi cum se spunea în scrisorile pe care ea le trimisese.

12: Şi au ţinut post şi l-au pus pe Nabot să şadă printre fruntaşii poporului.

13: Şi au venit doi oameni netrebnici şi au şezut în preajma lui. Iar oamenii netrebnici au dat mărturie împotriva lui Nabot, zicând: „Ai defăimat pe Dumnezeu şi pe rege!”  Atunci l-au scos afară din cetate şi l-au ucis cu pietre, şi aşa a murit.

            Condamnatul la execuţia prin lapidare „era dus în afara cetăţii. Primii care aruncau cu pietre asupra celui condamnat erau martorii (acuzării – n. n.), apoi poporul continua până ce condamnatul era îngropat complet într-o movilă de pietre. Astfel se exprima, până la capăt, caracterul colectiv al dreptăţii imanente. Pedeapsa putea fi agravată prin expunerea corpurilor celor ucişi oprobriului public”[14].

            „Postul nu stă în înfrânarea de la pâine. Adevăratul post e postul de la rău, ca ei să se înfrâneze în acelaşi timp de la pâine şi de la (ne)dreptate. Să nu înmulţească păcatele în postirile lor. Căci pe Nabot l-au omorât cei nedrepţi în post, împlinindu-şi în numele postului voia poftelor lor”[15].

14: Şi au trimis la Izabela, zicând: „Nabot a fost ucis cu pietre, şi aşa a murit”.

            „Mare piedică le este dragostea de lucrurile materiale celor ce se silesc spre virtute. Adeseori această dragoste aduce pierzare şi sufletului şi trupului. Căci ce a pierdut pe Nabot din Izreel? Nu i s-a făcut via pismuită pricină de moarte, stârnind pisma vecinului Ahab împotriva sa?”[16].

15: Şi a fost că atunci când Izabela a auzit aceasta, a zis către Ahab: „Scoală-te şi pune stăpânire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut să ţi-o vândă, căci Nabot nu mai e viu, ci a murit”.

16: Şi a fost că dacă Ahab a auzit că Nabot Izreeliteanul e mort, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat în pânză de sac. Şi a fost că după aceea s-a sculat Ahab şi s-a coborât la via lui Nabot Izreeliteanul ca s-o ia în stăpânire.

„Regele îşi asumă doliul, dar îşi urmăreşte ţinta”[17].

            „Să nu spui: Ce mare lucru este dacă poftesc lucrurile semenului meu? Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahab. Şi doar dăduse bani pe vie! Da, dar o cumpărase fără voia stăpânului ei. Nu trebuia să o cumpere cu sila, ci cu voia stăpânului viei. Dacă cel care a dat preţul cuvenit pe vie a fost pedepsit aşa, pentru că a luat-o cu sila[18], ce osândă nu merită, oare, cel care nu dă nici preţul cuvenit, ba răpeşte şi cu sila şi mai trăieşte şi în vremea harului?”[19].  „Ce l-a ucis pe israiliteanul (Nabot)? Nu, oare, dorinţa lui Ahav de a-i lua via? Lacomul este vecin rău şi la oraş şi la ţară. Marea îşi cunoaşte hotarele ei, noaptea nu depăşeşte vechile ei margini, dar lacomul nu respectă timpul, nu cunoaşte margine, nu îngăduie să se păstreze o ordine în lume, ci imită furia focului: cuprinde totul, arde totul”[20].

17: Atunci a grăit Domnul către Ilie Tezviteanul, zicând:

18: „Scoală-te şi te coboară să-l întâlneşti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria; el se află în via lui Nabot, unde s-a dus s-o ia în stăpânire.

19: Şi vei grăi către el, zicând: – Aşa grăieşte Domnul: De vreme ce tu ai ucis şi ai luat în stăpânire, de aceea aşa grăieşte Domnul: În locul unde porcii şi câinii au lins sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii sângele tău; şi târfele se vor spăla în sângele tău”.

20 a: Şi a zis Ahab către Ilie: „M-ai aflat, vrăjmaşule, şi aici?”

            „Nu-şi găseşte loc în lume acela care, cercetându-şi cugetul, se teme să nu fie prins. Şi de aceea Ahab, cum spune istoria, îi zice lui Ilie (…) cu înţeles acoperit: M-ai găsit, tu, duşmanul meu! Cât de nenorocit e cugetul (aceluia care) se simte descoperit!”[21].

20 b: Iar acesta a zis: „Te-am aflat, fiindcă tu nebuneşte te-ai aruncat să faci ce e rău în faţa Domnului, ca să-I stârneşti mânia.

21: Aşa grăieşte Domnul: – Iată, Eu voi aduce peste tine necazuri, şi foc voi aprinde-n urma ta şi voi nimici tot ceea ce e parte bărbătească din Ahab, fie rob, fie liber în Israel.

Fie rob, fie liber în Israel: „Textul Masoretic are ţinut şi lăsat – expresie cu sens juridic de totalitate, al cărei referent precis nu mai este limpede”[22]. Expresia mai apare şi în alte locuri.

22: Şi voi face din casa ta ceea ce am făcut din casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat, şi din casa lui Baeşa, fiul lui Ahia, pentru întărâtările cu care M-ai întărâtat şi cu care l-ai făcut şi pe Israel să păcătuiască”.

Întărâtările: „Aluzie la cultul idolatru încurajat de Ahab şi de soţia lui”[23].

23: Domnul a grăit şi despre Izabela, zicând: „Câinii o vor mânca lângă zidul Izreelului.

24: Cei din neamul lui Ahab: câinii îl vor mânca pe cel mort în cetate, păsările cerului îl vor mânca pe cel mort în câmp.

            „Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor. Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate, ca să înceteze a mai muşca!”[24]. 

25: Nimeni însă nu este ca Ahab, prin aceea că el s-a aruncat pe de-a-ntregul ca să facă ce e rău în faţa Domnului, aşa cum Izabela, femeia lui, l-a dus de căpăstru.

            „Oare nu femeia a făcut ca tot poporul iudeu să se închine idolului Baal-Peor (…)? Cine, mai cu seamă, a dat pe mâna diavolului pe Ahab, dacă nu femeia lui?”[25]. Pledând pentru feciorie, autorul prezintă câteva cazuri de bărbaţi târâţi în păcat de către femei (Samson, Ahab, Solomon). Acesta s-ar dori un argument, poate nu cel mai fericit, împotriva căsătoriei. Dar, de la astfel de locuri, ar fi exagerat să-i numim pe scriitorii patristici misogini, cum s-a întâmplat uneori în vremurile mai noi, aceştia având adeseori pagini laudative la adresa femeilor, atunci când era cazul. De reţinut, însă, că destui bărbaţi s-au pierdut datorită femeilor (Ahab reprezentând, poate, cel mai potrivit exemplu, el nefiind, altfel, un om lipsit de calităţi şi de simţul dreptăţii), după cum e valabilă şi reciproca (femei târâte în păcat de bărbaţi).

26: Urât s-a făcut el prin urâciunile pe care le-a urmat, cele săvârşite de Amoreii pe care Domnul i-a nimicit din faţa fiilor lui Israel”.

„Amoreii îşi trag probabil numele de la oraşul Mari, la est de Mesopotamia, care era unul din centrele lor importante în mileniul II î. Hr. Amoreii erau răspândiţi între Eufrat şi Marea Mediterană, deci şi în Siria şi în Canaan. Deja sedentarizaţi, poate, din mileniul III î. Hr., ei constituiseră mici regate de tip cetăţi-stat. Comercianţi şi meşteşugari, amoreii comercializau obiecte de piele şi mai ales de metal, în primul rând de bronz, şi creşteau animale. În Biblie, amoreu este adesea sinonim cu canaanean[26].

27: Şi, din pricina acestui cuvânt, Ahab s-a pătruns de mâhnire în faţa Domnului şi a prins a plânge şi şi-a sfâşiat hainele şi şi-a încins trupul cu sac şi a postit; cu sac se îmbrăcase şi în ziua când l-a ucis pe Nabot Izreeliteanul.

28: Cuvântul Domnului a fost atunci în gura robului său Ilie asupra lui Ahab; şi a zis Domnul:

29: „Ai văzut cum s-a pătruns Ahab de mâhnire în faţa Mea?; Nu în zilele lui voi aduce necazurile, ci în zilele fiului său le voi aduce”.

„Pocăinţa omului şi îndurarea lui Dumnezeu sunt posibile chiar şi în cazul unuia dintre regii cei mai ticăloşi pe care i-a avut Israelul”[27].

            „Ameninţând Stăpânul tuturor că va lucra şi va face neîndoielnic toate acestea (arătate prin glasul lui Ilie – n. n.), intrând Ahab, precum s-a scris, în casa lui, s-a întristat şi s-a topit în lacrimi amare şi şi-a încins trupul în sac. Iar făcând el acestea, S-a milostivit Dumnezeu de el”[28].   „Ahab, împăratul Samariei, a fost cu totul fără de lege; era idololatru, necuvios, omorâtor de profeţi, străin de buna credinţă, poftitor de ogoare şi vii străine. Dar când a omorât pe Nabot prin Izabela, când a venit profetul Ilie numai ca să-l ameninţe, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat cu sac. Ce spune iubitorul de oameni Dumnezeu către Ilie? Ai văzut cum s-a umilit Ahab înaintea mea?  Ca şi cum voia să plece râvna cea înflăcărată a profetului spre a face pogorământ celui care se pocăia. Nu voi aduce, zice Domnul, nenorocire în zilele lui. Şi, cu toate că Ahab nu avea să se îndepărteze de răutate, după ce a fost iertat, totuşi milostivul Dumnezeu îl iartă. Lui Dumnezeu nu-i era necunoscut viitorul, dar El dăruieşte iertare potrivită pentru timpul în care s-a pocăit. Calitatea unui judecător drept este de a pronunţa sentinţe în conformitate cu fiecare faptă săvârşită”[29].  „Era un împărat, Ahab. Om drept şi acesta, după cum mărturiseşte Scriptura. Dar, mânat de Izabela, femeia lui, a împărăţit rău. Ahab a poftit via unui oarecare Nabot israeliteanul şi a trimis la el zicând: – Dă-mi via ta, că o poftesc, şi-ţi dau pe ea sau bani, sau alt loc în schimb.  Nabot i-a zis: – Să nu mi se întâmple să-ţi vând moştenirea părinţilor mei!  Ahab poftea mai departe via, dar nu voia să-l silească. Din pricina asta a căzut Ahab în mare tristeţe. Izabela, femeie neruşinată şi fără scrupule, necurată şi blestemată, a venit la el şi i-a zis: – Pentru ce eşti trist şi nu mănânci? Scoală şi mănâncă! Te voi face eu să moşteneşti via lui Nabot Israeliteanul!  Şi a scris o scrisoare, ca din partea împăratului, către bătrâni, în care spunea: – Rânduiţi post şi puneţi bărbaţi mincinoşi împotriva lui Nabot, care să dea mărturie că Nabot a hulit pe Dumnezeu şi pe împărat.  O, post plin de cumplită fărădelege! A rânduit post ca să săvârşească ucidere!  – Şi ce s-a întâmplat?  – Nabot a fost lovit cu pietre şi a murit. Izabela, când a auzit, i-a spus lui Ahab: – Scoală-te, să moştenim via, că a murit Nabot.  Ahab la început s-a întristat, dar mai pe urmă s-a dus şi a luat în stăpânire via. Dumnezeu l-a trimis la Ahab pe Ilie proorocul.  Du-te, i-a spus Dumnezeu, şi spune-i lui Ahab: Pentru că ai ucis şi ai moştenit, se va vărsa sângele tău şi câinii vor linge sângele tău şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău.  Mânia e dumnezeiască, sentinţa pronunţată, osânda, ca şi împlinită.  Şi uită-te unde-l trimite Dumnezeu pe Ilie! La via luată de la Nabot. Unde s-a săvârşit nelegiuirea, acolo şi pedeapsa.  – Şi ce a spus Ahab?  – Când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a spus: M-a găsit duşmanul meu!, în loc de: – M-ai găsit vinovat că am păcătuit! Acum ai pricină să mă ataci!  M-a găsit duşmanul meu!  Mereu îl mustrase Ilie pe Ahab; acum, ştiind că a păcătuit, i-a spus: – Mereu m-ai mustrat! Dar acum pe bună dreptate mă ataci!  Ştia că păcătuise. Şi Ilie îi citeşte cu voce tare hotărârea lui Dumnezeu: – Acestea zice Domnul, îi spune Ilie, pentru că ai ucis şi ai moştenit şi ai vărsat sânge de bărbat drept, tot aşa se va vărsa sângele tău şi câinii îl vor linge şi desfrânatele se vor spăla în sângele tău.  La auzul acestor cuvinte, Ahab s-a întristat şi a plâns pentru păcatul lui. Şi-a recunoscut păcatul şi a şters sentinţa pronunţată de Dumnezeu împotriva lui. Dar Dumnezeu l-a lămurit mai întâi pe Ilie pentru ce a schimbat sentinţa, ca să nu pară profetul mincinos (…). (…) – Ce-i spune Dumnezeu lui Ilie?  Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de trist a plecat din faţa Mea? Nu voi face după răutatea lui!  Vai, Stăpânul se face avocatul robului! Dumnezeu Îşi justifică înaintea unui om purtarea Lui faţă de alt om!  – Să nu socoteşti, i-a spus Dumnezeu lui Ilie, că fără temei l-am iertat! Nu! Şi-a schimbat purtarea. De aceea Mi-am schimbat şi Eu mânia. Mi-am potolit-o. Nici tu să nu te socoteşti un profet mincinos! Ai grăit adevărul. Dacă Ahab nu-şi schimba purtarea, avea să sufere sentinţa. Dar el şi-a schimbat purtarea şi Mi-am potolit şi Eu mânia.  Şi a zis Dumnezeu către Ilie: – Ai văzut cât a plâns Ahab şi cât de îndurerat a plecat? Nu voi face după mânia Mea!  Ai văzut că plânsul şterge păcatele?”[30].


[1] BBVA, p. 410

[2] SEP 2, p. 520

[3] BBVA, p. 410

[4] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVIII, 8

[5] SEP 2, p. 520

[6] BBVA, p. 410

[7] BBVA, p. 410

[8] SEP 2, pp. 520-521

[9] BBVA, p. 410

[10] SEP 2 are aici sărac, dar acest atribut nu i s-ar potrivi lui Nabot.

[11] Aşa apare şi în Vulgata: benedixit Deum et regem.

[12] SEP 2, p. 521

[13] AB, p. 157

[14] AB, p. 181

[15] Sf. Efrem Sirul, Apendice la Imnele Păresimilor, IV, 3

[16] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 13

[17] BBVA, p. 411

[18] De fapt, refuzat, Ahab n-a mai plătit nimic pe vie, banii nefiindu-i primiţi de către Nabot; însă intenţia sa a fost aceea de a plăti.

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXVI, 4

[20] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VII, 5

[21] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 27

[22] SEP 2, p. 522

[23] SEP 2, p. 522

[24] Sf. Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, III, 5

[25] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 46

[26] SEP 2, p. 522

[27] BBVA, p. 411

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI, 1

[29] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, II, 13

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, II

CAP. 20 – Luptele lui Ahab cu Sirienii.

 

 „În Septuaginta s-a făcut o rocadă: capitolul 20 devine 21 şi viceversa. Păstrăm această ordine, în conformitate şi cu vechile ediţii româneşti”[1].  În SEP 2 şi în Biblia 1982 (cu reeditările ulterioare) aceste capitole apar inversate faţă de versiunea lui Anania.

 

1: Benhadad, regele Siriei, şi-a strâns toate oştile şi s-a ridicat şi a împresurat Samaria, el şi treizeci şi doi de regi împreună cu el; el cu toată călărimea şi cu toate carele lui de luptă s-a ridicat şi a împresurat Samaria şi s-a războit împotriva ei.

2: Şi a trimis soli în cetate la Ahab, regele lui Israel,

3: iar aceia au zis: „Aşa grăieşte Benhadad: – Argintul şi aurul tău e al meu, femeile şi fiii tăi cei preafrumoşi sunt ai mei”.

4: Iar regele lui Israel a răspuns, zicând: „Aşa cum ai grăit, o, rege, domnul meu: eu sunt al tău, şi toate ale mele”.

5: Solii însă au venit din nou şi au zis: „Aşa grăieşte Benhadad: – Am trimis la tine, zicând: Tu îmi vei da mie argintul şi aurul tău şi pe femeile tale şi pe copiii tăi.

6: De aceea, mâine pe vremea asta îmi voi trimite slugile la tine şi ele vor scotoci prin casa ta şi prin casele servilor tăi: şi tot ce va fi pe pofta ochilor lor sau pe care vor pune mâna, vor lua”.

7: Atunci regele lui Israel i-a chemat pe toţi bătrânii ţării şi a zis: „Vedeţi şi luaţi seama că omul acesta caută nod în papură; că el a trimis la mine pentru femeile mele şi pentru fiii mei şi pentru fiicele mele; de la argintul şi aurul meu nu l-aş ţine de rău”.

„Ahab e dispus la un compromis, dar nu să accepte pretenţiile excesive ale asediatorului”[2].  Apar aici şi bătrânii: „Biblia atestă existenţa unei instituţii a Bătrânilor, recunoscută de tot poporul, care şi-a păstrat funcţiile în comunitate chiar şi după instaurarea monarhiei”[3].  În statul israelit, regele „era ajutat în exercitarea funcţiunilor sale de slujitori de la curte şi de stat, precum şi de bătrânii poporului, care se bucurau de mare autoritate”[4].

8: Dar bătrânii şi-ntregul popor au zis: „Să nu-l asculţi şi nici să te-nvoieşti!”

9: Iar el a zis către solii lui Benhadad: „Spuneţi-i stăpânului vostru: Toate lucrurile pentru care ai trimis prima oară la robul tău, sunt gata să le fac; dar lucrul acesta nu voi putea să-l fac”.  Atunci solii au plecat şi i-au înapoiat răspunsul.

10: Dar Benhadad a trimis la el, spunând: „Aşa să-mi facă mie dumnezeu, ba încă şi mai mult, dacă ţărâna Samariei va fi de-ajuns să umple pumnii întregului popor, ai pedestraşilor mei!”

11: Iar regele lui Israel a răspuns, zicând: „Ajunge: cocoşatul să nu se umfle-n pene ca acel cu şira dreaptă”.

„Textul Masoretic: Cel ce se încinge (cu sabia) să nu se fălească precum acel ce şi-o descinge[5].

            „Dracii se silesc să spurce pe nevoitor, prin năluciri ruşinoase şi prin scurgerea sămânţei, cel mai adeseori în vremea praznicelor şi a sfintelor slujbe, şi mai ales când vrea cineva să se apropie de masa cea de taină. Dar nici prin aceasta nu vor răni sau slăbi pe cel obişnuit să poarte toate cu răbdare şi cu vitejie. Deci să nu se laude împotriva noastră cei strâmbi ca cei drepţi[6].

12: Şi a fost că atunci când a primit el răspunsul acesta, el şi toţi regii care erau cu el şedeau în corturi şi beau; iar el le-a zis servitorilor săi: „Faceţi şanţ!”  Şi au făcut şanţ împrejurul cetăţii.

13: Şi, iată, un profet a venit la Ahab, regele Israelului, şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: – Văzut-ai tu această mare mulţime?: Iată, Eu o voi da astăzi în mâna ta, iar tu vei cunoaşte că Eu sunt Domnul”.

14: Şi a zis Ahab: „Prin cine?”  Acela a zis: „Aşa grăieşte Domnul: – Prin tinerii servi ai mai-marilor peste ţinuturi”.  Ahab a zis: „Cine va începe războiul?”  Şi i s-a spus: „Tu”.

15: Atunci Ahab i-a numărat pe tinerii servi ai mai-marilor peste ţinuturi: erau două sute treizeci; apoi a numărat poporul, adică pe toţi războinicii: şaizeci de mii.

Tinerii servi: „Luptători de elită, puţini la număr, dar foarte bine instruiţi”[7]. Cât despre întreaga oştire israelită, textul ebraic dă numărul de şapte mii de oşteni.

16: Şi a ieşit la amiază. Iar Benhadad – el şi cei treizeci şi doi de regi care i se alăturaseră – beau în corturi şi se îmbătaseră.

17: Şi au ieşit mai întâi tinerii servi ai mai-marilor peste ţinuturi. Regele Siriei a trimis cercetaşi, iar aceştia i-au spus: „Sunt oameni ieşind din Samaria”.

18: Iar el a zis: „Dacă ies pentru pace, prindeţi-i vii; dacă ies pentru război, prindeţi-i vii!”

19: Din cetate au ieşit tinerii servi ai mai-marilor peste ţinuturi, şi oastea după ei.

20: Şi fiecare îl lovea pe cel ce-i era în faţă şi fiecare îl mai lovea o dată pe cel ce-i sta împotrivă. Sirienii au fugit, Israeliţii i-au urmărit, iar Benhadad, regele Siriei, a scăpat pe calul unui călăraş.

            „N-a voit oare Domnul ca Benhadad, regele Siriei, căruia îi slujeau, în afară de nenumăratele mii de oameni ai poporului său, treizeci şi doi de regi şi tot atâtea armate, să fie învins de câţiva robi ai fruntaşilor, ca să se cunoască Cine este autorul unei astfel de victorii?”[8].

21: Atunci a ieşit şi regele lui Israel şi a luat toţi caii şi toate carele şi pradă mare a făcut în Siria.

22: Iar profetul a venit la regele Israelului şi a zis: „Întăreşte-te, ia seama şi vezi ce ai de făcut; că, după un an, Benhadad, regele Siriei, se va ridica din nou împotriva ta”.

23: Iar servii regelui Siriei, chiar ei, i-au zis: „Dumnezeul lui Israel este un Dumnezeu al munţilor, iar nu un Dumnezeu al văilor, de aceea a fost mai puternic decât noi; dar dacă noi ne vom lupta cu ei în şes, atunci într-adevăr vom fi mai puternici decât ei.

24: Tu să faci aşa: Îndepărtează-i pe regi, pe fiecare la treaba lui, şi-n locul lor pune satrapi.

25: Fă-ţi o oaste pe potriva celei ce a fost nimicită şi călărime pe potriva călărimii şi care pe potriva carelor şi ne vom bate cu ei în şes şi vom fi mai puternici decât ei”.  Iar el le-a ascultat vorba şi a făcut aşa.

26: Şi a fost că, după un an, Benhadad i-a numărat pe Sirieni şi s-a suit la Afec să se războiască cu Israel.

Afec (= forţă) – nu e clar unde se afla acest Afec.

27: Fiii lui Israel au fost număraţi şi au venit în întâmpinarea lor; Israeliţii şi-au aşezat în faţa lor o tabără cât două turme mici de capre, în timp ce Sirienii umpluseră pământul.

28: Atunci a venit omul lui Dumnezeu şi a zis către regele Israelului: „Aşa grăieşte Domnul: – De vreme ce Siria a spus că Domnul, Dumnezeul lui Israel, este un Dumnezeu al munţilor şi că nu e un Dumnezeu al văilor, Eu voi da în mâna ta această oaste mare, iar tu vei cunoaşte că Eu sunt Domnul”.

Omul lui Dumnezeu „poate fi profetul din versetele 13 şi 22 sau un altul; întrucât este articulat, poate fi acelaşi”[9].

29: Şi au stat taberele una în faţa alteia timp de şapte zile. Şi a fost că-n ziua a şaptea s-a pornit războiul, iar Israeliţii i-au lovit pe Sirieni, o sută de mii de pedestraşi într-o singură zi.

30: Cei ce-au scăpat au fugit la Afec, în cetate, dar zidul a căzut peste douăzeci şi şapte de mii de oameni din cei rămaşi; iar Benhadad a fugit şi a intrat în casa de dormit, într-o cămară dosnică.

31: Iar servii săi i-au zis: „Iată, noi ştim că regii casei lui Israel sunt regi milostivi; aşadar, să ne punem pânză de sac împrejurul mijlocului şi funii pe cap şi să mergem la regele lui Israel, că doar-doar ne va cruţa vieţile”.

„Sacul era un semn al umilinţei şi supunerii, iar frânghiile, cu care învingătorii legau adesea mâinile prizonierilor deasupra capetelor, erau semnul captivităţii”[10].

32: Şi şi-au încins mijlocul cu pânză de sac şi şi-au pus funii pe cap şi au zis către regele lui Israel: „Robul tău Benhadad zice: – Cruţă-mi viaţa!”  Iar acela a zis: „Încă trăieşte?: e fratele meu!”

„În Orientul apropiat regii se numeau între ei fraţi. Tratându-l pe Benhadad ca frate, Ahab arată toată bunăvoinţa pe care i-o putea dovedi”[11].

33: Oamenii au ghicit ce vrea să spună şi s-au grăbit şi i-au prins vorba din gură şi au zis: „Benhadad e fratele tău”. Iar el a zis: „Mergeţi şi aduceţi-l!”  Atunci Benhadad a venit la el, iar acesta l-a urcat în carul său; iar [Benhadad]

34: i-a zis: „Cetăţile pe care tatăl meu le-a luat de la tatăl tău ţi le voi da înapoi; eu îţi voi face în Damasc uliţe de negoţ aşa cum tatăl meu a făcut în Samaria”.  „Iar eu te voi lăsa, cu legământ, să pleci”.  Atunci Ahab a făcut cu el un legământ şi l-a lăsat să plece.

Uliţe de negoţ: „Literal: ieşiri. E vorba de străduţe-bazar, unde se făceau schimburi comerciale; cu alte cuvinte, Benhadad se oferă să deschidă în Damascul Siriei pieţe de desfacere pentru produsele israeliene”[12].  L-a lăsat să plece: „Ahab nu-şi dăduse seama că intervenţia regelui captiv nu era altceva decât o viclenie menită să trezească orgoliul generos al oricărui suveran îngâmfat”[13].

35: Iar un om dintre fiii profeţilor a grăit către un aproape al său cu cuvântul Domnului: „Loveşte-mă!”  Dar omul n-a vrut să-l lovească.

A grăit cu cuvântul Domnului „= Rostire cu autoritate divină”[14].

36: Acela i-a zis: „De vreme ce tu n-ai ascultat de cuvântul Domnului, iată că, plecând de la mine, te va lovi un leu”.  Acesta s-a dus, iar un leu a dat peste el şi l-a omorât.

37: Şi a aflat pe un alt om şi i-a zis: „Loveşte-mă!”  Omul l-a lovit şi din lovitură l-a rănit.

38: Atunci profetul s-a dus şi a stat în calea regelui lui Israel şi s-a legat la ochi cu o faşă.

„Adică s-a mascat”[15].  Dar s-a mascat în urma loviturii primite, deşi o putea face pur şi simplu. Profetul a acţionat însă la porunca divină, poruncă ce rămâne tainică pentru noi.

39: Şi a fost că-n timp ce regele trecea pe aproape, el a strigat către rege şi a zis: „Robul tău a ieşit la război; şi, iată, un om l-a adus pe un altul la mine şi mi-a spus: – Păzeşte-l pe omul acesta; dar dacă va fugi cumva, atunci viaţa ta va fi în schimbul vieţii lui, sau vei plăti un talant de argint.

40: Dar în timp ce robul tău se uita încoace şi încolo, acela s-a făcut nevăzut”.  Iar regele lui Israel i-a zis: „Iată, singur ţi-ai dat răspunsul”.

41: Acela, grăbindu-se, şi-a luat faşa de pe ochi, iar regele lui Israel l-a recunoscut: era unul dintre profeţi.

„Poate că profeţii purtau pe frunte semne distinctive: tatuaje sau incizii pe care acesta le ascunsese cu veşmântul sau cu o glugă”[16].  Sau, mai degrabă, Ahab îl cunoştea dinainte pe acest profet, căci tatuajul şi incizia nu erau bine privite în Israel, fiind receptate ca o mutilare a creaturii lui Dumnezeu, cum, de fapt, şi sunt!

42: Acela i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: – Fiindcă tu ai lăsat să-ţi scape din mână un om vrednic de moarte, viaţa ta va fi în schimbul vieţii lui şi poporul tău în schimbul poporului său”.

Benhadad „era de drept prizonier al Domnului şi nu al lui Ahab. Acesta din urmă nu avea dreptul de a dispune după voie de prizonier, căci biruinţa fusese a lui Dumnezeu şi nu a regelui. După Lege, un prizonier al Domnului nu putea să fie graţiat (Deuteronom 7, 2) şi Ahab, nesupunându-se, şi-a dat propria osândă”[17].

43: Iar regele lui Israel a plecat mâhnit şi trist şi a venit în Samaria.

            Interesant cum, în Ahab, îşi găseau loc în acelaşi timp credinţa în Iahve, ca şi înclinaţia către idolatrie.


[1] BBVA, p. 408

[2] BBVA, p. 408

[3] DEI, p. 103

[4] AB, p. 153

[5] BBVA, p. 409

[6] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 18

[7] BBVA, p. 409

[8] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VII, 8

[9] BBVA, p. 409

[10] SEP 2, p. 525

[11] SEP 2, p. 525

[12] BBVA, p. 410

[13] BBVA, p. 410

[14] BBVA, p. 410

[15] BBVA, p. 410

[16] SEP 2, p. 526

[17] SEP 2, p. 526

CAP. 19 – Ameninţat, Ilie fuge pe muntele Horeb, unde e hrănit de un înger. Întâlnirea cu Dumnezeu.

 

1: Iar Ahab i-a spus Izabelei, femeia sa, tot ceea ce făcuse Ilie, şi cum îi omorâse pe profeţi cu sabia.

Numele Izabelei în Septuaginta este Iezavel: „interpretarea lui Gale A. Yee (art. Jezebel, în Anchor Bible Dictionary) consideră forma actuală a numelui o parodie cu trimitere la IV Regi 9, 37: Numele iniţial izebul (unde este prinţul?) a devenit mai întâi i-zebul apoi a ajuns zebel, gunoi, cf. IV Regi 9, 37: Iată, ea e Iezabel, corpul reginei fiind de nerecunoscut din pricina gradului avansat de descompunere[1].

2: Atunci Izabela a trimis la Ilie şi a zis: „Tu eşti Ilie, iar eu sunt Izabela: aşa să-mi facă mie dumnezeu – ba încă şi mai mult – dacă mâine la vremea aceasta nu voi face cu viaţa ta ceea ce ai făcut tu cu viaţa fiecăruia dintre ei!”

Nemajuscularea lui dumnezeu e intenţionată, dat fiind că vorbeşte Izabela.

3: Iar Ilie s-a temut şi s-a ridicat să-şi scape viaţa şi a venit la Beer-Şeba, în ţara lui Iuda, unde şi-a lăsat servul.

„Ilie iese de sub jurisdicţia lui Ahab şi a Izabelei, refugiindu-se în regatul de sud, pe care îl străbate până la Beer-Şeba, ultima localitate pe pământ cultivat, din apropierea căreia începe deşertul”[2].  „Bernard de Clairvaux (De processu) interpretează alegoric fuga lui Ilie, a dreptului prigonit pentru dreptate de către Izabela, răutatea acestui veac (malitia saeculi vel tyrannidis diaboli). Ilie, adică sufletul care face voia lui Dumnezeu, ajunge la Beer-Şeba în ţinutul lui Iuda, cetate al cărui nume se tâlcuieşte Fântână înşeptită (Puteus septimus), reprezentând Biserica scăldată în harul înşeptit al Duhului. Aici îşi slobozeşte slujitorul (puerum), adică puerilem sensum vel pristinorum actuum debilitatem (mintea copilărească sau slăbiciunea faptelor de până atunci). Astfel, porneşte în deşert, adică în dispreţul acestei lumi (istius mundi contemptum) şi adoarme la umbra ienupărului, intrând în odihna nepătimirii. Atunci îl atinge vedenia îngerească (angelica visio), zorindu-l la lucrarea cea bună şi la suirea către culmi mai înalte (excitans ad bonum operandum et ad altiora consurgendum). Privind la căpătâi, adică la Hristos, care e Capul Bisericii, vede o turtă coaptă în cenuşă – păşunea dogmei dumnezeieşti, într-adevăr sărăcăcioasă dacă e privită din afară, însă de fapt plină de miez şi dătătoare de tainică tărie şi dulce – şi un vas cu apă, adică izvorul lacrimilor cu străpungerea inimii. Mănâncă şi bea, adică împlineşte ceea ce aude, şi înaintează întărit spre muntele lui Dumnezeu, spre culmea fericirii precum se înţelege (ad celsitudinem beatitudinis)”[3].

            Dintr-o dată, o schimbare în atitudinea lui Ilie, neînfricat până atunci. Sfântul Ioan Gură de Aur îi socoteşte păcat neîndurarea sa faţă de poporul înfometat, explicând această frică prin părăsirea lui Ilie de către Dumnezeu, în scop pedagogic. Chiar dacă nu vedem vreun păcat în faptele lui Ilie, aparenţa părăsirii are menirea de a spori râvna către apropierea de Dumnezeu, cum se va şi petrece, în curând.  „Vrând, dar, Dumnezeu să arate că nu Ilie era cel care făcea minunile, când le făcea, ci puterea lui Dumnezeu, iată ce se întâmplă. Când Dumnezeu lucra, cădeau şi împăraţi, şi stăpânitori, şi popoare. Când Dumnezeu S-a depărtat, şi o femeie era înfricoşătoare. S-a depărtat Dumnezeu, şi s-a vădit firea omenească”[4].

4: Şi a mers în pustie, cale de o zi; şi a venit şi s-a aşezat sub un ienupăr şi-şi ruga moartea, zicând: „Destul îmi este acum! Ia-mi, Doamne, viaţa, că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei!”

„Ienupăr: arbust din familia răşinoaselor; umbră rară, dar alta mai bună nu se afla în pustie”[5].  În pustie: „Tertulian vede o continuitate între profeţii Vechiului Testament şi martirii creştini: hoc praestat carcer christiano, quod eremus prophetis, închisoarea este pentru creştinul mărturisitor ceea ce era deşertul pentru profeţi; ar putea fi şi o referire la episodul din III Regi 19, 2-4”[6].

            Ca toţi marii bărbaţi, nici Ilie n-a fost străin de necazuri: „Din cele de pe pământ, n-avea altceva decât cojocul. Care au fost deci suferinţele acestui mare şi minunat om?, dacă e drept să-l numim om. După ce a vorbit cu Ahab cu atâta îndrăznire, după ce a pogorât foc din cer, după ce a ucis pe preoţii lui Baal, după ce a închis şi a deschis cerul, şi una şi alta după voinţa sa, deci după ce a săvârşit fapte atât de multe şi de mari, a fost cuprins de o frică atât de mare şi de o tristeţe atât de adâncă, încât a rostit aceste cuvinte: Ia-mi sufletul meu din mine, că nu sunt mai bun decât părinţii mei.  A rostit aceste cuvinte un om care nici astăzi n-a murit. Nu numai atât, dar chiar când a plecat în pustie, dormea cu frica în sân, copleşit de cea mai cumplită tristeţe”[7].

5: Şi s-a culcat şi a adormit acolo, sub copac. Şi, iată, Cineva S-a atins de el şi i-a zis: „Scoală-te şi mănâncă!”

Cineva: Textul ebraic are un înger.

6: Ilie s-a uitat şi, iată, lângă căpătâiul său era o azimă de orz şi un urcior cu apă. Şi s-a sculat şi a mâncat şi a băut şi a adormit din nou.

            „Iată, avem pe Ilie Tesviteanul frumoasă pildă de simplitate! Când s-a aşezat sub ienupăr, îngerul i-a adus de mâncare o pâine de orz coaptă sub cenuşă şi un urcior cu apă. O mâncare ca aceasta i-a trimis Domnul!”[8].

7: Iar îngerul Domnului s-a întors şi l-a atins din nou şi i-a zis: „Scoală-te şi te hrăneşte, că lungă îţi este calea!”

8: Iar el s-a sculat şi a mâncat şi a băut; şi în puterea acelei hrane a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele Horeb.

„Horeb (sau Sinai): muntele pe care Moise primise tablele legii, după ce postise patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşirea 34,28; Deuteronom 9,9); un post de aceeaşi durată va face Iisus înainte de a ieşi la propovăduire (Matei 4,2; Luca 4,2). Hrana tainică şi întăritoare a lui Ilie a fost interpretată de către Sfinţii Părinţi ca prefigurând Euharistia”[9].

Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi: „în Biblie, (numărul) 40 are, de cele mai multe ori, valoare simbolică. Aici aminteşte de cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Dumnezeu în pustie şi de şederea lui Moise pe munte la primirea Legii. (Îl) vom întâlni în Evanghelii după botezul lui Iisus Hristos, în perioada ispitirii din pustiu. Augustin remarcă faptul că Moise, Ilie şi Domnul Hristos au postit fiecare patruzeci de zile – 40 (4X10) reprezentând vremea acestui veac ce se scurge în ritmuri cuaternare şi care trebuie petrecută în post şi înfrânare[10]. La aceasta îndeamnă Legea (Moise), Profeţii (Ilie) şi Evanghelia lui Hristos care cuprinde mărturia Legii şi a profeţilor, după cum se vede desluşit la Schimbarea la Faţă (De doctrina christiana II, 62-65)”[11].

            Istoria lui Ilie desfiinţează şi modul rigid în care înţelegeau Iudeii ţinerea sabatului, la fel cum a dezlegat sabatul şi Moise când a stat lângă Dumnezeu în munte vreme de 40 de zile (Ieşirea 24,18; 34,28; Deuteronom 9,18).  „Dar dacă ar spune Iudeii că aceasta s-a întâmplat înainte de darea legii[12], ce vor spune despre Ilie Tesviteanul, care a mers cale de 40 de zile cu o singură mâncare? Acesta a dezlegat sâmbăta, chinuindu-se pe sine în sâmbetele celor 40 de zile nu numai prin post, dar şi prin călătorie. Şi Dumnezeu, care a dat legea, nu S-a supărat de aceasta, ci ca o recompensă a virtuţii i S-a arătat lui în Horeb”[13].

9: Acolo a intrat în peşteră şi a locuit în ea. Şi, iată, cuvântul Domnului a fost către el şi i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?”

„Cuvântul peşteră e articulat (to speleon), ceea ce înseamnă că e vorba de o grotă cunoscută. Tradiţia creştină va vedea în Ilie prototipul monahului; de aici, preferinţa călugărilor (îndeosebi răsăriteni) de a locui în peşteri (precum, la noi, Daniil Sihastrul)”[14].

10: Iar Ilie a zis: „Mare râvnă am avut pentru Domnul Atotţiitorul, de vreme ce fiii lui Israel Te-au părăsit şi Ţi-au dărâmat jertfelnicele, iar pe profeţii Tăi i-au ucis cu sabia; eu singur am rămas, iar ei caută să-mi ia viaţa”.

Se ghiceşte în toată atitudinea lui Ilie o descurajare şi deznădejde care îi poate încerca, temporar, până şi pe sfinţi. E, în aceasta, şi o pedagogie divină, pentru ca omul să nu-şi uite slăbiciunea şi să râvnească mai cu tărie după unirea desăvârşită cu Dumnezeu.

11: Iar El a zis: „Să ieşi mâine şi să stai în faţa Domnului în munte. Şi, iată, Domnul va trece; şi, iată, înaintea Domnului va fi năprasnică vijelie ce va despica munţii şi va sfărâma stâncile, dar nu în vijelie va fi Domnul; după vijelie va fi cutremur, dar nu în cutremur va fi Domnul;

12: şi după cutremur va fi foc, dar nu în foc va fi Domnul; şi după foc va fi adiere de vânt lin, şi într-însa va fi Domnul”.

„Versetele 11-12: imagine grandioasă, de mare frumuseţe şi adâncime. Pe acelaşi munte, unde prezenţa Domnului în faţa lui Moise se manifestase prin nor, fulgere, tunete, negură, foc şi trâmbiţe, în prezenţa lui Ilie Se manifestă prin avra = adiere uşoară de vânt, mişcarea şi sunetul brizei marine, prefigurându-L astfel pe Dumnezeu Care li se va arăta oamenilor prin Iisus Hristos, Cel blând şi smerit cu inima (Matei 11,29). Cele două moduri de manifestare a lui Dumnezeu (în funcţie de vârstele şi de percepţia omenirii) vor fi evidente, simbolic, pe un alt munte, al Taborului, când Iisus Se va schimba la faţă avându-i alături pe Moise şi Ilie (Matei 17,3; Marcu 9,4; Luca 9,30)”[15].  „Grecescul foni avras leptis, literal sunetul unui vânt subţire, glasul adierii sau zvon de adiere lină, trebuie pus în relaţie cu acţiunea creatoare şi mântuitoare a Domnului. Liniştea care înconjoară venirea Domnului are şi o nuanţă de opoziţie cu zeul Baal, zeu al furtunii şi al kratofaniilor. Grigore cel Mare interpretează astfel pasajul: doar mintea liniştită, aflată în contemplaţie, îl poate apercepe, inefabil, pe Dumnezeu. Prin acest murmur inefabil, mintea îl simte pe Dumnezeu, dându-şi totodată seama că nu-L poate cunoaşte niciodată până la capăt (Moralia in Job V, 36)”[16].  „Irineu al Lyonului vede în epifania descrisă aici o pedagogie divină: Prin aceasta, proorocul, care s-a mâniat puternic pe neascultarea poporului, mergând până la uciderea proorocilor, a învăţat moderaţia. Prin aceasta se vestea venirea Domnului ca om, venire care, potrivit Legii date prin Moise, trebuia să fie blândă şi paşnică şi în care Acesta n-a rupt trestia zdrobită, nici n-a stins feştila încă fumegândă. Prin aceasta se descoperă blânda şi paşnica odihnă a Împărăţiei Sale; căci după furtuna care crapă munţii, după cutremur, după foc, vor veni vremurile liniştite şi pline de pace ale Împărăţiei Sale, în care, în toată liniştea, Duhul lui Dumnezeu va face viu pe om şi-l va face să crească ( Adversus haereses IV, 20, 10)”[17].

„Ilie atunci (numai) s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu, când şi el exercitase în măsură egală (lui Moise, înainte de primirea Legii – n. n.) înfrânarea”[18].  „Postul l-a făcut pe Ilie să vadă privelişte de taină. După ce timp de patruzeci de zile şi-a curăţit sufletul prin post, a fost învrednicit să vadă pe Domnul în peştera din muntele Horiv, atât cât e cu putinţă unui om să-L vadă. Prin post a dat înapoi văduvei viu copilul şi astfel, prin post, a fost puternic chiar faţă de moarte. O voce ieşită dintr-o gură care a postit a închis unui popor nelegiuit cerul trei ani şi şase luni. Şi, ca să moaie inima neîmblânzită a celor îndărătnici, a preferat să sufere şi el ca şi aceia. (…) Şi a făcut Ilie ca, prin foamete, întreg poporul să postească, ca să îndrepte răutatea oamenilor, pricinuită de desfătare şi de viaţă desfrânată”[19].  „Cinstit este numărul (patruzeci)! (…) Cu post de patruzeci de zile Ilie, căutând pe Domnul, a reuşit să-L vadă!”[20].   „Pe când Domnul se arăta sfântului Ilie, s-a auzit întâi un glas, ca o adiere uşoară, şi îndată i S-a arătat Domnul, ca să cunoaştem că cele trupeşti sunt tari şi îngroşate, iar cele duhovniceşti sunt moi şi subţiri, încât nu pot fi văzute cu ochii”[21].  „Aflăm că pe vremea lui (…) Ilie, la arătarea care (i s-a făcut lui), au premers semne puternice şi (…) minuni ale majestăţii divine, dar că prezenţa Domnului s-a arătat în pace, în linişte şi destindere. Că zice: Iată s-a iscat un blând susur de vânt şi în el era Domnul. Se arată, deci, (din acestea) că odihna Domnului constă în pace şi în relaxare”[22].    „Începutul harului, care vine din rugăciune la cei ce se îndeletnicesc cu ea, se arată în multe feluri, ca şi împărţirea Duhului, care se face arătat şi cunoscut după voia Lui, cum zice apostolul (Evrei 2,4). El se arată şi în noi după pilda lui Ilie Tesviteanul. În unii vine ca duh de temere, surpând munţii patimilor, zdrobind pietrele, adică inimile învârtoşate, încât cad de frică şi trupul li se face ca mort. În alţii se arată ca un cutremur, apoi ca o veselie, pe care părinţii Bisericii au numit-o mai limpede şi săltare. În cei dintâi se arată nematerial şi fiinţial în cele dinlăuntru; căci nefiinţialul şi neipostaticul nici nu este. În alţii, în sfârşit, Dumnezeu produce o adiere subţire şi paşnică de lumină, mai ales în cei ce au înaintat în rugăciune. În aceştia Hristos locuieşte în inimă, după apostol (Efeseni 3,17), şi Se arată tainic în Duh. De aceea a zis Dumnezeu către Ilie, în muntele Horeb, că Domnul nu este nici în vifor, nici în cutremur, adică în lucrările din parte din cei începători, ci în adierea subţire de lumină, arătând desăvârşirea rugăciunii”[23].  „Iar lui Ilie nici vântul aspru, nici focul, nici cutremurul, cum auzi din istorie, ci suflarea uşoară i-a dat o umbră a prezenţei lui Dumnezeu, şi nu a firii Lui. Cărui Ilie? Celui pe care căruţa de foc îl urcă la cer (IV Regi 2,11), arătând treapta mai presus de om a dreptului”[24].  „Cuvântul Sfintei Scripturi, după ce s-a dezbrăcat treptat de adaosurile trupeşti aşezate asupra lui, prin ieşirea la iveală a înţelesurilor lui mai înalte, se arată minţii mai străvăzătoare ca aflându-se într-o adiere subţire. E vorba adică de acea minte care, părăsind total lucrările ei fireşti, e în stare să primească numai simţirea acelei simplităţi care-L anunţă întrucâtva pe Cuvântul, aşa cum marele Ilie s-a învrednicit în peştera din Horeb de această vedere. Horeb se tălmăceşte noutate şi indică deprinderea virtuţilor în duhul cel nou. Iar peştera este ascunzişul înţelepciunii în minte, în care ajungând cineva va simţi tainic cunoştinţa cea mai presus de simţire, în care se zice că se află Dumnezeu. Deci tot cel ce caută cu adevărat pe Dumnezeu, ca marele Ilie, nu va fi numai în Horeb, adică în deprinderea virtuţilor, ca cel de pe treapta făptuirii, ci şi în peştera din Horeb, adică în ascunzişul înţelepciunii, aflătoare numai în deprinderea virtuţilor, ca un contemplativ”[25].  „La fel se întâmplă cu Ilie cel prea înţelept, după focul acela, după cutremur, după vântul cel mare şi puternic ce despica munţii, care socotesc că sunt râvna, discernământul şi credinţa hotărâtă şi plină de certitudine. Căci discernământul, scuturând prin virtute, ca printr-un cutremur, deprinderea învârtoşată prin patimile ce se ţin lanţ, scoate din păcătoşenie; râvna, aprinzând ca un foc pe cei ce o au, îi convinge să mişte cu ardoarea duhului pe cei fără dreapta credinţă; în sfârşit, credinţa, ca un vânt puternic, împingând, spre slava lui Dumnezeu, pe cei nepătimitori la dărâmarea întăriturilor, prin puterea doveditoare a minunilor, face pe omul cu adevărat credincios mijlocitor al apei cunoscătoare şi al focului îndumnezeitor şi, potolind prin cea dintâi setea cunoştinţei, iar prin cel de al doilea făcându-L pe Dumnezeu îndurat şi apropiat celor ce aduc jertfă şi, omorând gândurile şi dracii, învăţători ai răutăţii şi ai mincinoasei înţelepciuni, îi eliberează de robia patimilor pe cei ţinuţi de ele. După toate acestea, simţind murmurul adierii line în care era Dumnezeu, a cunoscut tainic, atât în cuvântul rostit cât şi în modurile şi moravurile vieţii, starea dumnezeiască, netulburată, paşnică şi cu totul nematerială, simplă şi liberă de orice formă şi chip, care nu poate fi numită sau arătată. Şi izbit de măreţia şi rănit de frumuseţea acesteia, şi întrucât doreşte mai degrabă să fie cu ea decât să o râvnească numai, adică să fie pe de-a-ntregul cu adevărul decât să se lupte pentru adevăr, şi judecă lucru cu mult mai de preţ să nu vadă şi să nu cunoască nimic ce împiedică pe om să cunoască pe Dumnezeu, Care e în întregime totul în toate, încă fiind în trup, e ajutat să fie în unire cu El[26]. Deci străbate în carul dumnezeiesc al virtuţilor materia, ca pe un acoperământ, pe calea trecerii curate a minţii spre cele inteligibile, şi nourul trupului care întunecă prin patimile lui partea conducătoare a sufletului, pentru ca să se facă şi ea părtaşă bunătăţilor negrăite pe care le-a dorit, pe cât e cu putinţă celui ce e încă în trupul cel supus stricăciunii, şi să ne fie şi nouă adeverire sigură despre cele făgăduite. Căci aceasta i-a dat-o şi Dumnezeu: a înţelege strigând fără grai, prin cele întâmplate tainic cu el, că mai folositor decât oricare alt bun este a fi numai cu Dumnezeu prin pace”[27].

13: Şi a fost că dacă Ilie a auzit, şi-a acoperit faţa cu cojocul şi a ieşit şi a stat lângă peşteră. Şi, iată, un glas a venit la el şi i-a zis: „Ce faci aici, Ilie?”

„Şi-a acoperit faţa pentru eventualitatea că Domnul i Se va arăta de-a dreptul, nemijlocit. Cât despre cojoc, acesta era o mantie făcută din blăniţe de miel; ea era, deopotrivă, veşmânt profetic şi învelitoare împotriva frigului”[28].  Cojocul, „melota, va deveni una dintre piesele vestimentare ale călugărilor creştini. Ei au şi o melotă, întrucât poartă totdeauna în trup omorârea lui Iisus (II Corinteni 4, 10), pun căluş tuturor patimilor necugetate ale trupului şi retează relele sufletului prin împărtăşirea de bine; şi iarăşi, întrucât iubesc sărăcia şi fug de lăcomie, mama idolatriei (Evagrie Ponticul, Tratatul practic, Prolog)”[29].

14: Iar Ilie a zis: „Mare râvnă am avut pentru Domnul Atotţiitorul, de vreme ce fiii lui Israel au părăsit legământul Tău şi Ţi-au dărâmat jertfelnicele, iar pe profeţii Tăi i-au ucis cu sabia; eu singur am rămas, iar ei caută să-mi ia viaţa”.

Cuvintele repetă, în linii mari, versetul 10.

15: Şi a zis Domnul către el: „Du-te, întoarce-te pe calea ta şi mergi pe calea din pustiul Damascului; şi te vei duce şi-l vei unge pe Hazael rege peste Siria.

Hazael (= Dumnezeu a văzut) va avea un rol important în Cartea IV Regi.

16: Pe Iehu, fiul lui Nimşi, îl vei unge rege peste Israel; iar pe Elisei, fiul lui Şafat din Abel-Mehola, îl vei unge profet în locul tău.

Sunt numiţi Iehu (= Acesta e Domnul), cel ce va fi fondatorul celei de-a patra dinastii israelite, fiul lui Nimşi (= izbăvit), şi Elisei (= Dumnezeu este mântuire), fiul lui Şafat (= El a judecat) din Abel-Mehola (= pajiştea jocului) – cetate pe valea Iordanului, la cca 15 km depărtare de Bet-Şean.

            O „acţiune cu caracter religios o reprezintă ungerea sfântă care se făcea cu ulei, în cadrul unei ceremonii pentru consacrarea unei persoane sau a unui obiect. Cu ulei sfânt se ungeau (în ebraică: ungere = mişcha, în greacă = hrisis) persoanele care slujeau lui Dumnezeu şi anume preoţii, arhiereul (Levitic 8,30), regii (I Regi 10,1; 16,13; IV Regi 9,6) şi profeţii”[30].  Cât despre Hazael şi Ieşu, ungerea acestora va fi săvârşită de către Elisei.

            „Îl ameninţa Ahab, îl ameninţa Izabela, s-a temut Ilie şi s-a ridicat şi iarăşi a umblat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, înţelegând din puterea cui se hrănea, până la muntele Horeb al lui Dumnezeu. Şi a intrat într-o peşteră şi acolo s-a odihnit. Şi după aceea a fost trimis să ungă pe regi. S-a întărit, aşadar, în răbdare prin locuirea în singurătăţi şi, ca şi cum ar fi fost alimentat cu grăsimile virtuţii, din hrana de pe câmp a ieşit şi mai puternic”[31].  „Am înţeles că prin ungere chiar şi unii prooroci deveniseră hristoşi sau unşi în locul altora, aşa încât toţi aceştia au o oarecare asemănare cu Hristos Cel adevărat, cu Cuvântul cel dumnezeiesc şi ceresc, singurul Arhiereu al lumii, singurul Împărat al făpturilor, singurul mare Prooroc între proorocii Tatălui”[32].

17: Şi va fi că cel ce va scăpa de sabia lui Hazael, pe acela îl va ucide Iehu; iar cel ce va scăpa de sabia lui Iehu, pe acela îl va ucide Elisei.

18: Eu însă voi păstra în Israel şapte mii de bărbaţi: toţi genunchii care nu i s-au plecat lui Baal şi toate gurile care nu l-au cinstit”.

            „În Epistola către Romani (11,4), când a citat din Cartea a treia a Împăraţilor, în care se spune: Mi-am pus de o parte şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal, Pavel s-a referit la israeliţii cei aleşi, pentru că nu numai neamurile vor trage foloase de venirea lui Hristos, ci şi unii din poporul lui Dumnezeu”[33].  Locul e folosit şi ca explicaţie pentru întârzierea celei de a doua veniri a Domnului, privită ca iminentă de către creştinii primelor veacuri: „Ilie, intervenind la Dumnezeu pentru voi[34], a zis astfel: Doamne, ei au ucis pe profeţii Tăi şi au răsturnat jertfelnicele Tale. Numai eu am mai rămas, dar ei caută şi sufletul meu. Şi i s-a răspuns lui: Iată, mai am şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au încovoiat genunchiul lui Baal. Deci, după cum atunci Dumnezeu nu a adus urgia asupra lor, din cauza celor şapte mii, tot astfel nici acum nu a adus încă şi nu aduce judecata asupra lor, cunoscând că sunt unii care, veniţi zi de zi la cunoştinţa numelui Hristosului Său, părăsesc calea rătăcirii, căpătându-şi, în felul acesta, fiecare darurile lui”[35].

19: Iar el a plecat de acolo şi l-a aflat pe Elisei, fiul lui Şafat, care ara cu boii: douăsprezece perechi de boi erau înaintea lui, iar el în urma celei de a douăsprezecea; şi a mers Ilie la el şi şi-a aruncat cojocul asupră-i.

Prin aruncarea cojocului asupra lui Elisei, Ilie dă „semn că l-a luat în posesie, că Elisei trebuie să-l urmeze”[36].  În plus, poate, „se credea că veşmintele şi obiectele care aparţin unei persoane se află într-o tainică legătură de putere cu persoana însăşi: Ilie îi transmitea lui Elisei, prin acest gest, un dar profetic”[37].

20: Atunci Elisei a lăsat boii şi a alergat după Ilie şi a zis: „Îi voi săruta pe tatăl meu şi pe mama mea şi voi veni după tine!”  Iar acela i-a zis: „Întoarce-te, că am treabă cu tine!”

21: Iar acesta a plecat de lângă el şi a luat o pereche de boi şi i-a înjunghiat şi i-a fript cu jugurile boilor şi i-a dat poporului; aceia au mâncat, iar el s-a ridicat şi a mers după Ilie şi-i slujea.

            „Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi iconomisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica de la dreapta lui hotărâre, ştiind că amânarea adeseori se face pricină a răzgândirii”[38].


[1] SEP 2, p. 517

[2] BBVA, p. 407

[3] SEP 2, p. 517

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[5] BBVA, p. 407

[6] SEP 2, p. 518

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 11

[8] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 38, 1

[9] BBVA, p. 407

[10] Ne scapă logica acestei formulări, poate din pricina comprimării ei.

[11] SEP 2, p. 518

[12] Istoria cu Moise.

[13] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 23

[14] BBVA, p. 407

[15] BBVA, p. 408

[16] SEP 2, p. 519

[17] SEP 2, p. 518

[18] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 16, 2

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, I, 6

[20] Ibid., XIX, 6

[21] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIV, 7

[22] Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de Omilii duhovniceşti, VI, 2

[23] Sf. Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte, 6

[24] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, II, 19

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, 174

[26] Până aici, cele din capitolul 19 au fost puse în legătură cu cele din capitolul anterior; în continuare, se face referire la înălţarea lui Ilie într-un car de foc, relatată în IV Regi 2,1-12. E important de văzut aici şi notele traducătorului!

[27] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 21

[28] BBVA, p. 408

[29] SEP 2, p. 519

[30] AB, p. 290. Aici (19, 16) e singurul loc în care se arată că şi profeţii erau unşi.

[31] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 75

[32] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, III, 8

[33] Origen, Despre principii, IV, 2, 6

[34] Pentru israeliţi.

[35] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, XXXIX

[36] BBVA, p. 408

[37] SEP 2, p. 519

[38] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 43

CAP. 18 – Ilie se întâlneşte cu Obadia. Ilie în faţa lui Ahab. Jertfa lui Ilie; el şi preoţii lui Baal. Ploaia.

 

1: Şi a fost că după multe zile, în anul al treilea a fost cuvântul Domnului către Ilie, zicând: „Du-te şi i te înfăţişează lui Ahab, iar Eu voi aduce ploaie pe faţa pământului”.

2: Iar Ilie a plecat să i se înfăţişeze lui Ahab. Foametea era cumplită în Samaria,

3: iar Ahab l-a chemat pe Obadia, mai-marele curţii (acest Obadia era foarte temător de Dumnezeu;

4: când Izabela îi ucidea pe profeţii Domnului, Obadia a luat o sută de profeţi şi i-a ascuns, câte cincizeci, în două peşteri, şi-i hrănea cu pâine şi apă).

Obadia (= slujitorul Domnului) se număra între puţinii israeliţi de atunci care nu se depărtaseră de Domnul, chiar dacă slujba la rege îl obliga la compromisuri.

5: Şi a zis Ahab către Obadia: „Vino şi să umblăm prin ţară şi pe la izvoarele apelor şi pe la toate pâraiele, că poate vom găsi ceva iarbă ca să ţinem în viaţă caii şi catârii, aşa ca ei să nu piară cu totul”.

6: Atunci şi-au împărţit între ei calea pe care s-o cutreiere fiecare: Ahab a apucat singur pe un drum, iar Obadia a apucat, tot singur, pe un altul.

7: Obadia era singur pe drum; iar Ilie venea, tot singur, să-l întâmpine. Atunci Obadia s-a grăbit şi a căzut cu faţa la pământ şi a zis: „Domnul meu, Ilie, oare tu eşti?”

8: Iar Ilie i-a zis: „Eu. Du-te şi spune-i stăpânului tău: – Iată, Ilie este aici!”

9: Atunci Obadia a zis: „Ce păcat am făcut eu ca să-l dai pe robul tău în mâinile lui Ahab să mă omoare?

10: Viu este Domnul, Dumnezeul tău: Nu e neam sau regat la care stăpânul meu să nu fi trimis să te caute. Şi dacă-i spuneau: – Nu se află aici!, atunci el dădea foc regatului şi ţinuturilor lui, numai pentru că n-a dat de tine.

11: Iar acum tu zici: – Du-te şi spune-i stăpânului tău: – Iată, Ilie este aici!…

12: Dar când eu voi pleca de lângă tine, iar pe tine te va duce Duhul Domnului într-un loc pe care eu nu-l ştiu, şi voi intra să-i spun lui Ahab, iar el nu te va afla, atunci el mă va ucide. Robul tău însă se teme de Domnul încă din tinereţile lui.

13: Domnul meu, oare nu ţi s-a spus ce am făcut eu când Izabela îi ucidea pe profeţii Domnului?: cum am ascuns eu o sută dintre profeţii Domnului, câte cincizeci într-o peşteră, şi cum i-am hrănit cu pâine şi apă?

14: Iar acum tu îmi zici: – Du-te şi spune-i stăpânului tău: – Iată-l pe Ilie!, iar el mă va ucide”.

15: Ilie însă a zis: „Viu este Domnul Puterilor, în faţa Căruia stau eu: astăzi mă voi arăta în faţa lui!”

            Variantă: Viu este Dumnezeu înaintea căruia mă voi înfăţişa azi[1]. „Ia seama că zicând: azi, nu măsura timpul trecut, ci, ca unul ce punea pururea început, în fiecare zi se silea să se înfăţişeze aşa cum trebuie lui Dumnezeu, cu inima curată şi gata să asculte de voia Lui şi de nimeni altul”[2].

16: Atunci Obadia a plecat să-l întâlnească pe Ahab; şi i-a spus, iar Ahab a alergat în mare grabă şi s-a dus să-l întâmpine pe Ilie.

17: Şi a fost că atunci când Ahab l-a văzut pe Ilie, i-a zis: „Tu eşti cel care-l răzvrăteşti pe Israel?”

„Reproşul lui Ahab împotriva lui Ilie nu vrea să spună că profetul a adus daune Israelului prin vreo faptă concretă a sa, ci că Ilie în persoană este o pacoste pentru Israel; şi cuvântul ebraic folosit aici (okher) denumeşte o situaţie anormală, cauzată de o acţiune malefică (s-ar putea traduce cu piază rea). Ahab îl acuză pe Ilie de a fi adus năpasta secetei asupra Israelului (17, 1). Ilie, dimpotrivă, susţine că Ahab, prin idolatria lui şi a Izabelei, este piaza rea pentru Israel (v. 18)”[3].

18: Dar Ilie a zis: „Nu eu îl răzvrătesc pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău, prin aceea că L-aţi părăsit pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi aţi mers după baali.

            Ilie rămâne între marile figuri ale vechiului Testament. „Iar pe aceştia i-a făcut aşa bărbăţia şi stăruinţa în osteneli şi dispreţul pentru lucrurile vieţii. Căci deprinzându-se cu o viaţă simplă şi înaintând, aşa zicând, de la puţinătatea trebuinţelor până la starea care nu mai are nici o trebuinţă, s-au aşezat aproape de Puterile netrupeşti. Pentru aceea, deşi erau nearătoşi şi neînsemnaţi după trup, s-au făcut mai puternici decât cei ce le aveau pe toate, stând de vorbă cu cei ce purtau diademă cu atâta îndrăzneală cu câtă nu stăteau aceia cu supuşii lor. În ce arme, sau în ce putere s-a încrezut Ilie, când i-a spus lui Ahab: Nu eu tulbur pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău ?”[4].

19: Şi acum, trimite şi adună la mine întregul Israel pe muntele Carmel, şi pe cei patru sute cincizeci de profeţi neruşinaţi ai lui Baal şi pe cei patru sute de profeţi ai tufişurilor, care mănâncă la masa Izabelei!”

„Muntele Carmel: simbol al măreţiei naturale şi al mândriei israeliene; magnifică scenă pe care se va desfăşura crâncena confruntare religioasă”[5].  Pe de altă parte, „Muntele Carmel, situat aproape de Fenicia, a fost loc de cult al tuturor religiilor care s-au perindat prin Palestina şi mai ales al cultului lui Baal. Carmel era de asemenea numele unei divinităţi a furtunii şi a ploii, asemănătoare lui Baal”[6].  Carmel (= grădină mare) – lanţ muntos de vreo 25 km lungime.

20: Ahab a trimis atunci la tot Israelul; şi toţi profeţii s-au adunat pe muntele Carmel.

            „În munţii Efraim, spre nord-est, lângă cetatea Acco (Acra, Ptolemais), se află muntele Carmel (grădină, în limba ebraică), formând un fel de promontoriu în Marea Mediterană, care se prelungeşte apoi spre sud-est pe o distanţă de aproximativ 25 km. Este acoperit de păduri, păşuni şi văi răcoroase, adăpate de pâraie limpezi. De acest munte se leagă o bună parte a activităţii profetului Ilie”[7].

Profeţii amintiţi aici sunt, desigur, preoţii idolatri: „la popoarele vecine cu Israelul existau văzători, ghicitori, extatici inspiraţi numiţi şi ei în Vechiul Testament nabhiim, profeţi[8].

21: Iar Ilie s-a apropiat de ei toţi. Şi le-a zis Ilie: „Până când veţi şchiopăta din amândouă gleznele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; dar dacă este Baal, mergeţi după el!”  Dar poporul n-a răspuns nimic.

Până când veţi şchiopăta din amândouă gleznele? – „Locuţiune menită să denunţe duplicitatea religioasă a fiilor lui Israel”[9].  „Pentru Teodoret al Cyrului este vorba de sincretism idolatru: Cum trebuie înţelese cuvintele Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Ei se închinau în faţa lui Dumnezeu şi adorau idolii. De aceea a adăugat: Dacă Domul este Dumnezeu, veniţi şi mergeţi după El. Iar dacă este Baal, mergeţi după el. Dumnezeu nu vrea, spune el, să fie cinstiţi dumnezei falşi, iar ei nu vor să se închine în faţa adevăratului Dumnezeu. Voi, însă, făcând şi una şi alta, nu vă păstraţi duhul statornic nici pentru unul, nici pentru celălalt (Quaestiones in Reges et Paralipomena 27)”[10].

„Deci vom cunoaşte (…) un Dumnezeu, şi pe nimeni nicidecum nu vom socoti împreună cu El, depărtând cât mai mult de sufletul nostru nehotărârea care este cu adevărat trufie şi hulă. Aceasta ca să nu ne spună şi nouă sfântul cuvânt: Până când veţi şchiopăta cu amândouă picioarele? De credeţi lui Baal, închinaţi-vă lui, de credeţi în Dumnezeu, închinaţi-vă lui Dumnezeu.  Deci trebuie să fim de un singur fel, nu cu două feluri de gânduri şi schimbăcioşi, gata să fim văzuţi trecând la cele ce nu se cuvine. Căci eu zic că a şchiopăta spre amândouă părţile şi a iubi clătinarea e cea mai mare necredinţă”[11].  „Căci cel ce nu voieşte să se fixeze nici în credinţa sănătoasă, nici în rătăcire, înseamnă că şchioapătă de amândouă picioarele şi n-are sinceritate în nici una. Iar pricina unei astfel de voinţe putrede şi uşor de sfărâmat a unora stă, cred, într-o iubire făţarnică şi neadevărată faţă de Dumnezeu şi în faptul că se prefac că vor să fie creştini, dar nu duc aceasta la îndeplinire din toată inima şi nu sunt pătrunşi de respectul faţă de adevăr, nu preţuiesc ceea ce e drept, ci se fac a veni la credinţa lor, fie pentru că urmăresc plăcerea lor, fie pentru că se sperie de teama primejdiei sau de aspra apropiere a nefericirii. Ei caută de aceea să aibă pe mai mulţi care să le ajute, sau cărora să le dăruiască din grija lor. Dar acestui fel de oameni li se va da grija cea mai de pe urmă şi locul lor va fi între cei aruncaţi. Ei vor fi vădiţi ca cei mai necinstiţi şi cu totul dispreţuiţi şi de abia vor fi învredniciţi de viaţă, când Dumnezeu va cerceta cele ascunse”[12].

22: Şi a zis Ilie către popor: „Eu singur am rămas profet al Domnului; profeţii lui Baal sunt patru sute cincizeci, iar profeţii tufişurilor sunt patru sute.

Textul ebraic vorbeşte doar de profeţii lui Baal.

23: Daţi-ne doi boi: ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l aşeze deasupra lemnelor, dar foc să nu pună; iar eu îl voi rândui pe celălalt bou, dar foc nu voi pune.

24: Voi să strigaţi numele dumnezeilor voştri, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu; ei bine, Dumnezeul care va răspunde cu foc, Acela e Dumnezeu”.  Şi întregul popor a răspuns, zicând: „Bun e cuvântul pe care l-ai grăit!”

25: Iar Ilie le-a zis profeţilor ruşinii: „Alegeţi-vă un bou şi jertfiţi voi întâi – fiindcă sunteţi mulţi! – şi chemaţi numele dumnezeului vostru; dar foc să nu puneţi!”

Fiindcă sunteţi mulţi: motivaţie ironică.

26: Iar aceia au luat un bou şi au făcut aşa şi de dimineaţa până la amiază au chemat numele lui Baal, zicând: „Auzi-ne, Baale, auzi-ne…!”  Şi nici că glas a fost, şi nici auz. Şi alergau bezmetici în jurul jertfelnicului pe care-l făcuseră.

27: Şi se făcuse amiază, iar Ilie Tesviteanul îşi bătea joc de ei, zicând: „Strigaţi cât vă ţine gura, că el e dumnezeu; poate că se gândeşte, ori că s-a apucat de vreo oarecare treabă, ori poate că doarme… ca să se trezească…”.

„Ilie ironizează modul antropomorf în care era imaginat Baal: de altfel, mitul îl prezintă având perioade în care e absent, adormit sau mort”[13].  Baal era „cel mai important dintre zeii canaaneeni ai fertilităţii, fiul lui El şi fratele lui Anat. Zeu al vântului şi al ploii, Baal era asociat cu rodnicia solului şi, prin extensie, cu fertilitatea umană. Avea şi o pereche feminină, Astartea, ceea ce indică puternicul simbolism sexual legat de această divinitate. Cultul lui Baal, care tindea să pervertească sau să submineze credinţa în Dumnezeul lui Israel, a constituit una din cele mai serioase ameninţări la adresa religiei israelite în vremea începuturilor ei”[14].

28: Iar ei strigau cu glas mare şi – după obiceiul lor – se tăiau cu cuţitele şi se loveau cu bice până ce le dădea sângele.

Se tăiau cu cuţitele: „E vorba de incizii rituale pe corp, practicate în religiile feniciene şi, prin contaminare, chiar de unii Israeliţi”[15].  „Această practică este o ceremonie funebră în cinstea lui Baal şi este atestată în textele din Ugarit: cu ocazia morţii lui Baal, zeul El face să răsune pădurea de strigăte, îşi sfâşie obrajii şi bărbia, îşi brăzdează articulaţiile braţului, umerii şi pieptul precum o grădină. Îşi sapă pe spate văi adânci, îşi ridică glasul şi strigă… (apud TOB, nota ad loc.)”[16].  Se loveau cu bice: „În ritualurile paroxistice se înscria şi autoflagelarea”[17].

29: Şi au tot profeţit până-n seară, la vremea jertfei; şi nici că a fost glas, şi nici auz. Atunci Ilie Tesviteanul a grăit către profeţii urâciunilor, zicând: „Daţi-vă acum la o parte, ca să-mi aduc şi eu jertfa!”  Iar ei s-au dat de-o parte, mai încolo.

30: Iar Ilie a zis către popor: „Apropiaţi-vă de mine!”  Şi întregul popor s-a apropiat de el.

31: Atunci Ilie a luat douăsprezece pietre – după umărul seminţiilor lui Israel, aşa cum Domnul îi spusese: „Israel va fi numele tău” –

„Citat textual din Facerea 35, 10. În trupul altarului rezidit, şi în contextul unui popor divizat politic, Ilie introduce simbolul unităţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel”[18].

32: şi a zidit pietrele întru numele Domnului şi a vindecat jertfelnicul care fusese dărâmat; iar împrejurul jertfelnicului a săpat un şanţ în care ar fi încăput două măsuri de sămânţă;

„Rezidirea altarului nu e altceva decât vindecarea unui trup bolnav”[19]. Două măsuri de sămânţă: „Se pare că nu e vorba de o măsură de capacitate, ci de suprafaţa pe care puteau fi semănate două măsuri de sămânţă, ceea ce ar echivala cu aproximativ 30 de metri pătraţi”[20].

33: şi a îngrămădit lemnele pe jertfelnicul pe care-l făcuse şi a tăiat bucăţile [de carne] menite arderii-de-tot şi le-a aşezat deasupra lemnelor şi le-a rânduit pe jertfelnic.

34: Şi a zis: „Aduceţi-mi patru vedre de apă şi vărsaţi-le peste jertfă şi peste lemne!”  Şi au făcut aşa. Şi a zis: „Faceţi-o şi a doua oară!”  Şi au făcut-o a doua oară. Şi a zis: „Faceţi-o a treia oară!”  Iar ei au făcut-o a treia oară.

„Părinţii capadocieni interpretează jertfa lui Ilie ca fiind prefigurarea botezului, care, curăţind omul de idoli, se săvârşeşte prin întreita scufundare în apă şi prin pogorârea Sfântului Duh: Atunci când apa a fost vărsată a treia oară, focul a căzut asupra arderii de tot pentru a arăta că acolo unde este apa duhovnicească, acolo se află şi Duhul ce înviază şi străluceşte ca focul, distruge nelegiuirile şi îi iluminează pe credincioşi (Sf. Grigorie de Nyssa, In diem luminum PG 46, 234-235). La fel, Ambrozie (al Milanului), adresându-se direct creştinului botezat, afirmă: Tu eşti omul de pe altar, tu, cel spălat prin apă, tu, a cărui greşeală este arsă ca să se înnoiască viaţa ta; cu adevărat focul mistuie lemnele şi paiele. Nu te teme de focul prin care eşti iluminat! (Helia XXII, 83). ♦ Pentru Grigorie al Nyssei, apa turnată pe altar are menirea să anticipe şi să exalte caracterul minunii: Întâlnirea elementelor contrarii, care îşi conjugă puterile într-un mod neaşteptat, a demonstrat superioritatea şi puterea lui Dumnezeu (In diem luminum, PG 46, 577-600)”[21].

O posibilă explicaţie a gestului lui Ilie de a turna apă peste jertfă aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dar pentru ce Ilie întrebuinţează acum atâta dibăcie? Iată pentru ce. Am fost eu însumi spectator la ceea ce vreau să spun. La capiştile idoleşti sunt găuri în partea de jos a jertfelnicului; dedesubt este o groapă nevăzută; lucrătorii rătăcirii coboară în groapă şi aşa, de acolo de jos, suflă prin găurile acelea de foc la jertfă; fac asta ca să înşele mulţimea şi să creadă că focul de la jertfă este foc ceresc. Deci, ca să nu se creadă că şi Ilie face aşa ceva, a vărsat apă, ca apa să vădească găurile; că, acolo unde sunt găuri, apa nu stă, ci se scurge în ele”[22].

            Sunt trei turnări: „Prin trei se indică Atotînchinata Treime”[23].  „Scriptura a arătat cu asta că cel care se botează se uneşte prin botez strâns cu Dumnezeu şi că prin credinţa în Treime străluceşte în sufletele celor care se botează lumină curată şi cerească”[24]. 

35: Apa alerga împrejurul jertfelnicului, iar şanţul se umpluse de apă.

36: Ilie şi-a ridicat atunci glasul către cer şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel, auzi-mă, Doamne, şi răspunde-mi astăzi cu foc, ca să cunoască tot poporul că Tu eşti Domnul, Dumnezeul lui Israel, şi că eu sunt robul Tău şi că de dragul Tău am făcut eu lucrurile acestea!

37: Auzi-mă, Doamne, auzi-mă cu foc, ca să cunoască acest popor că Tu eşti Domnul Dumnezeu şi că Tu ai întors la Tine inima acestui popor!”

38: Atunci foc a căzut din cer de la Domnul şi a mistuit jertfa şi lemnele şi apa care era în şanţ; focul a lins pietrele şi lutul.

            „Ilie a arătat că harul Duhului este unit cu apa, căci cu apă a ars jertfa”[25].  „Ilie a arătat puterea botezului pe altarul arderilor de tot, arzând complet jertfa, nu cu foc, ci cu apă. Şi se ştie doar că natura focului este potrivnică apei; totuşi, când apa a fost vărsată atunci de trei ori în chip tainic peste altar, apa a ajuns foc şi a aţâţat flacăra ca untdelemnul”[26].

39: Şi întregul popor a văzut şi a căzut cu faţa la pământ şi a zis: „Cu adevărat, Domnul este Dumnezeu; Domnul Acesta este Dumnezeu!”

            „Închipuie-ţi că vezi pe Ilie proorocul, şi că nenumărat popor stă împrejurul lui; jertfa este aşezată pe pietre şi toţi ceilalţi stau liniştiţi, în tăcere adâncă, numai proorocul Ilie se roagă; apoi, dintr-odată vezi că se pogoară din cer peste jertfă flacăra. Minunate sunt acestea şi pline de uimire! Dar mută-te acum cu mintea de la cele săvârşite de Ilie la cele ce se săvârşesc de preot pe Sfânta Masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci şi fapte care depăşesc orice uimire. Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora şi a le face mai strălucitoare decât argintul înroşit în foc”[27].

40: Şi a zis Ilie către popor: „Prindeţi-i pe profeţii lui Baal, încât nici unul din ei să nu scape!”  Şi i-a prins, iar Ilie i-a dus la pârâul Chişonului şi acolo i-a înjunghiat.

Chişon (= cursul apei cu multe cotituri) era al doilea curs important de apă, după Iordan, din Palestina: „apă ce curge în valea lui Izreel, lunecă pe sub clinurile răsăritene ale muntelui Carmel şi se varsă în Mediterana, aproape de Haifa. O astfel de execuţie, promptă şi rapidă, se explică atât prin mentalitatea şi practicile vremii, cât şi prin neîndurarea cumplitului Ilie faţă de principalii autori ai depravării poporului său”[28].  Ilie, profeţii lui Baal şi jertfa de pe muntele Carmel. Sfântul Grigorie de Nyssa îi interpretează alegoric pe profeţii lui Baal ca simbol al păcatelor, menţionând explicit că ştergerea păcatelor este lucrarea Duhului Sfânt, asemenea focului de pe Carmel: prin această jertfă, Ilie a prefigurat instituirea Botezului. Când s-a vărsat a treia oară apă, focul a căzut asupra jertfei pentru a arăta că acolo unde este apa duhovnicească, acolo este şi Duhul care dă viaţă şi arde ca un foc, arde păcatele şi-i iluminează pe credincioşi (In diem luminum 234-235). ♦  Pentru jertfa de pe Carmel există de asemenea interpretări spirituale, ascetico-mistice, ce provin din medii monahale ale primelor şapte secole creştine. De remarcat legătura între 18, 20-40 şi 18, 41-46. Jertfa este condiţia pentru venirea ploii: Luaţi trupul în care sunteţi îmbrăcaţi, faceţi din el altar; pe acest altar aşezaţi-vă gândurile şi, sub ochii Domnului, lepădaţi-vă de toată vrerea cea rea, înălţaţi mâinile inimii voastre către Dumnezeu  – aceasta o face Duhul când este lucrător –  şi  rugaţi-L să vă dăruiască minunatul foc nevăzut, care să coboare din cer asupra voastră şi să vă mistuie altarul şi jertfele depuse. Căci preoţii lui Baal, duşmanul şi lucrările lor potrivnice se vor înfricoşa şi vor fugi din faţa voastră, aşa cum au fugit din faţa proorocului Ilie. Atunci, deasupra apelor, veţi vedea ca o urmă de om, ce vă va aduce valul spiritual, mângâierea Duhului Paraclet (Antonie, Epistole 4, 8, versiune georgiană)”[29].

            „Duhul e nu numai împreună lucrător cu iubirea, ci se face şi duh al râvnei, ce pare într-un mod oarecare opus iubirii. Căci iubirea acoperă, cum s-a spus, mulţime de păcate (I Petru 4,8). Dar râvna ajunge şi la mustrări şi uneori şi la ucideri. Iar aceasta ar putea-o spune şi marele proroc Ilie, prieten al lui Dumnezeu, care a trecut prin sabie pe atâţia preoţi ai ruşinii”[30].  „Mânia este de multe ori un bun ajutor pentru săvârşirea faptelor bune. Zelosul Ilie, printr-o mânie raţională şi dreaptă, a omorât, pentru folosul întregului Israil, patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal şi patru sute de preoţi ai desişurilor, care au mâncat la masa Izabelei”[31].  „Dar mânia noastră s-a mutat spre aproapele pentru toate cele neînţelepte şi nefolositoare. E proprie minţii ura cea contrară răului. Astfel folosind-o, Ilie a omorât pe proorocii ruşinii. Asemenea şi Samuil a folosit-o împotriva lui Agag, împăratul lui Amalic. Şi fără ura împotriva duşmăniei nu se descoperă cinste în suflet şi ura noastră s-a schimbat în pornire împotriva firii, spre a urî pe aproapele şi a ne scârbi de el. Şi ura se face cea care alungă toate vietăţile. Minţii îi e proprie înălţarea cugetului conform firii faţă de orice duşmănie”[32].

41: După aceea i-a zis Ilie lui Ahab: „Du-te şi mănâncă şi bea, că se aude vuiet de ploaie!”

42: Şi s-a dus Ahab să mănânce şi să bea. Iar Ilie s-a urcat pe Carmel şi, plecându-se la pământ, şi-a pus faţa între genunchi

„Poziţia de rugăciune a lui Ilie manifestând cea mai adâncă adoraţie este menţionată de Midraş Rabbah într-un comentariu la Cântarea Cântărilor 7,6: Cel sfânt, binecuvântat fie El, îi spune lui Israel: – Capul tău deasupra trupului tău este asemenea Carmelului. Cel mai urâcios dintre voi îmi este la fel de drag ca Ilie când a urcat în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ cu capul între genunchi.  De ce şi-a ţinut capul între genunchi? S-a (supus)[33] înaintea Celui Sfânt, binecuvântat fie El: nu avem curăţia necesară să-L contemplăm pe Dumnezeul Legământului. ♦ Gestul lui Ilie, aplecarea la pământ cu capul între genunchi, a fost interpretat ca gest de umilinţă de către Evagrie Ponticul, arătând că această virtute este antidotul orgoliului. O miniatură de pe manuscrisul canonului penitenţial atribuit lui Andrei Cretanul înfăţişează patru penitenţi adoptând această poziţie. Gestul profetului a fost interpretat şi ca poziţie de rugăciune. ♦ Ieronim afirmă că Ilie a obţinut ploaia rugându-se în genunchi (flexis genibus). Caesarius de Arles îndeamnă pe credincioşi să îngenuncheze la rugăciune, dând exemplul profeţilor Ilie şi Elisei, despre care se spune că adesea cădeau la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu căinţă deplină. Şi Ioan Gură de Aur vede în gestul profetului rugăciunea cu inima cuprinsă de o mare căldură, lucrul cel mai important atunci când te rogi. Cât despre poziţie, ea nu este atât de importantă, de vreme ce Ilie s-a rugat şi culcat (17, 21) şi în picioare (18, 36): (Expositiones in Psalmos 129, 1, PG 55, 37)”[34].

43: şi i-a zis servului său: „Ridică-te şi uită-te spre mare!”  Servul s-a uitat şi a zis: „Nu e nimic”.  Şi i-a zis Ilie: „Du-te şi fă-o de şapte ori!”  Iar acela s-a dus de şapte ori.

44: Şi a fost că a şaptea oară, iată, un norişor cât urma unui picior de om scotea apă din mare. Iar acesta i-a zis: „Du-te şi spune-i lui Ahab: – Înhamă-ţi caii la căruţă şi du-te devale, ca să nu te prindă ploaia!”

            „Să cercetăm, dar, ce vrea să înţeleagă Scriptura prin cuvintele: a deschide şi a închide. Fără îndoială că numai cele închise pot să fie deschise şi numai cele deschise pot să se închidă. Întrucât, aşadar, pe vremea lui Ilie, când era secetă mare, Scriptura explică acest lucru prin cuvintele: s-a închis cerul trei ani şi şase luni (Iacov 5,17), prin acest lucru cred că Scriptura voia să spună că s-au închis stăvilarele cerului aşa cum se deschid ele de regulă în vremuri de ploaie; dar tot atunci, în urma rugăciunii lui Ilie, un nor s-a ridicat dinspre mare şi cerul s-a deschis pentru ploaie. Drept aceea trebuie constatat că nici atunci nu s-a spintecat tăria cerului ca să cadă ploaie din apa cea mai presus de ceruri, ci prin cuvântul cer înţelegem văzduhul care înconjoară pământul şi care pune graniţă vaporilor, care sunt şi ei despărţiţi de acele ţinuturi mult mai înalte ale cerului propriu-zis, mai presus de care nimic din cele grele nu se poate ridica, nici chiar norii, nici aburii, nici vântul, nici mirosurile, nici păsările”[35]. 

45: Şi a fost că între timp cerul s-a înnegrit de nori şi de vânt; şi a fost ploaie mare. Iar Ahab a înhămat şi s-a dus la Izreel.

„Pentru a explica căderea ploii, evreii îşi imaginau o uşă în firmament, care se deschidea pentru a permite ploii să cadă pe pământ (…). Situaţia extremă e ilustrată în cazul potopului, când firmamentul are găuri care se deschid, prin care apa inundă pământul (Facerea 7, 11). De aici ideea unei chei care încuie şi descuie această uşă, oprind sau declanşând precipitaţiile. În literatura rabinică, această cheie o primeşte Ilie de la Dumnezeu şi opreşte ploaia. Pe lângă această cheie, mai există cheia vieţii şi a morţii. Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să posede ambele chei în acelaşi timp. Fiindcă Ilie nu mai vrea să pună capăt secetei, Dumnezeu face ca fiul văduvei să moară (17, 17). Ca să primească pentru o clipă cheia vieţii şi a morţii, Ilie trebuie să dea înapoi lui Dumnezeu cheia ploii. ♦ Cea mai cuprinzătoare tipologie a episodului o oferă Caesarius de Arles (Sermo, 124, 5), la care regăsim două evenimente: al Pogorârii Duhului Sfânt şi al Întrupării. De unde vine asocierea nor-întrupare aflăm tot de la el: Ceea ce spune Ilie servitorului său: Întoarce-te şi tu de şapte ori (18, 43) desemna harul septiform al Sfântului Duh, care avea să fie dat Bisericii. Şi când servitorul acesta spune că a văzut un nor mic care se ridica din mare, aceasta era o prefigurare a trupului lui Hristos (carnem Christi figurabat), Care avea să Se nască pe marea acestei lumi. Iată de ce, pentru ca nimeni să nu se îndoiască, spune că acel nor purta urma unui om, cu siguranţă a acelui Om Care a spus: Cine spun oamenii că este Fiul Omului? (Matei 16, 13)”[36].

            „În Valea Iezreel sau Esdrelom se afla, în epoca biblică, o cetate regală cu acelaşi nume (Iezreel), care, în vremea regelui Ahab al regatului de nord (850 î. Hr.), era socotită a doua capitală, după Samaria. Regele avea aici un palat, lângă via lui Nabot, pe care i-a luat-o acestuia cu forţa, ucigându-l apoi pe proprietar”[37].

            „Norul pe care l-a văzut Ilie s-a întins, făcându-se preînchipuire a Evangheliei ce s-a întins şi răspândit la toate neamurile. El a făcut să ploaie ploi bogate şi picăturile ce au putut potoli setea neamurilor. Binecuvântat fie Cel căruia i se aduce slujire pretutindeni!”[38].

46: Şi mâna Domnului era peste Ilie. Acesta, încingându-şi mijlocul, a alergat înaintea lui Ahab în Izreel.

Mâna Domnului era peste Ilie: „Expresia desemnează intervenţia neaşteptată a lui Dumnezeu asupra unui profet pentru a-l face să vorbească şi să acţioneze în numele Său. Aici, Dumnezeu îi dă lui Ilie puterea de a străbate dintr-o dată cei 27 km care separă Carmelul de Izreel”[39].

            „Ilie, cu puterea cea dată lui, a legat cămările cerurilor şi n-a plouat. Cum a putut el s-o facă? S-a apropiat de Dumnezeu, a crezut (în El) şi L-a iubit. Nu-ţi mai spun că a ridicat mâinile spre cer, nici că el, prin propria putere, a făcut să cadă foc din cer şi să ardă jertfelnicul şi pe falşii profeţi, îţi spun doar că, prin dragostea şi credinţa lui, conlucra cu dumnezeiasca putere la tot ce săvârşea (desigur) prin aceea”[40].  „Cine a închis porţile cerurilor? Ilie a poruncit ploii, sau Dumnezeu, Care era în el? Eu cred că Acela care are putere asupra cerului trona în mintea lui (Ilie) şi, prin limba acestuia, Cuvântul lui Dumnezeu a împiedicat ploaia să cadă pe pământ. Iar când, iarăşi, a vorbit (Ilie), porţile cerului s-au deschis şi a căzut ploaie”[41].  „Prin poruncă împărătească şi Ilie deschide mai târziu cerul, care a fost închis trei ani şi şase luni pentru cei nelegiuiţi. Şi acest lucru îl poate săvârşi oricare din cei care primesc prin rugăciune ploaia sufletului, de care erau lipsiţi, până atunci, din cauza păcatelor”[42].   „Aşa a fost marele proroc Ilie, care n-ar fi putut să omoare pe toţi proorocii ruşinii ce i se împotriveau dacă n-ar fi curăţit întâi altarul din douăsprezece pietre şi n-ar fi pus pe el bucăţi de lemne şi n-ar fi vărsat peste ele apă, apoi a pus pe ele jertfa şi s-a făcut Dumnezeu foc mistuitor al altarului şi al celor de pe el. În ora aceea şi-a arătat îndrăzneala împotriva duşmanilor lui şi i-a omorât pe ei, încât n-a mai rămas nici unul. Apoi a dat mulţumire lui Dumnezeu, zicând: Tu eşti în toate acestea. Căci s-a scris că a pus faţa lui între genunchii lui. De fapt, dacă mintea stă cu grijă peste simţirile ei, dobândeşte nemurirea şi nemurirea o aduce spre aceste slave, pe care i le descoperă Dumnezeu. Şi de ia aminte slujitorul la Ilie şi nu vede ceva din cele şapte patimi născându-se, vede un nor mic care printr-o lucrare a bărbatului aduce apă din mare, ceea ce înseamnă odihna Sfântului Mângâietor. Căci în aceasta constă nemurirea: în a avea ostenelile sănătoase şi a nu se întoarce spre aceleaşi, de care te-ai rugat să ţi se ierte. Căci de primeşte Dumnezeu ostenelile omului şi cele ce le face sunt ferite de vrăjmaşi, aceştia nu vor putea să stăruie lângă el. Căci vor vedea că nu este voia lor în el. Atunci aceia vor dispărea, precum s-a scris: Pentru că chemaţi numele zeilor voştri; iar eu chem numele Domnului Dumnezeului meu. Şi pentru că nu era în el voia să asculte întru nimic de ei”[43].  „Ilie este tipul firii, nu numai ca cel ce a păzit neştirbite raţiunile din sine însuşi şi prudenţa în hotărârea voinţei cu privire la ele, liberă de orice abatere din patimă, ci şi ca cel ce pedepseşte prin judecată, ca o lege naturală, pe cei ce se folosesc de lege împotriva legii[44]. Căci aşa face şi firea, pedepsind pe cei ce încearcă să o strice, atât cât încearcă să vieţuiască împotriva firii, prin aceea că nu mai dispun în chip natural de toată puterea firii, fiind micşoraţi în ceea ce priveşte integritatea ei, şi de aceea pedepsiţi, ca unii ce şi-au pricinuit fără chibzuială şi fără prudenţă o lipsă în fiinţă, prin înclinarea spre nefiinţă”[45].  „Iar modul judecăţii se arată prin Ilie, căci acesta pedepseşte cu cuvântul şi lucrul pe unii şi călăuzeşte pe alţii, după vrednicie, acomodându-se fiecăruia în chip potrivit, după conţinutul şi calitatea virtuţii sau a răutăţii lui”[46].


[1] N-am regăsit nicăieri o formulare asemănătoare (nici în Septuaginta ori în Biblia Hebraica), peste tot fiind vorba de înfăţişarea înaintea lui Ahab; am socotit, însă, interesant comentariul la acest loc, autorul urmând, probabil, unei traduceri (desigur, greceşti) necunoscute de noi. Un artificiu ar permite să citim chiar traducerea lui Anania în acord cu textul biblic indicat aici, modificând punctuaţia (vechii greci nu aveau semne de punctuaţie). Astfel, în loc de: Viu este Domnul Puterilor, în faţa Căruia stau eu: astăzi mă voi arăta în faţa lui (Ahab), am putea citi: Viu este Domnul Puterilor, în faţa căruia stau eu astăzi: mă voi arăta lui (Ahab). Septuaginta, însă, aşa cum o avem azi (fără variante de text la acest verset), cu greu ar permite o asemenea lecturare.

[2] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, VII – Textul se referă la Sfântul Antonie cel Mare, dar poate fi aplicat şi lui Ilie.

[3] SEP 2, pp. 511-512

[4] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 18

[5] BBVA, p. 406

[6] SEP 2, p. 512

[7] AB, pp. 75-76

[8] SEP 2, p. 512

[9] BBVA, p. 406

[10] SEP 2, p. 513

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[12] Ibid.

[13] SEP 2, p. 513

[14] DEI, p. 90

[15] BBVA, p. 406

[16] SEP 2, p. 513

[17] BBVA, p. 406

[18] BBVA, p. 406

[19] BBVA, p. 406

[20] BBVA, p. 406

[21] SEP 2, pp. 514-515

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, IV

[23] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 160 – Sf. Maxim prezintă o socoteală mai complicată, dar, pentru a-i înţelege sensul pe deplin, ar însemna să reproducem ample pasaje din lucrare, depăşind cu mult sfera Cărţilor Regilor. Facem, aşadar, invitaţia lecturării integrale a operelor Sf. Maxim, prezentarea fragmentară a acestora, aşa cum suntem nevoiţi să o operăm aici, văduvind cititorul de multe înţelesuri adânci.

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XIII, 3

[25] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 9

[26] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XIII, 3

[27] Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, III, 4

[28] BBVA, p. 407

[29] SEP 2, p. 512

[30] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 15

[31] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, X, 6

[32] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, II, 2

[33] În SEP 2 apare spus.

[34] SEP 2, p. 515-516

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Cuvânt apologetic la Hexaimeron

[36] SEP 2, p. 516

[37] AB, p. 97

[38] Sf. Efrem Sirul, Imne la Înviere, III, 17

[39] SEP 2, pp. 516-517

[40] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XIV, B-1

[41] Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de Omilii duhovniceşti, L, 1

[42] Origen, Despre rugăciune, XIII, 5

[43] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, IV, 11

[44] E vorba de legile (sau raţiunile) firii.

[45] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46

[46] Ibid., 51

CAP. 17 – Profetul Ilie vesteşte o foamete şi se retrage la pârâul Cherit. Ilie la văduva din Sarepta Sidonului.

 

1: Atunci profetul Ilie, Tesviteanul din Tesva Galaadului, a zis către Ahab: „Viu este Domnul, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel, în faţa Căruia stau eu: În aceşti ani nu va fi nici rouă şi nici ploaie decât numai când voi zice eu”.

Ilie (= Iahve este Domnul meu) „este una dintre cele mai puternice personalităţi ale Vechiului Testament, cel ce duce o luptă grea şi îndârjită împotriva idolatriei care bântuia, începând de la casa regală, întregul Israel. Numele lui se traduce: Domnul este Dumnezeul meu. Amintirea lui e foarte puternică şi în vremea Mântuitorului; în momentul Schimbării la Faţă, el apare, alături de Moise, ca mărturisitor şi prieten al lui Iisus (Matei 17, 3). Aici el apare dintr-o dată, fără nici o introducere”[1].  Tezviteanul (gr. o Thesbitis; ebr. tişbi): „presupus derivat de la un toponim Tişbeh, a cărui localizare e controversată. ♦  (Din Tesva Galaadului): ţinutul Galaad, după Iosua 13, 25, aparţinea tribului lui Gad; de aceea, unele autorităţi rabinice consideră că profetul Ilie ar fi aparţinut acestui trib. Totuşi, Targumul palestinian (Deuteronom 33, 11) îl consideră drept descendent al lui Levi. Dintre Părinţi, Eusebiu al Emesei, Prudentius şi Isidor al Sevilliei susţin preoţia lui Ilie (…). Textul Masoretic are mittoşabheh Gileadh, dintre locuitorii Galaadului[2].

„Când poporul evreu a ajuns la culmea călcării de lege, atunci marele Ilie, vrednicul de ceruri, cel ce voia să ridice boala pricinuită de trândăvie şi s-o tămăduiască, a zis: Viu este Domnul Căruia îi stau înainte… că nu va fi ploaie, fără numai prin cuvântul gurii mele. Şi cel ce numai un cojoc avea pe el a închis cerul, aşa de mare îndrăzneală avea el către Dumnezeu. Vezi că sărăcia nu este un lucru rău? Căci cel mai sărac decât toţi nu ar fi dobândit îndrăzneală, încât, mergând pe pământ, cu un cuvânt doar să închidă cerul. Dar, după ce a zis acestea, a adus şi foametea, ca un pedagog preabun şi îndreptător al răutăţilor ce se făceau”[3].  „Prin post Ilie a închis cerul trei ani şi şase luni. Ilie, când a văzut că oamenii, din pricina belşugului, se desfrânează[4], i-a făcut, prin foamete, să postească fără voia lor. Aşa a oprit păcatul, care se întinsese mult. Deci, prin post, Ilie a oprit păcatul lor, ca şi cum ar fi folosit sabia sau focul”[5].  „Fiindcă a înfrânat poftele trupului său, a putut Ilie să oprească ploaia de la cei adulteri. Fiindcă şi-a oprit trupul de la plăcere, a putut să oprească roua de la desfrânaţii care-şi vărsau nestăvilit curgerile lor”[6].  „Ce lucruri noi şi străine! Ai văzut că Stăpânul e biruit de bunăvoinţa robului? Da, Ilie a făcut asta din pricina marii sale râvne. Vedea că se petrec multe lucruri nelalocul lor; vedea că desfrâul e unit cu multă răutate. Era întuneric, şi întunericul cuprinsese toată lumea; nori care acopereau totul. Toţi cădeau; înecul era general; nu înec de ape, ci de stricăciune; cuminţenia era îndepărtată, iar desfrânarea mergea cu alai; virtutea era izgonită, iar viciul era în floare. Codrii, munţii, dealurile, drumurile, casele; şi văzduhul era pângărit. Soarele era negru de fum, pământul era întinat, cerul dispreţuit, zidirea întreagă bolea de idolatrie. Toţi mergeau ca în noapte, nu mai ţineau seamă de nici o făptură; vedeau o piatră şi i se închinau ei ca lui Dumnezeu; vedeau un lemn, şi-l socoteau pe acesta tot dumnezeu. Îi cuprinsese noapte adâncă; vedeau pe Creator, dar se închinau făpturilor. Numai Ilie avea făclia virtuţii, stând ca pe vârful muntelui filosofiei şi practicând-o. Numai el avea făclia dreptei credinţe, dar lumina lui nu folosea la nimic, din pricină că oamenii erau cufundaţi în somn şi cuprinşi de idolatrie. Se înfuria Ilie, se mânia, plângea, grăia cuvinte, dar nimeni nu auzea; sfătuia, dar nimeni nu asculta. Deci, mânat de râvna sa, Ilie a vrut să-i pedepsească pe oameni şi să-i înveţe minte, ca, mistuiţi de foame, să-i facă să se roage Creatorului, ca să ajungă foametea pricină de evlavie”[7].

2: Şi a fost cuvântul Domnului către Ilie:

3: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi ascunde-te la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului.

Pârâul Cherit (= şanţ) „era, de fapt, un torent care-şi săpase o albie adâncă prin stâncăria muntelui, oferindu-i astfel lui Ilie o bună ascunzătoare de mânia regelui”[8].

            „Scriptura cea veche este ca un puţ adânc şi întunecos, de unde scoţi apă cu osteneală. Nu este plin, fiindcă nu venise încă Acela care să-l umple. (…) De aceea sfântului i se porunceşte de Dumnezeu să vină la pârâu. Fiindcă acela care a băut din Noul Testament nu este numai râu, ci din inima lui vor curge râuri de apă vie: râuri ale înţelegerii, râuri ale cugetării, râuri duhovniceşti, care totuşi au secat cu timpul (v. 7) din pricina necredinţei, ca să nu bea nelegiuiţii, să nu se adape necredincioşii[9]. Acolo corbii îl cunoşteau pe proorocul Domnului, dar iudeii[10] nu-l cunoşteau. Îl hrăneau corbii, dar acel neam regesc şi nobil îl prigonea. Cine este Izabela, care îl prigonea, dacă nu sinagoga, care zadarnic curge, zadarnic se revarsă de învăţături din Scriptură pe care nu le înţelege şi nu le păzeşte? Ce corbi îl hrăneau, dacă nu cei ai căror pui Îl cheamă (pe cel) care dă animalelor hrana lor, precum citim, şi puilor care Îl cheamă pe El (Psalmi 146, 9). Acei corbi ştiau pe cine hrănesc; ei erau aproape de înţeles şi aduceau hrană la acel pârâu al cunoaşterii dumnezeieşti”[11].  Despre corbi, însă, cartea va vorbi puţin mai jos.

4: Apă vei bea din acel pârâu, iar eu le voi porunci corbilor să te hrănească acolo”.

5: Iar Ilie a făcut după cuvântul Domnului şi s-a aşezat la pârâul Cherit, în faţa Iordanului.

6: Corbii îi aduceau pâine dimineaţa şi carne seara, iar apă bea din pârâu.

„Faptul că Ilie a mâncat carne adusă de corbi este folosit de Clement Alexandrinul ca argument împotriva encratiţilor, care refuzau să mănânce carne, considerată hrană moartă. Exemplul lui Ilie arată că cei drepţi acceptă să mănânce orice lucru creat de Dumnezeu şi abstinenţa ce vine din ură faţă de creaţie nu este dovadă de superioritate, ci păcat contra Creatorului (Stromate 3,6, PG 8, 1155). ♦ Augustin îl pune pe Ilie alături de Ioan Botezătorul, care s-a hrănit cu lăcuste, şi de Noe, căruia i-a fost îngăduit să mănânce orice fel de carne, ca dovadă că nu mâncarea este spurcată, ci pofta – astfel încât Esau s-a lăsat înşelat pentru un pumn de linte, David s-a blestemat pe sine pentru că poftise nişte apă, iar Împăratul nostru a fost ispitit nu prin carne, ci cu pâine (Mărturisiri X, 31, 46)”[12].

            „De la corbi necuraţi a primit Ilie pâinile, ştiind că acestea erau curate”[13].  „Aşa era hrănit în fuga şi singurătatea sa Ilie, slujindu-l corbii şi aducându-i păsările zburătoare hrană pe când era prigonit. Şi – o, blestemată cruzime a răutăţii omeneşti! – fiarele cruţă, păsările hrănesc, iar oamenii întind curse şi persecută!”[14].  „Aş aduce iarăşi, cu plăcere, un iudeu în faţa mea, ca să-i vorbesc şi să-i arăt că legea strică Legea, că Legea nu are în ea însăşi nici trăinicie, nici desăvârşire, că nu are adevărul, ci umbra. Cele poruncite de Lege erau umbră, ale noastre, adevăr; acelea, simboluri, ale noastre, realităţi. Cum se face, iudeule, că a fost hrănit de un corb Ilie, pe care tu îl cinsteşti, pe care-l aştepţi să vină, despre care vorbeşti multe şi pe care-l numeşti prooroc? După Lege, corbul este o pasăre necurată, că aşa a poruncit Legea, să fie necurat corbul. Cum dar, a fost hrănit proorocul de un corb necurat? Dacă Legea numeşte pe corb necurat, atunci negreşit trebuie să fie necurat şi cel hrănit de corb. Dar nu s-a întâmplat asta, Doamne fereşte! Ilie a fost hrănit de un corb pentru că Ilie nu socotea necurată nici una din făpturile lui Dumnezeu”[15].  Nu credem să fie doar iudeii vizaţi aici, ci oricine se opreşte la litera Scripturii (fie aceasta şi a Noului Testament), fiind râvnitor în respectarea a nenumărate reguli, dar insensibil la duhul scrierilor sfinte.

7: Şi a fost că, după o vreme, pârâul a secat, nefiind ploaie pe pământ.

„O interpretare alegorică la acest episod se găseşte la Maxim Mărturisitorul care, considerându-l pe Ilie typus Christi, vede în foamea profetului foamea spirituală după mântuirea lumii a Mântuitorului care a venit la pârâu, adică în această viaţă, şi a primit să fie hrănit de corbi – de neamurile întunecate prin idolatrie […] prin cunoaştere şi practică, pâinea însemnând cunoaşterea, iar carnea – practica virtuţilor (Quaestiones et dubia 185)”[16].

            „Cel care i-a poruncit (lui Ilie) să bea apă din pârâul care apoi s-a uscat pe urma secetei, Acela a făcut-o pentru a le da israeliţilor a înţelege că Cel ce a dat apă izvoarelor poate şi lua înapoi, vrând astfel să-i întoarcă spre El. Lui Ilie i s-a dat să bea apă din pârâu probabil numai întrucât alte izvoare erau secate şi el n-avea unde să-şi stâmpere în alt loc setea şi, fiindu-i oprit să bea din alt loc, s-a poruncit ploii să cadă într-una numai asupra pârâului, ca să nu lipsească apa din el. De aceea a şi fost servit de corb cu cele necesare traiului, spre a se arăta prin aceasta proorocului că mulţi sunt cei ce au rămas să se închine adevăratului Dumnezeu, care şi ei vor putea fi hrăniţi ca şi proorocul Ilie, prin corbi. Şi desigur că nu-i aduceau pâine stricată nici carne jertfită la altare idoleşti, prin aceasta fiind, adică, aţâţat Ilie să transmită asupra celor necredincioşi ceva din mânia sa, învăţându-i, prin întâmplările care s-au arătat, că mulţi sunt cei ce caută pe Dumnezeu şi pe care nu-i drept a-i pune alături de cei vinovaţi”[17].

8: Atunci a fost cuvântul Domnului către Ilie, zicând:

9: „Ridică-te şi du-te la Sarepta Sidonului; iată, eu i-am poruncit unei femei văduve să te hrănească”.

Sarepta (= topitorie) „(azi, Sarafand): cetate situată la 15 km sud de Sidon. Aşadar, Domnul îl trimite pe Ilie la o femeie păgână, în casa căreia va face minuni, fapt ce va fi remarcat de Iisus (Luca 4, 26); afront la adresa necredinţei lui Israel”[18].

            „Apoi, după trecere de vreme, când a secat râul, Dumnezeu l-a ridicat pe prooroc din locul acela şi l-a trimis în altă parte după hrană. (…) Dumnezeu făcea asta cu o anumită rânduială. Pentru că Ilie nu ştia ce se întâmplase – că el stătuse într-un singur loc şi nu văzuse nenorocirea ce cuprinsese lumea, că se uscase totul, lacurile, râurile, ierburile, copacii, fructele coapte, cele necoapte, pomii cu rod, cei fără de rod, cei de lângă izvoare, cei de lângă lacuri; nu văzuse pieirea păsărilor, a dobitoacelor şi a tuturor celorlalte animale, nu văzuse moartea copiilor, plânsetul mamelor şi nenorocirea aceea de pe toată faţa pământului -, deci, pentru că Ilie nu ştia ce se întâmplase, Dumnezeu îl scoală şi-l face să meargă cale îndelungată de acolo şi până la Sidon, pentru ca măcar aşa, văzând Ilie cele întâmplate, să roage pe Stăpânul să dea ploaie. Nu-l trimite ca să facă acea cale lungă pentru că nu putea Dumnezeu să-l hrănească acolo, ci pentru că voia să-i arate lui Ilie nenorocirea, ca să-L facă să-L roage pentru ploaie. Dumnezeu ar fi putut să-l plece spre rugăciune pe Ilie şi fără asta, dar nu voia să aducă ocară slujitorului Său, lăsându-l pe Ilie pricinuitorul relelor, iar El, al bunătăţilor. Nu! Aştepta rugămintea robului. Dar nici aşa Ilie nu s-a plecat spre rugăciune, ci a făcut tot drumul stăpânit de nemilostivire şi n-a scos nici un cuvânt”[19]. Interesant, aici râvna lui Ilie e socotită ca păcat. Nu ne pare, însă, atâta de mirare înverşunarea proorocului, pe cât e de uimitoare împietrirea israeliţilor. Întoarcerea acelora la dreapta credinţă s-ar fi cerut pentru încetarea secetei.

10: Iar el s-a ridicat şi s-a dus la Sarepta şi a ajuns la poarta cetăţii; şi, iată, acolo era o femeie văduvă adunând vreascuri; iar Ilie a chemat-o şi i-a zis: „Adu-mi oleacă de apă într-un vas, ca să beau!”

            „Ce s-a întâmplat mai departe? A mers Ilie tot drumul şi a ajuns în Sarepta Sidonului şi a văzut o femeie adunând lemne. Uită-te la filosofia şi la credinţa lui Ilie. A urmat un alt noian de virtute. N-a spus lui Dumnezeu: – La cine mă trimiţi? Mă faci să îndur atâtea primejdii ca să mă trimiţi la o văduvă unde bântuie foamea cea mai cumplită? Nu se găseau oare mulţi oameni mai bogaţi în stare să-mi uşureze sărăcia mea? Am bătut atâta pământ ca să vin la o văduvă, la nenorocirea nenorocirilor? Şi nu-i numai văduvă, ci şi săracă!  Gândeşte-te că slujitorul lui Dumnezeu n-a grăit aşa. Avea încredere în Stăpânul lui, Care face cu putinţă cele cu neputinţă”[20].

11: Ea a plecat ca să-i aducă, dar Ilie a chemat-o şi i-a zis: „Adu-mi în mână şi o bucată de pâine!”

            S-a văzut aici şi un argument împotriva slavei deşarte. Nu bogăţiile „fac cinstea şi vaza omului. Dacă ar fi aşa, atunci dreptul Ilie, Elisei şi Ioan Botezătorul ar fi fost cu totul lipsiţi de cinste şi de vază, deoarece Ilie nu avea nimic mai mult decât un cojoc şi cerea cele pentru hrană de la o văduvă, săracă şi ea. Ilie ducea o viaţă de cerşetor; a venit la uşa femeii aceleia sărace şi a rostit cuvintele rostite de un cerşetor”[21].

12: Dar femeia i-a zis: „Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că nu am nici o azimă, ci doar o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior; iată, adun câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru copiii mei şi vom mânca şi vom muri”.

Pentru copiii mei, textul ebraic are fiul meu, văduva neavând alţi copii, după cum reiese din acest capitol.

13: Atunci Ilie i-a zis: „Cutează!; intră şi fă aşa cum ai zis; dar de acolo să faci mai întâi pentru mine o azimă mică şi să mi-o aduci; iar pentru tine şi copiii tăi vei face la urmă.

            „- Ce faci, Ilie? Fie, vrei pâine! Dar pentru ce ceri să-ţi facă ţie deosebit, şi ţie întâi? N-ar trebui să mulţumeşti că mănânci cu copilul? Vrei să mănânci tu singur, şi copilul să moară de foame?  – Nu vreau să moară copilul de foame, ci să-i fac bine. Cunosc bogăţia Stăpânului Meu”[22].

14: Căci aşa grăieşte Domnul:

Făina din vas nu va scădea

şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina

până în ziua când Domnul

va da ploaie pe pământ”.

15: Iar femeia s-a dus şi a făcut întocmai; şi au mâncat, ea, el şi copiii ei;

            „Femeia îi descoperă marea ei sărăcie; dar, mai bine zis, nespusa ei bogăţie; că sărăcia ei cea mare îi arată tocmai marea-i bogăţie. (…) Văduva aceasta nu avea altă avere decât o mână de făină; şi, după socoteala ei, avea să vadă încetul cu încetul moartea copiilor ei, dar când a auzit că profetul îi spune: Fă-mi mie mai întâi şi apoi copiilor tăi, nu s-a supărat, n-a şovăit, ci a făcut ce i s-a poruncit, învăţându-ne pe noi toţi să punem pe robii lui Dumnezeu mai presus de tihna noastră, să nu trecem cu nepăsare pe lângă nişte câştiguri ca acestea, ci să ştim că mare ne va fi răsplata pentru astfel de fapte. Iată văduva aceasta! În loc de o mână de făină şi de puţin untdelemn a dobândit o arie plină veşnic de snopi. După ce a dat de mâncare profetului, nu s-a împuţinat nici mâna de făină, nici untdelemnul din urcior, în vreme ce foametea bântuia pe tot pământul. Şi lucru minunat şi nemaiîntâlnit este acela că nici nu mai avea nevoie să muncească; avea necontenit de-a gata şi făina şi uleiul, n-avea nevoie să plugărească, n-avea nevoie de ajutorul boilor, nici de altă muncă; vedea că-i vin toate mai presus de fire. Împăratul, cel cu coroană pe cap, n-avea ce să facă, pierea de foame[23], pe când văduva aceasta sărmană, lipsită de toate, a ajuns să aibă necontenit de toate pentru că a primit pe profet. De aceea şi Hristos spunea: cel ce primeşte profet în nume de profet, plată de profet va primi (Matei 10,41)”[24].  „Dacă vei da din puţinul tău, vei avea şi tu, prin harul lui Dumnezeu, izvor în urciorul cu untdelemn şi neîmpuţinată copaia cu făină. Pentru că harul îmbelşugat al lui Dumnezeu se întoarce îndoit celor credincioşi şi se aseamănă cu fântânile care nu seacă niciodată, cu toate că se scoate mereu apă din ele. Tu, cel sărac, împrumută pe Dumnezeu cel bogat! Ai încredere în Cel ce primeşte în locul celui nevoiaş, în Cel ce dă din ale Sale harul. Este un girant vrednic de crezare şi are bogăţiile Sale întinse pretutindeni, pe pământ şi pe mare. De-I ceri datoria, când călătoreşti pe mare, chiar atunci, în mijlocul mării, primeşti capitalul la un loc cu dobânda, că Îi place să dea cu adaos”[25].  „O văduvă, săracă lipită pământului, a găzduit pe Ilie; sărăcia nu i-a fost piedică, ci l-a primit cu multă bucurie; de aceea a şi primit în schimb roade frumoase şi a secerat spicul milosteniei. Dar poate că unul dintre cei ce mă ascultă îmi va spune: – Adă-mi şi mie în casă pe Ilie!  – Pentru ce ceri pe Ilie? Îţi aduc în casă pe Stăpânul lui Ilie şi totuşi nu-i dai de mâncare!  Dacă ar veni Ilie, cum l-ai găzdui?”[26].

16: şi făina din vas nu a scăzut şi untdelemnul din urcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care Domnul îl grăise prin gura lui Ilie.

            „Prin ce lucrare a pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să trăiască şi fără să mănânce, atunci când vrea Dumnezeu”[27].  „Ai apoi şi pilda văduvei din Sarepta Sidonului, care a găzduit pe proorocul Ilie. Chiar numai pâine, sare şi apă de-ai avea, şi cu acestea poţi să te faci vrednic de răsplata iubirii de străini. Iar de cumva n-ai nici de acestea, ci primeşti pe străin numai cu bunăvoinţă şi îi întorci cuvânt de folos, de asemenea poţi primi răsplata iubirii de străini. Căci s-a zis: Cuvântul este mai presus de dar. Unele ca acestea trebuie să le cugeţi asupra milosteniei”[28].  Dar „ce a îndemnat pe văduva aceea, când foametea bântuia peste tot pământul, să pună, mai presus de trebuinţa sa, slujirea Proorocului? Desigur, dacă n-ar fi fost uimită de viaţa lui Ilie, nu ar fi scos puţina hrană a vieţii ei şi a copiilor, ca să i-o dea lui, alegând înainte de vreme moartea, pe care şi-o închipuia venind peste puţin timp, pentru cinstirea oaspelui”[29].   „Şi a ajuns mâna dreaptă a femeii lin, iar mâna stângă arie; mâinile ei au ajuns snopuri de grâu care-şi dădeau rodul la nevoie, iar prin cuvântul proorocului hrăneau pe văduvă. Lin şi arie a ajuns casa văduvei. N-a fost nevoie de ploaie, de primăvară, de vară, de căldură, de vânt, de schimbarea vremurilor; a venit numai un singur cuvânt al proorocului, şi acesta scos din propria sa voinţă, şi a dat văduvei belşug”[30].   „Untdelemnul pe care l-a înmulţit Ilie era menit să fie hrană pentru gură; căci cornul (ulciorul) văduvei n-a fost corn (urcior) al ungerii. Untdelemnul Domnului nostru în corn (urcior) nu este hrană pentru gură; din păcătos, din lupul din afară, el face un miel în turmă”[31].

17: Şi a fost că după aceea s-a îmbolnăvit fiul femeii, stăpâna casei; iar boala lui a fost atât de grea, încât n-a mai rămas în el nici o suflare.

18: Atunci ea a zis către Ilie: „Ce-ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine să-mi pomeneşti păcatele şi să-mi omori fiul?”

„Femeia interpretează nenorocirea ca o pedeapsă pentru păcatele ei, pe care prezenţa omului sfânt pare a i le aminti lui Dumnezeu”[32].

19: Iar Ilie i-a zis femeii: „Dă-mi-l pe fiul tău!”  Şi i l-a luat de la sân şi l-a urcat în odaia în care locuia el şi l-a întins pe pat.

20: Şi a strigat Ilie şi a zis: „O, Doamne, Tu, martorul femeii la care locuiesc, Tu i-ai făcut rău omorându-i fiul!”

„Cu alte cuvinte: Tu l-ai ucis, Tu să-l învii! În Textul Masoretic, fraza e interogativă”[33].  „Augustin propune citirea propoziţiei ca întrebare, şi anume ca întrebare retorică a profetului, care implică un răspuns negativ, căci Dumnezeu nu poate să facă rău. …Nimic nu trebuie să ne tulbure, dacă se păstrează exact interpretarea corectă. […] Cuvintele sunt spuse ca şi când ar fi zis: – O, Doamne, martor al acestei văduve la care locuiesc ca oaspete, oare Tu să fi făcut rău încât să dai moarte fiului ei?  Astfel încât se subînţelege că Domnul n-a permis să moară fiul ei pentru a-i face rău, ci pentru a arăta o minune spre slava numelui Lui […] la fel cum Domnul a spus că Lazăr n-a murit spre moarte, ci ca Dumnezeu să fie slăvit în Fiul Său (Ioan 11, 4). Aşadar, moartea copilului are o funcţie doxologică pe care o aflăm şi într-un text coptic atribuit lui Ioan Gură de Aur, Elogiu profetului Ilie. La vederea minunii, femeia s-a aruncat la picioarele lui şi s-a închinat, zicând: – Cu adevărat tu eşti un om al lui Dumnezeu şi cuvântul ce iese din gura ta este adevăr!; şi a slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Ilie până la moartea ei. (Encomium in Heliam prophetam, CPG 5150)”[34].

21: Şi a suflat de trei ori asupra copilului şi L-a chemat pe Domnul, zicând: „O, Doamne, Dumnezeul meu, sufletul acestui copil să se întoarcă în el!”

22: Şi aşa s-a făcut, şi copilul a dat glas;

23: iar el l-a coborât în casă din odaia de deasupra şi i l-a dat mamei sale. Şi a zis Ilie: „Vezi, fiul tău trăieşte”.

„Mulţi Părinţi văd în această minune o prefigurare a botezului creştin, prin care neamurile, odinioară moarte, revin la viaţă. Într-adevăr, pe fiul văduvei, adică neamurile păgâne, l-a înviat nu Tatăl singur fără Fiul, nici Tatăl şi Fiul fără Duhul Sfânt, ci întreaga Treime[35] (Caesarius de Arles, Sermo 124, 4). Gestul ca atare (numit insufflatio) este prevăzut în slujba Botezului în exorcismul prebaptismal”[36].

24: Iar femeia a zis către Ilie: „Iată, acum ştiu că eşti un om al lui Dumnezeu şi că adevărat este în gura ta cuvântul Domnului”.

„Văduva (din Sarepta) a fost interpretată alegoric în tradiţia creştină ca reprezentând Biserica, ivită dintre neamurile văduvite, până la Hristos, de Legea şi Cuvântul lui Dumnezeu. În această lumină, Ioan Gură de Aur observă că apa, untdelemnul, făina şi cele două lemne din casa văduvei sunt tocmai adevărata comoară a Bisericii noastre. Apă? Acesta e botezul. Untdelemn? Aceasta e mirungerea. Făină? Aceasta este pâinea (euharistică – n. n.). Două vreascuri de lemn? Aceasta este lucrarea crucii (In Martham, Mariam et Lazarum et in Eliam prophetam). ♦ Interpretarea pâinii făcute de văduvă ca typos al euharistiei este întâlnită şi în tradiţia siriacă. Pentru Efrem, euharistia este ceea ce conferă identitate creştinilor. ♦ Chromatius al Aquileii (sec. IV-V) interpretează episodul pe larg, insistând asupra credinţei neclintite a văduvei. Ea reprezintă imaginea desăvârşită a Bisericii. Precum văduva şi copiii ei, la fel Biserica suferea de foame înainte de venirea lui Iisus, Pâinea vieţii. Făina şi uleiul (în cantitate foarte mică) simbolizează Legea şi Profeţii. Legea şi Profeţii nu satură sufletul fără patimile lui Hristos-Pâinea. Abia când Biserica L-a primit pe Hristos, făina şi uleiul au sporit (Omilia 25 despre Sfântul Ilie)”[37].

            „Tot sufletul văduvit de bunătăţi şi pustiit de virtute şi de cunoştinţa lui Dumnezeu[38], când primeşte raţiunea (cuvântul) dumnezeiască şi cunoscătoare[39], aducându-şi aminte de păcatele lui, învaţă cum să hrănească cu pâinile virtuţilor raţiunea hrănitoare, să adape cu dogmele adevărului izvorul vieţii şi să pună mai presus chiar decât firea slujirea aceluia. Prin aceasta, vasul-trup se va face gata de făptuire spre virtuţi şi ulciorul-minte va izvorî necontenit contemplaţia care păstrează lumina cunoştinţei. Iar gândul natural, ca fiul văduvei, lepădând viaţa pătimaşă de mai înainte, se va învrednici să se facă părtaş de viaţa dumnezeiască şi adevărată, dată de raţiune”[40].


[1] BBVA, p. 404

[2] SEP 2, pp. 507-508

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 515

[4] Slujind lui Baal.

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, II, 6

[6] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIV, 16

[7] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[8] BBVA, p. 404

[9] Se arată să nu descoperim înaintea oricui tainele lui Hristos. Pentru mulţi, râul cel dumnezeiesc va rămâne secat, ei neputând să bea din apele lui.

[10] Ilie a activat în regatul de nord, aşa că e nepotrivit a se vorbi despre iudei, cum, de altfel, e nepotrivit a se vorbi despre iudei până la întoarcerea din robia babiloniană. Am căutat, în volumele anterioare, să evităm astfel de exprimări dar, acolo unde citatele patristice vorbeau despre iudei, nu  ne-am permis să le cenzurăm. Nădăjduim, însă, că cititorul va corecta în gând astfel de inadvertenţe, lipsite, de altfel, de o prea mare importanţă pentru cei ce nu urmăresc acrivia istorică, ci caută sensul mistic al Scripturii.

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 78-79

[12] SEP 2, p. 508

[13] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, XIX, 15

[14] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, XX

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[16] SEP 2, p. 508

[17] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre pitonisă

[18] BBVA, p. 404

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[20] Ibid.

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, 14

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[23] Desigur, o exagerare, urmărindu-se efectul de contrast între virtute şi nelegiuire, între puterea lumească şi cea duhovnicească, între bogăţia trecătoare şi cea veşnică. Altfel, greu de crezut ca Ahab să fi pierit, la propriu, de foame.

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLII, 6

[25] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VIII, 6

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, III

[27] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 13-14

[28] Evagrie Monahul, Schiţă monahicească, 3

[29] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 17

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, II

[31] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, III, 6

[32] SEP 2, p. 510

[33] BBVA, p. 405. În Biblia 1982, strigătul lui Ilie apare astfel: Doamne, Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?

[34] SEP 2, p. 510

[35] Închipuită prin întreita suflare asupra copilului mort.

[36] SEP 2, p. 510

[37] SEP 2, p. 509

[38] Închipuit prin văduvă.

[39] Adică pe Ilie.

[40] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 25

CAP. 16 – Ela, Zimri, Omri şi Ahab, regi în Israel.

 

1: Şi a fost cuvântul Domnului către Baeşa prin mâna lui Iehu, fiul lui Hanani:

„Acest Iehu nu trebuie confundat cu regele omonim de la IV Regi cap. 9-10, dar este, poate, acelaşi cu văzătorul din II Paralipomene 19, 2”[1].  Profetul de aici, cum se arată, este Iehu (= Acesta este Domnul), fiul lui Hanani (= graţios), tot un văzător.

2: „Pentru că Eu te-am ridicat din ţărână şi te-am făcut domn peste poporul Meu Israel, dar tu ai umblat pe urmele lui Ieroboam şi l-ai făcut şi pe poporul Meu Israel să cadă în păcat, ca să Mă întărâte cu deşertăciunile lor,

3: iată, Eu îi voi lua pe ultimii urmaşi ai lui Baeşa şi pe ultimii urmaşi ai casei lui şi-i voi face casa precum casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat:

4: cel din Baeşa care va muri în cetate, pe acela câinii îl vor mânca, iar cel ce va muri în câmp, pe acela îl vor mânca păsările cerului”.

5: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Baeşa şi despre toate faptele pe care le-a făcut şi despre domnia lui, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din anii regilor lui Israel?

6: Baeşa a adormit împreună cu părinţii lui şi a fost îngropat la Tirţa. În locul lui a devenit rege Ela, fiul său.

            „Baeşa, suveran al Regatului Israel (906 – 883 î. Hr.). Înalt ofiţer în timpul domniei regelui Nadab, Baeşa (fiul lui Abia) îl ucide pe acesta la asediul Ghibetonului şi îi masacrează apoi pe toţi reprezentanţii casei lui Ieroboam. Baeşa fixează reşedinţa regală în oraşul Tirţa. Asa, regele Iudeei, antrenează în războiul pe care-l poartă împotriva lui Baeşa şi pe Ben-Hadad I, suveranul regatului arameic al Damascului, vecinul septentrional al Israelului. Îi succede la tron fiul său Ela (883 – 882)”[2].  Cu Ela (= terebint) se va împlini profeţia lui Iehu, chiar dacă nu în amănunt.

7: Iar despre Baeşa şi despre casa lui şi despre toate relele pe care el le-a făcut în faţa Domnului ca să-L mânie cu faptele mâinilor sale, dovedindu-se el a fi precum casa lui Ieroboam – pricină pentru care a şi fost stârpit -, pe toate acestea le grăise Domnul prin mâna lui Iehu, fiul lui Hanani.

            A şi fost stârpit „este un adaos care îl vede pe Baeşa ca pe un uzurpator care a masacrat toată familia predecesorului său. Un punct de vedere asemănător cu privire la dobândirea domniei prin violenţă se află la profetul Osea (1, 4) despre felul în care a ajuns rege, prin violenţă, Iehu”[3].

8: Ela, fiul lui Baeşa, a domnit peste Israel vreme de doi ani, în Tirţa.

9: Împotriva lui a uneltit Zimri, căpitan peste jumătate din călărimea lui: în timp ce [regele] a băut şi s-a îmbătat în casa lui Arţa, mai-marele curţii din Tirţa,

10: Zimri a intrat şi l-a lovit şi l-a omorât şi a domnit în locul lui.

Zimri (= cântarea mea; cel ce aparţine antilopei) – s-a presupus că acest Zimri ar fi fost un urmaş al regelui Saul, motiv pentru care s-a simţit îndreptăţit la dobândirea tronului. El l-a ucis pe Ela în casa lui Arţa (= desfătare), mai-marele curţii din Tirţa şi, foarte probabil, complice la asasinat.

11: Şi a fost că de îndată ce a devenit rege şi s-a aşezat pe tronul său, a ucis toată casa lui Baeşa, că n-a mai rămas din ea nimeni de parte bărbătească, nici rude şi nici prieteni.

12: Şi astfel a nimicit Zimri toată casa lui Baeşa, după cuvântul pe care Domnul îl grăise despre casa lui Baeşa prin profetul Iehu,

13: pentru toate păcatele lui Baeşa şi ale fiului său Ela, cu care ei l-au făcut şi pe Israel să păcătuiască, pentru ca prin idolii lor să-L mânie pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.

            14: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ela şi despre toate câte le-a făcut, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din anii regilor lui Israel?

            „Ela, suveran al Regatului Israel (883 – 882 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Baeşa, Ela domneşte doar câteva luni, fiind asasinat în capitala Tirţa de către Zimri, căpetenia a jumătate din contingentul carelor de luptă. Zimri îi masacrează pe toţi reprezentanţii de sex masculin ai casei lui Baeşa; la vestea proclamării sale, armata de la Ghibeton îl aclamă suveran pe Omri, căpetenia supremă militară”[4].

15: Zimri a domnit în Tirţa şapte zile; iar Israel îşi rânduise tabăra împotriva Ghibetonului, care se afla la Filisteni.

            Zimri a domnit, după SEP 2, în anul 886 î. Hr., vreme de doar o săptămână, după cum arată Scriptura.

16: Poporul din tabere a auzit spunându-se că Zimri a uneltit împotriva regelui şi că l-a omorât. Atunci poporul din Israel, în aceeaşi zi, acolo, în tabără, l-a făcut rege pe Omri, mai-marele oştirii.

Omri (= strângătorul snopilor; cel ce atacă), faţă de Zimri, avea recunoaşterea şi sprijinul oştirii, chiar dacă şi Zimri fusese un ofiţer important în armata israelită.

17: Iar Omri, şi cu el întregul Israel, au plecat din Ghibeton şi au împresurat Tirţa.

18: Şi a fost că de îndată ce Zimri a văzut că cetatea fusese luată, s-a dus în odaia din fund a casei domneşti şi a aprins peste el casa domnească şi a murit acolo

19: din pricina păcatelor pe care le săvârşise făcând ceea ce e rău în ochii Domnului, umblând în calea lui Ieroboam, fiul lui Nabat, şi în păcatele aceluia, cu care-l făcuse şi pe Israel să păcătuiască.

E o motivaţie teologică a sfârşitului lui Zimri, deşi, în doar şapte zile, el n-a avut timpul de a-l face pe Israel să păcătuiască.

20: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Zimri şi despre uneltirile pe care el le-a urzit, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din anii regilor lui Israel?

            „Zimri, suveran al Regatului Israel (882 î. Hr.). Căpetenie a jumătate din contingentul de care de luptă al armatei, Zimri îl asasinează în reşedinţa regală de la Tirţa pe suveranul Ela şi masacrează imediat pe toţi reprezentanţii de sex masculin ai casei lui Baeşa. La vestea proclamării sale, armata aflată la asediul cetăţii filistenilor Ghibeton îl aclamă ca rege pe generalul Omri, căpetenia sa supremă. Acesta cucereşte Tirţa, Zimri pierind în flăcările incendiului palatului regal după o domnie de numai 7 zile. În tradiţia ebraică, Zimri a devenit simbolul sclavului care se ridică împotriva stăpânului său”[5].

21: Atunci poporul lui Israel s-a împărţit în două: o jumătate din popor era pentru Tibni, fiul lui Ghinat, să-l facă pe el rege, iar cealaltă jumătate îl urma pe Omri.

Ascensiunea lui Omri a fost întârziată de apariţia unui rival, Tibni (= pleavă), fiul lui Ghinat (= grădinar; apărător).

22: Dar cei care-l urmau pe Omri i-au biruit pe cei care-l urmau pe Tibni, fiul lui Ghinat. Tibni a murit, iar Omri a devenit rege în locul lui Tibni.

            „Evident, e vorba de un război civil în care Tibni, pentru o vreme, a deţinut superioritatea”[6].  Omri „a fost un rege important, cu o domnie mai lungă (886-875) şi întemeietorul unei dinastii puternice, care a domnit până în 841. Autorul îl evaluează numai din punct de vedere religios”[7]. Cât despre Tibni, el poate fi numărat, totuşi, între regii lui Israel, aşa cum unii autori o şi fac.

23: În cel de al treizeci şi unulea an al domniei lui Asa a început Omri să domnească peste Israel vreme de doisprezece ani; şase ani a domnit la Tirţa.

24: Omri a cumpărat muntele Samariei, cu doi talanţi de argint, de la Şemer, stăpânul acelui munte; pe munte a ridicat ziduri, iar muntele pe care el a zidit s-a numit Samaria, după numele lui Şemer, stăpânul muntelui.

„În realitate, e vorba de un deal, înalt de aproximativ 450 metri faţă de câmpul înconjurător; excelent punct strategic în vreme de război şi centru comercial în vreme de pace”[8].  Pe terenul cumpărat de la Şemer (= păzitor), s-a ridicat cetatea Samaria (= Iahve păzeşte).

            „Spre nord de Sichem, pe povârnişul unui deal, se afla cetatea antică Samaria, fostă capitală a regatului de nord, întemeiată fiind în sec. IX î. Hr. de către regele Omri (886 – 875 î. Hr.), care a cumpărat teritoriul de la un oarecare Semer, de unde vine şi numele oraşului”[9].  „Este un semn al puterii lui Omri faptul că a zidit şi a fortificat Samaria, în jurul anului 880 î. Hr., pe o colină pustie şi că a putut-o impune drept capitală definitivă a regatului Israel. Amenajarea locului a fost continuată de Ahab, fiul lui Omri (16, 32), şi de către Ieroboam II (IV Regi 14, 23). Dar strălucirea politică a oraşului nu îi putea înşela pe profeţi, care au denunţat trufia Samariei şi idolatria ei (Amos 4, 1; Osea 8, 5; Miheia 1, 5; Isaia 28, 1). După o soartă schimbătoare în rivalitatea ei cu Damascul (IV Regi 6, 24-25), cetatea a fost îndelung asediată, iar în cele din urmă cucerită de asirieni în 722 î. Hr. (IV Regi 17, 5-6), care au făcut-o capitală de provincie. Sub dominaţia persă şi-a păstrat acest statut (Neemia 3, 34). A cunoscut o renaştere în epoca elenistică şi mai ales în Imperiul Roman. Astăzi se mai văd doar ruinele şi un sat numit Sebastia”[10].

25: Omri a făcut ceea ce este rău în ochii Domnului şi a fost mai nelegiuit decât toţi cei de dinaintea lui.

26: El a umblat pe toate căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat, şi în păcatele prin care acela l-a făcut şi pe Israel să păcătuiască, spre a-L mânia pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, cu idolii lor.

27: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Omri şi despre toate faptele lui şi despre toată tăria lui, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din anii regilor lui Israel?

28: Iar Omri a adormit împreună cu părinţii lui şi e înmormântat în Samaria. Iar în locul lui a devenit rege Ahab, fiul său.

            „Omri, suveran al Regatului Israel (882 – 871 î. Hr.). La vestea asasinării lui Ela de către căpetenia militară Zimri, armata care asedia cetatea filistenilor Ghibeton îl proclamă ca rege al Israelului pe comandantul său suprem, generalul Omri. Acesta cucereşte reşedinţa regală Tirţa, Zimri găsindu-şi sfârşitul în incendiul palatului său după o domnie de numai 7 zile. Omri înlătură, la capătul unui război civil, un alt pretendent la tron, pe Tibni, fiul lui Ghinat, şi întemeiază o nouă dinastie care va domni circa 5 decenii. După ani de frământări interne, Omri restabileşte liniştea în stat, asigurând o nouă epocă de prosperitate, părăseşte Tirţa, capitala regatului din vremea lui Ieroboam I, şi face din Samaria noul centru politic şi religios al statului. Omri încheie o alianţă cu Tirul şi Sidonul, întărită şi prin căsătoria dinastică a fiului său Ahab cu Izabela, fiica lui Ittobal, întrerupe lungul şir al luptelor cu regatul vecin al Iudeei şi obţine o serie de victorii în conflictul cu regatul arameic al Damascului. Răspândirea cultelor feniciene în cercurile de la curte, ale militarilor şi orăşenilor, se loveşte de opoziţia vehementă a proorocilor Ilie şi Elisei. Îi succede la tron fiul său Ahab (871 – 852)”[11].  Ahab (= frate al tatălui) va avea un rol important, însă nu şi pozitiv, în capitolele următoare.

            „Septuaginta (Codex Alexandrinus) intercalează aici, adică în următoarele opt paragrafe (pe care ediţia Rahlfs le numerotează cu 28 a-h), scurta istorie a regelui Iosafat, pe care Textul Masoretic o relatează în 22, 41-51”[12]. Textul e reprodus în continuare (asupra lui Iosafat vom reveni odată ajunşi la capitolul 22):

În cel de al unsprezecelea an al domniei lui Omri s-a urcat pe tron Iosafat, fiul lui Asa; avea treizeci şi cinci de ani când a început să domnească, iar domnia lui în Ierusalim a durat douăzeci şi cinci de ani. Pe mama lui o chema Azuba şi era fiica lui Şilhi. El a umblat în căile lui Asa, părintele său, şi nu s-a abătut de la ele, făcând ceea ce e drept în ochii Domnului, în afară de faptul că nu a desfiinţat înălţimile, căci [poporul] încă aducea jertfe şi tămâieri pe înălţimi. Cât despre înţelegerile pe care Iosafat le-a făcut cu regele lui Israel şi despre toate faptele mari pe care le-a săvârşit şi despre duşmanii împotriva cărora s-a luptat, iată, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din anii regilor lui Iuda? El a stârpit din ţară rămăşiţele desfrânării pe care unii o săvârşeau în zilele lui Asa, părintele său. În Edom nu era rege, ci un locţiitor. Iar regele Iosafat a făcut o corabie la Tarsis, ca să meargă la Ofir pentru aur; dar ea n-a ajuns, căci s-a sfărâmat la Eţion Gheber. Atunci regele Israelului i-a zis lui Iosafat: „Să meargă în corabie atât servii tăi, cât şi servii mei!”  Dar Iosafat n-a vrut. Iosafat a adormit împreună cu părinţii lui şi a fost îngropat laolaltă cu părinţii săi în cetatea lui David. În locul lui a devenit rege Ioram, fiul său.

            În Edom nu era rege, ci un locţiitor: „Textul, enigmatic, ar vrea să sugereze că Edomul era condus de un delegat al regelui Iosafat”[13].

29: În cel de al doilea an al domniei lui Iosafat, regele lui Iuda, rege peste Israel, în Samaria, a devenit, pentru douăzeci şi doi de ani, Ahab, fiul lui Omri.

            Pentru cei 22 de ani SEP 2 propune perioada 875-853 î. Hr.

30: Ahab, fiul lui Omri, a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului şi a fost mai nelegiuit decât toţi cei de dinaintea lui.

31: Nu i-a fost de-ajuns să umble în păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, dar şi-a luat-o de femeie pe Izabela, fiica lui Etbaal, regele Sidonului, şi a început să-i slujească lui Baal şi să i se închine.

Soţia lui Ahab a fost Izabela (= fără locuinţă; insulă locuită), fiica lui Etbaal (= cel ce umblă cu Baal) – rege al Sidonului; Etbaal a fost iniţial preot al zeiţei Astarte; accede la tron după asasinarea fratelui său.

32: Şi i-a ridicat lui Baal un jertfelnic în casa urâciunilor pe care o făcuse în Samaria;

Baal (= domn; stăpân) era principalul zeu al fenicienilor şi al canaaniţilor.

33: şi a făcut un tufiş; dar Ahab a făcut mai multe nelegiuiri, ca să-L mânie pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şi să-şi dărâme propriul său suflet, fiind el mai nelegiuit decât toţi regii lui Israel de dinaintea lui.

34: În zilele lui, Hiel din Betel a zidit Ierihonul; temelia i-a pus-o pe (mormântul lui) Abiron, întâiul său născut, iar porţile i le-a aşezat pe (mormântul lui) Segub, fiul său mai mic, după cuvântul pe care Domnul îl grăise prin Iosua, fiul lui Navi.

Cetatea Ierihon (= cetatea palmierilor) a fost distrusă în vremea lui Iosua, iar acesta a aruncat blestem asupra celui ce i-ar reface zidul de apărare şi porţile. Hiel (= Dumnezeu trăieşte) din Betel (= casa Domnului) a refăcut cetatea, iar fiii săi, Abiron (= tată sublim) şi Segub (= înălţat), au murit cu acest prilej (nu credem să fi fost jertfiţi deliberat, cum s-ar putea înţelege din text). „S-a plinit astfel blestemul lui Iosua Navi (Iosua 6,26)”[14]. 

„Ierihonul continua să fie locuit, dar nu mai era de mult fortificat. Refacerea fortificaţiilor va fi fost menită să apere graniţele de răsărit de atacurile moabiţilor. ♦ i-a pus temelie… i-a aşezat porţile: sensul expresiilor nu este limpede nici în ebraică (nici în greacă – n. n.). Se poate înţelege că Hiel şi-a sacrificat şi îngropat copiii sub temeliile zidurilor şi porţilor Ierihonului, ca urmare a blestemului rostit de Iosua Navi. Beda Venerabilul, întemeindu-se pe semnificaţia numelor ebraice (Achiel – vivens Deus, respectiv Bethel – Domus Dei) propune o tâlcuire alegorică pentru acest pasaj. Astfel, Hiel din Betel, creştinul în care trăieşte Dumnezeul cel viu, îşi părăseşte cetatea, Biserica, atunci când rezideşte ruinele Ierihonului – diaboli pompas – anume al cetăţii blestemate de Iosua-Iisus (typos al Mântuitorului) prin botez. Preţul plătit pentru aceasta va fi întâiul născut – temeliile credinţei pe care trebuia să zidească – şi fiul cel mai mic: desăvârşirea faptelor bune (In Regum librum XXX quaestiones, 16)”[15].


[1] SEP 2, p. 504

[2] EA, p. 59

[3] SEP 2, p. 504. În SEP 2, locul e tradus diferit, dar cu sens asemănător: …casei lui Ieroboam [nu doar pentru răutatea lui, ci] şi pentru că a lovit-o.

[4] EA, p. 120

[5] EA, p. 355

[6] BBVA, p. 403

[7] SEP 2, p. 505

[8] BBVA, p. 403

[9] AB, p. 98

[10] SEP 2, p. 506

[11] EA, p. 236

[12] BBVA, p. 403.

[13] BBVA, p. 404

[14] BBVA, p. 404

[15] SEP 2, p. 507