Comentarii la Apocalipsa – 14

CAPITOLUL 14 – Al patrulea semn: Mielul şi feciorelnicii. Al cincilea: cei trei îngeri. Al şaselea: un Fiu al Omului. Secerişul.

 

1: Şi m-am uitat; şi iată, Mielul stătea pe muntele Sionului; şi cu El, o sută patruzeci şi patru de mii care aveau numele Lui şi numele Tatălui Său scris pe frunţile lor.

„Mielul serveşte ca o contrafigură a fiarei şi muntele Sion se contrapune mării (13, 1). Care aveau înscrise pe frunţile lor numele Lui şi numele Tatălui Său: adnotarea […] pune în contrast pe [următorii] Mielului cu cei ai fiarei […]. Un anume număr de detalii ne fac să înţelegem că [numărul] de 144.000 se referă la un grup special de credincioşi şi nu vrea doar să facă aluzie la toţi credincioşii. Ei nu se limitează la o urmare uşoară a Mielului, ci-L urmează oriunde merge El (adică până la moarte – v. 4b) Nu erau simpli răscumpăraţi, ca toţi creştinii, ci sunt răscumpăraţi, ca pârgă, din toată omenitatea”[1].

„Frunţile acestora se vor pecetlui cu lumina feţei lui Dumnezeu, pentru care se vor arăta groaznici şi înfricoşaţi îngerilor celor pierzători”[2].

2: Şi-am auzit un glas din cer ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic; iar glasul pe care l-am auzit era ca al ţiteraşilor ţiterindu-şi ţiterele.

Ca al ţiteraşilor ţiterindu-şi ţiterele: „traducere oarecum forţată, dar foarte literală şi numai pentru a reda jocul de cuvinte al originalului[3], care sugerează că muzica era aceea a unor voci acompaniate de ţitere (instrument întâlnit şi la 5, 8)”[4].  Între alte semnificaţii, ţitera „mai este, de asemenea, prin însăşi structura sa, un simbol al universului; coardele sale corespund nivelurilor lumii, cutia sa, închisă într-o parte şi deschisă în alta, precum carapacea ţestoasei, reprezintă o legătură între pământ şi cer, ca şi zborul păsării sau răpirea muzicii. Ţitera simbolizează cântul universului”[5].

3: Şi cântare nouă cântau înaintea tronului şi înaintea celor patru Fiinţe şi a Bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

4: Aceştia sunt cei ce nu s-au întinat cu femei; că sunt feciorelnici. Aceştia sunt cei ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre neamuri, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului.

Sunt feciorelnici, „în contrast cu cei dedaţi desfrâului păgân”[6].  „Pârgă: e în esenţă un termen tehnic al liturghiei sacrificiale (Ieşirea 23, 19; Deuteronom 12, 6). Această semnificaţie simbolică sugerează o legătură cu sufletele care se odihnesc sub altar (6, 9) şi cu cele ale celor care au fost decapitaţi pentru mărturia adusă lui Iisus (20, 4). Aceasta ne face să credem că cei 144.000 sunt un grup ideal, reprezentanţii tuturor celor care şi-au pierdut viaţa din cauza credinţei şi care vor fi recompensaţi luând parte la prima înviere (20, 4-6). Teza după care expresia pârgă vrea să facă aluzie la prima înviere e susţinută de folosirea asemănătoare a acestui termen de către Pavel (I Corinteni 15, 20-23).  Aceştia sunt cei ce nu s-au întinat cu femei; că sunt feciorelnici: probabil că această caracterizare a unui grup ideal oglindeşte, şi în acelaşi timp întăreşte, tendinţele practicilor abstinenţei”[7].

Într-un comentariu, accentul e pus pe fecioria celor 144.000: „Remarcăm […] cinstea înaltă la care este ţinută fecioria de către Dumnezeu. […] (Evanghelistul) spune clar că numărul celor feciorelnici este limitat la o sută patruzeci şi patru de mii[8], pe când numărul celorlalţi sfinţi este nelimitat (cf. 7, 9)”[9].

5: Şi-n gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană.

„Aceste cuvinte [vv. 1-5] se referă la cei care au crezut în Hristos şi care fac parte din seminţii, chiar dacă după trup nu s-ar părea că ar urca până la patriarhi […]. Aşadar, fiii tuturor seminţiilor lui Israel care au fost pecetluiţi cu pecetea pe frunte sunt în număr de o sută patruzeci şi patru de mii. Prin urmare, Ioan spune că aceşti o sută patruzeci şi patru de mii poartă încă pe frunte pecetea cu numele Mielului şi cu numele Tatălui Lui pentru că sunt feciorelnici şi nu s-au spurcat cu femei. Această pecete pusă pe frunte ar putea fi oare altceva decât numele Mielului şi acela al Tatălui Lui […]? Dar dacă […] fiii neamurilor sunt unii şi aceiaşi cu fecioarele şi dacă cei care au crezut sunt puţini printre fiii lui Israel după trup (I Corinteni 10, 18), încât ai crede că nu se pot ridica la numărul de o sută patruzeci şi patru de mii, atunci e limpede că cei care umplu acest număr mare sunt cei dintre păgâni veniţi la Hristos şi care nu s-au întinat cu femei. De aceea, n-am fi departe de adevăr dacă am spune că cei feciorelnici din fiecare seminţie sunt pârgă (adusă lui Dumnezeu)”[10].

6: Şi-am văzut un alt înger care zbura în înaltul cerului, având o Evanghelie veşnică s-o binevestească celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul.

Evanghelie veşnică: „după cum Legea lui Moise cuprinde umbra bunurilor viitoare, descoperite de legea Duhului şi promulgată potrivit adevărului, tot aşa şi Evanghelia, de care se crede că poate fi înţeleasă până şi de primii veniţi, ne propovăduieşte umbra tainelor lui Hristos. Celor cărora le sunt lămurite toate câte se referă la Fiul lui Dumnezeu, Evanghelia veşnică (după cum o numeşte Ioan, dar care, propriu-zis, tot aşa de bine s-ar putea numi Evanghelia duhovnicească) înfăţişează limpede şi tainele descoperite de cuvintele şi realităţile pe care ni le sugerează lucrările Sale”[11]. Aşadar, se vorbeşte despre o singură Evanghelie, receptată însă diferit în funcţie de sporul duhovnicesc al credincioşilor (dar, ne îngăduim s-o spunem, şi în funcţie de capacitatea intelectuală, chiar dacă, în plan eshatologic, aceasta nu aduce un spor de fericire, cum nu aduce nici în planul mundan).  La a doua Sa venire, Hristos „va muta pe toţi sfinţii într-un chip vrednic, din Evanghelia temporală, la Evanghelia veşnică”[12].

7: Şi striga cu glas puternic: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, că ceasul judecăţii Sale a venit; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”

„La sfârşitul veacurilor, un înger zburând în cer cu Evanghelia va vesti toate neamurile că Tatăl, Care-i bun, nu părăseşte cu totul pe cei căzuţi şi care s-au întors de la faţa Lui”[13].

„Sunând: prin mijlocul  [înaltul] cerului arată că îngerul ce s-a arătat era ceresc, fiind trimis de sus ca, prin mijlocirea sa, să-i înalţe pe oameni de pe pământ şi astfel să împreune trupul Bisericii cu Hristos, Capul nostru. Iar Evanghelia cea veşnică era cea gătită şi însemnată din veac de la Dumnezeu”[14].

8: Şi un alt înger, al doilea, a urmat, zicând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare, cel ce din vinul pătimaşei sale desfrânări a adăpat toate neamurile!”

Babilonul: „simbol al Romei păgâne (vezi I Petru 5, 13). ♦  Din vinul pătimaşei sale desfrânări: literal: din vinul patimei desfrânării sale”[15]. „Babilonul a rămas în tradiţia biblică un simbol al cetăţii fără Dumnezeu, dedată idolatriei şi desfrâului. Este capitala Fiarei dintâi, Roma (17, 1 ş. u.). Osândirea naţiunilor care i-au urmat păcatul este înfăţişată ca o cupă din care acestea beau mânia lui Dumnezeu”[16].

„Babilonul se tâlcuieşte amestecarea lumii acesteia şi tulburarea vieţii, despre care spune aici că peste puţin se va termina. […] Iar prin vinul pătimaş al curviei sale numeşte nu numai nebunia venită din închinarea la idoli şi depărtarea şi înstrăinarea minţii de la Dumnezeu, ci şi îmbătarea de tot păcatul şi ieşirea din minte, prin care toţi cei ce curvesc[17] vor fi pierduţi de către Dumnezeu”[18].

9: Şi un alt înger, al treilea, le-a urmat, zicând cu glas mare: „Dacă cineva i se închină Fiarei şi chipului ei şi-i primeşte semnul pe fruntea sau pe mâna lui,

10: va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în cupa mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi-n pucioasă dinaintea sfinţilor îngeri şi dinaintea Mielului”.

„Oricine se va supune lui Antihrist, făcându-se ca o fiară şi petrecând viaţă necurată, şi îl va mărturisi pe el cu cuvântul sau cu fapta ca fiind dumnezeu (căci aceasta poate să arate înfierarea ce se va da pe frunte şi pe mână), acela se va face şi el părtaş băuturii paharului muncilor. Al muncii celei neamestecate cu milostivirile lui Dumnezeu, pentru dreptatea judecăţii”[19].

11: Şi fumul chinului lor se suie-n vecii vecilor. Şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se închină Fiarei şi chipului ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei.

„Prin fumul [chinului lor] trebuie înţeles fie aburul ce va ieşi de jos cu suspinuri de la cei ce se vor munci, fie fumul înălţat din focul care-i va munci pe cei căzuţi[20]. Şi se zice că se va înălţa în vecii vecilor ca să ştim că munca păcătoşilor va fi fără de sfârşit, ca şi desfătarea drepţilor”[21].

12: Aici este răbdarea sfinţilor, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.

Versetele 9-12: „Anunţul celui de-al treilea înger exprimă consecinţele judecăţii lui Dumnezeu asupra omenirii. Criteriul discriminator va fi urmarea fiarei sau a Mielului. Urmaşii fiarei vor suferi o tulburare constantă şi un foc veşnic (cf. 19, 20; 20, 10.14-15; 21, 8). Această descriere a pedepsei nu vrea să fie o ocazie oferită cititorilor pentru a pregusta bucuria răzbunării împotriva duşmanilor lor, ci funcţionează ca stimulent pentru a persevera în observarea poruncilor lui Dumnezeu şi în credinţa în Iisus”[22].

13: Şi-am auzit un glas din cer, zicând: „Scrie: Fericiţi sunt morţii care de-acum înainte mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor îi însoţesc”.

Aici e cea de a doua fericire a Apocalipsei, contrapondere la descrierea pedepselor celor care au urmat fiarei.

Faptele lor îi însoţesc: „Aflăm aici încă o mărturie despre importanţa faptelor bune pentru mântuire, negată de protestanţi”[23].

„Glasul din cer nu-i fericeşte pe toţi morţii, ci pe cei ce mor întru Domnul, adică pe aceia care mor lumii şi poartă moartea lui Iisus în trup şi cu Hristos pătimesc, pentru că acelora ieşirea din trup le este odihnă de ostenelile lor”[24].

14: Şi m-am uitat: şi iată, un nor alb; şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur şi-n mână o seceră ascuţită.

Fiul Omului: „imagine-simbol preluată din Daniel 7, 13-14”[25].  „Coroana [cununa] de aur este semnul regalităţii, secera ascuţită este unealta judecăţii”[26].  Prin nor putem înţelege Puterile cereşti care-L însoţesc pe Hristos şi prin care va face secerişul (v. 15).

15: Şi un alt înger a ieşit din templu, strigându-I cu glas mare Celui ce şedea pe nor: „Trimite-Ţi secera şi seceră, c-a venit ceasul de secerat, că secerişul pământului s-a copt”.

„Judecata omenirii este deseori înfăţişată ca un seceriş (Isaia 17, 5; 27, 12; Matei 3, 12; 13, 30.39; Marcu 4, 29) sau un cules de vie (Isaia 63, 3-6; Ieremia 25, 30)”[27].

„Strigarea îngerului acestuia însemnează rugăciunea tuturor Puterilor cereşti, care doresc să vadă cinstea drepţilor şi tăierea fărădelegii păcătoşilor […]. Iar când zice că s-a copt secerişul arată apropierea vremii sfârşitului, când sămânţa cea coaptă a bunei creştinătăţi, ca nişte grâu copt, se va face vrednică de jitniţele cereşti (cf. Matei 13, 8)”[28].

16: Şi Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.

La iubirea de Dumnezeu se ajunge trecând prin frică, secera fiind un simbol potrivit pentru această etapă: „Prin firea ei frica e plină de suspine, iar pe cei ce o au îi face să fie mereu mâhniţi ca nişte robi, ca unii vrednici de multe lovituri (Luca 12, 48), ca unii care nădăjduiesc în fiecare clipă[29] tăierea morţii, care văd secera dar nu-i cunosc ceasul (3, 3; Matei 25, 13) şi nu au nădejde, nici certitudinea unei iertări desăvârşite, ci tremură în faţa capătului”[30].

17: Şi un alt înger a ieşit din templul cel din cer, având şi el o sabiţă ascuţită.

O sabiţă: „literal: o seceră. […] Grecescul drepanon = seceră e tradus aici prin sabiţă (cuţit încovoiat, cosor, rizacă), numele uneltei cu care se recoltează strugurii”[31].

18: Şi un alt înger a ieşit din altar, cel ce are putere asupra focului; şi i-a strigat cu glas mare celui ce avea sabiţa ascuţită şi a grăit: „Trimite-ţi sabiţa cea ascuţită şi culege ciorchinii viei pământului, că strugurii ei s-au copt”.

19: Şi îngerul şi-a aruncat sabiţa pe pământ şi a cules via pământului şi a aruncat [totul] în linul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.

Lin: „cuvă mare de lemn în care strugurii recoltaţi erau zdrobiţi prin călcare cu picioarele. Simbol al modului cum un erou biruitor îşi zdrobeşte duşmanii sub picioarele lui şi ale cailor, pe câmpul de luptă”[32].  Secerişul este Judecata de Apoi: „cel din urmă criteriu care va veghea acest seceriş va fi stabilirea calităţii esenţiale a roadelor purtate de om. A trăit, a semănat şi a cules roadă pentru poftele trupului său, ori pentru bine, pentru Duh, adică pentru voinţa Domnului şi pentru împărăţia Sa? (Galateni 6, 7-10)”[33].

„Teascul mâniei lui Dumnezeu este locul cel de [chinuri] gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi este mare, cu adevărat, pentru mulţimea celor ce se vor munci în el”[34].

20: Şi linul a fost călcat afară din cetate; şi din lin a ieşit sânge pân-la zăbalele cailor pe o mie şase sute de stadii.

O mie şase sute de stadii: „o stadie: 185 metri. [1600] = 4x4x100: numărul celor patru puncte cardinale ridicat la pătrat şi înmulţit cu o sută; imensitatea ariei în care va curge, înalt, sângele celor pedepsiţi de Dumnezeu pentru fărădelegile lor”[35].  Afară din cetate: „după vechea credinţă iudaică, Dumnezeu va ţine judecata de osândire a duşmanilor Săi în faţa porţilor Ierusalimului (Ioil 4, 2)”[36].

„Teascul se va călca afară de cetatea drepţilor […], va fi în afara cetăţii Ierusalimului ceresc. […] Prin cele 1600 de stadii ne înştiinţăm că mare este prăpastia ce-i va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi”[37].

---

[1] ICSS IX, pp. 187-188

[2] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[3] ως κιθαρωδων κιθαριζόντων εν ταις κιθάραις αυτων. Şi Vulgata păstrează jocul de cuvinte: et vocem quam audivi sicut citharoedorum citharizantium in citharis suis. NT 1983 simplifică textul: iar glasul pe care l-am auzit, ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor.

[4] BBVA, p. 1765

[5] DS III, art. Ţiteră, p. 402

[6] BBVA, p. 1765

[7] ICSS IX, p. 188

[8] Număr care, cum s-a arătat, trebuie privit simbolic, ca exprimând desăvârşirea; desigur, însă, că numărul celor feciorelnici va fi mult mai mic decât al tuturor celor din rai.

[9] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, I, 5

[10] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 1, 4-7

[11] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 7, 39-40

[12] Origen, Despre principii, IV, 3, 13

[13] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 14, 83

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[15] BBVA, p. 1765

[16] NTEP, p. 758

[17] Curvie în sens larg, desemnând toate păcatele, prin care devenim infideli faţă de Dumnezeu.

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[20] În ambele cazuri, un fum imaterial.

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[22] ICSS IX, p. 189

[23] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIV

[24] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[25] BBVA, p. 1765

[26] NTEP, p. 759

[27] NTEP, p. 759

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[29] Se aşteaptă în orice moment la…

[30] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVII

[31] BBVA, p. 1765

[32] BBVA, p. 1766

[33] DS III, art. Seceriş, p. 218

[34] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[35] BBVA, p. 1766

[36] NTEP, p. 759

[37] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

Comentarii la Apocalipsa – 13

CAPITOLUL 13 – Al doilea semn: Fiara mării. Al treilea: Fiara pământului.

1: Şi-am văzut ridicându-se din mare o Fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarnele ei, zece steme; şi pe capetele ei, nume blasfemiatoare.

Fiara „reuneşte caracteristicile celor patru Fiare din Daniel 7, 2-8. Identificată cu imperiul roman, prototipul oricărei puteri politice organizate care, sub comanda obscură a Balaurului, I se opune Mielului şi seamănă confuzia printre oameni”[1]. „Asocierea fiarei din Apocalipsă cu marea o caracterizează ca un simbol mitic al haosului şi al rebeliunii. În mituri, elementul marin este echivalent cu abisul (11, 7)”[2].  Cele zece coarne sunt „cei zece regi din 17, 9”[3], iar în cele şapte capete au fost văzute cele şapte coline ale Romei. Nume blasfemiatoare: „literal: nume de blasfemie. Atributele şi titlurile divine pe care şi le reclamau împăraţii romani (zeu, dumnezeu, august, fiu al zeilor, salvator, domn etc.), tot atâtea blasfemii la adresa unicului şi adevăratului Dumnezeu”[4].  Dacă numărul 7 arată perfecţiunea, „şapte este […] şi [numărul] Satanei, care încearcă să-L imite pe Dumnezeu, să-L maimuţărească de cele mai multe ori. Astfel, Fiara din Apocalipsă are şapte capete. Dar vizionarul din Patmos le rezervă puterilor răului jumătatea lui şapte, trei şi jumătate, arătând astfel că uneltirile Răului sunt sortite eşecului (12, 6): balaurul nu o poate ameninţa pe Femeie (care întruchipează – între altele – poporul lui Dumnezeu) decât o mie două sute şaizeci de zile, adică trei ani şi jumătate”[5].

„Fiara care iese din mare este considerată de aproape toţi tâlcuitorii ca fiind Antihristul care iese din marea vieţii, adică din mijlocul rasei umane care este agitată precum marea. De aici este clar că Antihristul nu va fi un anumit duh sau demon, ci o progenitură odioasă a rasei umane; nu va fi un diavol întrupat, cum au crezut unii, ci un om”[6].

2: Şi Fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi Balaurul i-a dat Fiarei puterea lui şi tronul său şi stăpânire mare.

Tronul său: „tronul celui ce este stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 14, 30) = învestitura satanică”[7].

„În persoana Antihristului sunt adunate însuşirile şi calităţile [celor] mai sălbatice dintre fiare”[8].  „Prin cele ce se vor întâmpla în vremea Antihristului se vădeşte că [diavolul], deşi apostat şi tâlhar, se vrea slăvit ca Dumnezeu şi, deşi slugă, se vrea proclamat rege. Într-adevăr, acela [Antihristul], purtând în sine toată puterea diavolului, va veni nu ca un rege drept, nici ca unul legitim, adică supus lui Dumnezeu, ci ca un necredincios fără de lege, ca un apostat nedrept şi ucigaş, ca un tâlhar recapitulând în sine toată apostazia diavolului: va dărâma idolii spre a-i convinge pe ceilalţi că el este Dumnezeu, dar se va pune pe sine însuşi singur idol, absorbind, [ca să spunem aşa], rătăcirea tuturor celorlalţi idoli. Aşa încât cei ce-l slăvesc pe diavol prin multe lucruri scârbavnice îi vor sluji atunci printr-un singur idol”[9].

3: Şi unul din capetele Fiarei era înjunghiat ca de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s-a minunat ţinându-se după Fiară.

E vorba aici despre „oamenii atraşi şi înşelaţi de ceea ce pare o minune”[10].  „Chiar dacă nu se foloseşte termenul, adversarul eshatologic este reprezentat ca un antihrist”[11].

„Vindecarea rănii fiarei zicem să fie […] îndreptarea de către Antihrist, pentru puţină vreme, a stăpânirii lui Satan, stricate prin crucea Domnului; sau învierea amăgitoare a vreunuia ce va muri dintre ai lui Antihrist”[12].

4: Şi i s-au închinat Balaurului, pentru că el i-a dat Fiarei stăpânirea; apoi i s-au închinat Fiarei, zicând: „Cine-i asemenea Fiarei şi cine poate să se războiască împotrivă-i?…”

„Lozincă de massă, parodiind laudele adresate lui Dumnezeu (vezi Ieşirea 15, 11; Psalmi 88, 7; 112, 5)”[13].

5: Şi i s-a dat ei gură să grăiască vorbe mari şi blasfemii; şi putere i s-a dat să lucreze timp de patruzeci şi două de luni.

I s-a dat: „forma reflexiv-pasivă a verbului indică faptul că, chiar în condiţii apocaliptice, totul se face cu ştirea şi permisiunea lui Dumnezeu, Care-Şi menţine suveranitatea”[14]. Patruzeci şi două de luni sunt 3 ani şi jumătate; textul se leagă de 11, 2.

În vechime, unii au văzut vestită aici persecuţia lui Valerian (253 – 259), care ar fi durat trei ani şi jumătate[15]. Oricum, „stăpânirea lui [Antihrist] nu va dura mult timp, fiindcă altfel, potrivit cuvintelor Mântuitorului, nici un trup n-ar mai scăpa (Matei 24, 22)”[16].

6: Şi gura şi-a deschis-o spre blasfemii împotriva lui Dumnezeu, să-I blasfemieze numele şi locuinţa, pe cei ce locuiesc în cer.

7: Şi i s-a dat să facă război asupra sfinţilor şi să-i biruie; şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.

8: Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt de la-ntemeierea lumii scrise-n cartea vieţii Mielului înjunghiat.

Sunt indicaţi aici „cei slabi şi laşi, în opoziţie cu cei tari şi curajoşi, prevăzuţi în planul lui Dumnezeu. De la-ntemeierea lumii: vezi Matei 25, 34. În redactarea, mai mult textuală, a Bibliei lui Şerban: …cărora nu-s scrise numele în cartea vieţii, a Mielului celui jungheat, de la izvodirea lumii. Desigur, în ambele redactări, nu poate fi vorba de predestinare, ci de preştiinţa lui Dumnezeu”[17].

9: Dacă are cineva urechi, să audă!:

10: Cine duce-n robie, în robie e dus; cine ucide cu sabia, de sabie trebuie ucis. Aici e răbdarea şi credinţa sfinţilor.

Răbdarea şi credinţa sfinţilor: „răbdarea-ntru credinţă: aceea că, până la urmă, dreptatea lui Dumnezeu îi va răzbuna pe cei drepţi”[18].

11: Şi-am văzut o altă Fiară, ridicându-se din pământ; şi avea două coarne, asemenea unui miel, dar grăia ca un balaur.

O altă Fiară: „adversar în plan religios, intelectual şi moral, cu înfăţişare mai potolită, dar cu o mare capacitate mimetică (coarne asemenea unui miel): religiile şi filosofiile sincretiste, ereziile şi sectele de toată mâna, ideologiile care-şi revendică asemănări sau înrudiri cu creştinismul, toate însă fiind în slujba primei Fiare (iar aceasta, la rându-i, în aceea a Balaurului)”[19].

„Unii înţeleg că fiara aceasta este Antihristul. Altora li se pare că e Satana şi socotesc că cele două corne ale lui ar fi ale lui Antihrist şi ale unui proroc mincinos. Iar noi socotim (după Irineu al Lyonului) că, într-adevăr, fiara aceasta de acum va fi un prooroc mincinos, care va ieşi din pământ, adică din viaţa cea pământească şi care se târăşte pe pământ. Se zice că va avea două coarne asemenea cu ale mielului pentru că, sub piele de oaie, va tăinui sălbăticie de lup ascunsă şi mohorâre. Căci la început va arăta un chip de creştinătate”[20]. „Numeşte Fiara ieşind din pământ viitoarea împărăţie a Antihristului. Cele două coarne sunt Antihristul şi profetul mincinos, tovarăşul său. Când spune: cele două coarne ca nişte coarne de miel înseamnă [că Antihristul]  vrea să fie asemenea Fiului lui Dumnezeu, arătându-se pe sine însuşi drept împărat. Cuvintele scotea sunete ca un balaur arată că [Antihristul] e un înşelător, departe de adevăr”[21].

12: Şi toată puterea primei Fiare o face în faţa acesteia. Şi face ca pământul şi locuitorii de pe el să se-nchine Fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.

În faţa acesteia: „potrivit gândirii ebraice, expresia: a face ceva în ochii sau în faţa cuiva – înseamnă a se afla în slujba lui, a face ceva în folosul, în favoarea cuiva. Misiunea acestei a doua fiare este răspândirea şi instaurarea cultului religios al Fiarei dintâi. Puterea ei nu este politică, ci spirituală. În lumea păgână din timpul lui Ioan, această putere se poate aplica la cultul divin care se celebra în cinstea împăratului roman de către religia oficială, de stat”[22].

Versetul „arată faptul că [Fiara] va porunci şi va rândui totul după legea lui Augustus, părintele împărăţiei romanilor[23]. Ea va stăpâni pretutindeni, umplându-se pe sine însăşi de slavă. Aceasta e a patra Fiară, care a fost rănită la cap şi s-a vindecat, adică, mai întâi capul i-a fost doborât şi batjocorit […], dar pe urmă, ea [Fiara], din cale-afară de şireată, va face să apară un cap ca şi vindecat, nou-nouţ”[24].

13: Şi face semne mari, pân-la a face ca foc să se coboare din cer pe pământ înaintea oamenilor;

„Acel înainte-mergător al potrivnicului lui Hristos, Antihrist, le va face pe toate prin farmece şi năluciri, spre amăgirea oamenilor, ca să li se pară că Antihrist este Dumnezeu”[25]. La scară redusă, putem recunoaşte aici ierarhi care se pun la dispoziţia unor personaje politice străine de duhul creştin, spre a le conferi acelora credibilitate (desigur, nu în mod dezinteresat).

14: şi prin semnele ce i s-a dat să facă-n faţa Fiarei îi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ, spunându-le celor ce locuiesc pe pământ să-i facă chip Fiarei care poartă rană de sabie şi a rămas în viaţă.

Să-i facă chip: „= portret; efigie; bust; statuie”[26].

„Sporind fărădelegea, se vor urî unii pe alţii şi se vor prigoni şi se vor vinde şi atunci se va arăta înşelătorul lumii, ca fiu al lui Dumnezeu, şi va face semne şi minuni; şi pământul va fi dat în mâinile lui şi va face lucruri nelegiuite, care nu s-au făcut niciodată din veac. Atunci va merge făptura oamenilor în focul cercării şi se vor sminti mulţi şi vor pieri, iar cei care vor stărui în credinţa lor vor fi mântuiţi de Însuşi Cel ce a fost supus blestemului (Galateni 3, 13)”[27].  „Şi-i amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ: îi va înşela pe cei cărora le place viaţa pururea pământească, căci pe cei cu viaţă în cer nu-i amăgeşte mintea”[28].

15: Şi i s-a dat ei să-i dea chipului Fiarei un duh, pentru ca chipul Fiarei să şi grăiască şi să facă-n aşa fel ca toţi cei ce nu se vor închina chipului Fiarei să fie ucişi.

Să-i dea chipului Fiarei un duh: „o suflare; aparenţa unei fiinţe însufleţite”[29].  „În timpul domniei împăratului Traian (98-117 d. Hr.), celor care fuseseră acuzaţi că sunt creştini şi negau lucrul acesta, li se cerea să-i invoce pe zei, să adore statuia lui Traian şi să-L blesteme pe Iisus Hristos[30]. Aceste ordine aveau rostul de-a verifica dacă respectivele persoane erau sau nu creştini. Probabil că aceste încercări au fost folosite şi cu ceva timp înainte”[31].

16: Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi face să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte,

„Versetul oglindeşte o astfel de situaţie, exagerând-o, şi demonstrează în ce măsură un astfel de cult al împăratului i se părea ofensiv lui Ioan”[32]. În zilele noastre (probabil că şi în trecut), versetul e luat deseori ad litteram, ceea ce socotim a fi exagerat, însă nu întrutotul. Desigur, nu ne gândim neapărat la un semn văzut, dar în mod obligatoriu la unul asumat.

În toate, Antihrist caută să-L imite pe Hristos: „A dat Domnul pecete celor ce cred într-Însul (7, 3); şi celălalt va face aşijderea. Cu chip de om a venit Domnul (Filipeni 2, 7); şi celălalt va veni cu chip de om”[33].

17: încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul: numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei.

Să nu poată cumpăra sau vinde: oamenii vor fi constrânşi (şi) economic să se împotrivească lui Hristos şi să se închine Fiarei.  „Semnul e probabil o aluzie la monedele care purtau efigia, numele şi însemnele împăratului”[34]. În timp, semn poate deveni orice efigie similară, aparţinând puterii secularizate. Numărul numelui Fiarei: „Evreii şi Grecii din antichitate obişnuiau uneori să convertească fiecare literă sau consoană a unui nume propriu în valoarea ei numerică din alfabetul respectiv şi să facă un total; nume încifrat”[35].

Slujitorul lui Antihrist „se va nevoi să pună peste toţi numele cel pierzător al potrivnicului şi înşelătorului: pe mâna lor cea dreaptă, ca să taie lucrarea celor drepte şi bune; iar pe frunte, pentru a-i învăţa pe cei amăgiţi să fie îndrăzneţi întru înşelăciune şi întru întunecare. Dar numele [Antihristului] nu va fi primit de cei însemnaţi pe faţă cu lumina cea dumnezeiască. Şi numele fiarei se va vesti peste tot celor ce vor cumpăra şi celor ce vor vinde, încât cei ce nu-l vor primi vor suferi moarte cumplită[36], din lipsa celor trebuincioase”[37].  „Întrucât [Fiara] e vicleană şi pornită împotriva robilor lui Dumnezeu şi întrucât doreşte să-i oropsească şi să-i alunge pe aceştia din lume pe motiv că nu-i aduc slava cuvenită, porunceşte să se înalţe jertfelnice pretutindeni, în aşa fel încât nimeni dintre sfinţi să nu poată cumpăra sau vinde, dacă mai întâi n-a jertfit. Acesta e semnul de pe mâna lor dreaptă. Cuvintele de pe frunte arată obligaţia ca toţi să poarte pe cap o cunună de foc[38], o cunună a morţii, nu a vieţii”[39].

18: Aici e-nţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei; că e număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

666: „pe seama acestui număr s-au făcut numeroase speculaţii, fiecare în funcţie de alfabetul şi maniera în care se operează calculul. Cea mai probabilă rămâne aceea care, în valorile numerice ale alfabetului ebraic, îl indică pe Caesar Neron, împăratul Romei, primul mare persecutor al creştinilor: QSR[40] = 100 + 60 + 200; NRON[41] = 50 + 200 + 6 + 50; totalul: 666. Semnificaţia poate fi însă şi de ordin mai general: [numărul] 7 (simbolul perfecţiunii) minus 1 = simbolul imperfecţiunii[42], repetat de trei ori în 666 [maximum de imperfecţiune – n. n.]; acest număr îl poate desemna pe omul total imperfect, pe cel ce întruchipează tot ce este mai rău. În cazul lui Nero (sau Neron), el poate fi persoana istorică reală, dar şi arhetipul celor ca el de-a lungul istoriei”[43].  „În Apocalipsă, [numărul] şase ar avea o semnificaţie clar peiorativă; şase ar fi numărul păcatului. Şase este şi [numărul] lui Nero, al şaselea împărat roman. […] [Iar numărul 666] reprezintă suma valorilor numerice atribuite unor litere. El îl desemnează pe Cezarul Nero (dacă socotim după literele ebraice) sau pe Cezarul-zeu (după cele greceşti); putem universaliza această denumire, căci istoria continuă după moartea personajului istoric Nero, apărând alţi şi alţi Neroni, şi putem privi numărul Fiarei drept un simbol al puterii sau al statului divinizat”[44].

Despre aceeaşi problemă, dar cu accente diferite: „atât vechii Iudei, cât şi Grecii, întrebuinţau pentru scrierea [numerelor] literele alfabetului. Astfel, un nume propriu putea fi exprimat prin suma pe care o reprezintă literele numelui său luate ca [numere]. Dar o sumă a literelor luate ca [numere] poate varia, după semnele care se adaugă literelor pentru a arăta sutele sau miile. De aceea, identificarea unui nume cu ajutorul [numerelor] care îl reprezintă este de cele mai multe ori nesigură. În afară de acestea, deosebirile între exprimarea [numelor] ebraice şi a celor greceşti aduc alte dificultăţi”[45]. În concluzie, cel mai prudent este să vedem în 666 maximum de imperfecţiune, fiind riscant a-l aplica unui nume sau altuia, potrivirea putând fi forţată.

„În cea de a cincea carte a sa Împotriva ereziilor [V, XXX, 3], atunci când vorbeşte despre aşa numita taină a numărului lui Antihrist în legătură cu Ioan, Irineu[46] spune următoarele lucruri despre Ioan: «Dacă în vremile de azi ar trebui să fie făcut cunoscut numele lui Antihrist, el ar trebui spus de cel care a văzut şi Apocalipsa, căci el a văzut-o nu prea demult, ci foarte aproape de vremile noastre, şi anume pe la sfârşitul domniei lui Domiţian»”[47].  Mai departe, Eusebiu citează din acelaşi autor, în aceeaşi problemă: „Iată cum se exprimă el în cea de a cincea cartea a sa [Irineu, Împotriva ereziilor, V, XXI, 1] despre Apocalipsa lui Ioan şi despre înţelesul numelui lui antihrist: «Aşa se prezintă lucrurile şi numărul acesta îl întâlnim în toate manuscrisele vechi. Faptul acesta îl mărturisesc cei care au văzut pe Ioan cu ochii lor[48], iar în afară de aceasta ne spune şi raţiunea că numărul fiarei e format după felul în care grecii numără literele numelui». Iar ceva mai încolo [Împotriva ereziilor, V, XXI, 3] zice despre acelaşi nume: «Nu greşim dacă afirmăm ceva cu siguranţă despre numele lui antihrist, căci dacă ar fi trebuit să localizăm hotărât numele lui în împrejurările de astăzi, atunci ar fi spus-o şi cu gura cel ce a văzut el însuşi descoperirea, căci nu-i prea de mult de când a fost văzută această descoperire, ci foarte aproape de zilele noastre, şi anume spre sfârşitul Domniei lui Domiţian»”[49].  „Ştiinţa cea dovedită a acestui număr, precum şi a tot ceea ce s-a scris despre el, o va descoperi vremea şi nevoinţa celor înţelepţi şi treji. Căci, dacă ar fi fost nevoie cu adevărat ca noi să cunoaştem acest nume, Ioan, cel ce l-a văzut, ni l-ar fi descoperit, însă darul lui Dumnezeu n-a voit să se scrie în cartea dumnezeiască numele lui cel pierzător”[50].  Sfântul Ioan „ne arată de pe acum numărul numelui, ca noi să ne ferim de cel ce va să vină, recunoscându-l. Numele însă i l-a trecut sub tăcere, fiindcă nu e vrednic să fie rostit de Duhul Sfânt. Căci dacă ar fi fost rostit de Duhul Sfânt, poate că ar rămâne [pe pământ] multă vreme. Acum însă, pentru că a fost şi nu este şi se ridică din adânc şi merge spre pieire (17, 8) ca şi cum nici n-ar fi, nici numele nu i-a fost rostit. Căci nu se poate rosti numele a ceva ce nu este”[51].  „Despre acest nume, aşa cum ne-a povăţuit şi învăţat fericitul Ioan, nu trebuie să aflăm prea multe amănunte. Atunci când [Antihristul] se va arăta, împrejurările ne vor dezvălui, de la sine, şi numele căutat”[52].

Ca şi pecetea, acest numărs-ar putea ca, de la o epocă la alta, să se refere la alte realităţi, urmând ca cei ce au discernământ să cântărească permanent asupra celor ce trebuie ocolite.

---

[1] BBVA, p. 1764

[2] ICSS IX, pp. 184-185

[3] BBVA, p. 1764

[4] BBVA, p. 1764

[5] DS III, art. Şapte, pp. 291-292

[6] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIII

[7] BBVA, p. 1764

[8] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIII

[9] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor; V, 25, 1 – Citatele din Sf. Irineu şi din Sf. Ipolit sunt extrase din lucrarea: Cristian Bădiliţă, Manual de anticristologie [Studii, dosar biblic, traduceri şi comentarii], Editura Polirom, Iaşi, 2002.   Împotriva ereziilor încă nu a apărut într-o traducere integrală în limba română; din câte ştim, aceasta se va petrece în cursul anului 2008, în cadrul Colecţiei „Cum Patribus”, apărută la Editura Învierea din Timişoara.  Lucrarea Sfântului Irineu a fost scrisă în greacă, purtând numele întreg: Combaterea şi distrugerea ştiinţei cu nume mincinos (Ελεγχος και ανατροπη της ψευδωνυμου γνωσεος). Păstrată integral doar în limba latină, scrierea e cunoscută sub denumirea prescurtată de Adversus haereses. Cristian Bădiliţă optează pentru denumirea Contra haereses.

[10] BBVA, p. 1764

[11] ICSS IX, p. 185

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[13] BBVA, p. 1764

[14] BBVA, p. 1764

[15] Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VII, 10, 2

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIII

[17] BBVA, p. 1764

[18] BBVA, p. 1764

[19] BBVA, p. 1764

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[21] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 49, 1

[22] NTEP, p. 756

[23] Augustus va fi fost în epocă etalon al silniciei. Azi, desigur, nu vom căuta modele atât de îndepărtate, chiar dacă Istoria, în liniile ei generale, se repetă.

[24] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 49, 2

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[26] BBVA, p. 1764

[27] Învăţătură a celor 12 Apostoli (Didahia), XVI, 4-5

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[29] BBVA, p. 1764

[30] Fără a fi admiratori ai lui Traian, facem menţiunea că, faţă de persecutorii dinaintea sa, Traian a decis să nu se ia în considerare denunţurile anonime împotriva creştinilor şi, mai mult, dacă denunţurile (evident, asumate) se dovedeau a fi neîntemeiate, denunţătorului să i se aplice pedeapsa prevăzută acuzatului, în cazul că acela ar fi fost creştin. Aceste hotărâri desigur că au limitat drastic delaţiunile.

[31] ICSS IX, p. 187

[32] ICSS IX, p. 187

[33] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 6, 2

[34] ICSS IX, p. 187

[35] BBVA, p. 1764

[36] Sau, oricum, mari lipsuri.

[37] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[38] Aceasta nefiind, în mod obligatoriu, una văzută.

[39] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 49, 4

[40] פסר

[41] נרון

[42] Numărul 6 e (şi) simbol al imperfecţiunii, ca un minus, o lipsă a perfecţiunii (reprezentată de numărul 7). În alte contexte, însă, numărul 6 poate fi unul benefic, ca sumă şi produs a numerelor perfecte 1, 2 şi 3.

[43] BBVA, p. 1765

[44] DS III, art. Şase, p. 313

[45] NTEP, p. 757

[46] Sfântul Irineu a fost ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei, care l-a cunoscut pe Sfântul Apostol Ioan, astfel că mărturiile Sfântului Irineu în privinţa autorului Apocalipsei sunt deosebit de preţioase. Conform unei tradiţii tardive, Irineu ar fi murit ca martir pe la anul 202. Naşterea sa e aproximată într-un interval destul de larg, între 115 – 140.

[47] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III, 18, 2-3

[48] Credem că referirea e, în primul rând, la Sfântul Policarp al Smirnei.

[49] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 8, 5-6

[50] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[51] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor; V, 30, 4

[52] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 50, 1

Comentarii la Apocalipsa – 12

CAPITOLUL 12 – Cele şapte semne. Primul: Femeia şi Balaurul.

 

1: Şi-un mare semn s-a arătat în cer: O femeie înveşmântată cu soarele; şi sub picioarele ei, luna; şi pe capul său, o cunună din douăsprezece stele.

Femeia este „identificată cu Fecioara Maria, Eva cea Nouă”[1]. În plus, cum se va arăta şi mai jos, „această Femeie este, în acelaşi timp, întruchiparea Mariei, mama lui Mesia (v. 5), şi a Bisericii (v. 17)”[2].  Cunună din douăsprezece stele: „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, neam căruia îi aparţine Femeia, dar şi cei doisprezece apostoli ai Bisericii (noul Israel)”[3]. În ce ne priveşte, credem ca mai potrivit, în contextul întregii cărţi ioaneice, să vedem în Femeie chipul Bisericii, mai ales întrucât, în versetul următor, se vorbeşte despre chinurile naşterii, ceea ce ar fi nepotrivit să aplicăm Fecioarei.

„Femeia înveşmântată în soare indică limpede Biserica, îmbrăcată în Cuvântul Tatălui, Care este mai strălucitor decât soarele însuşi. Şi luna sub picioarele ei, zice, adică [Biserica] este împodobită cu lumină cerească, precum luna. Iar pe capul ei o cunună de douăsprezece stele îi arată pe cei doisprezece apostoli pe care se ţine Biserica”[4].

2: Şi era însărcinată; şi striga chinuindu-se şi muncindu-se să nască.

„Zicem că Biserica pătimeşte durere pentru fiecare din cei ce se nasc din apă şi din Duh, până când – aşa cum spune dumnezeiescul Apostol [Pavel] – Hristos va lua chip întru ei (Galateni 4, 19)”[5].  „Şi avea în pântece prunc şi ţipa de durere şi se chinuia să nască, deoarece Biserica nu pridideşte să izvodească Logosul din inima ei, cu toate că lumea o prigoneşte”[6].

Versetul e folosit în descrierea lucrării celor ce stăruie în rugăciunea inimii: „Semnele începutului sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare; în alţii ca veselie plină de cutremur; în alţii iarăşi ca bucurie; iar în alţii, ca bucurie amestecată cu frică; în alţii ca un cutremur şi bucurie; uneori, la alţii, ca lacrimi şi frică. Fiindcă sufletul se bucură de cercetarea şi de mila lui Dumnezeu, dar se teme şi tremură de venirea Lui, ca un vinovat de păcate multe. Altora li se iveşte la început o zdrobire negrăită a inimii şi o durere nespusă a sufletului, care suferă dureri ca o femeie ce naşte, cum zice Scriptura”[7].

3: Şi-un alt semn s-a arătat în cer: Iată, un Balaur mare, roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne; şi pe capete, şapte cununi împărăteşti.

Balaur: „= Diavolul; duşmanul din vechime al Femeii (Facerea 3, 15)”[8]. Coarnele sunt simboluri ale forţei, iar cele şapte cununi împărăteşti închipuie „puterea regală a diavolului, stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 12, 31)”[9].

„Cer înţelegem că este văzduhul, iar balaurul roşu [este diavolul]. Iar roşul arată că este pornit spre ucidere şi bucuros de vărsare de sânge, sau că are fire de foc îngerească, deşi a căzut dintre îngeri. Iar prin şapte capete se înţeleg şapte puteri viclene dintr-ale lui, potrivnice lucrurilor duhovniceşti [darurilor Duhului Sfânt – n. trad.]”[10].

4: Şi coada lui târa o treime din stelele cerului; şi le-a aruncat pe pământ. Şi Balaurul a stat înaintea Femeii care era să nască, pentru ca să-i înghită copilul când îl va naşte.

O treime din stelele cerului: „oastea diavolului: îngerii căzuţi. Balaurul îşi pregăteşte forţele pentru lupta ce urmează să înceapă”[11]. Prin stelele trase de diavol se pot închipui şi creştinii căzuţi, aşa cum se închipuie şi în fresca de la mănăstirea Suceviţa, redând Scara virtuţilor, după scrierea Sfântului Ioan Scărarul. Evident, e vorba despre creştini asemenea stelelor, aşadar despre aceia care ar fi trebuit să aibă un rol călăuzitor în Biserică. Cum arată şi Dante în Infernul, nu e ceva neobişnuit ca la caznele cele veşnice să se afle şi (înalte) feţe bisericeşti[12].

Înghiţirea copilului încă de la naştere arată că diavolul pândeşte pe cei de curând născuţi în credinţă, pentru a nu ajunge aceştia la vârsta şi măsura lui Hristos.

Imaginea e folosită de către Sfântul Pioniu, ce deplângea pe creştinii care, de teama chinurilor, au apostaziat: „Au intrat şi dintre fraţii creştini care de nevoie au fost siliţi (să se lepede), făcând plânset mare, încât în fiecare oră se auzea plângerea lor, mai ales din partea celor ce erau evlavioşi şi cu vieţuire frumoasă. Iar Pioniu, plângând, le-a spus: – Sunt pedepsit cu o nouă pedeapsă şi sfâşiat în bucăţi, văzând mărgăritarele Bisericii călcate în picioare de porci (cf. Matei 7, 8) şi stelele cerului trase spre pământ de coada balaurului, iar via pe care a sădit-o dreapta lui Dumnezeu, pustiită de mistreţi (cf. Psalmi 9, 9.13-14); iar acum o culeg cei ce merg alături de calea (vieţii)”[13].

5: Şi ea a născut un Copil de parte bărbătească, Cel ce cu toiag de fier va să păstorească toate neamurile. Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său,

Copilul ce va păstori toate neamurile: „= Iisus Hristos; Mielul devenit Păstor (7, 17); citat din Psalmi 2, 9 (profeţie mesianică). [În viziune,] Copilul a fost răpit la Dumnezeu: trecere directă de la naştere la înălţarea întru slavă; diavolul nu se poate atinge de El”[14].

„Prin cei ce se botează, Biserica Îl naşte pururea pe Hristos, ca pe Cel ce ia formă într-înşii […]. Deci copilul de parte bărbătească este poporul bisericesc cel neslăvit prin dezmierdări. Şi s-a răpit copilul ei: şi acum se răpesc[15] sfinţii aflaţi întru ispite, ca să nu fie biruiţi de cele rele care sunt peste puterile lor”[16].  „Şi a născut femeia, zice, un copil de parte bărbătească, menit să păstorească toate neamurile, adică, L-a născut pe Hristos, de parte bărbătească şi desăvârşit, copil al lui Dumnezeu, Dumnezeu şi om, pe Care Îl anunţaseră profeţii şi pe Care Biserica, născându-L mereu, Îl arată tuturor neamurilor.  Pruncul acesta al ei a fost răpit şi dus în faţa lui Dumnezeu şi a tronului Său, adică, Cel născut veşnic de Biserică este împărat ceresc, nu pământesc”[17].

6: iar Femeia a fugit în pustie, acolo unde are ea loc pregătit de Dumnezeu, pentru ca acolo s-o hrănească timp de o mie două sute şi şaizeci de zile.

În pustie: „Pustie: în limbajul biblic, locul de refugiu al celor prigoniţi”[18]. Ca şi la 11, 3, e vorba de trei ani şi jumătate.  Pustia are dublă conotaţie: „ambivalenţa simbolului este izbitoare dacă îl considerăm plecând doar de la imaginea solitudinii: este sterilitatea, fără Dumnezeu; este fecunditatea, cu Dumnezeu, dar datorată numai lui Dumnezeu. Deşertul revelează supremaţia harului: în ordinea spirituală, nimic nu există fără el [fără har]; totul există prin el şi numai prin el”[19].

„Femeia care apare în cer îmbrăcată în soare, purtând o cunună cu 12 stele, având luna aşternut picioarelor ei, aflându-se în chinurile naşterii, reprezintă […] pe Mama noastră, o putere care există prin sine, deosebită de fiii ei […]. Aceasta este Biserica; fiii ei, pe care i-a născut prin botez, vor alerga către ea din toate părţile pământului după înviere, privind lumina cea neînserată, îmbrăcând ca pe o haină strălucirea Cuvântului, ea este cuprinsă de o mare bucurie. Căci cu ce altă podoabă mai de preţ ar putea să se împodobească împărăteasa pentru a se prezenta la Domnul ca mireasă, dacă nu cu lumina? […] Luna îi este aşternut picioarelor. Cred că prin lună înţelege simbolic credinţa celor ce s-au curăţit de stricăciune prin baia botezului, pentru că lumina ei molcomă este asemenea apei călduţe. Biserica, deci, care are aşternut picioarelor credinţa şi ataşamentul nostru – după acest mod de a înfăţişa luna – se află în durerile naşterii până ce toate neamurile vor intra (Romani 11, 25) în ea, până ce va transforma pe cei psihici în pnevmatici. Ea este şi mamă, pentru că întocmai ca femeia care concepe şi, la plinirea vremii, aduce pe lume un om desăvârşit, se poate spune că Biserica îi concepe pe cei care îmbrăţişează cuvântul (lui Dumnezeu), îi formează după chipul şi asemănarea lui Hristos şi, în cele din urmă, îi face (prin botez) cetăţeni ai acelor fericite veacuri. Prin urmare, Biserica este prezentă în mod necesar la botez, pentru că ea este aceea care naşte pe cei care se botează. Ea are luna aşternut picioarelor ei pentru că cei renăscuţi capătă o anume strălucire; de aceea se şi zice că sunt luminaţi. În săptămâna Patimilor[20], (Biserica) face să le strălucească mereu în gând luna plină duhovnicească[21], până când vor apărea zorile şi lumina cea desăvârşită a zilei celei mari. […]  Socotesc că despre Biserică s-a zis că naşte prunc de parte bărbătească pentru că cei luminaţi primesc însuşirile  şi trăsăturile bărbăteşti ale lui Iisus. Realizarea asemănării lor cu Cuvântul este o urmare firească a cunoaşterii exacte (a dogmelor creştine) şi a credinţei; astfel, prin botez, în fiecare dintre ei se naşte în chip spiritual Hristos”[22].  „Deşertul în care vine ea şi este hrănită timp de 1260 de zile, locul care nu rodeşte stricăciune şi răutate şi este inaccesibil celor mulţi; locul, însă, care rodeşte înţelepciune şi pulsează de viaţă, locul accesibil sfinţilor, este de bună seamă ogorul prea frumos, cu pomi plăcuţi la vedere şi parfumaţi ai Virtuţii […]. Cât despre cele 1260 de zile, cât durează şederea femeii în pustiu, acestea reprezintă […] zăbava noastră aici, pentru cunoaşterea perfectă a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, timpul ce ţine până la inaugurarea vremurilor de apoi, atunci când noi nu vom mai contempla doar cu raţiunea pe Cel ce este, ci mergând la El Îl vom contempla direct[23]”[24].

7: Şi război s-a făcut în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu Balaurul. Şi se războia Balaurul, şi îngerii lui;

Mihail: „= Arhanghelul Mihail, comandantul oştilor cereşti (Daniel 10, 13.21; 12, 1)”[25].

8: şi el n-a răzbit, nici că locul lor s-a mai găsit în cer.

„Balaurul cel mare, de culoarea focului, încornoratul cu 7 capete, cel ce târăşte (după sine) a treia parte din stele, cel ce pândeşte să mănânce pruncul celei din durerile naşterii, este însuşi diavolul, cel ce întinde curse celor de curând iluminaţi, pentru a le întina cugetul, chipul şi strălucirea adusă în sufletul lor de Cuvântul. Însă nu-şi ajunge ţinta, pentru că cei renăscuţi sunt răpiţi în sus către tronul lui Dumnezeu, adică este ridicat cugetul celor reînnoiţi sus[26], la scaunul dumnezeiesc şi la temelia adevărului; se deprinde să vadă şi să-şi închipuie lucrurile de acolo, încât să nu mai fie înşelat de balaur, care îl trage în jos; căci diavolului nu-i este permis să nimicească pe cei care tind şi privesc în sus. Stelele pe care, atingându-le cu vârful cozii, le trage pe pământ, sunt grupurile ereticilor. Stelele întunecoase care cad reprezintă într-adevăr adunarea ereticilor, pentru că aceştia vor să cunoască lucrurile cereşti, vor să creadă în Hristos, vor ca sufletul lor să sălăşluiască în ceruri şi să se apropie de stele ca fii ai luminii, dar sunt zdruncinaţi şi traşi în jos de încolăcirile balaurului, pentru că s-au făcut vinovaţi faţă de dreapta credinţă. Ei au fost numiţi a treia parte dintre stele pentru că au greşit faţă de una din Persoanele Treimii”[27].

9: Şi aruncat a fost Balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi Satana, cel ce pe toată lumea o înşeală – aruncat a fost pe pământ; şi îngerii săi aruncaţi au fost cu el.

Şarpele cel de demult: „acela care a dus la păcat părinţii neamului omenesc, pe Adam şi Eva (Facerea 3; II Corinteni 11, 3)”[28].  Toată lumea: „nu universul (kosmos), ci oamenii ca lume (ikumeni[29])”[30].  Şarpelui, „Sfântul Ioan nu îi pune la îndoială anterioritatea, ci îi prevesteşte înfrângerea […]. Înşelătorul devine astfel respingător. Puterilor şi iscusinţei lui, incontestabile ca atare, le este contestată originea. Ele [puterile sale – n. n.] sunt socotite rodul unui furt, devenind astfel nelegitime faţă de spirit: ştiinţa şarpelui va deveni ştiinţa blestemată. Iar şarpele din noi nu va mai zămisli decât vicii aducătoare nu de viaţă, ci de moarte”[31].

Dacă, încă de la început, şarpele a înşelat pe protopărinţi, lucrând apoi şi pierzania urmaşilor acelora, Hristos a adus „jertfa pentru toţi, dând templul Său spre moarte (Evrei 9, 12.24), ca să facă pe toţi nevinovaţi şi iertaţi de neascultarea de la început şi să Se arate totodată pe Sine mai înalt decât moartea, arătând trupul Său nestricăcios drept pârga învierii tuturor”[32].  Iar cei ce Se unesc cu Hristos dobândesc şi puterea Sa de a birui şarpele: „Aşa cum Acela are putere peste toate, tot aşa şi el împărăţeşte peste patimi […], supune pe demonii (Luca 10, 17) care meşteresc răutatea, calcă în picioare balaurul cel vechi şi mare ca pe o vrabie umilă”[33].

10: Şi am auzit un glas mare-n cer, zicând: „Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce ziua şi noaptea-i pâra în faţa Dumnezeului nostru.

Pârâşul: „şatan, în ebraică, înseamnă învinuitor”[34].  „Balaurul sau şarpele, protagonistul povestirii, este identificat în imn cu acuzatorul creştinilor înaintea lui Dumnezeu, în curtea cerească. În acel tribunal, creştinii sunt eliberaţi prin mijlocirea morţii lui Iisus. Răzbunarea în tribunalul ceresc este răsturnarea ironică a condamnărilor impuse de tribunalele pământeşti (romane)”[35].

11: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că viaţa până la moarte nu şi-au iubit-o.

„Şi-au dispreţuit viaţa până într-acolo încât au acceptat să moară (ca martori-martiri ai Mielului); vezi Ioan 12, 25”[36].

12: Pentru aceasta bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, cei ce locuiţi în ele! Vai vouă, pământule şi mare, căci diavolul a coborât la voi având mare mânie, fiindcă el ştie că puţină vreme are”.

Diavolul mai poate activa cât mai există timp. Aici, un cuvânt despre neschimbabilitate: „Neschimbabilitatea lui Dumnezeu, de care El face parte şi celor ce cresc în iubire, este neschimbabilitatea în plinătatea vieţii de iubire, deasupra căreia nu mai poate fi altceva. Neschimbabilitatea iadului este vidul total al vieţii. Cei ce sunt în această stare s-au rupt total din dialogul iubirii, care-i ţinea atârnaţi de eternitate. Viaţa lor nu mai este propriu zis o viaţă, existenţa lor nu mai e propriu zis o existenţă. Timpul coincide cu devenirea, pentru că el tinde spre deplina comuniune cu Dumnezeu, spre eternitate. Devenirea nu este în Dumnezeu, nici în iad. A admite o devenire în Dumnezeu înseamnă a nu-L mai vedea în plenitudinea vieţii şi a nu mai recunoaşte plenitudinea nici în Creator. Timpul nu va fi nici în cer, nici în iad. În cer nu va mai fi pentru că cei de acolo Îl au pe Dumnezeu ca plenitudine; în iad nu va mai fi, pentru că nu se mai poate tinde spre Dumnezeu. Dar aceasta [existenţa din iad – n. n.] nu va fi o odihnă. Pentru că vidul fără speranţă este un chin”[37].

Vai vouă, pământule şi mare: „înseamnă: Amar celor ce locuiesc pe pământ şi pe mare! – adică celor care n-au petrecerea în ceruri, ci pe pământ. Pentru că mulţi din cei ce locuiesc pe pământ îl biruiesc pe diavol şi-l vor birui […]. Dar cei ce gândesc cele pământeşti şi se învăluie în marea lumească este cu neputinţă să nu fie nevoiaşi şi ticăloşi şi umiliţi”[38].

13: Şi când Balaurul a văzut c-a fost aruncat pe pământ, a prigonit-o pe Femeia care născuse Pruncul.

„În prelungirea şi completarea simbolului, Femeia (Fecioara Maria) e însăşi Biserica, supusă-n istorie duşmăniei diavolului, atât în persecuţii cât şi-n timp de pace”[39]. Cum s-a văzut, opţiunea noastră e pentru Biserică, referirea la Fecioara Maria trimiţând-o în plan secundar.

14: Şi i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare-n pustie la locul ei, acolo unde, departe de faţa şarpelui, este hrănită o vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme.

Aripile vulturului celui mare: „Simbol ascuns[40]. E foarte probabil însă ca acest text să fi inspirat icoana-frescă a Maicii Domnului înaripate, din biserica mânăstirii Govora. ♦ O vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme: „expresie preluată din Daniel 7, 25; 12, 7 spre a indica o perioadă limitată a suferinţei”[41]. NTEP traduce: un timp, două timpuri şi o jumătate de timp: „un timp înseamnă un an; două timpuri sunt doi ani; o jumătate de timp sunt şase luni. Suma acestora este trei ani şi jumătate (vezi 11, 3; Daniel 7, 25)”[42].

Pentru acest loc, ca şi pentru altele similare, o atenţionare: „Toate calculele care, pornind de la numere arbitrar interpretate, fixează zilele, lunile, vremile, ca date precise, trec peste graniţa ce a pus-o Dumnezeu putinţei de previziune a omului[43] şi de stabilire a sensului adevărat al simbolurilor Revelaţiei, care sunt profeţii ce se vor lumina deplin după împlinirea lor. Dată fiind graniţa pusă de Mântuitorul, se pot face doar conjecturi asupra condiţiilor generale ale momentului istoric care ar putea justifica sfârşitul lumii”[44].

„Aripile vulturului închipuie cele două legi, Vechiul şi Noul Testament ca, zburând cu acestea în pustie, Biserica să se hrănească din belşug cu viaţa duhovnicească”[45].  Mai amănunţit şi, în final, cu o propunere complementară pentru aripi: „Acestea sunt cele o mie două sute şaizeci de zile (12, 6), jumătatea de săptămână (Daniel 9, 27) cât tiranul va ţine puterea şi va prigoni Biserica fugărind-o din cetate în cetate (Matei 23, 24). Se va ascunde în munţi şi în pustie fără să aibă cu ea decât două aripi ale Vulturului cel mare, adică credinţa în Iisus Hristos, Care întinzându-Şi sfintele braţe pe cruce formează două aripi, una în dreapta, alta în stânga. Astfel îi cheamă la Sine pe toţi cei care cred într-Însul, acoperindu-i aşa cum o pasăre îşi acoperă puii (Matei 23, 37)”[46].

15: Şi şarpele a aruncat după Femeie din gură-i apă ca un râu, ca s-o ia puhoiul.

16: Şi pământul i-a venit Femeii într-ajutor; că şi-a deschis pământul gura şi a-nghiţit râul pe care Balaurul îl aruncase din gura sa.

Apa aruncată de Balaur ar fi ispitele, iar uscăciunea pământului, înfrânarea[47].

17: Şi Balaurul s-a aprins de mânie asupra Femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus.

A pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei: „vezi Facerea 3, 15; descendenţii spirituali ai Evei celei noi”[48].  „Mărturia lui Iisus este atât aceea pe care credincioşii o dau despre Iisus Hristos, cât şi aceea pe care Mântuitorul o dă în faţa Tatălui Său despre cei care Îi ţin poruncile şi Îi urmează calea (vezi Matei 10, 32; Luca 10, 8; Apocalipsa 19, 10)”[49].

18: Şi a stat pe nisipul mării.

A stat pe nisipul mării, „de unde va continua lupta, cu ajutorul celor două Fiare”[50].  „Balaurul se opreşte pe malul mării în aşteptarea Fiarei care va ieşi din mare (13, 1)”[51].

---

[1] BBVA, p. 1763

[2] NTEP, p. 754

[3] BBVA, p. 1763

[4] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[6] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1

[7] Sf. Grigorie Sinaitul, Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi rugăciune, 4

[8] BBVA, p. 1763 – Prin balaur roşu suntem tentaţi să vedem azi şi ceea ce a fost Uniunea Sovietică, imperiu ce a avut 7 conducători (capete), dacă-l socotim şi pe Vladimir Ilici Lenin (1917 – 1924), ca întemeietor: Iosif Visarionovici Stalin (1924 – 1953),  Nikita Hruşciov (1953 – 1964), Leonid Ilici Brejnev (1964 – 1982), Iuri Vladimirovici Andropov (1982 – 1983), Konstantin Cernenko (1983 – 1984), Mihail Sergheevici Gorbaciov (1985 – 1990) – Datele trecute între paranteze indică perioada cât a fost deţinută puterea, cu oarecari aproximări, întrucât trecerile de la o conducere la alta aveau permanent un caracter de interimat, marcat de lupte în interiorul P. C. U. S. Care ar fi fost cele 10 coarne ale U. R. S. S., nu ne-am gândit, dar iubitorii de speculaţii pot găsi oricând o potrivire (10 republici mai însemnate, 10 state comuniste – numărând aşa fel încât să iasă socoteala – etc.). În două dintre cazuri (Hruşciov şi Cernenko) nu ne e cunoscut patronimul, iar în Rusia de azi se pare că s-a şi renunţat la el.

[9] BBVA, p. 1763

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[11] BBVA, p. 1763

[12] A se vedea: Dante Alighieri, Divina Comedie – Infernul, text bilingv cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

[13] Martiriul Sfântului Pioniu, XII, 2-3 – Sfântul Pioniu a fost martirizat, împreună cu alţi creştini, la Smirna, în anul 250, în timpul împăratului roman Deciu (249 – 251).

[14] BBVA, p. 1763

[15] Răpirea nu e mutarea lor trupească în alt loc (deşi nu excludem nici aceasta, în mod excepţional), ci răpirea minţii la cele de sus, astfel ca ispitele lumii să devină inofensive (dar, pentru aceasta, trebuie să ne străduim, altfel urmează căderea!).

[16] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[17] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 1-2

[18] BBVA, p. 1763

[19] DS III, art. Pustiu, Deşert, p. 140

[20] Sub al cărei chip putem vedea veacul acesta, sau timpul.

[21] Sărbătoarea Învierii urmează primei luni pline de după echinocţiul de primăvară: de aici, apropierea creştinilor de strălucirea lunii pline, în aşteptarea strălucirii depline de după înviere.

[22] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 5-6.8

[23] Cuvântul urmează cu desfacerea numărului 1260 în 1000+200+60, arătând simbolismul acestor numere. În Comentariul nostru, însă, acestea s-au arătat, în diferite locuri, astfel că oprim aici citatul.

[24] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 11

[25] BBVA, p. 1763

[26] Nu, însă, în mod automat, ci doar cu participarea acelora! Mulţi, în schimb, sunt şi cei ce pier, aceştia devenind un fel de avortoni ai Bisericii, cărora le-ar fi fost mai bine să nu cunoască iluminarea Botezului.

[27] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VIII, 10

[28] NTEP, p. 754

[29] οικουμένη

[30] BBVA, p. 1763

[31] DS III, art. Şarpe, pp. 309-310

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, XX

[33] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXXIII

[34] NTEP, p. 755

[35] ICSS IX, p. 184

[36] BBVA, p. 1763

[37] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, pp. 195-196

[38] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[39] BBVA, p. 1763

[40] Mai jos, se va încerca o tâlcuire a acestor aripi.

[41] BBVA, p. 1763

[42] NTEP, p. 755

[43] Mântuitorul a declarat că singur Tatăl ştie ceasul venirii Lui (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ceasul în care vine Fiul omului (Matei 25, 13; Marcu 13, 33; Luca 12, 40). În pofida acestor avertismente, sunt numeroşi cei care iscodesc cele oprite, căutând să stabilească termene exacte. Şi azi, o scriere senzaţionalistă, prevăzând dezastre, date şi locuri, are o audienţă mult mai mare decât una ce îndeamnă la priveghere şi la nevoirea pentru dobândirea mântuirii. (Cei care s-au gândit la anumite scrieri în circulaţie, vizate aici, s-au gândit bine…).

[44] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, pp. 377-378

[45] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[46] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 61, 3

[47] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XII

[48] BBVA, p. 1763

[49] NTEP, p. 755

[50] BBVA, p. 1764

[51] NTEP, p. 755

 

Comentarii la Apocalipsa – 11

CAPITOLUL 11 – Cei doi martori. A şaptea trâmbiţă.

 

1: Şi mi s-a dat o trestie asemenea unui toiag, spunându-mi-se: „Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei ce se închină în el.

„Măsurătoare în vederea cruţării lor de la dezastru (vezi Zaharia 2, 5-6)”[1].

2: Şi curtea cea din afară a templului las-o pe dinafară şi n-o măsura, pentru că ea le-a fost dată neamurilor, iar acestea vor călca-n picioare cetatea sfântă timp de patruzeci şi două de luni.

„42 de luni = 1260 zile = 3 ani şi jumătate; o perioadă destul de lungă, dar limitată”[2], reprezentând, totodată, jumătatea numărului 7, număr care-l reprezintă pe Dumnezeu. Diavolul caută să-L imite (prin cele 7 capete – 12, 3), dar atinge doar jumătate din număr, adică doar schimonoseşte cele ce vede (e o indicaţie a slăbiciunii sale).  N-o măsura: „zona Templului nu trebuie măsurată pentru că păgânilor li s-a permis să calce în picioare această parte a sanctuarului; faptul acesta ne lasă să intuim că măsurarea sanctuarului însuşi, a altarului şi a celor ce-l adoră, înseamnă cruţarea acestora de păgâni”[3].

3: Şi celor doi martori ai Mei le voi da putere şi ei vor profeţi, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile”.

Celor doi martori ai Mei: „aceştia nu sunt numiţi, dar ei trebuie crezuţi. Simbol al celor ce-L vor mărturisi pe Hristos în faţa prigonitorilor, având ca prototipuri vechitestamentare pe Ilie şi Moise (vezi mai jos). ♦  Îmbrăcaţi în sac: semn că misiunea lor este aceea de a îndemna la pocăinţă”[4].  Cele 1260 de zile: „reprezintă cele patruzeci şi două de luni din versetul 2. Este durata marii prigoane a Iudeilor între anii 167-164 î. Hr. de către Antioh Epifanes (175 – 164 î. Hr.). În urma faptelor descrise de Daniel 7, 25, timpul de trei ani şi jumătate devine durata tipică a prigoanei Bisericii, precum şi a celorlalte încercări prin care poate trece poporul lui Dumnezeu (vezi şi 12, 6.14; 13, 5; Luca 4, 25; Iacov 5, 17)”[5]. Chiar dacă e o potrivire între prigoana pornită de Antioh şi timpul indicat în Apocalipsă, e puţin probabil ca Sfântul Ioan să fi făcut referire la evenimente ce nu privesc, în mod direct, Biserica, doar dacă acelea au fost privite ca tip al persecuţiilor de mai târziu.

4: Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pământului.

5: Şi dacă vrea cineva să-i vatăme, foc le iese din gură şi le mistuie vrăjmaşii; şi dacă ar vrea cineva să-i vatăme, tot aşa trebuie şi el ucis.

Cei doi trimişi nu pot fi vătămaţi până ce nu-şi vor împlini misiunea.

6: Aceştia putere au să-nchidă cerul, pentru ca ploaia să nu plouă în zilele profeţiei lor, şi putere au peste ape să le schimbe-n sânge şi să lovească pământul cu orice fel de plagă, oridecâteori vor voi.

Aici sunt evidente aluziile la Ilie şi Moise[6]. Cei doi reprezintă, totodată, Legea (Moise) şi Profeţii (Ilie). Tot ei apar alături de Hristos în momentul Schimbării la faţă (Matei 17, 3; Marcu 9, 4; Luca 9, 30).  În continuare, un text care se referă la Ilie şi Enoh: „Jumătate din această săptămână o vor stăpâni cei doi profeţi, Enoh şi Ilie. Ei vor predica o mie două sute şaizeci de zile, îmbrăcaţi în haine de sac şi vor îndemna la pocăinţă poporul [ales], precum şi toate neamurile”[7].

Dumnezeu „aduce leacul întocmai potrivit cu rana. Căci – aşa cum hristosul cel mincinos (Antihrist) va lua toată puterea diavolului şi va fi cel mai slăvit dintre toţi vrăjitorii şi fermecătorii, întru toate semnele şi minunile cele mincinoase – tot astfel Dumnezeu îi va înarma pe sfinţii aceştia doi cu puterea adevăratelor semne şi minuni, care, prin adevăr şi lumină, vor vădi minciuna şi întunericul, adică îi vor întoarce pe cei rătăciţi cu cuvântul învăţăturii sau cu bătăile muncilor: nu vor da ploaie, îi vor bate cu foc şi cu schimbarea stihiilor şi cu alte semne. Iar pe amăgitorul (antihrist) îl vor face cunoscut şi acesta nu-i va putea vătăma până nu-şi vor împlini proorocia”[8].

7: Şi când îşi vor isprăvi mărturia, Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei şi-i va birui şi-i va omorî.

Fiara este Antihristul. Îi va omorî „pentru că nu au vrut să aducă slavă Antihristului, adică, micului corn încolţit [între celelalte], care cu inimă trufaşă va începe să se înalţe şi să se proslăvească în chip de Dumnezeu, prigonindu-i pe sfinţi şi hulindu-L pe Hristos”[9].

8: Şi leşurile lor vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care simbolic se cheamă Sodoma şi Egipt, acolo unde şi Domnul lor a fost răstignit.

Simbolic: „literal: duhovniceşte; în plan spiritual; alegoric”[10]. Noul Testament 1983 optează pentru traducerea: duhovniceşte. Textul grec are πνευματικως (Vulgata: spiritaliter). Sodoma şi Egipt: astfel e desemnat „Ierusalimul; în Isaia 1, 9-10 e numit Sodoma (din pricina păcatelor lui)”[11]. Aici, critica e accentuată, Ierusalimul fiind apropiat şi de Egipt, loc tradiţional al robiei, pentru evrei.  În acelaşi ton: „Sodoma şi Egiptul sunt întruchiparea fărădelegii. Cetatea unde a fost răstignit şi Domnul lor este Ierusalimul care, prin păcatele lui, merită să fie pus în rând cu cetatea şi ţara coruptă din vechime”[12].

Într-o tâlcuire, prin Egipt este înţeles, în mod figurat, veacul de faţă, ce se cere depăşit încă de aici de către cei ce tind şi grăbesc spre veacul viitor[13].

9: Şi timp de trei zile şi jumătate, oameni din popoare şi din seminţii şi din limbi şi din neamuri le vor privi leşurile şi nu vor îngădui ca trupurile lor moarte să fie puse-n mormânt.

10: Şi-asupra lor se vor bucura locuitorii de pe pământ şi se vor veseli şi-şi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi profeţi i-au chinuit pe locuitorii de pe pământ.

11: Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi-au stat pe picioarele lor; şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.

12: Şi au auzit un glas puternic din cer, zicându-le: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit la cer într-un nor; şi duşmanii lor au privit la ei.

„După trei zile şi jumătate, zile întocmai la număr cu anii proorociilor, în care au zăcut morţi, zice că iar se vor scula şi se vor sui la cer în carul Stăpânului, pe nori, frică şi groază făcându-li-se celor ce-i vor vedea”[14].

Tradiţia a văzut în cei doi martori fie pe Moise şi Ilie, cum s-a mai arătat, fie pe Ilie şi Enoh, ultimii doi fiind recomandaţi de strămutările (IV Regi 2, 11; Facerea 5, 24) lor misterioase la cer (însă şi moartea lui Moise în munte rămâne învăluită în mister, de vreme ce mormântul său e necunoscut – cf. Deuteronom 34, 6).

13: Şi-n ceasul acela s-a făcut cutremur mare; şi a zecea parte din cetate s-a prăbuşit şi au pierit în cutremur şapte mii de oameni; iar ceilalţi s-au înfricoşat şi I-au dat slavă Dumnezeului cerului.

Cutremurul poate avea şi un sens spiritual: „socotesc că arată şi schimbarea duhovnicească a celor ce se vor clăti [îndrepta] spre lucrul cel stătător şi tare”[15].  Oricum, înălţarea celor doi şi cutremurul vor ştirbi autoritatea lui Antihrist, vădind puterea sa îndoielnică.

14: Al doilea „vai” a trecut; al treilea „vai”, iată, vine de-ndată.

„Sfârşitul interludiului dintre trâmbiţele a şasea şi a şaptea”[16].

15: Şi a trâmbiţat al şaptelea înger: şi au fost în cer glasuri puternice, zicând: Împărăţia lumii a devenit a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor.

„Singularul El se referă, deopotrivă, la Domnul (Dumnezeul) nostru şi la Hristosul Său”[17].  Cele de aici sunt în mod evident o viziune eshatologică, când împărăţia lumii acesteia e redobândită de Hristos (e smulsă actualei dominaţii – parţiale – a lui Satan).

„Pe Dumnezeu să-L lăudăm şi ca veac şi ca timp, ca cel ce e Cauzatorul a tot timpul şi veacul; şi ca Vechi de zile, ca Cel ce e înainte de vreme şi mai presus de timp şi ca Cel ce schimbă vremurile şi timpurile. Şi iarăşi ca fiind dinainte de veacuri, întrucât este şi înainte de veac şi mai presus de veac şi împărăţia Lui este împărăţia tuturor veacurilor”[18].

16: Şi cei douăzeci şi patru de Bătrâni care-n faţa lui Dumnezeu şed pe tronurile lor au căzut cu feţele la pământ şi I s-au închinat lui Dumnezeu,

17: zicând: „Îţi mulţumim Ţie, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel-ce-Eşti şi Cel-ce-Erai şi Cel-ce-Vii, că Ţi-ai luat puterea Ta cea mare şi-ai început să împărăţeşti.

Formula de aici (ca şi cea similară de la 1, 4) „Îl arată pe Dumnezeu; pentru cele trei timpuri este un singur nume: Cel Ce este (Ieşirea 3, 14)”[19].

18: Şi neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea ca cei morţi să fie judecaţi şi să-i răsplăteşti pe robii Tăi profeţii şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul”.

„Neamurile s-au mâniat: aici este, probabil, o referire implicită la tratamentul rău aplicat drepţilor […].♦ A venit mânia Ta: pedeapsa divină definitivă a celor răi. ♦ Vremea de a judeca morţii: o referire clară la judecata universală care implică […] o înviere universală. ♦ [Răsplata]: judecata este o binecuvântare (mântuire) pentru drepţi. ♦ [Să prăpădeşti]: judecata cuprinde pedeapsa pentru cei răi”[20].

19: Şi templul lui Dumnezeu s-a deschis, cel din cer, şi-n templul Său s-a văzut chivotul testamentului Său; şi-au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi cutremur şi grindină mare.

„Deschiderea Sfintei Sfintelor[21] exprimă aici o auto-revelare extraordinară a lui Dumnezeu. Fulgere, glasuri şi tunete şi un cutremur de pământ: manifestări cosmice care însoţesc autorevelaţiile lui Dumnezeu sau teofaniile”[22].

„Prin deschiderea cerului şi vederea chivotului se arată descoperirea bunătăţilor gătite sfinţilor […]. Iar când acestea se vor descoperi, asupra celor necredincioşi, a celor fără de lege, vor veni glasuri groaznice, fulgere şi grindină. Iar cutremurul arată schimbarea acestei lumi şi închipuie munca gheenei”[23].

---

[1] BBVA, p. 1762

[2] BBVA, p. 1762

[3] ICSS IX, p. 179

[4] BBVA, p. 1762

[5] NTEP, p. 752

[6] Deşi cei mai mulţi comentatori se referă la Ilie şi Enoh, aşa cum se va arăta şi mai jos.

[7] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 43, 2

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XI

[9] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 47

[10] BBVA, p. 1762

[11] BBVA, p. 1762

[12] NTEP, p. 753

[13] Cf. Origen, Omilii la Exod, VIII, 1

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XI

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XI

[16] BBVA, p. 1762

[17] BBVA, p. 1762

[18] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, X, 3

[19] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 71, 2

[20] ICSS IX, p. 181

[21] În Templu, chivotul era păstrat în Sfânta Sfintelor.

[22] ICSS IX, p. 181

[23] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XI

Comentarii la Apocalipsa – 10

CAPITOLUL 10 – Îngerul şi cartea cea mică.

Capitolul reprezintă un „interludiu între trâmbiţele a şasea şi a şaptea”[1].  Viziunea descrisă aici „poate fi considerată o introducere la cel de-al doilea ciclu de viziuni, pentru că în ea Ioan primeşte o nouă sarcină şi este introdus un nou sul, al cărui conţinut este descris în capitolele 12-22”[2].

1: Şi-am văzut un alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor; şi pe capul său, curcubeul; şi faţa lui, ca soarele; şi picioarele lui, ca nişte stâlpi de foc.

Un alt înger puternic: „singurul celălalt înger puternic, menţionat până aici, e cel asociat cu cartea sigilată (5, 2)”[3].

„Norul, curcubeul şi soarele arată lumina sfântului înger, cea asemenea cu aceste stihii. Astfel, se arată firea îngerească cea cerească şi felurită întru bunătăţi şi luminată şi ştiinţa ei. Iar stâlpii de foc însemnează groaza şi munca asupra celor ce săvârşesc rele, adică asupra celor ce tâlhăresc pe pământ şi a celor ce ucid pe mare (v. 2)”[4].

„Teologia (Scriptura) împleteşte [Puterile cereşti] şi în chip de nor, arătând prin aceasta că sfintele minţi sunt umplute pe de o parte într-un mod mai presus de lume de lumina ascunsă, pe de alta de primirea celei dintâi arătate, transmiţând-o pe aceasta fără să o trimită de la ele cu îmbelşugare la cel de al doilea grad, într-o a doua arătare şi pe măsura lor[5]. Aceasta arată puterea lor roditoare, de viaţă făcătoare, sporitoare şi desăvârşitoare, care, producând ploaia spirituală, trezeşte prin revărsarea valurilor ei în sânul primitor al durerilor naşterea vieţii”[6].

2: Şi-n mână avea o carte mică, deschisă. Şi şi-a pus piciorul cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ,

Şi-n mână avea o carte mică, deschisă: „adnotarea e paralelă lui 5, 1, unde Dumnezeu e descris ca având în mână un sul sigilat, simbol al primului ciclu de viziuni fragmentare, obscure şi evident intenţionat voalate. Sulul deschis simbolizează al doilea ciclu de viziuni, în care caracterele dramei eshatologice sunt mai clar definite şi natura conflictului ultimelor zile[7], precum şi soluţia sa, este trasată mai viu şi mai coerent”[8]. Punerea unui picior pe mare şi a celuilalt pe pământ poate indica stăpânirea dată îngerului asupra stihiilor lumii pământeşti.

„Cartea cea mică mi se pare a cuprinde numele şi faptele celor ce sunt prea-răi, […] a căror muncă o arată îngerul”[9]. Dacă acceptăm tâlcuirea, cartea e mică pentru micimea de suflet a acelora, nu pentru numărul redus al lor.

3: şi a strigat cu glas mare, aşa cum răcneşte un leu. Iar când a strigat, cele şapte tunete şi-au slobozit glasurile.

Cele şapte tunete: „vocea amplificată a lui Dumnezeu (vezi Psalmi 28, 3)”[10]. În cele şapte tunete s-au văzut şi şapte perioade din istoria omenirii: 1) biruinţa creştinismului asupra păgânismului; 2) căderea Imperiului roman şi naşterea noilor regate creştine; 3) apariţia Islamului şi căderea Imperiului bizantin; 4) perioada cruciadelor; 5) împuţinarea credinţei în Bizanţ şi la Roma – Reforma; 6) revoluţiile şi instaurarea anarhiei pretutindeni în lume; 7) restaurarea Imperiului roman, adică noul imperiu mondial, condus de Antihrist[11]. În ce ne priveşte, scontăm pe o desfăşurare ceva mai complicată a evenimentelor, mizând pe faptul că Răsăritul este încă viu (oaze, însă, existând pretutindeni).

Răcnetul ca de leu arată groaza pe care o vor aduce plăgile zilelor celor de pe urmă.

4: Şi când cele şapte tunete au vorbit, eu eram să scriu, şi-am auzit o voce care zicea din cer: „Pecetluieşte cele ce-au vorbit cele şapte tunete şi nu le scrie!”

Autorului i se cere ca, deocamdată, să ţină în secret dezvăluirile ce i s-au făcut.  „Prin zicerea aceasta se arată că cele grăite sunt neştiute şi că nu se vor cunoaşte decât numai după dovedirea şi plinirea lucrurilor. De aici, Evanghelistul a învăţat să însemneze numai glasurile tunetelor, iar tălmăcirea şi ştiinţa cea arătată s-o ascundă până la vremea plinirii”[12].

5: Iar îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă către cer

Mâna: în cazul fiinţelor cereşti, „umerii, braţele şi mâinile înseamnă puterea făcătoare, lucrătoare şi activă”[13].

6: şi s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, pe Cel ce a făcut cerul şi cele ce sunt în cer, şi pământul şi cele ce sunt pe pământ, şi marea, şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi,

Timp nu va mai fi, adică nu încape nici o amânare. La fel, „faptul că sulul este mic sau scurt poate fi o metaforă a restricţiei timpului”[14].

„Vorbeşte fie de veacul viitor, în care nu va mai fi vreme măsurată cu soarele, fie zice că vremea până la plinirea glasului celui de-al şaptelea înger nu va fi prea lungă”[15].  „Este important aici faptul că îngerul s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, adică pe Dumnezeu Însuşi. În consecinţă, acei sectanţi care consideră că nici un jurământ nu este permis greşesc”[16].

7: ci-n zilele când cel de al şaptelea înger va grăi – când va fi să trâmbiţeze -, atunci taina lui Dumnezeu, aşa cum le-a binevestit El robilor Săi profeţii, este încheiată.

Este încheiată, adică dusă până la sfârşit.  Profeţii: „referirea poate fi la profeţii Scripturii ebraice, la profeţii creştini contemporani lui Ioan sau la ambele categorii”[17].

8: Iar glasul din cer pe care-l auzisem a vorbit din nou cu mine şi a zis: „Mergi de ia cartea cea deschisă-n mâna îngerului care stă pe mare şi pe pământ!”

„Această poruncă este echivalentă unui mandat de profetizare”[18].

9: Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cărticica. Şi mi-a răspuns: „Ia-o şi mănânc-o; şi pântecele ţi-l va amărî, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”.

Mănânc-o: adică, asimilează-i conţinutul.

10: Şi-am luat din mâna îngerului cărticica şi am mâncat-o; şi-n gura mea era dulce ca mierea, dar după ce-am mâncat-o mi s-a amărât pântecele.

Cartea e „dulce, pentru că ea cuprinde cuvintele lui Dumnezeu şi mila Sa; amară, pentru că vesteşte înfricoşătoarea Judecată”[19].

S-a văzut aici şi o atenţionare spre a nu înfăţişa cele tainice celor nepricepuţi (deşi textul biblic ar putea doar să sugereze aceasta, indirect): „Proorocii noştri cugetau adevăruri mai mari decât tot ce se poate scrie, dar pe care ei nu le-au încredinţat scrisului. […] [Apostolul Ioan[20]], la porunca Cuvântului însuşi, a mâncat acel sul, ca să nu mai fie copiat şi predat celor nevrednici”[21].  „Ioan Evanghelistul, când a înghiţit un capăt al sulului care era scris pe faţă şi pe dos, a închipuit Scriptura întreagă, care e la început foarte dulce când o mesteci, dar care devine tot mai amară pentru conştiinţa tuturor celor care ajung s-o cunoască”[22].

11: Şi mi s-a spus: „Tu trebuie ca din nou să profeţeşti la o mulţime de popoare şi de neamuri şi de limbi şi de-mpăraţi”.

Şi mi s-a spus: „de către Dumnezeu sau de către înger. ♦ Să profeţeşti: = să aduci la cunoştinţă planul şi voia lui Dumnezeu. Din nou (probabil): ceea ce urmează; a doua jumătate a Apocalipsei (capitolele 12-22)”[23].

„Arată că cele văzute nu vor lua sfârşit îndată după vedenia dumnezeieştii descoperiri, ci i se cade fericitului ca, prin propovăduirea şi descoperirea sa, să vestească cele viitoare acelora care citesc”[24].

---

[1] BBVA, p. 1761

[2] ICSS IX, p. 177

[3] ICSS IX, p. 177

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[5] Fiecare ceată îngerească filtrează în oarecare mod lumina dumnezeiască, trimiţând-o următoarei cete adaptată la măsura ei. În această lucrare apare rolul de nor al Puterilor cereşti, aşa cum norul cel văzut modifică lumina zilei.

[6] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 6

[7] Atenţionăm că aceste ultime zile au împlinit deja două milenii, astfel că e mai de folos să trăim noi fiecare clipă ca fiind, posibil, ultima, decât să încercăm să facem predicţii asupra sfârşitului. Acestea s-au mai spus şi-n alte locuri, dar socotim că, în acest caz, repetiţia nu dăunează.

[8] ICSS IX, p. 177

[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[10] BBVA, p. 1761

[11] Apud Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], X

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[13] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 3

[14] ICSS IX, p. 177

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], X

[17] ICSS IX, p. 177

[18] ICSS IX, p. 178

[19] BBVA, p. 1762

[20] Chiar în acest loc, autorul se referă la Iezechiel, trecut printr-o experienţă asemănătoare (Iezechiel 2, 9-10), vorbind despre Sfântul Ioan ceva mai jos.

[21] Origen, Contra lui Celsus, VI, 6

[22] Origen, Filocalia, V, 6

[23] BBVA, p. 1762

[24] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

Comentarii la Apocalipsa – 9

CAPITOLUL 9 – Trâmbiţele a cincea şi a şasea.

 

1: Şi a trâmbiţat al cincilea înger: şi-am văzut o stea căzută din cer pe pământ; şi i s-a dat cheia fântânii adâncului,

O stea căzută din cer pe pământ: „simbol posibil: un înger căzut; Satana însuşi (Luca 10, 18); Abbadon (v. 11). ♦  Fântâna adâncului: craterul abisului; deschiderea spre adâncul-fără-fund (cele mai de jos ale pământului), sălaşul normal şi definitiv al diavolilor (vezi Luca 8, 31)”[1].

2: şi ea a deschis fântâna adâncului; şi din fântână s-a ridicat un fum ca fumul unui mare cuptor; şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.

„Întunecarea soarelui şi a văzduhului arată întunecarea sufletului oamenilor”[2].

3: Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ şi li s-a dat lor putere precum putere au scorpiile pământului.

Lăcustele: „simbol clasic al devastării. Descripţiile de mai jos le prezintă însă ca pe nişte fiinţe demonice, sub comanda lui Abaddon”[3]. Totuşi, acestea vor lupta împotriva duşmanilor lui Dumnezeu (v. 4 ş. u.). Lăcustele amintesc şi de cea de-a opta plagă care a lovit Egiptul (Ieşirea 10).

„Lăcustele cele înţelegătoare care vor veni peste oameni după asemănarea scorpiilor arată că la capătul faptelor rele stă ascunsă moartea sufletească”[4].

4: Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului şi nici o verdeaţă şi nici un copac, ci numai pe oamenii care nu au pe frunţile lor pecetea lui Dumnezeu.

Pecetea trebuie să o avem încă de aici: „Aceia care cred că Te au pe Tine, Lumina întregii lumi (cf. Ioan 8, 12), şi zic că nu Te văd, că nu petrec în lumină, că nu sunt luminaţi, că nu Te văd neîncetat pe Tine, Mântuitorule, să înveţe că n-ai strălucit în gândul lor, nici nu Te-ai sălăşluit în inima lor murdară şi că în zadar se veselesc în nădejdi deşarte socotind că vor vedea lumina Ta după sfârşit [moarte]. Pentru că încă de aici arvuna, pecetea ei se dăruieşte negreşit de Tine, Mântuitorule, oilor celor de-a dreapta (Matei 25, 32), căci după încuierea [uşilor, cf. Matei 25, 10] e moartea fiecăruia şi după sfârşit nu mai e nimic de făptuit pentru toţi şi nimeni nu mai poate face nici rău, nici bine, atunci”[5].   „Fiindcă timpul acesta e al faptelor (II Timotei 4, 8), iar cel ce va veni e al cununilor. Aici să primeşti arvuna (Efeseni 1, 13-14), a zis Stăpânul, aici să primeşti pecetea. De aici aprinde-ţi candela sufletului tău (cf. Matei 25, 1 ş. u.), înainte de a se face întuneric, înainte de a se închide uşile făptuirii!”[6].

5: Şi li s-a dat lor nu ca să-i omoare, ci ca ei să fie chinuiţi timp de cinci luni; şi chinul lor este la fel ca chinul de scorpie când înţeapă un om.

Cinci luni: „jumătatea lui 10 (număr perfect), 5 semnifică, de obicei, măsura sau durata unei pedepse, a unei penalizări (Ieşirea 22, 1; Numerii 3, 47; 18, 16). În cazul de faţă, durata invaziei lăcustelor”[7]. În altă opinie, cele 5 luni reprezintă „timpul cât trăieşte o lăcustă. ♦ La fel ca chinul de scorpie când înţeapă un om: înţepătura scorpionului este foarte dureroasă”[8].

6: Şi-n zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla; şi vor dori să moară… şi moartea va fugi de ei.

„Să vedem în ce fel se poate spune că sufletul omenesc e nemuritor […]. Când avem în vedere moartea obişnuită, desigur că toţi câţi suntem oameni murim, şi anume, de o moarte care e un fel de lichidare, de încetare. Cât despre suflet, nici un suflet nu poate muri de o astfel de moarte, pentru că dacă ar muri, atunci el n-ar mai fi pedepsit după moarte, cum stă scris: În zilele acelea vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla. […] În acest înţeles, orice suflet omenesc este nemuritor”[9].  Întârzierea morţii arată şi scopul pedagogic al plăgilor, Dumnezeu căutând prin acestea întoarcerea oamenilor la dreapta credinţă, nu nimicirea lor.

7: Iar înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi de război. Şi aveau pe capete cununi ca de aur; şi feţele le erau ca nişte feţe de oameni.

Cununi „nu de aur, ci ca de aur; preconizând biruinţa”[10]. Sau ca de aur arătând falsul, impostura.

8: Aveau păr ca părul de femei, şi dinţii lor erau ca ai leilor.

Aveau păr ca părul de femei: „imaginea războinicilor barbari, care luptau despletiţi, cu coamele-n vânt”[11].

Aici se vorbeşte de puteri demonice (îngeri, de altfel, şi acestea). Vorbind de Puterile cereşti, „dinţii înseamnă puterea care alege ceea ce e desăvârşit în hrana primită. Căci orice fire înţelegătoare desface şi înmulţeşte înţelesul unitar ce i se dăruieşte de fiinţa dumnezeiască prin puterea providenţială, potrivit fiinţei ei mai coborâte, spre înălţarea ei”[12]. Fără a contrazice tâlcuirea, arătăm că, în cazul de faţă, dinţii închipuie distrugerea, aşa cum toate mădularele fiinţelor necorporale îşi schimbă menirea după cădere (ceva oarecum similar se petrece şi cu fiinţele aflate în trup).

9: Şi aveau pieptare ca platoşele de fier, iar vuietul aripilor lor era ca vuietul unor care de luptă cu mulţi cai ce-aleargă-n bătălie.

„Descrierea monstruoaselor lăcuste i-a determinat pe unii comentatori să creadă că ele nu sunt nimic altceva decât o prezentare alegorică a patimilor omeneşti. Fiecare patimă care a atins anumite proporţii are toate caracteristicile acestor lăcuste monstruoase”[13].

10: Şi aveau cozi asemenea scorpiilor, şi bolduri; şi-n cozile lor le este puterea de a-i vătăma pe oameni timp de cinci luni.

Bolduri: acele din vârful cozilor scorpionilor (scorpiilor).

În aceste lăcuste au fost văzuţi, de către unii comentatori, îngeri pedepsitori trimişi de Dumnezeu. „Iar mie mi se pare că prin lăcustele acestea se înţeleg mai mult viclenii draci, care sunt gata la război împotriva noastră. Pe cap, aceştia poartă cununi ca de aur, socotind ei că, dacă ne biruie prin dulceaţa [păcatului] se încununează. Iar părul de femeie arată iubirea de plăcere a demonilor şi ispitirea către desfrânare. Dinţii ca ai leilor arată răutatea lor. Zalele de fier arată împietrirea inimii lor. Vuietul aripilor lăcustelor înţelegătoare, care se aseamănă cu sunetul carelor de război, socotim că este amărăciunea lor cea înaltă”[14].

11: Şi ca-mpărat al lor îl au pe îngerul adâncului, al cărui nume în evreieşte este Abbadon, iar în elineşte are numele Apollion.

„În ebraică, abbadon[15] [am opta pentru transliterarea avaddon, litera beth fiind fără punct, iar daleth, întărită] înseamnă distrugere, nimicire, pustiire, ruină”[16]. Grecescul Απολλύων ar însemna cel ce face să piară, distrugătorul, nimicitorul.

„Lăcustele reprezintă imaginea însăşi a flagelului, a unei înmulţiri cu efecte devastatoare. Ele apar sub această formă încă din Ieşirea 10, 14, şi până la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, unde reprezintă, după exegeţi, fie invaziile istorice, fie chinurile de origine demonică. Acest aspect nu trebuie neglijat, cu atât mai mult cu cât exorcismul împotriva lăcustelor a fost folosit vreme îndelungată. În Vechiul Testament, invazia lăcustelor rămâne o calamitate de natură fizică, deşi a fost provocată de o anume hotărâre a lui Dumnezeu; în Noul Testament, simbolul capătă un alt relief, invazia lăcustelor devenind un sacrificiu de ordin moral şi spiritual”[17].

12: Întâiul „vai” a trecut; iată că după aceasta vin încă două „vai”-uri.

13: Şi a trâmbiţat al şaselea înger: şi-am auzit un glas din cele patru cornuri ale altarului de aur care este-naintea lui Dumnezeu,

„Altarul de aur: este acelaşi altar menţionat în 8, 3-5. Această aluzie leagă plaga a şasea cu rugăciunile sfinţilor care cer răzbunare (6, 10)”[18].

14: zicând către îngerul al şaselea, cel care avea trâmbiţa: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufratul”.

Eufrat: „fluviu în Mesopotamia; frontiera de răsărit a imperiului roman, cea care stăvilea invaziile Mezilor şi Parţilor”[19].  „Menţionarea Eufratului anticipează bătălia asociată celei de-a şaptea cupe (16, 12-16). Probabil că a şasea trâmbiţă şi a şasea cupă fac aluzie la acelaşi eveniment, din puncte de vedere diferite. Aici descrierea e deliberat voalată şi misterioasă. Eufratul ne aduce în minte marile imperii din răsăritul şi nordul Iudeii. Pe vremea lui Ioan, puterea dominantă în regiune era imperiul Parţilor”[20].

15: Şi cei patru îngeri, care erau ţinuţi gata pentru ceasul şi ziua şi luna şi anul acela, au fost dezlegaţi pentru ca să omoare o treime din oameni.

16: Şi numărul oştirilor călărimii era de douăzeci de mii de ori câte zece mii; le-am auzit numărul.

Credem că cel mai potrivit este să se vadă în cei patru îngeri patru puteri demonice, legaţi până la o vreme şi sloboziţi apoi pentru a tulbura neamurile. Menţionarea Eufratului poate fi şi o aluzie la deportările israeliţilor din vechime în acea regiune[21].

17: Şi caii şi pe cei ce şedeau pe ei i-am văzut astfel în vedenie: aveau platoşe de foc şi de iachint şi de pucioasă, iar capetele cailor semănau cu capetele leilor, şi din gurile lor ieşea foc şi fum de pucioasă.

Iachint: „un fel de safir sau ametist, albastru-violet. Cele trei elemente din acest verset (focul, iachintul şi pucioasa) implică şi simbolica culorilor”[22].  „Focul, fumul şi pucioasa, care ies din gurile de lei ale cailor, corespund culorii platoşelor. Cele trei elemente sunt nelipsite în arătările demonice şi în dezlănţuirea puterii Iadului (vezi şi 19, 20; 21, 8)”[23].

18: De aceste trei plăgi au fost ucişi o treime din oameni: de focul şi de fumul şi de pucioasa care ieşea din gurile lor;

19: pentru că puterea cailor le este-n gură şi-n cozi; căci cozile lor sunt asemenea şerpilor: având capete, vatămă şi cu acestea.

Versetele 13-19: „La fel ca pentru a cincea plagă, descrierea celei de-a şasea oscilează între povestirea unei bătălii şi reprezentarea fiinţelor supranaturale care împlinesc mânia lui Dumnezeu împotriva celor răi. Accentuarea celor două viziuni se face pe faptele împlinite de fiinţele angelice sau demonice”[24].

„Prin cai socotesc că se înţeleg sau oamenii cei dobitoceşti, plecaţi spre femei (cf. Ieremia 5, 8), sau dracii cei mai de jos şi pe cei stăpâniţi de alţii[25]. Iar călăreţii, diavolii care îi stăpânesc, fac acest lucru nu numai prin slujitorii luaţi dintre ei, ci şi prin oamenii cei răi, care, ca nişte unelte ale lor (ale dracilor), îi amăgesc şi-i ispitesc pe cei de o fire cu ei. Iar zalele cele ca focul, ca iachintul şi ca iarba pucioasă socotim a închipui că duhurile cele viclene au fire din văzduh şi lucrări arzătoare ca şi focul. Iar capetele cailor ca ale leilor închipuiesc firea lor cea aducătoare de moarte şi sălbatică. Focul, fumul şi pucioasa ce ieşea din gurile lor, cu care se spune că a fost omorâtă a treia parte din oameni, închipuie ori păcatele ce ard roadele inimii prin bântuielile, învăţăturile şi îmboldirile dracilor cele aducătoare de moarte, ori arderile cetăţilor şi vărsările de sânge ce vin din slobozenia [îngăduinţa] lui Dumnezeu prin năvălirile păgânilor […]. Şi arată cum cozile aveau capete de şerpi, pentru că ascuţişurile drăceşti ale îndemnurilor lor sunt păcatele cele aducătoare de otravă şi de moarte a sufletului”[26].

20: Dar ceilalţi oameni, care n-au murit de plăgile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor: să nu se mai închine demonilor şi idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble;

21: şi nu s-au pocăit de crimele lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de desfrânarea lor, nici de hoţiile lor.

„Reacţia tipică a locuitorilor pământului la plăgi este aceea de a-l blestema pe Dumnezeu în loc de-a face penitenţă (cf. 16, 9.11.21). Numai la Ierusalim[27], la sfârşit, poporul se va pocăi”[28].

„Ceilalţi, câţi s-au învrednicit iertării şi n-au suferit moartea, au rămas nepocăiţi şi n-au părăsit slujba idolilor, nici uciderile, nici curviile, nici furtişagurile şi nici vrăjitoriile lor, ci stau supuşi acestora. De aici, se arată că mânia se aduce împotriva a toată lumea, pentru că amăgirea se poartă nebuneşte şi este amestecată cu neamurile care, deşi cunosc adevărul, totuşi se închină idolilor, iar alţii se închină făpturii în locul Făcătorului”[29].

---

[1] BBVA, p. 1761

[2] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, IX

[3] BBVA, p. 1761

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, IX

[5] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, I

[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVII

[7] BBVA, p. 1761

[8] NTEP, p. 750

[9] Origen Convorbirile cu Heraclide

[10] BBVA, p. 1761

[11] BBVA, p. 1761

[12] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 3

[13] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], IX

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, IX

[15] אבדון

[16] BBVA, p. 1761

[17] DS II, art. Lăcustă, pp. 200-201

[18] ICSS IX, p. 175

[19] BBVA, p. 1761

[20] ICSS IX, p. 175

[21] Apropieri de actuala situaţie din Irak ne par mai mult decât riscante!

[22] BBVA, p. 1761

[23] NTEP, p. 751

[24] ICSS IX, p. 175

[25] Oameni stăpâniţi de alţii, sau de patimi, şi care, asemenea cailor, sunt conduşi prin hăţuri.

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, IX

[27] Noi nu vedem aici un Ierusalim geografic, ci unul mistic.

[28] ICSS IX, pp. 175-176

[29] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, IX

Comentarii la Apocalipsa – 8

CAPITOLUL 8 – Pecetea a şaptea şi cădelniţa de aur. Primele patru trâmbiţe.

 

1: Şi când Mielul a deschis pecetea a şaptea, tăcere s-a făcut în cer, ca la o jumătate de ceas.

O jumătate de ceas: „în simbol: perioadă relativ scurtă, dar încordată, sub tensiune, în aşteptarea teribilelor evenimente ce vor urma; liniştea văzduhului înaintea furtunii”[1].

„Astfel este şi în lumea văzută. Stârnirea unei furtuni este adesea precedată de o linişte adâncă. În ceruri, această linişte semnifică luarea aminte cu evlavie din partea îngerilor şi a oamenilor care stau înaintea tronului lui Dumnezeu, pentru a aştepta înfricoşătoarele semne ale mâniei lui Dumnezeu dinaintea sfârşitului lumii şi a arătării împărăţiei lui Hristos”[2].

2: Şi-am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat lor şapte trâmbiţe.

„Trâmbiţa (trompeta): instrument muzical simbolic, care anunţă marile intervenţii justiţiare ale lui Dumnezeu”[3].

„Numărul celor şapte îngeri arată veacul acesta[4] şi Sâmbăta, adică odihna sfinţilor care drept curge. Prin desfacerea peceţii a şaptea se închipuie dezlegarea vieţii pământeşti […]. Iar tăcerea arată buna rânduială a îngerilor şi temerea de Dumnezeu şi neştiinţa celei de a doua veniri. Iar jumătate de ceas arată scurtarea vremii bătăliilor şi arătarea împărăţiei lui Hristos pe pământ”[5].

3: Şi un alt înger a venit şi a stat la altar, având o cădelniţă de aur; şi i s-a dat lui tămâie multă, pentru ca-mpreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor s-o aducă pe altarul de aur cel de dinaintea tronului.

„Jertfelnicul de aur, în care s-a pus toată puterea de slujbă sfântă şi pe care sunt aduse jertfele de mucenicie, este Hristos”[6].

„Îngerul lui Dumnezeu arătându-se, opreşte cu cuvântul numai lucrarea potrivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrare fără rătăcire. Cuvântul spus în Apocalipsă, că îngerul aduce tămâie ca să o adauge la rugăciunile Sfinţilor, socotesc că este harul acesta, care e lucrat prin înger. Căci el sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni, încât mintea stă de aici înainte în afară de orice clintire şi nepăsare”[7].

4: Şi fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului, împreună cu rugăciunile sfinţilor, înaintea lui Dumnezeu.

„Fumul tămâiei s-a suit: rugăciunile sfinţilor ce se aduc prin înger sunt primite”[8].

5: Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur.

„Chipul acestui înger îl poartă fiecare arhiereu (episcop) ca un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, cel ce înalţă rugăciunile unora şi milostivirile altora cu rugăciunea, iar pe cei păcătoşi îi mustră fie cu cuvântul, fie cu certări mai grele”[9].

6: Iar cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au gătit să trâmbiţeze.

Până aici şi în continuare se arată semne ale vremurilor de pe urmă.

7: Şi a trâmbiţat întâiul înger: şi s-a pornit grindină şi foc amestecat cu sânge şi au căzut pe pământ; şi a ars o treime din pământ, şi au ars o treime din copaci, şi a ars iarba verde toată.

Această calamitate aminteşte de cea de-a şaptea plagă care a lovit Egiptul (Ieşirea 9, 22-26)[10].

„Noi socotim mai ales aceasta, că cei ce se vor munci în viitor nu vor fi doar a treia parte din toată firea omenească, ci mult mai mulţi, căci zice: Largă e calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află (Matei 7, 13). Iar aici se arată multele bătăi de dinaintea sfârşitului. Astfel, grindina închipuie muncile ce se vor pogorî din cer după dreapta judecată. Iar focul amestecat cu sânge arată cele făcute prin mâinile păgânilor, sfărâmările cetăţilor, arderea lor cu foc şi uciderea oamenilor. De unde vedem că a treia parte din făpturile de pe pământ vor fi cuprinse şi omorâte, pentru că războaiele îi pierd nu numai pe oameni, ci şi tot ceea ce rodeşte pe pământ”[11].

8: Şi a trâmbiţat al doilea înger: şi ceva ca un munte mare arzând în foc s-a prăbuşit în mare. Şi o treime din mare s-a prefăcut în sânge,

Cataclism care aminteşte de cea de a patra plagă cu care a fost lovit Egiptul, în vremea lui Moise (Ieşirea 7, 14-24)[12].

9: şi o treime din făpturile cu viaţă-n ele care sunt în mare au murit, şi o treime din corăbii s-au sfărâmat.

Locul e folosit, alături de alte citate scripturistice, spre a sublinia diferenţa dintre Creator şi creatură, într-o polemică cu cei ce coborau pe Fiul între creaturi[13].

„Nu este rău dacă se va numi viaţa de acum mare, socotind că a treia parte din cele ce sunt în ea o spune pentru adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, Care, cu adevărat, pe unii îi munceşte curând, iar pe alţii îi aşteaptă să se întoarcă şi să se pocăiască. Iar prin munte mare îl înţelegem (ca şi alţi dascăli) pe diavolul, care e ars şi acum cu focul mâniei împotriva noastră şi va fi ars apoi în gheenă. Acesta, diavolul, în vremea puterii lui libere, strică şi pierde a treia parte din mare (adică din lume) […]. Apoi, mai înţelegem că li se aduce moartea sufletească celor ce hulesc cu cuvintele şi cu faptele lor în marea lumii”[14].

10: Şi a trâmbiţat al treilea înger: şi o stea uriaşă a căzut din cer arzând ca o făclie, şi a căzut peste o treime din râuri şi peste izvoarele apelor.

11: Şi numele stelei: i se zice Pelin. Şi o treime din ape s-au făcut ca pelinul şi mulţi dintre oameni au murit din pricina apelor, că se făcuseră amare.

Pelin: „textual: Absint. Plantă amară, socotită otrăvitoare; simbol al amărăciunii şi nocivităţii pedepselor”[15].  „Apa devine de nebăut din cauza amărelii şi, în acelaşi timp, primejduieşte viaţa oamenilor, căci pelinul era socotit în vechime ca otrăvitor”[16].  „În textul Apocalipsei, Absint (Apsintos[17]) este numele dat unui astru strălucind ca o torţă şi simbolizând, istoric, pe regele Babilonului care va devasta Israelul şi, profetic, pe Satan […]. Potrivit interpretărilor exegeţilor creştini, căderea stelei Absint ar fi unul dintre acele cataclisme cosmice care ar constitui preludiul Marii Zile a Domnului, adică al sfârşitului lumii şi al Judecăţii de Apoi. Această stea căzută îi va chinui pe locuitorii pământului cu o amărăciune de moarte. Izbitor este faptul că acest chin şi aceşti morţi vor proveni din apele devenite amare. Referindu-ne la simbolistica generală a apei, izvor primordial al vieţii, suntem îndemnaţi să interpretăm această stea Absint ca fiind o calamitate căzând din cer şi infestând înseşi izvoarele vieţii. Ne-am putea gândi la Hiroshima sau la o explozie nucleară, care ar face apele mortal de radioactive, sau la nitraţii infiltraţi în pânzele freatice, prin abuzul de insecticide din agricultură. La nivelul interiorităţii, şi dintr-un punct de vedere analitic, se va putea spune că absintul simbolizează o pervertire a pulsiunii genezice, o corupere a izvoarelor, apele ce s-au făcut amare”[18].

„Unii zic că prin absintos (pelin), care e amar, arată aici durerea ce va fi să fie păcătoşilor ce se vor munci în gheenă, care sunt numiţi ape, din pricina mulţimii lor (ceea ce e adevărat). Iar noi socotim că prin aceasta se însemnează şi durerile din vremea de acum. Şi steaua arată […] [pe] diavolul, despre care Isaia spune: Cum a căzut din cer Luceafărul, cel ce răsărea dimineaţa! (Isaia 14, 12). Căci acesta, care-i adapă pe oameni prin dulceaţă[19], cu răzvrătire tulburată şi amară se slobozeşte să aducă bătăi asupra oamenilor (însă nu asupra tuturor, ci numai peste a treia parte, pentru multa răbdare a lui Dumnezeu)”[20].

12: Şi a trâmbiţat al patrulea înger: şi o treime din soare a fost lovită, şi-o treime din lună şi o treime din stele, pentru ca o treime din ele să se-ntunece, şi ziua să-şi piardă o treime din lumină, şi noaptea tot aşa.

La o altă scară, se repetă a noua plagă ce a lovit Egiptul, cea a întunericului de trei zile (Ieşirea 10, 21-23).

„Pierderea unei treimi din lumina soarelui, lunii şi stelelor arată împuţinarea duratei zilei şi a nopţii. Şi prin aceasta înţelegem că Dumnezeu va slobozi ca cei răniţi să simtă durerea doar a treia parte din ce este curgere a vremii, în celălalt răstimp, mai mare, El chemându-i în taină la pocăinţă”[21].

13: Şi-am văzut şi-am auzit un vultur care zbura spre înaltul cerului şi striga cu glas mare: „Vai, vai celor ce locuiesc pe pământ, vai lor din pricina celorlalte glasuri ale trâmbiţei celor trei îngeri care-s gata să trâmbiţeze!”

„Primele patru trâmbiţe fuseseră îndreptate împotriva cosmosului, în timp ce ultimele trei trâmbiţe (care sunt cele trei vai după 8, 13) interesează omenirea mai direct”[22].

Prin lamentaţia vulturului „se arată împreună-pătimirea şi iubirea de oameni a dumnezeieştilor îngeri, cărora, după urmarea lui Dumnezeu, le pare rău de păcătoşii ce se vor munci. Şi cu mult mai mult de aceia care nici după bătăi nu se întorc, ci, locuind pe pământ şi gândind numai cele pământeşti, miros pulberea în locul ungerii ce s-a vărsat pentru noi. Iar celor ce sunt [cu mintea] în ceruri, durerea de jos şi greutăţile le sunt pricini pentru primirea cununilor celor neveştejite şi a răsplăţilor şi a darurilor”[23].

---

[1] BBVA, p. 1760

[2] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], VIII

[3] BBVA, p. 1760

[4] Numărul 7 reprezintă şi timpul, cu ciclicitatea celor şapte zile ale săptămânii. De aceea, numărul 8 închipuie veşnicia, depăşirea timpului (7+1).

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[6] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[7] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 74-75

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[10] Totodată, pe mulţi i-a făcut să se gândească la războaiele moderne şi la bombardamentele aeriene.

[11] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[12] Averchie, urmând şi altor opinii, se gândeşte aici la o erupţie vulcanică de amploare, pe fundul oceanului planetar; s-a emis şi ipoteza bătăliilor navale.

[13] Cf. Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, II, 45

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[15] BBVA, p. 1760

[16] NTEP, p. 749 – În această stea s-au mai văzut, în vremurile mai noi, căderea unui meteorit sau vreo armă devastatoare a viitorului.

[17] Αψινθος

[18] DS III, art. Pelin, p. 64

[19] Păcatul se prezintă la început plin de făgăduieli ispititoare, abia după săvârşirea lui aducând amărăciunea.

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

[22] ICSS IX, p. 174

[23] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VIII

Comentarii la Apocalipsa – 7

CAPITOLUL 7 – Cei 144.000 de pecetluiţi ai lui Israel.

 

            „Acest capitol este un interludiu între pecetea a şasea şi a şaptea (aşa cum va fi un interludiu între a şasea şi a şaptea trâmbiţă – 10, 11; 11, 14)”[1].

1: După aceasta am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului şi ţinând în frâu cele patru vânturi ale lui, pentru ca vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.

„Patru îngeri: după credinţa iudaismului celui de-al Doilea Templu, Dumnezeu reglementează elementele naturii servindu-se de mijlocirea îngerilor. […] Cele patru vânturi sunt cele care împlinesc pedeapsa divină (cf. Ieremia 49, 36). Acest rol devine explicit în versetul 2”[2].

„Ţinerea vânturilor arată încetarea bunei întocmiri a firii şi răul de neocolit”[3]

2: Şi-am văzut un alt înger, care se ridica de la Soare-Răsare şi avea pecetea Viului Dumnezeu; el a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea,

Pecetea: „sigiliul; obiectul gravat cu care se sigilează, prin marcare, ceva sau cineva”[4].

3: zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu-i vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor”.

„Această pecetluire simbolică se inspira din Iezechiel 9, unde un înger îi însemna pe frunte pe cei ce evitaseră idolatria, un semn care le permite să-şi salveze viaţa. După viziunea sufletelor care stau sub altar, cel puţin unii dintre credincioşi vor muri. În Apocalipsă, pecetea nu e un simbol al protecţiei de moarte, ci de protecţia în şi prin moarte”[5].  În „ce constă această pecete nu ştim şi nici nu este necesar să aflăm. Este posibil ca ea să fie preascumpa cruce a Domnului, prin care vor putea fi deosebiţi credincioşii de necredincioşi şi apostaţi, sau pecetea martiriului pentru Hristos”[6].

„Puterea cea înaltă le poruncea acelor sfinţi îngeri muncitori[7] să nu le facă nimic celor păcătoşi, până ce nu-i vor cunoaşte pe slujitorii adevărului, care se vor despărţi prin pecetluire […] Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii: când ne muncim, făptura [zidirea] se împărtăşeşte şi ea de bătăile acestea, de vreme ce a fost făcută pentru noi. Tot astfel, atunci când se slăvesc sfinţii, făptura împreună se veseleşte. […] Până ce nu-i vom pecetlui pe frunte pe robii Dumnezeului nostru: de aici învăţăm că, mai înainte de aducerea ispitelor, şi celor ce fac bine le trebuie ajutorul îngerilor [care să-i însemneze] cu pecetea Duhului cea dată nouă”[8].  Tot din acest loc putem înţelege că sfârşitul nu va veni până când Evanghelia lui Hristos nu va fi propovăduită la toate neamurile, lucru în mare măsură realizat astăzi.

4: Şi-am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel:

O sută patruzeci şi patru de mii: „numărul simbolic: 12x12x1000 (pătratul numărului sfânt – Israel – înmulţit cu numărul duratei lungi, indefinite); desemnează pliroma[9], totalitatea, întregul, plenitudinea (nu lipseşte nici unul din cei ce urmau să se mântuiască). ♦  Din toate seminţiile fiilor lui Israel: simbol: noul Israel (Biserica lui Hristos)”[10]. Asupra acestui număr vom reveni către finalul cărţii, dar inserăm şi o precizare imediată, confirmând cele de mai sus: „Aceste numere nu trebuie luate ad litteram, pentru că sunt folosite pentru semnificaţia lor simbolică pe care o conţin. […] Şi apartenenţa la cele douăsprezece triburi trebuie să se înţeleagă simbolic şi nu literal; apartenenţa la poporul ebraic nu e, în esenţă, o chestiune genetică. Totuşi, folosirea numerelor lasă să se înţeleagă că se face aluzie la un număr limitat, nu la toţi creştinii”[11].

Vorbind despre cei doisprezece patriarhi, Origen spune deschis că aici sunt însemnări tainice, care se vor descoperi la vremea lor: „Aşadar, la aceşti părinţi [cei doisprezece fii ai lui Iacov – n. n.] ar trebui raportat acest număr al celor feciorelnici, atât de echilibrat, atât de deplin şi atât de armonios, încât nici unul nu este superior sau inferior altuia. Eu însă nu îndrăznesc să înaintez în cercetare: şi până aici am mers cu oarecare reţinere”[12].

5: Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii de pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii;

„Iuda se tălmăceşte mărturisire şi aici sunt arătaţi cei ce se mântuiesc prin mărturisirea lui Hristos […]. Ruben se tălmăceşte fiul vedeniei, prin care se închipuiesc cei ce au agonisit vederea duhovnicească prin curăţia inimii. […] Gad se tălmăceşte ispită, prin care se arată cei ce se încununează prin răbdarea ispitelor”[13].

6: din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii;

„Aşer se tălmăceşte fericire, prin care sunt arătaţi cei ce moştenesc fericirea Stăpânului pentru viaţa lor cea vrednică […]. Neftali se tălmăceşte rugăciune, prin care se însemnează cei ce se lipesc de Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată. […] Manase se tălmăceşte uitare, adică cei ce uită cele din urma lor şi casele părinţilor pentru dragostea lui Dumnezeu”[14].

7: din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii;

„Simeon se tălmăceşte ascultare, adică cei ce se îndreptează prin ascultarea dumnezeieştilor porunci. […] Levi se tălmăceşte primit, prin care se înţeleg cei primiţi în Hristos pentru viaţa lor cea sfântă, şi Levi s-a pus al optulea pentru a arăta că preoţia cea adevărată (faţă în faţă cu Hristos) va fi într-a opta zi, aceea a învierii. […] Isahar se tălmăceşte plată, adică cei ce iau plată de la Dumnezeu pentru că vieţuiesc în fapte bune”[15].

8: din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Veniamin, douăsprezece mii de pecetluiţi.

„Zabulon se tălmăceşte locaşul puterii, sau bună mireasmă, prin care se înţeleg cei întăriţi peste puteri prin sălăşluirea lui Hristos întru ei şi care s-au făcut bună mireasmă Lui […][16]. Veniamin se tălmăceşte fiul durerii, sau fiul zilei sau fiul luceafărului de dimineaţă. Adică îi arată pe cei ce împlinesc numărul cu dureri de inimă, ori […] pe cei ce se vor mântui prin credinţă dintre Evrei atunci, la sfârşitul lumii”[17].

Lipsesc seminţiile lui Dan şi Efraim; în schimb, e introdus Iosif, reprezentat, de regulă, prin fiii săi, Efraim şi Manase; la fel, e trecut între cei 12 Levi, numărat în vechime aparte, ca trib sacerdotal. Absenţa lui Dan poate fi şi un indiciu că, precum în unele profeţii, din tribul acestuia va avea să se nască Antihristul. Levi poate fi inclus aici deoarece rolul său sacerdotal din istorie a încetat, el fiind acum împreună-preot cu ceilalţi patriarhi (cu celelalte triburi). Efraim lipseşte, probabil, datorită puternicei contaminări a acestei seminţii cu păgânismul canaanit, aşa cum reiese din unele pasaje ale Cărţii Judecători (sau s-ar mai putea ca Efraim să fie cugetat ca inclus în tribul lui Iosif, deşi nu s-a procedat la fel cu Manase).

9: După acestea, m-am uitat: şi iată, mulţime multă pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi [din toate] seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de finic în mâinile lor

Veşmintele albe şi ramurile de finic sunt semne ale biruinţei.  „Persoanele care apar în această viziune sunt în contrast deliberat cu cele din prima povestire; primul grup e meticulos numărat, în timp ce al doilea este nenumărat. Primul provine din poporul lui Israel[18], al doilea din toate naţiunile. Chiar dacă nu se poate forţa semnificaţia detaliilor, implicaţia e că al doilea grup e alcătuit din toţi credincioşii care au rămas fideli până la sfârşit, în timp ce primul constituie un grup selecţionat”[19].

10: şi strigau cu glas mare, zicând: „Mântuirea Îi este Dumnezeului nostru Celui ce şade pe tron şi Mielului!”

Mântuirea Îi este: „= Îi aparţine (puterea de a mântui)”[20].  „Termenul grec sotiria[21], tradus de obicei prin mântuire [cum Anania a şi făcut-o, ca şi NT 1983 ori Petru Creţia– n. n.], aici înseamnă victorie. Echivalentul său ebraic, yeşu’a, poate însemna bunăstare, eliberare, mântuire şi victorie”[22]. Înclinăm să acordăm termenului, în context, acest înţeles din urmă, deşi socotim traducerea sa prin mântuire ca având o mai mare miză teologică.

11: Şi toţi îngerii stăteau împrejurul tronului şi al Bătrânilor şi al celor patru Fiinţe, şi au căzut pe feţele lor înaintea tronului şi I s-au închinat lui Dumnezeu.

Îngerii: „aceasta este, după ştiinţa mea, prima treaptă a fiinţelor cereşti, care stă în cerc şi nemijlocit în jurul lui Dumnezeu; şi care se doreşte în mod simplu şi neclintit după cunoaşterea veşnică a Lui, potrivit cu frica înaltă şi nobilă ce o au Îngerii. Acest ordin are multe şi fericite vederi, însă este luminat de raze simple şi nemijlocite şi se hrăneşte cu hrana dumnezeiască ce este cu adevărat îmbelşugată în prima ei revărsare şi totuşi una prin unitatea ei nediferenţiată şi unificatoare. El [îngerul] se învredniceşte de multă dăruire şi înrâurire de la Dumnezeu şi deci de asemănarea cu El, pe cât e cu putinţă, în însuşirile şi formele lui spirituale şi frumoase. Căci cunoaşte în chip deosebit multe din tainele dumnezeieşti şi se face părtaş, pe cât se poate, de ştiinţa şi cunoştinţa lui Dumnezeu”[23]. Sufletele celor mântuiţi slăvesc pe Dumnezeu alături de îngeri.

12: zicând:

„Amin! Binecuvântarea şi slava şi înţelepciunea

şi mulţumirea şi cinstea şi puterea şi tăria

fie-I Dumnezeului nostru în vecii vecilor. Amin!”

13: Iar unul dintre Bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt ei şi de unde-au venit?”

14: Şi eu i-am spus: „Domnul meu, tu o ştii”.  Şi el mi-a spus: „Aceştia sunt cei ce vin din necazul cel mare; veşmintele şi le-au spălat şi le-au înălbit în sângele Mielului.

„Conotaţie antinomică: sângele lui Hristos este cel ce purifică şi conferă imacularea”[24].  Desigur, aici „hainele sau veşmintele exprimă situaţia interioară sau spirituală a persoanei […]. Transformarea unei persoane din murdară (sau păcătoasă) într-una curată (sfântă) este strâns legată cu moartea lui Iisus, înţeleasă ca un sacrificiu. Aici aluzia fundamentală pare să fie la penitenţă, la convertire şi la botez, considerate împreună ca o transformare a persoanei. Referirea la încercare implică faptul că perseverenţa în procesul respectiv de transformare e decisiv şi pentru cei ce vor participa la victoria lui Dumnezeu şi a Mielului. Perseverenţa poate duce la moarte (martiriu), dar nu neapărat toţi creştinii vor trebui să urmeze Mielul pe acest drum”[25].  Necazul cel mare: ICCS IX are marea încercare [Petru Creţia: marea prigoană]: „criza de la sfârşitul timpurilor[26], care include persecuţia credincioşilor”[27].

15: Iată de ce sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu, şi-n templul Său Îi slujesc ziua şi noaptea; şi Cel ce şade pe tron îi va sălăşlui în cortul Său;

„Cea mai mare binecuvântare constă în a fi în prezenţa lui Dumnezeu (cf. 22, 3-4). În templul Său: serviciul în templu arată apropierea şi prietenia cu Dumnezeu (cf. 3, 12)”[28].

„Fericiţi sunt cei care vor culege ca roadă a ostenelilor lor celor trecătoare odihna veşnică şi care vor împărăţi împreună cu Hristos pentru că au pătimit împreună cu Dânsul (cf. II Timotei 2, 12) şi cei ce-I vor sluji Lui pururea. Şi, zicând ziua şi noaptea, arată neîncetarea, căci acolo noapte nu va fi, ci o zi necurmată, care, în locul soarelui celui firesc, va fi luminată de Soarele cel mai presus de fire, de Soarele Dreptăţii (cf. Maleahi 4, 2). Şi prin noapte se înţeleg tainele cele ascunse şi cunoştinţele cele adânci, iar ziua le închipuie pe cele arătate şi lesne de înţeles. Iar biserica [templul] Lui este toată făptura cea înnoită cu Duhul”[29].

16: nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici soarele nu se va mai prăvăli peste ei, şi nici o arşiţă.

„Se folosesc diferite metafore pentru a exprima semnificaţia mântuirii; satisfacerea exigenţelor fizice, psihologice şi emoţionale simbolizează împlinirea tuturor dorinţelor unei persoane”[30].

„Adevărat este că vor avea pâinea cea cerească (Ioan 6, 33) şi apa vieţii (Ioan 4, 14). Şi nu vor mai pătimi durere, nici întristare de la ispitele arătate prin soare şi prin arşiţă, căci vremea luptelor va trece”[31].

17: Fiindcă Mielul Care stă-n mijlocul tronului îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii; şi Dumnezeu va şterge toată lacrima de pe ochii lor”.

„Antinomie: Mielul devenit Păstor (Păstorul cel bun, vezi Ioan 10, 1-16)”[32].

Izvoarele apelor vieţii: „Sufletele care la judecata particulară au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu nu sunt fixate într-o stare de contemplare imobilă şi individuală a esenţei divine, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime şi întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd faţa lui Hristos şi se află neizolate între ele. Ele laudă împreună slava lui Dumnezeu şi slujesc împreună înaintea tronului dumnezeiesc; iar Hristos le conduce la izvoarele vieţii, adică tot mai adânc în iubirea Sa, din care sorb fără ca ea să sece vreodată”[33].

„Zicând: îi va paşte pe ei, arată că cei ce vor fi păscuţi de către Hristos atunci nu se vor mai teme de năvala lupilor, pentru că lupii se vor trimite în focul cel nestins[34]. Şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii: cei păscuţi de Hristos vor fi lângă izvoarele curate şi preadesfătate ale cunoştinţei de Dumnezeu celei mai presus de fire. Prin ape s-a arătat turnarea îmbelşugată a Duhului […] (cf. Ioan 7, 38), cu care sfinţii se vor adăpa atunci cu prisosinţă întru bucurie şi întru veselie fără de sfârşit”[35].

„Dumnezeu a şters toată lacrima de la toată faţa; a şters osânda poporului din tot pământul. Cum şi în ce mod? A înviat Hristos, călcând moartea, ca şi pe noi să ne elibereze de stricăciune (Romani 8, 21); şi ştergând lacrima din pricina acesteia [a morţii – n. n.], să ne convingă să strigăm cu bucurie: Întors-ai plânsul meu în bucurie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie (Psalmi 29, 12)”[36].

---

[1] BBVA, p. 1759

[2] ICSS IX, p. 168

[3] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[4] BBVA, p. 1759

[5] ICSS IX, pp. 168-169

[6] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], VII

[7] De la munci, adică încercări, plăgi.

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[9] πλήρωμα

[10] BBVA, p. 1759

[11] ICSS IX, p. 169

[12] Origen, Omilii la Exod, I, 2

[13] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[16] Iosif e omis în această tâlcuire.

[17] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[18] Nu în sens strict; de altfel, se va reveni, în Comentariu, şi cu alte explicaţii asupra posibilelor înţelesuri ale celor 144. 000.

[19] ICSS IX, p. 170

[20] BBVA, p. 1759

[21] σωτηρία

[22] ICSS IX, p. 170

[23] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, VII, 4

[24] BBVA, p. 1760

[25] ICSS IX, pp. 170-171

[26] Noi am vedea aici pe toţi mărturisitorii din istorie.

[27] ICSS IX, p. 170

[28] ICSS IX, p. 171

[29] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[30] ICSS IX, p. 171

[31] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[32] BBVA, p. 1760

[33] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 309

[34] Cum se petrece şi cu lupul din Capra cu trei iezi, basm înrudit în multe elemente cu viziunile Apocalipsei.

[35] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VII

[36] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Levitic, I, 2

Comentariu la Apocalipsa – 6

CAPITOLUL 6 – Primele şase peceţi.

 

1: Şi-am văzut când Mielul a deschis-o pe cea dintâi din cele şapte peceţi; şi pe una din cele patru Fiinţe am auzit-o, zicând cu glas ca de tunet: „Vino şi vezi!”

Peceţile „reprezentau sintetic viitorul eshatologic iminent, nu trecutul sau prezentul, chiar dacă trecutul şi evenimentele contemporane pot furniza elemente pentru descrierea acelui viitor”[1].  „Prin deschiderea peceţilor trebuie să înţelegem împlinirea hotărârilor lui Dumnezeu prin Fiul Său”[2].

„Prin glas ca de tunet se înţelege învăţătura cea împărătească a Apostolilor. Se poate vedea că acolo, în cer, se află o bună aşezare, care porneşte de la primele cete către următoarele. Întâiul glas, care porunceşte venirea îngerului ce zugrăveşte tainic vedenia, este auzit de la una dintre fiinţe: leul[3]. Iar prin fiara cea dintâi, leul, aici se arată stăpânirea împărătească a Apostolilor asupra dracilor”[4].

2: Şi m-am uitat: şi iată, un cal alb; şi cel ce şedea pe el avea un arc; şi i s-a dat o cunună şi a pornit biruind şi să biruiască.

„Albul şi cununa: simboluri ale biruinţei”[5].  Un cal alb: „Parţii au năvălit în imperiul roman în secolul întâi d. Hr. Regii lor aveau obiceiul să plece la luptă pe cai albi”[6].  Tot despre acestea, cu câteva detalii suplimentare: „Un cal alb: este un simbol al victoriei; generalul care celebra un triumf militar călărea adesea un cal alb. ♦ Avea un arc: o armă caracteristică a parţilor, soldaţi ai armatelor care au urmat imperiului persan. ♦ O coroană [cunună]: uneori se dădea o coroană ca premiu pentru serviciile aduse în război. Parţia a fost cea mai mare rivală a Romei în Orient. Locuitorii provinciilor orientale, inclusiv iudeii de acolo, care erau nemulţumiţi de guvernarea Romei, priveau la Parţia ca la un potenţial eliberator. Capitolul 17 ne lasă să înţelegem că Ioan se aştepta ca Parţia să invadeze şi să înfrângă Roma. Prima pecete reprezintă această victorie a parţilor care, după Ioan, ar fi însemnat distrugerea duşmanilor creştinilor. Tonul pozitiv al acestei viziuni exprimă bucuria unei astfel de aşteptări”[7]. O rezervă la cele afirmate: socotim că Ioan foloseşte simbolic date cunoscute celor de atunci, spre a descrie evenimente esenţiale din existenţa Bisericii, care pot lua o cu totul altă turnură decât s-ar fi aşteptat contemporanii Apocalipsei.

„După unii, dezlegarea peceţii cereşti de aici şi a celorlalte arată rânduiala lui Dumnezeu-Cuvântul ce S-a întrupat: cea dintâi [ar arăta] naşterea, a doua, botezul, a treia, semnele date de Dumnezeu, a patra, cercetarea de către Pilat, a cincea, patima pe cruce, a şasea, punerea în groapă [în mormânt], a şaptea, prădarea iadului şi jefuirea lui[8]. Iar noi îl citim pe Metodie [de Olimp], care zice că nu e nici o trebuinţă să înţelegem că aici ar vorbi despre întruparea lui Hristos, căci taina întrupării Dumnezeu-Cuvântului se împlinise cu mult înaintea acestei descoperiri, iar Ioan a fost învăţat să cânte despre acestea de acum[9] şi despre cele viitoare. Deci, după noi[10], cei ce au înţeles aşa n-au înţeles bine, căci prin cal alb se înţelege viaţa cea albă a Apostolilor, pentru sfinţenia lor, şi cel ce şedea pe dânsul [pe cal] îi arată pe Apostoli, care au putere înţelegătoare dată de Hristos împotriva dracilor şi a împăraţilor pământului, precum se înţelege din ceea ce urmează. […] Deci, prin pecetea dintâi se înţelege ceata Apostolilor, care au şezut pe viaţa lor cea albă. Apoi, arcul este propovăduirea Evangheliei, ale cărui [cărei] săgeţi sunt cuvintele de mântuire. Căci, încordând propovăduirea ca pe un arc, i-au adus lui Hristos pe cei răniţi cu sângele mântuirii, pentru aceasta luând cunună. Fiindcă, prin adevăr, i-au biruit pe domnii înşelăciunii, în nădejdea celei de-a doua biruinţe. Pentru că două biruinţe au avut Apostolii: una pentru mărturisirea numelui Stăpânului până la moartea silnică, iar a doua prin ceea ce au scris ei. Şi a ieşit biruitorul să biruiască, fiindcă biruinţa cea dintâi a fost întoarcerea păgânilor, iar a doua, ieşirea de bunăvoie din trup prin munci, pentru a-i întoarce pe păgâni”[11].

3: Când a deschis pecetea a doua, am auzit-o pe cea de a doua Fiinţă, zicând: „Vino şi vezi!”

„Se pare că a doua fiinţă numeşte viţelul Evanghelistului Luca, [şi deschiderea celei de-a doua peceţi] înseamnă sfintele jertfe ale sfinţilor mucenici. Căci cea dintâi [pecete] a arătat puterea Apostolilor, iar după ce s-a arătat puterea Apostolilor, aici vorbeşte de munca lor, a mucenicilor şi a tuturor propovăduitorilor”[12].

4: Şi un alt cal a ieşit, roşu ca focul; şi celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se-njunghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat.

„Roşu: simbol al violenţelor războinice”[13]. La fel: „Culoarea roşcată a calului arată luptele sângeroase care au urmat năvălirilor barbare”[14].

„Noi socotim că prin pecetea a doua se înţelege învăţătura Apostolilor, care s-a împlinit, fiind stricată apoi de către învăţătorii cei răi cu minciuni. Şi astfel s-a stricat pacea lumii, împărţindu-se firea după a sa voie, fiindcă nu s-a mai supus învăţăturii celei drepte a lui Hristos. Şi o sabie mare i s-a dat, căci zice: N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie (Matei 10, 34), prin care junghierea Mucenicilor s-a înălţat ca o jertfă la altarul cel de sus. Iar calul roşu ca focul închipuie fie vărsarea de sânge, fie râvna celor care suferă pentru Hristos. Iar Cel ce şedea pe [cal] este Hristos-Dumnezeu. Iar când scrie că i s-a dat Celui ce şedea pe el să strice pacea de pe pământ arată slobozenia lui Dumnezeu cea cu totul înţeleaptă, care a îngăduit să fie prigoană pentru lămurirea sfinţilor şi [spre] o mai mare pedeapsă a muncitorilor[15] (necredincioşilor), ca să se lămurească slugile cele credincioase lui Dumnezeu prin ispite”[16].

5: Şi când a deschis pecetea a treia, am auzit-o pe cea de a treia Fiinţă, zicând: „Vino şi vezi!”  Şi m-am uitat: şi iată, un cal negru; şi cel ce şedea pe el avea în mâna lui un cântar.

„Negru: simbol al sărăciei, lipsurilor şi foametei ce-i urmează războiului”[17]. Sau: „culoarea neagră era asociată cu moartea, poate din cauza obscurităţii de dincolo de mormânt. Descrierea ne lasă să înţelegem o moarte cauzată de foamete”[18].

„A treia fiinţă se pare că este omul, Evanghelistul Matei, care arată ruperea de Hristos a celor lipsiţi de credinţă tare în El şi muncirea pentru alunecarea în păcatul lepădării de credinţa cea dreaptă. Iar culoarea neagră a calului înţelegem că arată tânguirea pentru cei ce au căzut de la credinţa în Iisus Hristos din cauza muncilor [chinurilor]. Iar cântarul este ispititorul acestora căzuţi din credinţă, fie din pricina alunecării, fiind neîntemeiaţi în mintea lor, fie din pricina măririi deşarte, fie pentru neputinţa trupului lor”[19].

6: Şi-am auzit ca un glas în mijlocul celor patru Fiinţe, care zicea: Măsura de grâu, un dinar şi trei măsuri de orz, un dinar; cât despre untdelemn şi vin, nu le vătăma.

„O măsură: ceva mai mult de un litru; un dinar: plata medie pentru o zi de lucru (Matei 20, 2). Pentru o măsură, dinarul e un preţ exorbitant”[20]. Mai exact: „din cauza foametei, costul acestei cantităţi de cereale este de douăsprezece ori mai ridicat decât preţul oficial”[21]. Cât despre vin şi untdelemn, nu le vătăma: „înţelesul acestei porunci e nelămurit”[22]. NTEP traduce: Dar nu risipi uleiul şi vinul, iar NT 1983: Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi. S-a încercat o soluţie pentru ultima prevedere: „această viziune prezice o perioadă în care grâul, elementul fundamental pentru a trăi, ar fi împuţinat, în timp ce alimentele neindispensabile, ca uleiul şi vinul, vor fi abundente”[23].

„Este adevărat să fi fost atunci şi foamete duhovnicească, arătată prin dinar. Şi-i arată aici pe cei ce s-au nevoit după Lege şi pe cei ce au păzit cu râvnă chipul lui Dumnezeu cel dat [lor], după care este făcut omul. Iar zicerea trei măsuri de orz, un dinar îi arată pe cei ce s-au supus de frica prigoanelor, după asemănarea dobitoacelor, pentru lipsa de bărbăţie ce-au arătat-o, dar mai pe urmă s-au căit şi şi-au spălat cu lacrimi chipul cel spurcat. Iar vinul şi untul de lemn, de care a poruncit să nu se atingă, însemnează doctoria lui Hristos[24], care nu trebuie să se strice în acea tulburare”[25].

7: Şi când El a deschis pecetea a patra, am auzit glasul celei de a patra Fiinţe, zicând: „Vino şi vezi!”

„Cea de-a patra fiinţă, adică vulturul, este Evanghelistul Marcu. Căci această pasăre, care este zburătoare în înălţime şi iute către stârv, poate să arate bătăile mâniei ce era să fie, care erau gata a fi trimise de sus de către Dumnezeu pentru biruinţa creştinilor şi pentru munca păgânilor”[26].

8: Şi m-am uitat: şi iată, un cal şarg; şi numele celui ce şedea pe el era Moartea; şi Iadul se ţinea în urmă-i. Şi peste a patra putere a pământului li s-a dat lor putere să ucidă cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi cu fiarele pământului.

Şarg: „gălbui; verde-palid; simbol al molimei şi morţii”[27].  Sau: „această culoare [verzuie] poate semnifica frica sau sănătatea şubredă”[28].  Iadul: „textual: Hades-ul; împărăţia morţilor; spaţiul care va colecta recolta (ca o remorcă în urma secerătoarei)”[29].

9: Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub Jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei pe care o aveau.

Sub Jertfelnic: „= sub altarul pe care se aduc jertfele. Înjunghiaţi asemenea Mielului, martirii participă la jertfa Acestuia şi sunt aşezaţi sub altarul ceresc. ♦  Din pricina mărturiei pe care o aveau: fie că purtau mărturia lui Iisus pe care-L mărturisiseră, fie că purtau semnele propriei lor mărturisiri”[30].

„Nu fără sens prezintă Apocalipsa, pe lângă Hristos ca Miel înjunghiat, şi sufletele celor ce au fost junghiaţi (au murit tainic omului vechi) pentru cuvântul lui Dumnezeu ca stând sub jertfelnicul Mielului. Aceasta încă e o slavă mereu sporită a sfinţilor”[31].

Un alt aspect e subliniat aici, anume puterea celui ce vede în duh: „Atât este de invizibil corpul sufletului pentru corpul însuşi, [dar] în schimb pentru spirit e vizibil. Astfel Ioan, făcut după spiritul lui Dumnezeu, vede sufletele martirilor”[32].  De aici, şi un îndemn la primirea martirajului: „Toată cheia paradisului este sângele tău. Ai de la noi o invitaţie chiar pentru paradis, unde arătăm că orice suflet este păstrat […] până la ziua Domnului”[33].  „Când cineva aduce o jertfă, o face cu oarecare scop: să se şteargă păcatele lui. Despre martiri, însă, Apostolul Ioan scrie în Apocalipsă că ei au fost junghiaţi pentru numele Domnului Iisus, lângă altar. Or, cel care stă lângă altar îndeplineşte slujbe preoţeşti şi acestea constau tocmai în a se ruga pentru păcatele credincioşilor”[34].  „Sufletele celor ucişi pentru mărturia lui Iisus nu slujesc în zadar la altarul cel din ceruri, ci dobândesc iertarea păcatelor pentru cei care se roagă. Şi iarăşi aflăm că, după cum Marele Preot Iisus Hristos S-a dat pe Sine jertfă, tot aşa şi preoţii care se apropie astfel de Hristos Marele Preot se aduc şi pe ei înşişi jertfă; pentru aceea sunt văzuţi lângă altar ca împrejurul casei lor”[35].

10: Şi strigau cu glas mare şi ziceau: „Stăpâne sfinte şi adevărate, până când oare nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru, [cerându-l] de la cei ce locuiesc pe pământ?”

Până când… ?: „= cât oare vei mai întârzia să faci judecată şi răzbunare împotriva celor ce ne-au ucis?”[36]. În primele veacuri, din pricina persecuţiilor, creştinii nădăjduiau în venirea cât mai grabnică a împărăţiei lui Dumnezeu: „Strigă cu ardoare sufletele sub altarul martirilor: Până când nu vei răzbuna, Doamne, sângele nostru, de la locuitorii pământului? Căci în orice caz, răzbunarea Lui depinde de sfârşitul lumii. Să vină cât mai repede, Doamne, împărăţia Ta, care este dorinţa creştinilor, tulburarea neamurilor, tresăltarea îngerilor; pentru ea suferim, pentru ea, mai ales, ne rugăm”[37].

E aici un avertisment pentru cei ce resping suferinţa pentru Hristos; totodată, e de reţinut că Sfinţii aşteaptă dreptatea lui Dumnezeu, refuzând a se răzbuna ei înşişi pe prigonitorii lor: „Văzând pe toţi sfinţii care au murit pentru numele Lui, având semnul Lui, te vei ruşina să apari în faţa lor. Cercetează viaţa tuturor sfinţilor şi îi vei afla pe ei ca pe cei ce au răbdat răul şi nu l-au răsplătit cu rău. Căci sângele tuturor strigă: Răzbună-ne pe noi faţă de cei ce locuiesc pe pământ. Iar eu care am iubit toată odihna, ce voi spune în ziua aceea, văzând pe Prooroci şi pe Apostoli şi pe mucenici şi pe ceilalţi sfinţi care, suferind răul de la alţii, s-au arătat îndelung răbdători, nerăspunzând răului cu rău, nici mâniindu-se?”[38].

11: Şi fiecăruia din ei i s-a dat un veşmânt alb; şi li s-a spus să stea-n odihnă încă puţină vreme, până ce vor împlini numărul şi cei împreună-slujitori cu ei, şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei.

„O haină albă: simbolul glorificării [trupului] celui drept după moartea sa. Sângele lor nu va putea fi răzbunat până ce nu va fi fost ucis un număr prestabilit de martiri; numai atunci va avea loc pedeapsa veşnică. Acest răspuns înseamnă că dezastrele de la sfârşitul timpurilor trebuie înţelese ca o pedeapsă pentru cei care i-au persecutat pe [următorii] Mielului”[39].

12: Şi când El a deschis pecetea a şasea, eu m-am uitat; şi iată, cutremur mare a fost; soarele s-a făcut negru ca un sac de pâslă şi luna-ntreagă s-a făcut ca sângele,

13: şi stelele cerului au căzut pe pământ aşa cum smochinul îşi leapădă smochinele verzi când e zgâlţâit de vijelie;

„Nouă ni se arată să fie acestea trecerea de la anii cei din prigoane la vremea cea de dinaintea venirii lui Antihrist, în care vreme s-a proorocit că vor fi multe bătăi, pentru că oamenii nu vor voi să se lepede de rele, fiind deprinşi cu ele. […] Prin cutremur arată schimbarea lucrurilor […]. Iar întunecarea soarelui şi neluminarea şi sângerarea lunii arată întunecarea sufletelor asupra cărora va veni mânia lui Dumnezeu, precum a tâlcuit şi dumnezeiescul Chiril [al Alexandriei?]. Iar căderea stelelor înseamnă că cei ce s-au socotit pe ei înşişi a fi luminători ai lumii vor cădea, fiind zdrobiţi şi înfrânţi de ceea ce se va întâmpla la vremea aceea când – aşa cum a spus Domnul – vor fi amăgiţi, de va fi cu putinţă, şi cei aleşi (Matei 24, 24) din pricina multelor strâmtorări. De aceea este dată aici pilda smochinului (cf. Matei 21, 19-21) care, de vântul diavolului, îşi leapădă roadele încă necoapte, fiindcă nu au stat să se coacă în căldura ispitelor şi nu au primit îndulcirea harului”[40].

Căderea stelelor e avertisment şi pentru noi, oricât am suit în nevoinţele noastre: „Stelele au căzut din cer, iar eu, care sunt praf, ce cutez să spun? Aceia, ale căror fapte se socoteau vrednice de laudă, au căzut în cele mai de jos, iar pe cei ce mâncau pâinea Îngerilor i-am văzut că se veseleau de mâncarea porcilor (cf. Luca 15, 16)”[41].

14: iar cerul s-a-ndepărtat ca o carte-nvălătucită, şi fiece munte şi insulă s-au mişcat din locurile lor.

O carte-nvălătucită: „ca un pergament scris care se face sul (ascunzându-şi conţinutul)”[42].  „Juxtapunerea viziunii celei de-a şasea peceţi cu cea de-a cincea lasă să înţelegem că distrugerea cosmică e o răzbunare pentru moartea martirilor”[43].

„Zicând că cerul s-a [învălătucit] ca o carte arată în chip ascuns neştiinţa venirii celei de a doua a lui Hristos. Căci cartea se închide fără sunet şi îndată. Sau zice că şi Puterile cerului vor avea durere pentru cei ce au căzut căzând[44] din credinţă, ca şi cum ar pătimi împreună şi s-ar întrista prin aceasta. Căci cerul nu se va supune stricăciunii şi pieirii, ci numai se va învălui şi se va schimba spre o fire mai bună. […] Munţii şi toate insulele s-au mişcat din locurile lor: La venirea lui Antihrist, cei numiţi aici, cu închipuire, munţi – care sunt conducători ai ierarhiilor bisericeşti sau ai ierarhiilor lumeşti – şi bisericile celor credincioşi – care sunt numite aici insule – vor cădea din locurile lor, schimbaţi fiind unul cu altul”[45]. Cuvântul nu e foarte clar, dar arată tulburările dinaintea vremurilor de pe urmă.

15: Şi împăraţii pământului şi domnii şi căpeteniile şi bogaţii şi puternicii, şi tot robul şi tot omul liber s-au ascuns în peşterile şi-n stâncile munţilor,

16: strigându-le munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe tron şi de mânia Mielului;

Mânia Mielului: „este o expresie paradoxală, dacă ne gândim la Miel exclusiv în termenii tăcutului şi docilului serv al lui Iahve din Isaia 53; în schimb, este de înţeles dacă simbolul Mielului are în sine unele din caracteristicile berbecului mesianic”[46].

17: c-a venit Ziua, [ziua] cea mare a mâniei Lor, şi cine poate să stea-n picioare?”

Revenim la cei patru călăreţi şi la simbolistica lor: „Descrierea lor se inspiră din viziunile lui Iezechiel şi Zaharia; cei patru călăreţi înseamnă cele patru urgii ale lui [Dumnezeu] ce se vor abate asupra imperiului roman: fiarele sălbatice (parţii), războiul, foametea, ciuma. Călăreţul pe cal alb a pornit ca un biruitor şi ca să biruiască. Cu arcul său, îi indică pe parţii care au stârnit spaima printre romani în secolul I al erei [creştine]; în acest călăreţ biruitor, tradiţia creştină l-a recunoscut şi pe Hristos; iar o interpretare mistică vede în el triumful Cuvântului lui Dumnezeu, care se răspândeşte în lume, ca o izbândă necontenită şi de nestăvilit, începând cu mormântul Învierii şi până la marginile pământului şi sfârşitul veacurilor. Cel de-al doilea călăreţ este călare pe un cal roşu ca focul; este însărcinat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat. Al treilea călăreţ apare pe un cal negru; el ţine în mână o cumpănă şi zice: măsura de grâu un dinar… […]. El reprezintă foametea. Al patrulea călăreţ este urcat în spinarea unui cal galben-vânăt; este ciuma; îl urmează iadul ca să înghită morţii. Aceste calamităţi clasice în literaturile orientale au dobândit valoare de simbol: ele semnifică cele mai rele pedepse care ameninţă destinele lumii, în lumina lui Dumnezeu, dacă oamenii vor continua să-I ia Cuvântul în deşert”[47].  În altă cheie, „cele patru culori ale cailor corespund culorilor punctelor cardinale şi celor ale zilei pentru a arăta universalitatea acţiunii în spaţiu şi timp: albul reprezintă Estul şi răsăritul zilei; roşul, Sudul şi miezul zilei; galbenul-vânăt Vestul şi crepusculul; negrul, Nordul şi noaptea”[48].

Includem aici o viziune a timpurilor celor din urmă, alcătuită pe baza descrierilor Apocalipsei[49]: „Cum se va întâmpla aceasta, voi arăta, ca să nu treacă pentru cineva de necrezut. În primul rând regatul se va mări[50], puterea supremă, împrăştiată şi împărţită între mai mulţi, va slăbi. Dezbinările dintre cetăţeni se vor ţine în şir, războaiele aducătoare de moarte vor fi fără sfârşit, până ce se vor ridica deopotrivă zece regi care să împartă pământul nu pentru a-l conduce, ci pentru a-l isprăvi. Aceştia, cu armate sporite enorm, cultivarea ogoarelor fiind părăsită, ceea ce înseamnă începutul distrugerii şi al dezastrului, vor ruina totul, vor zdrobi şi vor pustii. Atunci, pe neaşteptate, se va ivi din hotarele îndepărtate ale ţinutului nordic un duşman foarte puternic împotriva lor; acesta, nimicind trei din numărul celor care stăpâneau Asia, va face alianţă cu ceilalţi, devenind fruntaşul tuturor[51]. Printr-un despotism de neîndurat, va distruge lumea, va face tot una cele divine cu cele umane[52], va pune la cale lucruri groaznice, greu de imaginat, noile hotărâri le va scoate din inima lui[53], încât puterea îi va aparţine în exclusivitate, va desfiinţa legi, le va promulga pe ale sale, va pângări, va jecmăni, va jefui, va ucide. Apoi, după schimbarea numelui şi după transferarea sediului puterii, vor urma amestecarea şi tulburarea neamului omenesc. Aceasta va fi perioada [cea] mai blestemată, [mai] groaznică, când nici unui om viaţa nu-i va fi plăcută. Cetăţile se vor prăbuşi din temelii şi vor pieri nu numai de foc şi sabie, dar şi din cauza cutremurelor frecvente, inundaţiilor, bolilor neîntrerupte, foametei permanente. Se va strica aerul şi va deveni mai rău, vătămător fie datorită ploilor fără măsură, fie datorită secetei păgubitoare[54]; nici pământul nu va mai da roade omului din cauza gerului ori arşiţei. Nici câmpul nu va aduce rod, nici pomii, nici viţa de vie; în floare fiind vor da mari speranţe, dar fructele vor lipsi. Vor seca izvoarele, râurile, nu va mai exista apă de băut, apa se va transforma în sânge şi în venin[55]. Din care cauză vor pieri de pe pământ patrupedele, din aer păsările, din apă peştii.

Uimitoarele semne prevestitoare de rău de pe cer vor răspândi mare spaimă în minţile oamenilor, deopotrivă cozile cometelor, întunecimea soarelui, forma lunii, alunecarea stelelor căzătoare. Şi nu se vor întâmpla acestea la modul obişnuit, ci vor apărea deodată astre necunoscute şi nevăzute de ochii omului[56]. Soarele se va întuneca în permanenţă, abia se va distinge între noapte şi zi, luna nu va lipsi trei ore, ci, plină în permanenţă de sânge, va străbate traiectorii ieşite din comun, astfel că omul nu va mai putea să cunoască mersul astrelor ori rostul timpului, căci va fi vară în mijlocul iernii şi iarnă în plină vară. Anul se va scurta, luna se va micşora, ziua se va reduce, stelele vor cădea foarte adesea, cerul va apărea orb, lipsit de orice lumină. Munţii chiar şi cei mai înalţi se vor prăbuşi, vor deveni câmpii, marea va fi de nenavigat.

Şi, pentru ca nenorocirea omului şi a pământului să fie deplină, se va auzi din cer o trâmbiţă. […] Cu toţii se vor tulbura şi vor tremura la acel sunet jalnic. Atunci, într-adevăr, datorită mâniei lui Dumnezeu împotriva oamenilor care nu au cunoscut dreptatea, vor lovi sabia, focul, foametea, boala, pe toate ameninţându-le spaima. Atunci se vor ruga la Dumnezeu şi El nu-i va auzi, va fi dorită moartea şi ea nu va veni. Noaptea nu va pune capăt temerii, somnul nu va atinge ochii, grija şi starea de veghe vor măcina sufletele oamenilor, vor plânge şi vor geme, îşi vor încleşta dinţii, pe cei morţi îi vor ferici, iar pe cei vii îi vor compătimi. Datorită acestor rele şi multor altora pe pământ va fi pustietate, globul pământesc se va deforma şi va fi pustiit […]. Astfel se va termina cu neamul omenesc, încât numai a zecea parte din omenire va rămâne, de unde porniseră o mie, doar o sută vor merge înainte. Iar dintre închinătorii lui Dumnezeu vor pieri două părţi, a treia însă, aceea care a rezistat încercării, va dăinui”[57].

---

[1] ICSS IX, p. 166

[2] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], VI

[3] E o presupunere, textul nefiind explicit în acest sens.

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[5] BBVA, p. 1758

[6] NTEP, p. 745

[7] ICSS IX, p. 166

[8] Jefuire şi prădare prin eliberarea sufletelor drepţilor adormiţi în nădejdea venirii Mântuitorului. Se vorbeşte în acest caz despre drepţii Vechiului Testament, însă, pentru a nu pune stavilă iubirii dumnezeieşti, putem socoti că vor fi fost izbăviţi şi dintre aceia ce au cunoscut doar credinţele politeiste, urmând însă legii naturale sădite în ei.

[9] Din vremea sa.

[10] Noi: Sfântul Andrei şi Metodiu de Olimp, pe care-l urmează aici.

[11] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[13] BBVA, p. 1758

[14] NTEP, p. 745

[15] A celor ce îi muncesc (îi supun la cazne) pe credincioşi.

[16] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[17] BBVA, p. 1758

[18] ICSS IX, p. 166

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[20] BBVA, p. 1758

[21] NTEP, p. 746

[22] NTEP, p. 746

[23] ICSS IX, p. 166

[24] Putem vedea închipuite aici Sfintele Taine, cele două materii indicate fiind parte esenţială a unora dintre acestea.

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[27] BBVA, p. 1759

[28] ICSS IX, p. 166

[29] BBVA, p. 1759

[30] BBVA, p. 1759

[31] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 321

[32] Tertulian, Despre suflet, VIII, 5

[33] Tertulian, Despre suflet, LV, 5

[34] Origen, Omilii la Cartea Numerii, X, 2

[35] Origen, Exortaţie la martiriu, XXX

[36] BBVA, p. 1759

[37] Tertulian, Despre rugăciune, V

[38] Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de Cuvinte, XXII, 6

[39] ICSS IX, p. 167

[40] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[41] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, 14, 1

[42] BBVA, p. 1759

[43] ICSS IX, p. 167

[44] Au căzut căzând, formulare ce s-ar înţelege: au căzut cu cădere mare.

[45] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, VI

[46] ICSS IX, pp. 167-168

[47] DS I, art. Călăreţ, pp.267-268

[48] DS III, art. Patru, p. 29

[49] O altă viziune de acest fel, mai apropiată de zilele noastre, este cea aparţinând lui Vladimir Soloviov (1853 – 1900), Trei conversaţii cu privire la război, progres şi sfârşitul istoriei, în special partea a treia, anticipând venirea lui Antihrist.  Recomandăm aici lucrarea: Antihristul, texte traduse din Vladimir Soloviov, G. P. Fedotov, A. Maţeina, Boris Molceanov, S. N. Bulgakov, traducere de Radu Părpăuţă, Studiu introductiv de Toader Paleologu, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

[50] E vorba de un imperiu al răului; autorul se va fi gândit, la începutul veacului al IV-lea, la Imperiul roman; azi, ne-am gândi mai degrabă la Statele Unite ale Americii (cărora, personal, le prevăd extincţia, şi nu un rol în vremurile cele de pe urmă, dar, fireşte, mă pot şi înşela).

[51] Desigur, în gândul oricui se pot naşte comparaţii cu evenimente din istorie. Noi ne-am propus să ne abţinem de la astfel de speculaţii, existând suficienţi autori dispuşi să le facă…

[52] Relativizarea valorilor religioase e un semn al apropierii vremurilor de pe urmă.

[53] Adică va legifera după bunul său plac.

[54] Cum, de la o vreme, se petrece la noi.

[55] Otrăvirea apelor pare a fi apanajul epocii noastre!

[56] Ne-am putea gândi şi la numeroşii sateliţi artificiali, ce apar pe cer asemenea unor stele.

[57] Lactantius, Instituţiile divine, VII, 16. Cuvântul continuă pe parcursul al încă câtorva capitole: E anticipată venirea unui profet care va întoarce pe mulţi la dreapta credinţă. Acela va fi ucis de Antihrist, dar va învia a treia zi; Antihrist va cere să fie venerat ca fiu al lui Dumnezeu ş. a. m. d., până la judecata finală. Anumite amănunte ne fac să oprim aici citatul, ele putând duce la interpretări greşite (precum, de pildă, vestirea unui rege din Siria, născut din spiritul cel rău – azi, asemenea aserţiuni, ar putea genera interpretări cu totul nedorite!). Oricum, recomandăm întreaga lucrare spre lectură, atrăgând însă atenţia că, atunci când este vorba despre cele viitoare, e bine să privim orice text cu multă prudenţă.

Comentarii la Apocalipsa – 5

CAPITOLUL 5 – Cartea cu şapte peceţi şi Mielul.

1: Am văzut apoi în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron o carte scrisă pe dinlăuntru  şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi.

„Cartea: o foaie lungă de papirus, pergament sau aramă, scrisă pe ambele feţe, înfăşurată ca un sul. ♦ [Peceţile reprezintă] caracterul secret al conţinutului”[1]. „În vechime, cartea avea de cele mai multe ori forma unui sul, pe care textul era scris în coloane paralele”[2].  Contextul arată că sulul cuprindea „evenimentele de la sfârşitul timpurilor. A deschide peceţile echivala cu provocarea împlinirii lor [a evenimentelor]”[3].

„Cartea aceasta întrutot înţeleaptă este mintea lui Dumnezeu, în care – după înţelegerea Psalmului 138 – sunt scrişi toţi oamenii şi în care sunt adâncurile judecăţii lui Dumnezeu. Şi e scrisă pe dinlăuntru pentru lucrurile Duhului Cel tăinuit din ea, care nu se pot lesne înţelege şi sunt necuprinse de minte. Iar partea dinafară arată Scriptura, căci cele scrise în Scripturi se cuprind lesne[4]. Iar cele şapte peceţi arată desăvârşita cunoştinţă cea adevărată şi de nimeni ştiută a cărţii, sau iconomia Celui care cunoaşte adâncul Duhului lui Dumnezeu, pe care nu poate să o dezlege (înţeleagă) nici o făptură din cele zidite. Prin carte se mai înţeleg şi proorociile, despre care Însuşi Hristos zice că s-au împlinit în parte prin Evanghelie (cf. Luca 21, 22; 24, 44), iar cele rămase se vor împlini în zilele cele de apoi”[5].

2: Şi-am văzut un înger puternic care striga cu glas mare: „Cine oare este vrednic să deschidă cartea şi să-i desfacă peceţile?”

„Consiliului ceresc i se pune o problemă serioasă. Trebuie să găsească pe cineva care să rupă sigiliile sulului şi să dea început evenimentelor de la sfârşitul timpurilor, prin care Dumnezeu va triumfa asupra adversarilor”[6] Săi.

3: Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite-n ea.

„Spunând: nimeni nu putea să deschidă cartea se înţelege că nici îngerii, nici oamenii ce sunt în trup, nici sfinţii ce au ieşit din trup n-au dobândit ştiinţa deplină a judecăţilor lui Dumnezeu, decât numai Mielul lui Dumnezeu [v. 6], Care a dezlegat pecetea celor proorocite mai demult. Şi a dezlegat-o prin Sine Însuşi, prin venirea Sa în lume”[7].  „Nici unei fiinţe create nu-i este accesibilă cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu. Această inaccesibilitate este subliniată şi prin expresia nici să se uite în ea, adică nici măcar s-o privească”[8].

4: Şi eu mult plângeam că nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite-n ea.

„Lacrimile lui Ioan exprimă fie încurcătura în care se afla curtea cerească, fie dorinţa credinciosului de a cunoaşte evenimentele de la sfârşitul timpurilor şi de a le vedea împlinite”[9].

5: Şi unul dintre Bătrâni mi-a zis: „Nu plânge! Iată, Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David, El a biruit să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei”.

Leul din seminţia lui Iuda: „Iisus Hristos din profeţia mesianică a patriarhului Iacob (Facerea 49, 9-10)”[10].  „Leul din Iuda este un titlu mesianic (regal). Mlădiţa [rădăcina] lui David: şi acesta este un titlu regal (Isaia 11, 1.10). ♦ A învins: pentru că Apocalipsa este un text creştin, titlurile mesianice se referă la Iisus. În ce sens Iisus poate fi definit învingător? Aluzia trebuie să fie la moartea Sa, la înviere, sau la ambele evenimente, considerate ca strâns unite între ele. Imaginea mielului, inserată în versetul 6, sugerează accentuarea morţii”[11].

„Se arată astfel că nu este necesar doar studiul pentru a învăţa [scrierile] sacre, ci şi să-L implorăm pe Domnul, şi să-L rugăm ziua şi noaptea ca să vină Mielul[12] din tribul lui Iuda, şi El, luând cartea pecetluită, să binevoiască să ne-o deschidă”[13].  „Ce este […] cartea văzută de Ioan, care era scrisă şi pe faţă şi pe dos, dar pe care nimeni nu putea s-o citească şi să-i rupă peceţile, decât numai leul din seminţia lui Iuda, odrasla din rădăcina lui David, care avea cheia lui David, singurul care a deschis-o, dar pe care nimeni n-o va închide, singurul care a închis-o şi nimeni n-o va mai deschide? Întreaga Sfântă Scriptură este ilustrată prin această carte. Partea dinlăuntru [a]  Scripturii înseamnă înţelesul ei mai simplu, iar dosul ei, înţelesul mai duhovnicesc şi mai greu de aflat”[14].  „Cel ce acum a deschis în chip arătat şi cele mai presus de ceruri, numai Acela singur cunoaşte cuvintele proniei din veac în veac, comorile cele ascunse în sânul părintesc al Înţelepciunii, adâncurile de nepătruns şi tainele Duhului”[15].

6: Şi-n mijlocul tronului şi al celor patru Fiinţe şi-n mijlocul Bătrânilor am văzut un Miel, stând ca înjunghiat; El avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise-n tot pământul.

Mielul este „Iisus Hristos (de 28 de ori menţionat în Apocalipsă sub numele de Miel). Vezi contrastul dintre Leul (puternic, triumfalist) în viziunea Vechiului Testament şi Mielul înjunghiat (nevinovăţia sacrificială) în aceea a creştinismului”[16].  Mielul este înjunghiat, deoarece închipuie pe „Iisus Hristos răstignit, biruitor asupra morţii”[17].  Şapte coarne şi şapte ochi: „dublu simbol: plenitudinea puterii Sale[18] şi a capacităţii de a scruta adâncurile existenţei”[19].  Cu alte cuvinte, „cele şapte coarne şi cei şapte ochi sunt întruchiparea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Dumnezeu”[20].

„Zicând că era ca junghiat, arată că după înviere [Hristos] a arătat urmele patimii, ca să se vadă că a fost junghiat cu adevărat”[21].

Cele şapte duhuri sunt lucrările Duhului Sfânt, Duh prezent întreg în fiecare dintre lucrările Sale: „Cel ce scrie în Apocalipsă […] înfăţişează aici lămurit credincioşilor că acestea [cele şapte duhuri sau lucrările Duhului – n. n.] sunt Duhul Sfânt”[22].

De o viziune asemănătoare celei din Apocalipsă s-a învrednicit şi martirul Saturus împreună pătimitor cu Sfintele Perpetua şi Felicitas (martirizate, împreună cu alţi patru creştini, în anul 203, la Cartagina, în vremea împăratului Septimiu Sever – 191 – 211): „Şi am ajuns aproape de un locaş ai cărui pereţi erau făcuţi parcă din lumină. Iar înaintea porţii acelui locaş stăteau patru îngeri, care îmbrăcau pe cei ce intrau în veşminte albe. Şi am intrat şi am auzit un glas armonios, fără încetare: – Sfânt, Sfânt, Sfânt! (4, 8; Isaia 6, 3). Şi am văzut în acel loc şezând un bărbat bătrân cu perii capului ca zăpada (1, 14; Daniel 7, 9), dar cu o faţă de tânăr; picioarele lui nu le-am văzut. Iar la dreapta şi la stânga lui stăteau patru bătrâni, şi în urma acestora stăteau în picioare mai mulţi alţi bătrâni”[23].

7: Şi El a venit şi a luat cartea din dreapta Celui ce şedea pe tron.

8: Şi când a luat cartea, cele patru Fiinţe şi cei douăzeci şi patru de Bătrâni au căzut înaintea Mielului, fiecare având o ţiteră şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.

„La creştini, inima fiecăruia e [sau, mai degrabă, ar trebui să fie! – n. n.] ca un altar de pe care se înalţă în duh şi în adevăr, precum se înalţă în miros de bună mireasmă [tămâia], rugăciunile unei conştiinţe curate”[24].

„Alăuta [ţitera] arată lauda lui Dumnezeu cea bine întocmită şi aşezată, iar tămâierile arată jertfa credincioşilor cea cu bună mireasmă ce se aduce prin viaţa curată […]. Iar cupele arată gândurile din care iese mirosul faptelor bune şi rugăciunea cea curată”[25].  „Năstrapele [cupele] cu tămâie se zice că sunt rugăciunile Sfinţilor, pe care le purtau cei douăzeci şi patru de bătrâni. Dar năstrapa trebuie socotită prietenia cu Dumnezeu, sau dragostea desăvârşită şi duhovnicească, în care se lucrează rugăciunea în Duh şi Adevăr”[26]. Doar din astfel de cupă se înalţă la cer tămâia rugăciunii noastre.  Textul e legat şi de rugăciunea minţii sau a inimii (sau a minţii pogorâte în inimă): „Această rugăciune a minţii este cea care urcă până la tronul lui Dumnezeu şi se păstrează în cupe de aur, ca să fie tămâiat cu ea Domnul […]. Această rugăciune a minţii este o lumină care luminează totdeauna sufletul omului şi aprinde inima lui cu flăcările iubirii lui Dumnezeu. Ea este o verigă care ţine uniţi şi împreunaţi pe Dumnezeu şi omul”[27].

9: Şi cântau o cântare nouă, zicând:

„Vrednic eşti să iei cartea

şi să-i deschizi peceţile,

pentru că Tu ai fost înjunghiat,

şi cu sângele Tău

i-ai răscumpărat lui Dumnezeu

oameni din fiece seminţie şi limbă şi popor şi neam;

„Numai Mielul este demn să posede sulul cărţii şi să-i deschidă sigiliile. Aceasta implică faptul că moartea şi învierea lui Iisus şi reconstituirea răscumpăratului popor al lui Dumnezeu sunt premize esenţiale pentru dezvăluirea evenimentelor eshatologice. Ne face să înţelegem şi faptul că numai cei care-L urmează pe Miel pot cunoaşte conţinutul sulului, pentru că numai Iisus înviat poate media cunoaşterea viitorului”[28].

„Cântarea nouă este aceea pe care o învaţă de la Duhul Sfânt cei care s-au izbăvit de litera care ucide şi au fost luminaţi”[29], adică au suit de la literă la Duh (cf. II Corinteni 3, 5-6). Cântarea nouă  poate desemna şi Evanghelia sau Noul Testament.

10: şi i-ai făcut pe ei

împărăţie şi preoţi Dumnezeului nostru,

şi ei vor domni pe pământ”.

11: Şi-am văzut şi-am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi-al Fiinţelor şi-al Bătrânilor; şi numărul lor era miriade de miriade şi mii de mii,

Miriade de miriade: „literal: zeci de mii de zeci de mii (10.000: simbol pentru numărul infinit; miriade)”[30].  Viziune asemănătoare la Daniel 7,10.

„Predania Scripturii despre îngeri spune că ei sunt mii de mii şi zeci de mii de mii, repetând circular şi înmulţind cu ele însele numerele cele mai mari ale noastre şi arătând prin ele în mod clar că cetele fiinţelor cereşti sunt pentru noi nenumărate. Căci sunt multe fericitele oşti ale minţilor celor mai presus de lume, întrecând slaba şi redusa simetrie a numerelor noastre materiale. Fiindcă numărul lor nu poate fi definit prin primire de cunoştinţă decât numai de înţelegerea şi ştiinţa lor mai presus de lume şi cerească, dăruită lor cu îmbelşugare de izvorul dumnezeiesc şi infinit cunoscător, de înţelepciune făcător, care e începutul mai presus de ştiinţă al celor ce sunt şi cauza de fiinţă făcătoare şi puterea susţinătoare şi atotcuprinzătoare”[31].

12: zicând cu glas mare:

„Vrednic este El, Mielul cel înjunghiat,

să primească puterea şi bogăţia şi înţelepciunea

şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea!”

13: Şi toată făptura care este-n cer şi pe pământ şi sub pământ şi-n mare, şi pe toate câte sunt într-însele le-am auzit, zicând:

„Celui ce şade pe tron şi Mielului,

Lor fie-le binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea

în vecii vecilor!”

„Pe Hristos Îl ştim ca având stăpânirea peste toate, dar ca un Miel înjunghiat pentru noi. El e stăpânul nostru, dar un Stăpân care ne înduioşează prin faptul că S-a făcut şi rămâne Miel înjunghiat, fără să înceteze a fi Stăpân. Celui ce şade pe tron, fie binecuvântarea şi cinstea şi mărirea şi puterea în vecii vecilor. E Domnul, întrucât e Mielul, Care ridică păcatele lumii; e Mielul care ridică de fapt păcatele lumii, întrucât e Domnul atotputernic, dar atotputernic în iubirea Lui. Ne obligă în conştiinţă, ne stoarce închinarea benevolă cea mai adâncă şi totală, întrucât e Slujitorul nostru cel mai total[32], cel mai exemplar şi cu eficacitatea cea mai deplină”[33]. „În Răsăritul creştin s-a pus în relief ideea unui Dumnezeu energic şi dăruitor, Care comunică oamenilor energii mereu mai înalte pe măsura creşterii lor, pentru a-i duce mereu la trepte mai înalte, deci în favorul lumii şi în vederea conducerii ei spre desăvârşire. Răsăritul creştin a pus accentul mai mult pe iubirea lui Dumnezeu faţă de lume, din voinţa de a o conduce la deplina comuniune cu El în iubire, pe când creştinismul occidental, mai mult în atotputernicia lui Dumnezeu, care vrea să ţină lumea în respectul de El[34]. La rândul său, domnia lui Hristos nu s-a scos în răsărit niciodată din legătură cu bunătatea Lui. Ea a fost văzută în mod paradoxal ca domnia Mielului înjunghiat, aşa cum termenul de Atotţiitor a fost asociat cu cel de Părinte, bun, blând şi familiar”[35].

„Dumnezeu este proslăvit de către toţi cei înţelegători şi de toate cele simţite, de cei vii şi chiar de tot ce are glas firesc, adică atât cele înţelegătoare [raţionale], cât şi de cele neînţelegătoare după firea lor. Însă este slăvit mai ales de îngeri şi de oamenii aleşi: de cei cu sufletele în cer şi de cei cu trupul pe pământ”[36].

14: Şi cele patru Fiinţe ziceau: „Amin!”  Iar Bătrânii căzură la pământ şi se-nchinară.

„Aclamaţiile miriadelor de fiinţe vii de orice gen şi specie şi actul de prosternare al bătrânilor amintesc de onorurile aduse împăratului roman. Tributul acestor onoruri aduse lui Dumnezeu şi Mielului, spre deosebire de cele aduse împăratului, oglindeşte concepţia lui Ioan despre conflictul existent între stăpânirea lui Dumnezeu şi cea a Cezarului”[37].

„Prin cele patru fiinţe şi prin bătrâni se arată că s-au făcut o turmă şi o Biserică a îngerilor şi a oamenilor, prin Iisus Hristos Dumnezeu. Căci Iisus Hristos le-a unit pe cele risipite şi a stricat zidul cel despărţitor din mijloc (cf. Efeseni 2, 14). Şi astfel, cele patru fiinţe, care sunt mai presus de toate cetele îngereşti, şi bătrânii, care sunt plinătatea celor ce s-au mântuit, sunt cei vrednici de cântarea şi închinarea lui Dumnezeu”[38].  Căzură la pământ şi se-nchinară: „Toţi Sfinţii, cu cât sunt mai presus întru mărire, cu atât sunt mai smeriţi în ei înşişi”[39].

---

[1] BBVA, p. 1758

[2] NTEP, p. 744

[3] ICSS IX, p. 164

[4] Adică se poate lua cu uşurinţă cunoştinţă de ele; nu tot atât de uşor se pot tâlcui.

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[6] ICSS IX, p. 164

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[8] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], V

[9] ICSS IX, p. 164

[10] BBVA, p. 1758

[11] ICSS IX, p. 164

[12] În textul Sfântului Ioan: Leul. Origen înlocuieşte cu Mielul, alăturând maxima forţă maximei blândeţi.

[13] Origen, Omilii la Exod, XII, 4

[14] Origen, Filocalia, V, 5

[15] Sf. Grigorie Palama, Omilii, LX, 13

[16] BBVA, p. 1758

[17] NTEP, p. 744

[18] Coarnele sunt simbol al puterii, iar numărul şapte, al plenitudinii.

[19] BBVA, p. 1758

[20] NTEP, p. 744

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[22] Sf. Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa naturală, 71

[23] Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, XII

[24] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 17

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[26] Evagrie Monahul, Cuvânt despre rugăciune, 76-77

[27] Nicodim Aghioritul (?), Din viaţa Sfântului Grigorie, Arhiepiscopul Salonicului, făcătorul de minuni

[28] ICSS IX, p. 164

[29] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[30] BBVA, p. 1758

[31] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XIV

[32] Hristos e Stăpân şi, totodată, Slujitor.

[33] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, II, p. 104

[34] E vorba, desigur, despre punerea accentului, cum s-a zis, căci nicăieri, Răsărit sau Apus, Dumnezeu nu a fost văzut în chip unilateral.

[35] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, pp. 222-223

[36] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[37] ICSS IX, pp. 164-165

[38] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, V

[39] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III, 58, 8