Comentarii la Iov – 42

Posted: 21/03/2009 in Iov
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 42 – Al doilea răspuns al lui Iov. Epilog.

 

1: Şi răspunzând Iov, a zis către Domnul:

 

2: „Eu ştiu că Tu poţi totul

şi că nimic nu-Ţi este, de vrei, cu neputinţă.

„Celui Atotputernic nimic nu Îi este cu neputinţă, nimic nu-i nevindecabil pentru Creatorul tău: El toate le-a făcut ca viaţă să aibă, iar tot ce a făcut ca să existe nu poate înceta de a exista. Tocmai de aceea, chiar dacă ele se pot schimba sau diversifica şi chiar dacă, potrivit vredniciei, pot fi încadrate mai sus sau mai jos, nişte fiinţe care au fost făcute de Dumnezeu ca să existe şi să dureze nu pot primi o moarte care le-ar atinge în însăşi substanţa lor”[1].

„Cuvântul Cel mai înainte de veci, de necuprins şi atotputernic şi Fiul atotputernic al lui Dumnezeu putea negreşit să-l izbăvească pe om din mortalitate şi din sclavia diavolului şi fără Înomenirea Sa proprie, fiindcă poartă toate cu cuvântul puterii Lui (cf. Evrei 1, 3), toate se supun autorităţii Lui dumnezeieşti şi, potrivit lui Iov, poate toate şi nimic nu-I e cu neputinţă, căci tăria nici unei creaturi nu se poate compara cu puterea Creatorului şi nimic nu e mai tare decât Atotputernicul. Dar modul cel mai potrivit pentru firea şi slăbiciunea noastră şi cel mai cuvenit pentru Cel ce acţiona a fost cel prin Înomenirea Cuvântului lui Dumnezeu”[2].

3: Căci cine oare-ascunde de Tine ce-are-n gând

şi, tăinuind cuvinte, le-ascunde şi de Tine?

Cine-mi va spune mie ceva ce n-am ştiut,

necunoscute lucruri şi mari şi minunate?

„Cel ce a sădit urechea toate le aude şi Cel ce a zidit ochiul toate le vede. Astfel e înfăţişat Iov, zicând: Cine este cel care ascunde de Mine sfatul său şi-şi tăinuieşte cuvintele în inimă şi socoteşte să se ascundă de Mine?”[3].

4: Ascultă-mă Tu, Doamne, ca să grăiesc şi eu;

eu să Te-ntreb pe Tine, iar Tu să mă înveţi.

5: Te auzeam-nainte cu-auzul, şi atât;

dar astăzi şi cu ochiul vederii Te-am văzut.

Pornind de la acest loc, Sfântul Grigorie Palama arată că e un progres în cunoaşterea lui Dumnezeu, de la cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi, a începătorului, la cunoaşterea cea mai presus de fire a celui îndumnezeit, sau de la cunoaşterea imperfectă şi în ghicituri a Vechiului Testament, la aceea deplină, în lumina descoperirii pe care o face Hristos în Noul Testament[4].

„Iubit-am să spun şi cele ce le-a spus Iov, că cu urechea mea Te-am auzit mai întâi, iar acum Te-a văzut ochiul meu. Căci precum eşti Cuvântul şi Înţelepciunea, aşa eşti şi lumina adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 6); întâi ca lumina văzută de la început, apoi ca lumina luminând, ca Cel ce eşti soarele dreptăţii, pe cel ce vede, ca să vadă mai presus de minte, în chip fericit, înălţat prin virtuţi, cele dumnezeieşti şi mai presus de fire, cele negrăite proprii lui Dumnezeu singur şi iubirii mai presus de lume”[5].

6: De-aceea eu pe mine m-acopăr cu dispreţ,

eu, care-n mine însumi pământ sunt şi ţărână.”

„Cel care nu cunoaşte este păcătos, pământ şi cenuşă, iar cel care ajunge la cunoaştere se aseamănă cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă, este şi duhovnicesc şi, din această pricină, ales”[6]. Dar cel înduhovnicit ajunge astfel trecând prin (şi rămânând în) smerenie, pe când cel depărtat de Dumnezeu va cugeta, de regulă, lucruri înalte despre sine.

„Altceva simte cel ce şade pe tron şi altceva, cel ce şade pe gunoi. Şi de aceea, poate, dreptul acela [Iov] s-a aşezat pe gunoi în afara cetăţii. Căci dobândind astfel desăvârşita smerită-cugetare, a spus întru simţirea inimii: M-am osândit pe mine însumi şi m-am istovit. Pământ şi cenuşă m-am socotit[7].  Dacă ne socotim pământ şi cenuşă, ca Avraam (Facerea 18, 27) şi Iov, nu vom fi în veac jefuiţi, ci vom avea pururea ce să dăm şi altora: nu aur, nu argint, ci chip de smerenie, de răbdare şi de iubire către Dumnezeu”[8].  „Smerenia este a te socoti pe tine pământ şi cenuşă în fapte şi cuvinte; nu numai în cuvinte. Adică să zici: Cine sunt eu? (II Regi 7, 18). Cine mă preţuieşte? Nu însemnez pentru nimeni nimic”[9].  Şi iarăşi: „Cât despre întinăciuni, dacă inima ta se va smeri şi te vei socoti pământ şi cenuşă, smerenia te va apăra de ele”[10].

 

7: Şi a fost că după ce Domnul a rostit aceste cuvinte toate către Iov, i-a grăit lui Elifaz din Teman: „Tu şi cei doi prieteni ai tăi aţi greşit, fiindcă-n ochii Mei n-aţi grăit nimic din adevărurile pe care le-a vorbit robul Meu, Iov.

8: Şi acum, luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu, Iov, iar el le va aduce jertfă pentru voi; şi robul Meu, Iov, se va ruga pentru voi; că dacă Eu n-aş căta la faţa lui şi dacă nu de dragul lui aş face-o, atunci v-aş fi nimicit, deoarece n-aţi grăit întru adevăr asupra lui Iov, robul Meu”.

„Iov apare ca un mijlocitor asemenea lui Avraam (Facerea 18, 22-32; 20, 7), Moise (Numerii 21, 7), Samuel (I Regi 7, 5; 12, 9), Amos (7, 2-6), Ieremia (11, 14; 37, 3). ♦ […] Pentru Ioan Gură de Aur, oficiul pe care îl îndeplineşte Iov de a aduce jertfe presupune faptul că nu exista încă Legea. Iov devine preot şi, aşa cum oferea jertfe pentru copiii săi, o face acum pentru prietenii săi (cf. Comentariu la Iov, XLII, 5). Autorul observă şi că Iov nu păstrează mânie împotriva lor”[11].

9: Aşa că Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamah s-au dus şi au făcut aşa cum le poruncise Domnul; şi [Domnul], de dragul lui Iov, le-a iertat păcatul.

10: Iar Domnul Şi l-a alăturat pe Iov; iar dacă şi el s-a rugat pentru prietenii săi, [Domnul] le-a iertat păcatul.

„Dumnezeu Şi-l face pe om părtaş la actul iertării; o nuanţă pe care Textul Masoretic o omite”[12].  „Şi lui Iov i s-a făcut dreptate, fiind lipsit de răutate”[13].

11: Iar fraţii lui toţi şi surorile lui au auzit de toate câte i se întâmplaseră şi au venit la el împreună cu toţi ai lui cei de altădată; şi au mâncat şi au băut şi l-au alinat şi s-au mirat de toate câte adusese Domnul asupră-i; şi i-a dat fiecare câte o mieluşea şi câte o bucată de aur de patru drahme, nepecetluit.

„În Textul Masoretic fiecare îi dăruieşte lui Iov o qesitah şi un inel de aur. Termenul qesitah desemnează o monedă veche de pe vremea patriarhilor, a cărei valoare nu este cunoscută (Facerea 33, 19; Iosua 24, 32)”[14]. Moneda era bătută în argint şi avea forma unui miel, motiv pentru care, probabil, Septuaginta şi Vulgata echivalează pretutindeni qesitah cu miel sau mieluşea.

12: Şi Dumnezeu a binecuvântat pe cele din urmă ale lui Iov mai mult decât pe cele dintâi; vitele lui erau: paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.

13: Şi i s-au născut şapte fii şi trei fiice.

„În apocrifa Testamentul lui Iov (I) sunt numiţi şi fiii lui Iov. Numele fiicelor lui Iov sunt aceleaşi ca în Septuaginta”[15].

14: Celei dintâi i-a pus numele Iemina, celei de a doua, Cheţia, iar celei de a treia, Cheren-Hapuc.

„Numele fiicelor lui Iov în ebraică sunt: Yemimah (porumbiţa), Qeţiah (aromă, mireasmă de răşină), Qeren Happukh (cutiuţa cu farduri). Numele lor în greacă sunt: Ήμέρα (Ziua), Κασία (Scorţişoară), Άμαλθείας Κέρας (Cornul Amaltheei)”[16].

15: Nu se găseau sub cer femei atât de frumoase ca fetele lui Iov, iar tatăl lor le-a făcut părtaşe la moştenire, alături de fraţii lor.

„De obicei, fiicele nu aveau drept de moştenire decât dacă nu existau fii (cf. Numerii 27, 1-11). Faptul că Iov le face părtaşe la moştenire vădeşte bogăţia lui excepţională, precum şi spiritul lui luminat. ♦ În apocrifa testamentul lui Iov, Iov îşi împarte averea între fii, fetele neprimind nimic (XLVI). Fetelor le dă trei sfori colorate, cu care acestea se leagă peste piept ca să le poarte noroc (XLVI-XLVIII)”[17].

16: Iar după încercarea aceea a mai trăit Iov o sută şaptezeci de ani; de toţi, anii săi au fost două sute patruzeci şi opt. Şi i-a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi până la al patrulea neam.

„În acest verset asistăm la o succedare a generaţiilor, ca şi cum timpul povestirii s-ar accelera pentru ultima oară înainte de a se termina prin moartea lui Iov, făcând să coincidă finalul poemului cu sfârşitul personajului. Textul Septuagintei e diferit de Textul Masoretic în multe privinţe. În primul rând nu face nu face nici o aluzie la fiii şi fiii fiilor, apoi amplifică vârsta lui Iov şi încheie nu cu evocarea  morţii, ci cu cea a numărului anilor lui Iov. ♦ În Textul Masoretic se spune despre Iov că a trăit 140 de ani[18]. Astfel, el a depăşit cu 20 de ani ceea ce se socotea ca fiind limita extremă impusă de YHWH pentru viaţa umană şi a dublat durata ce apare normală (cf. Psalmi 89, 10) – 70 de ani. În acest mod, anii lui Iov s-au dublat ca şi restul bunurilor. Despre patriarhi se spune că Isaac a trăit 180 de ani, Avraam 175, Iacob 130, Iosif 127. Vârsta lui Iov reprezintă o viaţă patriarhală medie”[19].

„Pentru sfinţi, cele ce le stau împotrivă sunt bune, căci pot să le învingă şi, după ce le vor fi învins, primesc o mai mare slavă de la Dumnezeu. Abia după ce diavolul a cerut să i se dea putere împotriva lui Iov [1, 9], asalturile duşmanului i-au adus o îndoită slavă, după victorie. Se arată prin acest fapt (că ceea ce odinioară pierduse, avea să primească îndoit) că la fel va primi, fără îndoială, şi în privinţa celor cereşti”[20].

17: Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile. Şi este scris că iar se va ridica împreună cu aceia pe care Domnul îi va învia.

Ultima frază apare doar în Septuaginta (fiind notată de Rahlfs ca 17a, urmând apoi şi un adaos notat 17 b-e, adaos pe care-l vom reproduce mai jos), Textul Masoretic oprindu-se la imaginea lui Iov cel încărcat de zile.  „Formula îndestulării de zile face parte dintr-o binecuvântare străveche (cf. Facerea 25, 8; 35, 29). ♦ În Testamentul lui Iov, acesta moare având viziunea carului însoţit de îngeri care vin să-i ia sufletul (LII)”[21].

Aici, un cuvânt ce rezumă Cartea Iov: „Fericitul Iov, de nu s-ar fi exercitat cum trebuie înainte de a fi venit peste el luptele, n-ar fi strălucit atâta în timpul luptelor; de nu s-ar fi exercitat să-şi izgonească din suflet orice mânie, ar fi rostit un cuvânt nesocotit atunci când i-au murit copiii. Aşa, însă, a ieşit biruitor în toate luptele; şi când a pierdut banii, şi când i-a dispărut atâta avuţie, şi când i-au pierit copiii, şi când a pierdut dragostea soţiei, şi când i-a fost biciuit trupul, şi când l-au ţinut de rău prietenii, şi când l-au ocărât slugile. Iar dacă vrei să vezi exerciţiile lui, ascultă-l pe el, că spune cum dispreţuia banii: Dacă m-aş fi bucurat când mi se înmulţeau averile! Dacă aş fi îngropat aurul în pământ! Dacă mi-aş fi pus nădejdea în pietrele preţioase! (31, 25.24). De aceea nici nu s-a tulburat când averile i-au fost răpite, pentru că nu le dorea nici când le avea. Ascultă cum se îngrijea de creşterea copiilor lui! Nu-i răsfăţa peste măsură, aşa cum facem noi, ci le cerea să aibă viaţă desăvârşită. Dacă aducea jertfe pentru păcatele neştiute ale copiilor lui (1, 5), gândeşte-te ce judecător aspru era al faptelor lor ştiute! Iar dacă vrei să auzi şi luptele lui pentru curăţenia trupească şi sufletească, ascultă-l pe el spunând: Lege pus-am ochilor mei, să nu mă uit la fecioară (31, 1). De aceea nu l-a înfrânt soţia lui; o iubea şi mai înainte, dar nu peste măsură, ci cum se cade să-ţi iubeşti soţia. De asta mă şi mir. Cum i-a trecut diavolului prin minte să pornească război împotriva lui Iov, când cunoştea exerciţiile lui? Cum de i-a trecut prin minte? Vicleană fiară e diavolul şi niciodată nu-şi pierde nădejdea! Vina noastră cea mai mare este că noi deznădăjduim de mântuirea noastră, pe când diavolul nu pierde niciodată nădejdea pieirii noastre. Dar uită-te că Iov se gândea, cu mult înainte, la chinurile şi suferinţele trupeşti, care ar fi putut să vină peste el. Nu avusese niciodată vreo suferinţă, că trăise în bogăţie, desfătare şi lux, dar se gândea în fiecare zi la suferinţele celorlalţi oameni. Aceasta arătându-o, spunea: Frica de care m-am temut a venit asupra mea şi de ceea ce m-am speriat, aceea mi s-a întâmplat, şi iarăşi: Am plâns de orice neputincios şi am suspinat când am văzut om în nevoie (30, 25). De aceea nu l-au tulburat nici una din suferinţele acelea mari şi cumplite care au căzut asupra lui. Dar nu mi te uita la pierderea averilor, nici la moartea copiilor, nici la bubele lui de nevindecat, nici la vorbele rele ale soţiei sale, ci la celelalte suferinţe ale lui, cu mult mai cumplite decât acestea!  – Dar ce suferinţe mai mari decât acestea a îndurat Iov? aş putea fi întrebat. Din istoria vieţii sale nu cunoaştem altele!  – Pentru că dormim, nu le cunoaştem! Cel care caută cu grijă şi cercetează bine mărgăritarul, va afla suferinţe cu mult mai mari decât acestea. Altele îi erau suferinţele, mai cumplite şi mai mari, în stare să-i zguduie şi mai mult sufletul lui Iov. În primul rând că nu ştia nimic lămurit de împărăţia cerurilor şi de înviere; de aceea şi spunea cu lacrimi: Că nu voi trăi în veac, ca să rabd! (7, 16); în al doilea rând, că ştia că a făcut mult bine; în al treilea rând, că ştia că n-a făcut nici un rău; şi în al patrulea rând, că socotea că suferă acestea de la Dumnezeu – că dacă ar fi ştiut că le suferă şi de la diavolul, şi asta l-ar fi scandalizat din destul -, în al cincilea rând, că auzea pe prietenii lui învinuindu-l de păcat: N-ai fost biciuit pe cât ai păcătuit! (11, 6); în al şaselea rând, că vedea că cei ce trăiesc în păcat sunt fericiţi şi-şi bat joc de el; în al şaptelea rând, că n-a văzut vreodată pe un altul suferind atâta.  […] Gândeşte-te acum de câte cununi nu este vrednic Iov, care vedea agonisita sa, câştigată prin muncă cinstită, răpită fără rost şi fără pricină, care vedea că suferinţele vin valuri-valuri peste el, el rămânând nemişcat în mijlocul tuturor acestor încercări şi înălţând Stăpânului cuvenita mulţumire pentru toate?  Chiar dacă nimeni din ceilalţi n-ar fi spus vreun cuvânt, numai cuvintele soţiei sale ar fi fost în stare să zguduie şi o stâncă. Uită-te la viclenia ei! Nu-i aduce aminte de bani, nu-i aduce aminte de cămile, de turmele de oi şi de cirezile de vite – cunoaşte doar filozofia bărbatului ei faţă de acestea! -, ci de ceea ce-i mai împovărător decât toate, de copii adică; apoi îi mai măreşte chinul şi jalea, adăugând şi durerea şi necazurile ei (2, 9). […] Când alături stă soţia, care rosteşte cuvinte pline de jale, şi-i mai vin în ajutor şi faptele: rănile, bubele şi nenumăratele valuri de nenorociri, cum n-ai putea spune, pe bună dreptate, că sufletul lui Iov a fost mai tare decât diamantul, de vreme ce n-a fost doborât de o atât de mare furtună?  Îngăduiţi-mi să spun cu îndrăznire că acel fericit bărbat, dacă n-a fost mai mare decât apostolii, apoi nicidecum n-a fost mai mic. Apostolii aveau o mângâiere în suferinţele lor, că le îndurau pentru Hristos; şi leacul acesta era îndestulător să le înalţe sufletele în fiecare zi, că aveau în orice împrejurare pe Stăpânul, Care le spunea: Pentru Mine! şi: Din pricina Mea (Matei 5, 11) şi: Dacă pe Mine, stăpânul casei, M-au numit Beelzebul… (Matei 10, 25); Iov, însă, era lipsit de această mângâiere; şi de mângâierea minunilor şi de mângâierea harului. Că Iov nici nu avea o atât de mare putere a Duhului. Şi grozăvia mare este că Iov a îndurat toate aceste suferinţe, după ce dusese o viaţă îmbelşugată şi desfătată, după ce se bucurase de atâta cinste; că n-a fost un pescar sau un vameş sau un om care a trăit cum a putut. Şi ceea ce părea împovărător pentru apostoli, aceea a suferit şi Iov: ura prietenilor, a casnicilor, a duşmanilor, a celor cărora le făcuse bine; dar el nu putea vedea ancora aceea sfântă, portul acela neînvălurat, adică cele spuse de Domnul apostolilor: Pentru Mine!   […] Iov nu ştia că suferinţele lui erau o luptă. Dacă ar fi ştiut, nici n-ar fi simţit suferinţele. Gândeşte-te că atunci când a auzit pe Dumnezeu spunându-i: Crezi, oare, că Eu ţi-am răspuns pentru altă pricină, decât pentru că te arăţi drept? (40, 3), îndată, numai la auzul acestor cuvinte, a răsuflat uşurat, s-a smerit pe sineşi şi a socotit suferinţele lui o nimic, grăind aşa: Pentru ce să mai judec, când sunt sfătuit şi dăscălit de Domnul, auzind acestea, eu care nu sunt nimic? (39, 34); şi iarăşi: Mai înainte, cu urechea Te-am auzit; iar acum ochiul meu Te-a văzut; pentru aceea m-am smerit şi m-am topit şi m-am socotit pământ şi ţărână (42, 5-6). Această vitejie, deci, această blândeţe a celui care a trăit înainte de darea legii şi înainte de venirea harului să o râvnim şi noi, cei care trăim după ce s-a dat legea şi a venit harul, ca să putem să ne sălăşluim în cerurile cele veşnice, pe care facă Dumnezeu ca noi toţi să le dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”[22].  „Iov a suferit cele ce a suferit prin îngăduinţa lui Dumnezeu; a fost însă încununat nu numai pentru că a suferit, ci şi pentru că a întâmpinat cu curaj toate nenorocirile. Toţi îl admirăm, dar nu-l admirăm pentru că diavolul i-a luat toate bunurile lui, ci îl admirăm pentru că n-a păcătuit nici măcar cu buzele, deşi l-au lovit atâtea nenorociri”[23].

În final, o tâlcuire care rezumă, în mare, cele petrecute cu Iov, oferind şi un argument pentru finalul cărţii, în care Iov redobândeşte bunurile sale. Tâlcuirea se referă la „Cuvântarea a patruzeci şi doua a Teologului, despre cele spuse cu privire le fericitul Iov: Iar cele următoare au fost mici şi rânduite pentru cei mici (Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare spre lauda sfântului Atanasie, cap. 8; P.G., 35, 1101).

Comparând, socotesc, pe cele trupeşti date, după suportarea încercărilor, cu făgăduiala făcută de Dumnezeu lui Iov, le-a numit pe cele dintâi mici, ca unele ce nu se pot compara în nici un chip cu cele veşnice. Iar spunând: pentru cei mici rânduite, a numit mici pe cei mici în cunoaşterea înţelegătoare, care uşor se smintesc de raţiunile proniei şi ale judecăţii şi se clatină chiar în dreapta credinţă. Despre aceştia socotesc că zice şi Domnul în Evanghelie: Cel ce sminteşte pe unul din aceştia mici (Marcu 9, 42). Aceştia, oricând ar vedea pe cel drept bolnav sau sărac, sau supus altor necazuri, ar suferi această sminteală[24]. Şi dacă aceşti mai slabi socotesc că oricine trebuie iertat de Dumnezeu, cu atât mai mult se smintesc de schimbarea totală a sorţii lui Iov, privit de toţi ca drept. Despre aceştia a zis învăţătorul [Sfântul Grigorie de Nazianz]: pentru cei mici rânduite[25].

 

Redăm aici adaosul din Septuaginta, omis, de regulă, de traducători, dar prezent în ediţia Rahlfs. Noi vom reproduce traducerea din SEP 4/II, repetând şi primul adaos, 17a:

17a: Este scris că se va ridica din nou împreună cu cei pe care îi ridică Domnul.

„Textul Septuagintei are două adaosuri: unul care arată credinţa în învierea morţilor (17a), iar celălalt (17b-e) e o colecţie de informaţii despre Iov şi familia sa, luate dintr-o apocrifă aramaică desemnată doar sub titlul Cartea siriacă[26].

17b: [Despre] acesta se tălmăceşte în cartea siriacă [astfel]:

El a locuit în pământul Ausitis în ţinuturile Idumeei şi Arabiei,

şi înainte a avut numele Iovav;

17c: luându-şi femeie din Arabia, a avut un fiu pe nume Enon;

tatăl lui era Zare, unul din fiii lui Esau, iar mama lui, Bosora,

aşa încât era al cincilea de la Avraam.

17d: Şi aceştia [sunt] regii care au domnit în Edom, ţinut peste care a domnit şi el:

mai întâi Balac, fiul lui Beor, şi numele cetăţii lui, Dennaba;

după Balac, Iovav, cel numit [şi] Iov;

după acesta, Asom, care era cârmuitor al ţinutului Thaimanis;

după acesta, Adad, fiul lui Barad, care l-a spintecat pe Madian în câmpia Moab, şi numele cetăţii lui, Ghetaim.

17e: Iar prietenii care au venit la el [sunt]:

Eliphas, din fiii lui Esau, regele thaimanilor,

Baldad, cârmuitorul saucheilor,

Sophar, regele mineilor.

„În încheierea comentariului său, Ioan Gură de Aur îi evocă pentru ultima oară pe cei doi eroi antagonişti ai dramei: Iov, pe care îl numeşte atlet generos, şi diavolul, viclean şi pervers. Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe toţi să imite răbdarea şi bunăvoinţa lui Iov şi să evite capcanele diavolului, pentru a dobândi bunurile făgăduite celor care Îl iubesc pe Dumnezeu (cf. Comentariu la Iov, XLII, 9)”[27].


[1] Origen, Despre principii, III, 6, 10

[2] Sf. Grigorie Palama, Cuvânt despre economia în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, 1

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II

[4] Cf. Despre sfânta lumină, 69

[5] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 64

[6] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 168, 2

[7] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXV, 56

[8] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 62

[9] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 100

[10] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 360

[11] SEP 4/II, p. 146

[12] BBVA, p. 613

[13] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VIII, 1

[14] SEP 4/II, p. 146

[15] SEP 4/II, p. 147

[16] SEP 4/II, p. 147

[17] SEP 4/II, p. 147

[18] Atât a mai trăit după încercările descrise în poem. Textul ebraic n-o spune explicit, dar, comparând cu Septuaginta, Iov ar fi avut 218 ani după Textul Masoretic şi 248 de ani (de data aceasta, explicit) după Septuaginta. SEP 4/II continuă comentariul ca şi cum textul ebraic ar limita vârsta lui Iov la 140 de ani. E de acceptat aceasta doar dacă am socoti că lui Iov i se dăruieşte încă o viaţă, adaos la cei 78 de ani pe care îi avea, prin deducţie, la momentul discuţiei cu cei trei prieteni.

[19] SEP 4/II, p. 147

[20] Origen, Omilii la Geneză, I, 10

[21] SEP 4/II, p. 148

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXIII, 6-7

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, II, 9

[24] Bunurile pământeşti date lui Iov a doua oară au fost mici şi date pentru cei mici, ca să nu se smintească văzând pe un om drept, ca Iov, supus la atâtea necazuri. Dar aceste bunătăţi sunt mici şi în comparaţie cu bunătăţile vieţii veşnice făgăduite lui Iov (n. trad.).

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 73

[26] SEP 4/II, p. 148

[27] SEP 4/II, p. 148

Anunțuri
Comentarii
  1. Îmi place Iov nespus.
    Poate fiindcă-i un fel de oglindă întoarsă.
    Având eu, în vremile primei tinereţi o „dispută” (unilaterală, evident) cu Dumnezeu, pentru că a lăsat suferinţă lumii şi în primul rând maicei mele pe care o adoram (aşa gândeam atunci) am vrut să întinez cât a fost cu putinţă pe cel făcut după chipul şi asemănarea Lui, adică pe mine. Cum toate acele lucruri făcute nu aduceau nicio replică, am făcut şi cel din urmă semn. Nu ştiu dacă asta l-a mişcat, cert este că m-a oprit din cădere, aşa cum ai prinde un măr care s-a desprins şi m-a lipit înapoi în Pomul Vieţii. De atunci am o relaţie directă (am devenit conştientă de ea), neintermediată, cu Dumnezeu – sigur că sună a trufie, dar este cu adevărat smerenie.
    Am ţinut să spun acestea aici, citind această tălmăcire, pentru a uşura un pic o inimă pe care o simt înnegurată. Nimeni nu are a se teme de intenţiile sau vorbele mele, pentru că nu e niciun gând vătămător în ele. Dumnezeu să ne aibă în buna Lui pază.

  2. Vania spune:

    Doamne-ajută.

    Cred, dacă-mi amintesc bine, că ai şi cartea.

  3. Vali spune:

    Domnule Usca,
    am răsfoit pagini din blogul d-voastră, recunosc, destul de superficial, de aceea, ceea ce voi întreba nu vine ca vreo tentativă de contrazicere sau contestare a cuvintelor dvs. Vă rog, luaţi ceea ce urmează ca fiind un personal şi sincer interes faţă de neînţelese ale căror răspunsuri pe care le-am primit sau la care am ajuns personal n-au făcut decât să mă îndepărteze de Cuvântul propovăduit la biserică.
    Religiozitatea mea, atâta câtă este, se manifestă mai mult sub forma problemelor care s-au ivit de-a lungul anilor între mine şi „Avel Ceva” care ne depăşeşte în înţelegere.

    Îmi voi introduce întrebarea cu ajutorul cuvintelor unui scriitor îndrăgit de de mine, un „neîmpăcat” excomunicat de Biserică pentru ereziile scrierilor sale. Este vorba despre Nikos Kazantzakis care, în „Hristos răstignit a doua oară”, spune: „De ce nu strigi şi tu? De ce nu-ţi ridici glasul spre Dumnezeu, să-l intrebi? Stai cu braţele incrucişate, cu capul în pământ şi zici: <> Dar ce ai făcut tu să te pedepsească? Ridică-te, nu eşti o oaie, eşti un om, întrebă, cere socoteală! Asta înseamnă să fii om: un lucru viu care se ridică şi întreabă!”

    Acum: dincolo de aparenta agresivitate sau infatuare a cuvintelor citate, ceea ce mă izbeşte e „definiţia” pe care o dă omului – ceva ce se ridică şi întreabă, deci are nevoie să înţeleagă.
    Da, de acord, omul e neîncăpător pentru a dezlega şi a cuprinde taine doar pe calea raţiunii. Nu mă refer la taine aici. Ci la greşeli, când omul se ştie vinovat de ceva ce a săvârşit, „pedeapsa” pe care o suportă e dreapă. Dar când, ipotetic, pedeapsa vine absurd pentru că omul îşi va fi ispăşit deja greşeala… unde e dreptatea şi onestitatea lui Dumnezeu? Da, veţi putea spune, chiar cu trimiteri biblice, că omul nu-şi cunoaşte păcatul aşa cum i-l cunoaşte D-zeu. De acord, suntem uneori motivaţi şi mobilizaţi de lucruri care doar aparent sunt „curate”, sunt în noi adâncuri ale faptelor şi gândurilor pe care nu ajungem să ni le sondăm. DAR: consider ieftin a accepta un greu, o pedeapsa (paleta sinonimelor e variată) doar pe temeiul unui „nu cerceta, nu întreba, nu înţelegi”. Dacă eu, un om şi doar atât, sunt limitat, cu siguranţă ceea ce greşesc nu e nelimitat, deci încape în puterea mea de înţelegere. Aici, spun, e nedreptatea şi absurdul: a te plasa pe poziţia acceptării fără a ridica demn capul pentru a spune „am nevoie să înţeleg”, nu pentru cere socoteală (ca în citat) sau pentru a contesta (sunt perfect conştientă de imperfecţiunea umană, de nevoia corectării de ceva ce-i e superior).
    Apoi, vă rog, să imaginăm următorul lucru: pe stradă, strecor în buzunarul unui trecător o gogoaşă de vierme de mătase – fără să ceară, fără să ştie, fără să-i spun. Să presupunem că nu ştie ce e, că nu are idee ce să facă cu ea, dar îi place senzaţia pufului, a formei etc. Peste o vreme îl caut şi îi cer mătasea pe care mi-o datorează. Oare îmi datorează el ceva? Dar eu lui?
    Suntem noi datori cu ceva Celui ce e fără limite?

    Încă o dată, sper ca ceea ce am spus mai sus să luaţi simplu, ca încercare a unui om de a găsi nişte răspunsuri, de a tria printre ele.
    Mă veţi scuza, sper, pentru „nemiluita” cuvintelor şi dacă veţi găsi în ele vreun motiv de indispunere, aveţi libertatea de a le cenzura.

  4. Vali spune:

    Am omis ceva în citatul de mai sus, completez: „cu capul în pămât şi zici: „Dumnezeu mă pedepseşte.”

  5. Vania spune:

    Nu m-au indispus acestea, însă, într-adevăr, cuvântul e cam lung iar acum plec către biserică. Revin mai pe seară…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s