Comentarii la Apocalipsa – 22

CAPITOLUL 22 – Noul Ierusalim (continuare). Venirea lui Hristos.

 

1: Şi mi-a arătat un râu al apei vieţii, strălucitor ca de cristal, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului.

Râul „înseamnă undele dumnezeieşti ce le dăruiesc acelor fiinţe [Puterile cereşti, dar şi oamenii mutaţi la starea cea fericită – n. n.] o revărsare îmbelşugată şi abundentă şi o rodnicie de viaţă făcătoare”[1].  Pentru ca acest râu să înceapă de aici, credinciosul e îndemnat să caute străpungerea inimii: „Fiindcă [străpungerea] e un foc dumnezeiesc care destramă munţii şi stâncile (I Regi 19, 11), face netede toate (Luca 3, 5), le face raiuri şi preschimbă sufletele care-l primesc. Fiindcă în mijlocul acestora se face izvor ţâşnitor, apă a vieţii care izvorăşte şi curge pururea şi le udă din belşug, şi se scurge ca dintr-o cisternă peste cei de aproape şi peste cei de departe (Efeseni 2, 17) şi umple până peste margini sufletele care primesc cuvântul cu credinţă (Luca 8, 13 ş. a.)”[2].

2: În mijlocul pieţei [cetăţii], şi de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii, rodind de douăsprezece ori, dându-şi roada-n fiecare lună; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.

„Textul este nelămurit. Este un singur arbore al vieţii în mijlocul fluviului, care se desparte în mai multe braţe? Sunt mai mulţi arbori pe malul unui singur fluviu? E greu de spus”[3]. Oricum, în pomul vieţii a fost văzut Hristos.

„Prin întrupare, Dumnezeu însuşi Şi-a făcut din faţa omenească o faţă a Sa şi a dat tuturor feţelor, care intră în comuniune interioară cu ea, să se hrănească din pomul vieţii, care este El”[4].

După chipul lui Hristos, pomul vieţii, „dreptul se aseamănă cu pomii roditori”[5].  Dacă pomii sunt mai mulţi, ei „fac rod de douăsprezece ori pe an, adică rodesc neîncetat. Căci acolo nu va mai fi iarna păcatului, ca să silească pomii vieţii să-şi lepede frunzele, precum vedem că fac în viaţa aceasta. […] Frunzele pomului, adică ale Pomului Vieţii Hristos, închipuie cunoştinţele judecăţilor lui Dumnezeu […] aşa cum şi roadele lui închipuie cunoştinţa cea desăvârşită ce se va descoperi în veacul viitor. Şi frunzele acestea vor fi cu adevărat spre vindecare, adică spre curăţirea neştiinţei acelor neamuri care sunt mai jos în lucrarea faptelor bune”[6].

3: Şi nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului va fi într-însa, şi robii Săi I se vor închina.

„În cetate nu se vor mai afla oameni care, din cauza păcatului lor, să fie sub blestemul lui Dumnezeu”[7].  Robii Săi I se vor închina, adică „Îi vor sluji în calitate de preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos (vezi 20, 6), aducându-I jertfă de laudă”[8].

4: Şi ei Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

5: Şi noapte nu va mai fi; şi ei n-au nevoie de lumină de lampă sau de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor.

Hristos luminează pe cei ce s-au făcut una cu El. „În ei, aşadar, nu mai e noapte. […] [Aşa ajung] cei ce slujesc lui Dumnezeu şi în locul a toate L-au căutat numai pe Acela, L-au găsit numai pe El, L-au iubit numai pe El”[9].

6: Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate; şi Domnul, Dumnezeul duhurilor profeţilor, l-a trimis pe îngerul Său să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple-n curând.

7: Şi iată, Eu vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele profeţiei acestei cărţi!”

Aici e a şasea din cele şapte fericiri ale Apocalipsei.

„Alţi preoţi jertfeau pentru ei şi pentru poporul lor. Acesta, fiindcă n-a avut păcat să Se jertfească pentru Sine, S-a jertfit pentru toată lumea şi prin sângele Său a intrat în Biserică. Acesta este deci Preotul cel nou şi Jertfa cea nouă nu din lege, ci peste lege, apărător al lumii, lumină a veacului, care zice: Iată, vin!, şi a venit. Să ne apropiem de El, de Cel pe Care nu-L vedem cu ochii, dar Îl simţim cu inima”[10].

8: Şi eu, Ioan, sunt cel ce-am auzit şi-am văzut acestea. Şi când am auzit şi-am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.

9: Dar el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei ce păstrează cuvintele acestei cărţi. Lui Dumnezeu închină-te!”

„Îngerul din Apocalipsă îl opreşte pe Ioan, care voieşte să i se închine […]. Deci e propriu numai lui Dumnezeu să I se aducă închinare [adorare – n. n.]”[11].

10: Şi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele profeţiei acestei cărţi, căci vremea e aproape.

„În contrast cu pecetluirea de la 10, 4, de data aceasta cuvintele lui Dumnezeu trebuie puse la îndemâna tuturor, pentru ca oamenii să ştie ce-i aşteaptă şi să se pregătească”[12].

11: Cel ce-i nedrept, să mai nedreptăţească; cel ce-i spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt, să se mai sfinţească”.

Posibil înţeles al versetului: „timpul e prea scurt pentru ca să se mai poată schimba ceva; planul lui Dumnezeu se va împlini oricum”[13]. Sau: „aceste fraze arată că Ioan nutreşte slabe speranţe de penitenţă ale necredincioşilor”[14].

Cuvintele versetului sunt aplicate persecutorilor care, văzând tăria creştinilor, sporeau în ura lor (deşi au fost şi numeroase cazuri inverse, când răbdarea mucenicilor a impresionat pe privitori, făcându-i pe mulţi să se convertească): „Căci păgânii nu s-au ruşinat nici după ce au văzut c-au fost învinşi, pentru că ei nu mai aveau judecată omenească, ci s-au aprins şi mai cumplit decât o fiară. La rândul lor, şi guvernatorul şi poporul arătau faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură[15], ca să se plinească Scriptura: Cel nelegiuit să mai facă nelegiuiri, iar cel drept să fie şi mai drept. Şi, într-adevăr, pe cei ce au murit sufocaţi în temniţă păgânii i-au aruncat la câini, păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua, ca să nu fie careva înmormântat de noi. La vedere au fost lăsate numai resturile pe care le-au lăsat fiarele şi focul, fie bucăţi sfâşiate, fie resturi arse, pe când capetele şi trupurile sfârtecate care rămăseseră neîngropate, au fost păzite straşnic de ostaşi zile de-a rândul”[16].

12: „Iată, Eu vin curând, şi plata Mea este cu Mine, pentru ca fiecăruia să-i dau după cum îi este fapta.

„Versetele 12-16 exprimă cuvintele lui Iisus”[17].

„Trebuie deci să fim râvnitori spre facere de bine, că de la Dumnezeu sunt toate (Romani 11, 36). […] Ne îndeamnă, dar, să credem în El din toată inima şi să nu fim leneşi, nici trândavi spre tot lucrul bun”[18].

13: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.

„Alfa şi Omega arată că nimic nu e nesfârşit, în afară de Dumnezeu (Isaia 41, 4) şi că împărăţia şi puterea Lui sunt nesfârşite”[19].

14: Fericiţi cei care-şi spală veşmintele, pentru ca să aibă ei putere peste pomul vieţii şi prin porţi să intre-n cetate!

Cei care-şi spală veşmintele: „= cei ce le spală şi le înălbesc în sângele Mielului (vezi 7, 14)”[20].  E cea de-a şaptea fericire a Apocalipsei. „În 7, 14, cei care şi-au spălat hainele sunt cei care au ieşit din marea tulburare şi le-au făcut albe cu sângele Mielului. Chiar dacă toţi credincioşii sunt mântuiţi prin sângele Mielului (1, 5b), aici sunt proclamaţi fericiţi, în mod special, cei care au murit pentru credinţă (cf. 12, 11)”[21].

15: Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce iubesc şi lucrează minciuna!

„După toate probabilităţile, prin câini sunt desemnaţi pervertiţii erotici de orice fel, dar şi ereticii”[22].

Într-un anumit context istoric, cuvântul e aplicat (deşi se poate, evident, extinde la toţi vrăjmaşii lui Hristos) învăţătorilor iudeilor care, „părăsind cele cinstite şi voite de lege ca învechite şi învrednicindu-le de puţină preţuire, porunceau că ucenicii lor trebuie să se întemeieze pe învăţăturile şi poruncile lor omeneşti”[23]. Desigur, aici e o exagerare, însă, pe lângă învăţăturile Legii, se adăugau adeseori şi învăţături omeneşti, uneori fiind observate acestea cu mai mare acribie decât celelalte.

16: Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii”.

„De ce este nevoie, aşadar, să cercetez naşterea şi pieirea semnelor la al căror răsărit ţarinile nearate sunt spintecate de pluguri grele, iar la apusul lor se năruie holda bogată? O singură Stea îmi este prea de ajuns pentru toate, Steaua strălucitoare a dimineţii, la al cărei răsărit a fost semănată recolta nu de roade, ci de mucenici, când Rahila şi-a plâns copii săi (Ieremia 31, 15; Matei 2, 16-18), pentru ca, spălaţi cu lacrimile ei, să-i jertfească pentru Hristos. Apusul acestei Stele a înviat din morminte cele biruitoare, formate nu din surcele uscate, ci din morţi înviaţi”[24].

17: Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”  Şi cel ce aude, să zică: „Vino!”  Şi cel însetat să vină, cel ce vrea să primească-n dar apa vieţii.

Mireasa: „= Mireasa Mirelui (vezi 21, 9): Biserica lui Hristos, în Care este prezent şi lucrează Duhul Sfânt”[25].  Apa vieţii: „apa, care în Vechiul Testament este, mai presus de toate, simbol al vieţii, devine simbol al Duhului în Noul Testament”[26], adică tot simbol al vieţii, dar, de data aceasta, al vieţii celei veşnice.

18: Şi eu îi mărturisesc oricui ascultă cuvintele profeţiei acestei cărţi: Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta;

19: iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta.

Ereticii „să se înfricoşeze de acel vai menit celor care adaugă sau înlătură [părţi din Scriptură]!”[27]. Aici e un vai subînţeles, căci nu apare ca atare în text. Chiar dacă Sfântul Ioan s-a referit aici doar la scrierea sa, ulterior cuvântul a fost extins asupra întregii Sfinte Scripturi. La fel pune problema şi un autor de la finele celui de-al doilea veac, identificat de către unii cu episcopul Abercius de Ieropole; acesta, vorbind despre anume erezie, spune că a ezitat să compună o lucrare despre aceea, „nu atât că n-aş fi fost în stare să o combat şi să aduc o mărturie pentru adevăr, cât mai ales de frica şi de îngrijorarea că ar putea crede cineva că eu aş adăuga ceva nou la învăţătura Noului Testament şi a Evangheliei, faţă de care nimeni din cei care vor să se conducă după Evanghelia însăşi nu are voie nici să adauge, nici să elimine nimic”[28].

20: Cel ce mărturiseşte acestea, zice: „Da, vin curând”. – „Amin! Vino, Doamne Iisuse!”

            Da, vin curând: „Cuvintele lui Iisus, ca răspuns la chemarea Vino! din versetul 17. ♦  Amin! Vino, Doamne Iisuse!: Replica lui Ioan. Admirabil şi emoţionant final al Apocalipsei şi al Noului Testament”[29].

21: Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

Ultimul verset, „adresat Bisericilor cărora le-a fost adresată scrierea, reproduce obişnuita formulă de încheiere a epistolelor pauline şi soborniceşti”[30].

Fie ca venirea Mântuitorului Hristos în slavă să ne mute şi pe noi la veşnica existenţă fericită!

---

[1] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 9

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[3] NTEP, p. 771

[4] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 337

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 117, 4

[6] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XXI

[7] NTEP, p. 771

[8] BBVA, p. 1772

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXVII

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 19

[11] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, II, 23

[12] BBVA, p. 1773

[13] BBVA, p. 1773

[14] ICSS IX, p. 216 – În plus, am adăuga noi, în întreaga istorie, convertirile cele cu adevărat au fost rare.

[15] Fragmentul e dintr-o relatare alcătuită de către creştinii din Galia, care au scris Bisericilor din Asia şi Frigia despre persecuţiile prin care au trecut. Dintre martiri, sunt pomeniţi diaconul Sanctus din Vienne, Maturus, Attalus din Pergam, Blandina, Vivlida (adusă iniţial să acuze pe creştini dar care, sub tortură, şi-a mărturisit credinţa) episcopul Potin al Lyonului, Alexandru, medic de origine frigiană, Ponticus, fratele Blandinei, la care s-au adăugat şi alţii, care nu sunt nominalizaţi în document.

[16] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 1, 58-59 – Pentru echilibru, includem aici şi o altă relatare, deşi fără legătură directă cu Apocalipsa, spre a arăta că şi creştinii pot manifesta o cruzime similară cu a păgânilor, natura omenească fiind aceeaşi, atunci când apropierea de Hristos e doar una superficială: „Era în Alexandria o femeie pe nume Hipatia, fiică a filosofului Teon, atât de erudită, încât întrecea pe filosofii acelui timp, în şcoala platonică înfiinţată de Plotin devenind ea succesoarea acestuia, prin cursurile de filozofie pe care le ţinea. De aceea toţi veneau la ea, pentru încrederea pe care o aveau în cunoştinţele ei. Se ducea şi la judecători fără nici o sfială, alături de bărbaţii care o respectau pentru neprihana ei. Dar, împotriva acestei femei s-a aprins ura. Fiindcă se ducea adesea la Orest [prefectul Alexandriei, aflat în duşmănie cu Sfântul Chiril al Alexandriei – n. n.], oamenii Bisericii s-au pornit împotriva ei, bănuind-o că l-ar opri de la raporturi prieteneşti cu episcopul [Sf. Chiril]. Împinşi de aprigă fervoare, urmăritorii, în fruntea cărora era un citeţ numit Petru, au oprit-o pe când se întorcea [probabil, de la Orest – n. n.] şi, dând-o jos din vehicul, au dus-o cu sila până la biserica numită a lui Cezar, au dezbrăcat-o şi au ucis-o cu pietre. Apoi i-au sfâşiat trupul şi i l-au ars în locul care se numeşte Cinar. Această faptă a adus mare necaz lui Chiril şi Bisericii Alexandriei, căci omorurile şi crimele sunt străine creştinilor [cum s-a văzut, nu întotdeauna! – n. n.]. S-au petrecut acestea în al patrulea an al episcopatului lui Chiril, al zecelea consulat al lui Onorie şi al şaselea al lui Teodosie [anul 415], în luna martie, în Păresimi” – Casiodor, Istoria bisericească tripartită, XI, 12 (în volumul: Casiodor, Scrieri, Istoria bisericească tripartită, traducere de Liana şi Anca Manolache, introducere şi note de Ştefan Alexe, PSB 75, EIB, Bucureşti, 1998) – Casiodor citează textul de mai sus după Socrate, Istorii, VI, 15.  Desigur, acesta nu-i singurul exemplu de cruzime din istoria Bisericii.

[17] BBVA, p. 1773

[18] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXXIV, 2.4

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XXI

[20] BBVA, p. 1773

[21] ICSS IX, p. 217

[22] BBVA, p. 1773

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[24] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 11

[25] BBVA, p. 1773

[26] DS I, art. Apă, p. 111

[27] Tertulian, Împotriva lui Hermoghene, XXII, 3

[28] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 16, 3

[29] BBVA, p. 1773

[30] BBVA, p. 1773

Comentarii la Apocalipsa – 21

CAPITOLUL 21 – Cerul cel nou şi pământul cel nou. Noul Ierusalim.

 

1: Şi-am văzut un cer nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este.

Marea nu mai este: „Această afirmaţie scoate în evidenţă caracterul mitic, simbolic al mării, în Apocalipsa. Dispariţia mării echivalează cu închisoarea veşnică şi pedeapsa balaurului (Satana), al fiarei (Antihrist) şi al falsului profet (19, 20; 20, 10), la fel cu eliminarea Morţii şi a Hadesului (20, 14). Eliminarea mării este simbolul victoriei complete şi definitive a creaţiei asupra haosului, a vieţii asupra morţii”[1].

„Toate cele create, potrivit firii lor, sunt supuse stricăciunii şi prin urmare şi cerurile. Se ţin, însă, şi se conservă prin harul lui Dumnezeu. Numai Dumnezeirea este prin fire fără de început şi fără de sfârşit; pentru aceea s-a şi spus: Acestea pier, iar Tu rămâi (Psalmi 101, 27). Totuşi, cerurile nu vor pieri complet”[2].

„El (Fiul) a pregătit noul pământ al luminii şi noul cer al Duhului (Sfânt); rezumând (voi zice): o lume nouă şi o împărăţie veşnică. Din pământul muritor şi întunecat al duhurilor răului unde sălăşluiesc gândurile lor, El (Fiul) va duce sufletele care L-au dobândit şi care L-au iubit într-un pământ al vieţii şi al luminii, unde sălăşluiesc Sfinţii. Într-acesta se vor stabili paşii, iar mintea şi gândurile acolo se vor plimba, fiindcă au fost mutaţi de la moarte la viaţa veşnică”[3].

E aici şi o chemare la contemplarea realităţilor duhovniceşti: „Când avem mintea lui Hristos (I Corinteni 3, 16) şi ochi duhovniceşti, tu te întorci iarăşi înapoi, ca să trăieşti sub stihiile acestei lumi ca învăţătoare? Ce zici? Noi care aşteptăm cer nou şi pământ nou potrivit făgăduinţei, nu vom înţelege şi nu vom slăvi pe Dumnezeu din acelea în chip supralumesc, ci Îl vom cunoaşte numai din lumea aceasta veche şi schimbăcioasă? Ba nu numai schimbăcioasă, ci şi stricăcioasă. Căci numind-o pe aceea nouă, a arătat-o, pe aceasta, veche. Iar tot ce se învecheşte şi îmbătrâneşte merge spre pieire”[4].

2: Şi-am văzut cetatea cea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă-mpodobită pentru mirele ei.

„Această viziune a mântuirii a fost scrisă într-o epocă în care Ierusalimul istoric fusese distrus de curând şi de către o persoană care nu se găsea în mediul său într-o cetate, oricare ar fi fost contextul său [al cetăţii] cultural. Viziunea […] nu aşteaptă o reconstrucţie istorică. Cetatea este descrisă ca soţia Mielului (v. 9); este, deci, un simbol al unirii eshatologice a credincioşilor cu Domnul lor”[5].

De aici, inspiraţia pentru o viziune a lui Herma: „Iată m-a întâlnit o fecioară împodobită, ca şi cum ar fi ieşit din cămara de nuntă; era toată îmbrăcată în alb, cu încălţăminte albă; acoperită până la frunte şi pe cap avea o bonetă; părul capului îi era alb. Ştiam din vedeniile de mai înainte că este Biserica şi m-am bucurat mult”[6]. Înaintea acestei viziuni apare o fiară, inspirată, în parte, tot din Apocalipsă.

3: Şi-am auzit venind din tron un glas puternic care zicea: „Iată locuirea lui Dumnezeu cu oamenii; şi El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Său şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei.

Aici, o precizare: „Trebuie să se ştie că prin botez ne tăiem împrejur de tot acoperământul de la naştere, adică de păcat, şi devenim Israeliţi duhovniceşti şi poporul lui Dumnezeu”[7]. Nu trebuie însă înţeles că, prin primirea Botezului, rămânem în acest popor indiferent ce am face după aceea…

4: Şi El va şterge toată lacrima din ochii lor; şi moarte nu va mai fi; nici bocet, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi lucruri au trecut”.

„Cele dintâi au trecut: este lumea dintâi, care din cauza păcatului se afla sub blestemul lui Dumnezeu. Odată cu înfăptuirea răscumpărării definitive, această lume este curăţită, liberată de osânda care apăsa asupra ei din cauza osândei omului”[8].

„Eternitatea este solidară cu timpul, fără să se confunde cu el. Eternitatea este obârşia şi perspectiva timpului şi forţa care mişcă timpul spre ea. La sfârşit, eternitatea va covârşi timpul, îi va da calitatea ei. Atunci nu va mai fi timp (10, 6), pentru că noi nu vom mai avea în noi decât iubirea. […] Atunci Dumnezeu va usca lacrimile celor ce vor fi deplin cu El şi în El”[9].

Prin lucrarea lui Hristos (s-a înfăptuit ca) „şarpele cel plin de vicleşug de la început şi îngerii care s-au asemănat lui să fie nimiciţi (I Ioan 3, 8) şi moartea să fie dispreţuită şi ca la cea de a doua venire a lui Hristos însuşi să înceteze cu desăvârşire, pentru cei care au crezut în El şi au trăit într-un chip bineplăcut Lui şi ca apoi să nu mai existe [moartea – n. n.], iar atunci când unii vor fi trimişi ca să fie pedepsiţi la judecata şi la condamnarea focului celui neîncetat, ceilalţi să fie laolaltă în nepătimire, în nestricăciune, în lipsă de durere şi în nemurire”[10].

El va şterge toată lacrima din ochii lor: această lucrare, însă, începe chiar de aici: „Omoară păcatul, şi lacrima îndurerată a ochilor sensibili va fi de prisos. Căci nu e nevoie de brici unde nu e rană. Nu era în Adam lacrima înainte de călcarea poruncii, precum nu va fi nici după înviere, când va fi încetat păcatul, dacă acolo nu va fi nici durere, nici întristare, nici suspin”[11].

5: Şi Cel ce şedea pe tron a zis: „Iată, Eu le fac pe toate noi”. Şi a zis: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate”.

Vrednice de crezare şi adevărate se poate citi şi „credincioase faţă de propriul lor adevăr”[12].

Hristos, ca unul ce nu e supus legilor creaţiei şi Care S-a făcut începătură a învierii şi a restaurat (reînnoit) omul „trebuia să fie […] începutul creaţiei celei noi. Căci Cel ce s-a coborât pentru noi până la noi, toate le-a făcut noi”[13]. Se cuvinte ca fiecare să-I ceară această reînnoire: „Călăuză a celor vii, fii Cel ce îndreaptă gândul meu spre Tine şi deschide înaintea gândurilor mele uşa cugetării mele la Tine. Tu, Care le-ai făcut noi pe toate, înnoieşte-mă cu cunoaşterea Ta şi pune în mişcare înlăuntrul inimii mele adevărata Ta nădejde. […] Tu, Care le faci noi pe toate, înnoieşte-mă făcându-mă să simt nădejdea Ta. Bucurie a creaţiei, învredniceşte-mă de bucuria ce se mişcă dincolo de trup şi care se primeşte în liniştea sufletului. Îngroapă în mădularele mele focul iubirii Tale. Pune în inima mea temeliile minunării de Tine. Leagă mişcările mele lăuntrice cu tăcerea cunoaşterii Tale, întrucât aceasta e cu desăvârşire mută. Învredniceşte-mă să Te văd cu ochi mai lăuntrici decât ochii larg deschişi”[14].

6: Şi mi-a zis: „S-a făcut! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce însetează, Eu în dar îi voi da să bea din izvorul apei vieţii.

„Cuvântul este izvorul vieţii, care curge cu tărie”[15], „izvor din care cei ce beau nu vor mai înseta niciodată, care ţâşneşte apă înzecit şi pe cei ce beau din el îi face nemuritori”[16].  „Cuvântul este numit Alfa şi Omega pentru că El este singurul al Cărui sfârşit este şi început, Care sfârşeşte iarăşi în locul din care Şi-a avut începutul, în Care nu este deloc nici o întrerupere. De aceea, a crede în El şi a crede prin El înseamnă a ajunge la unitate, înseamnă a fi unit în chip nedespărţit cu El; a nu crede în El înseamnă îndoială, depărtare, împărţire”[17]. Cuvântul, sau Hristos, are mulţime de aspecte: „Tu, Hristoase, eşti Împărăţia cerurilor (Matei 5, 5), Tu eşti pământul celor blânzi, Tu eşti verdeaţa raiului, Tu eşti cămara de nuntă dumnezeiască, Tu eşti patul de nuntă cel negrăit, Tu eşti masa tuturor, Tu eşti pâinea vieţii (Ioan 6, 35), Tu eşti băutura cea nouă, Tu eşti vasul cu apă, Tu şi apa vieţii, Tu şi candela nestinsă pentru fiecare din sfinţi, Tu şi haina, cununa şi Cel ce împarte cununile, Tu şi bucuria şi ruşinarea, Tu, hrana şi slava, Tu şi veselia, Tu şi fericirea”[18].

7: Biruitorul va moşteni acestea şi Eu îi voi fi Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu.

Ne facem fii ai Tatălui prin unirea cu Fiul.

8: Cât despre cei fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi vrăjitori şi-nchinători la idoli şi toţi cei mincinoşi, partea lor este-n iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua”.

Cei amintiţi aici (ca şi la 21, 27; 22, 15; Ioan 8, 44) „sunt oamenii care, prin cuvântul şi fapta lor, luptă împotriva adevărului”[19].

„Moartea sufletului este înstrăinarea de viaţa în Dumnezeu. Şi aceasta e moartea cea cu adevărat cumplită. Iar cea de după aceea, adică [moartea] trupului, e atotdorită. Căci e un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu. De ea se vor lipsi, vai, ceata celor osândiţi la judecata viitoare[20]. Căci celor ce nu s-au folosit bine de talantul harului dumnezeiesc, dat de Dumnezeu, le rămâne o înviere unită în veci cu acea a doua moarte, cum ne-a descoperit Ioan în Apocalipsă, care e mai rea ca moartea. Iar dacă aceia trăiesc fără moarte şi în acelaşi timp sunt morţi, sunt mulţi care trăiesc şi aici morţi, cum a arătat Domnul vieţii şi al morţii (Matei 8, 22). Există deci şi o moarte a sufletului, măcar că după fire acesta rămâne nemuritor. Cum va trăi, deci, împărtăşindu-se [doar] de viaţa creată? El e mai degrabă mort, trăind această viaţă. Deci trebuie să se împărtăşească, dacă vrea să învie la o viaţă mai înaltă, de viaţa  nemuritoare, de aceea care nu se desparte de Duhul”[21].  Sufletul depărtat de Dumnezeu şi cufundat în simţualitate este mort, încă de aici. De va trece dincolo în această stare, unde poftele nu pot fi satisfăcute, va suferi veşnic de această sfâşiere.

9: Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe pline cu cele şapte plăgi, cele din urmă, şi a grăit către mine, zicând: „Vino, am să-ţi arăt Mireasa, Femeia Mielului”.

10: Şi-n duh m-a dus pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,

În duh: apostolul vede tainele cereşti în stare de extaz. Astfel i se arată noul Ierusalim, cetatea cea sfântă, prezentat în cele ce urmează. „Prin muntele mare arată viaţa sfinţilor cea înaltă şi mai presus de lume, în care femeia Mielului, Ierusalimul cel de sus, se va înfrumuseţa şi se va proslăvi de la Dumnezeu”[22].

„Descrierea de mai jos [versetele 11-23], cu toate detaliile ei simbolice, creează imaginea unui spaţiu plin de măreţie, frumuseţe, culoare, puritate, fineţe şi transparenţă”[23]:

11: având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de mare preţ, a pietrei de iaspis cristalin.

12: Şi avea zid mare şi înalt; şi avea douăsprezece porţi; iar la porţi, doisprezece îngeri; şi nume scrise deasupra, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

„Tabloul e dominat de numărul 12 ca atare, de multiplul său (v. 16) sau de pătratul său (v. 17). Simbolul este acela al noului Israel, Biserica lui Hristos, împărăţia lui Dumnezeu”[24].

„Zidul cel mare şi înalt al Bisericii, care păzeşte cele ce sunt în cetate, este Hristos, iar cele 12 porţi sunt Sfinţii Apostoli, prin care am primit aducerea şi intrarea la Tatăl”[25].

13: Şi spre răsărit, trei porţi; şi spre miazănoapte, trei porţi; şi spre miazăzi, trei porţi; şi spre apus, trei porţi.

„Cei patru pereţi ai zidului şi întreita arătare a porţilor închipuie cunoştinţa Sfintei Treimi Celei închinate în patru părţi ale lumii, pe care am luat-o din închinarea Crucii celei de viaţă făcătoare”[26].

14: Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie; şi pe ele, douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

„După spusa Apostolului [Pavel] (Efeseni 2, 19-20), temeliile zidului sunt dumnezeieştii Apostoli, pe care este zidită Biserica lui Hristos”[27].

15: Şi cel care vorbea cu mine avea o măsură, o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile şi zidul ei.

„Uneltele (geometrice) de măsurare şi ziditoare arată puterea [fiinţelor cereşti] de întemeiere, de clădire şi de desăvârşire şi toate celelalte ale grijii de înălţare şi întoarcere a fiinţelor din a doua treaptă”[28].

16: Şi cetatea era în patru colţuri; şi lungimea ei este tot atât cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă.

Lungimea, lărgimea şi înălţimea sunt egale, „ceea ce înseamnă un cub, simbol al perfecţiunii”[29]. Semnificaţia pătratului e asemănătoare: „la Grecii din vechime, pătratul era întruchiparea desăvârşirii”[30].  „Pătrat al pătratului, [cubul] are, în cadrul volumelor, aceeaşi semnificaţie ca şi pătratul în cadrul suprafeţelor, simbolizând lumea materială şi ansamblul celor patru elemente. Datorită poziţiei sale solide, a fost luat drept simbolul stabilităţii; din acest motiv, el se află adesea la baza tronurilor. Într-un sens mistic, cubul a fost considerat simbolul înţelepciunii, al adevărului şi al perfecţiunii morale. El este modelul Ierusalimului viitor, promis de Apocalipsă, care are trei dimensiuni identice”[31].

17: Şi i-a măsurat şi zidul: o sută patruzeci şi patru de coţi, măsură a unui om, adică a unui înger.

„Îngerul foloseşte aceeaşi măsură ca şi omul”[32]. O sută patruzeci şi patru este pătratul numărului 12.  „Dar nu se măsurau decât numere simbolice, în sine foarte puţin cantitative. […] Tot ceea ce [îngerul] măsoară, oraş, porţi, decoruri, locuitori, este înţeles într-un sens simbolic. Nou şi frumos exemplu de coexistenţă a profanului şi-a sacrului în discursul şi decontul omenesc”[33].

„Măsura grosimii zidului este de 144 de coţi, adică de douăsprezece ori 12. Numărul acesta arată învăţătura celor 12 Apostoli”[34].

18: Şi plasma zidului ei este de iaspis, iar cetatea este de aur curat asemenea sticlei curate.

„Iaspis: aceasta arată viaţa sfinţilor [care] este pururea verde şi neveştejită, ca iaspisul […]. Iar aurul cel curat ca sticla închipuie viaţa cea luminată, scumpă şi strălucitoare a locuitorilor ei”[35].

19: Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu toată piatra scumpă: întâia temelie este de iaspis; a doua, de safir; a treia, de calcedoniu; a patra, de smarald;

20: a cincea, de sardoniu; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopras; a unsprezecea, de iachint; a douăsprezecea, de ametist.

„Cele douăsprezece fundamente sunt împodobite cu douăsprezece pietre preţioase, care corespundeau celor douăsprezece pietre care împodobeau pectoralul marelui preot [Ieşirea 28, 17-21]. Pe vremea lui Ioan, aceste pietre erau asociate celor douăsprezece constelaţii ale zodiacului. Totuşi, ele sunt indicate aici în ordine inversă. Inversiunea nu înseamnă în mod necesar că Ioan respingea credinţele curente în ceea ce priveşte fenomenele astrale, dar lasă să înţelegem că trebuie reinterpretate”[36].

Urmând Sfântului Epifanie, Sfântul Andrei al Cezareii atribuie fiecare piatră scumpă câte unui Apostol, astfel:

Iaspis – Sfântul Petru, pentru dragostea sa cea veşnic verde [proaspătă] faţă de Hristos;

Safir – Sfântul Pavel, cel făcut precum azurul prin răpirea la al treilea cer;

Calcedoniu – Sfântul Andrei, ca acela ce a fost aprins cu focul Duhului[37];

Smarald – Sfântul Ioan, pentru frumuseţea şi lumina propovăduirii sale;

Sardoniu – Sfântul Iacov (explicaţie destul de neconvingătoare, legată de moartea sa pentru Hristos, apropiată de unghia omului, care se taie fără durere);

Sardiu – Sfântul Filip, ca acela luminat de focul Duhului (sardiul fiind roşu);

Hrisolit – Sfântul Vartolomeu, cel strălucit cu multe feluri de bunătăţi, asemenea aurului;

Beril – Sfântul Toma; având chipul mării, berilul aminteşte de lunga călătorie pe mare a Apostolului, până în India[38];

Topaz – Sfântul Matei, cel aprins de dragoste pentru Hristos, pe care L-a mărturisit cu sângele său;

Hrisopras – Sfântul Iuda Tadeu; numele pietrei e derivat de la  χρυσός (= aur), arătând strălucirea propovăduirii sale;

Iachint – Sfântul Simon Zilotul; albastrul în chipul văzduhului al pietrei închipuie râvna acestuia după înţelepciunea cerească;

Ametist – Sfântul Matias; fiind roşul ca focul, ametistul aminteşte de Pogorârea Duhului la Cincizecime peste Matias, cel ce a luat locul lui Iuda Iscarioteanul[39].

21: Şi cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare: fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, ca de sticlă străvezie.

În descrierea Ierusalimului ceresc, revine numărul 12, uneori amplificat de multipli ai săi: „Simbolismul acestui număr este extrem de bogat în creştinism. Combinarea dintre patru, numărul liniilor spaţiale, şi trei, numărul timpului sacru ce măsoară crearea-recreare dă doisprezece, numărul lumii desăvârşite; doisprezece este numărul Ierusalimului ceresc (cu 12 porţi, 12 apostoli, 12 pietre de temelie etc.); este numărul ciclului liturgic, al anului de douăsprezece luni şi al expresiei cosmice a acestuia, zodiacul. Într-un sens mai mistic, numărul trei se leagă de Treime, numărul patru de creaţie, dar simbolismul numărului doisprezece rămâne acelaşi; o desăvârşire a creatului pământesc, prin absorbirea lui în increatul dumnezeiesc. […] Ierusalimul ceresc din Apocalipsă are douăsprezece porţi pe care sunt scrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, iar zidul lui are douăsprezece pietre de temelie, pe care sunt numele celor doisprezece apostoli. Femeia din Apocalipsă (12, 2) poartă pe cap o cunună din douăsprezece stele. Cât despre credincioşii de la sfârşitul timpurilor, aceştia sunt 144 000, câte 12 000 pentru fiecare din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (7, 4-8; 14, 1). Tot astfel, cetatea viitoare, cea de aur curat, care stă pe douăsprezece pietre de temelie purtând fiecare numele unui apostol, descrie un cub cu latura de douăsprezece mii de stadii, iar zidul ei de jasp are o sută patruzeci şi patru de coţi. Numărul simbolic înmulţeşte cu o mie – simbolul mulţimii) cifra însăşi a lui Israel (12), a vechiului şi a noului popor ales. Numărul credincioşilor, de 144 000, pătratul lui 12 înmulţit cu 1000, simbolizează mulţimea credincioşilor întru Hristos. Paul Claudel a proslăvit acest [număr]: O sută patruzeci şi patru reprezintă de douăsprezece ori doisprezece; doisprezece înseamnă trei înmulţit cu patru, pătratul înmulţit cu triunghiul. Doisprezece este rădăcina sferei, [numărul] desăvârşirii. De douăsprezece ori doisprezece este desăvârşirea înmulţită cu ea însăşi, desăvârşirea la cub, deplinătatea ce exclude orice în afară de sine însăşi, paradisul geometric… [Numărul] doisprezece va reprezenta Biserica, Biserica triumfătoare la capătul celor două faze, de luptă şi de pătimire”[40].  Cât despre pietrele preţioase amintite, acestea „simbolizează trecerea de la opac la translucid şi, în sens spiritual, de la întuneric la lumină, de la imperfecţiune la desăvârşire. Astfel, noul Ierusalim este tot înveşmântat în nestemate […]. Asta înseamnă că, în acest nou univers, toate condiţiile şi toate nivelurile de existenţă vor fi suferit o prefacere radicală, în sensul unei desăvârşiri fără egal pe pământ şi de natură exclusiv luminoasă sau spirituală”[41].

„Am primit, prin tradiţie, că Ierusalimul cel de sus a fost zidit cu pietre sfinte; şi tot din tradiţie ştim că cele douăsprezece porţi ale cetăţii cereşti, asemănătoare pietrelor preţioase, arată acoperit însemnatul har al glasului apostolic. Pe pietrele cele scumpe sunt aşezate culorile, iar aceste culori sunt preţioase; restul este lăsat la o parte ca materie pământeană. Cetatea sfinţilor, construită duhovniceşte, este zidită simbolic, pe bună dreptate, din aceste pietre. Pe lângă strălucirea cea de neimitat a pietrelor, Scriptura s-a gândit şi la strălucirea Duhului, strălucire neîntinată şi sfântă a fiinţei Sale”[42].  Acestea sunt, desigur, adaptări pentru înţelegerea omenească: „Când e vorba de ţinuturile de deasupra cerurilor şi de prototipurile de acolo ale lucrurilor de pe pământ, despre Ierusalim, căruia îi spunem şi Ierusalimul cel de sus şi muntele ceresc al Sionului (14, 1), despre cetatea Dumnezeului celui viu, cea de deasupra lumii, în care prăznuiesc pe Ziditorul lor şi Stăpânul lumii întregi prin teologhisiri negrăite şi neajunse de mintea noastră mii de cete îngereşti şi o Biserică a celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri (Evrei 12, 22-23), nici un muritor nu e în stare să-l cânte cum s-ar cuveni[43], căci ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9)”[44].

22: Dar templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este templul ei, precum şi Mielul.

Templu n-am văzut în ea: „în împărăţia finală a lui Dumnezeu nu mai e nevoie de ritualuri şi jertfe. ♦  Domnul… precum şi Mielul: asociere intimă şi de egalitate între Iisus Hristos şi Dumnezeu-Tatăl; Ei alcătuiesc unul şi acelaşi templu ceresc şi împărtăşesc unul şi acelaşi tron (vezi 12, 3)”[45].  „Apocalipsa a fost scrisă după distrugerea Templului din Ierusalim. În 3, 12 există deja o aluzie că Templul istoric, pământesc, nu are o importanţă definitivă în sine. Continuă să aibă importanţă, însă, ca simbol al strânsei relaţii de prietenie între umanitate şi Dumnezeu”[46].

„La ce foloseşte biserica [templul] celui ce-L are ca lăcaş şi acoperiş pe Dumnezeu?”[47].

23: Şi cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.

Dacă acea zi veşnică urmează beznei veacului acestuia, e şi situaţia inversă, pentru păcătoşii condamnaţi, ce vor avea parte de o stare „ca o noapte care urmează după zi, ca întunericul după lumină, ca doliul după ziua de petrecere”[48].

24: Şi neamurile vor umbla-n lumina ei, şi-mpăraţii pământului într-însa îşi vor aduce slava.

„Ziua în care va apărea acel Soare va fi ziua Domnului prin excelenţă, ziua luminii neînserate. El însuşi va fi acea zi, pentru că El este lumina ei. Toate vor umbla în lumina lui Hristos”[49].

Cititorul e chemat în această lumină neînserată: „Urcă-te în finicul biruinţei, biruie veacul, ca să fii la înălţimea Cuvântului. Lasă afară acest chip al lumii, lasă afară răutatea. Aşează înăuntru bunătatea minţii, care are harul în puterea vieţii. Spală-ţi îmbrăcămintea şi intră în cetatea cerului, care este harul cel adevărat al sfinţilor, în care este cortul lui Dumnezeu, în jurul Căruia se găsesc cărturarii Domnului, unde nu slujesc zilele, sau soarele, sau luna, ci Însuşi Domnul e lumina, care luminează toată cetatea”[50].

25: Şi niciodată porţile ei nu se vor închide ziua, căci noapte acolo nu va mai fi.

„Urmând a avea în împărăţia lui Dumnezeu numai zi, fără intervenţia nopţii, să veghem şi noaptea ca şi ziua, având a ne ruga totdeauna şi a aduce mulţumire lui Dumnezeu în cer, să nu încetăm nici aici pe pământ de a-L ruga şi a-I aduce mulţumiri”[51].

26: Şi-ntru ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor.

Aici, o traducere diferită permită o altă punere a accentului: „Şi neamurile vor umbla în lumina făcliei Mielului şi vor aduce în cetatea Mielului odoarele şi comorile lor. În felul acesta, aşteptarea judecăţii universale e un factor important de stimulare a creaţiei în lume, de participare a fiecăruia la opera comună dată ei de Dumnezeu, pentru a face transparent pe Dumnezeu în relaţiile dintre semeni şi în cadrul creaţiei”[52].

27: Şi-n ea niciodată nimic întinat nu va intra, şi nici cel ce meştereşte urâciunea şi minciuna, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.

„În Apocalipsă, cerul este locuinţa lui Dumnezeu, mod simbolic de a semnifica distincţia dintre Creator şi creaţia Sa. Cerul intră astfel în sistemul de relaţii dintre Dumnezeu şi oameni. Când aceste relaţii se schimbă, după [întruparea] mântuitoare de exemplu, sistemul se modifică şi el complet şi se poate vorbi de un cer nou. […] Noul cer simbolizează aici reînnoirea universală, care inaugurează epoca mesianică. Legăturile creaţiei cu Dumnezeul ei sunt modificate în totalitate”[53].  „În descrierea din Apocalipsă, Ierusalimul simbolizează noua ordine care avea să înlocuiască lumea actuală la sfârşitul veacurilor. El reprezintă nu paradisul tradiţional, ci, dimpotrivă, tot ceea ce este mai presus de orice tradiţie: noul absolut. […] Trebuie insistat asupra formei pătrate a Ierusalimului ceresc, care îl distinge de Raiul pământesc, reprezentat de obicei ca fiind de formă rotundă: căci acesta era cerul pe pământ, în timp ce noul Ierusalim este pământul în cer. Formele circulare se raportează la cer, cele pătrate la pământ. Transmutarea universului, reprezentat de noul Ierusalim, nu este o întoarcere la un trecut idilic, ci o proiecţie într-un viitor fără precedent”[54].

Lucru vrednic de laudă este să ne rugăm pentru aproapele, spre a nu fi el şters din cartea vieţii: „acopere-i cu dreapta Ta, călăuzeşte-i la limanul voii Tale şi scrie numele lor în cartea Ta”[55].  Căci „de tainele unei asemenea slave ne-ai apropiat prin Fiul Tău iubit. Căci ne-ai apropiat de picioarele muntelui credinţei (Deuteronom 4, 11; Evrei 12, 22), unde locuiesc cele nouă cete ale sălaşurilor fiinţelor spirituale şi deasupra cărora e zidirea cetăţii sfinte, [Ierusalimul de sus]”[56].

---

[1] ICSS IX, p. 211

[2] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 6

[3] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XII, G – 1

[4] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 45

[5] ICSS IX, p. 211

[6] Herma, Păstorul, 23, 1-2

[7] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 10

[8] NTEP, p. 769

[9] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, I, p. 198

[10] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I, 45

[11] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 46

[12] BBVA, p. 1771

[13] Sf. Grigorie Palama, Despre sfânta lumină, 29

[14] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, 7, 20.33

[15] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 45, 2

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XX

[17] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 157, 1-2

[18] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, I

[19] NTEP, p. 769

[20] Nu în sensul că nu vor cunoaşte moartea trupească, ci în acela că n-o vor putea depăşi, cum se arată mai departe.

[21] Sf. Grigorie Palama, Despre împărtăşirea dumnezeiască, 8

[22] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[23] BBVA, p. 1772

[24] BBVA, p. 1772

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[27] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[28] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 5

[29] BBVA, p. 1772

[30] NTEP, p. 770

[31] DS I, art. Cub, p. 406

[32] BBVA, p. 1772

[33] DS II, art. Măsură, p. 287

[34] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[35] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[36] ICSS IX, p. 213

[37] Apropiindu-se calcedoniul de cărbune.

[38] Ne-a părut forţată apropierea.

[39] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX – spre a face loc în această înşiruire Sfântului Pavel, a fost omis Sfântul Iacov al lui Alfeu (sau acesta se înţelege contopit cu celălalt Iacov, al lui Zevedei, fratele lui Ioan). Şi în pictura iconostaselor se face frecvent această mutaţie (alteori este omis Sfântul Matias, dar sunt şi cazuri în care nu apare Sfântul Pavel, numărul Apostolilor trebuind să rămână acela de 12).

[40] DS I, art. Doisprezece, p. 454

[41] DS III, art. Piatră, p. 87

[42] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 119, 1-2

[43] Sau, oricum, nu pe înţelesul celor ce n-au avut parte de experienţe similare.

[44] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, X, IV, 70

[45] BBVA, p. 1772

[46] ICSS IX, pp. 213-214

[47] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[48] Sf. Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui Origen, XVII

[49] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 393

[50] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXIX, 20

[51] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, XXXV

[52] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 364 – Autorul se referă explicit la creaţia artistică (atunci când aceasta nu e despărţită de sacru), exemplificând cu Voroneţul, domurile Occidentului şi simfoniile lui Beethoven. Noi, chiar în momentul de faţă, ne-am gândi la operele lui Rimski-Korsakov… Desigur, exemplele au fost alese în funcţie de notorietatea lor, lucrarea nedorindu-se una de critică de artă. Oricum, se înţelege că creaţia umană din istorie are, într-un fel, şi o prelungire eshatologică.

[53] DS I, art. Cer, p. 288

[54] DS II, art. Ierusalim, p. 143

[55] Sf. Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, 187

[56] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, 7, 16

Comentarii la Apocalipsa – 20

CAPITOLUL 20 – Mia şi miile de ani. Înfrângerea Satanei. Judecata la marele tron alb.

 

1: Şi-am văzut un înger pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui.

2: Şi l-a prins pe Balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pe o mie de ani.

O mie de ani: „ca în tot cuprinsul Apocalipsei, există cifre şi numere cu valoare simbolică […], care nu exprimă cantităţi sau raporturi determinate. Numărul 1000 simbolizează o perioadă foarte lungă sau o cantitate foarte mare (aşa cum o foloseşte şi limbajul popular în expresiile: Să trăieşti o mie de ani!, sau: Ţi-am spus-o de o mie de ori). Că este aşa – şi aplicând o traducere foarte riguroasă – o dovedeşte faptul că în versetele 3, 5, 6 şi 7 textul original grecesc foloseşte expresia ta hilia eti[1] = miile de ani, un plural care nu mai lasă loc la îndoieli. Interpretarea literală – ca şi traducerile neglijente – au dat naştere multor confuzii şi rătăciri, precum vechiul hiliasm şi mai noul milenarism”[2].  L-a legat: „pentru că balaurul  este simbolul haosului şi al sterilităţii, înlănţuirea sa semnifică ordinea creativă şi fertilitatea. Semnifica şi o amânare a atacului [asupra] naţiunilor (v. 3)”[3].

3: Şi l-a aruncat în adânc; şi pe acesta l-a închis şi l-a pecetluit deasupră-i, pentru ca el să nu mai amăgească popoarele, până ce miile de ani se vor sfârşi. După aceea el trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

„Aici [vv. 1-3] vorbeşte de surparea şi pierderea diavolului care s-a făcut în vremea patimilor Stăpânului, când Hristos l-a judecat pe diavolul, ce se socotea a fi tare, ca să nu mai arunce pe nimeni în prăpastie. […] Iar lanţ, după cunoştinţa noastră, numeşte puterea cu care l-a legat […]. Iar mia de ani cât va fi [diavolul] legat nu putem şti cât este cu numărul”[4].

4: Şi-am văzut tronuri; şi ei s-au aşezat pe ele; şi li s-a dat lor putere să judece; şi-am văzut sufletele celor descăpăţânaţi din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi care nu i s-au închinat Fiarei şi nici chipului ei şi semnul ei nu l-au primit pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

Şi ei s-au aşezat pe ele: „subiectul propoziţiei nu este precizat. Acesta se poate referi fie numai la cei doisprezece apostoli (Matei 19, 28), fie la ei şi la cei menţionaţi în continuarea versetului, potrivit aserţiunii că sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2-3)”[5]. Versetul descrie „prima judecată; a doua judecată, cea universală, este descrisă în 20, 11-15”[6]. Mia de ani a fost văzută fie ca o vieţuire terestră a sfinţilor (hiliasmul), fie, simbolic, ca referindu-se la realităţi eshatologice. „Origen şi Augustin vor interpreta fragmentul în sens spiritual, şi nu istoric. Augustin a legat înlănţuirea Satanei cu viaţa lui Iisus şi împărăţia de mii de ani cu timpul Bisericii (De civitate Dei, 20, 1-9)”[7].

„Sfinţilor Apostoli li s-au dat scaune de învăţătură, prin care s-au luminat neamurile. Şi, după dumnezeiasca făgăduinţă (Luca 22, 30), li se vor da şi în veacul cel viitor, spre osândirea celor ce au lepădat propovăduirea Evangheliei”[8].

5: Ceilalţi morţi nu învie până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi.

„Expresia nu învie arată întunericul şi starea de chin în care se află sufletele păcătoşilor […] după moartea trupească”[9].

6: Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a doua nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani.

A cincea fericire a Apocalipsei. Ei vor fi preoţi: „rolul sacerdotal este important în împărăţia mesianică, dar nu în noul Ierusalim (cf. 22, 5)”[10].

„Din Dumnezeiasca Scriptură învăţăm că sunt două vieţi şi două morţi. Este viaţa cea dintâi, în trupul cel trecător după călcarea poruncii [de către protopărinţi]. A doua este viaţa veşnică, cea făgăduită sfinţilor. Iar morţi sunt tot două: una trupească, trecătoare, ce se va face pentru răsplătirea păcatelor; şi alta veşnică[11], ce este focul gheenei. […] [Sunt şi două învieri]: învierea cea dintâi este învierea din faptele cele moarte, iar cea de a doua este aducerea din stricăciunea trupului la nestricăciune. Învierea dintâi e atunci când se trece de la păcat la faptele în Duhul, iar învierea a doua va fi la sfârşitul lumii”[12].

7: Şi când se vor sfârşi miile de ani, Satana va fi dezlegat din închisoarea lui.

De fapt, în întreaga istorie, diavolul luptă împotriva Bisericii, perioadele de prigoană deschisă alternând cu cele de acalmie (când apar, însă, alte forme de luptă, cum ar fi ereziile sau indiferentismul).  Va fi însă un timp când puterile sale se vor amplifica, din îngăduinţa divină.

8: Şi va ieşi să amăgească neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării…

Cele patru colţuri ale pământului: „pământul era pentru cei din vechime în formă de pătrat (vezi 7, 1). ♦ Gog şi Magog: În Vechiul Testament, Gog este un descendent din Ruben (I Paralipomena 5, 4), Magog un fiu al lui Iafet (Facerea 10, 2). Profetul Iezechiel ne vorbeşte despre un Gog care era rege în ţara Magog şi conducea hoardele barbare care au năvălit dinspre Marea Neagră. La sfârşitul timpurilor, acest conducător de hoarde va reveni[13] să dea luptă împotriva poporului Israelit[14], dar va fi nimicit de puterea lui Dumnezeu”[15]. „Gog şi Magog: nume preluate din Iezechiel, capitolele 38-39; cei doi regi de miazănoapte care au purtat un război de vârf împotriva lui Dumnezeu, dar care-n cele din urmă au fost înfrânţi de armiile lui Israel. Transferaţi în simbol, ei reprezintă împărăţiile lumii care se ridică împotriva împărăţiei lui Dumnezeu. ca şi în cazul numărului 666 = QSR NRON (vezi 13, 18), n-au lipsit încercările de a se face pe seama lor identificări istorice şi geografice concrete. Luând ca bază expresia din Iezechiel 38, 2: Gog din ţara lui Magog, regele [ţinuturilor] Roos şi Mosoh[16] (în redactarea şi grafia Septuagintei), unii au speculat cele două denumiri geografice apropiindu-le de Rusia şi Moscova. Oricum, în literatura apocaliptică şi rabinică numele celor doi sunt asociate cu sfârşitul lumii, când toate vrăjmăşiile organizate împotriva lui Dumnezeu se vor ridica şi vor fi zdrobite”[17].

Unii „tâlcuiesc din limba evreiască că prin Gog se înţelege adunător sau adunare, iar prin Magog, înălţat sau înălţare, aşa încât şi prin numele acestea se închipuie adunare de neamuri şi mândrie”[18].

9: Şi s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar foc s-a coborât din cer şi i-a mistuit.

Cetatea cea iubită: „= Ierusalimul; Ierusalimul cel nou; Ierusalimul ceresc; Biserica lui Hristos”[19].  „Aceasta înseamnă că vrăjmaşii lui Hristos se vor răspândi pretutindeni pe pământ şi vor persecuta întreaga creştinătate”[20].

10: Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul cel de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor.

„Text clar despre existenţa iadului veşnic”[21].  Fragmentul 20, 4-10 „a suscitat discuţii între creştini, pornind de la Biserica începuturilor până azi”[22].

11: Şi-am văzut un mare tron alb, şi pe Cel ce şedea pe el, de dinaintea feţei Căruia pământul şi cerul au fugit, şi loc pentru ele nu s-a mai aflat.

Pământul şi cerul au fugit: „expresie lapidară şi blândă pentru cataclismul cosmic, cel ce va lăsa spaţiul liber pentru naşterea din nou a lumii (Matei 19, 28), pentru un cer nou şi un pământ nou (21, 1)”[23].

„Autoritatea copleşitoare ce iradiază din faţa Judecătorului e aşa de mare, că de faţa Lui a fugit tot pământul şi tot cerul; şi loc nu s-a aflat lor. Pământul şi cerul pur şi simplu nu se mai văd de autoritatea ce iradiază din această faţă şi care-i ţine pe toţi concentraţi în privirea ei. Parcă nu mai e decât ea; sau de fapt totul s-a inclus în ea. Numai faţa aceasta, numai Persoana aceasta o văd toţi, căci numai de ea simt că atârnă existenţa lor în veci. Iar cei răi nu mai văd nimic, nici măcar această faţă, ci totul e un gol abisal şi întunecos în faţa lor”[24].

„Prin tronul alb se arată odihna lui Dumnezeu, pe care o va avea întru sfinţii cei luminaţi cu faptele bune […]. Iar fuga cerului şi a pământului închipuie mutarea lor şi schimbarea la un chip mai bun”[25].

12: Şi i-am văzut pe cei morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului; şi cărţile au fost deschise; şi altă carte a fost deschisă, care este aceea a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi din cele scrise-n cărţi, potrivit cu faptele lor.

În cele de mai sus se vorbeşte despre învierea cea de obşte (generală). Cărţile au fost deschise: „= evidenţa faptelor fiecărui om. ♦ Cartea vieţii: = care conţine numele celor mântuiţi”[26].  „Înscrierea numelui unui individ în cartea aceasta echivalează cu salvarea lui, după cum ştergerea numelui înseamnă pieirea acestuia”[27].

Cărţile ce se vor deschide „sunt înseşi vieţile oamenilor; sau cartea vieţii care e tezaurul de viaţă ce şi l-au câştigat în Hristos cei drepţi”[28].

„Morţi îi numeşte ori pe toţi oamenii, căci toţi pătimesc moartea trupului, ori pe cei morţi în păcate. Iar mari şi mici se numesc ori cei ce sunt aşa cu vârsta, ori cei ce au făcut fapte de moarte mari sau mici, care vor primi [pedeapsa] după întocmirea şi asemănarea faptelor. Ori şi aceasta: mari îi numeşte pe cei drepţi, iar mici pe păcătoşii cei netrebnici, pentru micşorarea sufletească ce le vine din păcate. Iar cărţile deschise închipuie faptele fiecăruia şi cunoştinţa păcatelor fiecăruia. Iar altă carte este aceea a vieţii, în care sunt scrise numele sfinţilor”[29].

13: Şi marea i-a dat pe morţii din ea, şi Moartea şi Iadul i-au dat pe morţii pe care-i aveau; şi au fost judecaţi, fiecare, după faptele lor.

Moartea şi Iadul: „personificări ale spaţiilor în care locuiesc păcătoşii damnaţi, duşmanii eterni ai lui Dumnezeu, al căror sfârşit este biruinţa lui Hristos la învierea morţilor (vezi I Corinteni 15, 54-55; de asemenea: 1, 18)”[30].

„Prin aceste cuvinte se referă la faptul că stihiile vor da elementele care intră în compoziţia trupului fiecăruia. Prin mare trebuie să înţelegem elementul umed; prin iad, aerul, pentru că nu se vede; prin moarte, pământul, pentru că în el sunt aşezate trupurile celor adormiţi”[31].

14: Apoi Moartea şi Iadul au fost aruncate-n iezerul de foc. Aceasta e moartea cea de-a doua: iezerul de foc.

Moartea cea de-a doua este condamnarea definitivă.  Pare că prin moarte şi iad sunt numiţi cei condamnaţi la focul cel veşnic[32].

15: Şi dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, aruncat a fost în iezerul de foc.

Moartea cea dintâi e moartea trupească, hotărâtă pentru protopărinţi, ca urmare a căderii (Facerea 3, 19), şi pentru urmaşii lor, fiind, aşa cum se socoteşte, o pedeapsă. „Dar nu este o pedeapsă, ci mai degrabă o binefacere; căci n-am lăsat ca stricăciunea să coexiste cu nestricăciunea, pentru că mai rea decât dezlegarea lor [a sufletelor de trup] ar fi fost legarea lor şi ca răul să fie nemuritor în amândouă. Căci dacă sufletul care cade din viaţa de aici ar trebui să poarte iarăşi unit cu el trupul stricat, cum n-ar fi acest lucru mai rău decât moartea, decât despărţirea sufletului de el? Aşadar, sunt două morţi: a trupului şi a sufletului. […] [Iar moartea trupului] e eliberarea de toate relele vieţii dăruind celor ce trăiesc frumos bucurie nesfârşită, desfătare veşnică şi lumină neînserată”[33]. Şi, desigur, aceştia nu vor cunoaşte moartea cea de-a doua.

---

[1] τα χίλια έτη

[2] BBVA, p. 1770

[3] ICSS IX, p. 208

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[5] BBVA, p. 1770

[6] ICSS IX, p. 209

[7] ICSS IX, p. 209

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[9] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XX

[10] ICSS IX, p. 209

[11] De aceasta nu vor avea parte drepţii.

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[13] Mai degrabă un alt conducător, căruia (primul) Gog îi este tip!

[14] În lumina Apocalipsei, vom socoti aici ca vorbindu-se despre Noul Israel, adică Biserica lui Hristos cea din neamuri.

[15] NTEP, p. 768

[16] Γωγ και την γην του Μαγωγ, άρχοντα Ρως, Μοσοχ

[17] BBVA, p. 1771 – Stăruind asupra interpretării de mai sus, asumată uneori chiar de parte dintre ruşi, arătăm că Gog şi Magog, priviţi simbolic, sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, în vreme ce Sfânta Rusie rămâne, probabil, ultima speranţă a Creştinătăţii. Speculaţia putea avea oarecare suport în vremea U.R.S.S., confundată deseori cu Rusia (care, însă, chiar în acele vremuri, era altceva).

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[19] BBVA, p. 1771

[20] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XX

[21] BBVA, p. 1771

[22] ICSS IX, p. 209

[23] BBVA, p. 1771

[24] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 431

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[26] BBVA, p. 1771

[27] DS II, art. Mănunchi, p. 282

[28] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 431

[29] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[30] BBVA, p. 1771

[31] Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre înviere, II, 28 – Lipseşte în expunerea de mai sus, ca element, focul, pe care l-am putea regăsi tot sub numele de iad, acesta fiind asociat, în versetul 14, cu iezerul cel de foc.

[32] Cf. Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XX

[33] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, LIII

Comentarii la Apocalipsa – 19

CAPITOLUL 19 – Căderea Babilonului (continuare). Cina nunţii Mielului. Călăreţul calului alb.

 

1: După acestea am auzit ca un glas puternic de mulţime multă-n cer, zicând: „Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!

2: Pentru că adevărate şi drepte sunt judecăţile Sale! Pentru că a judecat-o pe Desfrânata cea mare, care a stricat pământul cu desfrânarea ei, şi din mâna ei a răzbunat sângele robilor Săi”.

3: Şi au zis a doua oară: „Aliluia!” Şi fumul [arderii] ei se ridică în vecii vecilor.

4: Iar cei douăzeci şi patru de Bătrâni şi cele patru Fiinţe au căzut şi I s-au închinat lui Dumnezeu Cel ce şade pe tron, zicând: „Amin! Aliluia!”

„Aliluia închipuie lauda lui Dumnezeu, iar amin înseamnă adevărat sau fie”[1].

5: Şi un glas a ieşit din tron, zicând: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, voi, toţi robii Săi, voi, cei ce vă temeţi de El, mici şi mari!”

„Structura primei unităţi corale este într-un oarecare mod determinată de 18, 20, unde invitaţia la bucurie e adresată în primul rând cerului; 19, 1-4 descrie într-adevăr bucuria în cer. În a doua instanţă, 18, 20 îndeamnă la bucurie sfinţii, apostolii şi profeţii. 19, 5 reia această invitaţie, adresând-o fiinţelor umane şi extinzând-o la toţi cei care-L servesc şi se tem de Dumnezeu”[2].

„Tronul lui Dumnezeu sunt Heruvimii şi Serafimii, de la care se dă porunca să-L laude pe Dumnezeu nu numai cei mici întru fapte, dar şi cei mici după mărimea puterii lor. Însă mi se pare că şi aceia ce sunt acum mici de vârstă, adică pruncii care mor nedesăvârşiţi, înviind la vârstă mare, Îl vor lăuda pe Dumnezeu, Făcătorul de lucruri mari”[3].

6: Atunci am auzit ca un glas de mulţime multă şi ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete puternice, zicând: „Aliluia!, că Domnul Dumnezeul nostru Atotţiitorul S-a împărăţit!

S-a împărăţit: „Şi-a luat împărăţia în stăpânire”[4].

7: Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci nunta Mielului a venit şi mireasa Lui s-a pregătit,

8: şi i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos – căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor”.

„În timp ce versetele 1-5 scot în relief victoria lui Dumnezeu asupra Babilonului, accentuându-I caracterul de judecător şi războinic, versetele 6-8 concentrează atenţia asupra regalităţii lui Dumnezeu şi asupra nunţii Mielului. […] Aici, nunta Mielului e simbolul uniunii eshatologice dintre Hristos glorificat [preamărit] şi credincioşii care rezistă până la sfârşit”[5].

Vison: „ţesătură din material foarte fin şi scump, de obicei albă, din care se confecţionau veşmintele marilor preoţi, regilor şi oamenilor bogaţi (Luca 16, 19). Visonul era una din marile mărfuri de import ale Romei (18, 12), simbol al luxului ei (18, 16), dar, prin revers, şi simbol al bogăţiei sfinţilor (vezi şi v. 14)”[6].

„Îmbrăcarea miresei  în vison curat arată îmbrăcămintea Bisericii – cea luminată întru fapte bune, şi subţire întru cunoştinţă şi înaltă întru vederea lui Dumnezeu şi în gândurile întru Dânsul – căci cu acestea se ţese înţelegerea dreptăţilor dumnezeieşti”[7].

9: Şi mi-a zis: „Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina de nuntă a Mielului!”  Şi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu”.

Cea de a patra dintre fericirile Apocalipsei.  Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu: „= atestarea faptică a tuturor profeţiilor despre înviere, judecată şi viaţa veşnică”[8].

„Cina nunţii lui Hristos este prăznuirea celor mântuiţi şi veselia cea alcătuită cu bună cuviinţă pe care fericiţi vor fi acei ce o vor dobândi şi vor intra cu Mirele cel sfânt al sufletelor curate în cămara cea veşnică”[9].

10: Şi-am căzut înaintea picioarelor sale, ca să mă-nchin lui. Şi el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul profeţiei”.

Vezi să nu faci asta: „act de smerenie, caracteristic tuturor sfinţilor şi îngerilor, asemenea lui Petru care refuzase închinarea sutaşului Corneliu (Fapte 10, 25-26)”[10].  Oricum, de aici nu s-ar putea argumenta combaterea cultului adus sfinţilor îngeri, dar e, totodată, evidentă deosebirea între cinstirea sfinţilor şi a sfinţilor îngeri şi adorarea datorată lui Dumnezeu. Mai atenţionăm că invocarea acestui loc e forţată din partea oricui nu se apropie de statura Sfântului Apostol Ioan (greşeală pe care o săvârşesc şi cei care, citind basme, se identifică pe dată cu Făt Frumos, în vreme ce ignoră alte personaje, mai pe măsura lor!).

Mărturia lui Iisus este duhul profeţiei: adică „darul de a tâlcui corect Sfintele Scripturi şi învăţătura Domnului Iisus. Despre harisma profeţiei vezi Faptele Apostolilor 11, 27”[11].  Sau: Mărturia lui Iisus „este revelaţia lui Dumnezeu, făcută lumii de Iisus Hristos, pe care omul o poate primi şi vesti la rândul său. Profeţii şi martirii pentru credinţă, însufleţiţi de [Duhul] Sfânt, sunt mărturisitorii de frunte ai acestei revelaţii în faţa lumii (vezi 12, 17)”[12].

11: Şi-am văzut cerul deschis; şi iată, un cal alb; şi Cel ce şedea pe el Se numeşte Credincios şi Adevărat, şi-ntru dreptate judecă şi Se războieşte.

De aici (şi până la 22, 5) este ultima serie de viziuni pe care o cuprinde Cartea Apocalipsei.

Judecătorul va veni din cer. „Iar calul alb închipuie lumina sfinţilor şi veselia ce va să fie. Şi Cel ce şedea pe el Se numeşte Credincios şi Adevărat: Prin aceasta arată că va fi întru toate cuvintele Sale credincios şi întru fapte adevărat. Şi Acesta este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care va judeca neamurile întru dreptate”[13].

12: Iar ochii Lui, ca para focului; şi pe capul Său, numeroase steme; având un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie decât numai El.

„Puterea şi măreţia lui Hristos depăşesc orice capacitate omenească de cunoaştere şi înţelegere”[14].  „Neştiinţa numelui Lui închipuie necuprinderea fiinţei [Sale]”[15]. Numeroasele diademe sau steme arată superioritatea lui Hristos asupra tuturor puterilor vrăjmaşe.

Hristos „e Pantocratorul în trup omenesc. În ochii Lui omeneşti, luminoşi ca para focului, străluceşte infinitatea Tatălui şi a Duhului Sfânt. Şi tot prin ochii Lui ni se arată nouă iubirea Sa dumnezeiască nesfârşită”[16].

13: Şi este-mbrăcat într-o mantie stropită cu sânge; şi numele Lui se cheamă Cuvântul-lui-Dumnezeu.

Mantie stropită cu sânge: „= semnul patimilor Mielului”[17].

„Prin haina aceasta a Cuvântului lui Dumnezeu se închipuie cu adevărat prea-cinstitul şi nestricatul Său trup, haină care s-a muiat în sângele Său în vremea Patimii celei de bunăvoie (cf. Ioan 19, 2; Isaia 63, 1-3)”[18].

14: Şi oştile din cer Îi urmau călări pe cai albi, purtând veşminte de vison alb, curat.

Oştile din cer: „= oştile îngerilor, dar şi ale martirilor”[19].

Vorbind de Puterile cereşti, „chipul cailor înseamnă ascultare şi sprintenă alergare. Şi cei albi arată strălucirea şi marea înrudire cu lumina dumnezeiască. Iar cei negri (6, 5) arată ascunsul, precum cei roşii (6, 4), mişcarea înfocată. Iar cei ce îmbină albul cu roşul (6, 8), unirea celor două extreme prin pornirea de sine dăruitoare şi legarea treptelor dintâi cu cele de al doilea [rang] şi a celor de al doilea cu cele dintâi, prin întoarcerea unora spre altele în chip providenţial”[20].

15: Şi din gura Lui iese o sabie ascuţită cu care să lovească neamurile; şi El cu toiag de fier le va păstori şi va călca linul aprinderii mâniei lui Dumnezeu Atotţiitorul.

„Sabia arată munca [pedeapsa] ce se va aduce necredincioşilor şi păcătoşilor după dreptatea judecăţii şi după răspunsul ce va ieşi din gura lui Hristos, prin care se vor paşte cu toiagul vârtos de fier al muncilor, ca să nu mai lucreze multele şi feluritele lor răutăţi. Toiag de care sfinţii vor rămâne necertaţi […]. Şi El va călca teascul mâniei lui Dumnezeu, căci Tatăl nu va judeca pe nimeni, ci toată judecata I-a dat-o lui Hristos, după firea Sa omenească; judecată pe care, după fiinţă, El o avea, ca Fiu, mai înainte de veci”[21].

16: Şi pe mantia Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul-împăraţilor-şi-Domnul-domnilor.

Pe coapsa Lui: „anticii obişnuiau uneori ca pe şoldul unei statui să scrie numele personajului reprezentat”[22]. După Averchie, e indicat locul în care se atârna sabia.

„Cuvântul lui Dumnezeu e şi Raţiunea lui Dumnezeu care, ca atare, e şi sensul desfăşurării istoriei. El Se va arăta pe cerul deschis. Cerul se va deschide pentru a izbucni din el sensul, raţiunea tuturor celor ce au fost săvârşite pe pământ, iar raţiunea aceasta vine pe cal alb (19, 11), adică răsturnând repede toată raţiunea (tot cuvântul) ipocrită şi tot adevărul mincinos care ar vrea să i se opună. El e credincios, nu pentru că El crede, ci pentru că e fidel lumii, pe care a creat-o pentru un sens şi vrea să o împlinească în El; e credincios celor [cărora] le-a făgăduit fericirea veşnică dacă vor lucra din credinţa în El. Şi adevărat, în opoziţie cu toată minciuna amestecată în viaţa omenească. Raţiunea de sus, după care au fost create raţiunile ce s-au manifestat în istorie, va apărea pentru a lumina deplin ţinta spre care au avut să înainteze şi va arăta întrucât au înaintat spre ea sau nu”[23].

„Când Domnul nostru a pătimit, a purtat veşmântul de porfiră. Întâi ca Împărat. Căci El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Apoi şi ca unul ce era batjocorit de cei nelegiuiţi”[24]. O atenţionare pentru cei ce doresc să participe la împărăţia Fiului: asemenea Lui, să vădească şi răbdare în încercări. Mai departe, o explicaţie privind împăraţii sau regii deasupra cărora se află Hristos: „Cât despre faptul că chiar şi Apostolii pot fi numiţi regi, consider că din aceasta se poate trage uşor concluzia cu privire la ceea ce se spune despre toţi credincioşii: Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie mare, neam sfânt (I Petru 2, 9). Or, dacă sunt numiţi regi şi cei care au crezut în cuvântul lor [al Apostolilor], cu atât mai mult ei, care conduc bisericile lui Dumnezeu, merită să fie numiţi regi, cei care guvernează prin cuvântul şi prin scrierile lor pe conducătorii bisericilor. Iată temeiul pentru care Domnul este numit regele regilor”[25].  „Dacă Creatorul tuturor se numeşte Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor, Dumnezeul dumnezeilor, negreşit că şi sfinţii se numesc dumnezei, domni şi împăraţi. Dumnezeul acestora este şi se numeşte Dumnezeu, Domn şi Împărat”[26]. Hristos „este Împărat al celor ce s-au făcut împăraţi peste patimi şi Domn al celor ce au dobândit, cu ajutorul Lui, domnie şi stăpânie peste păcat, care vor împărăţi cu El în veacul viitor”[27].

17: Şi-am văzut un înger stând în soare; şi el a strigat cu glas puternic, grăindu-le tuturor păsărilor ce zboară-n mijlocul cerului: „Veniţi şi adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu,

E vorba aici, evident, despre păsări de pradă. Dar şi pe îngeri „i-a numit păsări, pentru zborul lor cel pe sus şi pentru înălţarea lor în văzduh, spre îndreptarea şi învăţătura noastră”[28].

18: ca să mâncaţi cărnuri de-mpăraţi şi cărnuri de căpetenii şi cărnuri de puternici şi cărnuri de cai şi de-ale celor ce şed pe ei, şi cărnuri de tot soiul de oameni, şi liberi, şi robi, şi mici, şi mari”.

„Păsările de pradă, ca factor ecologic, sunt cele ce curăţă de leşuri un câmp pe care s-a dat o bătălie. Victimele sunt din categoria celor menţionate în 6, 15; 13, 16”[29].

19: Şi-am văzut Fiara şi pe-mpăraţii pământului şi oştirile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui.

„Prin oştiri îi arată pe cei ce se luptă împreună cu diavolul împotriva lui Hristos şi a sfinţilor Lui; şi zice că sunt mai multe pentru mulţimea vătămătoare a păcatului cea de multe feluri şi pentru [despărţirea] lor întru sfaturi[30]. Iar oastea, deci în număr de una, arată partea Puterilor îngereşti şi a oamenilor celor întocmai cu îngerii, care-L urmează pe Hristos prin unirea voii şi a ascultării”[31].

20: Şi Fiara a fost prinsă; şi cu ea, Profetul Mincinos, cel ce-n faţa ei făcea semne prin care-i amăgise pe cei ce purtaseră semnul Fiarei şi pe cei ce se închinau chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă.

Iezerul de foc poate fi pregustat încă de aici: „Sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc, în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirlă, hrăneşte ca pe un vierme neadormit al curviei desfrânarea trupului, şi ca pe nişte şerpi, broaşte şi lipitori ale poftelor stricate, gândurile şi dracii stricaţi şi ţâşnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici arvuna chinurilor de acolo”[32].

21: Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia Celui ce şade pe cal, cea care iese din gura Lui; şi toate păsările s-au săturat din cărnurile lor.

„Este ultima bătălie care precede împărăţia milenară[33] a lui Hristos (20, 4-6)”[34].

---

[1] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[2] ICSS IX, p. 205

[3] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[4] BBVA, p. 1769

[5] ICSS IX, p. 205

[6] BBVA, p. 1769

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[8] BBVA, p. 1770

[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[10] BBVA, p. 1770

[11] BBVA, p. 1770

[12] NTEP, p. 766

[13] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[14] BBVA, p. 1770

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, II, p. 106

[17] BBVA, p. 1770

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[19] BBVA, p. 1770

[20] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 8

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[22] BBVA, p. 1770

[23] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 379

[24] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I, 15

[25] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XII, 2

[26] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 15

[27] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[29] BBVA, p. 1770

[30] Dacă virtuţile stau în unire, există şi patimi contradictorii, care se resping una pe cealaltă, însă, cum se poate uşor observa, sunt şi patimi care pot coexista, se pot menţine, ori se nasc una din alta.

[31] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIX

[32] Sf. Grigorie Sinaintul, Capete foarte folositoare în acrostih, 37

[33] A se citi: veşnică.

[34] ICSS IX, p. 207

Comentarii la Apocalipsa – 18

CAPITOLUL 18 – Căderea Babilonului.

 

1: După acestea am văzut un alt înger pogorându-se din cer, având putere mare; şi pământul s-a luminat de slava lui.

„Aici, se arată lumina şi strălucirea Sfintelor Puteri, care biruieşte cu multă măsură lumina şi strălucirea stelelor şi frumuseţea lor”[1].

2: Şi a strigat cu glas puternic, zicând: „A căzut!, a căzut Babilonul cel mare şi a devenit sălaş al demonilor şi cuibar a tot duhul necurat şi cuibar a toată pasărea spurcată şi urâtă”.

Cuibar: „grecescul filaki[2] înseamnă pază, supraveghere, strajă (Matei 14, 25), închisoare, temniţă (Matei 14, 3; Apocalipsa 2, 10; 20, 7). Aici însă are sensul de adăpost, loc de refugiu, ţarc în care cineva se simte bine. Imaginea este aceea a unei cetăţi pustii, ruinate, părăsite; un astfel de pustiu e locul preferat al duhurilor necurate. ♦  Urâtă: în sensul: urâtă de alţii, detestată. (Consumarea păsărilor impure era interzisă de Legea Veche)”[3].

3: Pentru că toate neamurile au băut din vinul aprinderii desfrânării ei, şi împăraţii pământului cu ea s-au desfrânat, şi neguţătorii lumii din puterea strălucirii ei s-au îmbogăţit.

„Această imagine înseamnă că popoarele pământului, în special cele bogate şi politic puternice, acceptaseră pretenţiile Romei la suveranitatea şi la revendicarea ei de a fi un stat divin sau aproape divin pentru că, făcând aşa, puteau trage foloase”[4].

4: Şi-am auzit un alt glas din cer, zicând: „Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din plăgile ei,

5: fiindcă păcatele ei au ajuns pân-la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.

„Zice aici că se cuvine a [ne] despărţi de petrecerea şi de viaţa celor ce au fapte spurcate şi care în toate zilele Îl întărâtă pe Dumnezeu”[5].

6: Plătiţi-i aşa cum şi ea a plătit, şi cu-ndoită măsură îndoit măsuraţi-i după faptele ei; în paharul în care a turnat, turnaţi-i de două ori pe-atât.

„Aici, registrul adresării se schimbă: poruncile le sunt date îngerilor pedepsitori, cei ce aplică dreptatea dumnezeiască”[6].

„Zice pahar îndoit fie pentru că păcătoşii şi călcătorii de lege se vor munci foarte greu şi aici, şi în veacul veacului viitor; fie pentru că sufletul şi trupul se vor munci împreună pentru faptele pe care le-au făcut împreună; fie pentru că păcatul va fi răsplătit nu numai prin munca cea din afară, ci şi prin aceea din lăuntru, care vine de la conştiinţa săvârşirii lui”[7].

7: Şi cât s-a slăvit ea pe sine şi a strălucit, tot pe-atâta daţi-i chin şi bocet. Fiindcă zice ea în inima ei: Stau ca o-mpărăteasă, şi văduvă nu sunt, şi bocet nu voi vedea…

S-a slăvit ea pe sine şi a strălucit, adică s-a bucurat de o viaţă de lux.

8: Pentru aceea, într-o singură zi îi vor veni plăgile: moarte şi bocet şi foamete; şi-n foc va fi mistuită, că puternic este Domnul Dumnezeu Care-o judecă.

„Zice într-o singură zi fie arătând scurtimea vremii când sabia şi pieirea şi foametea şi plângerea [vor] veni peste ea şi se va strica prin foc şi va arde; fie arată că va pătimi acestea în ziua proorocită”[8].

9: Iar împăraţii pământului care s-au desfrânat cu ea şi s-au bucurat de strălucirea ei vor plânge şi se vor bate-n piept asupră-i când vor vedea fumul arderii ei,

„Nouă schimbare de registru narativ (versetele 9-19): dezastrul Babilonului e descris prin gura împăraţilor, negustorilor şi armatorilor care au beneficiat de gloria şi prosperitatea cetăţii”[9].  „Se pare că aici Ioan se serveşte de un expedient dramatic, pentru că nu descrie direct violenţa, ci numai efectele sale sau reacţiile la violenţă. În ansamblu, versetele 9-10 constituie un enunţ de condamnare a acelor regi a căror autoritate depindea de favoarea Romei. Vestea este ironică, deoarece conţine o lamentaţie funebră rostită de prietenii Romei. Din punctul de vedere al autorului, însă, şi cântarea funebră funcţionează ca veste a pedepsei”[10].

10: departe stând de frica chinurilor ei şi zicând:

Vai!, vai!, tu, cetatea cea mare,

Babilonul, cetatea cea tare,

că-ntr-un ceas ţi-a venit judecata!…

11: Şi neguţătorii pământului vor plânge şi vor boci asupră-i, că nimeni nu le mai cumpără marfa,

12: marfă de aur şi de argint şi de pietre preţioase şi de mărgăritare şi de vison şi de porfiră şi de mătase şi de stofă stacojie, tot lemnul bine-mirositor şi tot lucrul de fildeş, şi tot lucrul de lemn de mare preţ şi de bronz şi de fier şi de marmură,

13: şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făinuţă albă şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi robi şi suflete de oameni.

„Şi acesta e un anunţ de condamnare, adresat comercianţilor pământului”[11]. Sunt vizaţi cei care, pentru interesul material, creditează puterile vrăjmaşe împărăţiei lui Dumnezeu, fie că această vrăjmăşie e declarată (ca în cazul Romei antice), fie că e subînţeleasă (ca în cazul unor puteri mai noi şi mai perfide).

14: Şi dusu-s-au de la tine roadele după care-ţi tânjea sufletul, şi de la tine pierit-au toate cele grase şi strălucite, şi niciodată nu s-or mai afla…

15: Neguţătorii acestora, cei ce s-au îmbogăţit de pe urma ei, departe vor sta de frica chinului ei, plângând şi jeluindu-se

16: şi zicând:

Vai!, vai!, cetatea cea mare,

cea învestmântată-n vison şi porfiră şi-n stofă stacojie

şi-mpodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare!

17: Că-ntr-un ceas s-a pustiit atâta bogăţie!

Şi tot căpitanul de vas şi tot călătorul pe mare şi corăbierii şi toţi câţi trăiesc de pe urma mării stăteau departe

Versetele 15 -17 a: „Este vorba despre o a doua veste de condamnare adresată comercianţilor, exprimată în formă dramatică”[12].

18: şi strigau uitându-se la fumul arderii ei, zicând: Care cetate este asemenea cetăţii celei mari?…

19: Şi-şi puneau ţărână pe capete şi strigau, plângând şi jelindu-se şi zicând:

Vai!, vai!, cetatea cea mare,

din a cărei îmbuibare s-au îmbogăţit

toţi cei ce au corăbii pe mare,

că-ntr-un ceas s-a pustiit!”…

Versetele 17b-19: „Această unitate este un enunţ de condamnare rostit împotriva celor care se ocupă cu comerţul maritim. Manifestările lor de durere şi rimele sunt, poate, cele mai vii din toată seria. Considerată în sine, această unitate ar evoca sentimente de emoţie, chiar de simpatie sau de regrete, dar contextul (aluzia la condamnare în paralela din v. 17a şi apelul la bucurie din v. 20) demonstrează că astfel de sentimente nu sunt serios în joc”[13].

20: „Veseleşte-te de ea, cerule, şi voi, sfinţi şi apostoli şi profeţi;

că judecata voastră asupră-i a judecat-o Dumnezeu!”

„Textul reia vocea autorului – sau pe cea venită din cer (v. 4)”[14].  Totodată, „această invitaţie la bucurie e surprinzătoare, după seria de strofe funebre. În formă, e asemănătoare cu 12, 12, care celebra victoria creştinilor asupra Satanei”[15].

„Sfinţii participă activ la judecata lui Dumnezeu. Aceasta se vede la ruperea peceţilor, a peceţii a cincea (6, 9-11), în primul act al viziunii celor şapte trâmbiţe (8, 3-5) şi din alte multe texte din Apocalipsă (de exemplu 18, 20), unde Dumnezeu pare a nu face decât să pronunţe judecata sfinţilor. Cei o sută patruzeci şi patru de mii reprezintă imensa mulţime a sfinţilor din cer care, precum urmează Mielului pretutindeni unde merge El, Îl asistă şi în funcţiunile de Judecător şi, în unire cu El, prezidează la desfăşurarea istoriei umane. Descriind toată desfăşurarea timpului din urmă ca o judecată în progres neîncetat, sfântul Ioan manifestă partea pe care mucenicii şi sfinţii în unire cu Hristos cel înviat o au şi o vor avea din ce în ce mai mult în această desfăşurare a judecăţii divine de-a lungul veacurilor”[16].

21: Iar un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră mare de moară şi a aruncat-o-n mare, zicând: „Aşa, dintr-o lovitură, aşa va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla!…

22: Şi vocea ţiteraşilor şi-a muzicanţilor

şi-a flautiştilor şi-a trâmbiţaşilor

nu se va mai auzi de-acum în tine;

şi nici un meşteşugar din orice meşteşug

nu se va mai afla în tine;

şi-n tine cântec de moară

nu se va mai auzi.

23: Şi lumină de lampă,

nu, niciodată nu se va mai ivi-ntru tine;

şi glas de mire şi de mireasă,

nu, niciodată nu se vor mai auzi-ntru tine,

pentru că neguţătorii tăi erau mai-marii pământului

şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit prin vraja ta…

24: Şi s-a găsit în ea sânge de profeţi şi de sfinţi şi-al tuturor celor înjunghiaţi pe pământ”.

Finalul arată lămurit că persecutarea sfinţilor a atras, în primul rând, pedeapsa.

---

[1] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[2] φυλακη

[3] BBVA, p. 1768

[4] ICSS IX, p. 202 – Astăzi putem vedea scenariul repetându-se, chiar dacă în discuţie nu mai este Roma, ci sediul acelui: In God we trust, nefiind foarte clar cărui dumnezeu cred aceia.

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[6] BBVA, p. 1768

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[9] BBVA, p. 1768

[10] ICSS IX, pp. 202-203

[11] ICSS IX, p. 203

[12] ICSS IX, p. 203

[13] ICSS IX, p. 203

[14] BBVA, p. 1769

[15] ICSS IX, p. 203

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 361 – Fragmentul e alcătuit, în cea mai mare parte, din citate din: H. M. Féret, L’Apocalypse de Saint Jean, Vision chrétienne de l’histoire, Paris, 1943, pp. 241-253.

Comentarii la Apocalipsa – 17

CAPITOLUL 17 – Babilonul, Desfrânata cea mare; Fiara.

 

            Secţiunea care urmează (17, 1 – 19, 10) „este un apendice la cea de-a şaptea cupă. Tema dominantă a cupelor este judecata asupra fiarei, asupra urmaşilor săi şi asupra cetăţii criptice a Babilonului”[1].

1: Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe şi a grăit către mine, zicând: „Vino să-ţi arăt judecata Desfrânatei celei mari, care şade pe ape multe,

Desfrânata cea mare sau „Marea Prostituată: Roma imperială, centru universal al idolatriei şi imoralităţii, dar şi principala persecutoare a creştinismului. În Vechiul Testament, cu acest nume sunt denunţate oraşe ca Ninive (Naum 3, 4), Tir (Isaia 23, 15-16), Ierusalimul (Isaia 1, 21). Deja anunţată de două ori, judecata Marelui Babilon este, în fapt, sentinţa finală de condamnare şi execuţia, aşa cum e descrisă în versetul 16. Nu trebuie uitată însă şi dimensiunea ei arhetipală. ♦  Ape multe: = popoarele imperiului roman, dominate de capitală (vezi v. 15)”[2]. „Prostituţia exprimă în limbajul Vechiului Testament idolatria, care este la originea depravării morale”[3].

În altă viziune, „socotim că prin această desfrânată se înţelege împărăţia împărătească de obşte, închipuită ca un singur trup. Sau, socotim să fie oarecare cetate ce va avea stăpânire prin venirea lui Antihrist”[4].

2: cu care s-au desfrânat regii pământului, iar locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul desfrânării ei”.

Cu care s-au desfrânat regii pământului: „sunt regii celorlalte popoare păgâne, supuse Romei”[5].

„Prin cetatea cea mare înţelegem toată mulţimea oamenilor care hulesc, pentru beţia sufletească, pentru desfrânare şi pentru alte îndrăzniri”[6].

3: Şi-ntru duh m-a dus în pustiu; şi-am văzut o femeie şezând pe o Fiară stacojie, plină de nume blasfemiatoare, având şapte capete şi zece coarne.

Întru duh: „în stare de extaz (vezi şi 1, 10; 4, 2). ♦ Nume blasfemiatoare: „titlurile divine pe care şi le reclamau cezarii Romei (vezi 13, 1)”[7]. Fiara stacojie e aceeaşi cu fiara din capitolul 13.

„Prin aceea că Apostolul Ioan a fost dus în pustie cu duhul se poate înţelege că a văzut în duh pustiirea desfrânării ce se vesteşte dinainte. Şi a văzut [cetatea] ca pe o femeie, pentru nebărbăţia ei cea femeiască şi pentru plecarea spre păcat. Iar şederea pe fiara roşie arată că se odihneşte pe fapte rele, pe diavolul, care se bucură de omorâre şi de vărsare de sânge”[8].

4: Şi femeia era îmbrăcată-n purpură şi-n stacojiu şi-mpodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciune şi de necurăţiile desfrânării ei.

Femeia apare în „culori şi podoabe imperiale”[9].  „Prin acestea, arată semnele stăpânirii peste toţi. […] Prin pahar se arată dulceaţa băuturii faptelor ei cele viclene […]. Şi paharul e de aur ca să arate preţuirea [ce se dă acelor răutăţi] – spre a arăta că nu spre saţiu, ci spre setea pieirii ei urmează răutatea”[10].

5: Iar pe fruntea ei, scris un nume, o taină: Babilonul-cel-mare, mama desfrânatelor şi-a urâciunilor pământului.

„Pe frunte: prostituatele romane purtau pe frunte o plăcuţă cu numele lor”[11].

„Scrierea de pe frunte arată plinirea nedreptăţii şi a păcatului şi tulburarea inimilor. Şi se numeşte mama desfrânatelor pentru că ea este învăţătoarea curviei duhovniceşti, care naşte cetăţilor supuse ei multe fărădelegi urâte de Dumnezeu”[12]. „Un comentariu mai cuprinzător tinde să vadă în această desfrânată, care este numită Babilon, întreaga cultură în general anticreştină şi de o extremă senzualitate a omenirii din ultimul timp, pe care o aşteaptă o înfricoşătoare catastrofă mondială la sfârşitul lumii prin a doua venire a lui Hristos. Căderea acestui Babilon este prezentată în Apocalipsă ca fiind cea mai mare biruinţă din întreaga luptă a Bisericii lui Hristos cu împărăţia diavolului cea păcătoasă”[13].

6: Şi-am văzut-o pe femeie beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus; şi văzând-o eu, cu mare mirare m-am mirat.

„Babilonul cel mare, numele simbolic al Romei (care număra pe atunci un milion de locuitori şi a cărei domnie ajunsese la apogeu) este descris ca antiteză şi prin contrast cu Ierusalimul de sus [cap. 21] […]. [Roma] era simbolul răsturnat al oraşului, antioraşul, adică mama coruptă şi corupătoare care, în loc să aducă viaţă şi binecuvântare, atrăgea moartea şi blestemul”[14].

„Aici se face referire la toţi martirii lui Hristos care au suferit de-a lungul istoriei, mai cu seamă în timpul lui Antihrist”[15].

7: Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a Fiarei care-o poartă, cea care are cele şapte capete şi cele zece coarne.

8: Fiara pe care-ai văzut-o era şi nu este; şi va să se ridice din adânc şi să meargă spre pieire. Şi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la-ntemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira văzând Fiara, că era şi că nu este şi că va să vină.

Era şi nu este: „revers parodic al definiţiei lui Dumnezeu: Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era… (vezi 1, 4), în spiritul Fiarei care-L parodiază pe Iisus Hristos în chiar viaţa, moartea, învierea şi venirea Lui (vezi versetul întreg)”[16].

„Vorbeşte de Satana, care a fost doborât prin crucea lui Hristos, şi se va ridica la sfârşit şi va face semne şi minuni amăgitoare prin Antihrist pentru tăgăduirea şi lepădarea crucii. De aceea zice că era, adică avea putere mai înainte de cruce; şi că nu este, căci după Patima cea mântuitoare i s-a luat tăria şi a fost lepădat din stăpânia pe care o avea peste neamuri prin închinarea la idoli. Şi va veni la sfârşit […] ieşind din adânc, din locurile unde a fost osândit”[17].

9: Aici e minte care are-nţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi deasupra cărora şade femeia. Şi sunt şi şapte împăraţi:

Minte: „inteligenţă; raţiune penetrantă. ♦  Şapte munţi: cele şapte coline ale Romei. Dar cele şapte coarne au dublu simbol (vezi v. 10)”[18].  „Această înţelepciune nu e bunul simţ, adică înţelepciunea experimentală a proverbelor, ci o înţelepciune cerească, însemnând cunoaşterea misterelor lui Dumnezeu”[19].

„Fiindcă cele zise au înţeles duhovnicesc, spune că şi înţelegerea trebuie să fie duhovnicească, iar nu lumească”[20].

10: cinci au căzut, unul este, celălalt încă n-a venit – şi când va veni, puţin trebuie să rămână.

„Există mai multe ipoteze asupra identităţii împăraţilor romani vizaţi, dar nici una nu e concludentă; textul rămâne enigmatic. Oricum, e vorba de prigonitori ai creştinilor”[21].

„Fericitul Ipolit a socotit că cei şapte împăraţi din care cinci au căzut ar fi veacurile [perioadele] lumii acesteia, din care cinci au trecut[22]. Al şaselea, în care Apostolul a văzut acestea, este în curgere. Iar al şaptelea, care urmează, nu a venit, dar când va veni puţină vreme va sta”[23].

11: Şi Fiara care era şi nu este, este ea însăşi un al optulea [împărat]; şi ea este dintre cei şapte şi merge spre pieire.

Fiara e „un al optulea, dar cu atributul comun al celor şapte, acela de persecutor al creştinilor”[24].  Alţii au văzut aici o trimitere cu adresă mai exactă: „Împăratul Domiţian (81 – 96), al optulea împărat începând cu August, a fost un nemilos prigonitor al creştinilor. În această privinţă, el este oarecum reîncarnarea lui Nero (54 – 68), cel dintâi prigonitor al Bisericii”[25].

12: Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece regi care încă n-au primit putere-mpărătească, dar care vor lua putere ca de-mpăraţi, pentru un ceas, împreună cu Fiara.

„Este vorba, probabil, de guvernatori, satrapi locali şi conducători barbari vasali ai Romei, care pentru foarte scurtă vreme vor fi învestiţi cu puteri speciale de a-i persecuta şi ucide pe credincioşii Mielului”[26]. De altfel, Biserica primelor secole a cunoscut aşa-numitele persecuţii locale ce s-ar putea încadra aici (şi, ca mereu în cazul Apocalipsei, referirea se poate face la persecuţiile din întreaga istorie a omenirii, de atunci şi până azi şi până-n zilele cele din urmă, lupta împotriva Bisericii fiind una necurmată).

13: Aceştia au un singur gând: şi tăria şi puterea lor i-o dau Fiarei.

Tăria şi puterea: „= autoritatea (de obicei, exercitată prin mandat)”[27]. I-o dau, adică i-o pun la dispoziţie.

14: Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor; şi cei împreună cu El, chemaţi şi aleşi şi credincioşi [vor birui şi ei]”.

Aici e vorba despre „aliaţii Mielului, aşa cum regii din versetul 12 sunt aliaţii Fiarei”[28].

Domni şi împăraţi peste care stăpâneşte Mielul sunt, cum se arată şi în alt loc, sufletele dreptmăritorilor, chiar dacă efectele căderii s-au răsfrânt şi asupra lor: „Să presupunem că un împărat întâlneşte o fată săracă, îmbrăcată în zdrenţe şi, fără să se ruşineze alături de ea, o dezbracă de hainele ei cele murdare, o spală de negreala (de pe ea)[29], o împodobeşte cu haine strălucitoare şi o face părtaşă la masa împărătească; tot aşa şi Domnul, aflând sufletul rănit şi acoperit de vânătăi, a pus (pe rănile) lui doctorii, l-a dezbrăcat de hainele cele negre şi de răutatea cea ruşinoasă şi l-a îmbrăcat cu haine împărăteşti, cereşti, divine, luminoase şi strălucitoare, i-a pus cunună pe cap şi l-a făcut părtaş la masa împărătească, pentru a se bucura şi veseli. Să presupunem, de asemenea, că există o grădină cu pomi fructiferi şi binemirositori, cu multe locuri încântătoare, pline de frumuseţe, de balsam şi de odihnă şi că oricine trece pe acolo se desfătează şi se odihneşte; la fel este cu sufletele în Împărăţia (cerurilor). Toate se bucură şi se veselesc, (toate) sunt împăraţi, domni şi [dumnezei – îndumnezeiţi – n. n.]”[30].  „Căci El este Împăratul împăraţilor şi dăruitorul cununilor. Toate demnităţile împărăteşti se adună în jurul Lui”[31].

15: Şi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade Desfrânata sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.

16: Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut şi Fiara o vor urî pe Desfrânată şi-o vor face pustie şi goală, şi carnea ei o vor mânca, iar pe ea o vor arde-n foc;

„Execuţia Desfrânatei se face chiar prin uneltele ei, ceea ce denotă că forţele răului sfârşesc prin a se devora ele între ele”[32]. (Anticipăm şi în zilele noastre o astfel de desfăşurare a evenimentelor, Imperiul răului autodevorându-se).

17: pentru că Dumnezeu le-a pus în inimi ca ei să facă pe gândul Său şi într-un gând să se-ntâlnească, şi împărăţia lor să i-o dea Fiarei până ce cuvintele lui Dumnezeu se vor plini.

Le-a pus în inimi, adică i-a inspirat.  Împărăţia lor să i-o dea Fiarei…: „aliaţi ai Fiarei şi ai Desfrânatei, cei zece regi (coarne) deveniseră, de fapt, instrumente ale planului lui Dumnezeu (cf. Proverbe 21, 1)”[33].

18: Iar femeia pe care-ai văzut-o este cetatea cea mare, care are putere-mpărătească peste regii pământului”.

Din nou, femeia identificată cu Roma. Sau, cum s-a mai zis, cu orice putere potrivnică lui Hristos (întrucât astăzi nimeni nu mai vede în Roma o ameninţare, ci mai degrabă un colaborator în lupta pentru promovarea Binelui).

---

[1] ICSS IX, p. 196

[2] BBVA, p. 1767

[3] NTEP, p. 762

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[5] NTEP, p. 762

[6] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[7] BBVA, p. 1767

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[9] BBVA, p. 1767

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[11] ICSS IX, p. 198

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[13] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVII

[14] DS II, art. Oraş, pp. 382-383

[15] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVII

[16] BBVA, p. 1767

[17] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[18] BBVA, p. 1767

[19] ICSS IX, p. 199

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[21] BBVA, p. 1767

[22] Istoria omenirii de până la Hristos ar putea fi împărţită, convenţional, în cinci perioade: de la Adam până la Potop; de la Noe până la Avraam; de la Avraam până la Moise; de la Moise până la David; timpul profeţilor, până la Hristos. Alte împărţiri de acest tip iau în seamă ducerea iudeilor în robia babiloniană.

[23] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVII

[24] BBVA, p. 1767

[25] NTEP, p. 763

[26] BBVA, p. 1768 – În timpurile noastre, ne-am putea gândi la state mărunte care, în pofida credinţei popoarelor lor, s-ar putea dori slugi ale Fiarei (cum ar fi ţările ortodoxe, dar şi catolice, membre ale NATO).

[27] BBVA, p. 1768

[28] BBVA, p. 1768

[29] Chiar pildă fiind, nu trebuie să ni-l imaginăm pe împărat făcând personal acestea.

[30] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXVII, 3

[31] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, V, 14

[32] BBVA, p. 1768

[33] BBVA, p. 1768

Comentarii la Apocalipsa – 16

CAPITOLUL 16 – Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu.

 

1: Şi-am auzit glas mare din templu, zicându-le celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!”

Începe o nouă serie de viziuni. „În timp ce persecuţia fusese tema predominantă a celei precedente (12, 1 – 15, 4), aici accentul este pus pe pedeapsa divină care va lovi pământul şi pe cei răi”[1].

2: Şi s-a dus cel dintâi şi şi-a vărsat cupa pe pământ. Şi s-a ivit o bubă rea şi vătămătoare pe oamenii care aveau semnul Fiarei şi care se-nchinau chipului Fiarei.

Dacă trecutele plăgi căutau să aducă omenirea la căinţă, cele de aici sunt trimise pentru pedepsirea păcătoşilor incurabili. Aici, cupa e vărsată pe pământ, dar efectul e resimţit de aceia care s-au închinat fiarei. Buba rea aminteşte de cea de-a şasea plagă abătută asupra Egiptului în vremea lui Moise (Ieşirea 9, 8-12).

3: Şi al doilea înger şi-a vărsat cupa în mare; şi s-a făcut sânge ca al unui mort, şi toată suflarea vieţii care este-n mare a murit.

S-a făcut sânge ca al unui mort: „expresia sugerează sângele unei fiinţe înjunghiate: vâscos; o mocirlă roşie”[2].  „Aici trebuie să înţelegem posibilitatea unor războaie naţionale şi internaţionale cu multă vărsare de sânge”[3].

4: Şi cel de al treilea şi-a vărsat cupa în râuri şi-n izvoarele apelor; şi ele s-au prefăcut în sânge.

„Asemănătoare celei de-a doua, a treia cupă face aluzie la Nil şi la toate apele Egiptului, care s-au transformat în sânge. Istoria exodului e paradigmatică situaţiei din Apocalipsă: aşa cum Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi din Egipt, aşa şi creştinii vor fi eliberaţi de puterea Romei[4] şi răzbunaţi”[5].

5: Şi l-am auzit pe îngerul apelor, zicând: „Drept eşti Tu, Cel-ce-Eşti şi Cel-ce-Erai, Sfinte, că ai judecat acestea;

6: de vreme ce ei au vărsat sângele sfinţilor şi profeţilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt!”

Cuvintele îngerului pot fi definite „ca o doxologie a lui Dumnezeu sau o formulă de răzbunare eshatologică”[6].

7: Şi-am auzit zicându-se din altar: „Da, Doamne Dumnezeule Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!”

Cei ce grăiesc din altar „sunt sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu (6, 9-11)”[7].

„Aici, Îl numeşte altar pe Hristos, căci întru Dânsul şi printr-Însul se aduc Tatălui jertfele cele cuvântătoare”[8].

8: Şi al patrulea înger şi-a vărsat cupa în soare; şi i s-a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc.

„Primele patru cupe sunt legate de elemente naturale: pământul (v. 2), marea (v. 3), izvoarele apelor şi apele curgătoare (v. 4) şi soarele (corp ceresc). Aceste patru elemente reprezintă o cosmologie ebraică tradiţională”[9].

9: Şi oamenii au fost dogorâţi cu mare arşiţă şi au blasfemiat numele lui Dumnezeu Care are putere peste plăgile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.

De aici se poate vedea că şi aceste patru cupe, deşi cu scop pedepsitor, lasă încă vreme de căinţă, răgaz ce va fi rău folosit de vrăjmaşii lui Hristos. Atitudinea lor va fi aceeaşi şi în continuare.

„Prin soare se mai poate închipui zăduful ispitelor prin care zice că se vor arde cei vrednici de bătăi ca, prin sosirea durerilor, să-şi urască păcatul. Dar aceştia, fiind fără de minte, în loc de a-şi cunoaşte greşelile şi căderile lor în păcate îşi vor ascuţi limba împotriva lui Dumnezeu”[10].

10: Şi al cincilea şi-a vărsat cupa pe scaunul Fiarei; şi împărăţia ei s-a întunecat şi oamenii îşi muşcau limbile de durere,

„În 13, 2 se spune că balaurul (Satana) îi dăduse fiarei (Romei şi împăraţilor ei) puterea sa, tronul şi o mare autoritate. Aici, ca şi acolo, tronul [scaunul] este folosit probabil în sens figurat, pentru a indica stăpânirea sau suveranitatea”[11]. Întunericul se leagă, oarecum misterios, cu durerea, anticipând parcă suferinţa cea veşnică a celor depărtaţi de lumina dumnezeiască.

11: şi din pricina durerilor şi a bubelor lor L-au blasfemiat pe Dumnezeul cerului, dar de faptele lor nu s-au pocăit.

„Vărsând acest pahar peste scaunul fiarei arată că peste împărăţia lui Antihrist va veni o mânie întunecată, ce nu va fi luminată de Soarele Dreptăţii. Iar muşcarea limbilor arată mărimea durerilor de care vor fi cuprinşi cei amăgiţi de Antihrist, fiind bătuţi cu bătăile slobozite de Dumnezeu, ca să vadă că acela ce s-a proslăvit întru ei ca un dumnezeu este înşelător. Dar ei nici din aceasta nu se vor întoarce la pocăinţă, ci şi mai mult vor huli”[12].

12: Şi al şaselea înger şi-a vărsat cupa peste râul cel mare, peste Eufrat, şi apa lui a secat ca să fie gătită calea-mpăraţilor de la Soare-Răsare.

„Aceşti împăraţi de la Răsărit erau, de fapt, regii parţi, care băgaseră groaza în lumea romană. Ei mai simbolizau, în conjunctura aceea, totalitatea puterilor nemaipomenite ale spiritului corupt, care vor da naştere unui nou război mondial, izvor de înspăimântătoare suferinţe pentru omenire”[13].  „A şasea cupă reia a şasea trâmbiţă, descriind aparent aceleaşi evenimente, prin imagini mai coerente şi într-un mod care face mai evident contextualizarea lor istorică”[14].  Tot aici am adăuga opinia personală că izbăvirea, în cele ce ţin de planul uman, poate veni numai de la Răsărit (fără a ne referi la extremul Orient).

13: Şi-am văzut [ieşind] din gura Balaurului şi din gura Fiarei şi din gura Profetului Mincinos trei duhuri necurate, ca nişte broaşte;

Broaştele de aici reamintesc de invazia broaştelor din Egipt (Ieşirea 7, 25 – 8, 15).

Duhurile sunt „ca nişte broaşte, pentru că înveninarea, întinarea, necurăţia şi alunecarea duhurilor celor viclene se trag spre desfătările cele umede”[15]. „Aceste duhuri de diavoli considerăm că sunt nişte falşi înţelepţi, [flecari], impostori, iubitori de pântece, neruşinaţi şi plini de îngâmfare, care îi vor atrage pe oameni cu minuni amăgitoare”[16].

14: fiindcă ele sunt duhuri de diavoli, făcătoare de semne, care se duc la împăraţii lumii-ntregi să-i adune la războiul Zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotţiitorul.

Ziua cea Mare e ziua celei de a doua Veniri a lui Hristos. Fără a se indica un termen, pare a fi o zi de duminică, dacă legăm formularea de ziua Domnului (1, 10).

15: – „Iată, Eu vin ca un fur. Fericit cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” –

Aici, cea de-a treia fericire a Apocalipsei.

Cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele: „cel ce priveghează rămâne îmbrăcat. ♦  Să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea: în contrast cu veşmântul purităţii din 19, 8”[17].

„Acest verset nu pare să fie la locul lui, căci întrerupe firul ideilor[18]. Unii autori îl pun după versetul 16, alţii, după întoarce-te din 3, 3, sau îl socotesc inventat de întâiul [redactor] al Apocalipsului, care s-ar fi putut inspira din 3, 18”[19].

„Când zice despre cel ce priveghează şi-şi păstrează hainele, arată ca să privegheze [fiecare] şi să poarte grijă fără lenevie de faptele cele bune, căci acestea sunt hainele sfinţilor, de care lipsindu-se omul se va ruşina plin de grozăvie”[20].

16: Şi i-a strâns la locul care-n evreieşte se cheamă Armagheddon.

Armagheddon: „nume enigmatic, probabil de origine ebraică. S-ar traduce muntele Meghiddo (vezi IV Regi 23, 29), deşi geografia sau istoria universală nu cunoaşte un munte cu acest nume. El sugerează, totuşi, localitatea Meghiddo, din câmpia Esrom, unde s-au adunat armate şi s-au dat bătălii sângeroase (cf. Judecători 5, 19; IV Regi 9, 27; Zaharia 12, 11 – Textul Masoretic). Din context: simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine şi rău, dintre forţele luminii şi ale întunericului, dintre Dumnezeu şi Satana”[21].

„Har-Magheddon se tâlcuieşte tăierea sau omorârea. Pentru că, adunându-se acolo, neamurile se vor tăia, adică aceia care îl vor avea ca voievod pe diavolul, care se va bucura de sângele oamenilor”[22].

17: Al şaptelea înger şi-a vărsat cupa-n văzduh; şi din templul cerului, de la tron, a ieşit o voce mare, strigând: „S-a făcut!”

18: Şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum de când e omul pe pământ n-a mai fost un cutremur atât de mare.

Semnele descrise aici sunt cele ale unei teofanii.

19: Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi, şi cetăţile păgânilor s-au prăbuşit. Şi de Babilonul cel mare s-a amintit înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.

Cetatea cea mare: „Roma (numită mai departe, în paralelă, Babilonul cel mare, ca în 14, 8)”[23]. Sfântul Andrei al Cezareii vede vorbindu-se aici despre Ierusalimul cel vechi. „Primele patru cupe au fost legate între ele de asocierea cu elementele naturale, care reprezentau întregul cosmos (cerul şi pământul, apele dulci şi cele sărate). Ultimele trei cupe sunt, în schimb, unite între ele pentru caracteristicile comune istorico-politice”[24].

20: Şi tot ce fusese insulă a fugit, şi munţi nu s-au mai aflat.

„Sfârşitul lumii va însemna mai întâi prăbuşirea munţilor […]. Simbolul [muntelui] are, aşadar, un dublu aspect: Dumnezeu Se face auzit pe vârfurile munţilor; dar înălţimile pe care omul urcă doar pentru a-l adora pe om şi pe idolii lui, nu pe Dumnezeul adevărat, nu sunt decât semne de trufie şi semne de prăbuşire”[25].

„Prin insule se arată sfintele biserici, iar prin munţi, conducătorii lor”[26]. Astfel tâlcuit, textul ar vorbi despre vremurile de prigoană şi coborârea Bisericii în catacombe[27].

21: Şi grindină mare ca talantul s-a prăvălit din cer peste oameni. Şi oamenii L-au blasfemiat pe Dumnezeu din pricina plăgii cu grindină, căci mare e plaga aceasta, foarte mare.

            Grindină mare ca talantul: „un talant (în sistemul de măsuri al epocii): aproximativ 40 de kilograme”[28].  Oamenii, şi acum, se împotrivesc lui Dumnezeu. Dacă ne trec prin gând unele consideraţii privind natura umană, ne abţinem de la a le rosti…[29].

            „Grindina căzută din cer am înţeles să fie mânia slobozită de Dumnezeu, care se pogoară de sus. Iar prin mărimea talantului arată desăvârşirea mâniei, pricinuită de covârşirea peste măsură a păcatelor, având ca închipuire talantul”[30].

---

[1] ICSS IX, p. 191

[2] BBVA, p. 1766

[3] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVI

[4] Privind Roma (din vremea lui Ioan) ca simbol ce desemnează orice putere care se împotriveşte lui Hristos.

[5] ICSS IX, p. 193

[6] ICSS IX, p. 193

[7] NTEP, p. 761

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[9] ICSS IX, p. 193

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[11] ICSS IX, p. 194

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[13] DS III, art. Uscăciune, p. 420

[14] ICSS IX, p. 195

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVI

[17] BBVA, p. 1767

[18] Motiv pentru care şi Anania l-a marcat, introducându-l între liniuţe.

[19] NTEP, p. 761

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[21] BBVA, p. 1767

[22] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[23] BBVA, p. 1767

[24] ICSS IX, p. 194

[25] DS II, art. Munte, p. 324

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[27] Averchie chiar se gândeşte aici la un dezastru provocat de armamentul nuclear, dacă se acceptă sensul propriu al frazei ioaneice.

[28] BBVA, p. 1767

[29] Am făcut-o în cartea noastră de proze numită Crima letală, editată în semi-samizdat, supusă ulterior unui constant embargo, şi înţeleasă de un număr restrâns de aleşi.

[30] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

Comentarii la Apocalipsa – 15

CAPITOLUL 15 – Al şaselea semn: îngerii celor din urmă plăgi. Cele şapte cupe.

 

1: Şi-am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: Şapte îngeri având şapte plăgi – cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu.

Plăgi „nu în sensul de răni, ci de cauze aducătoare de răni”[1].

2: Am văzut ceva ca o mare de sticlă amestecată cu foc, şi pe biruitorii Fiarei şi-ai chipului ei şi-ai numărului ei stând pe marea de sticlă şi având ţiterele lui Dumnezeu.

„Această viziune reprezintă triumful final al lui Dumnezeu şi al [însoţitorilor] Săi asupra adversarilor descrişi în 13, 1-10”[2].

„Marea de cleştar amestecată cu foc socotim că închipuie mulţimea celor ce se mântuiesc şi curăţia odihnei celei viitoare şi strălucirea sfinţilor care vor străluci ca soarele cu bunătăţile cele strălucitoare ce-i vor împodobi. […] Prin foc se mai înţelege şi ştiinţa lui Dumnezeu şi darul de viaţă făcătorului Duh, pentru că în foc i S-a arătat Dumnezeu lui Moise (Ieşirea 3, 2) şi în chip de limbi de foc S-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli (Fapte 2, 3). Iar prin alăute arată omorârea mădularelor [vieţii trupeşti] şi viaţa cea lăudătoare a bunătăţilor, care se slobozeşte întru unirea glasului cu arcuşul Duhului Sfânt”[3].

3: Şi cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând:

„Mari şi minunate sunt lucrurile Tale,

Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule!;

drepte şi adevărate sunt căile Tale,

Împărate al neamurilor!

„Cântarea lui Moise: indicaţia leagă cântarea din versetele 3-4 cu Ieşirea 15, cântarea victoriei asupra Egiptenilor”[4]. Alăturarea cu cântarea Mielului ar putea închipui cele două Legi sau cele două Testamente, împreunate într-o singură cântare de laudă.

4: Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău?

Că Tu singur eşti sfânt,

şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta,

pentru că judecăţile Tale au fost arătate”.

5: Şi după aceea m-am uitat; şi templul cortului mărturiei s-a deschis în cer.

„Cortul mărturiei era cortul ridicat în cinstea lui Dumnezeu de [Israeliţi], în drum spre ţara făgăduinţei. În el se afla chivotul legământului. Acest cort este denumit astfel deoarece în el Moise primea hotărârile lui Dumnezeu cu privire la poporul Său (Ieşirea 25, 22). Cortul stătea ca mărturie a prezenţei şi conducerii divine în mijlocul poporului. Modelul lui era templul ceresc, arătat de Dumnezeu lui Moise într-o vedenie (Ieşirea 25, 9.40; Evrei 8, 5). De aceea, în textul de faţă, acest templu ceresc se numeşte templul cortului mărturiei”[5].

6: Şi din templu au ieşit cei şapte îngeri cu cele şapte plăgi, îmbrăcaţi în in curat strălucitor şi-ncinşi pe sub sân cu cingători de aur.

„Cingătoarele înseamnă păzirea puterilor lor [ale îngerilor] de viaţa născătoare şi deprinderea de-a se aduna (concentra), de-a se întoarce în chip unitar spre ele însele şi de-a se învârti în cerc cu bună rânduială în jurul lor, rămânând necăzute din identitatea lor”[6]. „Şi spune că sunt încinşi peste piept cu aur pentru firea lor puternică, curată şi cinstită şi pentru slujirea lor neîncetată”[7].

7: Şi una din cele patru Fiinţe le-a dat celor şapte îngeri şapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu Cel-Viu în vecii vecilor.

„Acest tip de cupă (fiali[8]) era folosit pentru sacrificii. Imaginea e scoasă din cultul Templului şi din vesela sa (Ieşirea 27, 3)”[9].

8: Şi templul s-a umplut cu fum din slava lui Dumnezeu şi din puterea Lui; şi nimeni nu putea să intre în templu până ce se vor fi isprăvit cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri.

Viziunea aminteşte de momentul sfinţirii Cortului adunării, în vremea lui Moise, când slava Domnului umpluse cortul în chip de nor şi nimeni nu putea să intre în cort (Ieşirea 40, 34-35).

---

[1] BBVA, p. 1766

[2] ICSS IX, p. 191

[3] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XV

[4] ICSS IX, p. 191

[5] NTEP, p. 760

[6] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 4

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XV

[8] φιάλη

[9] ICSS IX, p. 192

Comentarii la Apocalipsa – 14

CAPITOLUL 14 – Al patrulea semn: Mielul şi feciorelnicii. Al cincilea: cei trei îngeri. Al şaselea: un Fiu al Omului. Secerişul.

 

1: Şi m-am uitat; şi iată, Mielul stătea pe muntele Sionului; şi cu El, o sută patruzeci şi patru de mii care aveau numele Lui şi numele Tatălui Său scris pe frunţile lor.

„Mielul serveşte ca o contrafigură a fiarei şi muntele Sion se contrapune mării (13, 1). Care aveau înscrise pe frunţile lor numele Lui şi numele Tatălui Său: adnotarea […] pune în contrast pe [următorii] Mielului cu cei ai fiarei […]. Un anume număr de detalii ne fac să înţelegem că [numărul] de 144.000 se referă la un grup special de credincioşi şi nu vrea doar să facă aluzie la toţi credincioşii. Ei nu se limitează la o urmare uşoară a Mielului, ci-L urmează oriunde merge El (adică până la moarte – v. 4b) Nu erau simpli răscumpăraţi, ca toţi creştinii, ci sunt răscumpăraţi, ca pârgă, din toată omenitatea”[1].

„Frunţile acestora se vor pecetlui cu lumina feţei lui Dumnezeu, pentru care se vor arăta groaznici şi înfricoşaţi îngerilor celor pierzători”[2].

2: Şi-am auzit un glas din cer ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic; iar glasul pe care l-am auzit era ca al ţiteraşilor ţiterindu-şi ţiterele.

Ca al ţiteraşilor ţiterindu-şi ţiterele: „traducere oarecum forţată, dar foarte literală şi numai pentru a reda jocul de cuvinte al originalului[3], care sugerează că muzica era aceea a unor voci acompaniate de ţitere (instrument întâlnit şi la 5, 8)”[4].  Între alte semnificaţii, ţitera „mai este, de asemenea, prin însăşi structura sa, un simbol al universului; coardele sale corespund nivelurilor lumii, cutia sa, închisă într-o parte şi deschisă în alta, precum carapacea ţestoasei, reprezintă o legătură între pământ şi cer, ca şi zborul păsării sau răpirea muzicii. Ţitera simbolizează cântul universului”[5].

3: Şi cântare nouă cântau înaintea tronului şi înaintea celor patru Fiinţe şi a Bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

4: Aceştia sunt cei ce nu s-au întinat cu femei; că sunt feciorelnici. Aceştia sunt cei ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre neamuri, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului.

Sunt feciorelnici, „în contrast cu cei dedaţi desfrâului păgân”[6].  „Pârgă: e în esenţă un termen tehnic al liturghiei sacrificiale (Ieşirea 23, 19; Deuteronom 12, 6). Această semnificaţie simbolică sugerează o legătură cu sufletele care se odihnesc sub altar (6, 9) şi cu cele ale celor care au fost decapitaţi pentru mărturia adusă lui Iisus (20, 4). Aceasta ne face să credem că cei 144.000 sunt un grup ideal, reprezentanţii tuturor celor care şi-au pierdut viaţa din cauza credinţei şi care vor fi recompensaţi luând parte la prima înviere (20, 4-6). Teza după care expresia pârgă vrea să facă aluzie la prima înviere e susţinută de folosirea asemănătoare a acestui termen de către Pavel (I Corinteni 15, 20-23).  Aceştia sunt cei ce nu s-au întinat cu femei; că sunt feciorelnici: probabil că această caracterizare a unui grup ideal oglindeşte, şi în acelaşi timp întăreşte, tendinţele practicilor abstinenţei”[7].

Într-un comentariu, accentul e pus pe fecioria celor 144.000: „Remarcăm […] cinstea înaltă la care este ţinută fecioria de către Dumnezeu. […] (Evanghelistul) spune clar că numărul celor feciorelnici este limitat la o sută patruzeci şi patru de mii[8], pe când numărul celorlalţi sfinţi este nelimitat (cf. 7, 9)”[9].

5: Şi-n gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană.

„Aceste cuvinte [vv. 1-5] se referă la cei care au crezut în Hristos şi care fac parte din seminţii, chiar dacă după trup nu s-ar părea că ar urca până la patriarhi […]. Aşadar, fiii tuturor seminţiilor lui Israel care au fost pecetluiţi cu pecetea pe frunte sunt în număr de o sută patruzeci şi patru de mii. Prin urmare, Ioan spune că aceşti o sută patruzeci şi patru de mii poartă încă pe frunte pecetea cu numele Mielului şi cu numele Tatălui Lui pentru că sunt feciorelnici şi nu s-au spurcat cu femei. Această pecete pusă pe frunte ar putea fi oare altceva decât numele Mielului şi acela al Tatălui Lui […]? Dar dacă […] fiii neamurilor sunt unii şi aceiaşi cu fecioarele şi dacă cei care au crezut sunt puţini printre fiii lui Israel după trup (I Corinteni 10, 18), încât ai crede că nu se pot ridica la numărul de o sută patruzeci şi patru de mii, atunci e limpede că cei care umplu acest număr mare sunt cei dintre păgâni veniţi la Hristos şi care nu s-au întinat cu femei. De aceea, n-am fi departe de adevăr dacă am spune că cei feciorelnici din fiecare seminţie sunt pârgă (adusă lui Dumnezeu)”[10].

6: Şi-am văzut un alt înger care zbura în înaltul cerului, având o Evanghelie veşnică s-o binevestească celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul.

Evanghelie veşnică: „după cum Legea lui Moise cuprinde umbra bunurilor viitoare, descoperite de legea Duhului şi promulgată potrivit adevărului, tot aşa şi Evanghelia, de care se crede că poate fi înţeleasă până şi de primii veniţi, ne propovăduieşte umbra tainelor lui Hristos. Celor cărora le sunt lămurite toate câte se referă la Fiul lui Dumnezeu, Evanghelia veşnică (după cum o numeşte Ioan, dar care, propriu-zis, tot aşa de bine s-ar putea numi Evanghelia duhovnicească) înfăţişează limpede şi tainele descoperite de cuvintele şi realităţile pe care ni le sugerează lucrările Sale”[11]. Aşadar, se vorbeşte despre o singură Evanghelie, receptată însă diferit în funcţie de sporul duhovnicesc al credincioşilor (dar, ne îngăduim s-o spunem, şi în funcţie de capacitatea intelectuală, chiar dacă, în plan eshatologic, aceasta nu aduce un spor de fericire, cum nu aduce nici în planul mundan).  La a doua Sa venire, Hristos „va muta pe toţi sfinţii într-un chip vrednic, din Evanghelia temporală, la Evanghelia veşnică”[12].

7: Şi striga cu glas puternic: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, că ceasul judecăţii Sale a venit; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”

„La sfârşitul veacurilor, un înger zburând în cer cu Evanghelia va vesti toate neamurile că Tatăl, Care-i bun, nu părăseşte cu totul pe cei căzuţi şi care s-au întors de la faţa Lui”[13].

„Sunând: prin mijlocul  [înaltul] cerului arată că îngerul ce s-a arătat era ceresc, fiind trimis de sus ca, prin mijlocirea sa, să-i înalţe pe oameni de pe pământ şi astfel să împreune trupul Bisericii cu Hristos, Capul nostru. Iar Evanghelia cea veşnică era cea gătită şi însemnată din veac de la Dumnezeu”[14].

8: Şi un alt înger, al doilea, a urmat, zicând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare, cel ce din vinul pătimaşei sale desfrânări a adăpat toate neamurile!”

Babilonul: „simbol al Romei păgâne (vezi I Petru 5, 13). ♦  Din vinul pătimaşei sale desfrânări: literal: din vinul patimei desfrânării sale”[15]. „Babilonul a rămas în tradiţia biblică un simbol al cetăţii fără Dumnezeu, dedată idolatriei şi desfrâului. Este capitala Fiarei dintâi, Roma (17, 1 ş. u.). Osândirea naţiunilor care i-au urmat păcatul este înfăţişată ca o cupă din care acestea beau mânia lui Dumnezeu”[16].

„Babilonul se tâlcuieşte amestecarea lumii acesteia şi tulburarea vieţii, despre care spune aici că peste puţin se va termina. […] Iar prin vinul pătimaş al curviei sale numeşte nu numai nebunia venită din închinarea la idoli şi depărtarea şi înstrăinarea minţii de la Dumnezeu, ci şi îmbătarea de tot păcatul şi ieşirea din minte, prin care toţi cei ce curvesc[17] vor fi pierduţi de către Dumnezeu”[18].

9: Şi un alt înger, al treilea, le-a urmat, zicând cu glas mare: „Dacă cineva i se închină Fiarei şi chipului ei şi-i primeşte semnul pe fruntea sau pe mâna lui,

10: va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în cupa mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi-n pucioasă dinaintea sfinţilor îngeri şi dinaintea Mielului”.

„Oricine se va supune lui Antihrist, făcându-se ca o fiară şi petrecând viaţă necurată, şi îl va mărturisi pe el cu cuvântul sau cu fapta ca fiind dumnezeu (căci aceasta poate să arate înfierarea ce se va da pe frunte şi pe mână), acela se va face şi el părtaş băuturii paharului muncilor. Al muncii celei neamestecate cu milostivirile lui Dumnezeu, pentru dreptatea judecăţii”[19].

11: Şi fumul chinului lor se suie-n vecii vecilor. Şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se închină Fiarei şi chipului ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei.

„Prin fumul [chinului lor] trebuie înţeles fie aburul ce va ieşi de jos cu suspinuri de la cei ce se vor munci, fie fumul înălţat din focul care-i va munci pe cei căzuţi[20]. Şi se zice că se va înălţa în vecii vecilor ca să ştim că munca păcătoşilor va fi fără de sfârşit, ca şi desfătarea drepţilor”[21].

12: Aici este răbdarea sfinţilor, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.

Versetele 9-12: „Anunţul celui de-al treilea înger exprimă consecinţele judecăţii lui Dumnezeu asupra omenirii. Criteriul discriminator va fi urmarea fiarei sau a Mielului. Urmaşii fiarei vor suferi o tulburare constantă şi un foc veşnic (cf. 19, 20; 20, 10.14-15; 21, 8). Această descriere a pedepsei nu vrea să fie o ocazie oferită cititorilor pentru a pregusta bucuria răzbunării împotriva duşmanilor lor, ci funcţionează ca stimulent pentru a persevera în observarea poruncilor lui Dumnezeu şi în credinţa în Iisus”[22].

13: Şi-am auzit un glas din cer, zicând: „Scrie: Fericiţi sunt morţii care de-acum înainte mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor îi însoţesc”.

Aici e cea de a doua fericire a Apocalipsei, contrapondere la descrierea pedepselor celor care au urmat fiarei.

Faptele lor îi însoţesc: „Aflăm aici încă o mărturie despre importanţa faptelor bune pentru mântuire, negată de protestanţi”[23].

„Glasul din cer nu-i fericeşte pe toţi morţii, ci pe cei ce mor întru Domnul, adică pe aceia care mor lumii şi poartă moartea lui Iisus în trup şi cu Hristos pătimesc, pentru că acelora ieşirea din trup le este odihnă de ostenelile lor”[24].

14: Şi m-am uitat: şi iată, un nor alb; şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur şi-n mână o seceră ascuţită.

Fiul Omului: „imagine-simbol preluată din Daniel 7, 13-14”[25].  „Coroana [cununa] de aur este semnul regalităţii, secera ascuţită este unealta judecăţii”[26].  Prin nor putem înţelege Puterile cereşti care-L însoţesc pe Hristos şi prin care va face secerişul (v. 15).

15: Şi un alt înger a ieşit din templu, strigându-I cu glas mare Celui ce şedea pe nor: „Trimite-Ţi secera şi seceră, c-a venit ceasul de secerat, că secerişul pământului s-a copt”.

„Judecata omenirii este deseori înfăţişată ca un seceriş (Isaia 17, 5; 27, 12; Matei 3, 12; 13, 30.39; Marcu 4, 29) sau un cules de vie (Isaia 63, 3-6; Ieremia 25, 30)”[27].

„Strigarea îngerului acestuia însemnează rugăciunea tuturor Puterilor cereşti, care doresc să vadă cinstea drepţilor şi tăierea fărădelegii păcătoşilor […]. Iar când zice că s-a copt secerişul arată apropierea vremii sfârşitului, când sămânţa cea coaptă a bunei creştinătăţi, ca nişte grâu copt, se va face vrednică de jitniţele cereşti (cf. Matei 13, 8)”[28].

16: Şi Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.

La iubirea de Dumnezeu se ajunge trecând prin frică, secera fiind un simbol potrivit pentru această etapă: „Prin firea ei frica e plină de suspine, iar pe cei ce o au îi face să fie mereu mâhniţi ca nişte robi, ca unii vrednici de multe lovituri (Luca 12, 48), ca unii care nădăjduiesc în fiecare clipă[29] tăierea morţii, care văd secera dar nu-i cunosc ceasul (3, 3; Matei 25, 13) şi nu au nădejde, nici certitudinea unei iertări desăvârşite, ci tremură în faţa capătului”[30].

17: Şi un alt înger a ieşit din templul cel din cer, având şi el o sabiţă ascuţită.

O sabiţă: „literal: o seceră. […] Grecescul drepanon = seceră e tradus aici prin sabiţă (cuţit încovoiat, cosor, rizacă), numele uneltei cu care se recoltează strugurii”[31].

18: Şi un alt înger a ieşit din altar, cel ce are putere asupra focului; şi i-a strigat cu glas mare celui ce avea sabiţa ascuţită şi a grăit: „Trimite-ţi sabiţa cea ascuţită şi culege ciorchinii viei pământului, că strugurii ei s-au copt”.

19: Şi îngerul şi-a aruncat sabiţa pe pământ şi a cules via pământului şi a aruncat [totul] în linul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.

Lin: „cuvă mare de lemn în care strugurii recoltaţi erau zdrobiţi prin călcare cu picioarele. Simbol al modului cum un erou biruitor îşi zdrobeşte duşmanii sub picioarele lui şi ale cailor, pe câmpul de luptă”[32].  Secerişul este Judecata de Apoi: „cel din urmă criteriu care va veghea acest seceriş va fi stabilirea calităţii esenţiale a roadelor purtate de om. A trăit, a semănat şi a cules roadă pentru poftele trupului său, ori pentru bine, pentru Duh, adică pentru voinţa Domnului şi pentru împărăţia Sa? (Galateni 6, 7-10)”[33].

„Teascul mâniei lui Dumnezeu este locul cel de [chinuri] gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi este mare, cu adevărat, pentru mulţimea celor ce se vor munci în el”[34].

20: Şi linul a fost călcat afară din cetate; şi din lin a ieşit sânge pân-la zăbalele cailor pe o mie şase sute de stadii.

O mie şase sute de stadii: „o stadie: 185 metri. [1600] = 4x4x100: numărul celor patru puncte cardinale ridicat la pătrat şi înmulţit cu o sută; imensitatea ariei în care va curge, înalt, sângele celor pedepsiţi de Dumnezeu pentru fărădelegile lor”[35].  Afară din cetate: „după vechea credinţă iudaică, Dumnezeu va ţine judecata de osândire a duşmanilor Săi în faţa porţilor Ierusalimului (Ioil 4, 2)”[36].

„Teascul se va călca afară de cetatea drepţilor […], va fi în afara cetăţii Ierusalimului ceresc. […] Prin cele 1600 de stadii ne înştiinţăm că mare este prăpastia ce-i va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi”[37].

---

[1] ICSS IX, pp. 187-188

[2] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[3] ως κιθαρωδων κιθαριζόντων εν ταις κιθάραις αυτων. Şi Vulgata păstrează jocul de cuvinte: et vocem quam audivi sicut citharoedorum citharizantium in citharis suis. NT 1983 simplifică textul: iar glasul pe care l-am auzit, ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor.

[4] BBVA, p. 1765

[5] DS III, art. Ţiteră, p. 402

[6] BBVA, p. 1765

[7] ICSS IX, p. 188

[8] Număr care, cum s-a arătat, trebuie privit simbolic, ca exprimând desăvârşirea; desigur, însă, că numărul celor feciorelnici va fi mult mai mic decât al tuturor celor din rai.

[9] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, I, 5

[10] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 1, 4-7

[11] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 7, 39-40

[12] Origen, Despre principii, IV, 3, 13

[13] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 14, 83

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[15] BBVA, p. 1765

[16] NTEP, p. 758

[17] Curvie în sens larg, desemnând toate păcatele, prin care devenim infideli faţă de Dumnezeu.

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[20] În ambele cazuri, un fum imaterial.

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[22] ICSS IX, p. 189

[23] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIV

[24] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[25] BBVA, p. 1765

[26] NTEP, p. 759

[27] NTEP, p. 759

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[29] Se aşteaptă în orice moment la…

[30] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVII

[31] BBVA, p. 1765

[32] BBVA, p. 1766

[33] DS III, art. Seceriş, p. 218

[34] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[35] BBVA, p. 1766

[36] NTEP, p. 759

[37] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

Comentarii la Apocalipsa – 13

CAPITOLUL 13 – Al doilea semn: Fiara mării. Al treilea: Fiara pământului.

1: Şi-am văzut ridicându-se din mare o Fiară având zece coarne şi şapte capete; şi pe coarnele ei, zece steme; şi pe capetele ei, nume blasfemiatoare.

Fiara „reuneşte caracteristicile celor patru Fiare din Daniel 7, 2-8. Identificată cu imperiul roman, prototipul oricărei puteri politice organizate care, sub comanda obscură a Balaurului, I se opune Mielului şi seamănă confuzia printre oameni”[1]. „Asocierea fiarei din Apocalipsă cu marea o caracterizează ca un simbol mitic al haosului şi al rebeliunii. În mituri, elementul marin este echivalent cu abisul (11, 7)”[2].  Cele zece coarne sunt „cei zece regi din 17, 9”[3], iar în cele şapte capete au fost văzute cele şapte coline ale Romei. Nume blasfemiatoare: „literal: nume de blasfemie. Atributele şi titlurile divine pe care şi le reclamau împăraţii romani (zeu, dumnezeu, august, fiu al zeilor, salvator, domn etc.), tot atâtea blasfemii la adresa unicului şi adevăratului Dumnezeu”[4].  Dacă numărul 7 arată perfecţiunea, „şapte este […] şi [numărul] Satanei, care încearcă să-L imite pe Dumnezeu, să-L maimuţărească de cele mai multe ori. Astfel, Fiara din Apocalipsă are şapte capete. Dar vizionarul din Patmos le rezervă puterilor răului jumătatea lui şapte, trei şi jumătate, arătând astfel că uneltirile Răului sunt sortite eşecului (12, 6): balaurul nu o poate ameninţa pe Femeie (care întruchipează – între altele – poporul lui Dumnezeu) decât o mie două sute şaizeci de zile, adică trei ani şi jumătate”[5].

„Fiara care iese din mare este considerată de aproape toţi tâlcuitorii ca fiind Antihristul care iese din marea vieţii, adică din mijlocul rasei umane care este agitată precum marea. De aici este clar că Antihristul nu va fi un anumit duh sau demon, ci o progenitură odioasă a rasei umane; nu va fi un diavol întrupat, cum au crezut unii, ci un om”[6].

2: Şi Fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi Balaurul i-a dat Fiarei puterea lui şi tronul său şi stăpânire mare.

Tronul său: „tronul celui ce este stăpânitorul lumii acesteia (Ioan 14, 30) = învestitura satanică”[7].

„În persoana Antihristului sunt adunate însuşirile şi calităţile [celor] mai sălbatice dintre fiare”[8].  „Prin cele ce se vor întâmpla în vremea Antihristului se vădeşte că [diavolul], deşi apostat şi tâlhar, se vrea slăvit ca Dumnezeu şi, deşi slugă, se vrea proclamat rege. Într-adevăr, acela [Antihristul], purtând în sine toată puterea diavolului, va veni nu ca un rege drept, nici ca unul legitim, adică supus lui Dumnezeu, ci ca un necredincios fără de lege, ca un apostat nedrept şi ucigaş, ca un tâlhar recapitulând în sine toată apostazia diavolului: va dărâma idolii spre a-i convinge pe ceilalţi că el este Dumnezeu, dar se va pune pe sine însuşi singur idol, absorbind, [ca să spunem aşa], rătăcirea tuturor celorlalţi idoli. Aşa încât cei ce-l slăvesc pe diavol prin multe lucruri scârbavnice îi vor sluji atunci printr-un singur idol”[9].

3: Şi unul din capetele Fiarei era înjunghiat ca de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecată; şi tot pământul s-a minunat ţinându-se după Fiară.

E vorba aici despre „oamenii atraşi şi înşelaţi de ceea ce pare o minune”[10].  „Chiar dacă nu se foloseşte termenul, adversarul eshatologic este reprezentat ca un antihrist”[11].

„Vindecarea rănii fiarei zicem să fie […] îndreptarea de către Antihrist, pentru puţină vreme, a stăpânirii lui Satan, stricate prin crucea Domnului; sau învierea amăgitoare a vreunuia ce va muri dintre ai lui Antihrist”[12].

4: Şi i s-au închinat Balaurului, pentru că el i-a dat Fiarei stăpânirea; apoi i s-au închinat Fiarei, zicând: „Cine-i asemenea Fiarei şi cine poate să se războiască împotrivă-i?…”

„Lozincă de massă, parodiind laudele adresate lui Dumnezeu (vezi Ieşirea 15, 11; Psalmi 88, 7; 112, 5)”[13].

5: Şi i s-a dat ei gură să grăiască vorbe mari şi blasfemii; şi putere i s-a dat să lucreze timp de patruzeci şi două de luni.

I s-a dat: „forma reflexiv-pasivă a verbului indică faptul că, chiar în condiţii apocaliptice, totul se face cu ştirea şi permisiunea lui Dumnezeu, Care-Şi menţine suveranitatea”[14]. Patruzeci şi două de luni sunt 3 ani şi jumătate; textul se leagă de 11, 2.

În vechime, unii au văzut vestită aici persecuţia lui Valerian (253 – 259), care ar fi durat trei ani şi jumătate[15]. Oricum, „stăpânirea lui [Antihrist] nu va dura mult timp, fiindcă altfel, potrivit cuvintelor Mântuitorului, nici un trup n-ar mai scăpa (Matei 24, 22)”[16].

6: Şi gura şi-a deschis-o spre blasfemii împotriva lui Dumnezeu, să-I blasfemieze numele şi locuinţa, pe cei ce locuiesc în cer.

7: Şi i s-a dat să facă război asupra sfinţilor şi să-i biruie; şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.

8: Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt de la-ntemeierea lumii scrise-n cartea vieţii Mielului înjunghiat.

Sunt indicaţi aici „cei slabi şi laşi, în opoziţie cu cei tari şi curajoşi, prevăzuţi în planul lui Dumnezeu. De la-ntemeierea lumii: vezi Matei 25, 34. În redactarea, mai mult textuală, a Bibliei lui Şerban: …cărora nu-s scrise numele în cartea vieţii, a Mielului celui jungheat, de la izvodirea lumii. Desigur, în ambele redactări, nu poate fi vorba de predestinare, ci de preştiinţa lui Dumnezeu”[17].

9: Dacă are cineva urechi, să audă!:

10: Cine duce-n robie, în robie e dus; cine ucide cu sabia, de sabie trebuie ucis. Aici e răbdarea şi credinţa sfinţilor.

Răbdarea şi credinţa sfinţilor: „răbdarea-ntru credinţă: aceea că, până la urmă, dreptatea lui Dumnezeu îi va răzbuna pe cei drepţi”[18].

11: Şi-am văzut o altă Fiară, ridicându-se din pământ; şi avea două coarne, asemenea unui miel, dar grăia ca un balaur.

O altă Fiară: „adversar în plan religios, intelectual şi moral, cu înfăţişare mai potolită, dar cu o mare capacitate mimetică (coarne asemenea unui miel): religiile şi filosofiile sincretiste, ereziile şi sectele de toată mâna, ideologiile care-şi revendică asemănări sau înrudiri cu creştinismul, toate însă fiind în slujba primei Fiare (iar aceasta, la rându-i, în aceea a Balaurului)”[19].

„Unii înţeleg că fiara aceasta este Antihristul. Altora li se pare că e Satana şi socotesc că cele două corne ale lui ar fi ale lui Antihrist şi ale unui proroc mincinos. Iar noi socotim (după Irineu al Lyonului) că, într-adevăr, fiara aceasta de acum va fi un prooroc mincinos, care va ieşi din pământ, adică din viaţa cea pământească şi care se târăşte pe pământ. Se zice că va avea două coarne asemenea cu ale mielului pentru că, sub piele de oaie, va tăinui sălbăticie de lup ascunsă şi mohorâre. Căci la început va arăta un chip de creştinătate”[20]. „Numeşte Fiara ieşind din pământ viitoarea împărăţie a Antihristului. Cele două coarne sunt Antihristul şi profetul mincinos, tovarăşul său. Când spune: cele două coarne ca nişte coarne de miel înseamnă [că Antihristul]  vrea să fie asemenea Fiului lui Dumnezeu, arătându-se pe sine însuşi drept împărat. Cuvintele scotea sunete ca un balaur arată că [Antihristul] e un înşelător, departe de adevăr”[21].

12: Şi toată puterea primei Fiare o face în faţa acesteia. Şi face ca pământul şi locuitorii de pe el să se-nchine Fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.

În faţa acesteia: „potrivit gândirii ebraice, expresia: a face ceva în ochii sau în faţa cuiva – înseamnă a se afla în slujba lui, a face ceva în folosul, în favoarea cuiva. Misiunea acestei a doua fiare este răspândirea şi instaurarea cultului religios al Fiarei dintâi. Puterea ei nu este politică, ci spirituală. În lumea păgână din timpul lui Ioan, această putere se poate aplica la cultul divin care se celebra în cinstea împăratului roman de către religia oficială, de stat”[22].

Versetul „arată faptul că [Fiara] va porunci şi va rândui totul după legea lui Augustus, părintele împărăţiei romanilor[23]. Ea va stăpâni pretutindeni, umplându-se pe sine însăşi de slavă. Aceasta e a patra Fiară, care a fost rănită la cap şi s-a vindecat, adică, mai întâi capul i-a fost doborât şi batjocorit […], dar pe urmă, ea [Fiara], din cale-afară de şireată, va face să apară un cap ca şi vindecat, nou-nouţ”[24].

13: Şi face semne mari, pân-la a face ca foc să se coboare din cer pe pământ înaintea oamenilor;

„Acel înainte-mergător al potrivnicului lui Hristos, Antihrist, le va face pe toate prin farmece şi năluciri, spre amăgirea oamenilor, ca să li se pară că Antihrist este Dumnezeu”[25]. La scară redusă, putem recunoaşte aici ierarhi care se pun la dispoziţia unor personaje politice străine de duhul creştin, spre a le conferi acelora credibilitate (desigur, nu în mod dezinteresat).

14: şi prin semnele ce i s-a dat să facă-n faţa Fiarei îi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ, spunându-le celor ce locuiesc pe pământ să-i facă chip Fiarei care poartă rană de sabie şi a rămas în viaţă.

Să-i facă chip: „= portret; efigie; bust; statuie”[26].

„Sporind fărădelegea, se vor urî unii pe alţii şi se vor prigoni şi se vor vinde şi atunci se va arăta înşelătorul lumii, ca fiu al lui Dumnezeu, şi va face semne şi minuni; şi pământul va fi dat în mâinile lui şi va face lucruri nelegiuite, care nu s-au făcut niciodată din veac. Atunci va merge făptura oamenilor în focul cercării şi se vor sminti mulţi şi vor pieri, iar cei care vor stărui în credinţa lor vor fi mântuiţi de Însuşi Cel ce a fost supus blestemului (Galateni 3, 13)”[27].  „Şi-i amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ: îi va înşela pe cei cărora le place viaţa pururea pământească, căci pe cei cu viaţă în cer nu-i amăgeşte mintea”[28].

15: Şi i s-a dat ei să-i dea chipului Fiarei un duh, pentru ca chipul Fiarei să şi grăiască şi să facă-n aşa fel ca toţi cei ce nu se vor închina chipului Fiarei să fie ucişi.

Să-i dea chipului Fiarei un duh: „o suflare; aparenţa unei fiinţe însufleţite”[29].  „În timpul domniei împăratului Traian (98-117 d. Hr.), celor care fuseseră acuzaţi că sunt creştini şi negau lucrul acesta, li se cerea să-i invoce pe zei, să adore statuia lui Traian şi să-L blesteme pe Iisus Hristos[30]. Aceste ordine aveau rostul de-a verifica dacă respectivele persoane erau sau nu creştini. Probabil că aceste încercări au fost folosite şi cu ceva timp înainte”[31].

16: Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi face să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte,

„Versetul oglindeşte o astfel de situaţie, exagerând-o, şi demonstrează în ce măsură un astfel de cult al împăratului i se părea ofensiv lui Ioan”[32]. În zilele noastre (probabil că şi în trecut), versetul e luat deseori ad litteram, ceea ce socotim a fi exagerat, însă nu întrutotul. Desigur, nu ne gândim neapărat la un semn văzut, dar în mod obligatoriu la unul asumat.

În toate, Antihrist caută să-L imite pe Hristos: „A dat Domnul pecete celor ce cred într-Însul (7, 3); şi celălalt va face aşijderea. Cu chip de om a venit Domnul (Filipeni 2, 7); şi celălalt va veni cu chip de om”[33].

17: încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul: numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei.

Să nu poată cumpăra sau vinde: oamenii vor fi constrânşi (şi) economic să se împotrivească lui Hristos şi să se închine Fiarei.  „Semnul e probabil o aluzie la monedele care purtau efigia, numele şi însemnele împăratului”[34]. În timp, semn poate deveni orice efigie similară, aparţinând puterii secularizate. Numărul numelui Fiarei: „Evreii şi Grecii din antichitate obişnuiau uneori să convertească fiecare literă sau consoană a unui nume propriu în valoarea ei numerică din alfabetul respectiv şi să facă un total; nume încifrat”[35].

Slujitorul lui Antihrist „se va nevoi să pună peste toţi numele cel pierzător al potrivnicului şi înşelătorului: pe mâna lor cea dreaptă, ca să taie lucrarea celor drepte şi bune; iar pe frunte, pentru a-i învăţa pe cei amăgiţi să fie îndrăzneţi întru înşelăciune şi întru întunecare. Dar numele [Antihristului] nu va fi primit de cei însemnaţi pe faţă cu lumina cea dumnezeiască. Şi numele fiarei se va vesti peste tot celor ce vor cumpăra şi celor ce vor vinde, încât cei ce nu-l vor primi vor suferi moarte cumplită[36], din lipsa celor trebuincioase”[37].  „Întrucât [Fiara] e vicleană şi pornită împotriva robilor lui Dumnezeu şi întrucât doreşte să-i oropsească şi să-i alunge pe aceştia din lume pe motiv că nu-i aduc slava cuvenită, porunceşte să se înalţe jertfelnice pretutindeni, în aşa fel încât nimeni dintre sfinţi să nu poată cumpăra sau vinde, dacă mai întâi n-a jertfit. Acesta e semnul de pe mâna lor dreaptă. Cuvintele de pe frunte arată obligaţia ca toţi să poarte pe cap o cunună de foc[38], o cunună a morţii, nu a vieţii”[39].

18: Aici e-nţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei; că e număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

666: „pe seama acestui număr s-au făcut numeroase speculaţii, fiecare în funcţie de alfabetul şi maniera în care se operează calculul. Cea mai probabilă rămâne aceea care, în valorile numerice ale alfabetului ebraic, îl indică pe Caesar Neron, împăratul Romei, primul mare persecutor al creştinilor: QSR[40] = 100 + 60 + 200; NRON[41] = 50 + 200 + 6 + 50; totalul: 666. Semnificaţia poate fi însă şi de ordin mai general: [numărul] 7 (simbolul perfecţiunii) minus 1 = simbolul imperfecţiunii[42], repetat de trei ori în 666 [maximum de imperfecţiune – n. n.]; acest număr îl poate desemna pe omul total imperfect, pe cel ce întruchipează tot ce este mai rău. În cazul lui Nero (sau Neron), el poate fi persoana istorică reală, dar şi arhetipul celor ca el de-a lungul istoriei”[43].  „În Apocalipsă, [numărul] şase ar avea o semnificaţie clar peiorativă; şase ar fi numărul păcatului. Şase este şi [numărul] lui Nero, al şaselea împărat roman. […] [Iar numărul 666] reprezintă suma valorilor numerice atribuite unor litere. El îl desemnează pe Cezarul Nero (dacă socotim după literele ebraice) sau pe Cezarul-zeu (după cele greceşti); putem universaliza această denumire, căci istoria continuă după moartea personajului istoric Nero, apărând alţi şi alţi Neroni, şi putem privi numărul Fiarei drept un simbol al puterii sau al statului divinizat”[44].

Despre aceeaşi problemă, dar cu accente diferite: „atât vechii Iudei, cât şi Grecii, întrebuinţau pentru scrierea [numerelor] literele alfabetului. Astfel, un nume propriu putea fi exprimat prin suma pe care o reprezintă literele numelui său luate ca [numere]. Dar o sumă a literelor luate ca [numere] poate varia, după semnele care se adaugă literelor pentru a arăta sutele sau miile. De aceea, identificarea unui nume cu ajutorul [numerelor] care îl reprezintă este de cele mai multe ori nesigură. În afară de acestea, deosebirile între exprimarea [numelor] ebraice şi a celor greceşti aduc alte dificultăţi”[45]. În concluzie, cel mai prudent este să vedem în 666 maximum de imperfecţiune, fiind riscant a-l aplica unui nume sau altuia, potrivirea putând fi forţată.

„În cea de a cincea carte a sa Împotriva ereziilor [V, XXX, 3], atunci când vorbeşte despre aşa numita taină a numărului lui Antihrist în legătură cu Ioan, Irineu[46] spune următoarele lucruri despre Ioan: «Dacă în vremile de azi ar trebui să fie făcut cunoscut numele lui Antihrist, el ar trebui spus de cel care a văzut şi Apocalipsa, căci el a văzut-o nu prea demult, ci foarte aproape de vremile noastre, şi anume pe la sfârşitul domniei lui Domiţian»”[47].  Mai departe, Eusebiu citează din acelaşi autor, în aceeaşi problemă: „Iată cum se exprimă el în cea de a cincea cartea a sa [Irineu, Împotriva ereziilor, V, XXI, 1] despre Apocalipsa lui Ioan şi despre înţelesul numelui lui antihrist: «Aşa se prezintă lucrurile şi numărul acesta îl întâlnim în toate manuscrisele vechi. Faptul acesta îl mărturisesc cei care au văzut pe Ioan cu ochii lor[48], iar în afară de aceasta ne spune şi raţiunea că numărul fiarei e format după felul în care grecii numără literele numelui». Iar ceva mai încolo [Împotriva ereziilor, V, XXI, 3] zice despre acelaşi nume: «Nu greşim dacă afirmăm ceva cu siguranţă despre numele lui antihrist, căci dacă ar fi trebuit să localizăm hotărât numele lui în împrejurările de astăzi, atunci ar fi spus-o şi cu gura cel ce a văzut el însuşi descoperirea, căci nu-i prea de mult de când a fost văzută această descoperire, ci foarte aproape de zilele noastre, şi anume spre sfârşitul Domniei lui Domiţian»”[49].  „Ştiinţa cea dovedită a acestui număr, precum şi a tot ceea ce s-a scris despre el, o va descoperi vremea şi nevoinţa celor înţelepţi şi treji. Căci, dacă ar fi fost nevoie cu adevărat ca noi să cunoaştem acest nume, Ioan, cel ce l-a văzut, ni l-ar fi descoperit, însă darul lui Dumnezeu n-a voit să se scrie în cartea dumnezeiască numele lui cel pierzător”[50].  Sfântul Ioan „ne arată de pe acum numărul numelui, ca noi să ne ferim de cel ce va să vină, recunoscându-l. Numele însă i l-a trecut sub tăcere, fiindcă nu e vrednic să fie rostit de Duhul Sfânt. Căci dacă ar fi fost rostit de Duhul Sfânt, poate că ar rămâne [pe pământ] multă vreme. Acum însă, pentru că a fost şi nu este şi se ridică din adânc şi merge spre pieire (17, 8) ca şi cum nici n-ar fi, nici numele nu i-a fost rostit. Căci nu se poate rosti numele a ceva ce nu este”[51].  „Despre acest nume, aşa cum ne-a povăţuit şi învăţat fericitul Ioan, nu trebuie să aflăm prea multe amănunte. Atunci când [Antihristul] se va arăta, împrejurările ne vor dezvălui, de la sine, şi numele căutat”[52].

Ca şi pecetea, acest numărs-ar putea ca, de la o epocă la alta, să se refere la alte realităţi, urmând ca cei ce au discernământ să cântărească permanent asupra celor ce trebuie ocolite.

---

[1] BBVA, p. 1764

[2] ICSS IX, pp. 184-185

[3] BBVA, p. 1764

[4] BBVA, p. 1764

[5] DS III, art. Şapte, pp. 291-292

[6] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIII

[7] BBVA, p. 1764

[8] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIII

[9] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor; V, 25, 1 – Citatele din Sf. Irineu şi din Sf. Ipolit sunt extrase din lucrarea: Cristian Bădiliţă, Manual de anticristologie [Studii, dosar biblic, traduceri şi comentarii], Editura Polirom, Iaşi, 2002.   Împotriva ereziilor încă nu a apărut într-o traducere integrală în limba română; din câte ştim, aceasta se va petrece în cursul anului 2008, în cadrul Colecţiei „Cum Patribus”, apărută la Editura Învierea din Timişoara.  Lucrarea Sfântului Irineu a fost scrisă în greacă, purtând numele întreg: Combaterea şi distrugerea ştiinţei cu nume mincinos (Ελεγχος και ανατροπη της ψευδωνυμου γνωσεος). Păstrată integral doar în limba latină, scrierea e cunoscută sub denumirea prescurtată de Adversus haereses. Cristian Bădiliţă optează pentru denumirea Contra haereses.

[10] BBVA, p. 1764

[11] ICSS IX, p. 185

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[13] BBVA, p. 1764

[14] BBVA, p. 1764

[15] Cf. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VII, 10, 2

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIII

[17] BBVA, p. 1764

[18] BBVA, p. 1764

[19] BBVA, p. 1764

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[21] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 49, 1

[22] NTEP, p. 756

[23] Augustus va fi fost în epocă etalon al silniciei. Azi, desigur, nu vom căuta modele atât de îndepărtate, chiar dacă Istoria, în liniile ei generale, se repetă.

[24] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 49, 2

[25] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[26] BBVA, p. 1764

[27] Învăţătură a celor 12 Apostoli (Didahia), XVI, 4-5

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[29] BBVA, p. 1764

[30] Fără a fi admiratori ai lui Traian, facem menţiunea că, faţă de persecutorii dinaintea sa, Traian a decis să nu se ia în considerare denunţurile anonime împotriva creştinilor şi, mai mult, dacă denunţurile (evident, asumate) se dovedeau a fi neîntemeiate, denunţătorului să i se aplice pedeapsa prevăzută acuzatului, în cazul că acela ar fi fost creştin. Aceste hotărâri desigur că au limitat drastic delaţiunile.

[31] ICSS IX, p. 187

[32] ICSS IX, p. 187

[33] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 6, 2

[34] ICSS IX, p. 187

[35] BBVA, p. 1764

[36] Sau, oricum, mari lipsuri.

[37] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[38] Aceasta nefiind, în mod obligatoriu, una văzută.

[39] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 49, 4

[40] פסר

[41] נרון

[42] Numărul 6 e (şi) simbol al imperfecţiunii, ca un minus, o lipsă a perfecţiunii (reprezentată de numărul 7). În alte contexte, însă, numărul 6 poate fi unul benefic, ca sumă şi produs a numerelor perfecte 1, 2 şi 3.

[43] BBVA, p. 1765

[44] DS III, art. Şase, p. 313

[45] NTEP, p. 757

[46] Sfântul Irineu a fost ucenic al Sfântului Policarp al Smirnei, care l-a cunoscut pe Sfântul Apostol Ioan, astfel că mărturiile Sfântului Irineu în privinţa autorului Apocalipsei sunt deosebit de preţioase. Conform unei tradiţii tardive, Irineu ar fi murit ca martir pe la anul 202. Naşterea sa e aproximată într-un interval destul de larg, între 115 – 140.

[47] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III, 18, 2-3

[48] Credem că referirea e, în primul rând, la Sfântul Policarp al Smirnei.

[49] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 8, 5-6

[50] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIII

[51] Sf. Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor; V, 30, 4

[52] Sf. Ipolit, Demonstraţie din Sfintele Scripturi despre Hrist şi Antihrist, 50, 1