Archive for the ‘I Paralipomena’ Category

CAP. 29 – Danii pentru casa Domnului. Rugăciunea regelui. Ungerea lui Solomon. Moartea lui David.

 

1: Şi a zis regele David către întreaga adunare: „Solomon, fiul meu, cel pe care Domnul l-a ales, e tânăr şi plăpând, iar lucrarea e grea, de vreme ce zidirea nu-i pentru om, ci pentru Domnul, Dumnezeu.

„Unii comentatori (JFB[1]) adaugă o nuanţă afirmaţiei lui David: regele face cunoscute, prin comparaţia vârstei succesorului la tron cu mărimea proiectului, caracterul şi înzestrarea deosebite ale lui Solomon”[2].

2: Pe cât mi-a stat în putere, pentru templul Domnului meu am pregătit aur, argint, aramă, fier, lemn şi piatră, onix şi pietre scumpe pentru tot felul de podoabe, pietre nestemate şi multă marmură.

3: Şi fiindcă mare dragoste am eu pentru casa Dumnezeului meu, aurul şi argintul pe care l-am agonisit pentru mine, iată, îl dau pentru casa Dumnezeului meu, ca adaos la cel pe care l-am pregătit anume pentru casa celor sfinte:

4: trei mii de talanţi de aur de Ofir şi şapte mii de talanţi de argint curat, pentru îmbrăcarea pereţilor casei Domnului:

5: aur pentru ceea ce e de aur, argint pentru ceea ce e de argint; şi totul să fie lucrat de mână de meşter…  Şi acum: cine vrea să vină cu mâinile pline pentru Domnul?”

„David îi îndeamnă pe israeliţi să-i urmeze exemplul şi să facă donaţii voluntare. Gestul este conotat ritual, prin expresia, calchiată din ebraică, a umplerii mâinilor pentru Domnul. Donaţiile sunt astfel văzute ca ofrande aduse lui [Iahve]”[3].

6: Atunci capii de familie şi mai-marii fiilor lui Israel şi căpeteniile peste mii şi căpeteniile peste sute şi supraveghetorii lucrurilor şi iconomii regelui s-au îndemnat

7: şi au dat pentru lucrările templului Domnului cinci mii de talanţi de aur şi zece mii de galbeni din aur şi zece mii de talanţi de argint şi optsprezece mii de talanţi de aramă şi o sută de mii de talanţi de fier.

Galbeni: „χρυσους[4]. Se pare că textul se referă la daricii persani, monede de aur introduse în Imperiul persan, după modelul lidian, de Darius I (521-486 î. Hr.). Moneda a circulat în întregul Orient Apropiat şi Mijlociu, până în timpul lui Alexandru cel Mare. Un asemenea daric cântărea 130 g. După unii comentatori, referirea, chiar şi voalată, la darici, ar putea reprezenta o sursă externă de datare a textului ebraic al Cronicilor (DB[5], s. v. Bani, p. 131). Cross stabileşte astfel anul 520 î. Hr., în perioada imediat următoare eliberării evreilor din exil, ca dată a primei redactări a I Paralipomene”[6].

8: Iar cei care aveau pietre scumpe, le-au dat şi pe acelea în vistieria templului Domnului prin mâinile lui Iehiel Gherşonitul.

Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), urmaş al lui Gherşon (= străin; exilat), administra vistieria templului.

9: Şi s-au bucurat poporenii de râvna lor, că din plinul inimii au binevoit să-I dea Domnului; iar regele David s-a bucurat foarte.

10: Atunci regele David L-a binecuvântat pe Domnul în faţa adunării, zicând: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tatăl nostru din veac până-n veac!

11: A Ta este, Doamne, mărirea şi puterea şi biruinţa şi tăria; că Tu eşti Stăpânul a tot ce e în cer şi a tot ce e pe pământ, şi de faţa ta se cutremură fiecare rege şi fiecare neam.

12: De la Tine sunt bogăţia şi slava; Tu, Doamne, pe toţi îi stăpâneşti, că Tu eşti Stăpânul a toată stăpânia şi-n mâna Ta este puterea şi domnia; şi-n puterea Ta, Atotţiitorule, stă ca pe toate să le măreşti şi să le întăreşti.

În începutul rugăciunii, David preamăreşte atotputernicia lui Dumnezeu.

13: Şi acum, Doamne, ne mărturisim Ţie şi lăudăm numele slavei Tale.

14: Dar cine sunt eu şi cine e poporul meu, că ne-am învrednicit să-Ţi aducem acestea?: că ale Tale sunt toate şi dintru ale Tale Ţi-am dat;

15: că străini suntem noi în faţa Ta, străini precum toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ, şi nimic nu rămâne.

16: Doamne, Dumnezeul nostru, tot belşugul acesta pe care noi l-am pregătit ca să-i zidim casă numelui Tău celui sfânt este din mâna Ta, şi al Tău este totul.

17: Şi am cunoscut, Doamne, că Tu eşti Cel care cercetezi inimile şi iubeşti dreptatea; eu cu inimă curată Ţi-am jertfit toate acestea, iar acum l-am văzut pe poporul Tău, care se află aici, că-ntru bucurie Ţi-a jertfit.

18: Doamne, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Israel, părinţii noştri, în veac păzeşte aceste lucrări în cugetul inimii poporului Tău, şi inimile lor le îndreaptă spre Tine!

19: Iar lui Solomon, fiul meu, dă-i inimă bună, ca să-Ţi plinească poruncile şi mărturiile şi învăţăturile şi să ducă la capăt zidirea templului Tău, pentru care am făcut pregătire!”

Aici se încheie rugăciunea regelui David.

20: Şi a zis David către toată adunarea: „Binecuvântaţi-L pe Domnul, Dumnezeul nostru!”  Şi toată adunarea L-a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul părinţilor ei; şi, plecându-şi genunchii, s-a[7] închinat Domnului şi regelui.

21: Iar în ziua următoare I-a adus David jertfe Domnului şi arderi-de-tot lui Dumnezeu: o mie de miei, o mie de berbeci şi o mie de viţei, cu libaţiile lor; şi o mulţime de jertfe pentru tot Israelul.

22: Şi-n ziua aceea au mâncat şi au băut în faţa Domnului cu bucurie mare; şi pentru a doua oară l-au făcut rege pe Solomon, fiul lui David, şi l-au uns în faţa Domnului, ca rege, iar pe Ţadoc ca preot.

            „Solomon fusese desemnat direct de către David ca succesor al său (23, 1); acum are loc aclamarea din partea poporului, care confirmă astfel opţiunea regelui”[8].  Înaintea Domnului, gr. ενάντιον κυρίου: expresia poate fi înţeleasă concret şi atunci ea se referă la spaţiul din imediata apropiere a chivotului sau, mai degrabă, abstract, şi se referă la solemnitatea rituală a momentului. a doua oară rege: Solomon mai fusese uns odată lângă Ghihon (cf. I Paralipomene 23,1 şi III Regi 1,32-40), dar nu în prezenţa unei adunări a întregului popor, ci a unui număr mic de locuitori din Ierusalim. Odată cu această a doua ceremonie, David vrea să îşi asigure o succesiune stabilă şi legitimă. ca preot: literal în preoţie/slujirea preoţească. Cum Ţadoc era deja preot, ungerea sa trebuie să fi fost avansarea în funcţia de mare preot (cf. III Regi 2,35). Solomon, uns rege, şi Ţadoc, mare preot, alcătuiesc tandemul legitim, care contrabalansează partida opusă formată din Adonia şi Abiatar”[9].

23: Şi s-a aşezat Solomon pe tronul lui David, tatăl său, şi a sporit, şi tot Israelul i s-a supus.

„Precizarea nu este întâmplătoare: Cronistul este un admirator necondiţionat al lui Solomon”[10].

24: I s-au supus şi căpeteniile şi dregătorii şi toţi fiii regelui David, părintele său.

„Ceilalţi fii ai regelui David se opuseseră în primă instanţă succesiunii impuse de David, trecând de partea lui Adonia (III Regi 1,5-10). s-au supus traduce verbul grec υπετάγησαν[11], care la rândul lui traduce rezumativ o expresie ebraică, prezentă în Textul Masoretic, literal: şi-au pus mâinile sub a lui. Ritualul de supunere, încă practicat în Orientul Mijlociu, consta în aşezarea mâinilor supuşilor sub palma întinsă a suveranului, pe care aceştia o şi sărutau (JFB)”[12].

25: Domnul l-a mărit pe Solomon în ochii întregului Israel; şi i-a dat slavă regească, aşa cum nici un rege n-a avut înaintea lui.

26: David, fiul lui Iesei, a domnit peste Israel vreme de patruzeci de ani:

Reamintim că David era fiul lui Iesei (= un om).

27: şapte ani în Hebron şi treizeci şi trei de ani în Ierusalim.

28: Şi a murit la bătrâneţe bună, sătul de zile, în bogăţie şi mărire. Iar în locul lui a domnit Solomon, fiul său.

29: Iar celelalte fapte ale regelui David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel văzătorul şi în cartea profetului Natan şi în cartea lui Gad văzătorul,

Cei trei profeţi amintiţi aici ca autori de cărţi: Samuel (= Dumnezeu a ascultat), Natan (= darul Domnului) şi Gad (= fericit).

30: despre toată domnia lui şi despre puterea lui şi despre vremile care-au fost peste el şi peste Israel şi peste toate împărăţiile pământului.

Împărăţiile pământului: „se referă la regii şi statele cu care Israel a intrat în contact în timpul lui David”[13]. 

Ajunşi în finalul primei Cărţi Paralipomena, reamintim principalele realizări ale lui David: „David, suveran al regatului Israel (1004 – 965 î. Hr.). David din tribul Iuda îşi începe cariera ca militar în slujba predecesorului său Saul, regele fondator al Israelului, cu a cărui fiică Micol se căsătoreşte, potrivit tradiţiei, după victoria asupra filisteanului Goliat. Popularitatea lui David trezeşte suspiciunea lui Saul şi-l sileşte pe David să se refugieze, iniţial în regiunea de graniţă a Iudeei, apoi în slujba dinastului filistean al cetăţii Gath. După moartea lui Saul în lupta de la Gilboa împotriva filistenilor, David este proclamat iniţial rege în Sud, în Iudeea, având ca reşedinţă oraşul Hebron, apoi, după dispariţia lui Işboşet, fiul şi succesorul lui Saul, este recunoscut ca suveran şi în Israel, realizând astfel unirea celor 12 triburi israelite sub autoritatea sa. Sprijinindu-se pe o puternică armată permanentă şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă – slăbirea Egiptului şi declinul puterilor hegemone ale Mesopotamiei, Asiria şi Babilonia – David reuşeşte să extindă sensibil hotarele, creând singura dată în istorie un adevărat imperiu israelit. În trei campanii, David sfarmă puterea filistenilor şi instituie controlul asupra cetăţii Gath; moabiţii de pe malul răsăritean al râului iordan sunt supuşi, arameii care vizau controlul Transiordaniei sunt înfrânţi, iar Hanun, regele din Ammon, devine vasal Israelului. Campanii dificile sunt purtate împotriva Regatului Edom de la hotarele meridionale ale Israelului, până la nimicirea acestuia. Relaţii prieteneşti sunt stabilite cu Fenicia şi îndeosebi cu Hiram, regele Tirului, cu Talmai din Geşur şi cu Regatul Hamat. Remarcabil om de stat, talentat comandant de oşti şi strălucit diplomat, David schiţează structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se întindea de la Marea Mediterană la Eufrat şi la Marea Roşie. Ocupând apoi şi fortificând Ierusalimul, David face din vechiul oraş al iebusiţilor capitala politică şi religioasă a regatului, în care cultul monoteist al lui Iahve este impus ca religie de stat. David începe pregătirile de construcţie a Templului, care va fi înălţat de fiul şi succesorul său Solomon (965 – 928). Aparatul administrativ acum instituit cuprindea numeroşi ofiţeri, dar şi cadre talentate din rândul populaţiilor neisraelite. Răscoalele conduse de fiul său Abesalom, de Şeba ş. a., reprimate fără mare dificultate, reflectă opoziţia cercurilor tribale din Nord, nemulţumite de îngrădirea autorităţii lor. Muzician şi poet de talent, David (…) devine, la scurt timp după moarte, personaj de legendă”[14].


[1] Jamieson, R.., Fausset, A: R., Brown, D., Commentary Critical and Explanatory on the Whole Bible

[2] SEP 3, p. 98

[3] SEP 3, p. 99

[4] hrisus.

[5] Douglas, J. D. (ed.), 1995, Dicţionar biblic, trad. De Liviu Pup şi John Tipei, Oradea

[6] SEP 3, p. 99

[7] Pronumele apare la Anania, greşit, majusculat, lăsând să se poată înţelege că Dumnezeu Se închină, Sieşi şi regelui; desigur, mulţimea e cea care se închină, iar la Anania e o greşeală de tipar.

[8] BBVA, p. 478

[9] SEP 3, pp. 100-101

[10] SEP 3, p. 101

[11] ipetaghisan.

[12] SEP 3, p. 101

[13] SEP 3, p. 101

[14] EA, p. 104

CAP. 28 – Sfaturile lui David pentru zidirea casei Domnului.

 

1: David a adunat în Ierusalim toate căpeteniile lui Israel, pe mai-marii judecătorilor, mai-marii cetelor care-i slujeau regelui, căpeteniile peste mii şi peste sute, pe vistiernici şi pe cei ce răspundeau de strânsurile pentru hrana regelui şi a tuturor oamenilor lui şi a fiilor săi împreună cu eunucii, pe viteji şi pe războinicii din oaste.

„Continuă naraţiunea întreruptă la I Paralipomene 23,2”[1].

2: Şi a stat David în mijlocul adunării şi a zis: „Ascultaţi-mă, fraţii mei şi poporul meu. Mi-a stat la inimă să zidesc locaş de odihnă pentru chivotul legământului Domnului şi aşternut picioarelor Domnului nostru; şi am pregătit ceea ce e de trebuinţă pentru zidire.

Locaş de odihnă pentru chivotul legământului: „i. e.  locaş permanent, stabil, spre deosebire de cortul mărturiei care era purtat dintr-un loc în altul (cf. AB I Chron., ad loc.)”[2].

3: Dar Dumnezeu mi-a zis: – Să nu-i zideşti locaş numelui Meu, fiindcă tu eşti om războinic şi ai vărsat sânge!

 „Dacă cineva, luptând încă cu viaţa pătimaşă şi fiind stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: Nu tu Îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sânge. Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu e propriu stării de pace”[3].

4: Cu toate acestea, Domnul, Dumnezeul lui Israel, pe mine m-a ales din toată casa tatălui meu să fiu în veac rege peste Israel; El din Iuda a ales regalitatea; din casa lui Iuda, casa tatălui meu; iar dintre fiii tatălui meu, pe mine m-a vrut să fiu rege peste întregul Israel.

5: Iar dintre fiii mei – că mulţi fii mi-a dat mie Domnul -, pe fiul meu Solomon l-a ales să-l aşeze pe tronul regatului Domnului, peste Israel.

„Dumnezeu Însuşi este Conducătorul poporului ales, iar regele este numai un locţiitor al Lui (cf. Psalmi 43,5)”[4].  „După legea mozaică, regele este considerat drept locţiitorul lui Iahve”[5].

6: Iar Dumnezeu mi-a zis: – Solomon, fiul tău, el va zidi casa Mea şi curtea Mea, căci pe el l-am ales să-Mi fie fiu, iar Eu să-i fiu lui Tată;

„Dumnezeu a poruncit lui David să-I zidească templu prin fiul său şi să-I pregătească loc de odihnă”[6].

7: regatul său i-l voi aşeza pe veci, dacă el se va ţine tare, aşa cum o face astăzi, să-Mi păzească poruncile şi judecăţile.

            „O făgăduinţă a lui Dumnezeu este întotdeauna condiţionată de credincioşia şi comportamentul omului”[7].  „Domnul îi vorbeşte lui David prin profetul Natan (II Regi 7,4-17 şi I Paralipomene 17,8-16): mesajul nu îl vizează numai pe Solomon, aici numit, ci întreaga dinastie”[8].

8: Şi acum, în faţa a toată adunarea Domnului şi în auzul Dumnezeului nostru: Păziţi şi căutaţi toate poruncile Domnului, Dumnezeului nostru, pentru ca voi să moşteniţi pământul cel bun şi să-l lăsaţi moştenire veşnică fiilor voştri de după voi.

9: Şi acum, Solomoane, fiul meu!: Cunoaşte-L pe Dumnezeul părinţilor tăi şi slujeşte-I din inimă desăvârşită şi din suflet plin de vrere, căci Domnul este Cel care încearcă toate inimile şi cunoaşte fiece gând; dacă tu Îl vei căuta, El ţi Se va face aflat, iar dacă-L vei părăsi, şi El pe-ntotdeauna te va părăsi.

            „Când Dumnezeu devine obiectul căutării omului, El este Cel ce i Se face cunoscut acestuia”[9].

10: Vezi acum că pe tine te-a ales Domnul să-I zideşti casă de sfinţenie; adună-ţi puterile şi fă-o!”

11: Atunci David i-a dat lui Solomon, fiul său, planul templului şi al clădirilor lui şi al vistieriilor şi al foişoarelor şi al cămărilor dinlăuntru şi al casei ispăşirii,

„David îi încredinţează lui Solomon planul Templului, împărţindu-l în trei: pridvorul cu dependinţele şi camerele de la etaj, nava centrală (încăperile dinăuntru) şi camera împăcării (ebr. kapporeth), aceasta fiind de fapt spaţiul în care se afla chivotul legământului”[10].

12: precum şi planul – pe care-l avea în minte – pentru curţile templului Domnului şi pentru toate odăile dimprejur, pentru vistieriile templului Domnului, pentru vistieriile lucrurilor sfinte

13: şi pentru odăile de odihnă, pentru încăperile preoţilor şi leviţilor, pentru toate lucrările de slujbă din templul Domnului, pentru vistieriile vaselor de slujbă din templul Domnului,

14: cu greutatea lor în aur şi argint;

15: şi i-a dat greutatea sfeşnicelor şi a candelelor.

16: De asemenea, i-a dat greutatea meselor pentru pâinile punerii-înainte, a fiecărei mese de aur, ca şi a celei de argint,

17: pe a furculiţelor, talerelor şi cupelor de aur; greutatea aurului şi a argintului pentru cădelniţe şi căţui, potrivit cu măsura fiecăreia.

18: I-a arătat şi măsura altarului tămâierii, din aur curat, şi planul carului heruvimilor cu aripile întinse, care umbreau chivotul legământului Domnului.

Carul heruvimilor: se referă la chivotul legământului, dar poate fi o aluzie la vedenia lui Iezechiel (cap. 1)”[11].

19: Pe toate i le-a dat David lui Solomon, în scriere de mâna Domnului, pentru ca el să priceapă cum să ducă planul la îndeplinire.

            „În versetul 12 se spune că David avea planul în minte. Menţiunea de aici: în scriere de mâna Domnului se referă la izvodul cortului legământului, pe care Dumnezeu, prin revelaţie directă, i-l dăduse lui Moise ca prototip al viitorului templu (Ieşirea 25, 9, 40)”[12].

20: Şi a zis David către Solomon, fiul său: „Adună-ţi puterile, îmbărbătează-te şi fă-le! Nu te teme, nici nu te speria, căci Domnul, Dumnezeul meu, va fi cu tine şi nu te va lăsa şi nu te va părăsi până ce vei fi isprăvit toată lucrarea pentru slujba templului Domnului.

21: Iată şi cetele preoţilor şi leviţilor pentru toate slujbele din templul lui Dumnezeu! Şi cu tine sunt meşteri iscusiţi în orice lucrare, după meşteşugul fiecăruia; de asemenea, mai-marii şi-ntregul popor sunt gata pentru tot ceea ce vei porunci”.

Din acest capitol se vede că David a avut o contribuţie consistentă în ridicarea a ceea ce avea să fie Templul din Ierusalim. Nu putem aprecia în ce măsură va fi contribuit şi Solomon la acest plan. Oricum, Templul cel dintâi avea să rămână legat de numele fiului lui David, Solomon.


[1] SEP 3, p. 96

[2] SEP 3, p. 96

[3] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 41

[4] SEP 3, p. 97

[5] AB, p. 148

[6] Sf. Ioan Damascin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I,20

[7] BBVA, p. 476

[8] SEP 3, p. 97

[9] BBVA, p. 476

[10] SEP 3, p. 97

[11] SEP 3, p. 98

[12] BBVA, p. 477

CAP. 27 – Alţi dregători ai lui David.

 

1: Iată-i pe fiii lui Israel, după numărul lor: capi de familie, căpetenii peste mii şi peste sute, cu grămăticii lor, care-i slujeau poporului după fiece cuvânt al regelui, împărţiţi în cete care intrau şi ieşeau [din slujbă], lună de lună, în toate lunile anului; în fiecare ceată erau câte douăzeci şi patru de mii.

„Capitolul trece în revistă căpeteniile miliţiilor (armata populară a) lui David, împărţite în douăsprezece batalioane, fiecare având obligaţia să servească o lună pe an. Cele douăsprezece batalioane sunt conduse de militari de carieră, fie din rândul Celor trei (pentru primele două luni), fie din rândul Celor treizeci, enumeraţi şi în I Paralipomene 11,11-47. Identitatea persoanelor din cele două liste este indubitabilă, dar forma diferită a numelor acestora, care seamănă confuzie, în prima instanţă, este o dovadă a surselor variate pe care le consultă cronistul”[1].

2: Căpetenia primei cete, pentru luna întâi: Iaşobeam, fiul lui Zabdiel; în ceata lui erau douăzeci şi patru de mii;

Iaşobeam (= poporul s-a reîntors), fiul lui Zabdiel (= Dumnezeu a dăruit) este acelaşi cu Ioşeb-Basşebet Taşchemonitul de la II Regi 23,8  şi cu Iaşobeam, fiul lui Hacmoni, de la I Paralipomene 11,11.

3: el era dintre fiii lui Fares, mai-mare peste toate căpeteniile de oaste în luna întâi.

Iaşobeam era din fiii lui Fares (= spărtură; ruptură).

4: Peste ceata din luna a doua: Dodai Ahohitul; în ceata lui se afla şi căpetenia Miclot; în ceata lui erau douăzeci şi patru de mii.

La 11,12, în locul lui Dodai Ahohitul apare fiul său, Eleazar; Dodai e numit acolo Dodo.  Dodai (= iubitul lui Iahve) era, probabil, fiul lui Ahohi (= spinul meu); în ceata sa era şi căpetenia Miclot (= nuiele).

5: A treia căpetenie, pentru luna a treia: Benaia, fiul preotului Iehoiada; şi în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii;

Benaia (= fiul lui Iahve), fiul lui Iehoiada (= Iahve l-a cunoscut),  „era şi şeful gărzii personale a lui David, compusă din mercenari străini (II Regi 8,18). Unul din cei treizeci, menţionat şi la I Paralipomene 11,22”[2].

6: acest Benaia era un viteaz între cei treizeci şi mai-mare peste cei treizeci; în ceata lui se afla şi Amizabad, fiul său.

Fiul lui Benaia: Amizadab (= ocrotitorul meu m-a răsplătit).

7: A patra căpetenie, pentru luna a patra: Asael, fratele lui Ioab; iar după el era Zebadia, fiul său; în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

A patra căpetenie era Asael (= Dumnezeu lucrează), fratele lui Ioab (= Iahve este tată), urmat de fiul său Zebadia (= Iahve dăruieşte).

8: A cincea căpetenie, pentru luna a cincea: Şamhut Izrahitul; în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

Şamhut (= pustiire) Izrahitul  (= Iahve a apărut) este acelaşi cu Şamot din Haror de la 11,27.

9: A şasea căpetenie, pentru luna a şasea: Ira, fiul lui Icheş Tecoanul; în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

A şasea căpetenie: Ira (= păzitor), fiul lui Icheş (= sucit) din Tecoa (= trâmbiţă).

10: A şaptea căpetenie, pentru luna a şaptea: Heleţ Peloninul, din fiii lui Efraim; şi în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

A şaptea căpetenie: Heleţ (= salvare) Peloninul, din fiii lui Efraim.

11: A opta căpetenie, pentru luna a opta: Sibecai Huşatitul, din seminţia lui Zarah; în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

A opta căpetenie: Sibecai (= împletitură), fiul (probabil) lui Huşa (= grabă), din neamul lui Zarah (= cârmâziu).

12: A noua căpetenie, pentru luna a noua: Abiezer Anatoteanul, din fiii lui Veniamin; şi în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

A noua căpetenie: Abiezer (= tatăl ajutorului) din Anatot (= înălţare).

13: A zecea căpetenie, pentru luna a zecea: Maherai din Netofat, din familia lui Zarah; în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

Maherai (= impetuos) din Netofat (= picurarea răşinii) e numit, la 11,30, Maharai.

14: A unsprezecea căpetenie, pentru luna a  unsprezecea: Benaia din Piraton, din fiii lui Efraim; şi în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

Căpetenia a unsprezecea: Benaia (= fiul lui Iahve) din Piraton (= culme).

15: A douăsprezecea căpetenie, pentru luna a douăsprezecea: Heldai din Netofat, din seminţia lui Otniel; şi în ceata lui erau tot douăzeci şi patru de mii.

Heldai (= viaţă lungă) „nu are corespondent în lista celor treizeci de la I Paralipomene 11. Otniel, strămoşul lui, nu trebuie confundat cu Otniel, chenezitul de la Judecători 1,13”[3].  Otniel (= tăria mea este Dumnezeu).

16: Iar peste triburile lui Israel: Căpetenie peste Ruben era Eliezer, fiul lui Zicri; peste Simeon era Şefatia, fiul lui Maaca;

Căpetenie peste tribul Ruben: Eliezer (= ajutorul lui Dumnezeu), fiul lui Zicri (= amintirea mea).

Căpetenie peste tribul Simeon: Şefatia (= Iahve a judecat), fiul lui Maaca (= mâhnire).

17: peste leviţi era Haşabia, fiul lui Chemuel; peste Aaron era Ţadoc;

Căpetenie peste tribul Levi: Haşabia (= Iahve a adăugat), fiul lui Chemuel (= adunarea lui Dumnezeu); peste casa lui Aaron era Ţadoc (= cel drept).

18: peste Iuda era Elihu, din fraţii lui David; [peste][4] Isahar era Omri, fiul lui Micael;

Căpetenie peste tribul Iuda: Elihu (= Dumnezeul nostru este El);

Căpetenie peste tribul Isahar: Omri (= strângătorul snopilor), fiul lui Micael (= cine este ca Dumnezeu?).

19: peste Zabulon era Işmaia, fiul lui Obadia; peste Neftali era Ierimot, fiul lui Azriel;

Căpetenie peste Zabulon: Işmaia (= Iahve aude), fiul lui Obadia (= slujitorul lui Iahve);

Căpetenie peste Neftali: Ierimot (= înălţare), fiul lui Azriel (= ajutorul meu este Dumnezeu).

20: peste fiii lui Efraim era Hoseia, fiul lui Azazia; peste jumătatea din tribul lui Manase era Ioil, fiul lui Pedaia;

Căpetenie peste Efraim era Hoseia (= mântuit), fiul lui Azazia (= Domnul este puternic);

Căpetenie peste jumătate din Manase: Ioil (= Iahve este Dumnezeu), fiul lui Pedaia (= răscumpărat).

21: peste jumătatea [cealaltă] din tribul lui Manase – cea din Galaad – era Ido, fiul lui Zaharia; peste Veniamin era Iaasiel, fiul lui Abner;

Căpetenie peste jumătatea lui Manase cea din Galaad: Ido (= sărbătoresc), fiul lui Zaharia (= Iahve Şi-a amintit);

Căpetenie peste Veniamin: Iaasiel (= puterea mea este Dumnezeu), fiul lui Abner (= tatăl luminii).

22: peste Dan era Azareel, fiul lui Ieroham. Acestea erau căpeteniile triburilor lui Israel.

Căpetenie peste Dan: Azareel (= ajutorul lui Dumnezeu), fiul lui Ieroham (= Iahve S-a milostivit).

23: David însă nu i-a numărat şi pe cei de douăzeci de ani şi mai în jos, deoarece Domnul spusese că-l va înmulţi pe Israel ca stelele cerului.

Douăzeci de ani: era vârsta de la care o persoană, bărbat sau femeie, era considerată ca având toate obligaţiile religioase şi civile. Limita de 20 de ani pentru recenzare este stipulată în Ieşirea 30,14 şi confirmată cu ocazia recensământului din Numeri 1,2-14. Cf. şi Levitic 27,2-4 pentru intervalul de la 20 la 60 de ani, considerat vârsta adultă. Tot douăzeci de ani era şi vârsta minimă pentru primirea ca membru deplin în comunitatea de la Qumran (AB I Chron., p. 185)”[5].

24: Ioab, fiul Ţeruiei, începuse să facă numărătoarea, dar nu a şi sfârşit-o, pricină pentru care s-a făcut mânie asupra lui Israel şi pentru care numărătoarea aceea nu a intrat în Cartea Faptelor regelui David.

„Precizarea că Ioab nu a terminat numărarea poporului şi că rezultatul nu a fost înregistrat oficial nu corespunde cu relatarea din cap. 21 vv. 5-6, unde Ioab îi aduce lui David rezultatul final al recensământului (la fel şi în II Regi 24,9). Poate Cronistul (…) se referă la faptul că nu au fost număraţi cei din triburile lui Levi şi Veniamin. Mânia  care s-a iscat (εγένετο) asupra lui Israel este o antonomază a molimei trimise ca pedeapsă pentru recensământul lui David”[6].  Oricum, mânia divină a fost stârnită de efectuarea recensământului şi nu, cum s-ar putea înţelege de aici, de faptul că recensământul n-ar fi fost finalizat.

25: Peste vistieriile regelui era Azmavet, fiul lui Adiel, iar peste strânsurile de pe câmp, din oraşe şi din sate şi din turnuri era Ionatan, fiul lui Uzia.

„Prin turnuri se înţeleg ferme agricole (vii, livezi etc.) sau pentru creşterea turmelor de oi şi de capre. Aveau şi clădiri mai înalte, ca nişte posturi de observaţie”[7].  Vistiernic era Azmavet (= tăria morţii), fiul lui Adiel (= Dumnezeu este martor), iar veghetor peste recolte şi turme era Ionatan (= dat de Iahve), fiul lui Uzia (= puterea Domnului).

26: Peste gospodarii care lucrau pământul era Ezri, fiul lui Chelub.

Veghetor peste agricultori: Ezri (= ajutorul meu), fiul lui Chelub (= coş împletit).

27: Peste vii era Şimei din Rama, iar peste pivniţele de vinuri era Zabdi, fiul lui Şifmi.

Mai mare peste vii: Şimei (= renumit) din Rama (= înălţime); pivnicer: Zabdi (= darul meu), fiul lui Şifmi[8].

28: Peste livezile de măslini şi de smochini în câmpie era Baal-Hanan din Gheder, iar peste magaziile untdelemnului era Ioaş.

Câmpia, numită aici doar generic, era una anume: „în Textul Masoretic este menţionată Şephelah, regiune colinară la vest de munţii din Iuda”[9].

Veghetor peste livezi: Baal-Hanan (= Domnul îndurării) din Gheder (= întăritură); peste magaziile cu untdelemn: Ioaş (= Iahve sprijină).

29: Peste vitele mari ce păşteau în Şaron era Şitrai Haşaroneanul, iar peste cele din văi era Şafat, fiul lui Adlai.

Şaron: „este vorba despre câmpia vastă din nordul Palestinei, care se desfăşoară între marile mlaştini din josul râului Crocodililor (Nahr ez-Zerka), valea Ailonului şi Iope, în sud. Zonă propice creşterii de vite”[10].  Veghetor peste cornutele mari: Şitrai (= scriitorul Domnului) din Haşaron (= câmpia); peste turmele din văi: Şafat (= Dumnezeu este judecător), fiul lui Adlai (= dreptate este Iahve).

30: Peste cămile era Obil Ismaelitul, peste asini, Iehdia Meroneanul.

„Obil ismaelitul are un nume predestinat de paznic de cămile. În arabă ibil este un nume colectiv desemnând generic cămila. ♦ (…) [Meron], localitate situată în teritoriul tribului Veniamin, probabil între Gabaon şi Massepha”[11].  Obil se poate traduce şi prin turmă. Faptul că se trăgea din Ismael (= Dumnezeu ascultă) întăreşte presupunerea asupra originii sale arabe. Veghetor peste asini era Iehdia (= unul este Iahve) din Meron (= amărăciuni).

31: Peste turme era Iaziz Agariteanul. Toţi aceştia erau cârmuitori peste strânsurile de hrană ale regelui David.

Tot peste turme, fără a se preciza de ce fel, era Iaziz (= El va străluci) Agariteanul, nume ce provine de la Agar (= frumoasă; fugă), probabil mama lui Ismael, indicând iarăşi o origine arabă.

32: Ionatan, unchiul lui David dinspre tată, era sfetnic, om înţelept şi grămătic; iar Iehiel, fiul lui Hacmoni, era cu fiii regelui.

Era cu fiii regelui, adică „era însărcinat cu educarea, supravegherea etc. fiilor regelui”[12].  Sfetnic era Ionatan (= dat de Iahve), iar supraveghetor al fiilor regelui era Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), fiul lui Hacmoni (= înţelept).

33: Şi Ahitofel era sfetnic al regelui; iar Huşai Archianul era cel mai apropiat prieten al regelui.

„Titlul de prietenul regelui era cunoscut şi în Egiptul antic (AB I Chron., p. 186). Mai mult decât un titlu onorific, el reprezenta o funcţie importantă în administraţia regală, un fel de consilier/sfetnic de taină (cf. II Regi 15,32-37 şi urm.). ♦ Versetul îi pomeneşte pe cei doi sfetnici apropiaţi ai lui David, Ahitofel din Ghilo şi pe Huşai, dintre care primul ajunge să i se ralieze lui Abesalom (II Regi 15,12), iar cel de al doilea îi sare în ajutor regelui (II Regi 15,32). Cronistul îl numeşte pe al doilea prietenul regelui, fără să mai reia episodul din II Regi”[13].  Alţi sfetnici, apropiaţi lui David: Ahitofel (= frate al nebuniei) şi Huşai (= grăbit) Archianul – Archiţii (= cei lungi) erau un vechi popor canaanit.

34: Lui Ahitofel i-au urmat Iehoiada, fiul lui Benaia, şi Abiatar. Iar Ioab era căpetenia oştirii regelui.

„După sinuciderea sa (II Regi 17,23), lui Ahitofel îi urmează, pe postul de consilier, Iehoiada, fiul lui Benaia. Acesta este menţionat doar în acest loc, dacă nu cumva este vorba de o greşeală a Cronistului sau a unui copist, pentru că în II Regi 8,18; III Regi 1,8 şi chiar în I Paralipomene 18,17, printre sfetnicii lui David este amintit un Benaia, fiul lui Iehoiada. ♦ Preotul Abiatar se numără printre cei mai vechi susţinători şi colaboratori ai lui David, încă din vremea când acesta era urmărit de Saul (cf. I Regi 22,20 şi urm.), dar spre sfârşitul domniei lui David se va împotrivi acestuia, susţinându-l pe Adonia împotriva lui Solomon. Faptul că în acest loc nu-i este amintită calitatea de preot poate fi pus şi pe seama antipatiei Cronistului faţă de abiatarizi, rivalii sadociţilor, consideraţi de autor ca reprezentând descendenţa preoţească legitimă”[14].

Aşadar, lui Ahitofel i-a urmat Iehoiada (= Iahve l-a cunoscut), fiul lui Benaia (= fiul lui Iahve), şi Abiatar (= tatăl belşugului). Ioab (= Iahve este tată) era conducătorul oştirii.


[1] SEP 3, p. 93

[2] SEP 3, p. 93

[3] SEP 3, p. 94

[4] Anania are aici: pentru.

[5] SEP 3, p. 94

[6] SEP 3, pp. 94-95

[7] SEP 3, p. 95

[8] Biblia Hebraica are din Şefami; Şefami (= ţinut roditor). Septuaginta are din Sefni. Vulgata are aici pe Zabdias Aphonites. Pretutindeni, însă, e indicat un loc de origine, nu o filiaţie, ca la Anania.

[9] SEP 3, p. 95

[10] SEP 3, p. 95

[11] SEP 3, p. 95

[12] SEP 3, p. 95

[13] SEP 3, pp. 95-96

[14] SEP 3, p. 96

CAP. 26 – Portarii, cămăraşii şi judecătorii.

 

            Începutul capitolului prezintă capii cetelor portarilor:

 

1: Şi cetele portarilor: Din fiii lui Core: Meşelemia, unul din fiii lui Asaf.

Întâiul e prezentat Meşelemia (= pacea lui Iahve), unul din fiii lui Asaf (= culegător), din fiii lui Core (= pleşuv).

2: Fiii lui Meşelemia: întâiul-născut, Zaharia; al doilea, Iediael; al treilea, Zebadia; al patrulea, Iatniel;

3: al cincilea, Elam; al şaselea, Iohanan; al şaptelea, Elioenai.

Fiii lui Meşelemia: Zaharia (= Iahve Şi-a amintit), Iediael (= Dumnezeu ştie), Zebadia (= Iahve dăruieşte), Iatniel (= Dumnezeu dă), Elam (= tinereţe), Iohanan (= Iahve a fost plin de har) şi Elioenai (= privesc spre Dumnezeu).

4: Fiii lui Obed-Edom: întâiul-născut, Şemaia; al doilea, Iehozabad; al treilea, Ioah; al patrulea, Sacar; al cincilea, Natanael;

„Acest Obed-Edom, strămoşul familiei de portari, nu are nici o legătură cu filisteanul din Gad în casa căruia a poposit chivotul, înaintea transportării lui la Ierusalim. De altfel, numele celor două personaje biblice sunt omografe numai în Textul Masoretic (filisteanul de la I Paralipomene 13,13 se numeşte, în Septuaginta, Abeddara)”[1].

5: al şaselea, Amiel; al şaptelea, Isahar; al optulea, Peultai (fiindcă Dumnezeu l-a binecuvântat).

Fiii lui Obed-Edom (= slujitorul celui roşu): Şemaia (= Iahve aude), Iehozabad (= Iahve a dăruit), Ioah (= Iahve este frate), Sacar (= răsplată), Natanael (= darul lui Dumnezeu), Amiel (= slujitorul lui Dumnezeu), Isahar (= răsplată) şi Peultai (= răsplata este Dumnezeu).

6: Fiului său Şemaia i s-au născut, de asemenea, fii care au fost căpetenii în casa lor părintească, fiindcă au fost oameni puternici.

7: Fiii lui Şemaia: Otni, Rafael, Obed şi Elzabad; iar fraţii săi, oameni puternici: Elihu, Semachia şi Isbacom.

Fiii lui Şemaia: Otni (= tăria mea), Rafael (= Dumnezeu a vindecat), Obed (= slujitor), Elzabad (= Dumnezeu a rânduit), Elihu (= Dumnezeul nostru este El), Semachia (= Iahve a auzit) şi Isbacom – acesta apare doar în Septuaginta; numele provine, probabil, din Isbac (= părăsit).

8: Toţi aceştia erau dintre fiii lui Obed-Edom; ei, fiii lor şi fraţii lor au fost oameni sârguincioşi la slujbă şi pricepuţi; şaizeci şi doi au fost din Obed-Edom.

9: Meşelemia a avut optsprezece fii şi fraţi, oameni puternici.

10: Hosa, unul din fiii lui Merari, i-a avut pe Şimri, căpetenie: deşi nu era el întâiul-născut, tatăl său l-a pus căpetenie;

11: al doilea, Hilchia; al treilea, Tebalia; al patrulea, Zaharia; fiii şi fraţii lui Hosa au fost, de toţi, treisprezece.

Fiii lui Hosa (= refugiu): Şimri (= păzitor), Hilchia (= Iahve este partea mea), Tebalia (= botezul lui Iahve) şi Zaharia (= Iahve Şi-a amintit).

12: Aceştia sunt cei rânduiţi la porţi, după capii de familie, vrednici de slujbă, împreună cu fraţii lor, ca să slujească în templul Domnului.

13: Şi ei, de asemenea, au aruncat sorţi, pentru mari şi pentru mici după familiile lor, pentru fiecare poartă.

14: Pentru poarta dinspre răsărit, sorţul i-a căzut lui Şelemia; lui Zaharia, fiul său, i s-au aruncat sorţi şi i-a căzut poarta dinspre miazănoapte;

15: lui Obed-Edom, cea dinspre miazăzi, peste drum de cămări;

Cămările, sau casa de provizii, cum traduce SEP 3, puteau fi „o magazie, un depozit din apropierea porţii de sud”[2].

16: lui Şupim şi Hosa le-a căzut sorţul pentru cea dinspre apus, la porţile Şelechet, unde drumul urcă şi unde străjile stau faţă-n faţă.

Şelechet (= aruncat; doborât) – numele va fi amintit de o întâmplare legată de aceste porţi.

17: Spre răsărit, câte şase pe zi; spre miazănoapte, câte patru pe zi; spre miazăzi, câte patru pe zi; iar la cămări, câte doi, cu schimbul,

18: să ţină paza; spre apus, patru; iar către drum, doi, să ţină paza.

19: Acestea sunt cetele portarilor din fiii lui Core şi din fiii lui Merari.

20: Iar leviţii, fraţii lor, erau peste vistieriile casei Domnului şi peste vistieriile lucrurilor sfinţite.

21: Fiii lui Laedan, fiul lui Gherşon, căpeteniile ce se trăgeau din Laedan Gherşonitul: Iehiel;

Fiul lui Laedan (= sărbătoresc): Iehiel (= Dumnezeu trăieşte).

22: Fiii lui Iehiel: Zetam şi Ioil, fratele său, care păzeau vistieria casei Domnului

Fiii lui Iehiel: Zetam (= măslin) şi Ioil (= Iahve este Dumnezeu).

23: împreună cu urmaşii lui Amram: Iţhar, Hebron, Uziel;

Urmaşii lui Amram (= popor nobil): Iţhar (= strălucire), Hebron (= prietenie) şi Uziel (= puterea Domnului).

24: Şebuel, fiul lui Gherşon, fiul lui Moise, era mai mare peste vistierii.

Şebuel (= robul Domnului) era marele vistiernic.

25: Fratele său Eleazar îl avea fiu pe Rehabia; acesta, pe Isaia; acesta, pe Ioram; acesta, pe Zicri; iar acesta, pe Şelomit.

Urmaşii lui Eleazar (= Dumnezeu ajută): Rehabia (= Iahve e atotcuprinzător), Isaia (= mântuirea lui Iahve), Ioram (= Iahve este înălţat), Zicri (= amintirea mea) şi Şelomit (= paşnic).

26: Şelomit şi fraţii săi privegheau asupra tuturor vistieriilor lucrurilor sfinţite pe care le afierosiseră regele David şi capii de familie şi căpeteniile peste mii şi peste sute şi căpeteniile oastei,

27: lucruri pe care ei le luaseră de prin cetăţi [cucerite] şi din prăzi şi din care afierosiseră, pentru ca zidirea templului Domnului să nu ducă lipsă.

„Tezaurul obiectelor prădate de la duşmani şi consacrate de David reprezintă un fond pentru construirea Templului, deosebit de vistieria propriu-zisă a lăcaşului sfânt”[3].

28: De asemenea, tot ceea ce afierosise profetul Samuel, precum şi Saul, fiul lui Chiş, şi Abner, fiul lui Ner, şi Ioab, fiul Ţeruiei, toate cele afierosite erau în grija lui Şelomit şi a fraţilor lui.

29: Din neamul lui Iţhar, Hanania şi fiii săi erau rânduiţi la slujbele din afară ale Israeliţilor, ca scriitori şi judecători.

„Leviţii au şi atribuţii civile, în afara Templului, şi anume juridice: scribi şi judecători (cf. II Paralipomene 19,5 şi urm.)”[4].  Capul acestora va fi fost Hanania (= ocrotitorul meu este Iahve).

30: Din neamul lui Hebron, Haşabia şi fiii săi, oameni puternici, în număr de o mie şapte sute, aveau supravegherea asupra lui Israel de cealaltă parte de Iordan, spre apus, pentru tot felul de slujbe ale Domnului şi ale regelui.

„Hebroniţii de pe celălalt mal al Iordanului rămaşi fideli Domnului lui Israel şi regelui, în ciuda vecinilor amoriţi”[5].  Haşabia (= Iahve a adăugat) sau urmaşii săi supravegheau poporul de cealaltă parte a Iordanului, în probleme cultice, dar şi civile.

31: Din neamul lui Hebron, Ieria era căpetenia Hebroniţilor, după generaţii şi după familii. În cel de al patruzecilea an al domniei lui [David] ei au fost număraţi, iar între ei s-au aflat viteji în Iazerul Galaadului.

„Iazer din Galaad era un oraş din regatul amorit al lui Sihon, cucerit de Israel, atribuit la început tribului lui Gad, apoi fiilor lui Merari. În vremea lui David, e unul dintre oraşele în care s-a făcut recensământul”[6].  Ieria (= frica de Iahve) era cap al Hebroniţilor, parte din aceştia numărându-se între vitejii din Iazer (= El va ajuta) din ţinutul Galaad (= ţinut pietros).

32: Iar fraţii lui, oameni puternici, în număr de două mii şapte sute, erau capi de familie; pe aceştia i-a pus David peste triburile lui Ruben şi Gad şi peste jumătate din seminţia lui Manase, pentru toate rânduielile lui Dumnezeu şi treburile regelui.

„Trecere în revistă a triburilor transiordaniene care, aliate tradiţionale şi supuse lui David, au făcut parte din aparatul administrativ al acestuia”[7].


[1] SEP 3, p. 90

[2] SEP 3, p. 91

[3] SEP 3, p. 92

[4] SEP 3, p. 92

[5] SEP 3, p. 92

[6] SEP 3, p. 92

[7] SEP 3, p. 92

CAP. 25 – Cântăreţii.    

 

1: Regele David şi căpeteniile oştirii i-au rânduit la slujbe pe fiii lui Asaf, pe ai lui Heman şi pe ai lui Iditun, ca să cânte imnuri în sunetul alăutelor şi al harpelor şi al ţimbalelor.

„Autorul Paralipomenelor pune un preţ deosebit pe tagma cântăreţilor. Aceştia sunt recrutaţi din trei familii levitice: Asaf, Iditun şi Heman. (Ca în foarte multe alte cazuri, prin fii se înţeleg urmaşi, descendenţii dintr-un părinte comun)”[1].

2: Din fiii lui Asaf: Zacur, Iosif, Netania şi Aşarela; fiii lui Asaf, cei ce se ţineau de profetul Asaf, îşi aveau locul îndată după rege.

„Este interesantă legătura dintre darul profetic al lui Asaf şi regele David. La II Paralipomene 35,15, toţi trei conducătorii cântăreţilor apar ca profeţi ai regilor. ţineau de Asaf: (…) erau sub directa supraveghere a acestuia şi, prin aceasta, depindeau şi de rege”[2].

Cântăreţii din fiii lui Asaf (= culegător): Zacur (= în amintire bună), Iosif (= adaos), Netania (= dat de Iahve) şi Aşarela (= fericirea lui Dumnezeu).

3: Din cei ai lui Iditun, fiii lui Iditun: Ghedalia, Ţeri, Isaia, Şimei, Haşabia şi Matitia; ei erau şase, sub conducerea tatălui lor Iditun, care cânta din alăută mulţumiri şi laude Domnului.

Cântăreţii din fiii lui Iditun (= cel recunoscător): Ghedalia (= Iahve este mare), Ţeri (= creat; instruit), Isaia (= mântuirea lui Iahve), Şimei (= renumit), Haşabia (= Iahve a adăugat) şi Matitia (= darul lui Iahve).

4: Din cei ai lui lui Heman: fiii lui Heman: Buchia, Matania, Uziel, Şebuel, Ierimot, Hanania, Hanani, Eliata, Ghidalti, Romamti-Ezer, Ioşbecaşa, Maloti, Hotir şi Mahaziot.

„Numele fiilor lui Heman de la Hanani până la Mahaziot alcătuiesc, în limba ebraică, cu toate vocalele notate de masoreţi, o invocaţie, care s-ar putea traduce aproximativ: Miluieşte-mă, Yah(ve), miluieşte-mă. Dumnezeul meu eşti Tu. Laud şi preamăresc ajutorul [pe care l-ai dat] celui aflat la strâmtoare. [Mi]-ai dat viziuni…[3].

Cântăreţii din fiii lui Heman (= credincios; fidel): Buchia (= deşertarea lui Iahve), Matania (= darul lui Iahve), Uziel (= puterea Domnului), Şebuel (= robul Domnului), Ierimot (= înălţare), Hanania (= Iahve este milostiv), Hanani (= bogat în har), Eliata (= Dumnezeu a venit), Ghidalti (= eu laud pe Dumnezeu), Romamti-Ezer (= am înălţat ajutorul), Ioşbecaşa (= El întoarce ce este greu), Maloti (= Iahve vorbeşte), Hotir (= El a lăsat belşug) şi Mahaziot (= vedenia mea).

5: Toţi aceştia erau fiii lui Heman, întâiul cântăreţ al regelui atunci când se cerea cuvânt de la Domnul pentru ridicarea cornului. Şi i-a dat Dumnezeu lui Heman paisprezece fii şi trei fiice.

Reamintim aici că, pentru cei din vechime, cornul era un simbol al puterii.

6: Toţi aceştia, laolaltă cu tatăl lor, cântau în templul Domnului imnuri [acompaniate] de ţimbale, harpe şi alăute, avându-şi locul îndată după rege şi după Asaf, Iditun şi Heman.

7: Iar numărul lor – înţelegându-se şi al fraţilor lor care învăţaseră să-I cânte Domnului şi care erau iscusiţi în slujba aceasta – era de două sute optzeci şi opt.

8: Şi ei, de asemenea, au aruncat sorţi pentru rândul lor zilnic la slujbă, pentru mare şi mic, pentru cel desăvârşit şi pentru învăţăcel.

„Cântăreţii trag şi ei la sorţi ordinea în care vor sluji în Templu. Celor douăzeci şi patru de căpetenii de cântări, enumerate separat la 25,2-4, le sunt subordonaţi câte doisprezece cântăreţi. Un calcul sumar dă seama despre numărul total de 288 de cântăreţi din Templu.

9: Întâiul sorţ i-a căzut lui Asaf, adică lui Iosif, fraţilor şi fiilor săi: doisprezece; al doilea, lui Ghedalia, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

„Textul este obscur, pentru că plasează pe acelaşi loc două căpetenii enunţate mai sus: Iosif şi Ghedalia. Având în vedere că primul sorţ i-a căzut unui descendent al lui Asaf şi că Iosif e fiul lui Asaf, rezultă că Iosif e cel cu primul sorţ. De altfel, cel căruia îi cade al doilea sorţ nu are corespondent între cei douăzeci şi patru enumeraţi mai sus. În Textul Masoretic, al doilea sorţ îi cade lui Ghedalia[4]. ♦ Nici în Textul Masoretic, nici în Septuaginta nu sunt amintiţi subordonaţii lui Iosif, dar calculul final ne determină să îi subînţelegem[5], ca totalul să fie 288. Mai mult, aflăm că şi conducătorii cântăreţilor erau incluşi în numărul de doisprezece care alcătuiau o ceată”[6].

10: al treilea, lui Zacur, cu fraţii şi fiii săi: doisprezece;

11: al patrulea, lui Iţri, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

12: al cincilea, lui Netania, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

13: al şaselea, lui Buchia, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

14: al şaptelea, lui Ieşarela, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

15: al optulea, lui Isaia, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

16: al nouălea, lui Matania, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

17: al zecelea, lui Şimei, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

18: al unsprezecelea, lui Azareel, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

19: al doisprezecelea, lui Haşabia, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

20: al treisprezecelea, lui Şebuel, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

21: al paisprezecelea, lui Matitia, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

22: al cincisprezecelea, lui Ierimot, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

23: al şaisprezecelea, lui Hanania, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

24: al şaptesprezecelea, lui Ioşbecaşa, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

25: al optsprezecelea, lui Hanani, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

26: al nouăsprezecelea, lui Maloti, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

27: al douăzecilea, lui Eliata, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

28: al douăzeci şi unulea, lui Hotir, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

29: al douăzeci şi doilea, lui Ghidalti, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

30: al douăzeci şi treilea, lui Mahaziot, cu fiii şi fraţii săi: doisprezece;

31: al douăzeci şi patrulea, lui Romamti-Ezer, cu fiii şi cu fraţii săi: doisprezece.

Numele capilor cântăreţilor le-am dat la primele versete. Apar aici, în lista celor hotărâţi prin sorţi la slujbă, trei variante de nume: Iţri (= creator) pentru Ţeri; Ieşarela (= drept faţă de Dumnezeu) pentru Aşarela; Azareel (= ajutorul lui Dumnezeu) pentru Uziel.


[1] BBVA, p. 473

[2] SEP 3, p. 88

[3] SEP 3, p. 89

[4] Aşa cum, tacit, Anania a şi introdus în versiunea sa.

[5] Pentru claritate, Anania i-a şi introdus în text.

[6] SEP 3, p. 89

CAP. 24 – Cetele preoţilor.      

 

1: Şi fiii lui Aaron, împărţiţi în cete: Fiii lui Aaron: Nadab, Abiud, Eleazar şi Itamar.

2: Nadab şi Abiud au murit înaintea tatălui lor, iar fii n-au avut; aşa că numai Eleazar şi Itamar, fiii lui Aaron, au slujit ca preoţi.

Fiii lui Aaron: Nadab (= darnic; nobil), Abiud (= tatăl meu este Iahve), Eleazar (= Dumnezeu ajută) şi Itamar (= fără palmieri).

3: David i-a împărţit astfel: Pe Ţadoc, unul din fiii lui Eleazar, şi pe Ahimelec, unul din fiii lui Itamar, potrivit cu numărul lor, cu slujba lor şi cu familiile părinţilor lor.

Căpetenie din fiii lui Eleazar: Ţadoc (= cel drept); căpetenie din fiii lui Itamar: Ahimelec (= fratele regelui).  Amândouă familiile aaronite rămase erau, astfel, reprezentate lângă casa regală.

4: Dar între fiii lui Eleazar s-au găsit mai multe căpetenii decât între fiii lui Itamar, aşa că i-a împărţit astfel: din fiii lui Eleazar, şaisprezece capi de familie, iar din fiii lui Itamar, opt.

5: Şi i-a împărţit prin sorţi, pe unii ca şi pe ceilalţi, căci, dintre fiii lui Eleazar şi dintre fiii lui Itamar, ei erau mai-mari ai celor sfinte şi mai-mari ai Domnului.

„Tragerile la sorţi se făceau alternativ şi proporţional dintr-o familie şi din cealaltă”[1].

Mai-marii Domnului aveau, după toate probabilităţile, atribuţii cu totul speciale, de drept divin, care nu ne sunt cunoscute. Oricum, acest genitiv trebuie citit ca în expresiile frica lui Dumnezeu = frica de Dumnezeu, sau mântuirea lui Dumnezeu = mântuirea care vine de la Dumnezeu”[2].  La Numeri 3,32 singur Eleazar este desemnat căpetenie peste conducătorii leviţilor; aici apare şi numele lui Itamar.

6: Iar Şemaia, fiul lui Natanael, grămătic din neamul leviţilor, i-a scris în faţa regelui şi a căpeteniilor şi în faţa preoţilor Ţadoc şi Ahimelec, fiul lui Abiatar, şi a capilor de familii preoţeşti şi levitice, o casă părintească fiindu-i rânduită lui Eleazar şi una lui Itamar.

„Ahimelec, fiul lui Abiatar, este un preot din timpul lui David, probabil nepot al lui Ahimelec de la 24,3.   [În ce priveşte tragerea la sorţi], Textul Masoretic nu e foarte clar, dar se poate deduce că se trăgea la sorţi de câte două ori pentru cei din casa lui Eleazar şi o singură dată pentru ai lui Itamar, aceştia fiind mai puţini”[3].  Numele (ordinea) ieşite la tragerea la sorţi au fost consemnate de Şemaia (= Iahve aude), fiul lui Natanael (= darul Domnului).

7: Sorţul cel dintâi i-a ieşit lui Iehoiarib; al doilea, lui Iedaia;

8: al treilea, lui Harim; al patrulea, lui Seorim;

9: al cincilea, lui Malchia; al şaselea, lui Miiamin;

10: al şaptelea, lui Hacoţ; al optulea, lui Abia;

11: al nouălea, lui Ieşua; al zecelea, lui Şecania;

12: al unsprezecelea, lui Eliaşib; al doisprezecelea, lui Iachim;

13: al treisprezecelea, lui Hupa; al paisprezecelea, lui Işbaal;

14: al cincisprezecelea, lui Bilga; al şaisprezecelea, lui Imer;

15: al şaptesprezecelea, lui Hezir; al optsprezecelea, lui Hapiţeţ;

16: al nouăsprezecelea, lui Petahia; al douăzecilea, lui Iezechiel;

17: al douăzeci şi unulea, lui Iachin; al douăzeci şi doilea, lui Gamul;

18: al douăzeci şi treilea, lui Delaia; al douăzeci şi patrulea, lui Maazia;

Capii de familie rânduiţi, prin sorţi, la slujbă: Iehoiarib (= Iahve conduce în luptă), Iedaia (= Domnul ştie), Harim (= sfinţit), Seorim (= păros; aspru), Malchia (= regele Domnului), Miiamin (= la dreapta lui Dumnezeu), Hacoţ (= spin), Abia (= Iahve este tată), Ieşua (= mântuire), Şecana (= locuinţa lui Iahve), Eliaşib (= Dumnezeul căinţei), Iachin (= Dumnezeu întemeiază), Hupa (= pătură), Işbaal (= preţul laudei)[4], Bilga (= înveselire), Imer (= desăvârşit), Hezir (= mistreţ), Hapiţeţ (= împrăştiat), Petahia (= Iahve a dat libertate), Iezechiel (= Dumnezeu este puternic), Iachin (= Dumnezeu întemeiază), Gamul (= înţărcat; crescut), Delaia (= Iahve este mântuitor), Maazia (= puterea lui Iahve).

19: Acesta era rândul lor la slujbă, cum anume trebuia să vină în templul Domnului, după rânduiala lor dată prin Aaron, părintele lor, aşa cum Domnul, Dumnezeul lui Israel, îi poruncise acestuia.

„Schimbul preoţilor la slujbă se făcea odată pe săptămână, de sabat, rânduială păstrată până la distrugerea completă a Templului de către romani”[5].

20: Ceilalţi fii ai lui Levi au fost împărţiţi astfel: Din fiii lui Amram, Şubael; din fiii lui Şubael, Iehdia;

21: din fiii lui Rehabia, întâiul era Işia;

22: din fiii lui Iţhar: Şelomot; din fiii lui Şelomot: Iahat;

23: din fiii lui Hebron: întâiul, Ieria; al doilea, Amaria; al treilea, Iahaziel; şi al patrulea, Iecameam;

24: din fiii lui Uziel: Mica; din fiii lui Mica: Şamir.

25: Fratele lui Mica a fost Işia; din fiii lui Işia: Zaharia.

26: Fiii lui Merari: Mahli şi Muşi; din familia lui Iaazia: Beno;

27: din fiii lui Merari, după Iaazia: Beno, Şoham, Zacur şi Ibri.

28: Mahli i-a avut pe Eleazar şi pe Itamar; Eleazar a murit fără să fi avut fii.

29: Chiş l-a avut pe Ierahmeel.

30: Fiii lui Muşi: Mahli, Eder şi Ierimot.  Aceştia sunt fiii leviţilor după familii.

Versetele 20-30: „Se prezintă lista leviţilor care nu se înscriau în descendenţa lui Aaron, deci care nu erau preoţi, ci slujitori de rangul al doilea în Templu”[6].

Capii familiilor de leviţi de rangul al doilea: Şubael (= Dumnezeu Se întoarce), Iehia (= Iahve este Unul), Işia (= Dumnezeu trăieşte), din fiii lui Rehabia (= Iahve e atotcuprinzător); din fiii lui Iţhar (= strălucire): Şelomot (= plin de pace); din fiii săi: Iahat (= împrospătare); din fiii lui Hebron (= prietenie): Ieria (= frica de Iahve), Amaria (= Iahve a promis), Iahaziel (= Dumnezeu va vedea) şi Iecameam (= poporul se ridică); din fiii lui Uziel (= puterea Domnului): Mica (= cine este ca El?); din fiii săi: Şamir (= spin); fratele lui Mica: Işia (= Dumnezeu trăieşte); din fiii săi: Zaharia (= Iahve Şi-a amintit); fiii lui Merari (= grija mea; amărăciune): Mahli (= bolnav) şi Muşi (= îndepărtat); din fiii lui Iaazia (= puterea mea este Iahve): Beno (= fiii lui) – ar putea să nu fie un nume propriu; tot din fiii lui Merari: Beno – din nou, Şoham (= piatră scumpă verzuie), Zacur (= în amintire bună) şi Ibri (= cel de dincolo; evreu); Chiş (= arc) a născut pe Ierahmeel (= harul lui Dumnezeu); fiii lui Muşi (= îndepărtat): Mahli (= bolnav), Eder (= turmă) şi Ierimot (= înălţare).

31: Şi ei, de asemenea, au primit sorţi, ca şi fraţii lor, fiii lui Aaron, în faţa regelui David, a lui Ţadoc şi a lui Ahimelec, a capilor de familii preoţeşti şi levitice, fiecare cap de familie fiind pe picior de egalitate cu cei mai tineri fraţi ai săi.

Nu se precizează atribuţiunile exacte ale acestora, ci doar faptul că aveau reprezentare pe lângă casa regală.


[1] SEP 3, p. 86

[2] BBVA, p. 473

[3] SEP 3, p. 87

[4] Ieşebeab în Biblia Hebraica. Altfel, Işbaal ar însemna omul lui Baal.Septuaginta are aici forma Isvaal.

[5] SEP 3, p. 87

[6] SEP 3, p. 87

CAP. 23 – Numărul, rânduiala şi slujba leviţilor.

 

            „Capitolul ilustrează două aspecte total noi ale îndatoririlor levitice, unul negativ, celălalt pozitiv. O dată cu stabilirea chivotului la Ierusalim, se anulează toate regulamentele privitoare la sarcina leviţilor de a purta chivotul. În al doilea rând, asistăm la o centralizare fără precedent a responsabilităţilor religioase (şi de tot felul) în mâna regelui. Transferul de putere, menţionat în primele două versete ale capitolului, presupune, în primul rând, transferul responsabilităţilor centralizate”[1].

 

1: Fiind David bătrân şi sătul de zile, în locul lui l-a făcut rege peste Israel pe Solomon, fiul său.

2: Şi i-a adunat pe toţi mai-marii din Israel şi pe preoţi şi pe leviţi.

„Cronistul rezolvă foarte uşor chestiunea extrem de complicată a succesiunii lui David, dând astfel impresia că lucrurile au decurs firesc. Sistemul de complicităţi şi de partizanate care au scindat marea nobilime în susţinători ai lui Solomon şi aliaţi ai lui Adonia (cf. III Regi 1-2) este şi el trecut sub tăcere, prin formula ambiguă toate căpeteniile lui Israel. Pomenirea leviţilor şi a preoţilor îi dă autorului ocazia să se abată de la subiect şi să alcătuiască o lungă listă a leviţilor şi a noilor îndatoriri ale acestora”[2].

3: Şi leviţii s-au numărat pe ei înşişi, cei de la treizeci de ani în sus; numărul lor, pe cap de om, a fost de treizeci şi opt de mii de bărbaţi.

Pe cap de om: „adică individual, nu pe criteriul colectiv al cetelor”[3].

4: Dintre ei, cârmuitori peste lucrările casei Domnului au fost douăzeci şi patru de mii; iar grămătici şi judecători, şase mii;

5: patru mii erau portari, iar patru mii erau cântăreţi ai Domnului, cu instrumentele muzicale pe care ei le făcuseră să-L laude pe Domnul.

„Versetele (4-5) oferă un rezumat al îndatoririlor leviţilor (din Ierusalim): ei sunt intendenţi ai Templului, portari, judecători, scribi şi cântăreţi”[4].

6: Şi i-a împărţit David în cete care să facă-n fiecare zi cu rândul, după fiii lui Levi: Gherşon, Cahat şi Merari.

7: Din Gherşoniţi: Laedan şi Şimei.

Căpetenii dintre fiii lui Gherşon: Laedan (= sărbătoresc) şi Şimei (= renumit).

8: Fiii lui Laedan au fost trei: Iehiel, căpetenie, Zetam şi Ioil.

Fiii lui Laedan: Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), Zetam (= bucurie; aurit) şi Ioil (= Iahve este Dumnezeu).

9: Fiii lui Şimei au fost trei: Şelomit, Haziel şi Haran. Aceştia sunt căpeteniile fiilor lui Laedan.

„Se pare că acest Şimei nu este acelaşi cu cel din 23,7, pentru că acesta face parte din familia lui Edan [Laedan]”[5].  Fiii lui Şimei: Şelomit (= paşnic), Haziel (= cel ce vede pe Dumnezeu) şi Haran (= muntean).

10: Tot fii ai lui Şimei au fost Iahat, Ziza, Ieuş şi Beraia; aceştia patru sunt tot fii ai lui Şimei;

„Acelaşi Şimei cu cel din 23,7”[6].  Fiii ceilalţi ai lui Şimei (sau ai celuilalt Şimei): Iahat (= împrospătare; mângâiere), Ziza (= strălucire; podoabă), Ieuş (= adunător) şi Beraia (= dar).

11: Iahat era căpetenie; Ziza era al doilea; Ieuş şi Beraia au avut puţini copii şi de aceea au fost socotiţi la un loc cu casa tatălui lor.

„Familiile lui Ioaş şi Beraia sunt trecute în aceeaşi ceată”[7].

12: Fiii lui Cahat au fost patru: Amram, Iţhar Hebron şi Uziel.

Fiii lui Cahat: Amram (= popor nobil), Iţhar (= strălucitor), Hebron (= prietenie; uniune) şi Uziel (= puterea Domnlui).

13: Fiii lui Amram: Aaron şi Moise. Aaron a fost rânduit să sfinţească lucrurile cele mai sfinte – el şi fiii săi – pe veci, să ardă tămâie în faţa Domnului, să-I slujească şi să-I binecuvinteze numele în veci.

14: Iar Moise, omul lui Dumnezeu, şi fiii săi au fost socotiţi la tribul lui Levi.

„Aluzie la separarea ordinului preoţesc de ceilalţi leviţi, dar şi la rolul de profet al lui Moise. Diferenţa de statut dintre leviţii de rând şi urmaşii lui Aaron se remarcă mai jos, în vv. 26-32. Leviţii aaroniţi sunt însărcinaţi cu serviciul divin, câtă vreme ceilalţi îndeplinesc o serie de alte misiuni mai modeste”[8].  Fiii lui Amram: Aaron (= împresurat de strălucire) şi Moise (= fiu; scos din apă).

15: Fiii lui Moise: Gherşon şi Eliezer.

Fiii lui Moise: Gherşon (= izgonire) şi Eliezer (= ajutorul lui Dumnezeu).

16: Fiul lui Gherşon: Şebuel, căpetenia.

Fiul lui Gherşon: Şebuel (= robul Domnului).

17: Fiul lui Eliezer: Rehabia, căpetenia. Eliezer n-a mai avut alţi copii; Rehabia însă a avut foarte mulţi.

Fiul lui Eliezer: Rehabia (= depărtare; întindere).

18: Fiul lui Iţhar: Şelomit, căpetenia.

Fiul lui Iţhar: Şelomit (= paşnic).

19: Fiii lui Hebron: întâiul, Ieria; al doilea, Amaria; al treilea, Iahaziel; al patrulea, Iecameam.

Fiii lui Hebron: Ieria (= frica de Iahve), Amaria (= Iahve a promis), Iahaziel (= Iahve descoperă) şi Iecameam (= ridicarea poporului).

20: Fiii lui Uziel: întâiul, Mica, al doilea, Işia.

Fiii lui Uziel: Mica (= cine este ca El?) şi Işia (= Dumnezeu trăieşte).

21: Fiii lui Merari: Mahli şi Muşi; fiii lui Mahli: Eleazar şi Chiş.

Fiii lui Merari: Mahli (= bolnav) şi Muşi (= îndepărtat). Fiii lui Mahli: Eleazar (= Dumnezeu ajută) şi Chiş (= arc).

22: Eleazar a murit fără să fi avut fii, ci numai fiice, pe care le-au luat [de soţii] fiii lui Chiş, verii lor.

23: Fiii lui Muşi au fost trei: Mahli, Eder şi Ieremot.

Fiii lui Muşi: Mahli (= bolnav), Eder (= turmă; cel ce face rânduială) şi Ieremot (= înălţare).

24: Aceştia sunt fiii lui Levi, după casele părinţilor lor, adică ale capilor de familie, după numărătoarea lor pe nume şi pe capete, cei care, de la douăzeci de ani în sus, făceau slujbă în templul Domnului.

25: Căci David a zis: „Domnul, Dumnezeul lui Israel, i-a dat linişte poporului Său şi pe veci l-a aşezat în Ierusalim”.

26: Leviţii nu mai purtau cortul şi toate ale lui, cele de trebuinţă pentru slujbele din el.

Dacă, în vremea peregrinărilor poporului Israel, leviţii erau însărcinaţi cu împachetarea şi transportul Cortului sfânt, acum, odată poporul aşezat în Canaan, sarcinile leviţilor devin altele, adaptate noilor condiţii.

27: De aceea, după cele din urmă porunci ale lui David, au fost număraţi leviţii de la douăzeci de ani în sus,

28: ca să stea la îndemâna fiilor lui Aaron pentru slujbele din templul Domnului, pentru [veghea] curţilor şi a cămărilor, pentru curăţirea tuturor lucrurilor şi pentru ceea ce era de trebuinţă la slujbele din templul lui Dumnezeu,

29: pentru a se îngriji de pâinile punerii-înainte, de făinuţa de grâu pentru prinosul de pâine şi de azime, de ceea ce era de copt, de fript şi de măsurat,

30: pentru a sta dimineaţa şi seara să-L laude pe Domnul şi să I se mărturisească

31: şi pentru toate arderile-de-tot aduse Domnului sâmbăta, la lună nouă şi la sărbători, după numărul şi rânduiala lor, totdeauna înaintea Domnului

Lună nouă: prima zi a lunii, după calendarul lunar urmat de evrei”[9].

32: şi să facă paza la cortul mărturiei şi paza la locaşul cel sfânt şi paza la fiii lui Aaron, fraţii lor, în slujbele din templul Domnului.

Paza la locaşul cel sfânt „era de fapt un serviciu de veghe organizat pe ore şi zile. Serviciul de strajă la templu era cunoscut încă din Egiptul vechiului regat şi, la rândul său, fusese inspirat, se pare, de practicile corăbierilor de a organiza carturi de veghe”[10].


[1] SEP 3, p. 84

[2] SEP 3, p. 84

[3] SEP 3, p. 84

[4] SEP 3, p. 84

[5] SEP 3, p. 84

[6] SEP 3, p. 84

[7] SEP 3, p. 84

[8] SEP 3, p. 85

[9] SEP 3, p. 86

[10] SEP 3, p. 86

CAP. 22 – Pregătiri pentru zidirea casei Domnului.

 

1: Şi a zis David: „Iată casa Domnului Dumnezeu şi iată jertfelnicul lui Israel pentru arderile-de-tot!”

„Unii comentatori moderni consideră acest verset ca o concluzie la versetele 28-30 din capitolul precedent. El ar fi o explicaţie a Cronistului pentru hotărârea lui David de a transfera locul de cult de la Gabaon la Ierusalim. Faptul că YHWH a primit jertfa adusă pe aria lui Ornan (v. 28 subliniază această constatare), aflată în perimetrul Ierusalimului, deşi cortul mărturiei şi altarul se aflau în Gabaon, îl determină pe David să proclame Ierusalimul ca loc ales pentru viitorul templu al lui Dumnezeu: Aceasta este Casa Domnului… (cf. AB I Chron., p. 150)”[1].

2: Şi a poruncit David să-i adune pe toţi străinii din ţara lui Israel. Şi i-a pus cioplitori de piatră, ca să cioplească pietre netede pentru zidirea templului lui Dumnezeu.

Străinii: „termenul προσήλυτος[2] îl desemnează în Septuaginta fie pe imigrantul de altă etnie, fie, cel mai adesea, pe iudeul venit din diaspora pentru a locui împreună cu conaţionalii săi (acesta din urmă are unele drepturi religioase şi civile, dar nu este privit ca un membru deplin al comunităţii). (…) Străinii aveau anumite privilegii şi nu puteau fi asupriţi de israeliţi, dar reprezintă o importantă forţă de muncă şi, ca locuitori de mâna a doua, sunt chemaţi să facă munci pe care evreii autohtoni nu le agreează”[3].

3: Şi a pregătit David mult fier pentru piroanele uşilor şi ale porţilor, ca şi pentru legăturile lor; şi aramă atât de multă, încât nu mai putea fi cântărită;

4: şi lemn de cedru nemăsurat, de vreme ce Sidonienii şi Tirienii îi aduceau lui David lemn de cedru din belşug.

„E vorba de materialele de construcţii (în special lemn) pe care Hiram I, regele Tirului, i le-a trimis lui David pentru viitorul templu al lui Solomon, în schimbul alimentelor şi al unor avantaje teritoriale”[4].  Materialele de construcţie erau aduse de către lucrători din Tir (= stâncă) şi Sidon (= vânătoare; pescuit).

5: Şi a zis David: „Solomon, fiul meu, este încă foarte tânăr, dar casa care-I va fi zidită Domnului trebuie să fie foarte măreaţă şi vestită şi slăvită în tot pământul; eu îi voi face pregătirile”.  Şi a făcut David belşug de pregătiri înainte de a muri.

„Afirmaţia lui David că Solomon este un tinerel fraged (παιδάριον απαλόν[5]) poate fi interpretată şi din punct de vedere moral. Solomon nu este copt pentru misiunea dificilă pe care i-a hărăzit-o Domnul”[6].

6: Şi l-a chemat pe Solomon, fiul său, şi i-a poruncit să-I zidească Domnului, Dumnezeului lui Israel, templu.

7: Şi i-a zis David lui Solomon: „Fiule, eu îmi pusesem la inimă să-I zidesc o casă numelui Domnului Dumnezeu.

8: Dar a fost către mine cuvântul Domnului, zicând: – Tu ai vărsat sânge din belşug şi ai purtat războaie mari; nu tu îi vei zidi numelui Meu casă, fiindcă tu ai vărsat în faţa Mea mult sânge pe pământ.

„Ideea că activitatea războinică este incompatibilă cu cea religioasă este târzie. În II Regi, războaiele nu i-au dat răgaz lui David pentru construirea Templului; acolo, Dumnezeu nu-şi motivează alegerea celui care Îi va zidi casă”[7].  Locul e un indiciu că, deşi Dumnezeu a sprijinit pe Israel în războaie, „totuşi, Dumnezeul lui Israel nu iubeşte războiul. David a fost oprit să zidească Templul deoarece, ca războinic, vărsase mult sânge. Înălţarea unui sanctuar la Ierusalim, oraş al păcii, trebuia să aştepte vremuri mai liniştite, această cinste revenind, în final, regelui Solomon, al cărui nume însuşi conţinea ideea de pace (şalom)”[8].

9: Iată, un fiu ţi se va naşte; el va fi un bărbat al odihnei; Eu îi voi da odihnă din partea tuturor vrăjmaşilor lui dimprejur, căci numele lui va fi Solomon, iar Eu îi voi da lui Israel pace şi linişte în zilele lui.

            „Numele lui Solomon derivă din şalom, care înseamnă pace (sau propăşire)”[9]. În conformitate cu numele său, Solomon va avea o domnie paşnică, deşi nu lipsită de unele cruzimi, inerente, am spune, la o curte regală.  De altfel, Cronistul va trece sub tăcere aceste cruzimi ale lui Solomon.

10: El îi va zidi casă numelui Meu şi el îmi va fi Mie fiu şi Eu îi voi fi lui Tată, iar Eu voi întări pe veci tronul domniei lui în Israel.

Verset ce poate fi lecturat şi în cheie mesianică.

11: Şi acum, fiul meu, Domnul va fi cu tine şi te va face să propăşeşti; şi tu Îi vei zidi casă Domnului Dumnezeu, aşa cum El a grăit despre tine.

12: Numai să-ţi dea Domnul înţelepciune şi pricepere şi să te întărească peste Israel pentru ca tu să păzeşti şi să plineşti legea Domnului, Dumnezeului tău.

13: Atunci te va face El să propăşeşti, dacă tu te vei îngriji să plineşti poruncile şi judecăţile pe care Domnul i le-a poruncit lui Moise pentru Israel; fii bărbat şi puternic!; şi nu te teme, nici să te sperii!

14: Iată, eu, din sărăcia mea, am pregătit pentru casa Domnului o sută de mii de talanţi de aur şi un milion de talanţi de argint; de asemenea, aramă şi fier fără măsură, căci se află din belşug; am pregătit lemnărie şi piatră; la acestea tu vei adăuga.

Sărăcia: gr. πτωχεία[10] este mai mult decât sărăcie. Literal înseamnă cerşetorie. Este un fel de exprimare a modestiei, dar David face referire şi la situaţia deplorabilă în care se afla ţara, secătuită de atâtea războaie şi molime. ♦ O sută de mii de talanţi de aur înseamnă 3.000.000 kg de aur, iar un milion de talanţi argint 30.000.000 kg argint. Hiperbola este uriaşă”[11].

15: Ai cu tine o mulţime de lucrători: meşteri, zidari în piatră, dulgheri pentru lemnărie, toţi iscusiţi în orice fel de lucru.

16: Aur, argint, aramă şi fier ai cât nu se poate cântări. Ridică-te şi fă!, şi Domnul va fi cu tine”.

17: David le-a poruncit tuturor mai-marilor lui Israel să-l ajute pe Solomon, fiul său:

18: „Oare nu e Domnul cu voi?; El v-a dat pace din toate părţile, căci El i-a dat în mâinile voastre pe locuitorii ţării, iar ţara s-a supus în faţa Domnului şi în faţa poporului Său.

19: Aşadar, puneţi-vă la inimă şi la suflet să-L căutaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru; şi ridicaţi-vă şi zidiţi-I casă sfântă Domnului, Dumnezeului vostru, ca să aduceţi chivotul legământului Domnului şi sfintele vase ale lui Dumnezeu în templul care va fi zidit în numele Domnului!”

De aici vedem că am putea considera pe David copărtaş la ridicarea Templului, prin materialele şi meşterii pe care avea să le moştenească Solomon.


[1] SEP 3, p. 82

[2] prosilitos = străin.

[3] SEP 3, p. 82

[4] SEP 3, p. 82

[5] pedarion apalon.

[6] SEP 3, p. 82

[7] SEP 3, p. 82

[8] DEI, p. 665

[9] BBVA, p. 471

[10] ptohia.

[11] SEP 3, p. 83

CAP. 21 – Numărătoarea poporului. Ciuma de trei zile. Un jertfelnic în aria lui Ornan.

 

            Capitolul 21: „Numărarea poporului. Capitolul nu se armonizează aparent cu cele dinainte care prezentau numai faptele măreţe ale lui David. Cronistul insistă însă asupra episodului recensământului, pentru că altfel nu poate introduce revelaţia primită de David în legătură cu amplasamentul Templului”[1]:

 

1: Atunci s-a ridicat diavolul împotriva Israelului şi l-a îndemnat pe David să-l numere pe Israel.

Şi s-a ridicat diavolul împotriva lui Israel: literal: şi s-a ridicat diavol în Israel. În Septuaginta apare termenul comun, fără articol, διάβολος[2] cel care dezbină/calomniază, ca traducere pentru Satan. E singurul loc din Textul Masoretic în care substantivul, lipsit de articol, este folosit ca nume propriu, desemnând o fiinţă malefică, supranaturală. În celelalte contexte, cuvântul îşi menţine valoarea morfologică de substantiv comun, însemnând, pur şi simplu, vrăjmaş[3].

Dar, în locul paralel din II Regi 24,1, se arată că Domnul l-a stârnit pe David să numere poporul: „Dacă vei citi în cartea a doua a Regilor despre mânia Domnului, care a îndemnat pe David să poruncească numărătoarea poporului, iar în cartea întâia a Cronicilor vei citi că diavolul a îndemnat pe David şi dacă vei face o comparaţie a celor scrise acolo, vei vedea asupra cui se abate mânia. Fii ai acestei mânii s-au făcut toţi oamenii, spune (apostolul) Pavel, din fire eram fiii mâniei ca şi ceilalţi (Efeseni 2,3). Aici nu se vorbeşte de mânia lui Dumnezeu ca de o patimă a Lui, ci de una pe care oricine şi-o pregăteşte prin păcatele ce le săvârşeşte”[4].   Sau: „Apostolul numeşte pe diavolul dumnezeu al veacului acesta. Aşa trebuie înţeles cuvântul din Regi. Sau şi altfel: fiindcă afară de Providenţa lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic, ci toate se întâmplă fie din bunăvoinţa, fie din îngăduinţa Lui, cuvântul din Regi că Dumnezeu a mişcat, trebuie înţeles că Dumnezeu a îngăduit, iar cel din Paralipomene că diavolul a lucrat, [că] el a fost cauza. Pe urmă cad şi cei şaptezeci de mii, care (…) sufereau de patima închipuirii de sine şi a mândriei. În înţeles mai înalt aceasta înseamnă că David e orice om care a născut, nu din aplecare (dispoziţie) lăuntrică, ci din uitare de sine, un gând de mândrie, dar pe urmă se căieşte şi se roagă lui Dumnezeu. Iar făcând aşa, mor gândurile privitoare la cele vremelnice şi trecătoare. Căci numărul şaptezeci înseamnă mişcarea temporală, pentru cercul înşeptit ce se repetă. De aceea e mai bine a fi prigonit de vrăjmaşii draci, decât a suporta foamea neauzirii cuvântului lui Dumnezeu”[5].

2: Şi a zis regele David către Ioab şi către căpeteniile oastei: „Mergeţi, număraţi-l pe Israel – de la Beer-Şeba până la Dan – şi aduceţi-mi [socoteala], iar eu voi şti numărul lor.

De la Beer-Şeba până la Dan este o expresie consacrată care marchează cele două extremităţi, sudică şi, respectiv, nordică”[6].  Beer-Şeba (= fântâna jurământului); Dan (= judecată).

3: Dar Ioab a zis: „Domnul să-Şi înmulţească poporul de o sută de ori cât este acum, iar ochii domnului meu, regele, s-o vadă! O, rege, domnul meu, oare nu suntem toţi nişte robi ai domnului meu? De ce caută domnul meu un lucru ca acesta? De ce să fie el spre păcat lui Israel?”

„Crudul om de încredere al lui David, Ioab, îşi dă seama de inoportunitatea recensământului, ca şi de primejdia pe care o putea reprezenta acesta (cf. Ieşirea 30,12) şi se încăpăţânează să nu-l ducă la bun sfârşit (cf. I Paralipomene 27,24)”[7].

4: Cu toate acestea, cuvântul regelui a fost mai puternic decât al lui Ioab. Aşa că Ioab a ieşit şi a umblat prin tot Israelul şi s-a întors la Ierusalim.

5: Ioab i-a dat lui David numărul ieşit din cercetare; întregul Israel era un milion şi o sută de mii de bărbaţi purtători de sabie; iar fiii lui Iuda erau patru sute şaptezeci de mii de bărbaţi purtători de sabie.

„Rezultatele recensământului prezentate în II Regi 24,5-9 erau sensibil diferite faţă de acestea: 800.000 în Israel şi 500.000 în Iuda, faţă de 1.100.000 în Israel şi 480.000 (Textul Masoretic 470.000) în Iuda”[8].

6: Dar pe leviţi şi pe veniaminiţi nu i-a numărat laolaltă cu ei, căci lui Ioab îi displăcuse cuvântul regelui.

Îi displăcuse; SEP 3 are l-a întărâtat: „Porunca regelui l-a întărâtat pe Ioab şi pentru că ea contravenea prescripţiilor Legii. David ceruse numărarea întregului popor (de la Beer-Şeba până la Dan, adică fără excepţie), dar Numerii 1,49 interzice numărarea leviţilor în cadrul recensămintelor generale, iar Ieşirea 30,12 atrage atenţia asupra riscurilor pe care le comportă iniţierea unui astfel de recensământ. Pe de altă parte, pe teritoriul lui Veniamin (la Bama, înălţimea din Gabaon) se aflau la acea dată cortul mărturiei şi locul de cult, or acţiunea unui recensământ în hotarele unui loc sfânt era privită ca un sacrilegiu (cf. AB I Chron., p. 147)”[9].

7: Lucrul acesta s-a arătat rău înaintea lui Dumnezeu, şi El l-a lovit pe Israel.

Lucrul acesta „se referă la recensământ, nu la opoziţia lui Ioab”[10].

8: Şi a zis David către Dumnezeu: „Tare mult am greşit făcând lucrul acesta! Şi acum, Doamne, şterge răutatea robului Tău, că foarte nebuneşte am lucrat!”

Răutatea: gr. κακία poate însemna atât răutate în sens moral, defect, cusur, cât şi rău îndurat sau pricinuit cuiva, suferinţă. David îşi conştientizează vina de a fi încălcat o prescripţie a Legii şi cere îndepărtarea / ridicarea nu atât a unei posibile pedepse din partea lui Dumnezeu, cât a consecinţelor în sine ale păcatului săvârşit. Expresia este conotată religios, dacă ne gândim că nici o încălcare a Legii, chiar recunoscută de cel care o săvârşise, nu era pur şi simplu anulată  de Dumnezeu, ci necesita un ritual de împăcare cu Dumnezeu prin aducerea unor jertfe (cf. Levitic cap. 4-5; Numerii 5,5-9; pentru ritualul de împăcare cu ocazia unui recensământ, cf. Ieşirea 30,11-16; pentru ritualul de împăcare în general, cf. Levitic 4,20). În acest context, pedeapsa divină (v. 12) – care în fiecare din cele trei ipostaze implică victime omeneşti – nu trebuie percepută ca o răzbunare a lui Dumnezeu, ci ca preţ al împăcării pentru un păcat pe măsură”[11].

S-a vorbit mult asupra vinovăţiei lui David în acest caz. Un autor patristic încearcă o concluzie, deşi problema rămâne deschisă: „Vina era că a voit să ştie numărul întregului popor care era cu el, ştiinţă care Îi era rezervată numai lui Dumnezeu”[12].

9: Atunci Domnul a grăit către Gad, văzătorul lui David, zicând:

„Acelaşi Gad i-a ajutat pe David şi pe Natan să-i organizeze pe cântăreţii pentru Templu (II Paralipomene 29,25) şi a scris o istorie a domniei lui David (II Paralipomene 29,29)”[13]

10: „Du-te şi spune-i lui David: – Aşa grăieşte Domnul: Trei lucruri aduc asupră-ţi; alege-ţi unul din ele şi pe acela ţi-l voi face”.

11: Şi a venit Gad la David şi i-a zis:

12: „Aşa grăieşte Domnul: – Alege-ţi: trei ani de foamete, trei luni de-a lungul cărora tu să fugi din faţa vrăjmaşilor tăi în timp ce ei te gonesc; sau sabia Domnului şi ciumă pe trei zile, când îngerul Domnului va face prăpăd în moştenirea lui Israel… Şi acum, vezi tu ce anume cuvânt îi voi răspunde Celui ce m-a trimis”.

13: Şi a zis David către Gad: „Tare strâmtorat sunt eu din toate cele trei părţi; cu toate acestea, mai bine e să cad eu în mâinile Domnului, că foarte multe sunt îndurările Lui; să nu cad însă în mâinile oamenilor”.

David preferă pedeapsa divină celei omeneşti.

14: Aşa că Domnul a adus ciumă în Israel; şi au căzut din Israel şaptezeci de mii de oameni.

15: Şi a trimis Domnul un înger la Ierusalim ca să-l nimicească. Şi-n timp ce acesta îl prăpădea, Domnul a văzut şi I-a părut rău pentru răul acela şi a zis către îngerul care nimicea: „Ajungă-ţi!; trage-ţi mâna!”  Iar îngerul Domnului se afla în aria lui Ornan Iebuseul.

            Ornan (= bucuros) „e una şi aceeaşi persoană cu Aravna din II Regi 24, 18-25”[14].  Se poate presupune că el ar fi fost ultimul rege iebusit al Ierusalimului.

16: David şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe îngerul Domnului stând între pământ şi cer, cu sabia goală în mână, întinsă asupra Ierusalimului. Atunci David şi bătrânii lui Israel, îmbrăcaţi în sac, au căzut cu faţa la pământ.

„Îngerul Domnului este deopotrivă însărcinat de Dumnezeu cu distrugerea şi judecata, dar şi cu călăuzirea şi ocrotirea fiilor lui Israel. Este prin excelenţă mesagerul Domnului. Poziţia sa între cer şi pământ (stând la mijloc între pământ şi cer) dă seama de intermediaritatea ontologică a regnului său”[15].

17: Şi a zis David către Dumnezeu: „Oare nu eu sunt cel ce a poruncit să fie numărat poporul? Eu sunt cel ce a păcătuit, cel ce a făcut un lucru atât de rău; dar turma aceasta ce-a făcut?… Doamne, Dumnezeule, fie-Ţi mâna împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu, iar nu spre nimicire împotriva poporului Tău, Doamne!”

„David îşi numeşte simbolic supuşii prin πρόβατα[16], (turme de) oi şi de capre. Turmele de animale mici sunt simbolul bunătăţii şi blândeţii, pe când cirezile de vite reprezintă revolta şi îndărătnicia”[17].

Conştient de greşeala sa, „nu se ascundea proorocul ca Adam, ci zicea: Eu sunt păstorul, eu am greşit, pe mine pedepseşte-mă; aceste oi cu ce au greşit?[18].

18: Atunci îngerul Domnului i-a spus lui Gad să-i spună lui David să se suie şi să-i facă Domnului un jertfelnic în aria lui Ornan Iebuseul.

19: Iar David s-a suit, după cuvântul pe care Gad i-l grăise în numele Domnului.

După ce David şi-a recunoscut vina, „Domnului i-a părut rău şi a poruncit îngerului să cruţe poporul, iar David să ridice altar de jertfă. Atunci jertfele erau pentru nelegiuiri, dar acum ele sunt pentru pocăinţă. Prin acea umilinţă a regelui, Dumnezeu a devenit mai îngăduitor. Căci nu este de mirare că omul greşeşte; vinovat este că nu recunoaşte că a greşit şi nu se umileşte în faţa lui Dumnezeu”[19].   Atragem din nou atenţia ca, la astfel de tâlcuiri, să nu înţelegem că Dumnezeu ar fi schimbător ori supus devenirii!

20: Şi dacă Ornan şi-a întors privirea, l-a văzut pe rege; şi s-a ascuns, împreună cu cei patru fii ai săi (că Ornan tocmai treiera grâu).

Ornan se fereşte din decenţă, socotind că ocupaţia sa din acel moment nu e cuviincioasă pentru întâmpinarea monarhului.

21: Dar David a venit la Ornan, iar Ornan a ieşit din arie şi i s-a închinat lui David cu faţa la pământ.

22: Şi a zis David către Ornan: „Dă-mi mie locul tău de arie, iar eu voi zidi pe el jertfelnic Domnului; dă-mi-l pe bani, la cât preţuieşte el, ca să înceteze molima din popor”.

23: Atunci Ornan a zis către David: „Ia-l, şi să facă domnul meu, regele, ce este bine înaintea Lui! Iată, am dat juncii pentru ardere-de-tot şi plugul pentru lemne şi grâul pentru jertfă!; pe toate le-am dat”.

„Largheţea lui Ornan şi răspunsul lui David amintesc de episodul în care Avraam dobândeşte de la Efron Heteul mormântul Sarrei (Facerea 23,10-16)”[20].

24: Şi a zis regele David către Ornan: „Nu!, ci vreau să cumpăr cu bani, la cât preţuieşte; că nu vreau să iau pentru Domnul ceea ce e al tău, ci eu să-I aduc în dar Domnului ardere-de-tot”.

25: Şi i-a dat David lui Ornan, pentru locul lui, şase sute de sicli de aur, sumă pusă pe cântar.

„Şase sute de sicli de aur înseamnă aproximativ 6 kg de aur”[21].

26: Acolo i-a zidit David jertfelnic Domnului şi a adus ardere-de-tot şi jertfe de mântuire. Şi a strigat către Domnul, şi El i-a răspuns cu foc din cer pe jertfelnicul arderii-de-tot şi a mistuit arderea-de-tot.

„Din pricina mâniei dumnezeieşti s-a pornit moartea asupra poporului Domnului şi, până la ora prânzului, nimicitorul a lovit cu putere, fără să-l împiedice nimic. Dar vrând să-şi întindă mâna spre Ierusalim, l-a oprit Dumnezeu. Iar văzând David pe înger, l-a rugat pe Dumnezeu, spunând că el a păcătuit şi e mai bine şi mai drept să fie omorât păstorul şi conducătorul decât oile, care n-au păcătuit. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, ridică altar în aria lui Aravna, pe care a cumpărat-o împreună cu boii care treierau, cu cincizeci de sicli. Iar după ce a ridicat dumnezeiescul jertfelnic, a adus jertfele pe el, arderi de tot şi jertfe de pace. Şi aşa a încetat nimicirea şi a fost oprită moartea de mai înainte. (…) De dimineaţa, aşadar, adică de la cele dintâi timpuri ale veacului acesta, a stăpânit moartea peste pământeni, până la ora prânzului, adică până la venirea mesei. Căci când a venit timpul sfintei mese, adică al celei tainice în Hristos, pe care mâncăm pâinea cea din cer şi de viaţă făcătoare, s-a desfiinţat moartea cumplită şi de neocolit din vechime, la porunca lui Dumnezeu. Şi a fost domolit nimicitorul abia când a voit să-şi întindă mâna nimicitoare şi asupra celor ce locuiesc în sfânta cetate, în Ierusalimul spiritual (inteligibil). (…) Iar sfânta cetate este Biserica, ai cărei locuitori sunt cei desăvârşiţi prin pâinea cea vie spre sfinţenie. (…) Căci şi în noi a locuit Hristos, Care este viaţă şi Făcătorul de viaţă. De aceea şi alungă Dumnezeu pe nimicitorul de la cei sfinţi, ca nemaitrebuind să-l biruiască arătarea sfintei mese, pe care o închipuie timpul prânzului. Deci ne-a scăpat Hristos, înţeles în persoana lui David. Fiindcă văzând El moartea nimicind pe pământeni, S-a făcut rugător pentru noi la Tatăl. Căci S-a adus pe Sine Însuşi pentru noi şi S-a supus de bunăvoie morţii, iar prin aceasta a domolit pe nimicitor, spunând că păcatul este al Lui. (…) Şi zice că trebuie să sufere mai bine păstorul decât oile. Căci Păstorul cel bun şi-a pus sufletul Său pentru oi. Apoi, la îndemnul lui Dumnezeu, dumnezeiescul David, zidind un altar acolo unde a văzut pe îngerul nimicitor stând în nelucrare (căci l-a văzut pe el la arie, zice), a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi de pace (acestea erau feluri şi chipuri de jertfe cerute de lege). Prin arie trebuie să înţelegi Biserica la care, ajungând nimicitorul, s-a oprit, în sfârşit, şi s-a desfiinţat moartea şi şi-a retras nimicitorul mâna, odinioară cumplită şi nimicitoare. Căci este casa vieţii celei după fire, adică a lui Hristos. Iar Biserica spunem că este, prin asemănare şi chip, arie. Căci în ea se adună ca nişte snopi sau spice cei seceraţi din vieţuirea lumească prin cuvântul sfinţilor secerători, adică al apostolilor şi evangheliştilor, ca să fie duşi în curţile de sus şi aşezaţi, ca într-o jitniţă domnească, în Ierusalimul ceresc, ca un grâu curat, după lepădarea faptelor şi cugetelor nefolositoare şi de prisos, care sunt închipuite prin pleavă. (…) Această arie spirituală (inteligibilă), adică Biserica, a cumpărat-o Hristos cu cincizeci de sicli[22], adică nu cu un preţ neînsemnat. Căci S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”[23].

27: Atunci Domnul i-a vorbit îngerului, iar acesta şi-a vârât sabia în teaca ei.

28: La vremea când David a văzut că Domnul i-a răspuns în aria lui Ornan Iebuseul, acolo a jertfit.

29: La acea vreme, cortul Domnului, pe care Moise îl făcuse în pustie, ca şi jertfelnicul arderilor-de-tot, se aflau pe înălţimea de la Gabaon.

30: Dar David n-a putut să meargă acolo să-L întrebe pe Dumnezeu, căci se îngrozise văzând sabia îngerului Domnului.

„Cronistul încearcă să explice de ce nu a acţionat David în conformitate cu Legea divină, sacrificând jertfa pe un altar improvizat şi nu pe cel special destinat pentru aceasta, înaintea cortului mărturiei, aflat încă pe înălţimea din Gabaon. Frica de Dumnezeu şi de spada cumplită a îngerului îl împiedică să meargă în Gabaon. În II Regi 24 nu există un pasaj apologetic similar”[24].

Cât despre Cortul Domnului făcut de Moise în pustie, acela va fi stat de model unui alt cort, căci, aşa cum am spus şi la alt loc, primul cort va fi fost distrus deja, datorită trecerii timpului.


[1] SEP 3, p. 78

[2] diavolos.

[3] SEP 3, p. 78

[4] Origen, Contra lui Celsus, IV, 72

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 75

[6] SEP 3, p. 78

[7] SEP 3, p. 79

[8] SEP 3, p. 79

[9] SEP 3, p. 79

[10] SEP 3, p. 79

[11] SEP 3, p. 79

[12] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI, 8

[13] SEP 3, p. 80

[14] BBVA, p. 470

[15] SEP 3, p. 80

[16] provata.

[17] SEP 3, p. 80

[18] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVI, 5

[19] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI,9

[20] SEP 3, p. 81

[21] SEP 3, p. 81

[22] Scriptura vorbeşte aici despre 600 de sicli.

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

[24] SEP 3, p. 81

CAP. 20 – Războaiele şi biruinţele lui David asupra Amoniţilor şi Filistenilor.

1: Şi a fost că la întoarcerea anului, la vremea când regii ies [la război], Ioab a scos oastea, în toată puterea ei, şi a pustiit ţara fiilor lui Amon şi a venit şi a împresurat Raba, în timp ce David a rămas în Ierusalim; Ioab a bătut Raba şi a nimicit-o.

„Cronicarul omite, cu bună ştiinţă, episodul penibil David-Batşeba-Urie-Natan, dar omite, probabil din neatenţie, versetul 29 din II Regi 12 în care se spune că, în final, şi David a participat la cucerirea Rabei”[1]. Vremea când regii ies la război este primăvara, când drumurile redevin practicabile. ♦ (…) a înconjurat cetatea Raba [= oraş mare]: Raba era oraşul principal al amoniţilor. Supusă de David, Raba redevine independentă după moartea lui Solomon. În perioada elenistică a fost reconstruită de Ptolemeu Filadelful, devenind un important centru comercial. ♦ David rămâne în Ierusalim, delegându-şi generalul să conducă expediţia, practică obişnuită pentru suveranii epocii. Cu acest prilej însă David comite adulterul cu Batşeba, soţia lui Urie, fapt pe care cronistul îl trece aici sub tăcere (cf. II Regi 11,2-25)”[2]. Atitudinea Cronicarului este şi o lecţie pentru toţi aceia care, chiar şi peste veacuri, scotocesc doar în aflarea slăbiciunilor şi căderilor marilor eroi. Este, la noi, cazul lui Ştefan Vodă, comparabil în multe privinţe cu regele David.

2: Iar David i-a luat lui Milcom, regele lor, coroana de pe cap şi s-a aflat că are aur în greutate de un talant, având pe ea şi pietre preţioase; şi a fost pusă pe capul lui David. El a dus din cetate şi foarte multe prăzi.

Şi-a pus-o pe cap: având în vedere că un talant cântărea circa 30-40 de kg, este greu de imaginat că o coroană cu această greutate putea fi pusă pe cap”[3]. Milcom (= rege mare).

3: Iar pe poporenii din ea i-a scos afară şi i-a silit să taie cu ferăstrăul şi cu topoarele şi să despice lemne; aşa a făcut David cu toţi fiii lui Amon. Apoi David şi tot poporul său s-au întors în Ierusalim.

Începutul acestui verset, „în traducere (foarte) literală: Iar pe poporul din ea l-a scos afară şi l-a tăiat cu ferăstrăul şi cu topoarele şi l-a despicat ca pe lemne. Aşa apare textul în aproape toate ediţiile româneşti (dar şi străine, mai vechi, precum King James Version). Eroarea vine de la traducerea necritică a verbului diaprio, al cărui sens primar este a tăia în două cu ferăstrăul. Folosit însă la timpul trecut, ca în cazul de faţă (dieprisen), el înseamnă a tortura, a chinui, a face pe cineva să sufere (sau, cu o nuanţă mult mai temperată, a se mânia, a fremăta de furie împotriva cuiva, ca în Faptele Apostolilor 5, 33; 7, 54). Aşadar, e vorba de supunerea prizonierilor de război la munci forţate (de care avuseseră parte şi fiii lui Israel în Egipt)[4]. În comparaţie cu II Regi 12, 31, cronicarul omite munca la cuptoarele de ars cărămidă. (A despica lemne: preluat, aici, din Codex Vaticanus)”[5]. Prin tot poporul vom înţelege, ca şi în alte locuri, pe cei aflaţi sub arme.

4: Şi a fost că după aceea s-a petrecut un nou război cu Filistenii la Ghezer. Atunci Sibecai Huşatitul l-a bătut pe Sipai, unul din fiii uriaşilor, şi l-a supus.

„Din cele patru confruntări cu filistenii, relatate în II Regi 21,15-22, cronistul nu o menţionează pe prima, pentru că nu concordă cu scopul lucrării lui. ♦ [Ghezer (= aşezare pe pantă)] era o cetate situată strategic între Ierusalim şi Iope, pe drumul care lega Egiptul cu Mesopotamia. Fostă cetate canaanită şi, după Tutmes al III-lea, posesiune egipteană, Ghezer a intrat sub dominaţie filisteană, probabil cu acordul egiptenilor (vezi stela faraonului Merneptah). Fortăreaţa trece sub stăpânirea Israelului, la căsătoria lui Solomon cu fiica faraonului. În II Regi 21,18 se spune însă că bătălia în cauză a avut loc la Gat”[6]. În lupta de la Ghezer s-a evidenţiat Sibecai (= împletitură) Huşatitul (supranume ce provine din antroponimul Huşa = grabnic), care l-a învins pe uriaşul Sipai (= uşier).

5: Şi din nou a fost un război cu Filistenii. Iar Elhanan, fiul lui Iair, l-a lovit pe Lahmi, fatele lui Goliat din Gat; coada suliţei acestuia era cât sulul de la războiul de ţesut.

“Pasaj neclar, pentru că în II Regi 21,19 se spune că Elhanan (…) l-a lovit pe Goliat din Gat. Aici însă victima este Lahmi, fratele lui Goliat. În II Regi, Elhanan apare ca fiul lui Iaare Oreghim din Betleem. Dar, în ebraică, oreghim înseamnă ţesători. S-a presupus că a fost introdus din neatenţia copistului, care a anticipat substantivul de la sfârşitul versetului. Pentru că în II Regi se spune că Goliat a fost omorât de către David, cronistul încearcă să evite dezacordul, vorbind despre un frate al lui Goliat, Lahmi, obţinut printr-o deformare a toponimului Beyth-Lehem (Betleem)”[7]. Aşa cum e relatată istoria aici, înţelegem că Elhanan (= Dumnezeu este îndurător), fiul lui Iair (= luminător), a biruit pe Lahmi (= războinic), fratele lui Goliat (= cel care alungă) din Gat (= teasc).

6: Şi a mai fost un război la Gat. Acolo era un om neobişnuit de trupeş, care avea câte şase degete la mâini şi la picioare: de toate, douăzeci şi patru; şi el se trăgea tot din uriaşi.

7: Şi el l-a ocărât pe Israel, dar Ionatan, fiul lui Şama, fratele lui David, l-a ucis.

Despre un alt viteaz al lui David, Ionatan (= dat de Domnul), fiul lui Şama (= faimă), se spune că a biruit un alt uriaş, nenumit.

8: Aceştia erau oameni născuţi în Gat, din Refaimi: toţi patru erau uriaşi şi au căzut de mâna lui David şi de mâna slujitorilor lui.

În cetatea filisteană Gat locuiau cei rămaşi dintre Refaimi, neam vestit prin statura sa deosebită.


[1] BBVA, p. 469

[2] SEP 3, p. 77

[3] SEP 3, p. 77

[4] Deşi ei nu fuseseră prizonieri de război.

[5] BBVA, p. 469

[6] SEP 3, p. 78

[7] SEP 3, p. 78