Comentarii la Neemia – 13

CAPITOLUL 13 – Râvna lui Neemia pentru îndreptarea vieţii morale.

 

1: În ziua aceea s-a citit din Cartea lui Moise în auzul poporului şi s-a aflat scris în ea că Amoniţii şi Moabiţii nu trebuie să intre vreodată în adunarea lui Dumnezeu;

2: Aceasta, fiindcă ei n-au ieşit cu pâine şi apă înaintea fiilor lui Israel şi fiindcă l-au tocmit împotriva lor pe Balaam ca să-i blesteme (dar Dumnezeul nostru a schimbat blestemul în binecuvântare).

3: Şi a fost că după ce s-a auzit ce spune legea, tot ce era amestec în Israel a fost dat deoparte.

„Măsura pare radicală, dar raţiunea ei nu e de natură etnică, ci moral-religioasă”[1].

4: Dar mai înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era peste cămările templului Dumnezeului nostru şi care era un apropiat al lui Tobie,

5: i-a rânduit acestuia o odaie mare, unde mai înainte erau puse prinoasele, tămâia, vasele, zeciuiala din grâu, vin şi untdelemn care le era rânduită leviţilor, cântăreţilor şi portarilor, precum şi pârga cuvenită preoţilor.

„E vorba de un abuz al preotului în favoarea unui apropiat (rudă sau prieten)”[2].

Un alt aspect, privind planul noului templu: „Şi templul acesta de după exil avea o curte interioară, a preoţilor, şi alta exterioară pentru popor (I Macabei 4, 38.48), precum şi diferite chilii, portice şi porţi (Neemia 10, 38-40; 12, 35; 13, 4; I Macabei 4, 38). Curtea exterioară a fost înconjurată mai târziu cu ziduri foarte înalte”[3].

6: Dar în tot acest timp eu nu mă aflam în Ierusalim, fiindcă în cel de al treizeci şi doilea an al domniei lui Artaxerxe, regele Babilonului, eu mă dusesem la rege, iar după un oarecare timp i-am cerut regelui învoire

Regele Babilonului: „Artaxerxe I (465-423). Deşi era suveranul imperiului persan, el se intitula şi rege al Babilonului”[4].

7: şi am venit la Ierusalim şi am luat cunoştinţă de lucrul cel rău pe care-l făcuse Eliaşib dându-i lui Tobie odaie în curtea templului lui Dumnezeu.

8: Şi mi s-a părut că e un lucru foarte rău şi am aruncat afară din cămară toate lucrurile care-i aparţineau lui Tobie;

9: şi am dat poruncă şi au curăţit cămările şi am pus la loc lucrurile templului lui Dumnezeu şi prinoasele şi tămâia.

10: Şi am mai aflat că porţiile leviţilor nu le fuseseră date şi că aceştia fugiseră, fiecare la ţarina sa, adică leviţii şi cântăreţii îndatoraţi să facă slujbele.

Leviţii sunt obligaţi să-şi asigure traiul din alte munci, de vreme ce nu mai primesc de la popor cele cuvenite lor, pentru a putea sluji.

11: Şi am certat căpeteniile şi am zis: De ce a fost părăsit templul lui Dumnezeu? Şi i-am adunat (pe cei ce fugiseră) şi i-am pus la locurile lor.

12: Atunci întregul Iuda a adus în cămări zeciuială de grâu, de vin şi de untdelemn.

13: Şi i-am pus, [peste cămări] pe preotul Şelemia şi pe cărturarul Ţadoc şi pe Pedaia, unul din leviţi, şi le-au dat ca ajutor pe Hanan, fiul lui Zacur, fiul lui Matania, fiindcă aceştia treceau drept oameni de încredere; lor li s-a dat împuternicirea de a împărţi cele cuvenite fraţilor lor.

Cei rânduiţi peste cămări: Şelemia (= ), Ţadoc (= ), Pedaia (= ) şi Hanan (= ).

14: Pomeneşte-mă, Dumnezeule, pentru aceasta, şi nu-mi uita mila pe care am făcut-o cu templul Domnului Dumnezeu!

15: În zilele acelea am văzut în Iuda oameni care în zi de sâmbătă călcau în linuri şi cărau snopi şi încărcau pe asini vin, struguri, smochine şi tot felul de poveri şi le aduceau în Ierusalim sâmbăta; şi i-am mustrat în chiar ziua când vindeau.

Linuri: „Lin: cuvă mare de lemn în care strugurii copţi erau zdrobiţi şi terciuiţi cu picioarele, şi din care vinul curgea ca un şipot”[5].  „În timpul sabatului: Beda interpretează tropologic, moral şi mistic. El extinde semnificaţia săptămânii temporale, vorbind despre săptămâna cosmică, alcătuită din şase vârste lucrătoare, plus una sabatică, veşnicia. Desăvârşiţii ajung să se bucure de acest sabat al Împărăţiei cerurilor încă din această viaţă, prin meditaţie şi rugăciune. Alţii profanează însă sabatul spiritual al desăvârşiţilor cu gânduri lumeşti, întrerupându-le rugăciunea şi tulburându-le meditaţia cu fleacuri şi prostii trupeşti (ibid., III, ad loc.)”[6].

„În sens negativ, prăznuirea sabatului implica încetarea oricărui lucru din partea oamenilor liberi, sclavilor şi animalelor. Aceste restricţii nu sunt consemnate în întregime de [autorii sfinţi], însă cunoaşterea lor se pare că era suficient de răspândită şi respectată de popor. Dintre lucrările oprite făceau parte: aprinderea focului pentru pregătirea mâncării (Ieşirea 16, 23; 35,3), culesul manei în pustie (Ieşirea 17, 26), strângerea lemnelor (Numeri 15, 33), muncile câmpului (Ieşirea 34, 21), comerţul (Neemia 10, 31) şi tescuirea strugurilor şi transportul (Neemia 13, 15). Celelalte lucrări interzise de Lege s-au păstrat pe cale orală consemnate de Tradiţia iudaică (Meghilloth Şabbath 7, 2) şi ele se ridică la cifra de 39 de activităţi principale, numite în Talmud părinţii lucrurilor (aboth melakhoth), deoarece din ele derivă şi alte acţiuni prohibite în ziua sabatului”[7].

16: Erau cu el şi locuitori care aduceau peşte şi alte soiuri de marfă pe care le vindeau fiilor lui Iuda, sâmbăta, în Ierusalim.

17: Şi i-am mustrat pe fiii cei liberi ai lui Iuda şi le-am zis: – Ce înseamnă aceste fapte urâte pe care le faceţi voi, că pângăriţi ziua odihnei?

18: Oare nu aşa au făcut părinţii voştri şi nu din această pricină a adus Dumnezeul nostru asupră-le şi asupră-ne şi asupra acestei cetăţi toate relele acestea?… Iar voi aduceţi din nou mânie asupra lui Israel, pângărind ziua odihnei?

19: Şi a fost că atunci când s-au făcut porţile din Ierusalim, în ajun de sâmbătă, eu am vorbit în ajun de sâmbătă, iar porţile s-au închis; şi am poruncit ca ele să nu se deschidă până ce trece sâmbăta; şi am aşezat la porţi o seamă dintre slujitorii mei, ca nu cumva cineva să aducă înlăuntru poveri în ziua odihnei,

„E vorba despre acela care se abţine de la lucrurile veacului şi rămâne disponibil pentru activităţile duhovniceşti, care aduce jertfa Sabatului şi prăznuieşte sărbătoarea Sabatelor. El nu duce povară pe drum. Povară este orice păcat, după cum mărturiseşte şi profetul: Ca o sarcină grea apăsat-au peste mine (Psalmi 37, 4)”[8].

20: aşa că toţi negustorii de acest fel au rămas peste noapte, o dată sau de două ori, în afara Ierusalimului.

21: Şi i-am mustrat şi le-am zis: – De ce rămâneţi voi peste noapte în faţa zidului? Dacă mai faceţi aşa, voi pune mâna pe voi!… Şi de atunci n-au mai venit în ziua de odihnă.

22: Şi le-am poruncit leviţilor să se cureţe şi să vină să păzească porţile şi să sfinţească ziua de odihnă. Pomeneşte-mă, Dumnezeule, pentru aceasta, şi ocroteşte-mă după mulţimea milei Tale!

23: În zilele acelea am văzut Iudei care se însuraseră cu femei aşdodiene, amonite şi moabite;

24: jumătate din copiii lor vorbeau limba aşdodiană şi nu ştiau să vorbească în limba iudaică.

„Se crede că aşdodiana nu era altceva decât un dialect al limbii aramaice; aşadar, Neemia urmărea şi restaurarea unei limbi corecte”[9].

25: Şi i-am mustrat şi i-am blestemat; pe unii i-am lovit şi le-am smuls părul şi i-am jurat pe Dumnezeu, zicând: – Să nu vă daţi fetele după fiii lor, şi nici pe fetele lor să le luaţi pentru feciorii voştri!

26: Oare nu aşa a păcătuit Solomon, regele lui Israel?: Nu multe popoare aveau un rege ca el; Dumnezeu îl iubea, Dumnezeu îl pusese rege peste tot Israelul; cu toate acestea, femei străine l-au târât pe-alături.

27: Cel puţin de voi să nu auzim că faceţi tot răul acesta, că rupeţi legământul cu Dumnezeul nostru, ţinând femei de alt neam!

28: Unul din fiii lui Ioiada, fiul lui Eliaşib, marele preot, era ginerele lui Sanbalat Horonitul; dar l-am izgonit de la mine.

29: Adu-Ţi aminte de ei, Dumnezeule, că au spurcat preoţia şi legământul preoţesc şi pe cel de levit!

30: Aşa i-am curăţit eu de toate legăturile străine; şi le-am pus rânduială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după slujba lui;

31: de asemenea, am hotărât la ce anume vreme să se aducă lemnele pentru arderea jertfelor, precum şi prinoasele de pârgă.  Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul nostru, spre ceea ce e bun!

„O altă sărbătoare postmozaică a fost instituită în vremea lui Neemia şi poartă numele de aducerea lemnelor. Potrivit dispoziţiei lui Neemia, iudeii trebuiau să aducă la templu lemnele necesare întreţinerii focului pe altarul holocaustelor. Acesta stabilea ca pe viitor leviţii, preoţii şi poporul, în urma tragerii la sorţi, să aducă lemnele necesare la templu precum şi prinoasele din pârgă (Neemia 10, 34;13, 31).  Potrivit menţiunilor lui Iosif Flaviu, această sărbătoare era o zi de bucurie şi se prăznuia la 14 Av (De bello iudaico 2, 17, 6-7). După Talmud, se arată că în fiecare an erau rezervate 9 zile pentru aducerea lemnelor la templu (M. Meghilla 1, 3)”[10].

 

Cum un loc central în Cărţile Ezdra şi Neemia l-a ocupat reconstrucţia Templului, redăm, în finalul celor două cărţi, două rezumate privind istoria noului templu:

„Al Doilea Templu a fost construit în Ierusalim aproximativ în anul 515 î. Hr., cam 70 de ani după distrugerea Primului Templu. Noua construcţie a fost consecinţa decretului lui Cirus, care le-a permis evreilor exilaţi în Babilon să se întoarcă în Iudeea. Aproape toată perioada scursă de la decret până la sfinţirea noului locaş a fost marcată de eforturile înverşunate ale populaţiei neevreieşti, provenind din Samaria, de a împiedica reconstruirea Templului. Profeţii Hagai (Agheu) şi Zaharia au încurajat proiectul de reconstrucţie, adresându-se în special conducătorilor poporului: Zorobabel, din spiţa lui David, şi marelui preot Ioşua (sau Ieşua). Totuşi, Templul reconstruit în această epocă nu a fost decât o palidă copie a precedentului. […] La 70 de ani după sfinţirea sa, în epoca lui Ezdra şi Neemia, al Doilea Templu şi-a recăpătat statutul central în istoria poporului. Ezdra şi Neemia au vegheat ca genealogia preoţilor şi a leviţilor să fie verificată cu grijă şi ca diferitele funcţii să fie precis repartizate”[11].

 „De la reîntoarcerea lor, în anul 538, deportaţii au fost confruntaţi, pe lângă alte chestiuni urgente, cu aceea a reconstrucţiei Templului. Noul sanctuar nu mai aparţinea dinastiei regale, ci poporului, care se angajase să suporte cheltuielile. Piatra unghiulară a fost pusă în anul 537; la puţină vreme după asta, lucrările au fost oprite. Abia în anul 520, ca urmare a unei schimbări politice, construcţia a fost reluată. Criza care zguduia Imperiul Persan a trezit un nou val de exaltare eshatologică. Zorobabel, care fusese numit înalt comisar, şi marele preot Iosua, susţinuţi de profeţii Agheu şi Zaharia, îşi concentrară toate eforturile pentru reclădirea sanctuarului. În anul 515 Templul a fost resfinţit, dar Zorobabel, socotit drept nesigur de regimul persan, fusese îndepărtat”[12].  „Din acest al doilea templu lipseau cinci lucruri foarte importante şi anume: chivotul Legii, focul sacru, norul slavei dumnezeieşti, uleiul sfânt şi sorţii Urim şi Tumim. Lipsea, de asemenea, Cortul sfânt care se aflase în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi care a dispărut în împrejurările năpraznice ale asedierii Ierusalimului şi distrugerii templului. În locul chivotului se afla o masă a punerii înainte, altarul tămâierii şi un singur candelabru cu 7 braţe.  În curte se afla altarul holocaustelor, făcut din piatră (I Macabei 4, 44-48) şi un lavoar”[13]. Astfel profeţiile lui Agheu asupra noului templu aveau să se împlinească, în parte, doar cu templul refăcut de Irod cel Mare, sau, mai bine spus, se vor împlini într-un alt plan şi într-un templu nefăcut de mână.

Dar, ca şi în cazul Cărţii Ezdra, nu vom încheia nici cartea de faţă fără să recapitulăm cele privitoare la personalitatea lui Neemia, precum şi principalele sale întreprinderi:

„Guvernator al Iudeii, numit de suveranul persan Artaxerxe I (464-424 î. Hr.). Neemia era paharnicul lui Artaxexes, dar când a aflat de starea îngrozitoare a Ierusalimului a cerut şi a obţinut permisiunea de a se duce acolo pentru o perioadă limitată. A ajuns la Ierusalim în 444 î. Hr. în calitate de guvernator al Iudeii (în Neemia 8, 9 este numit tirşata, Excelenţă, probabil echivalentul persan al titlului de guvernator).  Prima lui iniţiativă a fost să reconstruiască zidul Ierusalimului, proiect la care au participat toţi locuitorii cetăţii. Construirea zidului a provocat opoziţia violentă a vecinilor, conduşi de Sanbalat, guvernatorul Samariei, de Gheşem arabul şi de căpeteniile din Amon şi Aşdod. Aceasta nu l-a oprit pe Neemia să continue construcţia şi toţi iudeii cu o mână lucrau, iar în cealaltă ţineau sabia (4, 17). Zidul a fost terminat în cincizeci şi două de zile. Neemia a iniţiat şi reforme sociale ca anularea datoriilor celor săraci şi repopularea Ierusalimului cu o zecime din populaţia Iudeii. Neemia, ajutat de Ezdra, a reorganizat viaţa comunităţii evreieşti şi a făcut un legământ cu poporul ca să se despartă de celelalte neamuri. În 432 î. Hr., Neemia s-a întors la Ierusalim după o îndelungată absenţă. L-a alungat pe Tobia amonitul din Templu, a izgonit femeile străine, a restabilit serviciile de pază ale preoţilor şi leviţilor la Templu şi a impus respectarea Şabatului la Ierusalim”[14].

În sfârşit, vom apela la scrierea lui Iosif Flaviu care, povestind cele cuprinse în Cartea Neemia, aduce amănunte suplimentare şi pune unele accente preţioase pentru cercetătorul atent:

„Printre iudeii robiţi se număra şi paharnicul lui Xerxe, cu numele de Neemia. Pe când se plimba într-o zi în faţa porţilor Susei, capitala perşilor, a auzit nişte străini care se îndreptau spre oraş după o călătorie îndelungată vorbind între ei în evreieşte, aşa că i-a întrebat de unde veneau. Aceştia i-au răspuns că plecaseră din Iudeea şi el i-a întrebat din nou ce se mai întâmplă cu poporul şi cu capitala lor, Ierusalim. Ei i-au spus că toţi o duc foarte rău şi că zidurile de apărare au fost făcute una cu pământul, iar noroadele învecinate aduc iudeilor nenumărate ponoase. Ziua ele se năpustesc asupra ţării şi o jefuiesc, noaptea îşi continuă blestemăţiile, astfel că mulţi dintre locuitorii ţinutului sau chiar din Ierusalim devin robi şi, la ivirea zorilor, drumurile sunt acoperite cu hoituri. Adânc mişcat de nenorocirile abătute asupra compatrioţilor săi, Neemia a izbucnit în plâns şi, înălţându-şi privirile spre cer, a zis: «O, Doamne, câtă vreme ai să mai năpăstuieşti poporul nostru? Iată că toţi au ajuns să ne jefuiască cum şi când vor ei!».  În timp ce stătea în faţa porţilor şi plângea, a sosit un slujitor care l-a vestit că regele vrea să se aşeze la masă. Numaidecât el a plecat aşa cum era, fără să-şi spele faţa, grăbit să-şi îndeplinească slujba pe care o avea pe lângă rege. După ce a prânzit, regele era bine dispus şi mai vesel decât în mod obişnuit. Cum a dat cu ochii de Neemia şi i-a văzut faţa mâhnită, l-a întrebat care era pricina supărării sale. Rugându-L pe Dumnezeu să-i dea harul vorbirii şi puterea de a convinge, el a cuvântat aşa: «Cum aş putea oare, stăpâne, să arăt altfel şi să n-am inima îndurerată câtă vreme aflu că la Ierusalim, oraşul de baştină unde zac înmormântaţi înaintaşii mei, zidurile au fost prăvălite la pământ şi porţile mistuite de flăcări? Îngăduie-mi, rogu-te, să mă duc acolo, să-i înalţ zidurile şi să termin clădirea templului!».  Regele s-a învoit să-i îndeplinească dorinţa şi a făgăduit să-i încredinţeze scrisori adresate satrapilor săi, pentru ca aceştia să-l primească cu bunăvoinţă, aşa cum se obişnuieşte, făcându-i rost de tot ceea ce avea nevoie. Apoi a adăugat: «Dar acum, alungă-ţi tristeţea şi slujeşte-mă cu obişnuita ta veselie!».  Atunci Neemia l-a proslăvit pe Dumnezeu, i-a mulţumit regelui pentru favoarea făcută şi şi-a îndepărtat mâhnirea, înălţându-şi chipul radios, înveselit de ceea ce i se promisese. A doua zi, regele l-a chemat la el şi i-a dat o scrisoare către Adaeus[15], guvernatorul Siriei, Feniciei şi Samariei, prin care le trimitea porunca să-şi arate respectul faţă de Neemia şi să-i ofere ceea ce avea nevoie pentru construcţie.  Când a ajuns aşadar la Babilon şi mulţi dintre compatrioţii lui s-au oferit să-l însoţească, Neemia s-a îndreptat spre Ierusalim în al douăzeci şi cincilea an al domniei lui Xerxe[16]. Acolo a arătat scrisoarea Domnului, apoi a înmânat-o lui Adaeus şi celorlalţi guvernatori; chemând la Ierusalim întregul popor, a păşit în mijlocul templului şi a ţinut următoarea cuvântare: «Ştiţi desigur, fraţi iudei, că Dumnezeu a ţinut minte numele strămoşilor noştri Abraham, Isaac şi Iacob şi, întrucât ei au avut o fire dreaptă, n-a contenit niciodată să aibă grijă de noi. Pe mine m-a ajutat să obţin de la rege împuternicirea de a reclădi zidurile oraşului nostru şi de a întregi acea parte a templului care mai lipseşte. Deoarece cunoaşteţi prea bine duşmănia pe care ne-o poartă noroadele învecinate şi vă daţi seama că, la aflarea intenţiei noastre de reînălţare a meterezelor, ele se vor împotrivi, recurgând la toate mijloacele ca să ne zădărnicească lucrările, vreau să vă puneţi nădejdea mai întâi în Dumnezeu, gata să fie o stavilă în calea urii lor. Apoi nu trebuie să întrerupeţi reconstrucţia nici ziua, nici noaptea, ci dimpotrivă, să munciţi cu întreaga voastră râvnă, căci depinde numai de voi să folosiţi prilejul favorabil de acum!».  După ce a vorbit astfel, a cerut magistraţilor să măsoare lungimea zidurilor şi să împartă munca întregului popor, pe oraşe şi târguri, deopotrivă, după puterile fiecăruia. A promis că el însuşi şi însoţitorii lui vor lua parte la lucrări, apoi a împrăştiat adunarea. S-au pus numaidecât pe treabă iudeii. Ei au primit acest nume din ziua când au părăsit Babilonul, de la cei din seminţia lui Iuda, sosiţi primii în ţara care poartă aceeaşi denumire ca şi locuitorii ei.  Vestea că zidurile de apărare se înălţau într-un ritm susţinut a stârnit adânca nemulţumire a ammaniţilor, moabiţilor, samaritenilor şi a tuturor locuitorilor Coelesiriei, care au făcut în aşa fel încât să le întindă capcane, spre a-i abate de la îndeplinirea planurilor lor. Ei au omorât mulţi iudei şi s-au străduit să pună la cale chiar şi pieirea lui Neemia, tocmind nişte străini care să-l ucidă. Apoi au căutat să le inspire teamă şi îngrijorare, răspândind zvonul că o mare oaste alcătuită din diferite noroade se pregătea să-i invadeze… Spaima iudeilor a fost atât de mare încât puţin a lipsit ca ei să abandoneze lucrarea. Dar Neemia nu s-a lăsat intimidat de strădania duşmanilor de a întrerupe construcţia, ci pentru propria-i siguranţă, a pus o gardă de corp în preajma lui, din dorinţa de a nu stingheri deloc strădaniile lor susţinute. Toate măsurile de protecţie şi de prevedere nu şi le-a luat Neemia fiindcă se temea de moarte, ci din convingerea că, după moartea lui, concetăţenii săi nu vor mai duce construcţia zidurilor până la capăt. A dat poruncă aşijderea lucrătorilor să vină la muncă bine înarmaţi. Iată de ce purtau sabia la cingătoare chiar şi cioplitorii în piatră, precum şi cei ce aduceau materialul lemnos, obligându-i pe aceştia să aibă la îndemână scuturile. Din cinci sute în cinci sute de paşi a postat trâmbiţaşi cărora le-a cerut ca, la apropierea duşmanilor, să dea semnalul de alarmă, astfel ca poporul să se înarmeze de luptă şi să nu ajungă, golaşi şi nepregătiţi, pradă vrăjmaşilor. Chiar şi în cursul nopţii făcea el însuşi înconjurul oraşului, fără să se plângă de osteneală, de nevoia hranei şi a odihnei. Ne se slujea nici de una, nici de alta, mânat de plăcere, ci ca să-şi întreţină viaţa. Neemia a suportat acest efort neîntrerupt timp de doi ani şi patru luni. Căci atât a durat înconjurarea cu ziduri a Ierusalimului, încheiată în luna a noua din al douăzeci şi optulea an al domniei lui Xerxe. Când înălţarea meterezelor s-a terminat, Neemia şi mulţimea au închinat Domnului jertfe de mulţumire pentru înfăptuirea lor şi sărbătoarea a ţinut opt zile. Auzind de terminarea construcţiei zidurilor de apărare, noroadele care locuiau în Siria s-au revoltat. Când a văzut cât de puţin numeroasă era populaţia Ierusalimului, Neemia a îndemnat preoţii şi leviţii să părăsească ţinutul din jur ca să se mute în oraş şi să se stabilească acolo, nedându-se în lături să le construiască locuinţe pe cheltuiala lui. Poporului care lucra pe ogoare i-a poruncit să trimită la Ierusalim a zecea parte din recoltă, pentru ca preoţii şi leviţii, având mereu la îndemână suficiente provizii, să nu neglijeze cumva slujirea lui Dumnezeu. Agricultorii au făcut cu dragă inimă ceea ce le-a cerut Neemia. Aşa se face că populaţia oraşului Ierusalim a crescut de la o zi la alta. Neemia a mai dat încă multe alte rânduieli vestite şi demne de toată lauda, murind la adânci bătrâneţi. A fost un om bun şi drept, foarte dornic de preţuirea compatrioţilor săi, cărora le-a lăsat, ca un trainic monument, zidurile Ierusalimului. Acestea sunt faptele care s-au petrecut în timpul domniei lui Xerxe”[17].

 

Am socotit utilă şi introducerea unui articol care prezintă situaţia evreilor de la primele deportări masive şi până la restaurarea din perioada persană, în care un rol de frunte l-au avut Ezdra şi Neemia:

„Exilul (597-538). După primul exil din 597, căderea Ierusalimului şi distrugerea primului templu în 587 au destructurat poporul iudean, tăindu-l în două:

–        cei rămaşi pe teritoriul iudean, probabil cei mai numeroşi;

–        şi cei care au trăit în exil, îndeosebi în Babilonia.

Această dispersare risca să-l măture în afara istoriei şi, timp de vreo 50 de ani, poporul iudean a părut aproape cu totul redus la tăcere.

1. Poporul rămas în ţară. Situaţia poporului rămas în Iuda, format în special din tineri (cf. Ieremia 30,10) ne este cunoscută doar prin unele aluzii şi prin situaţia generală a regiunii. În anul 582, Amon şi Moab au fost transformate în provincii neo-babiloniene şi Nabucodonosor a deportat, din nou, un anumit număr de iudeeni (Ieremia 52, 30). Cam prin anul 573, după 13 ani de asediu, Tirul i s-a predat lui Nabucodonosor (Iezechiel 29, 17 ş. u.). Aliat cu neo-babilonienii, Edom ocupa, începând din 587, întreg sudul muntelui Iuda şi al Şefelei, controlând localităţile Lakiş, Hebron, şi Ein-Gedi, dar acest regat a fost suprimat şi probabil alipit provinciei neo-babiloniene a Arabiei de către Nabonide în 553-552.

Plângerile (lui Ieremia) oglindesc probabil situaţia iudeenilor sub ocupaţia neo-babiloneană; ei erau dezorientaţi şi demoralizaţi, dar se străduiau să se adune în mijlocul ruinelor templului, pentru a celebra sacrificii nesângerânde: ofrande şi tămâieri (cf. Ieremia 41, 5).

2. Exilaţii. Exilaţii din 597, 587 şi 582 reprezentau cam 20 000 de persoane, inclusiv femeile şi copiii. Aceste deportări afectaseră în special clasele conducătoare: familia regală, notabilii, înalţii funcţionari militari şi civili, precum şi meşteşugarii şi tehnicienii, mai ales cei care lucrau fierul. Spre deosebire de neo-asirieni, neo-babilonienii grupau deportaţii după originea lor şi le recunoşteau o anumită autonomie, cu un sfat al Bătrânilor; ei i-au instalat în regiunea Nippur (Iezechiel 3, 15; Ezdra 2, 59; Neemia 7, 61). Iehoiakin, deşi prizonier, rămânea regele lor legitim, dar, local, conducătorii exilaţilor erau Bătrânii, care consultau eventual pe profeţi, îndeosebi pe Iezechiel. Aceştia denunţară speranţa deşartă a unei reîntoarceri grabnice în ţară şi îi sfătuiră pe exilaţi să se organizeze pentru a trăi în noua lor ţară (Ieremia 29, 5-7). Având o anumită cultură şi, probabil, o anumită cunoaştere a limbii arameice, limba internaţională a epocii, cei mai mulţi exilaţi par să fi reuşit destul de bine în comerţ sau în administraţia înaltă.

Această integrare nu i-a împiedicat să-şi păstreze cultura şi un sentiment naţional puternic, cu speranţa unei restaurări (Iezechiel 37: viziunea osemintelor uscate). Pentru aceasta ei au socotit ca un semn antemergător eliberarea lui Iehoiakin în anul 561, cu prilejul urcării pe tron a lui Avil-Marduk (IV Regi 25, 27-30). Nemaifiind nevoiţi să exercite sacrificii, preoţii par să se fi ocupat de învăţământ şi de adaptarea tradiţiilor naţionale. Activitatea lor literară se află probabil la originea relatării sacerdotale, un fel de memento al principalelor rituri (circumcizie, tabu-uri alimentare, sărbători…) în cadrul unui calendar revizuit, calendarul sacerdotal, ţinând seama de achiziţiile astrologiei babiloniene.

În anul 587, unii iudeeni căutaseră refugiu în ţările vecine: Amon (Ieremia 41, 11 ş. u.), Moab, Edom, Fenicia, Filistia şi, mai ales, Egipt. În această ultimă ţară de azil, unde scăpau de controlul neo-babilonean, iudeenii par să fi devenit mai ales mercenari în garnizoanele din Migdol, Tahpane, Memfis şi Elefantina (Ieremia 44, 16: ţara din sud).

Imperiul neo-babilonean n-a durat; Autoritatea lui Nabonide (556-539), care a cucerit Teima şi a stat 10 ani în Arabia (cca. 552-542), a fost contestată chiar în Babilonia, în timp ce regele persan Cirus îl învingea pe Cresus, regele Lidiei şi cucerea oraşul Sardes (547/6). Curând el s-a înfăţişat în Babilon, unde a fost primit ca un eliberator (la 19 octombrie 539) de către preoţii lui Marduk şi de o serie de exilaţi iudeeni (Isaia 40-55).

 

Restaurarea evreiască în epoca persană (538-332). Încă din anul 538, Cirus a promulgat un decret care autoriza reîntoarcerea exilaţilor în Iudeea şi prescria reconstruirea templului de la Ierusalim şi restituirea vaselor sfinte pe care Nabucodonosor le luase din acest sanctuar, transportându-le în Babilonia (text aramean: Ezdra 6, 3-5; adaptare ebraică: Ezdra 1, 2-4). Şeşbasar, prinţ de Iuda şi probabil fiul cel mai mic al lui Iehoiakin (I Paralipomene 3, 15), a fost însărcinat cu această misiune, fiind numit prefect/guvernator (pepah) al provinciei Iudeea. Această măsură a fost un semi-eşec: după cei aproape 50 de ani de la căderea regatului, puţini exilaţi sau urmaşi de exilaţi au luat hotărârea să se întoarcă în ţara strămoşilor, chiar dacă s-au arătat generoşi în trimiterea de fonduri. La Ierusalim, abia începute (Ezdra 5, 16), lucrările de reconstrucţie a templului au fost oprite (Ezdra 4, 24), în urma diferitelor intrigi ale notabililor din Iudeea sau din provinciile vecine. Cambise (530-522) a mobilizat curând toate resursele regiunii pentru a cuceri Egiptul, iar provincia Iehud [Iudeea] şi-a pierdut rolul strategic la hotarele imperiului.

Când a murit Cambise, s-au înfruntat într-un război civil Bardia-Gaumata şi Darius. Se pare că Gaumata a fost cel care l-a trimis pe Zorobabel, fiul lui Şaltiel, fiul mai mare al lui Iehoiakin, ca guvernator al Iudeei, în 522. Însoţit de marele preot Iosua (Agheu 1, 1; Ezdra 2, 2) şi de exilaţi care se întorceau în ţară, Zorobabel a restabilit întâi cultul şi sărbătorile în jurul altarului arderii de tot (Ezdra 3, 6), apoi a început din nou reconstrucţia Templului. După ce şi-a înfrânt adversarul, Darius a confirmat edictul lui Cirus (Ezdra 6, 7-12) şi lucrările au putut folosi lemn din Liban, importat din Fenicia prin portul Ioppe (Ezdra 3, 7). Zelul constructorilor a fost susţinut de predicile profeţilor Agheu şi Zaharia, într-un climat de exaltare naţională şi religioasă, tinzând la proclamarea lui Zorobabel ca rege. Totuşi, toate au rămas în ordine şi Al doilea Templu, mai puţin impunător decât cel dintâi, a fost inaugurat la sărbătoarea de Pesah din anul 515 (Ezdra 6, 13-22).

Din 515 până în 445, potrivit câtorva stampile, peceţi şi bule, sarcina de guvernator pare să fi trecut de la Zorobabel la Hanana/Hanania, apoi la Elnatan, soţul lui Şelomit, fiica lui Zorobabel şi sora lui Hanania (I Paralipomene 3, 19), ieşind în acest fel din linia davidică. Ştampilele arameene ichud din această epocă corespund probabil colectării dijmelor sau impozitelor, cu privire la care autorităţile persane erau intransigente. Presiunea fiscală părea cu atât mai nejustificată cu cât lucrările de reconstruire a Ierusalimului au fost stopate la începutul domniei lui Artaxerxe I-ul (464-424) de teama unei revolte (Ezdra 4, 6-22), încurajată de răscoala lui Inaros în Deltă.

Pentru a debloca această situaţie, un paharnic evreu al lui Artaxerxe, Nehemia (Neemia 1-2), a obţinut să fie trimis la Ierusalim ca guvernator al Iudeei cu depline puteri pentru a relua lucrările (445). În pofida invidiei guvernatorilor vecini, dar cu sprijinul marelui preot Eliaşib, Nehemia a restaurat zidul de incintă al Ierusalimului în 52 de zile (Neemia 6, 15). După aceea, el a repopulat capitala (Neemia 7, 4-5;11) şi a ameliorat climatul social, renunţând la partea sa din impozite (Neemia 5) şi decretând o reducere generală a datoriilor. Revenit la Ierusalim după o şedere probabil de un an pe lângă Artaxerxe, în 433, el s-a străduit să facă să fie respectată legea deuteronomică (zeciuiala, şabatul, interzicerea căsătoriei cu femei străine), denunţând chiar prostul exemplu al familiei marelui preot Eliaşib, aliată cu guvernatorii vecini. Sfârşitul guvernatorului Nehemia rămâne obscur. Ştim doar, prin papirusul 30 de la Elefantina, că în 407 Bagohi/Bagoas era guvernatorul Ierusalimului, iar Delaia, fiul lui Sanballat – guvernatorul Samariei, mare preot fiind Iehohanan (Neemia 12, 22).

Misiunea lui Ezdra este datată la al şaptelea an al lui Artaxerxe (Ezdra 7, 8), fără a se preciza dacă este vorba de Artaxerxe I-ul (464-424) sau de Artaxerxe II (404-359), a doua soluţie (398) părând mai probabilă. Potrivit termenilor firmanului lui Artaxerxe, Ezdra era un preot scrib al Legii lui Dumnezeu din ceruri. Misiunea sa, care pare să fi vizat pe toţi evreii din Transeufratene, consta în a reorganiza justiţia şi a face să fie aplicat un cod legislativ unic (Ezdra 7, 25-26), probabil Pentateuhul sau Tora, în care redactarea sacerdotală a unificat diferite tradiţii mai vechi.

Mulţumită sprijinului politic şi financiar al autorităţii persane şi a susţinerii de către căpeteniile tradiţionale, Ezra a dus la bun sfârşit misiunea sa. Noua Lege a fost promulgată la Ierusalim (Ezdra 9) şi ulterior acceptată ca Scrierea Sfântă atât de samariteni cât şi de evreii din Iudeea şi din diaspora.

Într-un context politic regional marcat de revoltele Egiptului, Ciprului şi Sidonului, sfârşitul epocii persane în Iudeea şi Samaria ne sunt cunoscute în esenţă prin cele dintâi monede locale (Gaza, Ascalon, Aşdod, Ierusalim, Samaria), prin ostraca (Beerşeva, Arad) şi, mai ales, prin papirusurile arameene găsite într-o peşteră de la Wadi Daliyeh, scrise însă în Samaria (în esenţă, acte juridice de transferuri de sclavi).

Cu excepţia secolului al IV-lea, epoca persană în Palestina pare să fi fost în general paşnică şi prosperă, cu o anumită sporire demografică. Aceasta este adevărat în special pentru Iudeea, unde, creşterii naturale a populaţiei rămasă pe loc i s-a adăugat un număr de repatriaţi care, prin formaţia şi cultura lor şi prin folosirea arameicii, au devenit probabil cadrele provinciei. Arameica era limba administraţiei persane; se pare că, în urma misiunii lui Ezdra, s-a pornit copierea Legii ebraice, folosind scrierea arameică, care va deveni mai târziu ebraica pătrată. Întrucât n-a primit repatriaţi, Samaria a rămas mai conservatoare în această privinţă şi scrierea samariteană ulterioară este o dezvoltare directă a scrierii paleoebraice. În schimb,arameica a devenit cu totul preponderentă în comunităţile diasporei, aşa cum ne arată, mai ales, numeroasele papirusuri juridice, epistolare şi literare, datate de la 515 până la 308, ale comunităţii iudeo-arameene din Elefantina. Aceste papirusuri permit să se sesizeze diferite aspecte, familiale, economice, juridice şi religioase, ale vieţii evreilor în Egipt. Cea mai importantă comunitate din diaspora rămâne totuşi Babilonia, unde dinamismul economic al unor exilaţi ne este revelat prin tablele accadiene ale întreprinderii Muraşu din Nippur”[18].

---

[1] BBVA, p. 537

[2] BBVA, p. 537

[3] AB, p. 218

[4] BBVA, p. 537

[5] BBVA, p. 538

[6] SEP 3, p. 313

[7] AB, p. 304

[8] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XXIII, 4

[9] BBVA, p. 538

[10] AB, p. 329

[11] DEI, p. 805

[12] Mircea Eliade, op. cit., pp. 229-230

[13] AB, p. 218

[14] DEI, pp. 561-562

[15] Textul biblic numeşte doar pe Asaf, de la care urma să fie procurate materiale pentru construcţii.

[16] După Iosif Flaviu, anul ar fi 461 î. Hr. Conform datelor biblice, Neemia porneşte către Ierusalim în decembrie 446 î. Hr., în al 21-lea an al domniei lui Artaxerxe.

[17] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, V, 6-8

[18] DEI, pp. 884-887

Comentarii la Neemia – 12

CAPITOLUL 12 – Liste de preoţi şi leviţi. Genealogia arhiereilor dintre anii 520 şi 335. Alte liste de preoţi şi leviţi. Sfinţirea zidului Ierusalimului.

 

„Aceste liste[1] se constituiau şi în documente juridice care atestau drepturile urmaşilor, în funcţie de vechime. Notăm şi faptul că numele menţionate în versetele 4-6 sunt preluate din Textul Masoretic”[2]:

1: Iată preoţii şi leviţii care au venit cu Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi cu Iosua: Seraia, Ieremia, Ezdra,

2: Amaria, Maluc, Hatuş,

3: Şecania, Rehum, Meremot,

4: Ido, Ghineton, Abia,

5: Miiamin, Moadia, Bilga,

6: Şemaia, Ioiarib, Iedaia,

7: Salu, Amoc, Hilchia, Iedaia. Aceştia au fost căpeteniile preoţilor şi ale fraţilor lor în zilele lui Iosua.

Căpeteniile preoţilor din vremea lui Iosua: Seraia (= ostaş al Domnului), Ieremia (= Iahve pune temelie), Ezdra (= ajutător este Dumnezeu), Amaria (= Domnul a promis), Maluc (= sfătuitor; domnitor), Hatuş (= luptător pentru adevăr), Şecania (= locuinţa lui Iahve), Rehum (= milostiv), Meremot (= amărăciunea morţii), Ido (= născut în zi de sărbătoare), Ghineton (= grădinar), Abia (= tatăl meu este Iahve), Miiamin (= de la mâna dreaptă), Moadia (= sărbătoarea lui Iahve), Bilga (= cel vesel), Şemaia (= Iahve a ascultat), Ioiarib (= Iahve conduce dreptatea poporului Său), Iedaia (= Iahve cunoaşte), Salu (= înalt; nobil), Amoc (= vale; adâncitură), Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire), Iedaia – din nou.

8: Leviţii: Iosua, Binui, Cadmiel, Şerebia, Iuda, Matanis – peste cântăreţi, el şi fraţii lui;

9: Bacbuchia, Uni şi fraţii lor, fiecare la slujba sa.

Căpetenii ale leviţilor: Iosua (= Domnul este mântuire), Binui (= rudenie), Cadmiel (= răsăritul lui Dumnezeu), Şerebia (= Dumnezeu a făcut să tremure), Iuda (= lăudat să fie Domnul), Matanis (= darul lui Iahve), Bacbuchia (= pustiire prin Iahve), Uni (= apăsat; întristat).

10: Iosua i-a dat naştere lui Ioiachim, Ioiachim i-a dat naştere lui Eliaşib, Eliaşib i-a dat naştere lui Ioiada,

11: Ioiada i-a dat naştere lui Iohanan, Iohanan i-a dat naştere lui Iadua.

Urmaşii lui Iosua: Ioiachim (= Iahve îndreaptă), Eliaşib (= Dumnezeu îşi ţine jurământul), Ioiada (= Domnul a cunoscut), Iohanan (= Iahve este plin de dar), Iadua (= cunoscut).

12: În zilele lui Ioachim, preoţi, căpetenii de familii, erau: Meraia pentru casa lui Seraia, Hanania pentru casa lui Ieremia,

13: Meşulam pentru casa lui Ezdra, Iohanan pentru casa lui Amaria,

14: Ionatan pentru casa lui Maluc, Iosif pentru casa lui Şecania,

15: Adna pentru casa lui Harim, Helcai pentru casa lui Meremot,

16: Zaharia pentru casa lui Ido, Meşulam pentru casa lui Ghineton,

17: Zicri pentru casa lui Abia, Piltai pentru casa lui Miiamin şi Moadia,

18: Şamua pentru casa lui Bilga, Ionatan pentru casa lui Şemaia,

19: Matanai pentru casa lui Ioiarib, Uzi pentru casa lui Iedaia,

20: Calai pentru casa lui Salai, Eber pentru casa lui Amoc,

21: Haşabia pentru casa lui Hilchia, Natanael pentru casa lui Iedaia.

Căpetenii ale preoţilor în vremea lui Ioachim (= Iahve îndreaptă): Meraia (= împotrivire), pentru casa lui Seraia (= Iahve a luptat); Hanania (= Iahve este bun şi milostiv), pentru casa lui Ieremia (= Iahve pune temelia); Meşulam (= iubitor de pace), pentru casa lui Ezdra (= ajutător este Dumnezeu); Iohanan (= Iahve este plin de dar), pentru casa lui Amaria (= Domnul a promis); Ionatan (= dat de Domnul), pentru casa lui Maluc (= sfătuitor); Iosif (= Dumnezeu adaugă; adaos), pentru casa lui Şecania (= locuinţa lui Iahve); Adna (= a te desfăta este Dumnezeu), pentru casa lui Harim (= sfinţit lui Dumnezeu); Helcai (= împărţire; partea mea este Iahve), pentru casa lui Meremot (= amărăciunea morţii); Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), pentru casa lui Ido (= născut în zi de sărbătoare); Meşulam (= iubitor de pace), pentru casa lui Ghineton (= grădinar); Zicri (= amintirea mea), pentru casa lui Abia (= tatăl meu este Iahve); Piltai (= Iahve este salvare), pentru casa lui Miiamin (= de la mâna dreaptă) şi Moadia (= sărbătoarea lui Iahve); Şamua (= cel care ascultă; renumit), pentru casa lui Bilga (= cel vesel); Ionatan (= dat de Domnul), pentru casa lui Şemaia (= Iahve a ascultat); Matanai (= darul lui Iahve), pentru casa lui Ioiarib (= Dumnezeu conduce dreptatea poporului Său); Uzi (= Domnul este tăria), pentru casa lui Iedaia (= Iahve cunoaşte).

22: În zilele lui Eliaşib, ale lui Ioiada, ale lui Iohanan şi ale lui Iadua, leviţii, căpetenii de case, au fost înscrişi cu preoţii până la domnia lui Darius Persul;

23: fiii lui Levi, căpetenii de familie, au fost înscrişi în Cartea Cronicilor până în zilele lui Iohanan, fiul lui Eliaşib;

24: căpeteniile leviţilor: Haşabia, Şerebia şi Iosua, fiul lui Cadmiel; iar fraţii lor erau rânduiţi, fiecare, să cânte şi să aducă laude după rânduiala lui David, omul lui Dumnezeu.

25: Matania, Bacbuchia şi Obadia, Meşulam, Talmon şi Acub erau paznicii porţilor la vremea când eu i-am adunat pe portari;

26: Aceasta a fost în zilele lui Ioachim, fiul lui Iosua, fiul lui Ioţadac, şi în vremea guvernatorului Neemia şi a lui Ezdra preotul şi cărturarul.

Căpetenii ale leviţilor: Haşabia (= Iahve a adăugat), Şerebia (= Dumnezeu a făcut să tremure), Iosua (= Domnul este mântuire), fiul lui Cadmiel (= răsăritul lui Dumnezeu), Matania (= darul lui Iahve), Bacbuchia (= pustiire prin Iahve), Obadia (= slujitorul lui Iahve), Meşulam (= iubitor de pace), Talmon (= cel care subjugă), Acub (= care stă la pândă).

27: Iar la sfinţirea zidului Ierusalimului i-au căutat pe leviţi în locurile lor ca să-i aducă în Ierusalim pentru săvârşirea sfinţirii şi pentru sărbătoarea veselă, cu mulţumiri şi cântări în sunetul ţimbalelor, harpelor şi alăutelor.

„La ritualul cultului mozaic post-exilic se foloseşte mult cântarea psalmilor (Ezdra 3, 10-11; Neemia 12,27) pe care o executau leviţii, iar poporul dădea răspunsuri. Introducerea lor a sporit frumuseţea cultului mozaic şi rostirea textului este înlocuită de intonarea lui, ceea ce sensibilizează mult trăirea spirituală”[3].

28: Cei din neamul cântăreţilor s-au adunat de prin împrejurimile Ierusalimului şi din cetăţile Netofaniţilor,

„Netofaniţii: locuitorii Netofei (localitate menţionată în Ezdra 2, 22 şi Neemia 7, 26), situată la sud de Betleem”[4].

29: din Bet-Ghilgal, din şesurile Ghebei, din Azmavet, căci cântăreţii îşi făcuseră sate în preajma Ierusalimului.

Localităţi din care s-au adunat cântăreţi: Netofa (= curgerea răşinii), Bet-Ghilgal (= casa roţii), Gheba (= cetate înaltă), Azmavet (= tăria morţii).

30: Şi s-au curăţit preoţii şi leviţii şi au sfinţit poporul, porţile şi zidul.

31: Pe căpeteniile lui Iuda le-au urcat pe zid şi au aşezat două cete mari pentru cântările de laudă, dintre care una a trecut de-a dreapta, spre Poarta Gunoiului.

32: În urma lor mergeau Hoşaia şi jumătate din căpeteniile lui Iuda:

33: Azaria, Ezdra şi Meşulam,

34: Iuda, Veniamin, Şemaia şi Ieremia;

Căpetenii ale lui Iuda: Hoşaia (= Iahve a salvat), Azaria (= Domnul a ajutat), Ezdra (= ajutător este Dumnezeu), Meşulam (= iubitor de pace), Iuda (= lăudat fie Domnul), Veniamin (= fiul dreptei), Şemaia (= Iahve a ascultat), Ieremia (= Iahve pune temelia).

35: iar dintre fiii preoţilor mergeau, cu trâmbiţe, Zaharia, fiul lui Ionatan, fiul lui Şemaia, fiul lui Matania, fiul lui Mica, fiul lui Zacur, fiul lui Asaf,

În fruntea fiilor preoţilor[5] era Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), fiul lui Ionatan (= Iahve i-a dat lui), fiul lui Şemaia (= Iahve a ascultat), fiul lui Matania (= darul lui Iahve), fiul lui Mica (= cine este ca Domnul?), fiul lui Zacur (= păstrat în amintirea lui Dumnezeu), fiul lui Asaf (= culegător).

36: şi fraţii săi: Şemaia, Azareel, Milalai, Ghilalai, Maai, Natanael, Iuda şi Hanani, cântând din instrumentele muzicale ale lui David, omul lui Dumnezeu;

Alături de Zaharia se aflau: Şemaia (= Iahve a ascultat), Azareel (= ajutorul lui Dumnezeu), Milalai (= Domnul a vorbit), Ghilalai (= Dumnezeu a lepădat), Maai (= ruină), Natanael (= Dumnezeu a dat), Iuda (= Domnul fie lăudat) şi Hanani (= bogat în har).

37: iar înaintea lor, cântând laude împreună cu ei, se afla Ezdra cărturarul; şi s-au suit pe scările cetăţii lui David, în susul zidului, deasupra casei lui David, până la Poarta Apelor, spre răsărit.

38: A doua ceată de cântăreţi s-a îndreptat spre partea cealaltă, iar eu după ea, împreună cu jumătate din popor, şi am înaintat pe zid de la turnul Cuptoarelor până la zidul cel lat,

39: iar de la Poarta Efraim am trecut pe lângă Poarta Veche şi Poarta Peştilor, pe lângă turnul lui Hananeel, pe lângă turnul Mea spre Poarta Oilor şi ne-am oprit la Poarta Închisorii.

40: Apoi amândouă cetele de cântăreţi s-au oprit în templul lui Dumnezeu, aşa cum am făcut şi eu şi jumătate din căpeteniile care erau cu mine

41: şi preoţii Eliachim, Maaseia, Miniamin, Mica, Elioenai, Zaharia şi Hanania, cu trâmbiţe,

42: Maaseia, Şemaia, Eleazar, Uzi, Iohanan, Malchia, Elam şi Ezer. Cântăreţii cântau sub conducerea lui Izrahia.

Cântăreţii amintiţi aici: Eliachim (= Dumnezeu va trezi), Maaseia (= lucrarea lui Iahve), Miniamin (= la dreapta lui Dumnezeu), Mica (= cine este ca Domnul?), Elioenai (= ochii mei sunt îndreptaţi către Dumnezeu), Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), Hanania (= Iahve este bun şi milostiv), Maaseia – din nou, Şemaia (= Iahve a ascultat), Eleazar (= Dumnezeu este ajutor), Uzi (= tăria mea), Iohanan (= Iahve a fost plin de har), Malchia (= Iahve este rege), Elam (= tinereţe), Ezer (= ajutor) şi Izrahia (= Iahve a apărut), conducătorul cântăreţilor.

43: În ziua aceea au înjunghiat mulţime de jertfe şi s-au veselit, căci Dumnezeu îi dăduse poporului pricină mare de veselie; s-au veselit şi femeile şi copiii lor; veselia din Ierusalim se auzea până departe.

44: În ziua aceea au rânduit supraveghetori peste cămările prinoaselor, peste pârgă şi peste zeciuială, pentru ca în ele să se adune din ţarinile din jurul cetăţilor părţile cuvenite preoţilor şi leviţilor; că veselie era în Iuda pentru preoţii şi leviţii care-şi îndeplineau slujba

45: păzind rânduielile templului lui Dumnezeu şi rânduielile curăţirii, [aşa cum făceau] şi cântăreţii şi portarii, după porunca lui David şi a fiului său Solomon

46: – că în zilele lui David, dintru început, a fost rânduit Asaf căpetenie a cântăreţilor spre a-I aduce lui Dumnezeu cântări şi laude -.

47: În zilele lui Zorobabel şi Neemia, întregul Israel le dădea cântăreţilor şi portarilor, fiecăruia, câte o porţie zilnică; ei le afieroseau leviţilor, iar leviţii le afieroseau fiilor lui Aaron.

E reluată rânduiala preexilică, din timpurile când aceasta funcţiona.

---

[1] care vor urma în capitolul de faţă.

[2] BBVA, p. 536

[3] AB, p. 251

[4] BBVA, p. 536

[5] Deşi, descendenţa din Asaf arată că e vorba tot despre un levit.

Comentarii la Neemia – 11

CAPITOLUL 11 – Împărţirea celor ce vor locui în Ierusalim şi în celelalte cetăţi.

 

1: Căpeteniile poporului s-au aşezat în Ierusalim, iar ceilalţi poporeni au aruncat sorţi: unul din zece să vină să locuiască în sfânta cetate a Ierusalimului, iar ceilalţi nouă din zece în celelalte cetăţi.

„Noua măsură administrativă urmăreşte repopularea Ierusalimului. Textul pare a sugera că selecţia s-a făcut pe criteriul individual (ceea ce ar fi dus la dislocarea familiei), dar el trebuie interpretat în funcţie de criteriul familial”[1].

2: Iar poporul i-a binecuvântat pe oamenii care de bunăvoie s-au aşezat în Ierusalim.

3: Iată căpeteniile ţării care s-au aşezat în Ierusalim şi în cetăţile lui Iuda, fiecare locuind pe moşia sa, în cetatea sa: Israeliţii, preoţii, leviţii, natineii şi urmaşii servilor lui Solomon.

4: În Ierusalim s-au aşezat o seamă din fiii lui Iuda şi din fiii lui Veniamin. Din fiii lui Iuda s-au aşezat: Ataia, fiul lui Uzi, fiul lui Zaharia, fiul lui Amaria, fiul lui Şefatia, fiul lui Mahalaleel din fiii lui Fares,

5: şi Maaseia, fiul lui Baruc, fiul lui Col-Hoze, fiul lui Hazaia, fiul lui Adaia, fiul lui Ioiarib, fiul lui Zaharia, fiul lui Şiloni.

6: Fiii lui Fares care s-au aşezat în Ierusalim erau, de toţi, patru sute şaizeci şi opt de viteji.

Urmaşii (fiii) lui Iuda aşezaţi în Ierusalim – aici, ca şi în listele de mai jos, e vorba, evident, de capi de familie – : Ataia (= timpul lui Iahve), fiul lui Uzi (= tăria mea), fiul lui Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), fiul lui Amaria (= Iahve a promis), fiul lui Mahalaleel (= cel care laudă pe Dumnezeu), din fiii lui Fares (= spărtură); Maaseia (= lucrarea lui Iahve), fiul lui Baruc (= binecuvântat), fiul lui Col-Hoze (= cel ce vede totul), fiul lui Hazaia (= Domnul a văzut), fiul lui Adaia (= Iahve este frumuseţe), fiul lui Ioiarib (= Iahve conduce dreptatea poporului Său), fiul lui Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), fiul lui Şiloni (= liniştit).

7: Iată-i acum pe fiii lui Veniamin: Salu, fiul lui Meşulam, fiul lui Ioed, fiul lui Pedaia, fiul lui Colaia, fiul lui Maaseia, fiul lui Itiel, fiul lui Isaia;

8: după acesta: Gabai şi Şalai: nouă sute douăzeci şi opt;

9: iar Ioil, fiul lui Zicri, era supraveghetorul lor, în timp ce Iuda, fiul lui Senua, era al doilea în cetate.

Veniaminiţii aşezaţi în Ierusalim: Salu (= înălţat), fiul lui Meşulam (= iubitor de pace), fiul lui Ioed (= Domnul este martor), fiul lui Pedaia (= Domnul a mântuit), fiul lui Colaia (= glasul Domnului), fiul lui Maaseia (= lucrarea lui Iahve), fiul lui Itiel (= cu mine este Dumnezeu), fiul lui Isaia (= slava lui Iahve); Gabai (= perceptor) şi Şalai (= înălţat); Ioil (= Domnul este Dumnezeu), fiul lui Zicri (= amintirea mea), era supraveghetor; Iuda (= lăudat să fie Domnul), fiul lui Senua (= celebritate), era al doilea în cetate.

10: Din preoţi: Iedaia, fiul lui Ioiarib, şi Iachin;

11: Seraia, fiul lui Hilchia, fiul lui Meşulam, fiul lui Ţadoc, fiul lui Meraiot, fiul lui Ahitub, căpetenia templului lui Dumnezeu;

12: şi fraţii lor care se îndeletniceau cu slujba în templu: opt sute douăzeci şi doi: Adaia, fiul lui Ieroham, fiul lui Pelalia, fiul lui Amţi, fiul lui Zaharia, fiul lui Paşhur, fiul lui Malchia,

13: şi fraţii săi, capii de familie: două sute patruzeci şi doi; şi Amasai, fiul lui Azareel, fiul lui Ahzai, fiul lui Meşilemot, fiul lui Imer,

14: şi fraţii lor, bărbaţi de oaste: o sută douăzeci şi opt; iar Zabdiel, fiul lui Ghedolim, era supraveghetorul lor.

Preoţii veniţi în Ierusalim: Iedaia (= Domnul ştie), fiul lui Ioiarib (= Domnul apără); Iachin (= El va întări); Seraia (= ostaş al Domnului), fiul lui Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire), fiul lui Meşulam (= iubitor de pace), fiul lui Ţadoc (= drept), fiul lui Meraiot (= împotrivire), fiul lui Ahitub (= fratele bun); Adaia (= Iahve este frumuseţe), fiul lui Ieroham (= Domnul S-a milostivit), fiul lui Pelalia (= Domnul a judecat), fiul lui Amţi (= tăria mea), fiul lui Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit), fiul lui Paşhur (= noroc în toate părţile), fiul lui Malchia (= Iahve este rege); Amasai (= povara lui Dumnezeu), fiul lui Azareel (= ajutorul lui Dumnezeu), fiul lui Ahzai (= cel care mă apără), fiul lui Meşilemot (= răsplătire), fiul lui Imer (= desăvârşit); Zabdiel (= Dumnezeu a dăruit), fiul lui Ghedolim (= cel mare), era supraveghetorul lor.

15: Din leviţi: Şemaia, fiul lui Haşub, fiul lui Azricam, fiul lui Haşabia, fiul lui Buni,

16: Şabetai şi Iozabad, căpetenii ale leviţilor pentru treburile din afară ale templului lui Dumnezeu;

„Versetul 16, omis în Septuaginta, este preluat din Textul Masoretic; tot după acesta sunt corectate unele lacune ale listei”[2].

17: Matania, fiul lui Mica, fiul lui Zabdi, fiul lui Asaf, căpetenia care începea laudele în timpul rugăciunii; şi Bacbuchia, al doilea între fraţii săi, şi Abda, fiul lui Şamua, fiul lui Galal, fiul lui Iditun.

Leviţii aşezaţi în Ierusalim: Şemaia (= Domnul a ascultat), fiul lui Haşub (= apreciat), fiul lui Azricam (= ajutor împotriva duşmanului), fiul lui Haşabia (= Domnul a pus la socoteală), fiul lui Buni (= înţelegerea mea); Şabetai (= născut în ziua sabatului), Iozabad (= Domnul a dăruit); Matania (= darul lui Iahve), fiul lui Mica (= cine este ca Domnul?), fiul lui Zabdi (= darul meu), fiul lui Asaf (= culegător); Bacbuchia (= pustiire prin Iahve); Abda (= servitor), fiul lui Şamua (= ascultat de Domnul), fiul lui Galal (= întorsătură), fiul lui Iditun (= recunoscător).

18: Leviţii din cetatea sfântă erau, de toţi, două sute optzeci şi patru.

19: Portarii: Acub, Talmon şi fraţii lor, păzitorii porţilor: o sută şaptezeci şi doi.

Portarii aşezaţi în Ierusalim: Acub (= care stă la pândă), Talmon (= cel care subjugă) şi fraţii lor.

20: Ceilalţi Israeliţi, preoţi şi leviţi, s-au aşezat în cetăţile lui Iuda, fiecare pe moşia sa.

21: Natineii s-au aşezat pe colină şi-i aveau drept căpetenii pe Ţiha şi Ghişpa.

Căpeteniile Natineilor: Ţiha (= strălucire) şi Ghişpa (= linguşire; atent).

22: Căpetenia leviţilor în Ierusalim era Uzi, fiul lui Haşabia, fiul lui Matania, fiul lui Mica, dintre fiii lui Asaf, cântăreţi îndatoraţi să facă slujbă la templul lui Dumnezeu,

23: căci aşa era pentru ei poruncă de la rege.

Căpetenie a leviţilor din Ierusalim era Uzi (= Domnul este tăria), fiul lui Haşabia (= Domnul a pus la socoteală), fiul lui Matania (= darul lui Iahve), fiul lui Mica (= cine este ca Domnul?), din fiii lui Asaf (= culegător; cel care adună poporul).

24: Petahia, fiul lui Meşezabeel, din fiii lui Zerah, fiul lui Iuda, era împuternicitul regelui pentru toate trebuinţele poporului.

Împuternicit al regelui pentru cauzele civile era Petahia (= Domnul a izbăvit), fiul lui Meşezabeel (= Dumnezeu eliberează), din fiii lui Zerah (= răsăritul luminii), fiul lui Iuda (= lăudat să fie Domnul).

25: Iar dintre fiii lui Iuda care-şi aveau sălaşele la sate, pe ţarinile lor, s-au aşezat la Chiriat-Arba şi în satele ei, la Dibon şi în satele lui şi la Iecabţeel şi în satele lui,

26: la Ieşua, la Molada, la Bet-Pelet,

27: la Haţar-Şual, la Beer-Şeba şi în satele ce ţineau de ea,

28: la Ţiclag, la Mecona şi în satele ce ţineau de ea,

29: la En-Rimon, la Ţorea, la Iarmut,

30: la Zanoah, la Adulam si-n satele lui, la Lachiş şi-n ţarinile lui, la Azeca şi în satele ei; şi şi-au făcut aşezări de la Beer-Şeba până la Valea Hinom.

Cetăţi în care s-au aşezat fiii lui Iuda: Chiriat-Arba (= cetatea uriaşilor; cetate pătrată), Dibon (= ţinut mlăştinos), Iecabţeel (= Domnul va strânge), Ieşua (= Domnul este mântuire), Molada (= origine), Bet-Pelet (= casa din care se fuge), Haţar-Şual (= curtea vulpii),  Beer-Şeba (= fântâna jurământului), Ţiclag (= izvor), Mecona (= temelie), En-Rimon (= izvorul tunătorului), Ţorea (= locul viespilor), Iarmut (= înălţime), Zanoah (= părăsit; uitat), Adulam (= dreptatea poporului), Lachiş (= înălţime; colină), Azeca (= puterea zidurilor); ei s-au aşezat de la Beer-Şeba până la Valea Hinom (= îndurător).

31: Fiii lui Veniamin s-au aşezat, începând de la Gheba: în Micmas, în Aia, în Betel şi-n satele lui,

32: în Anatot, în Nob, în Anania,

33: în Haţor, în Rama, în Ghitaim,

34: în Hadid, în Ţeboim, în Nebalat,

35: în Lod, în Ono şi în Valea Lucrătorilor.

Cetăţi în care s-au aşezat fiii lui Veniamin: Gheba (= cetate înaltă), Micmas (= loc ascuns), Aia (= şoim; uliu; vultur), Betel  (= casa lui Dumnezeu), Anatot (= răspuns la rugăciune; ascultare),  Nob (= proorocire), Anania (= Iahve este îndurător), Haţor (= târg; castel îngrădit), Rama (= înălţime; colină), Ghitaim (= teasc dublu), Hadid (= ascuţit; ţuguiat), Ţeboim (= gazelă; locul sălbăticiunilor), Nebalat (= pământul stejarului), Lod (= oraşul naşterii) şi Ono (= puternic).

36: Cete de leviţi se aflau atât în Iuda cât şi în Veniamin.

Prezenţa leviţilor în ambele părţi ale teritoriului repopulat de iudei denotă, credem, şi grija pentru restaurarea vieţii religioase. Aceştia vor fi avut misiunea de a feri poporul de alunecări asemenea celor din trecut, mai cu seamă acum, când în memorie erau încă proaspete pedepsele la care Dumnezeu i-a supus pe israeliţii infideli.

---

[1] BBVA, p. 535

[2] BBVA, p. 535

Comentarii la Neemia – 10

CAPITOLUL 10 – Noul legământ şi pecetluirea lui.

 

1: „Pentru toate acestea, noi facem în scris un legământ de credinţă, iar mai-marii noştri, leviţii noştri şi preoţii noştri îşi pun pe el pecetea”.

„În Vulgata şi, în acord cu ea, într-o seamă de traduceri (printre care şi româneşti), acest verset este înscris ca ultimul (38) al capitolului precedent. El însă este începutul unui document (un fel de proces-verbal) prin care fiii lui Israel încheie cu Domnul un nou legământ”[1].

2: Şi-n fruntea celor ce şi-au pus pecetea erau Neemia guvernatorul, fiul lui Hacalia, şi Sedechia,

3: fiul lui Seraia, Azaria, Ieremia,

4: Paşhur, Amaria, Malchia,

5: Hatuş, Şebania, Maluc,

6: Harim, Meremot, Obadia,

7: Daniel, Ghineton, Baruc,

8: Meşulam, Abia, Miiamin,

9: Maazia, Bilgai, Şemaia; aceştia au fost preoţii;

10: leviţii: Iosua, fiul lui Azania, Binui, din fiii lui Henadad, Cadmiel,

11: şi fraţii lor: Şecania, Hodia, Chelita, Pelaia, Hanan,

12: Mica, Rehob, Haşabia,

13: Zacur, Şerebia, Şebania,

14: Hodia, Bani, Beninu;

15: căpeteniile poporului: Paroş, Pahat-Moab, Elam, Zatu, Bani,

16: Buni, Azgad, Bebai,

17: Adonia, Bigvai, Adin,

18: Ater, Iezechia, Azur,

19: Hodia, Haşum, Beţai,

20: Harif, Anatot, Nebai,

21: Magpiaş, Meşulam, Hezir,

22: Meşezabeel, Ţadoc, Iadua,

23: Pelatia, Hanan, Anania,

24: Hoşea, Hanania, Haşub,

25: Haloheş, Pilha, Şobec,

26: Rehum, Haşabna, Maaseia,

27: Ahia, Hanan, Anan,

28: Maluc, Harim, Baana.

Cei care şi-au pus pecetea pe legământul de credinţă: Neemia (= mângâierea lui Iahve), fiul lui Hacalia (= Domnul este ascuns) – ca guvernator;

Sedechia (= Iahve este dreptatea mea), fiul lui Seraia (= ostaş al Domnului); Azaria (= ajutorul lui Iahve), Ieremia (= Domnul pune temelia), Paşhur (= noroc în toate părţile), Amaria (= Iahve este îndurător), Malchia (= regele meu este Iahve), Hatuş (= luptător pentru adevăr), Şebania (= Iahve a reparat din nou), Maluc (= consilier), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu), Meremot (= amărăciunea morţii), Obadia (= slujitorul Domnului), Daniel (= Dumnezeu este judecător), Ghineton (= grădinar), Baruc (= binecuvântat), Meşulam (= iubitor de pace), Abia (= tatăl meu este Iahve), Miiamin (= de la mâna dreaptă), Maazia (= Domnul este un loc de adăpost), Bilgai (= cel vesel), Şemaia (= Dumnezeu a ascultat); – aceştia erau dintre preoţi;

Iosua (= Domnul este mântuire), fiul lui Azania (= Iahve răspunde), Binui (= rudenie), din fiii lui Henadad (= bunăvoinţă), Cadmiel (= slujitorul lui Dumnezeu), Şecania (= locuinţa lui Iahve), Hodia (= măreţia Domnului), Chelita (= cel care sigilează), Pelaia (= Dumnezeu este minunat), Hanan (= graţios; milostiv), Mica (= cine este ca Domnul?), Rehob (= loc larg), Haşabia (= Domnul a pus la socoteală), Zacur (= păstrat în amintirea lui Dumnezeu), Şerebia (= Dumnezeu a făcut să tremure), Şebania (= Iahve a reparat din nou), Hodia (= măreţia Domnului), Bani (= fiul meu), Baninu (= fiul nostru); – aceştia erau dintre leviţi;

Paroş (= săritor), Pahat-Moab (= prinţul Moabului), Elam (= tinereţe), Zatu (= vlăstar), Bani (= fiul meu), Buni (= înţelept),  Azgad (= tăria norocului),  Bebai (= Dumnezeu este tată), Adonia (= Iahve este Domnul), Bigvai (= fericirea poporului), Adin (= podoabă), Ater (= mut), Iezechia (= tăria mea este Iahve), Azur (= tărie; ajutor), Hodia (= măreţia Domnului), Haşum (= cel bogat), Beţai (= Iahve este răsplata), Harif (= tomnatec), Anatot (= ascultare), Nebai (= rodul Domnului), Magpiaş (= adunător), Meşulam (= iubitor de pace), Hezir (= porc mistreţ), Meşezabeel (= Dumnezeu eliberează), Ţadoc (= drept), Iadua (= cunoscut), Pelatia (= Domnul a eliberat), Hanan (= îndurător), Anania (= Iahve este îndurător), Hoşea (= Iahve a salvat), Hanania (= Domnul a fost milostiv), Haşub (= apreciat), Haloheş (= cel ce şopteşte; descântător), Pilha (= plugar), Şobec (= liber), Rehum (= ), Haşabna (= Iahve este prieten), Maaseia (= lucrarea Domnului), Ahia (= fratele lui Iahve), Hanan (= bogat în har), Anan (= îndurare), Maluc (= consilier), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu), Baana (= fiul suferinţei); – aceştia erau căpetenii ale poporului.

29: Şi celălalt popor: preoţi, leviţi, portari, cântăreţi, natinei şi toţi cei ce s-au despărţit de popoarele băştinaşe [îndreptându-se] spre legea lui Dumnezeu, ei şi femeile lor şi fiii lor şi fiicele lor, toţi cei ce erau în stare să cunoască şi să înţeleagă

Să cunoască şi să înţeleagă: „Aderarea la noua ordine religioasă şi morală trebuia să fie un act conştient, lucid, comprehensiv”[2].

30: stăruiau pe lângă fraţii lor şi i-au legat cu jurământ şi ei înşişi s-au legat cu jurământ şi cu blestem să umble în legea lui Dumnezeu – aceea care a fost dată prin mâna lui Moise, robul lui Dumnezeu – ca să păzească şi să îndeplinească toate poruncile Domnului nostru, şi judecăţile Lui şi dreptarele Lui.

31: iar pe fiicele noastre să nu le dăm popoarelor băştinaşe şi nici să luăm pe fiicele lor pentru feciorii noştri;

„Schimbarea bruscă a verbelor la persoana întâi plural pare să indice că, de aici şi până la sfârşitul capitolului, textul a fost preluat din arhiva templului”[3].

32: cât despre popoarele băştinaşe care ne aduc bucate şi tot felul de mărfuri să le vândă în ziua de odihnă, noi nu vom cumpăra nimic de la ele în zi de odihnă sau de sărbătoare; în al şaptelea an vom lăsa [pământul să se odihnească] şi [vom ierta] toate datoriile;

An şabatic era socotit „fiecare al şaptelea an, an de odihnă a pământului. Din şapte în şapte ani, Biblia prescrie un Şabat în cinstea Domnului (Levitic 25, 1-7; 18, 22) […]. La origine, anul şabatic făcea parte dintr-un ciclu de cincizeci de ani (Levitic 25, 8-17). Apogeul acestui ciclu de şapte ori şapte ani era al cincizecilea an sau jubileul, în care toate pământurile înstrăinate se înapoiau proprietarilor iniţiali şi sclavii evrei, care insistaseră să rămână în slujba stăpânilor peste cei şase ani prescrişi de Biblie (Ieşirea 21, 1-6), erau eliberaţi. Conform Bibliei, nerespectarea anului şabatic se pedepsea cu exilul. Într-adevăr, exilul babilonian este descris ca un răgaz de şaptezeci de ani, până ce ţara îşi va fi ţinut Şabaturile ei. Însă, după întoarcerea din Babilon şi reconstruirea Templului, legea jubileului a devenit caducă, deoarece aplicarea ei presupunea ca majoritatea poporului evreu să locuiască în Israel şi ca împărţirea tribală a terenurilor să fie încă în vigoare. În aceste condiţii, cei întorşi din exil făgăduiesc totuşi solemn să lăsăm nelucrat  pământul în anul al şaptelea şi să nu cerem plata nici unei datorii (Neemia 10, 32)”[4].

„Repaosul anului sabatic probabil că a fost neglijat în timpul regalităţii şi până după exilul babilonian, deoarece abia pe timpul lui Neemia se aminteşte de iertarea tuturor datoriilor. Acest repaus sabatic nu avea drept scop sporirea fertilităţii pământului, ci pentru ca israeliţii, prin încetarea muncilor câmpului, să-şi recapete forţele fizice pentru a continua activitatea în ceilalţi ani şi, totodată, să se întărească în viaţa spirituală prin citirea Legii. La fel, nu se urmărea nici îndemnul israeliţilor la o viaţă total lipsită de activitate, deoarece anul sabatic avea în vedere numai neîndeplinirea muncilor agricole, celelalte lucrări pentru întreţinerea vieţii fiind permise, inclusiv cele de ordin cultic. Odihna sabatică sporea bunăvoinţa şi dragostea oamenilor faţă de semenii lor şi, după cum câmpul nelucrat se odihnea şi, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, devenea roditor în anii următori, tot aşa prin repaos, omul îşi recăpăta prin citirea şi meditarea cuvântului dumnezeiesc noi forţe spirituale. Prin odihna anului sabatic se cultiva ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu care face ca omul să trăiască nu numai din sudoarea frunţii sale şi, totodată, se întărea conştiinţa de proprietate obştească şi de menţinere a echilibrului social în statul teocratic”[5].

33: şi ne îndatorăm să dăm anual o treime de siclu pentru slujbele din templul Dumnezeului nostru,

34: pentru pâinile punerii înainte, pentru jertfa cea necontenită, pentru arderile-de-tot necontenite, pentru cele din zilele de odihnă, de la luna nouă şi din sărbători, pentru lucrurile sfinte, pentru jertfele cele pentru păcat – spre curăţirea lui Israel – şi pentru lucrările de la templul Dumnezeului nostru.

35: Şi am aruncat sorţi pentru adusul lemnelor: preoţii şi leviţii şi poporul, după casele lor părinteşti, care să aducă lemne în templul Dumnezeului nostru, la o anumită vreme a fiecărui an, pentru ca pe jertfelnicul Domnului, Dumnezeului nostru, să fie arse [jertfele], aşa cum este scris în lege,

„Iosif Flaviu notează că focul de pe jertfelnic trebuia să ardă necontenit, spre a fi asigurat astfel întregul ciclu sacrificial; Neemia introduce, şi aici, o ordine clară”[6].

36: şi-n fiecare an să aducem în templul Domnului pârgă din roadele pământului nostru şi pârgă din roada fiecărui pom;

37: pe întâiul-născut dintre fiii noştri şi din vitele noastre – aşa cum este scris în lege – şi pe întâiul-născut din cirezile noastre să le aducem în templul Dumnezeului nostru pentru preoţii care fac slujbe în templul Dumnezeului nostru

„Nu e vorba de sacrificiu uman (repudiat de legea şi de cutuma iudaică), ci de afierosirea primului-născut de sex masculin pe care părinţii trebuiau să i-L prezinte Domnului în cea de a opta zi de la naştere; acesta devenea astfel proprietatea lui Dumnezeu; spre a se evita sacrificarea propriu-zisă, pruncului i se aplica principiul răscumpărării (Ieşirea 13, 13-15)”[7].

38: şi să aducem la preoţi, în vistieria templului lui Dumnezeu, pârgă din grânele noastre şi primele noastre roade din fiece pom, din vin şi din untdelemn, precum şi dijma din pământul nostru către leviţi; căci leviţii sunt cei ce vor primi dijmele în toate cetăţile de pe pământurile lucrate de noi.

39: Un preot, fiu al lui Aaron, va fi cu leviţii când aceştia vor lua zeciuiala; şi din acea zeciuială vor aduce leviţii a zecea parte în templul Dumnezeului nostru, în vistieriile templului lui Dumnezeu.

Printre alte ofrande, „din produsele pământului [preoţilor] le reveneau toate ofrandele sau primiţiile (primele grâne coapte) (Numeri 18, 11.13; Deuteronom 18, 4; Iezechiel 44, 30; Neemia 10, 36); zeciuielile, adică a zecea parte din zeciuielile pe care leviţii le adunau de la popor (Numeri 18, 25-32; Neemia 10, 39). Şi fructele pomilor din anul al patrulea de la sădire trebuiau consacrate lui Iahve, adică predate preoţilor”[8].

40: Căci atât fiii lui Israel cât şi fiii leviţilor trebuie să aducă în aceste vistierii pârga de grâu, de vin şi de untdelemn; acolo sunt vasele cele sfinte şi preoţii şi slujitorii şi portarii şi cântăreţii; şi astfel nu vom lăsa în părăsire templul Dumnezeului nostru.

Fiii leviţilor aduc pârgă în sensul că predau a zecea parte din cele primite de ei.

---

[1] BBVA, p. 534

[2] BBVA, p. 534

[3] BBVA, p. 534

[4] DEI, p. 759

[5] AB, pp. 308-309

[6] BBVA, p. 534

[7] BBVA, p. 535

[8] AB, p. 238

Comentarii la Neemia – 9

CAPITOLUL 9 – Pocăinţa întregului popor.

 

1: În cea de a douăzeci şi patra zi a acestei luni, fiii lui Israel s-au adunat în post şi-n haină de sac.

E vorba despre cea de-a opta zi de la începutul Sărbătorii Corturilor.

2: Atunci fiii lui Israel s-au despărţit de tot omul străin şi s-au aşezat şi şi-au mărturisit păcatele, pe ale lor şi fărădelegile părinţilor lor.

3: Şi aşezându-se fiecare la locul său, li s-a citit din Cartea legii Domnului, Dumnezeului lor; şi I s-au mărturisit Domnului şi I s-au închinat Domnului, Dumnezeului lor.

4: Apoi Iosua, Binui, Cadmiel, Şabania, Buni, Şerebia, Bani şi Chenani au şezut pe treptele leviţilor şi au strigat cu glas mare spre Domnul, Dumnezeul lor.

5: Iar leviţii Iosua, Cadmiel, Bani, Haşabneia, Şerebia, Hodia, Şebania şi Petahia au zis:

„Sculaţi-vă şi binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul vostru,

din veac şi până-n veac!…

Şi vor binecuvânta numele Tău cel slăvit

şi-l vor înălţa mai presus de orice binecuvântare şi laudă!”

Septuaginta aminteşte doar de doi dintre leviţi, Iosua şi Cadmiel; numele celorlalţi e preluat din Textul Masoretic. Aceştia erau împărţiţi în două cete: într-o parte: Iosua (= Domnul este mântuire), Binui (= rudenie), Cadmiel (= slujitorul lui Dumnezeu), Şebania (= Iahve a reparat din nou), Buni (= înţelept; înţelegerea mea), Şerebia (= Dumnezeu a făcut să tremure), Bani (= fiul meu) şi Chenani (= nezdruncinat);  de cealaltă parte stăteau: Iosua (= Domnul este mântuire), Cadmiel (= slujitorul lui Dumnezeu; răsăritul lui Dumnezeu), Bani (= fiul meu), Haşabneia (= Domnul a ţinut seamă de mine), Şerebia (= Dumnezeu a făcut să tremure), Hodia (= măreţia Domnului), Şebania (= Iahve a reparat din nou) şi Petahia (= Dumnezeu a izbăvit).

Urmează rugăciunea lui Ezdra (în Textul Masoretic ea e pusă tot în gura leviţilor): „Rugăciunea de mai jos are structura unui psalm şi e recunoscută drept unul din cele mai frumoase texte imnografice ale Vechiului Testament; versetele 6-11 au fost adoptate în cultul iudaic. Ea înfăţişează dramatica istorie a fiilor lui Israel, în relaţia acestora cu Dumnezeul lor: ei trădează, El pedepseşte, apoi Se îndură şi iartă, dar mila Lui e urmată de o nouă trădare, în cicluri care se refac, pare-se, la infinit. Tonul e patetic, dar însoţit de luminile sincerităţii”[1]:

6: Iar Ezdra a zis:

„Numai Tu eşti Domn;

Tu ai făcut cerul şi cerul cerurilor

şi toată statornicia lor,

pământu-ntreg cu toate ale lui

şi mările cu toate ale lor,

Tu pe toate le chemi la viaţă,

Ţie Ţi se-nchină oştirile cerului.

Statornicia: „(stasis): fixitatea legilor universului”[2].  Prin oştirile cerului sunt desemnaţi îngerii.

7: Tu eşti Domnul Dumnezeu,

Tu l-ai ales pe Avram

şi l-ai scos din ţara Caldeilor

şi  i-ai pus numele Avraam;

„Textul Masoretic: l-ai scos din Urul Caldeii. Ur: cetatea mesopotamiană din care a plecat Avram cu turmele (Facerea 11, 31)”[3].

8: aflându-i inima că-Ţi este credincioasă,

făcut-ai legământ cu el

să-i dai – şi lui şi seminţiei sale –

pământul Canaaneenilor

şi al Heteilor şi al Amoreilor

şi-al Ferezeilor şi-al Iebuseilor

şi-al Ghergheseilor

şi Ţi-ai ţinut făgăduinţele,

că drept eşti Tu.

9: Şi ai văzut necazul părinţilor noştri în Egipt

şi le-ai auzit strigarea la Marea Roşie;

10: şi semne şi minuni făcut-ai în Egipt

împotriva lui Faraon şi a slugilor lui

şi a poporului din ţara lui,

ştiind dispreţul lor pentru ai noştri;

şi nume Ţi-ai făcut, cum e şi azi.

11: Şi marea-n faţa lor ai despărţit-o,

şi ei ca pe uscat au străbătut-o,

iar pe acei ce-i urmăreau

i-ai aruncat întru adânc

ca pe o piatră-n apa unui iaz.

12: Cu stâlp de nor le-ai mers nainte ziua,

cu stâlp de foc în vremea nopţii,

lumină-n calea de sub paşii lor.

13: Te-ai pogorât pe muntele Sinai

şi le-ai grăit din cer

şi drepte judecăţi le-ai dat

şi legile-adevărului,

dreptarele şi bunele porunci.

14: Şi ziua Ta cea sfântă de odihnă

atunci le-ai arătat-o;

porunci şi rânduieli şi lege

le-ai dat prin Moise, robul Tău.

15: Pâine din cer le-ai dat spre hrană

şi apă-ai scos din piatră-n setea lor

şi i-ai mânat să moştenească ţara

cea peste care mâna Ţi-ai întins-o

ca să le-o dai.

16: Dar ei s-au semeţit, părinţii noştri,

şi şi-au învârtoşat cerbicea

şi de porunci n-au ascultat – de ale Tale!

17: Nici nu le-a fost aminte să asculte

şi nici că şi-au adus aminte

că pentru ei ai săvârşit minuni;

şi şi-au învârtoşat cerbicea

şi căpetenie şi-au făcut, să se întoarcă

în starea de robie, în Egipt.

Dar Tu, Cel răbdător cu-ndelungare,

Tu, Dumnezeul milei şi-ndurării

şi-mbelşugat în îndurări,

Tu nu i-ai părăsit.

18: Ei însă şi-au făcut viţel turnat

şi-au zis: „Aceştia-s dumnezeii

cei ce ne-au scos afară din Egipt!…”.

Şi defăimări cumplite-au săvârşit.

19: Dar Tu, Cel cu belşug de îndurări,

Tu în pustie nu i-ai părăsit

şi stâlpul cel de nor nu l-ai smintit

– ca să le fie ziua călăuză –

şi nici pe cel de foc în vremea nopţii

– lumină-n calea de sub paşii lor.

20: Şi Duhul Tău cel bun le-ai dăruit

ca să-i înveţi

şi mana Ta nu le-a lipsit din gură

şi apă Tu le-ai dat în setea lor.

Duhul Tău cel bun este acelaşi cu Cel „pe care Isaia îl numeşte Duhul Sfânt (63, 11)”[4].  Să-i înveţi: „synetizo = a învăţa, a instrui, a face (pe cineva) să înţeleagă. Dumnezeu i-a acordat poporului Său nu numai asistenţă materială (mană, apă), ci şi pe cea spirituală, ajutându-l să înveţe şi să priceapă legea”[5].

21: Şi patruzeci de ani

le-ai dat lor hrană în pustie

şi n-au dus lipsă de nimic:

îmbrăcămintea nu li s-a-nvechit,

sandalele nu li s-au rupt.

22: Mai mult decât atât: le-ai dat regate,

le-ai împărţit popoare

şi-au moştenit pământul lui Sihon,

regele Heşbonului,

şi pe-al lui Og, stăpân peste Vasan.

23: Pe fiii lor i-ai înmulţit

ca stelele pe cer

şi i-ai adus în ţara despre care

bunilor lor le-ai spus s-o moştenească,

iar ei au moştenit-o.

24: Din faţa lor ai nimicit

pe cei ce locuiau acel pământ,

pe Canaaneeni,

şi-n mâna lor i-ai dat,

pe ei, pe rege şi pe toţi ai ţării,

cu ei să facă după plac.

25: Au luat cetăţi înalte

şi case-au moştenit, gemând de bunuri,

fântâni săpate, vii, măslini în câmp,

pometuri din belşug;

şi au mâncat, s-au săturat,

s-au îngrăşat, s-au desfătat

în bunătatea Ta cea multă.

26: Dar s-au schimbat, s-au depărtat de Tine

şi legea Ta au lepădat-o-n spate

şi pe profeţii Tăi i-au omorât

– cei ce-mpotriva lor mărturiseau

ca să-i întoarcă iarăşi către Tine –

şi defăimări cumplite-au săvârşit.

27: Atunci i-ai dat în mâna celor răi,

aceia le-au făcut necazuri,

iar ei la vremea suferinţei

spre Tine au strigat,

iar Tu din cerul Tău i-ai auzit

şi cu mulţimea îndurării Tale

le-ai dat izbăvitori

şi de vrăjmaşii lor i-ai mântuit.

28: Dar dacă ei s-au odihnit,

au prins din nou a face rău-nainte-Ţi,

aşa că i-ai lăsat

în mâinile vrăjmaşilor

care i-au luat în stăpânire.

Şi ei din nou strigat-au către Tine,

iar Tu din cer i-ai auzit

şi cu mulţimea îndurării Tale

din nou i-ai izbăvit.

29: Tu martor împotrivă-le erai,

ca să-i întorci la legea Ta;

dar ei, semeţi, n-au ascultat,

ci-ntru păcate Ţi-au călcat

poruncile şi judecăţile

– acelea care viu îl fac

pe cel ce le plineşte –

30: Dar Tu le-ai fost cu-ngăduinţă

de-a lungul multor ani

şi mărturii le-ai dat cu Duhul Tău

prin proorocii Tăi;

dar ei n-au ascultat,

iar Tu i-ai dat în stăpânirea

popoarelor pământului

31: Şi, totuşi, Tu, prin marea-Ţi îndurare,

nu i-ai lăsat să fie nimiciţi

şi nu i-ai părăsit,

căci Tu puternic eşti,

cu milă şi-ndurat.

32: Şi-acum, Tu, Dumnezeul nostru

Cel tare, mare şi puternic

şi înfricoşător,

Cel ce Te ţii de legământ şi milă,

în ochii Tăi nu fie puţin lucru

necazul ce ne-a apăsat, pe noi,

pe regii noştri, pe cârmacii noştri,

pe preoţii şi pe profeţii noştri

şi pe părinţii noştri

şi pe poporul Tău întreg,

din vremea regilor Asiriei

şi până-n ziua de acum!

Din vremea regilor Asiriei: „aluzie la căderea Samariei în 722/721 î. Hr. şi la războaiele care au urmat”[6].

33: Tu, Tu eşti drept

în tot ce vine-asupra noastră,

căci Ţi-ai ţinut credincioşia

în timp ce noi păcătuiam.

34: Nici regii noştri, nici cârmacii noştri,

nici preoţii şi nici părinţii noştri

din legea Ta nu şi-au făcut vieaţă,

nici că Ţi-au luat în seamă

poruncile şi mărturiile

pe care Tu le-ai dat.

35: Nu Ţie Ţi-au slujit

întru a Ta împărăţie

şi-n bunătatea Ta cea multă

pe care Tu le-ai dat-o

şi în pământul larg şi gras

pe care-n faţa lor l-ai pus,

şi nici că s-au întors

din bezna relelor năravuri.

36: Şi, iată, astăzi suntem robi:

în ţara chiar pe care Tu le-ai dat-o

părinţilor din stirpea noastră

ca să-i mănânce roada şi dulceaţa,

azi, iată, suntem robi,

37: în timp ce-mbelşugatele ei roade

se duc în faţa regilor pe care

– pentru-ale noastre mari păcate –

i-ai pus să stăpânească peste noi;

ei, după bunul plac,

stăpâni ne sunt pe trupuri şi pe vite,

iar noi ne zbatem în necaz”.

Dezertările şi infidelităţile israeliţilor aveau să sfârşească cu pedeapsa divină, constând în desfiinţarea celor două regate ebraice, de nord şi de sud, şi în deportările de populaţie pe teritorii străine.  Rugăciunea lui Ezdra e şi o trecere în revistă a unor momente cruciale din istoria evreilor, răsfirate în toate cărţile istorice parcurse până acum.

---

[1] BBVA, pp. 531-532

[2] BBVA, p. 532

[3] BBVA, p. 532

[4] BBVA, p. 532

[5] BBVA, p. 532

[6] SEP 3, p. 306

Comentarii la Neemia – 8

CAPITOLUL 8 – Neemia şi Ezdra citesc şi tâlcuiesc legea. Sărbătoarea corturilor.

 

1: Iar când a sosit luna a şaptea, fiii lui Israel se aflau aşezaţi în cetăţile lor. Atunci întregul popor s-a adunat, ca un singur om, în piaţa de dinaintea Porţii Apei şi i-au cerut lui Ezdra cărturarul să aducă acolo Cartea legii lui Moise, cea pe care Domnul i-a poruncit-o lui Israel.

„Cartea legii lui Moise ar putea fi Pentateuhul, într-o formă apropiată de cea pe care o avem astăzi”[1].   „După întoarcerea din robia babiloniană, Ezdra a adunat poporul spre a le citi şi explica învăţătura Torei. Şi tot Ezdra, potrivit tradiţiei rabinice, a fost acela care a introdus lecturile din Biblie în fiecare dimineaţă de luni şi de joi, zile în care oamenii mergeau la târg”[2].

2: Şi atunci, în prima zi a lunii a şaptea, preotul Ezdra a adus legea în faţa adunării – a bărbaţilor, a femeilor şi a tuturor care aveau pricepere s-o asculte.

„Priceperea de a asculta este capacitatea de a percepe un text la nivelul elementar al limbii şi limbajului”[3].

„O, Ezdra care, uitând Scripturile, a citit din amintire Scriptura!”[4].  Este, desigur, o exagerare poetică, dorind să arate că Scriptura fusese uitată între iudei şi că Ezdra este acela care a restaurat-o, după mulţi autori lui aparţinându-i şi redactarea multor cărţi veterotestamentare.

3: Şi a citit din ea, de la răsăritul soarelui până la amiază, în faţa bărbaţilor şi a femeilor; iar aceia înţelegeau, şi auzul întregului popor era îndreptat spre Cartea legii.

„Ezdra a organizat o adunare de bărbaţi, femei, şi toţi câţi erau în stare să înţeleagă, în cursul căreia a citit  cartea Legii lui Moise. E imposibil de precizat dacă era vorba de Pentateuh sau doar de o secţiune a lui. Dar, începând de la această citire solemnă, religia lui Israel posedă în mod oficial Scrierile Sfinte”[5].

4: Ezdra cărturarul stătea în picioare pe o podină de lemn, iar alături de el stăteau, de-a dreapta, Matitia, Şema, Anaia, Urie, Hilchia şi Maaseia, iar de-a stânga, Pedaia, Misael, Malchia, Haşum, Haşbadana, Zaharia şi Meşulam.

Podină de lemn sau podium redă ebraicul bima: „Tradiţia de a citi în public Tora de pe un podium datează cel puţin de pe vremea lui Ezdra şi Neemia, dacă nu chiar de mai dinainte. Mişna (Sota 7,8) atestă existenţa bimei în perioada celui de-al Doilea Templu şi Talmudul (Suc. 51 b) menţionează o platformă de lemn, aşezată în mijlocul sinagogii mari din Alexandria”[6].  Alături de Ezdra stăteau: Matitia (= Darul Domnului), Şema (= celebritate), Anaia (= Iahve a auzit), Urie (= lumina mea este Iahve), Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire),  Maaseia (= lucrarea Domnului), Pedaia (= Domnul a mântuit), Misael (= cine este ca Dumnezeu?), Malchia (= regele meu este Iahve), Haşum (= cel bogat), Haşbadana (= El a înţeles să judece), Zaharia (= Iahve Şi-a reamintit) şi Meşulam (= iubitor de pace). Cele mai multe nume sunt teofore.

5: Ezdra a deschis Cartea în faţa întregului popor, căci el se afla mai sus decât poporul; şi a fost că atunci când a deschis-o, tot poporul a stat în picioare.

„După obiceiul oriental, de regulă poporul şedea jos; deschiderea Cărţii (adică începutul desfăşurării sulului de papirus sau pergament) era un moment solemn”[7].

6: Ezdra L-a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul-Cel-Mare, iar întregul popor, ridicându-şi mâinile, a zis: „Amin!”; şi, plecându-se, I s-a închinat Domnului cu faţa la pământ.

7: Apoi Iosua, Bani, Şerebia, Iamin, Acub, Şabetai, Hodia, Maaseia, Chelita, Azaria, Iozabad, Hanan, Pelaia şi leviţii îi tâlcuiau poporului legea, în timp ce poporul stătea la locul său.

Tâlcuitorii Legii numiţi aici: Iosua (= Domnul este mântuire), Bani (= fiul meu), Şerebia (= Dumnezeu a făcut să tremure), Iamin (= mâna dreaptă),  Acub (= care stă la pândă), Şabetai (= născut în ziua sabatului), Hodia (= măreţia Domnului), Maaseia (= lucrarea Domnului),  Chelita (= cel care sigilează), Azaria (= ajutorul lui Iahve), Iozabad (= Dumnezeu a dăruit), Hanan (= bogat în har) şi Pelaia (= Dumnezeu este minunat).

8: Ei citeau din Cartea legii lui Dumnezeu, iar Ezdra învăţa şi tâlcuia cu limpezime cunoaşterea Domnului; iar poporul înţelegea ceea ce se citea.

Le tâlcuia cu limpezime: „aici e folosit verbul diastello = a explica ceva cu precizie. După toate probabilităţile, textele dificile erau reluate în lectură de către leviţi şi interpretate, mai la adânc, de către cărturarul Ezdra”[8].  Versetele 5-8 par o „descriere a ceea ce avea să fie slujba de la sinagogă. Spre deosebire de Templu, unde centrală era aducerea de jertfe, aici primează citirea şi comentarea cuvântului lui Dumnezeu, precum şi formulele liturgice la care răspund toţi cei de faţă”[9].

9: Atunci Neemia şi Ezdra, preotul şi cărturarul, şi leviţii şi cei care-i învăţau pe poporeni au zis către întregul popor: „Zi sfântă Îi este astăzi Domnului, Dumnezeului nostru; nu vă întristaţi, nu plângeţi!”  Căci tot poporul plângea când auzea cuvintele legii.

„Legea lui Moise le amintea Iudeilor de păcatele propriului popor şi de pedepsele divine”[10].

10: Şi le-au zis: „Mergeţi şi mâncaţi grăsimi şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi porţii celor ce nu au; căci ziua aceasta sfântă Îi este Dumnezeului nostru; nu fiţi trişti, căci ea este tăria voastră”.

11: Iar leviţii linişteau întregul popor, zicând: „Tăceţi şi nu vă mâhniţi, căci zi sfântă este aceasta”.

12: Şi s-a dus tot poporul să mănânce şi să bea şi să trimită porţii celor ce nu aveau şi să facă veselie mare, căci înţelegeau cuvintele ce li se arătau.

„Bucuria de a avea acces la dreapta cunoaştere a cuvântului lui Dumnezeu, iată un pas important spre înnobilarea omului!”[11].

13: Iar a doua zi, capii de familie cu tot poporul, precum şi preoţii şi leviţii, s-au adunat la Ezdra cărturarul, pentru ca acesta să le facă cunoscute toate cuvintele legii.

14: Şi au aflat că în legea pe care Domnul i-o poruncise lui Moise este scris ca în timpul sărbătorilor din luna a şaptea fiii lui Israel trebuie să locuiască în corturi.

15: iar faptul acesta să fie vestit prin trâmbiţă în toate cetăţile lor şi în Ierusalim. Şi a zis Ezdra: „Ieşiţi la munte şi aduceţi crengi de măslin şi de chiparos şi de mirt şi de finic, precum şi tufari, şi să facem corturi, aşa cum este scris”.

„Interpretarea-exortaţie a lui Beda: Să ieşim şi noi din stadiul acesta al gândurilor generale spre înălţimea, la care ar trebui să medităm mai des, a Sfintelor Scripturi; şi să aducem pentru noi, de acolo, ca ramuri de măslin, roadele milosteniei cu care, reînviorându-i pe săraci, să ne acoperim şi pe noi de arşiţa ispitelor pătimaşe; şi ramurile acelui copac preafrumos, pe care iudeii îl numesc cedru, sunt, desigur, roadele iubirii care-i cea mai frumoasă şi mai preţioasă dintre toate virtuţile; şi Domnul nostru pe lemnul crucii S-a urcat pentru mântuirea noastră. Patimile Lui să le imităm şi noi pe cât ne este cu putinţă şi, fără îndoială, să ne apărăm cu ramurile acestui copac preafrumos. Să aducem şi ramuri de mirt prin mortificarea poftelor şi a tuturor patimilor, întrucât şi regii magi, aducându-i mirt Domnului în dar au arătat în mod figurat (typice) că cei care aparţin lui Iisus Hristos trebuie să-şi răstignească trupul (carnea) cu toate viciile şi poftele; de asemenea, oricine aduce ramuri de mirt, ca să-şi facă umbrar, poate spune: «Noi suntem buna mireasmă a lui Hristos în tot locul» (II Corinteni 2, 15). Să aducem şi ramuri de palmier care împodobeşte mâna învingătoare, pentru ca să avem o minte care să învingă mereu gâtlejul, mânia, lăcomia şi celelalte pofte (ibid., III, ad loc.)”[12].

16: Atunci poporul a ieşit şi le-a adus şi şi-au făcut corturi, fiecare pe acoperişul casei sale sau în curţile sale şi în curţile templului lui Dumnezeu şi pe uliţele cetăţii până la poarta lui Efraim.

17: Şi toată adunarea care se întorsese din robie a făcut corturi şi s-a aşezat în ele; că din zilele lui Iosua, fiul lui Navi, şi până-n ziua aceea, fiii lui Israel nu mai făcuseră aşa. Şi s-a făcut veselie mare foarte.

„Totuşi, la [Ezdra] 3, 4 se spune că au ţinut sărbătoarea corturilor; de aceea unii consideră că n-ar fi vorba de [Iosua] Navi, urmaşul lui Moise, ci de preotul [Iosua] citat la 3, 2. Cel mai probabil e vorba de o hiperbolă”[13].

18: Şi pe durata tuturor acestor zile, de la cea dintâi pân-la cea din urmă, s-a citit din Cartea legii lui Dumnezeu; şi au prăznuit timp de şapte zile, iar în cea de a opta au încheiat, după rânduială.

„În luna a şaptea, când se celebra Sărbătoarea Corturilor şi aproape întregul popor s-a strâns laolaltă, toţi s-au urcat în partea de sus a templului, orientată spre poarta lui răsăriteană, rugându-l pe Ezdra să le citească legile lui Moise. El s-a aşezat în mijlocul mulţimii şi din zorii zilei până la amiază a citit fără întrerupere. Prin lectura lui Ezdra, ascultătorii au învăţat nu numai cum trebuiau să ducă o viaţă dreaptă atât în prezent cât şi în viitor, ci s-au căit amarnic pentru trecutul lor şi au izbucnit în plâns, chibzuind în sinea lor câte nenorociri ar fi putut ocoli dacă s-ar fi supus legilor. Observând purtarea lor, Ezdra le-a poruncit să se întoarcă acasă şi să nu mai verse lacrimi. Căci era sărbătoare şi nu se cădea ca, într-o asemenea zi, ei să fie trişti: aşa ceva nu era îngăduit. I-a îndemnat ca mai degrabă să petreacă în ospeţe  şi să simtă veselia sărbătorii, iar căinţa şi tristeţea să-i ocrotească de primejdia recăderii în aceleaşi păcate. Aşadar, la îndemnul lui Ezdra, iudeii au început să petreacă. După ce au locuit vreme de opt zile în corturi, ei s-au îndreptat spre casă înălţând cântece de preamărire a Domnului şi au adus mari mulţumiri lui Ezdra fiindcă le-a îndreptat abaterile de la legea statului lor. El s-a stins din viaţă la o vârstă înaintată, înconjurat de preţuirea mulţimii, fiind înmormântat la Ierusalim cu multă pompă. Tot pe atunci a murit şi Marele Preot Ioachim şi fiul său Eliasib i-a urmat la pontificat”[14].

---

[1] SEP 3, p. 301

[2] DEI, p. 209

[3] BBVA, p. 530

[4] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 30

[5] Mircea Eliade, op. cit., p. 235

[6] DEI, p. 123

[7] BBVA, p. 531

[8] BBVA, p. 531

[9] SEP 3, p. 302

[10] BBVA, p. 531

[11] BBVA, p. 531

[12] SEP 3, pp. 302-303

[13] SEP 3, p. 303

[14] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, V, 7

Comentarii la Neemia – 7

CAPITOLUL 7 – Paza cetăţii. Lista celor întorşi cu Zorobabel.

 

1: Şi a fost că după ce am isprăvit zidul şi am pus uşile şi am rânduit portarii, cântăreţii şi leviţii,

2: le-am poruncit lui Hanani, fratele meu, şi lui Anania, căpetenia palatului din Ierusalim – că era om adevărat şi temător de Dumnezeu mai mult decât alţii –

3: şi le-am zis: Porţile Ierusalimului să nu se deschidă înainte de răsăritul soarelui; de închis, să fie zăvorâte la vremea când voi aveţi ochii încă deschişi; străjerii rânduiţi-i dintre cei ce locuiesc în Ierusalim; fiecare să stea de strajă înaintea casei sale.

Cu paza cetăţii sunt însărcinaţi Hanani (= graţios) şi Anania (= Iahve este îndurător).

4: Cetatea însă era întinsă şi mare, poporul din ea era puţin, iar case nu se zideau.

„Expresia: case nu se zideau poate fi citită şi: familii nu se întemeiau”[1].

5: Dar Dumnezeu mi-a dat gândul de a-i aduna pe nobili şi pe dregători şi poporul după spiţa neamurilor; şi am aflat condica cu spiţele de neam ale celor ce veniseră întâia oară, şi iată ce am găsit scris în ea:

6: Iată-i pe fiii ţării care au venit din robie, după numărul celor pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, îi strămutase departe şi care s-au întors la Ierusalim şi în Iuda, fiecare la cetatea sa,

7: împreună cu Zorobabel, Iosua, Neemia, Azaria, Raamia, Nahamani, Mardoheu, Bilşan, Misperet, Bigvai, Nehum şi Baana.  Oamenii poporului lui Israel:

Căpeteniile primului val de repatriaţi: Zorobabel (= vlăstar al Babilonului): Iosua (= Domnul este mântuire), Neemia (= mângâierea lui Iahve), Azaria (= ajutorul lui Iahve), Raamia (= înduioşarea lui Iahve), Nahamani (= compătimitor; cel care mângâie este Dumnezeu), Mardoheu (= adoratorul lui Marduk; cel care macină), Bilşan (= elocvent), Misperet (= număr; scriere), Bigvai (= bucuria poporului), Nehum (= mângâiere) şi Baana (= cel răbdător şi evlavios). E, în mare, aceeaşi listă ca la Ezdra 2, 2, dar unele nume au o formă mai mult sau mai puţin diferită. La fel se întâmplă cu lista ce urmează, aceeaşi, cu unele deosebiri, cu cea de la Ezdra 2, 1-70:

8: Fiii lui Paroş: 2172;

9: fiii lui Şefatia: 372;

10: fiii lui Arah: 652;

11: fiii lui Pahat-Moab (adică fiii lui Iosua şi Ioab): 2818;

12: fiii lui Elam: 1254;

13: fiii lui Zatu: 845;

14: fiii lui Zacai: 760;

15: fiii lui Binui: 648;

16: fiii lui Bebai: 628;

17: fiii lui Azgad: 2322;

18: fiii lui Adonicam: 667;

19: fiii lui Bigvai: 2067;

20: fiii lui Adin: 655;

21: fiii lui Ater (din neamul lui Iezechia): 98;

22: fiii lui Haşum: 328;

23: fiii lui Beţai: 324;

24: fiii lui Harif: 112;

25: fiii lui Gabaon: 95;

26: fiii din Betleem şi Netofa: 188;

27: fiii din Anatot: 128;

28: oamenii din Bet-Azmavet: 42;

29: oamenii din Chiriat-Iearim, din Chefira şi din Beerot: 743;

30: oamenii din Rama şi din Gheba: 621;

31: oamenii din Micmas: 122;

32: oamenii din Betel şi din Ai: 123;

33: oamenii din Nebo Aher: 52;

34: oamenii din Elam: 1254;

35: fiii din Harim: 320;

36: fiii din Ierihon: 345;

37: fiii din Lod, Hadid şi Ono: 721;

38: fiii lui Senaa: 3930;

39: Preoţi: fiii lui Iedaia, din casa lui Iosua: 973;

40: fiii lui Imer: 1052;

41: fiii lui Paşhur: 1247;

42: fiii lui Harim: 1017.

43: Leviţi: fiii lui Iosua şi ai lui Cadmiel, din casa lui Hodavia: 74.

44: Cântăreţi: fiii lui Asaf: 148.

45: Portari: fiii lui Şalum, fiii lui Ater, fiii lui Talmon, fiii lui Acuv, fiii lui Hatita, fiii lui Şobai: 138.

46: Natinei: fiii lui Ţiha, fiii lui Hasufa, fiii lui Tabaot,

47: fiii lui Cheros, fiii lui Sia, fiii lui Padon,

48: fiii lui Lebana, fiii lui Hagaba, fiii lui Şalmai,

49: fiii lui Hanan, fiii lui Ghidel, fiii lui Gahar,

50: fiii lui Reaia, fiii lui Reţin, fiii lui Necoda,

51: fiii lui Gazam, fiii lui Uza, fiii lui Paseah,

52: fiii lui Besai, fiii lui Meunim, fiii lui Nefişim,

53: fiii lui Bacbuc, fiii lui Hacufa, fiii lui Harhur,

54: fiii lui Baţlit, fiii lui Mechida, fiii lui Harşa,

55: fiii lui Barcos, fiii lui Sisera, fiii lui Tamah,

56: fiii lui Neţiah, fiii lui Hatifa.

57: Fiii robilor lui Solomon: fiii lui Sotai, fiii lui Soferet, fiii lui Perida,

58: fiii lui Iaala, fiii lui Darcon, fiii lui Ghidel,

59: fiii lui Şefatia, fiii lui Hatil, fiii lui Pocheret-Haţebaim, fiii lui Amon.

60: De toţi, natineii şi fiii robilor lui Solomon: 392.

61: Iată-i şi pe cei ce au plecat din Tel-Melah, din Tel-Harşa, din Cherub-Adon şi din Imer şi care n-au putut să arate din ce familie se trag şi din ce seminţie – şi că fac parte din Israel:

62: Fiii lui Delaia, fiii lui Tobie, fiii lui Necoda: 642.

63: Iar dintre preoţi: fiii lui Hobaia, fiii lui Hacoţ, fiii lui Barzilai – cel care, luându-şi de soţie pe una din fiicele lui Barzilai Galaaditul, şi-a însuşit numele acestuia;

64: aceştia, căutându-şi cartea spiţei neamului lor şi negăsind-o, au fost scoşi din preoţie;

65: iar Tirşata le-a zis să nu mănânce din cele sfinte până nu se va ridica un preot cu Urim şi Tumim.

„Din Ezdra 2, 63 şi Neemia 7, 65 aflăm că Urimul şi Tumimul n-au mai fost întrebuinţaţi după exil. Tradiţia iudaică afirmă de mai multe ori că Urimul şi Tumimul lipseau în perioada celui de-al doilea templu (al lui Zorobabel). Într-un text din Talmud (Sota 48 a) ni se spune că nu mai exista Urimul şi Tumimul după moartea primilor profeţi, care au fost Samuel, David şi Solomon”[2].

Reluăm aceste nume, cu traducerea lor. Dat fiind că au mai fost înşirate odată la Cartea Ezdra, aici le vom grupa pe toate, fără a mai intra în detalii; desigur, acolo unde apar variante la aceleaşi nume sau nume diferite, vom avea şi noi versiunile respective: Paroş (= săritor; fugar; purice), Şefatia (= Domnul a judecat), Arah (= călător), Pahat-Moab (= prinţul Moabului), Iosua (= Domnul este mântuire), Ioab (= Iahve este tată), Elam (= tinereţe), Zatu (= vlăstar), Zacai (= strălucitor), Binui (= rudenie), Bebai (= Dumnezeu este tată), Azgad (= tăria norocului), Adonicam (= Domnul S-a sculat), Bigvai (= fericirea poporului), Adin (= podoabă), Ater (= mut), Iezechia (= tăria mea este Iahve), Haşum (= cel bogat), Beţai (= Iahve este răsplata), Harif (= tomnatic), Gabaon (= cetatea dealurilor), Betleem (= casa pâinii), Netofa (= curgerea răşinii), Anatot (= răspuns la rugăciune; ascultare), Bet-Azmavet (= casa tăriei morţii), Chiriat-Iearim (= cetatea pădurilor), Chefira (= slujind ca acoperire), Beerot (= fântâna chiparoşilor), Rama (= înălţime), Gheba (= colină; cetate înaltă), Micmas (= ascunziş; loc ascuns), Betel (= casa lui Dumnezeu), Ai (= movilă; ruină), Nebo Aher (= prevestire; proorocire) – Aher (= celălalt), Elam (= tinereţe), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu), Ierihon (= oraşul parfumurilor; cetatea palmierilor), Lod (= oraşul naşterii), Hadid (= ascuţit; pisc; cetate aspră), Ono (= tare; puternic), Senaa (= duşmănie), Iedaia (= Iahve cunoaşte), Iosua (= Domnul este mântuire), Imer (= cel desăvârşit), Paşhur (= noroc don toate părţile; cel mai nobil), Harim (= sfinţit lui Dumnezeu), Iosua (= Domnul este mântuire), Cadmiel (= Răsăritul lui Dumnezeu),  Hodavia (= Dumnezeu este faimă şi minunăţie), Asaf (= culegător; cel ce adună poporul), Şalum (= paşnic; recompensă), Ater (= mut), Talmon (= cel care subjugă), Acuv (= care stă la pândă), Hatita (= cercetare), Şobai (= cel care îndepărtează este Iahve), Ţiha (= strălucire), Hasufa (= dezvelit), Tabaot (= meşter de sigilii), Cheros (= cotitură; cui; primitor de oaspeţi), Sia (= adunare), Padon (= răscumpărare), Lebana (= alb; strălucitor; sfinţenie), Hagaba (= lăcustă), Şamlai (= înveliş este Domnul), Hanan (= bogat în har), Ghidel (= mare este Dumnezeu), Gahar (= ascunziş; mânios),  Reaia (= Iahve este atotvăzător), Reţin (= cel tare; statornic), Necoda (= proprietar de vite; crescător de oi), Gazam (= rozător; mâncător), Uza (= tărie; putere), Paseah (= născut la Paşti), Besai (= Iahve este câştig), Meunim (= loc de refugiu), Nefişim (= expansiune), Bacbuc (= pustiire), Hacufa (= porunca gurii), Harhur (= ardere; demnitate), Baţlit (= descoperire), Mechida (= om de legătură; faimos), Harşa (= tăcut),  Barcos (= fiul îndurării), Sisera (= pornire la luptă), Tamah (= nimicire; bătălie), Neţiah (= strălucire; supraveghetor), Hatifa (= răpire; furt), Sotai (= rătăcitor; ostaticul meu), Soferet (= scriitor), Perida (= sâmbure; cel despărţit), Iaala (= înălţare; cel care se caţără), Darcon (= cel ce-şi plânge neamul), Ghidel (= mare este Dumnezeu), Şefatia (= Iahve a judecat),  Hatil (= slăbănog), Pocheret-Haţebaim (= cel care leagă căprioare), Amon (= fiinţă ascunsă), Tel-Melah (= colina sării), Tel-Harşa (= colina vrăjitorilor), Cherub-Adon (= fiinţă înaripată; vultur), Imer (= cel desăvârşit), Delaia (= Iahve este mântuitor), Tobie (= Iahve este bun), Necoda (= proprietar de vite), Hobaia (= Iahve este ocrotire), Hacoţ (= spin), Barzilai (= statornicie).

66: Aşadar, întreaga adunare era în jur de 42360,

67: în afară de robi şi roabe, care erau în număr de 7337. Printre ei se aflau şi 245 de cântăreţi şi cântăreţe.

68: Ei aveau 736 de cai, 245 de catâri,

69: 435 de cămile şi 6720 de asini.

Versetele 66-69 sunt tâlcuite pe larg, tâlcuire pe care o oferim în continuare, cu atenţionarea că cifrele diferă uneori faţă de textul biblic pe care îl avem noi:

„În capitolul dinainte de acestea s-a scris despre Zorobabel[3]: Şi când a ieşit tânărul [Zorobabel], ridicându-şi faţa sa la cer înspre Ierusalim, a binecuvântat pe Împăratul cerului (III Ezdra 4, 58). Se înţelege că a ieşit după ce a dat răspuns la întrebările împăratului Darie. Deci a ieşit de la faţa acestuia.   Darie este însă […] legea care stăpâneşte asupra firii. De fapt acest înţeles al lui corespunde cu tălmăcirea propriului nume. Căci numele lui Darie înseamnă neam, sau genealogie (carte a neamurilor), sau cel cuprins într-o genealogie, cum spun cei ce cunosc înţelesul exact al acestui cuvânt. Dar cuvântul neam sau genealogie exprimă o lege naturală, căci neamul şi toate cele cuprinse într-o genealogie stau sub fire.  Deci bine am făcut că am înţeles prin Darie legea firii. Căci legea firii îmbrăţişează genurile (neamurile) şi speciile care se află sub fire, cât şi cele ce se contemplă în legătură cu firea, adică timpul şi spaţiul. Căci toate acelea fără de care nu există un lucru creat, se contemplă deodată cu acel lucru.  Darie este, prin urmare, cum am spus, legea firii. Iar Zorobabel e mintea contemplativă, care, ieşind de la legea firii, simbolizată prin Darie, s-a ridicat peste toată ordinea lucrurilor văzute de sub timp şi spaţiu şi şi-a înălţat faţa, adică dispoziţia capabilă de cunoştinţă, dobândită prin virtute, către cer, cu alte cuvinte către sublimitatea fiinţelor spirituale; înspre Ierusalimul spiritual din ceruri, adică înspre acel Ierusalim, ale cărui ziduri sunt zugrăvite pe palmele Domnului (Isaia 19, 16). Căci în el se află locuinţa tuturor celor ce se veselesc (Psalmi 86, 7) şi la el se întorc cu adevărat toţi aceia care scapă din robie şi îşi caută casa lor cea din cer (II Corinteni 5, 2), cum zice Apostolul; toţi aceia, care pot zice cu marele David: De te voi uita Ierusalime, uitată să fie dreapta mea; să se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine (Psalmi 137, 5-6). Prin dreapta se înţelege lucrarea duhovnicească a poruncilor dumnezeieşti şi prea lăudate, iar limba lipită de grumaz este activitatea de cunoaştere a raţiunii noastre, care din pricina neştiinţei stă lipită de gâtlej, adică de patima ce-şi are sediul în preajma gâtlejului, şi din această pricină nu poate fi pusă în mişcare de dorinţa după bunurile negrăite şi de aceea nu poate să guste din bunătatea Domnului.  Aşadar Zorobabel care, grăbindu-se spre Ierusalim, scoate raţiunile de sub timp şi fire, este mintea noastră contemplativă. Dar poate fi şi Cuvântul creator, cel mai presus de noi, care a venit între noi ca unul din noi, adică s-a făcut om, ca să adune prin întrupare la Sine pe cei ce s-au rostogolit de bunăvoie în pătimire şi viaţă în patimi şi în moartea trupului. Deci fie că e mintea, fie că e Cuvântul, Zorobabel îi scoate împreună cu sine şi-i duce cu sine spre Ierusalimul ceresc pe toţi cei ce s-au făcut, pe cât e cu putinţă, asemenea lui. Desăvârşirea acestora în virtute şi în cunoştinţă a închipuit-o Scriptura simbolic prin diferitele specii şi numere amintite înainte. Căci tot omul drept şi iubitor de Dumnezeu, întorcându-se în chip spiritual spre Ierusalimul de sus, plineşte numerele amintite ale diferitelor specii, adunând raţiunile fiecărei specii şi număr într-o unică plenitudine a virtuţii şi a cunoştinţei. Aceasta o arată limpede sensul locului mai sus pomenit din Scriptură.  Şi au fost toţi din Israel de la 12 ani şi mai în sus, afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci. E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care notează că nici unul dintre cei număraţi în Ierusalim după ce au ieşit din Babilon, adică din confuzia veacului acestuia, nu era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a arătat, în chip tainic, că numai cel ce s-a ridicat peste simţire (percepţia sensibilă) şi peste timp (căci aceasta înseamnă numărul 12 care se compune din 5, adică din cele 5 simţuri şi din 7, adică din timp) şi a tăiat orice afecţiune a sufletului faţă de ele, a ieşit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. Şi  numai acesta are cu sine, în afară de copii şi de femei, numărul patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci.  Copiii sunt poate gândurile referitoare la afectele fireşti şi nevinovate şi independente de voia noastră, iar femeile, fie cugetările, fie poftele şi plăcerile naturale care nu aduc nici o osândă celor ce  le au, fiind urmarea necesară a poftirii naturale. Pentru că şi hrana cea mai simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim, întrucât ne satisface trebuinţa de mai înainte. La fel băutura, prin faptul că potoleşte neplăcerea setei, sau somnul, prin faptul că reînnoieşte puterea cheltuită prin veghere. De asemenea toate celelalte funcţiuni ale firii noastre, care sunt pe de-o parte necesare pentru susţinerea ei, iar pe de alta folositoare celor ce se sârguiesc pentru dobândirea virtuţii. Toate acestea, măcar că nu se numără împreună cu bărbaţii, ies totuşi împreună cu orice minte care fuge de confuzia păcatului, ca nu cumva aceasta să fie ţinută din pricina lor în robia patimilor condamnabile şi contrare firii, care atârnă de voia noastră şi nu-şi au în altceva sursa în noi decât în mişcarea afectelor conforme cu firea. Dar nu se numără împreună, întrucât afectele care conservă firea în viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi veşnică.  Cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt pătrimea virtuţilor generale, cu care, străbătând mintea natura şi timpul, ajunge la ţinta fericită a nepătimirii. Să ne explicăm: Miriada (numărul de zece mii) e indicată numai prin cifra unităţii şi nu poate fi notată prin nici o altă cifră, fiind după suport identică cu unitatea şi deosebindu-se numai prin cugetare, cum se deosebeşte sfârşitul de început. Căci miriada este sfârşitul unităţii şi unitatea este începutul miriadei, sau mai bine zis miriada este unitatea pusă în mişcare şi unitatea este miriada până ce n-a fost în mişcare. Dar tot aşa fiecare din virtuţile generale are ca început şi sfârşit monada dumnezeiască, adică pe Dumnezeu, întrucât porneşte din El şi sfârşeşte în El şi este una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare. Căci e vădit că de la El are şi spre El îşi are originea orice virtute.  Sau poate Scriptura înţelege prin cele patru miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintări în împlinirea poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a cunoaşterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim. Astfel prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor de către începători, după fuga lor de păcat. Ea împlineşte prima decadă, care e în acelaşi timp monadă. A doua înaintare e cea care îmbrăţişează prin fiecare poruncă pe celelalte. Ea face aceeaşi decadă sută împlinită prin lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei prin legea firii. Căci înzecită este şi legea firii ca una ce constă din zece părţi şi anume: din cele trei puteri ale sufletului, din cele cinci simţuri, din funcţiunea vocală şi din fecunditatea naturală. Din puterea raţiunii se foloseşte omul la căutarea cauzei şi a bunurilor din jurul cauzei; de puterea poftei spre dorirea celor căutate, iar de iuţime spre păzirea şi iubirea lor. Simţurile, la rândul lor, îi servesc la deosebirea lucrurilor, care şi ea se împarte în cinci şi din care se naşte ştiinţa. Această încincită deosebire împarte lucrurile în cele începute şi în cele neîncepute, în cele care sunt de cugetat şi în cele care nu sunt de cugetat, în cele care sunt de grăit şi în cele care nu sunt de grăit, în cele ce se pot face şi în cele ce nu se pot face, în cele stricăcioase şi în cele nestricăcioase. Iar de funcţiunea vocală se foloseşte spre grăire, precum de fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite, iubite, cunoscute şi grăite. Astfel suta înzecită prin legea firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcuşul, prin contemplaţie şi cunoaştere, a legii fireşti, cu împărţirile arătate, spre raţiunea originară a fiecărei porunci. La capătul acestui urcuş, se contemplă miriada concentrată, indicată prin cifra primei unităţi. Căci cel ce împlineşte poruncile în mod simplu, apoi îmbrăţişează în împlinirea fiecăreia pe celelalte, pe urmă uneşte cu îmbrăţişarea acestora distincţiile legii fireşti şi pe aceasta o urcă în sfârşit, prin cunoaştere (în chip gnostic), spre raţiunea fiecărei porunci, a concentrat cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina unităţii, în care se adună raţiunea miriadei.  Sau cele patru miriade mai înseamnă şi cele patru nepătimiri generale. Prima nepătimire este înfrânarea desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei începători. A doua nepătimire este lepădarea totală a gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei care cultivă virtutea cu raţiune. A treia este nemişcarea totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă în chip spiritual în înfăţişarea lucrurilor văzute raţiunile lor. A patra nepătimire este curăţirea totală chiar şi de închipuirea simplă a patimilor. Aceasta o aflăm în cei ce şi-au făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă curată şi străvezie a lui Dumnezeu.  Deci cel ce s-a curăţit pe sine de lucrarea patimilor, s-a eliberat de consimţirea cugetării cu ele, şi-a oprit mişcarea poftei spre ele şi-a făcut mintea curată chiar şi de închipuirea simplă a lor, având cele patruzeci de mii, iese din materie şi zoreşte spre regiunea dumnezeiască şi paşnică a lumii spirituale.  Astfel înţelegem cele patruzeci de mii. Iar cele trei mii indică învăţătura desăvârşită, dreaptă, evlavioasă şi raţională despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă, potrivit căreia credem şi lăudăm unitatea triipostatică ca un singur Dumnezeu.  Iar numărul de trei sute înfăţişează aici ideea Providenţei. Întâi pentru că prin forma literei care îl indică[4], e închipuită puterea care, venind de sus, străbate cele de jos şi cuprinde extremităţile celor două laturi, prin ceea ce se arată Providenţa care strânge totul în chip negrăit. Al doilea, pentru că acest număr a fost cinstit prin chipul crucii, pe care s-a săvârşit taina cea mare, cea dintâi şi cea ascunsă a Providenţei. Căci taina întrupării lui Dumnezeu a fost un mod de lucrare negrăită a Providenţei. Poate că în acest semn al crucii şi al numelui Celui ce a fost pironit pe ea pentru noi a îndrăznit marele patriarh Avraam, când a ieşit şi a biruit puterile vrăjmaşe indicate prin regi. Căci se spune că a ieşit cu 318 slujitori, adică cu acest semn şi cu numele lui Iisus. Pentru că de multe ori Scriptura descoperă celor curaţi gândul ei prin forma literelor.  Iar dacă vrea cineva să cunoască gândul Sfintei Scripturi şi din număr, va afla că şi aşa prin el se indică Providenţa. Căci lucrarea Providenţei constă nu numai în a păstra firea cu existenţa nemicşorată, ci şi în a face să nu-i lipsească nimic pentru a deveni fericită prin har. Deci adăugând cineva la două sute o sută, capătă trei sute. Iar prin acest număr se indică natura şi virtutea. Natura este indicată prin numărul două sute, ca una ce constă din materie şi formă. Căci materia este împătrită pentru cele patru elemente ale ei, iar forma este încincită pentru simţurile care pun pe frământătura materiei tiparul formei. Înmulţind acum pe patruzeci cu cinci, sau pe cincizeci cu patru căpătăm numărul două sute. Iar numărul o sută înseamnă virtutea desăvârşită, ca unul ce cuprinde decada poruncilor dumnezeieşti înzecită. La aceasta ajungând Avraam, devine tată al marelui Isaac, căci fiind mort după fire s-a făcut duh născător al vieţii şi al bucuriei. Deci adăugând la două sute o sută, capeţi numărul trei sute, care indică Providenţa ce susţine firea în tendinţa ei spre fericire.  Iar numărul şaizeci înseamnă puterea naturală care împlineşte poruncile şi s-a desăvârşit prin raţiunile virtuţilor. Căci numărul şase înseamnă puterea de activitate a firii, ca unul ce constă din părţile proprii[5]. Din această pricină s-a scris că şi Dumnezeu a făcut lumea în şase zile. Iar numărul zece arată desăvârşirea virtuţii prin împlinirea poruncilor. Prin urmare numărul şaizeci indică limpede puterea naturală care primeşte raţiunile dumnezeieşti aflătoare în porunci.  Aşadar cele patruzeci de mii adăugate la trei mii trei sute şaizeci indică raţiunea desăvârşită a virtuţii, taina venerată a Providenţei şi puterea de activitate a firii care a fost îmbunătăţită prin virtuţi. Deci cel ce şi-a eliberat, prin duh, mintea de trup, de simţuri şi de lume, iese din ele, părăsind amestecarea şi confuzia lor, ca cei de odinioară Babilonul; el zoreşte spre cetatea de sus, având mintea desprinsă de orice afecţiune faţă de ceva.  Iar robii şi roabele acestora, şapte mii trei sute şapte. Legea spune despre robi şi despre roabe: Robii şi roabele dintre Evrei să slujească şase ani, iar într-al şaptelea să fie lăsaţi slobozi. Iar robii şi roabele de alt neam să slujească în veac.  Veac socotesc că numeşte anul al cincizecilea al slobozirii.  Robul evreu şi roaba evreică sunt raţiunea şi cugetarea[6], care slujesc filozofului ce se îndeletniceşte cu făptuirea şase ani, ajutându-l să iscodească tot ce contribuie la frumuseţea morală şi la modurile virtuţii. Căci raţiunea şi cugetarea slujesc oricui se îndeletniceşte cu făptuirea ca un rob şi o roabă, iscodind şi creând modurile activităţii virtuoase. Şi toată puterea lor e îndreptată împotriva duhurilor răutăţii, care se opun făptuirii morale. Ducând aşadar la îndeplinire filosofia lucrătoare, pe care a indicat-o numărul şase al anilor (căci s-a spus că numărul şase înseamnă filosofia lucrătoare[7]), raţiunea şi cugetarea sunt lăsate slobode ca să se reîntoarcă la contemplarea duhovnicească a raţiunilor din lucruri, care sunt înrudite cu ele. Ele au ajuns atunci la anul al şaptelea, adică la deprinderea nepătimirii. Căci patimile au fost subjugate prin multa osteneală a raţiunii şi a cugetării unite cu ea şi de aceea au ieşit şi s-au depărtat de la suflet.  Iar robul şi roaba de alt neam sunt puterea mâniei şi a poftei[8]. Pe acestea mintea contemplativă le supune pentru totdeauna stăpânirii raţiunii, ca să-i slujească la dobândirea virtuţilor prin bărbăţie şi cumpătare. Şi nu le lasă libere până ce nu e înghiţită moartea nenorocitului de trup şi de viaţa nemărginită, şi până ce nu se arată în chip curat icoana împărăţiei veşnice, având imprimată în ea, prin imitare, întreaga formă a arhetipului. Ajunsă aici, mintea contemplativă slobozeşte mânia şi pofta, pe cea din urmă prefăcând-o în plăcere curată şi în atracţia neprihănită pentru dragostea dumnezeiască, iar pe cea dintâi în ardoare duhovnicească, în statornicie înfocată şi în nebunie sobră. În această stare ajunsese după merit marea rază a luminii netulburate, marele apostol Pavel, când l-a auzit pe regele Agripa spunându-i: Eşti nebun Pavele (Fapte 26, 24). Dar şi el însuşi scrie despre sine Corintenilor: Că ori de ieşim din noi, este pentru Dumnezeu, ori de suntem cu mintea aşezată, este pentru voi (II Corinteni 5, 15). El numeşte nebunia sobră, cea după Dumnezeu, ieşire din sine (extaz), ca una ce scoate mintea afară din lucrurile create, măcar că în sine e sobră şi chibzuită.  Iar numărul robilor socotesc că indică viaţa vremelnică, trăită conform cu raţiunea şi împreunată cu modurile nepătimirii. În cursul acesteia mintea, folosindu-se de raţiune şi de cugetare ca de nişte robi şi roabe evreice care slujesc făptuirii, hotărăşte măsurile ajutorului ce trebuie să-l dea acestea virtuţii, strămutându-le la contemplaţie. Îngrijindu-se de mânie şi de poftă, ca de nişte robi şi roabe de alt neam, aşa cum un stăpân se călăuzeşte de slujitori le călăuzeşte la aceeaşi libertate de la sfârşit. Şi anume aşa că pofta o preface în dorinţa ce se desfată de cele dumnezeieşti, iar mânia în vigoarea nesfârşită a dorului ce se bucură de ele, făcând pe robii de alt neam, Evrei adevăraţi după har.  Cântăreţi şi psalmozi opt sute cincizeci şi cinci. Cântăreţii sunt cei ce vestesc cuvântul (raţiunea) dumnezeiesc prin modurile virtuţilor cu fapta, fără contemplaţie. Iar psalmozii sunt cei ce iniţiază tainic în cuvântul (raţiunea) dumnezeiesc pe alţii, prin modurile virtuţilor împreunate cu dulceaţa cunoştinţei din contemplaţie, încântându-le urechile lor spirituale.  Numărul acestora indică ştiinţa lucrurilor veşnice, atâta cât le este îngăduită oamenilor. Din numărul opt sute cinci zeci, opt sute indică raţiunile viitoare ale cunoştinţei, iar cincizeci ale virtuţii. În sfârşit cinci înfăţişează ştiinţa lucrurilor de aici, precum am arătat vorbind despre numărul cinci puţin mai înainte.  Cămile, trei sute treizeci şi cinci. Cămilele ce ies împreună cu fiii lui Israel eliberaţi din robia amară, sunt diferitele reprezentări (completaţii) naturale ale lucrurilor văzute, care sunt alcătuite, asemenea cămilei, pe deoparte din înfăţişările cele văzute ce se raportează la simţuri şi sunt aşa zicând picioarele lor, iar pe de alta din raţiunile mai înalte, privite în ele cu duhul, care se raportează la minte şi sunt aşa zicând capul lor.  Poate despre aceste cămile a zis marele Isaia, prevestind profetic slava Ierusalimului spiritual: Şi te vor acoperi pe tine cămilele de Madian şi Ghefar (Isaia 60, 6). Ele sunt reprezentările (contemplaţiile) duhovniceşti ale afectelor (patimilor) fireşti. Căci Madian se tălmăceşte golirea stomacului, sau lut sângeros, sau sudori omeneşti şi ale mamei. Iar Ghefar posesiunea spatelui, care este contemplaţia ridicată deasupra patimilor trupeşti. Căci spatele sufletului este trupul, ca unul ce este îndărătul lui. Deci Scriptura zice aici că locul sau reşedinţa duhovnicească a cunoştinţei paşnice şi nedezbinate a vederilor tainice este asemenea unei cetăţi sfinte, acoperită de ele ca de nişte vite.  Acelaşi sens îl arată şi numărul însuşi, care indică mişcarea în jurul timpului şi al naturii.  Şi cai, şapte mii şapte sute treizeci şi şase. Cal este acela care aleargă în viaţă pe drumul celor virtuoşi, având toată vigoarea iuţimii (mâniei). Căci se spune că firea calului stă în unghiile picioarelor, pe care le are de la fire. De aceea a şi fost socotit cel mai destoinic şi mai tare la drum dintre toate celelalte animale domestice şi supuse oamenilor. Cu ei aseamănă marele Prooroc Avacum şi pe sfinţii Apostoli, când zice prin Duhul: Şi ai suit pe mare caii Tăi, care tulbură ape multe. El numeşte cai pe sfinţii şi fericiţii Apostoli, care poartă cuvântul mântuitor al adevărului înaintea neamurilor şi împăraţilor, în toată lumea, pe care o numeşte figurat mare. Iar neamurile le-a asemănat cu apele. Căci şi ele sunt tulburate şi agitate de puterea cea mare din cuvântul Duhului şi trecute de cutremurul mântuitor de la necredinţă, de la neştiinţă la cunoaştere şi de la păcat la virtute.  Aceasta o arată şi numărul însuşi al cailor, care închipuie deprinderea cu filosofia practică a virtuţii. Căci numărul şapte mii trei sute, ca număr ce indică timpul, arată mişcarea sprintenă a virtuţilor, iar treizeci şi şase activitatea firii care aleargă împreună cu virtuţile.  Iar catâri opt sute patruzeci şi cinci. Catârul este, după înţelesul cel de laudă, deprinderea care nu rodeşte păcatul. Din acest motiv s-i rânduit, într-un chip cât se poate de potrivit şi de cuvenit duhului Scripturii, ca cel ales rege în Israel să nu şadă pe cal, ci pe catâr. Prin aceasta Scriptura arată că mintea contemplativă, care împărăţeşte peste înţelesurile şi reprezentările (vederile) lucrurilor, ca şi peste mişcările proprii, trebuie să aibă o deprindere neroditoare de rău, adică una care nici să nu zămislească, nici să nu nască răul. Ea trebuie să fie purtată de această deprindere, atunci când se mişcă în contemplaţie, ca nu cumva, ocupându-se cu cercetarea duhovnicească a lucrurilor, să cadă din nebăgare de seamă în puterea vreunuia din duhurile rele, care pot corupe prin ceva din cele sensibile dispoziţia curată a inimii.  Ştim că în Scriptură catârul are şi un înţeles de ocară., de pildă zice: Nu fiţi asemenea calului şi catârului, în care nu este înţelegere. Scriptura numeşte cal deprinderea de a umbla după plăcerile patimilor, iar catâr deprinderea care nici nu zămisleşte, nici nu naşte binele. Scriptura le interzice deopotrivă pe amândouă celor ce doresc mântuirea: pe cea dintâi, întrucât lucrează păcatul, pe cea de-a doua, întrucât nu lucrează virtutea. Tot în acest sens de ocară trebuie luat şi catârul lui Abesalom, pe care acesta călărind a pornit la uciderea părintelui său. Prin aceasta Duhul arată că cel rănit de slava deşartă, din pricina virtuţii şi a cunoştinţei, îşi hrăneşte în deşert coama părerii de sine, dichisind-o şi amestecând-o ca pe un catâr, spre a amăgi pe privitori cu afişarea unei purtări morale. Călărind acela pe ea, îşi închipuie că-l va răsturna pe tatăl care l-a născut prin învăţătura cuvântului, urmărind să răpească cu mândrie şi în chip silnic la sine slava virtuţii şi a cunoştinţei, pe care o are tatăl său de la Dumnezeu.  Dar ieşind la largul contemplaţiei naturale în duh, la războiul raţional pentru adevăr, din pricina simţirii nemortificat rămâne spânzurat cu părul de stufişul stejarului vederilor materiale. Astfel însăşi închipuirea de sine, care-i leagă mintea de acelea, îi slujeşte spre moarte, suspendându-l între pământ şi cer. Căci cel stăpânit de slava deşartă nu are cunoştinţa drept cer care să-l atragă din părerea de sine ce-l reţine jos, dar nici talpa făptuirii smerite drept pământ care să-l tragă în jos din îngâmfarea ce-l ţine pe sus. Pe acesta evlaviosul dascăl care l-a născut, lăsându-se dus de iubirea de oameni, îl plânge şi după ce moare, deoarece, asemenea lui Dumnezeu, nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Ieşirea 33, 11).  Iar ca să înţelegem şi în alt chip locul David înseamnă, desigur, mintea activă, iar Abesalom închipuirea de sine, născută din mintea activă în împreunarea cu simţirea (percepţia)[9]. Căci simţirea este fiica regelui Ghesul, pe care luând-o David a născut pe Abesalom. Iar Ghesul se tălmăceşte călăuza zidului. Zidul este, desigur, trupul. Iar călăuza trupului este legea trupului, sau simţirea. Din aceasta se naşte Abesalom, care se tălmăceşte socotita pace a tatălui, care este, evident, închipuirea de sine. Căci socotind că am biruit patimile, dăm naştere închipuirii de sine. Marele David, luând cunoştinţă că aceasta s-a răzvrătit împotriva lui, deoarece şi-a oprit făptuirea prin cunoaştere, părăsind cortul, Ierusalimul şi Iudeea, fuge dincolo de Iordan, în pământul Galaad, care se tălmăceşte strămutarea mărturiei, sau descoperirea lor. Aceasta arată că David se socoteşte pe sine nevrednic, din pricina închipuirii răzvrătite, de cortul sfânt, adică de tehnologia mistică, de Ierusalim, adică de cunoştinţa care vede cele dumnezeieşti şi de Iudeea, adică de mărturisirea bucuriei pentru faptele sale.  Aceasta înseamnă că mintea îşi strămută puterile sale de la bucurie la întristare şi la cunoştinţa sau la mărturisirea celor săvârşite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea celor săvârşite mai înainte; cu alte cuvinte la amintirea tuturor greşelilor în parte. Căci aceasta este descoperirea lor. Simplu vorbind, ea se mută prin cugetare în timpul dinainte de har (căci aceasta înseamnă a trece dincolo de Iordan), când era strânsă de harul virtuţii şi al cunoştinţei. În felul acesta, cunoscându-şi neputinţa proprie şi dobândind adânca smerenie ce se opune închipuirii de sine, prin cunoştinţa stării sale, ucide pe răzvrătit, adică închipuirea de sine, care trecuse la el pe când se afla în întristare multă. Şi aşa revine la slava proprie şi stăpâneşte peste pământul lui Iuda şi împărăţeşte peste Ierusalim şi slujeşte în cortul sfânt al lui Dumnezeu slujbă curată şi neprihănită.  Dar să revenim la numărul catârilor Iudeilor sloboziţi din robie şi să privim după putere la sensul spiritual din el. Catâri, zice, erau opt sute patruzeci şi cinci. Numărul acesta indică nepătimirea desăvârşită a minţii faţă de cele sensibile şi de simţuri, în temeiul deprinderii de a nu rodi păcatul, adică a deprinderii de a nu naşte păcatul. Căci numărul opt sute, luat în înţeles de laudă, înseamnă nepătimirea caracteristică a veacului viitor, numărul patruzeci indică lucrurile sensibile, iar cinci indică simţurile.  Iar asini, cinci mii cinci sute douăzeci şi cinci. Asinul este trupul care slujeşte sufletului, purtând poverile şi ostenelile faptelor pentru dobândirea virtuţii; cu alte cuvinte, deprinderea virtuoasă a trupului. Tot astfel de asini au avut fiii marelui Iacov de au putut aduce din Egipt în pământul făgăduinţei grâul trebuincios hranei, adică cunoştinţa duhovnicească, adunată din contemplaţia naturii ca din Egipt şi închisă în sacii cugetărilor, pe care îi pun prin făptuire deasupra trupurilor, transportându-i spre viaţa viitoare.  Iar numărul rotund al acestor asini arată mişcarea constantă a deprinderii virtuoase a trupului spre fapte, urmând fără abatere cuvântului cunoştinţei. Căci cei pricepuţi în aceste lucruri numesc mişcarea sferică neschimbată, ca una ce rămâne la fel în toate împrejurările, mai mult decât celelalte mişcări ale lucrurilor.  Acestea le-am spus, după puterea noastră de a înţelege şi de a spune. Iar dacă cineva ar voi să spună că în acestea sunt preînchipuite diferitele trepte ale credincioşilor Bisericii şi dispoziţiile lor, n-ar greşi. Astfel bărbaţii sunt cei ce au ajuns, pe cât e cu putinţă, la măsura plinirii vârstei lui Hristos şi săvârşesc virtutea prin iubire, prin proprie hotărâre.  Robii şi roabele sunt cei ce poartă povara filosofiei lucrătoare de teama chinurilor veşnice, cu care sunt ameninţaţi. Cântăreţii, cei ce propovăduiesc frumos şi bine cuvântul făptuirii şi tămăduiesc patimile altora. Psalmozii, cei ce arată prin contemplaţie frumuseţea cunoştinţei cuvintelor (raţiunilor) dumnezeieşti şi depărtează ca pe un întuneric neştiinţa de la aţii. Cămilele sunt cei ce îmblânzesc prin raţiune răutatea voinţei, călăuzind-o spre virtute. Caii, cei ce aleargă bine în stadionul vieţii plăcute lui Dumnezeu. Catârii, cei care au moravuri amestecate şi care dovedesc în viaţa comună o înţelepciune practică, fără prihană. Asinii sau vitele de jug, sunt cei ce trebuie să ostenească cu fapta şi primesc prin contemplaţie să se aşeze raţiunea asupra lor. Adunându-i pe toţi aceştia facem plinirea sfintei Biserici, împodobită cu multe frumuseţi şi de virtutea multora. […]  Aceştia cred că sunt bărbaţii de care scrie Duhul, aceştia robii şi roabele, psalmozii şi cântăreţii, cămilele, catârii şi asinii. Nu e vorba de cei pe care îi cunoaşte simţirea trupească, ci de cei pe care îi înţelege mintea curată şi sunt zugrăviţi de condeiul harului”[10].

70: O parte din capii de familie au dat în vistieria lui Neemia, pentru lucrare, o mie de drahme de aur, cincizeci de cupe şi treizeci de veşminte preoţeşti.

71: Iar alţi capi de familie au dat în vistieria lucrării douăzeci de mii de drahme de aur şi două mii trei sute de mine de argint.

Versetele 6-71: „Acest lung pasaj reia, de multe ori exact cu aceiaşi termeni, lista de la [Ezdra] 2, 1-70. Cu toate că grafia numelor proprii prezintă multe deosebiri de detaliu şi cifrele nu se repetă întocmai, cele două texte au în mod cert aceeaşi origine”[11].

72: Ceilalţi din popor au dat douăzeci de mii de drahme de aur, două mii două sute de mine de argint şi şaizeci şi şapte de veşminte preoţeşti.

73: Iar preoţii şi leviţii şi portarii şi cântăreţii şi unii din popor şi natineii şi tot Israelul s-au aşezat în cetăţile lor.

---

[1] BBVA, p. 529

[2] AB, p. 243

[3] E vorba, de fapt, despre Cartea III Ezdra 4, 58, carte trecută în Bibliile noastre între scrierile bune de citit, nu între cărţile canonice. Comentariul, de altfel, e la III Ezdra 5, 63-69, însă pasajul coincide, în mare, cu Neemia 7, 66-69; cifrele de aici diferă, pe alocuri, şi de cele din III Ezdra.

[4] Vechii greci notau numărul 300 cu litera T (taf).

[5] Numărul 6 este produs şi sumă a primelor trei numere ale decadei: 1+2+3=6; 1x2x3=6.

[6] Raţiunea în greceşte e de genul masculin: λόγος; iar cugetarea e de genul feminin: διάνοα. Ele slujesc celui de pe prima treaptă a urcuşului (n. trad.).

[7] Numărul şase simbolizează cele şase zile de lucru de peste săptămână, deci activitatea în general (n. trad.).

[8] Puterea mâniei în greceşte e de genul masculin: θυμός, iar puterea poftitoare e de genul feminin: επιθυμία (n. trad.).

[9] Mintea (νους) fiind în greceşte de genul masculin, iar simţirea (αισθησις) de genul feminin, icoana căsătoriei între ele se potriveşte (n. trad.).

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 55

[11] SEP 3, p. 299

Comentarii la Neemia – 6

CAPITOLUL 6 – În pofida altor piedici, lucrarea se termină.

 

1: Şi a fost că dacă Sanbalat şi Tobie şi Gheşem Arabul şi ceilalţi duşmani ai noştri au auzit că eu am reparat zidul şi că-n el n-a mai rămas nici o spărtură, dar că până la acea vreme încă nu am pus uşile porţilor,

2: au trimis Sanbalat şi Gheşem la mine, zicând: „Vino să ne întâlnim laolaltă în unul din satele din Valea Ono!”  Dar ei puseseră la cale să-mi facă rău.

3: Eu însă am trimis la ei soli să le spună: „Eu tocmai fac un lucru de seamă, aşa că nu mă pot coborî pân-la voi, ca nu cumva lucrul să se oprească; dar după ce-l voi sfârşi, mă voi coborî la voi”.

4: De patru ori mi-au trimis ei această poftire, şi de fiecare dată le-am răspuns la fel.

5: Atunci Sanbalat l-a trimis la mine pe servul său; acesta avea în mână o scrisoare deschisă

6: în care se spunea: „S-a dat de veste printre neamuri cum că tu şi Iudeii puneţi la cale o răscoală; de aceea zideşti tu zidul, că vrei să le fii rege;

7: mai mult, ţi-ai pus şi profeţi cum că vrei să locuieşti în Ierusalim ca rege peste Iuda. Toate acestea vor fi acum aduse la cunoştinţa regelui, aşa că vino acum să ne sfătuim împreună”.

Sunt şicanele celor care nu doreau ca Iudeii să refacă Templul şi cetatea Ierusalimului.

8: Iar eu am trimis la el, zicând: Nimic nu s-a întâmplat din cele ce spui tu; pe acestea tu le-ai născocit din inima ta…

9: Într-adevăr, toţi căutau să ne sperie, zicându-şi: „Mâinile lor se vor opri din lucrarea aceasta şi ea nu se va face!”  În pofida acestora, mâinile mele s-au întărit.

10: Apoi am venit în casa lui Şemaia, fiul lui Delaia, fiul lui Mehetabeel; acesta, încuindu-se în casă, mi-a zis:

„Să ne adunăm în templul lui Dumnezeu,

în mijlocul lui,

şi să-i încuiem uşile;

că or să vină noaptea

să te ucidă”.

Şemaia (= Iahve a ascultat), fiul lui Delaia (= Iahve este mântuire), fiul lui Mehetabeel (= binefăcător este Dumnezeu) avea misiunea de a-l descuraja pe Neemia.

„Şemaia se încuie spre a crea o atmosferă de tensiune nervoasă. Sfatul său vrea să-l facă pe Neemia să-şi caute refugiu în sanctuar, ceea ce constituia un sacrilegiu, şi astfel să se compromită chiar faţă de ai săi”[1].  Cuvântul lui Şemaia, aşa cum a procedat aici şi Anania, „în Textul Masoretic primeşte forma de oracol, fiind pus în versuri. Templul putea oferi loc de azil: cei care se apropiau de altarul din curte deveneau inviolabili. Dar [Şemaia] îl sfătuieşte să intre în interiorul sanctuarului, unde nu aveau voie să intre decât preoţii”[2].

11: Dar eu am zis: Cine este om asemenea mie şi să fugă? Sau cine este omul care să intre în templu şi să trăiască? Nu voi intra!

„Un conducător ca Neemia nu poate fi laş!”[3].

12: Şi am cunoscut că, iată, nu Dumnezeu îl trimisese, căci profeţia era o poveste îndreptată împotriva mea:

13: Tobie şi Sanbalat cumpăraseră o mulţime de inşi împotriva mea, pentru ca eu să mă sperii şi să fac aşa şi să greşesc şi să-mi fac la ei nume rău şi ei să mă batjocorească.

14: Adu-Ţi aminte, Dumnezeul meu, de Tobie şi de Sanbalat, pe potriva acestor fapte ale lor, şi de proorociţa Noadia şi de ceilalţi profeţi care au încercat să mă sperie!

„Despre această Noadia nu ştim nimic”[4].  În Septuaginta, Noadia (= cea care întâlneşte pe Iahve) este profet, doar Textul Masoretic arătând că este o proorociţă, aşa cum Anania a operat în mod tacit.

15: Zidul a fost isprăvit în ziua a douăzeci şi cincea a lunii Elul, adică în cincizeci şi două de zile.

Zidul a fost terminat în luna Septembrie a anului 445 î. Hr.  Elul (= recoltă) este „a şasea lună a calendarului religios evreiesc; a douăsprezecea şi ultima lună a anului civil evreiesc care începe cu Tişri. Alcătuită din 29 de zile, coincide de obicei cu lunile august-septembrie. Semnul său zodiacal este Fecioara. Luna Elul, al cărei nume este sinonim cu culesul viilor, este menţionată o singură dată în Biblie (Neemia 6, 15) şi o dată în apocrife (I Macabei 14, 27). Nu există nici sărbători nici posturi în Elul, când evreii se pregătesc pentru marile sărbători din Tişri. Este deci considerată o lună de căinţă, îndurare divină şi iertare”[5].

16: Şi a fost că de îndată ce toţi duşmanii noştri au auzit de aceasta, toate neamurile din preajma noastră s-au temut, şi frică mare a căzut asupră-le şi au cunoscut că de la Dumnezeul nostru a fost ca lucrul acesta să fie dus până la capăt.

17: Şi, în zilele acelea, de la mulţi nobili ai lui Iuda mergeau scrisori la Tobie şi de la Tobie veneau la ei;

18: căci mulţi din Iuda erau legaţi de el prin jurământ, de vreme ce el era ginerele lui Şecania, fiul lui Arah, iar fiul său Iohanan îşi luase de soţie pe fiica lui Meşulam, fiul lui Berechia.

Legaţi de el prin jurământ: „nimic altceva decât legături matrimoniale”[6].  Tobie era ginerele lui Şecania (= locuinţa lui Iahve), fiul lui Arah (= călător); fiul acestuia, Iohanan (= Domnul a fost milostiv), şi-a luat soţie pe fiica lui Meşulam (= iubitor de pace), fiul lui Berechia (= Domnul a binecuvântat) – acesta mai apare la 3, 30; aceste înrudiri aveau să complice bunul mers al lucrărilor de reconstrucţie.

19: Cuvintele lui mi le spuneau mie, pe ale mele i le spuneau lui; iar Tobie… îmi trimitea scrisori ca să mă înspăimânte!

„Evreii, întorşi dintr-o lungă robie, au avut de gând să zidească templul din Ierusalim dărâmat la pământ de mulţi ani, dar nişte oameni barbari şi cruzi, fără frică de Dumnezeul în cinstea Căruia iudeii voiau să înalţe templul, fără milă de nenorocirea suferită de poporul iudeu, de care abia scăpase după îndelungată vreme, fără teamă de pedeapsa dată de Dumnezeu celor ce îndrăznesc să săvârşească astfel de fapte, fără sprijinul nimănui, au încercat la început să împiedice zidirea templului. Cum însă încercările lor au fost zadarnice, au trimis scrisori împăratului perşilor; în aceste scrisori acuzau pe locuitorii Ierusalimului că sunt răzvrătitori, doritori de noi orânduiri sociale, războinici; şi l-au convins pe împărat să le îngăduie ca, în numele lui, să împiedice zidirea Templului. Luând de la împărat această împuternicire, au năvălit cu mulţi călăreţi împotriva iudeilor şi au întrerupt lucrările de zidire a templului. Se făleau cu victoria lor, pentru care ar fi trebuit să plângă, şi socoteau că viclenia lor şi-a atins scopul (Ezdra 4, 1-24). Şi totuşi această aşa-zisă victorie nu era să fie decât începutul şi pricina nenorocirilor ce aveau să cadă pe capul lor nu după multă vreme. Lucrările pentru zidirea templului au continuat şi au avut un sfârşit strălucit. Acei oameni vicleni şi cruzi au învăţat şi, prin ei, toţi, că orice om, fie Mitridate, cum a fost cazul atunci, fie oricare altul, care ar voi să lupte împotriva celor ce au de gând să facă un lucru bun, nu luptă împotriva oamenilor, ci împotriva Dumnezeului cinstit de săvârşitorii faptelor bune. Niciodată nu poate să aibă un sfârşit bun omul care se luptă cu Dumnezeu. Se poate întâmpla ca la începutul cutezanţei lui să nu păţească nimic. Dacă nu este pedepsit îndată, apoi aceasta se datoreşte faptului că Dumnezeu îl cheamă la pocăinţă şi-i dă răgaz să se deştepte, ca dintr-o beţie. Dacă însă stăruie în cutezanţa sa, el nu mai are nici un câştig dintr-o atât de îndelungată răbdare a lui Dumnezeu; vor folosi însă alţii foarte mult, căci vor învăţa din pedeapsa dată lui că niciodată nu trebuie să declari război lui Dumnezeu, din a Cărui mână nebiruită nu poţi scăpa. Şi într-adevăr, nu după multă vreme, au venit, peste cei care opriseră pe evrei să zidească templul, nenorociri aşa de mari, încât toate celelalte nenorociri păleau în faţa grozăviei tragediei lor[7]. […] A fost pedeapsă dată aici pe pământ acelor oameni ce au luptat împotriva lui Dumnezeu, dar pedeapsa pe care o vor primi dincolo, pe lumea cealaltă, va fi cu mult mai cumplită decât aceasta. Trupurile lor, însufleţite, vor fi supuse la chinuri şi dureri, cu neputinţă de spus prin cuvinte, nu o mie de ani, nici zece mii, nici de două ori sau de trei ori pe atâta, ci veşnic”[8].

---

[1] BBVA, p. 529

[2] SEP 3, p. 298

[3] BBVA, p. 529

[4] BBVA, p. 529

[5] DEI, pp. 219-220

[6] BBVA, p. 529

[7] Cartea Neemia (ca şi Ezdra) nu descrie aceste nenorociri, arătând doar că lucrările Templului au fost încheiate, în pofida împotrivirilor. Comentariul, însă, rămâne valabil, arătând urmările ridicării împotriva lui Dumnezeu.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Introducere, 1

Comentarii la Neemia – 5

CAPITOLUL 5 – Săraci şi bogaţi; Neemia opreşte camăta.

 

1: Mare era strigătul poporului şi al femeilor către fraţii lor Iudei.

„Firul povestirii e întrerupt aici de un capitol pe care autorul îl consacră unor probleme economico-sociale intervenite în viaţa poporului iudeu: siliţi de sărăcie, unii iau bani cu camătă şi, neavând cu ce plăti, ajung să-şi vândă copiii; aşadar, pe de o parte, nobilii şi dregătorii hrăpăreţi, care profită de nevoile altora, şi, pe de alta, nevoiaşii, care nu mai rabdă”[1].

2: Unii ziceau: „Noi, cu fiii şi fiicele noastre, suntem amanetaţi; aşa vom lua grâu şi vom mânca şi vom trăi”.

„Printr-o eroare de lecţiune a termenului ebraic, amanetaţi a fost tradus: mulţi, numeroşi. Aici se face cuvenita rectificare”[2].

3: Alţii ziceau: „Ne vom pune zălog ţarinile şi viile şi casele, ca să luăm grâu şi să mâncăm”.

4: Iar alţii ziceau: „Ca să ne plătim birurile către rege, noi ne-am împrumutat cu bani în schimbul ţarinilor şi al viilor şi al caselor noastre.

5: Şi acum: noi avem un trup ca şi al fraţilor noştri, copiii noştri sunt asemenea copiilor lor, cu toate acestea, iată că noi suntem nevoiţi să-i vindem pe fiii noştri şi pe fiicele noastre ca robi, iar unele din fiicele noastre devin de-a dreptul sclave; în mâinile noastre nu-i nici o putere, căci ţarinile şi viile noastre se află în mâinile nobililor”.

„Deşi oamenii, prin însăşi natura lor, sunt egali între ei, lăcomia unora generează inegalitatea socială”[3].

6: Iar eu, când am auzit strigarea şi cuvintele acestea, am fost cuprins de mare mâhnire.

7: Şi m-am sfătuit cu propria mea inimă şi m-am rostit împotriva nobililor şi a mai-marilor şi le-am zis: Oare fiece om trebuie să ceară de la fratele său ceea ce cereţi voi?…

8: şi le-am zis: Noi, de bunăvoia noastră, i-am răscumpărat pe fraţii noştri care fuseseră vânduţi la păgâni; iar voi, voi îi vindeţi pe fraţii voştri?; şi asta, pentru ca ei să ne fie daţi nouă?…  Iar ei, neaflând nici un răspuns, au tăcut.

Noi, de bunăvoia noastră: „Textul Masoretic: Noi, după puterea noastră…, ceea ce înseamnă o precaută limitare a angajamentului. Răscumpărarea Iudeilor vânduţi la străini era prevăzută în legea lui Moise (Levitic 25, 47-48)”[4].

9: Şi le-am zis: Ceea ce faceţi voi nu e un lucru bun; voi nu umblaţi în frica Dumnezeului nostru, aruncând astfel asupră-ne ocara vrăjmaşilor noştri păgâni.

10: Iată, eu şi fraţii mei şi cunoscuţii mei le-am dat bani ş grâu fără să le fi cerut să plătească.

11: Aşadar, chiar astăzi înapoiaţi-le ţarinile şi viile şi măslinii şi casele, iar dobânda să le-o înapoiaţi în grâu, vin şi untdelemn!

12: Iar ei au zis: „Vom înapoia şi nu vom mai pretinde nimic de la ei; vom face aşa cum ai spus”.  Atunci, chemând preoţii, i-am legat cu jurământ că vor face aşa cum au spus.

13: Iar eu mi-am scuturat îmbrăcămintea şi am zis: Aşa să-l scuture Dumnezeu şi de casă şi de roada muncii lui, pe tot omul care nu se va ţine de cuvântul acesta; aşa să fie: scuturat şi gol!…  Şi toată adunarea a zis: „Amin!”  Şi L-a lăudat pe Domnul; şi poporul şi-a ţinut cuvântul.

Eu mi-am scuturat îmbrăcămintea: „Gestul lui Neemia se aseamănă gesturilor profetice”[5].

14: Din ziua în care el m-a împuternicit să le fiu guvernator în ţara lui Iuda, – din cel de al douăzecilea an până în cel de al treizeci şi doilea an al [domniei] lui Artaxerxe -, adică timp de doisprezece ani, eu şi fraţii mei n-am mâncat din vlaga lor.

Cel care l-a împuternicit era regele Artaxerxe.  N-am mâncat din vlaga lor: „pe lângă taxele datorate regelui, poporul avea obligaţia de a acoperi şi cheltuielile pentru casa guvernatorului local; Neemia a renunţat la acest drept”[6].  „Guvernatorul avea dreptul să-şi reţină pentru nevoile proprii o parte din impozite, ceea ce putea duce la o mare sporire a acestora”[7].

15: Căci guvernatorii de dinaintea mea i-au apăsat luând de la ei pâine şi vin şi cel din urmă ban, patruzeci de drahme de argint; ba până şi slugile lor erau stăpâni peste popor; eu însă n-am făcut aşa, căci m-am temut de Dumnezeu;

16: la zid am lucrat, ţarină nu mi-am cumpărat, iar slujbaşii mei s-au adunat acolo la lucru;

17: la masa mea se aflau Iudei în număr de până la o sută cincizeci de bărbaţi, în afară de cei veniţi la noi din neamurile învecinate;

„Pe lângă musafiri, curtenii guvernatorului erau obişnuiţii săi la masa (vezi consumul culinar al regelui Solomon în III regi 4, 22 şi urm.)”[8].

18: zilnic se gătea un viţel şi şase oi alese şi un ied;şi, la zece zile, vin din belşug, de toate soiurile; cu toate acestea, pâinea cuvenită conducătorului n-am cerut-o, de vreme ce poporul acesta era foarte împovărat.

19: Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, spre tot binele, de dragul a tot ceea ce am făcut eu pentru poporul acesta!

---

[1] BBVA, p. 527

[2] BBVA, p. 527

[3] BBVA, p. 528

[4] BBVA, p. 528

[5] SEP 3, p. 296

[6] BBVA, p. 528

[7] SEP 3, p. 296

[8] BBVA, p. 528

Comentarii la Neemia – 4

CAPITOLUL 4 – Cu toate piedicile, zidirea înaintează. Rugăciunea lui Neemia.

 

1: Şi a fost că atunci când Sanbalat şi Tobie şi Arabii şi Amoniţii au auzit că zidurile Ierusalimului s-au înălţat şi că spărturile au început să fie astupate, li s-a făcut rău de tot.

La lista duşmanilor, Textul Masoretic îi adaugă şi pe Aşdodiţi.

2: Şi s-au adunat laolaltă, ei toţi, ca să vină cu luptă împotriva Ierusalimului şi să-l nimicească.

S-au adunat toţi: „Beda citează Vulgata, care are mulţimea samaritenilor[1]. Pentru el, samaritenii, cei care năvălesc peste iudei, îi simbolizează pe eretici, schismatici, păcătoşi, avari, mânaţi de poftele pântecelui, care pun în primejdie unitatea Bisericii (ibid., III, ad loc.)”[2].  „Între iudeii reîntorşi din exilul babilonic şi samariteni exista o ură ireconciliabilă, datorită originii impure a celor din urmă. Conflictul între ei a izbucnit în momentul în care repatriaţii din Babilon s-au hotărât să-şi reconstruiască templul. Samaritenii au cerut permisiunea să fie admişi să participe şi ei la reconstrucţie. Refuzul a fost categoric, iudeii considerându-i pe samariteni mai răi decât pe păgâni. Reacţia samaritenilor a fost pe măsură. I-au reclamat pe evrei la curtea persană, acuzându-i de răzvrătire, ceea ce a dus la anularea aprobării de reconstruire a templului.  Când, mai târziu, Neemia se va apuca de refacerea zidurilor Ierusalimului, samaritenii vor submina şi intenţiile acestuia, dărâmând noaptea ceea ce evreii construiau ziua. Astfel s-a ajuns la o ură neîmpăcată între evrei şi samariteni”[3].

3: Iar noi ne-am rugat Dumnezeului nostru şi am rânduit străji împotriva lor, ziua şi noaptea.

4: Şi au zis Iudeii: „Puterea salahorilor s-a încovoiat, dar dărâmăturile sunt mari şi nu vom fi în stare să zidim”.

„În ebraică, cuvintele [tribului] lui Iuda au ritmul tipic pentru lamentaţii”[4].

5: Dar cei ce ne necăjeau pe noi au zis: „Nu vor şti şi nu vor vedea până când noi vom veni în mijlocul lor şi-i vom ucide şi vom face lucrul să înceteze”.

6: Şi a fost că atunci când Iudeii care locuiau aproape de ei au ajuns la noi, ne-au zis: „Din toate părţile se urcă împotriva noastră…”.

7: Aşa că eu am aşezat oameni în partea de jos a cetăţii, în spatele zidului, la locuri de pândă, şi am rânduit poporul după familii, cu săbiile, cu suliţele şi cu arcurile lor.

8: Şi am privit şi m-am ridicat şi am grăit către nobili, către căpitani şi către ceilalţi din popor: Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Dumnezeul nostru Cel mare şi înfricoşător şi luptaţi-vă pentru fraţii voştri, pentru fiicele voastre, pentru femeile voastre şi pentru casele voastre!…

9: Şi a fost că dacă vrăjmaşii noştri au auzit că noi prinseserăm de veste, Dumnezeu le-a risipit planul, iar noi toţi ne-am întors la zid, fiecare la lucrul său.

10: Şi a fost că, începând din ziua aceea, jumătate din cei rânduiţi erau la lucru, iar jumătate stăteau gata de luptă, cu suliţe, cu scuturi, cu arcuri şi platoşe, iar în spate se aflau căpeteniile din toată casa lui Iuda;

11: chiar şi cei ce cărau poverile se aflau sub arme: cu o mână îşi făceau lucrul şi cu alta ţineau arma;

12: ba încă şi zidarii: fiecare îşi avea sabia încinsă la şold, şi aşa zidea; iar trâmbiţaşul îşi avea trâmbiţa lângă el.

13: Şi am zis către nobili şi către dregători şi către ceilalţi din popor: Lucrul este mult şi de mare cuprindere, iar noi suntem împrăştiaţi pe ziduri şi depărtaţi unii de alţii;

14: de oriunde veţi auzi sunetul trâmbiţei, de acolo să vă adunaţi la noi; şi Dumnezeul nostru se va lupta pentru noi!

15: Şi aşa ne-am dus lucrarea mai departe: jumătate din ei stăteau cu lăncile gata, din revărsatul zilei pân-la ivirea stelelor.

16: Şi la vremea aceea am zis către popor: Fiecare, cu sluga sa, să rămână peste noapte în Ierusalim; noaptea, de strajă, ziua, la lucru!

„E vorba de cei din alte localităţi care, de obicei, veneau la lucru dimineaţa şi plecau seara”[5].

17: Eu eram acolo, avându-mi străjile în spate; şi nimeni dintre noi nu-şi dezbrăca hainele.

„Textul Masoretic adaugă: fiecare îşi avea lancea în mâna dreaptă. Există însă şi o variantă, după Ieronim: Nimeni nu se dezbrăca decât ca să se spele[6]. Septuaginta păstrează radicalizarea măsurilor de pază”[7].

---

[1] frequentia Samaritanorum.

[2] SEP 3, p. 294

[3] AB, p. 341

[4] SEP 3, p. 294

[5] BBVA, p. 527

[6] non deponebamus vestimenta nostra unusquisque tantum nudabatur ad baptismum – Vulgata, II Ezrae 4,  23.

[7] BBVA, p. 527