Arhiva pentru Ianuarie, 2009

CAP. 11 – Femeile lui Solomon şi închinarea la idolii lor. Duşmanii din afară ai regelui. Răscoala lui Ieroboam. Moartea lui Solomon.

 

1: Regele Solomon era iubitor de femei. În afară de fiica lui Faraon, el şi-a luat multe femei străine: moabite, amonite, sirience, idumee, hetite şi amonite,

2: adică din acele neamuri de la care Domnul îi oprise pe fiii lui Israel, zicând: „Nu veţi intra la ele, şi nici ele să intre la voi, ca nu cumva ele să vă abată inima spre idolii lor”.  De acestea s-a lipit Solomon cu dragoste.

Fericitul Augustin „remarcă faptul că la regele David adulterul fusese o patimă trecătoare, pe când Solomon a fost cu totul stăpânit de ea[1]: uero in eius filio Salomone non quasi hospes transitum habuit, sed regnum ista libido possedit. În ciuda aprinderii de dragostea înţelepciunii care-l cuprinsese iniţial, Solomon avea să piardă prin dragostea trupească pe cele dobândite prin dragostea duhovnicească (De doctrina christiana III, 72)”[2].

3: El avea şapte sute de soţii şi trei sute de ţiitoare.

„Măreţia unui rege oriental se măsura şi cu bogăţia haremului său, un aşezământ, desigur, foarte costisitor”[3].

            „În general, poporul Israel a păstrat monogamia, cu excepţia cazurilor când într-o familie nu erau urmaşi, iar regii şi oamenii bogaţi au urmat poligamia. Pentru israeliţi, monogamia a rămas instituţia ideală, rânduită de Dumnezeu, de aceea celui mai mare dintre preoţi, Arhiereul, în calitatea sa de slujitor apropiat al Divinităţii, i se admitea numai căsătoria cu o singură fecioară (Levitic 21,13-14). Istoria biblică vechitestamentară a confirmat adevărul că omul s-a străduit să respecte monogamia, dar de multe ori a încălcat-o; de aceea, ea va fi restabilită numai de Mântuitorul Hristos, care a condamnat poligamia (Matei 19,3) şi căsătoria monogamă a ridicat-o la treapta de Taină (Ioan 2,1-10)”[4].

4: Şi a fost că la vremea bătrâneţelor lui Solomon, inima lui nu era în întregime aţintită spre Domnul, Dumnezeul său, aşa cum fusese inima lui David, părintele său; şi femeile străine i-au abătut inima spre dumnezeii lor.

            Solomon încetează, odată cu căderea sa, de a mai fi tip al lui Hristos, astfel că nu în el vedem împlinirea profeţiei despre sceptrul casei lui Iuda (Facerea 49,10). Ne amintim, însă, că Solomon a fost încoronat la mijlocirea mamei sale (cap. 1), ceea ce vesteşte, oarecum, pe Maica Domnului: „Să I se închine şi să-I aducă cununa Maica Sa, fiindcă mama lui l-a făcut împărat pe Solomon şi l-a încununat! Acela însă s-a făcut păgân şi şi-a pierdut cununa în luptă. Iată, Fiul lui David a slăvit şi încununat casa lui David; căci Tu ai înălţat foarte tronul său şi ai cinstit foarte seminţia lui şi ai întins peste toate harfa lui”[5].

5: Aşa că Solomon a zidit o capişte pe deal pentru Chemoş, idolul Moabiţilor, şi capiştea lui Moloh, idolul Amoniţilor,

Chemoş (= cel care aserveşte) – zeu moabit, echivalent cu Moloh al amoniţilor – şi Moloh (= împărat; cel ce împărăţeşte) – zeul amoniţilor, erau cunoscuţi pentru jertfele de copii ce li se aduceau. Numele Moloh e o creaţie a traducătorilor Septuagintei: este cuvântul melekh (= rege; stăpân) citit cu vocalele lui boşet (= ruşine), evident în intenţia de a batjocori divinitatea amonită.

6: precum şi Astartei, urâciunea Sidonienilor;

Astarte (= cea care aduce lumină) era zeiţa fecundităţii.

7: aşa s-a purtat el, cu ochii la toate femeile străine care ardeau tămâie şi le aduceau jertfe idolilor lor.

În tot acest context, un glas aparte: „Aşa cum Templul a fost construit după un model străin, cultul a împrumutat forme canaaneene. Sincretismul a atins proporţii necunoscute până atunci, căci monarhia încuraja fuziunea ideilor şi practicilor împărtăşite de cele două straturi ale populaţiei, israeliţii şi canaaneenii. În plus, Solomon a acceptat cultele nevestelor străine şi a permis construirea de sanctuare în cinstea zeilor lor. Regii se considerau şefii religiei de Stat. Dar suntem puţin informaţi asupra funcţiei lor sacerdotale. Când Arca (Chivotul) a fost transportată la Ierusalim, David s-a manifestat ca un preot: el a dansat în faţa Arcei, a oferit holocaust înaintea lui Iahve […] şi a binecuvântat poporul în numele lui Iahve Sabaoth (II Regi 6, 16-18). Tot astfel, Solomon a binecuvântat Adunarea în timpul sfinţirii Templului (…). Dar, cu alte ocazii, regii au fost criticaţi pentru că au săvârşit rituri rezervate preoţilor”[6].

8: Şi a făcut Solomon rău în faţa Domnului şi n-a umblat după Domnul, aşa cum făcuse David, părintele său.

            „Oare nu e vrednic de plâns cel despre care se spune că a pătimit unele ca acestea? Cel ce a ridicat acel templu vestit în Ierusalim, cel ce a cerut înţelepciunea care stă lângă scaunul cel dumnezeiesc, cel admirat pentru chibzuinţa neasemănată până la marginile pământului, cel ce strălucea cetăţilor şi ţărilor ca un luceafăr, învins de femeile neruşinate şi umblând după plăcerea atotnecurată, a căzut în atâta nebunie, încât a dispreţuit şi însăşi evlavia cea către Dumnezeu. Aşadar, e în chip neîndoielnic un lucru primejdios a se aduna cineva cu cei de alt neam[7]. Şi e foarte grav a se lăsa biruit de plăcerea trupească. Unul ca acesta e necurat şi urât lui Dumnezeu Cel Atotcurat. Iar fără virtute nu poate intra cineva în cortul sfinţit şi dumnezeiesc. Dar nici jertfă primită nu poate aduce”[8].  Însă nu vom greşi, de aici, să lăsăm de-o parte spusele lui Solomon cuprinse în Scriptură: „Nu vom învinui pe Solomon. Nu vom desfiinţa cele spuse înainte, pentru căderea din urmă”[9].

9: Iar Domnul S-a mâniat pe Solomon, de vreme ce inima lui se abătuse de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce i Se arătase de două ori,

10: şi-n această privinţă îi poruncise ca nicicum să nu meargă după alţi dumnezei, ci să aibă grijă să facă ceea ce îi poruncise Domnul Dumnezeu.

11: Şi a zis Domnul către Solomon: „De vreme ce aşa stau lucrurile cu tine şi nu Mi-ai păzit poruncile şi rânduielile pe care ţi le-am poruncit, îţi voi rupe negreşit regatul din mână şi i-l voi da slujitorului tău.

12: Numai că n-o voi face în zilele tale, de dragul lui David, părintele tău, ci din mâna fiului tău îl voi lua.

13: Regatul însă nu-l voi lua pe tot; un sceptru i-l voi da fiului tău, de dragul lui David, robul Meu, şi de dragul Ierusalimului, cetatea pe care Eu am ales-o”.

            David „a luptat cu atâta vitejie împotriva duşmanului[10], încât chiar după moartea lui a fost apărătorul urmaşilor săi. De dragul lui David, Dumnezeu îi lasă lui Solomon întreagă împărăţia, cu toate că acesta săvârşise o mare fărădelege şi era vrednic să moară de nenumărate ori”[11].

14: Şi Domnul a ridicat un duşman împotriva lui Solomon, pe Hadad Idumeul. El a fost potrivnicul lui Israel în toate zilele lui Solomon. Hadad Idumeul era de viţă regească în Idumeea.

Hadad (= feroce) era şi numele unei divinităţi adorată de aramei, identificată cu Rimmon, zeul meteorologiei. Intră în compoziţia mai multor nume. Un duşman: „aici şi în versetul 23 autorul foloseşte cuvântul satan, care, în limbajul biblic, are conotaţia duşmanului prin excelenţă”[12].

15: Şi s-a întâmplat că în timp ce David nimicea Idumeea şi în timp ce Ioab, mai-marele oştirii lui, mergea să îngroape morţii – atunci când ei i-au ucis pe toţi cei de parte bărbătească din Idumeea

16: (fiindcă şase luni au rămas Ioab şi întregul Israel în Idumeea, până ce i-au nimicit pe toţi cei de parte bărbătească din Idumeea),

17: atunci Hadad a fugit, el, şi împreună cu el toţi Idumeii care fuseseră în slujba tatălui său; şi s-au dus în Egipt. Hadad era pe atunci copil mic.

De aici se vede că abia Solomon a ajuns la bune relaţii cu Egiptul, şi acelea temporare şi nu de la bun început.

18: Acolo s-au ridicat nişte oameni din cetatea Madian şi au venit la Paran; şi au mai luat cu ei nişte oameni şi au venit la Faraon, regele Egiptului; astfel că Hadad a venit la Faraon, iar acesta i-a dat o casă şi i-a rânduit hrană.

Madian (= ceartă) – regiune în nordul pustiei Arabiei, în Golful Akaba, învecinată cu Edomul. Paran (= podoabă) – pustiu în sudul Canaanului, către Sinai. Aici se pare că a poposit Hadad înainte de a merge la Faraon.

19: Hadad a aflat mare bunăvoinţă în ochii lui Faraon; acesta i-a dat-o de soţie pe sora soţiei sale, pe sora mai mare a Tafnesei.

Tafnes (= capul ţării) era soţia lui Faraon; sora ei mai mare nu e numită.

20: Iar sora Tafnesei i-a născut lui Hadad pe fiul ei Ghenubat, pe care Tafnes l-a adus în mijlocul fiilor lui Faraon; şi a crescut Ghenubat în mijlocul fiilor lui Faraon.

Fiul lui Hadad, născut în Egipt şi crescut la curtea lui Faraon se numea Ghenubat (= furtişag).

21: Hadad a auzit în Egipt că David se odihnea alături de părinţii săi şi că Ioab, mai-marele oştirii, murise; atunci Hadad i-a zis lui Faraon: „Dă-mi drumul, că vreau să mă întorc în ţara mea”.

22: Iar Faraon i-a zis lui Hadad: „Ce-ţi lipseşte la mine, de vrei să te întorci în ţara ta?”  Iar Hadad i-a zis: „Lasă-mă, negreşit, să plec!”  Aşa că Hadad s-a întors în ţara lui.

23: Domnul a ridicat un duşman împotriva lui Solomon, pe Rezon, fiul lui Eliada, care fugise de la Hadad-Ezer, regele din Ţoba, stăpânul său;

Rezon (= suveran), fiul lui Eliada (= Dumnezeu a ştiut), a fugit de la Hadad-Ezer (= Hadad este ajutorul meu), rege în Ţoba (= staţiune; războinic) – principat în Munţii Antiliban – şi a suit în Siria, unde, împreună cu alţi aventurieri, a luat cetatea Damasc (= sac plin de sânge), întemeind un regat al cărui prim rege a fost (v. 24).

24: acesta şi-a strâns oameni în jurul său şi a devenit capul unei adunături şi i-a dus la Damasc şi l-au luat, iar el a domnit în Damasc.

            „Sirianul este mintea superstiţioasă şi dialectică (certăreaţă), căci s-a spus că singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon, adică împotriva păcii şi a înţelepciunii”[13].

25: Cât despre Hadad, acesta a fost răul pe care l-a făcut: amarnic duşman i-a fost lui Israel; el a domnit în ţara Edom.

Nu rezultă că Hadad ar fi reuşit să aducă vreo daună majoră lui Solomon, atât doar că duşmănia lui era un izvor de tensiune suplimentar.

26: Iar Ieroboam, fiul lui Nabat, Efraimitul din Ţereda, copilul unei văduve, îi era serv lui Solomon.

Ieroboam (= poporul devine numeros), fiul lui Nebat (= El priveşte) din Ţereda (= răcoros) – sat în Efraim – va juca un rol însemnat în istoria lui Israel.

27: Şi iată împrejurarea în care el şi-a ridicat mâna împotriva regelui Solomon:  Regele Solomon a zidit cetăţuia şi a desăvârşit întăriturile cetăţii lui David, părintele său.

„Expresia ebraică a ridica mâna nu implică neapărat violenţă sau ucidere. Poate fi vorba de o revoltă împotriva corvezilor. Amănuntele evenimentelor nu mai sunt cunoscute”[14].

28: Iar tânărul Ieroboam era foarte puternic; Solomon a văzut că e om de treabă şi l-a pus mai-mare peste corvezile casei lui Iosif.

29: Şi a fost că-n vremea aceea a ieşit Ieroboam din Ierusalim; pe drum l-a întâlnit profetul Ahia din Şilo care l-a făcut să se abată din cale. Ahia era îmbrăcat cu o haină nouă; în câmp se aflau doar ei amândoi.

Profetul  Ahia (= fratele Domnului) din Şilo vesteşte cele viitoare, ce se vor plini după moartea lui Solomon:

30: Atunci Ahia şi-a luat de pe el haina cea nouă şi a rupt-o în douăsprezece bucăţi

„Ciprian al Cartaginei opune caracterul divizibil al comunităţilor politice/profane caracterului indivizibil al comunităţii creştine (Biserica). Haina lui Hristos nu poate fi sfâşiată aşa cum a fost sfâşiată haina reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel (Despre unitatea Bisericii ecumenice şi Epistola 69, 4;6)”[15].

31: şi i-a zis lui Ieroboam: „Ţine pentru tine zece bucăţi, căci aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Iată, Eu rup regatul din mâna lui Solomon şi-ţi voi da ţie zece seminţii.

32: Dar două seminţii îi vor rămâne lui, de dragul robului Meu David şi de dragul Ierusalimului, cetatea pe care Eu am ales-o dintre toate seminţiile lui Israel.

Pentru bucăţi, Septuaginta are sceptre. Pentru două seminţii, „Textul Masoretic are un trib, pe redactorul deuteronomist interesându-l tribul lui Iuda. Se pare, însă, că de acesta a rămas legat şi alt trib, Veniamin (vezi 12, 21) sau, poate Simeon”[16].

33: [Aceasta], din pricină că ei M-au părăsit şi i s-au închinat Astartei, urâciunea Sidonienilor, şi lui Chemoş, idolul Moabiţilor, şi lui Moloh, idolul fiilor lui Amon, şi n-au umblat în căile Mele, ca să facă ce e drept în faţa Mea, aşa cum a făcut David, părintele său.

34: Cu toate acestea, Eu nu voi lua din mâna lui întregul regat (căci, negreşit, Eu îl voi sprijini în toate zilele vieţii lui), de dragul lui David, robul Meu pe care Eu l-am ales,

35: ci din mâna fiului său voi lua regatul; ţie îţi voi da zece seminţii,

36: iar fiului său îi voi da două seminţii, aşa ca robul Meu David să aibă în faţa Mea de-a pururi un aşezământ în Ierusalim, cetatea pe care Eu Mi-am ales-o spre a-Mi fi numele într-însa.

37: Iar pe tine te voi lua şi vei domni în tot ceea ce-ţi pofteşte sufletul şi vei fi rege peste Israel.

38: Şi dacă tu vei păzi toate poruncile pe care ţi le voi da şi vei umbla în căile Mele şi vei face ceea ce e drept în faţa Mea, ca să-Mi păzeşti rânduielile şi poruncile aşa cum a făcut David, robul Meu, Eu voi fi cu tine şi-ţi voi zidi casă nebântuită, aşa cum i-am zidit-o lui David.

39: Prin aceasta voi umili seminţia lui David, dar nu pe totdeauna»”.

„Verset preluat din recenziile lui Origen şi Lucian, conforme cu Textul Masoretic; în ediţia Rahlfs, notă infrapaginală”[17].  Cuvintele nu pe totdeauna, au şi un tâlc mesianic.

40: Solomon a căutat să-l omoare pe Ieroboam, dar acesta s-a ridicat şi a fugit în Egipt, la Şişac, regele Egiptului; şi a rămas în Egipt până la moartea lui Solomon.

Şişac „(în egipteană Şeşonq), rege de origine libiană, a fondat a XXII-a dinastie (950-730 î. Hr.). El a domnit între 950 şi 929 şi a invadat Palestina (cf. 14, 25-26), aşa cum făcuseră mai demult alţi faraoni care au stăpânit Palestina până la mijlocul secolului al XVI-lea î. Hr.”[18].  Şişac preia puterea printr-o lovitură de stat sângeroasă, înlăturând dinastia precedentă. Prin ascensiunea sa, se va schimba şi politica Egiptului faţă de Israel, alianţa lui Solomon cu egiptenii devenind caducă.

41: Cât despre ce a mai rămas din istoria lui Solomon şi din faptele lui şi din toată înţelepciunea lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Cuvintelor lui Solomon?

„II Paralipomene 9, 29 o numeşte Cartea profetului Natan, Cartea lui Ahia din Şilo şi Vedeniile lui Ido văzătorul despre Ieroboam, fiul lui Nabat[19].

42: Iar zilele pe durata cărora a domnit Solomon în Ierusalim au fost patruzeci de ani.

„Se pare că e vorba de o cifră rotundă (dar, oricum, foarte apropiată de adevăr)”[20].

43: Şi a adormit Solomon laolaltă cu părinţii săi şi l-au îngropat în cetatea lui David, părintele său, iar în locul lui a domnit Roboam, fiul său.

Moartea lui Solomon nu a întristat atât poporul cât i-a adus un sentiment de uşurare, datorită corvezilor şi a fiscalităţii din vremea sa. Adevărat, acestea dau putere unui stat (când sunt bine administrate), însă poporul arareori va gândi astfel. Redăm aici, chiar cu riscul unor repetiţii, patru descrieri ale domniei lui Solomon[21], acestea completându-se reciproc. La urmă, vom lăsa pe Iosif Flaviu, ca pe cel mai apropiat, istoriceşte vorbind, de marele monarh al regatului Israel:

            „Solomon (circa 961 – 922 î. Hr.), care n-a fost un militar, un cuceritor, ci un mare organizator, diplomat şi constructor, a dus regatul Israelului la un înalt nivel de prosperitate economică. Atributul de onoare pe care i l-a conferit tradiţia este înţelepciunea; motiv pentru care a fost considerat ca autor al unor importante opere literare, în primul rând sapienţiale: Proverbele, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor ş. a.  Figură tipică de monarh oriental absolut, Solomon a stabilit mai întâi importante relaţii diplomatice (cu Egiptul, cu Tirul, cu regatul Saba, ş. a.). Şi-a asigurat ieşirea la mare anexând şi ultima fortăreaţă Geser din Canaan, unul din marile antrepozite pentru comerţul cu Orientul Apropiat. A construit la Marea Roşie portul Etziongaber, totodată mare şantier naval şi cel mai important centru pentru prelucrarea aramei din Orientul Antic. A creat o importantă întreprindere de stat pentru comerţul maritim; a fortificat punctele ce comandau marile drumuri comerciale care traversau Palestina – din Egipt până în Babilon şi de la Marea Mediterană spre ţinuturile Indiei; a garantat siguranţa caravanelor negustorilor, percepând în schimb taxe speciale de tranzit. A încurajat dezvoltarea prelucrării metalelor (în special a fierului), aducând meşteri din Fenicia; iar din Tir, marinari şi meşteri constructori de corăbii. Minele din Edom şi comerţul de cai au devenit monopol regal. Dispunând în felul acesta de imense resurse economice, Solomon a importat (iar o parte din cantităţile importate le exporta în alte ţări) lemn de cedru, de brad, de abanos şi santal, fildeş şi piei de panteră, pietre preţioase şi semipreţioase, aur şi argint, cai şi care de luptă (de unde şi faima uriaşelor grajduri ale lui Solomon).  Aceste bogăţii fabuloase i-au permis să construiască grandiosul templu din Ierusalim – oraş devenit acum centrul religios şi politic al ţării – şi să-şi organizeze o curte fastuoasă, asemenea celor ale marilor monarhi ai timpului, cu care putea rivaliza în strălucire; cu un corp de demnitari ai palatului, cu un personal foarte numeros, cu un harem regal impresionant, cu clădiri de un lux uimitor în care se desfăşurau somptuoasele festivităţi de primire a prinţilor străini… Un fast care strivea poporul evreu – prin taxele şi impozitele excesive, prin regimul de corvezi obligatorii timp de patru luni pe an, prin obligaţia fiecăruia din cele 12 triburi să asigure, fiecare câte o lună pe an, toate cheltuielile casei regale.  În timpul domniei lui Solomon, Ierusalimul a devenit un oraş cosmopolit. Negustorii străini aveau şi dreptul să construiască temple dedicate divinităţilor lor naţionale; după cum şi regele însuşi construise – pentru soţiile sale de neam străin pe care le avea – temple în cinstea zeilor veneraţi în ţările lor. Şi acesta a fost un fapt care a sporit nemulţumirea poporului”[22].  „Solomon, suveran al Regatului Israel (965 – 928 î. Hr.). Fiul lui David şi al Batşebei, Solomon este coregent în ultimii doi ani de domnie ai tatălui său. Ajuns la putere, Solomon îi înlătură prin violenţă pe toţi rivalii reali, potenţiali sau imaginari. Unitatea întinsului regat, devenit cea mai importantă forţă economică şi politică în spaţiul dintre Egipt şi Mesopotamia, este menţinută de Solomon printr-o atentă politică defensivă şi un abil joc diplomatic. Hotarele sunt consolidate prin ridicarea unor inexpugnabile cetăţi (Meghiddo, Gheser) şi prin organizarea unor puternice unităţi de care de luptă ca forţe de intervenţie rapidă. Căsătorii diplomatice sunt încheiate de Solomon cu prinţese moabite, edomite, sidoniene şi neohitite; fiica unui faraon al Egiptului din dinastia 21 intră în rândul soţiilor din haremul lui Solomon. Controlând principalele drumuri comerciale dintre Egipt, Anatolia, Arabia şi Mesopotamia, Solomon întreţine relaţii strânse cu puternicul rege al Tirului Hiram I, cu al cărui sprijin organizează expediţii comerciale pe calea mării spre ţărmurile Arabiei şi Africii orientale (în enigmatica ţară Ofir). Solomon continuă procesul de centralizare a statului iniţiat de David: crearea a 12 districte fiscale, deosebite de structurile tribale anterioare. Domnia lui Solomon, veacul de aur al Regatului Israel, reprezintă o epocă de remarcabilă înflorire economică şi culturală. În capitală, Ierusalim, este construit fastuosul complex arhitectural cuprinzând Templul, simbolul religiei israelite, şi palatul regal. Rebeliuni interne declanşate de fiscalitatea excesivă, precum cea condusă de Ieroboam din tribul Efraim, ca şi răscoale ale populaţiilor supuse (Edom) sunt înăbuşite fără mari eforturi. O excepţie o constituie emanciparea de sub autoritatea israelită a statului arameic al Damascului. La moartea lui Solomon, în urma disensiunilor etnice şi politice dintre triburile din nord şi sud, are loc scindarea unităţii statale; în urma respingerii de către Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon (928 – 911), a revendicărilor lor, triburile nordice îl încoronează rege pe Ieroboam I (928 – 907). Astfel iau naştere două state vecine şi rivale – Iudeea în sud şi Israelul în nord – antrenate în următoarele două secole în frecvente lupte fratricide”[23].

            „Solomon, al treilea rege al lui Israel (971-931), numit Iubitul Domnului de către profetul Natan (II Regi 12, 25), este primul rege dinastic. A ajuns pe tron cu ajutorul mamei sale, Batşeba. Înţelepciunea sa a devenit repede legendară. Momentul consacrării îl reprezintă viziunea din Gabaon (3,4), când Solomon Îi cere lui Dumnezeu, ca unic dar, darul discernământului (inima înţeleaptă). Epoca domniei lui Solomon a fost o epocă de aşezare şi de prosperitate deopotrivă materială şi spirituală. Tradiţia a perpetuat imaginea unui rege înţelept (cf. Sirah 47, 14-17), autor al unui întreg ciclu sapienţial integrat în canonul ebraic şi, ulterior, creştin. Sacralizarea figurii lui Solomon va atinge apogeul în perioada elenistică, începând cu secolul al III-lea î. Hr., când partea de umbră a personajului (iubitor de femei, favorabil idolatriei etc.) dispare, lăsând locul numai părţii sale luminoase (…). Pentru creştini, începând cu Origen, Solomon a compus o trilogie destinată să ghideze sufletul omului spre desăvârşire. Această trilogie este compusă din Proverbe (cartea eticii); Ecclesiastul (cartea fizicii, în sensul antic al cuvântului, de cosmologie); Cântarea Cântărilor (cartea metafizicii sau epopticii). Pentru un portret al lui Solomon în Biblie[24], Noul Testament şi tradiţia iudaică post-biblică, cf. Vladimir Petercă, Regele Solomon în Biblia ebraică şi în cea grecească, Iaşi, 1999”[25].

            Solomon (cca. 971-970-931)[26]. Înălţat la tronul regal în urma unui fel de lovitură de stat, Solomon n-a şovăit să-şi întărească domnia, eliminându-l pe rivalul său Adoniahu şi pe cei care îl susţineau (Ioab şi Abiatar). Încă de la începutul domniei sale el a fost confruntat cu o expediţie a faraonului Siamun, care a distrus Gezerul; în cele din urmă, Siamun şi Solomon au încheiat o alianţă politică, manifestată prin căsătoria unei fiice a faraonului cu regele de la Ierusalim. Cu Hiram din Tir, Solomon a continuat o politică de alianţă şi de schimburi de tehnică şi comerciale, indispensabile pentru construirea palatului regal şi a templului de la Ierusalim şi pentru lansarea de operaţii comune pe marea Roşie spre ţara Ofir. Se pare că a întreţinut relaţii bune cu regatul arab din Saba, care controla comerţul de tămâie şi mirodenii, şi chiar că a luat parte la comerţul cu arme (cai şi care) între Kue (Cilicia) şi Egipt. La nord-est el s-a izbit de împotrivirea lui Hadad Arameanul[27] şi de aceea a lui Rezon care s-a proclamat regele Damascului. Lui Solomon i-a rămas reputaţia de înţelept, adică de om politic dibaci în conducerea regatului[28]. Înconjurându-se de un cabinet cu totul devotat cauzei sale, el a organizat ţara în 12 provincii, având fiecare în fruntea sa câte un cârmuitor local şi a asigurat aprovizionarea curţii regale. Şi-a echipat armata cu care de luptă, a reconstruit şi a fortificat localităţile Hazor, Meghido şi Gezer. Şi-a înfrumuseţat şi întărit capitala: templu, palat regal, millo, zid de incintă. Această organizare administrativă şi importanţa palatului regal au dus la naşterea unei noi clase sociale: cea a funcţionarilor civili, cultuali (pentru noul templu) şi militari, depinzând de hambarele regale. Probabil, formarea acestor noi funcţionari a impus crearea unui fel de şcoală regală, unde învăţau să citească, să scrie, să socotească şi… să fie foarte devotaţi regelui. Probabil că în cadrul acestei (sau acestor) şcoli îşi are începutul literatura ebraică şi au fost scrise cele mai vechi texte ale Bibliei[29]. Aceste transformări sociale şi, îndeosebi, dezvoltarea corvezii necesare pentru marile lucrări publice au provocat mai multe răscoale, îndeosebi cea a casei lui Iosif şi a căpeteniei ei, Ieroboam, fiul lui Nebat, care a trebuit să se refugieze în Egipt. O dată cu urcarea pe tron a faraonului Şişak/Şeşonk (cca. 945-924), această ţară şi-a reafirmat pretenţiile asupra Palestinei, primindu-i pe opozanţi, în aşteptarea momentului unei intervenţii militare. În a doua parte a domniei sale, Solomon a fost astfel nevoit să se înţeleagă cu regele din Tir şi să-i vândă teritoriul Kabul. Acestor tensiuni sociale, economice şi politice li s-a adăugat opoziţia unor profeţi şi a unor medii tradiţionale, nemulţumite de prezenţa unor culte străine la curtea din Ierusalim. Toate aceste tensiuni au provocat sfărâmarea regalităţii unificate, atunci când a murit Solomon. Uniunea dintre Iuda şi Israel sub David şi Solomon n-a durat mai mult de 70 de ani; totuşi, această perioadă a marcat profund istoria şi cultura evreiască de după aceea, care s-au referit la această perioadă ca la o vârstă de aur[30].

            „După ce a devenit cel mai vestit rege dintre toţi regii şi cel mai îndrăgit de Dumnezeu, prin înţelepciunea şi bogăţiile lui întrecându-i pe cei ce fuseseră cârmuitorii evreilor, Solomon n-a perseverat în purtarea sa până la capăt, ci s-a înstrăinat de datinile strămoşeşti, astfel că sfârşitul lui n-a semănat cu propria-i viaţă. Pătimaşa iubire a nevestelor şi lipsa de măsură în dragoste l-au făcut să nu se mai mulţumească cu femeile localnice, ci s-a nuntit şi cu cele de alt neam: sidoniene, tyriene, ammanite şi idumeene, încălcând legea lui Moise care interzicea căsătoriile cu străinele. De dragul nevestelor lui, a început totodată să se închine idolilor acestora[31]. De aceea, Legiuitorul n-a privit cu ochi buni şi a avertizat că nuntirile cu femei străine nu erau îngăduite, ca nu cumva evreii să se lase atraşi de riturile din afară şi să le părăsească pe cele străbune, de dragul cinstirii idolilor acestora, încetând să se mai închine lui Dumnezeu. Prins în ameţitorul vârtej al plăcerilor, Solomon n-a ţinut seamă de acest lucru. În afara fiicei lui Faraon, el a mai avut şapte sute de soţii şi trei sute de concubine. Patima l-a făcut să ajungă la cheremul lor şi să le adopte obiceiurile, socotind că pentru a da dovada marii sale iubiri, era necesar să treacă la credinţa din ţara lor natală. Datorită vârstei înaintate şi faptului că judecata lui era prea slabă ca să-i readucă în memorie orânduielile strămoşilor, a uitat să se mai închine Dumnezeului propriu, cinstindu-i pe idolii nevestelor sale. Solomon păcătuise şi mai înainte şi se abătuse de la litera legilor când a modelat junincile de aramă puse în jurul soclului de la ofranda adusă templului, denumită Marea de aramă, aşijderea când a făurit statuile leilor din preajma tronului său (căci nu mai avea nevoie să facă chipuri cioplite)[32]. După ce a avut în faţă frumoasa şi înălţătoarea pildă a virtuţii şi gloriei tatălui său, care au fost lăsate fiului ca răsplată a desăvârşitei devoţiuni faţă de Dumnezeu, după ce Acesta i-a apărut de două ori în somn şi l-a îndemnat să meargă pe urmele paşilor părinteşti, Solomon s-a abătut de la drumul drept, moartea lui fiind lipsită de glorie. S-a ivit şi un prooroc trimis de Dumnezeu, care l-a înştiinţat că nelegiuirea lui a ieşit la iveală, spunându-i că n-o să se mai bucure mult de faptele sale. Domnia nu-i va fi răpită câtă vreme mai trăia, deoarece Domnul făgăduise să-l facă urmaşul lui David. După ce va muri, pedeapsa se va abate asupra fiului său, chiar dacă nu întregul popor i se va arăta necredincios, căci zece seminţii îi vor contesta puterea şi doar celelalte două vor rămâne supuse nepotului lui David, de dragul bunicului, pe care Domnul l-a iubit, şi de dragul Hierosolymei, unde el plănuise să-I închine un jertfelnic”[33].

            O învăţătură din istoria primilor trei regi evrei: „Saul, la început cel mai bun dintre semenii săi, după aceea e răpus de invidie. David, bărbatul cel bun după inima Domnului, după aceea se face vinovat de omor şi de desfrânare. Solomon, cel dăruit de Domnul cu tot harul şi cu toată înţelepciunea, a fost târât în idolatrie de către femeile sale. Numai Fiului lui Dumnezeu i-a fost dat să rămână fără greşeală”[34].


[1] Deşi, în cazul lui Solomon, nu putem vorbi despre adulter, doar despre faptul că avea un harem cu care-şi întrecuse mult înaintaşii.

[2] SEP 2, p. 488

[3] BBVA, p. 394

[4] AB, p.

[5] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, II, 5

[6] Mircea Eliade, op. cit., pp. 331-332

[7] De altă credinţă, ireconciliabilă cu ortodoxia.

[8] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XIV

[9] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, IV, 2

[10] Duşmanul fiind, aici, păcatul.

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 14

[12] BBVA, p. 394

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 26

[14] SEP 2, p. 490

[15] SEP 2, p. 495

[16] SEP 2, p. 490

[17] BBVA, p. 395

[18] SEP 2, p. 491

[19] BBVA, p. 395

[20] BBVA, p. 395

[21] Reamintim că datările diferă de la autor la autor.

[22] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, pp. 172-173

[23] EA, p. 299

[24] Adică în Vechiul Testament.

[25] SEP 2, p. 454

[26] Perioada 971-970 este indicată aici drept una de coregenţă, David fiind încă în viaţă, deşi foarte slăbit.

[27] Hadad Idumeul.

[28] Aceasta, însă, nu a fost singura latură a înţelepciunii lui Solomon.

[29] Putem vorbi despre redactări, şi acestea prezumtive, care, însă, se bazau pe texte mult mai vechi.

[30] DEI, pp. 879-880

[31] Se pare că Solomon doar a tolerat cultele străine, nefiind un adept al acestora; oricum, confuzia era uşor de realizat.

[32] Iosif Flaviu pare, în această privinţă, a reprezentărilor creaturilor, a avea o poziţie rigidă, premergătoare iconoclasmului.

[33] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VIII, 7, 5

[34] Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, III, 4-5

CAP. 10 – Regina din Saba vine la Solomon; bogăţiile acestuia.

 

1: Iar regina de Saba, auzind de numele lui Solomon şi de numele Domnului, a venit să-l pună pe Solomon la încercare prin cuvinte cu subînţelesuri.

„Saba (sau Şeba, după numele unuia din nepoţii lui Avraam – vezi Facerea 25, 3) era teritoriul unei comunităţi din sud-vestul Arabiei, comunitate care, la vremea aceea, controla toate căile comerciale ale regiunii. Vizita la Ierusalim a reginei din Saba a devenit celebră nu numai în contextul ei biblic, dar şi în legendele arabe şi în tradiţia Etiopienilor (aceştia din urmă pretind că ea s-a întors în Etiopia purtând la sân un prunc care va fi începătorul dinastiei lor imperiale). La rându-i, lumea arabă era faimoasă prin înţelepţii ei”[1].  „Caracterul fabulos al acestei povestiri nu exclude posibilitatea unei realităţi istorice, având în vedere relaţiile comerciale dintre Solomon şi Arabia. Nu se poate stabili exact unde era localizat regatul Saba. Se pare că un regat sabeean din sudul Arabiei ar fi cunoscut o perioadă de înflorire între anii 900 şi 450 î. Hr., datorată schimburilor comerciale cu India. Această relatare se regăseşte şi în alte tradiţii, cum ar fi cea abisiniană şi musulmană. Potrivit celei din urmă, regina purta numele de Balkis. ♦ Pentru Origen (Comentariu la Cântarea Cântărilor 2, 1) sau Sf. Grigorie de Nyssa (Omilia 7 la Cântarea Cântărilor), regina din Saba, etiopiancă, prefigurează Biserica neamurilor. Păgânii sunt negri, precum regina etiopiancă, întrucât practicau idolatria, trăind departe de adevăratul Dumnezeu. Darurile reginei trimit la darurile aduse de magi Mântuitorului”[2].

Cuvinte cu subînţelesuri: „enigma = cuvânt obscur, cu două sau mai multe înţelesuri; enigmă (dar nu în sens de ghicitoare, ci de problemă care se cere desluşită)”[3].

2: Şi a venit în Ierusalim cu foarte mare slavă şi cu cămile care purtau mirodenii şi foarte mult aur şi pietre scumpe; şi a intrat la Solomon şi i-a spus tot ce avea pe inimă.

„Pentru Origen, regina din Saba (lumea păgână) vine la Ierusalim, adică spre Viziune; mirodeniile sunt faptele bune; aurul simbolizează cunoştinţele intelectuale şi disciplinele profane, specifice filozofiei păgâne; piatra scumpă simbolizează curăţenia firii. Ea vine în Templu, care prefigurează taina Întrupării”[4].

3: Iar Solomon i-a dat răspunsuri la toate întrebările ei; n-a fost întrebare peste care regele să treacă şi la care să nu dea răspuns.

4: Regina de Saba a văzut atunci toată înţelepciunea lui Solomon, casa pe care el o zidise,

5: şi mâncărurile lui Solomon şi locuinţa slugilor lui şi rânduiala servilor săi şi îmbrăcămintea lui şi pe paharnicii săi şi arderea-de-tot pe care el o aducea în casa Domnului; şi a rămas pe de-a-ntregul uimită.

6: Şi a zis către regele Solomon: „Adevărat este tot ceea ce am auzit în ţara mea despre tine şi despre înţelepciunea ta.

7: Şi nu i-am crezut pe cei ce-mi povesteau, până când eu am venit şi până când ochii mei au văzut; şi, iată, nici pe jumătate nu mi se spusese; tu ai întrecut în bunătate tot ceea ce mi s-a spus în ţara mea.

8: Fericite sunt femeile tale, fericite sunt slugile care-ţi stau pururea înainte, cei ce aud întreaga ta înţelepciune.

9: Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce a binevoit întru tine, ca să te aşeze pe tronul lui Israel; că i-a bineplăcut Domnului să-i întărească pe fiii lui Israel în veci şi te-a aşezat pe tine rege peste ei, ca să faci judecată dreaptă în pricinile lor”.

Se poate vedea de aici cum opulenţa poate fi, deseori, şi un argument pentru convertirea religioasă, deşi socotim această cale ca fiind foarte riscantă, mai cu seamă azi, când belşugul pare a se fi mutat în regiunile cele mai sărace spiritual!

10: Şi i-a dat lui Solomon o sută douăzeci de talanţi de aur şi foarte multe mirodenii şi pietre scumpe; după acele mirodenii n-au mai venit altele care să fie mai îmbelşugate decât cele pe care regina de Saba i le-a dăruit lui Solomon.

11: (Flota lui Hiram, cea care aducea aurul din Ofir, a adus foarte multă lemnărie cioplită şi pietre preţioase.

Lemnărie cioplită: „Termenul ebraic pentru desemnarea acestui lemn nu conduce la identificarea lui. În general, se crede că ar fi vorba de santal, lemn de esenţă tare şi culoare roşie, foarte bun pentru decoraţii şi pentru confecţionarea instrumentelor muzicale; totuşi, Iosif Flaviu îl aseamănă cu pinul (dar mai alb şi mai strălucitor)”[5].

12: Din lemnele acelea cioplite i-a făcut Solomon proptele casei Domnului şi casei domneşti; de asemenea, chitare şi harpe pentru cântăreţi; lemne cioplite ca acelea n-au mai venit în ţară şi nici că s-au mai văzut undeva până-n ziua de azi).

Versetele 11-12 întrerup naraţiunea, dar ele ţin să completeze imaginea asupra fastului de la curtea lui Solomon.

13: Iar regele Solomon i-a dat reginei de Saba tot ceea ce ea a dorit, orice a cerut, pe deasupra a tot ceea ce regele Solomon i-a dat la alegerea lui; iar ea s-a întors şi a venit în ţara ei, ea şi toţi servii săi.

14: Greutatea aurului care-i venea lui Solomon într-un singur an era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur,

„Cantitate enormă: peste 23.000 de kilograme!”[6].  666: apare şi în Apocalipsa lui Ioan 13, 18, ca număr al Antihristului; aici ar corespunde unei greutăţi de minimum 20.000 kg”[7].

15: în afară de dările supuşilor şi ale negustorilor de mărfuri şi ale tuturor regilor de dincolo şi ale guvernatorilor ţării.

Prin regii de dincolo sunt înţeleşi regii din părţile arabe. Dările negustorilor de mărfuri reprezintă taxele pe care caravanele le plăteau către casa regală, în schimbul asigurării protecţiei drumurilor comerciale.

16: Şi a făcut regele Solomon două sute de scuturi de aur ciocănit; pe fiecare scut erau trei sute de sicli de aur;

„Scuturile erau de lemn, dar acesta era suflat cu aur pe ambele feţe. Un siclu de aur cântărea ceva mai mult de 11 grame şi jumătate”[8].

17: de asemenea, trei sute de scuturi de aur ciocănit, pe fiecare scut fiind câte trei mine de aur; şi le-a pus regele în Casa Pădurii Libanului.

„O mină de aur cântărea 571,200 grame. – Scuturile mari protejau corpul întreg; scuturile mici, doar o parte. Acestea, suflate cu aur, nu erau destinate războaielor, ci parăzilor militare sau decorării sălilor de arme”[9].

18: Regele Solomon a făcut şi un mare tron de fildeş şi l-a ferecat cu aur lămurit.

„Aur lămurit: aur purificat prin foc; aur pur”[10].

19: Tronul avea şase trepte; pe spatele tronului erau săpături cu viţei; de-o parte şi de alta a locului de şedere avea rezemători pe care şedeau doi lei;

„La aceste şase trepte se adaugă şi tronul însuşi, ca a şaptea treaptă, simbolizând cosmosul cu cele şapte ceruri”[11].

20: iar alţi doisprezece lei şedeau pe cele şase trepte, de-o parte şi de alta. Aşa ceva nu s-a mai făcut în nici un alt regat.

21: Şi toate vasele făcute de Solomon erau de aur; cele de spălat erau de aur; toate vasele din Casa Pădurii Libanului erau de aur curat; de argint nu erau, căci argintul nu era luat în seamă în zilele lui Solomon.

22: Căci Solomon avea pe mare o flotă de Tarsis împreună cu flota lui Hiram; la fiecare trei ani îi veneau regelui de la Tarsis corăbii încărcate cu aur, argint, lemn cioplit şi lemn lucrat.

„Textul Masoretic adaugă: fildeş, maimuţe şi păuni[12].  Tarsis: loc geografic greu de determinat, situat probabil în Spania sau la Marea Neagră şi considerat a fi extremitatea lumii cunoscute. O corabie de Tarsis era o corabie de comerţ solidă, în stare să ajungă în cele mai îndepărtate ţinuturi”[13].  Tarsis s-ar traduce, cel mai probabil, prin  rafinărie.

            Şi aici s-a văzut o anticipare a lucrării Mântuitorului: „Fiindcă Hristos are corăbii la Tars, ale minţii, desigur, care să cutreiere marea şi să ducă materialele evlaviei pentru clădirea templului. În astfel de corăbii călătoreşte Hristos şi, ca un bun cârmaci, când marea este liniştită, El se odihneşte la pupa corăbiei, dar când este înfuriată, potoleşte vânturile, ca să aducă linişte alor Săi (Matei 8,26). Trecând şi la neamuri, le liberează sufletul, care era ţinut în cătuşele legii[14], ca să nu treacă la tovărăşia naţiilor păgâne”[15].

23: Solomon i-a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi în înţelepciune.

24: Toţi regii pământului căutau să-l vadă pe Solomon, ca să-i audă înţelepciunea pe care Domnul i-o pusese în inimă.

25: Şi fiecare îşi aducea darurile lui: vase de aur şi îmbrăcăminte şi miruri şi mirodenii şi cai şi catâri, câte un rând în fiecare an.

26: Avea Solomon patru mii de iepe pentru carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi, pe care i-a aşezat în cetăţile unde-şi avea carele, precum şi pe lângă rege, în Ierusalim. El era domn peste toţi regii, de la Râu până la ţara Filistenilor şi la hotarele Egiptului.

27: El a făcut ca aurul şi argintul să fie [tot atât de preţuit] în Ierusalim ca şi pietrele, iar cedrii i-a făcut, prin mulţimea lor, să fie ca duzii în câmpie.

28: Caii i se aduceau lui Solomon din Egipt şi din Coa; negustorii regelui îi luau din Coa pe bani.

Coa: după toate probabilităţile, vechiul nume al Ciliciei, provincie din Asia Mică, renumită pentru caii de rasă”[16]. Coa apare doar în Septuaginta.

29: Un car era adus din Egipt cu şase sute de sicli de argint; un cal, cu o sută cincizeci de sicli de argint; tot astfel veneau pe mare pentru toţi regii Heteilor şi pentru regii Siriei.

Comerţul cu care de luptă era o afacere mai amplă, care implica şi ţinuturile Siriei şi pe cele ale Hittiţilor.


[1] BBVA, p. 392

[2] SEP 2, p. 485

[3] BBVA, p. 392

[4] SEP 2, p. 485

[5] BBVA, p. 393

[6] BBVA, p. 393

[7] SEP 2, p. 486

[8] BBVA, p. 393

[9] BBVA, p. 393

[10] BBVA, p. 393

[11] SEP 2, p. 486

[12] BBVA, p. 393

[13] SEP 2, p. 487

[14] Referire ce se poate aplica mai degrabă Iudeilor. Oricum, Hristos este Cel ce liberează sufletele, atât pe cele ale Iudeilor, din legăturile Legii, cât şi pe ale celor din neamuri, din rătăcirea politeistă.

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXI, 5

[16] BBVA, p. 394

CAP. 9 – O nouă arătare a Domnului. Cetăţi date lui Hiram. Cetăţi şi ascultări. Fiica lui Faraon se mută în casa ei. Corăbiile lui Solomon.

 

1: Şi a fost că după ce Solomon a terminat de zidit casa Domnului şi casa domnească şi toate lucrările, câte i-a plăcut lui să-şi facă,

2: Domnul i S-a arătat lui Solomon a doua oară, aşa cum i Se arătase în Gabaon.

3: Şi a zis Domnul către el: „Am auzit glasul rugăciunii tale şi pe al cererii tale cu care te-ai rugat în faţa Mea şi ţi-am plinit după cum în întregime M-ai rugat: am sfinţit această casă pe care tu ai zidit-o spre a-Mi aşeza într-însa numele în veac; acolo vor fi ochii Mei şi acolo va fi inima Mea pe-ntotdeauna.

4: Şi dacă tu vei umbla înaintea Mea aşa cum a umblat David, părintele tău, cu inimă curată şi cu dreptate, în aşa fel încât tu să faci tot ceea ce Eu i-am poruncit lui, şi dacă-Mi vei păzi rânduielile şi poruncile,

5: atunci tronul domniei tale peste Israel îl voi ridica pentru vecie, aşa cum i-am grăit lui David, părintele tău, zicând: «Nu-ţi va lipsi bărbat cârmuitor în Israel».

6: Dar dacă voi sau copiii voştri vă veţi întoarce dinspre Mine şi nu-Mi veţi păzi poruncile şi rânduielile pe care Moise le-a dat înaintea voastră, şi dacă veţi merge şi veţi sluji unor dumnezei străini şi vă veţi închina lor,

7: atunci pe fiii lui Israel îi voi stârpi din ţara pe care le-am dat-o, iar casa aceasta, pe care Eu i-am sfinţit-o numelui Meu, o voi lepăda de la faţa Mea, iar Israel va fi arătat cu degetul şi de poveste la toate neamurile.

8: Şi casa aceasta, pe cât e ea de înaltă, pe atât va fi că tot cel ce va trece pe lângă ea va da din cap şi va fluiera şi va zice: – De ce a făcut Domnul astfel cu ţara aceasta şi cu această casă?…

9: Şi vor răspunde: – Pentru că ei L-au părăsit pe Domnul, Dumnezeul lor, Cel ce i-a scos pe părinţii lor din ţara Egiptului, din casa robiei, şi s-au lipit de dumnezei străini şi lor li s-au închinat şi le-au slujit; de aceea a adus Domnul peste ei tot răul acesta”.  După aceea a adus-o Solomon pe fiica Faraonului din cetatea lui David în casa pe care el o zidise în zilele acelea.

10: Şi a fost că după cei douăzeci de ani – în care Solomon a zidit cele două case (casa Domnului şi casa domnească),

11: timp în care Hiram, regele Tirului, l-a ajutat pe Solomon cu lemn de cedru şi cu lemn de pin şi cu aur şi cu tot ceea ce a mai vrut – regele Solomon i-a dat regelui Hiram douăzeci de cetăţi în ţinutul Galileii.

Galileea (= cerc; regiune) – denumirea regiunii muntoase a lui Neftali.

12: Aşa că Hiram a plecat din Tir şi s-a dus în Galileea să vadă cetăţile pe care i le dăduse Solomon, dar nu i-au plăcut.

13: Şi a zis: „Ce sunt aceste cetăţi pe care mi le-ai dat mie, frate?”  Şi le-a numit Hotar, până-n ziua de azi.

Hotar, „ebr. Kabul. După unii, cuvântul ar fi însemnat Ţară-de-nimic; după alţii: Ţară-de-hotar; oricum, un nume dispreţuitor. De reţinut că Solomon nu i le dăduse ca schimb pentru materiale şi meşteri (pe acestea i le plătise deja, cf. 5, 11), ci pentru că, în acel moment, nu avea ceva mai bun – inclusiv bani”[1].  SEP 2 traduce prin mărginime. „Nu e sigur că toponimul are legătură cu reflecţia lui Hiram; dacă are, s-au propus traduceri interpretative ca nimic sau mlaştină[2].

14: Hiram i-a trimis lui Solomon o sută douăzeci de talanţi de aur.

„Cantitate enormă: peste 5.000 de kilograme aur! Gestul pare a-l fi umilit pe Solomon, dar cronicarul din II Paralipomene 8, 2 notează că Solomon a rezidit cetăţile pe care i le dăduse Hiram şi i-a aşezat pe fiii lui Israel să locuiască acolo, ceea ce sugerează că aurul dat de Hiram însemna, de fapt, răscumpărarea cetăţilor pe care le refuzase. În continuare, versetele 12-25 sunt preluate din recenzia lui Origen, în concordanţă cu Textul Ebraic. De fapt, ele reprezintă o mai potrivită inserţie a textului din 10, 22 a-c”[3]:

15: Aceasta a fost îndreptăţirea birului pe care regele Solomon l-a rânduit spre a zidi casa Domnului şi casa domnească şi îngrădirea cetăţii lui David şi zidul Ierusalimului şi Haţorul şi Meghido şi Ghezerul.

Haţor (= târg) – fostă capitală canaanită, atribuită apoi seminţiei lui Neftali. Despre Meghido s-a vorbit – întărirea acestuia va fi avut o semnificaţie strategică aparte. Ghezer (= aşezare în pantă) – veche cetate canaanită, în apropiere de Lachiş.

16: Faraon, regele Egiptului, s-a ridicat şi a luat Ghezerul şi l-a ars cu foc, iar pe Canaaneenii care locuiau în cetate i-a omorât; şi l-a dat zestre fiicei sale, soţia lui Solomon.

Se pare că aici e vorba despre o incursiune a lui Siamun de dinainte de a stabili bune relaţii cu Solomon.

17: Iar Solomon a rezidit Ghezerul şi Bet-Horonul de Jos

Bet-Horon (= casa făţărniciei) – cetate efraimită; erau două cetăţi gemene: Bet-Horonul de Sus şi Bet-Horonul de Jos.

18: şi Balaatul şi Tadmorul din pustiu

Baalat (= stăpână) – sat în apropiere de Ghezer; Tadmor (= palmier) – localitate în pustie, fortificată de Solomon pentru a putea controla drumul caravanelor.

19: şi toate cetăţile-tabără, care erau ale lui Solomon, şi toate cetăţile carelor de luptă şi toate cetăţile călăreţilor şi tot ceea ce i-a plăcut lui Solomon să zidească în Ierusalim şi în Liban şi-n toată ţara pe care el o stăpânea.

20: Pe tot poporul care rămăsese din Amorei, din Hetei, din Ferezei, din Canaaneeni, din Hevei, din Iebusei şi din Ghergheseni, care nu erau dintre fiii lui Israel,

21: precum şi pe fiii acestora, rămaşi în ţară după ei şi pe care fiii lui Israel n-au putut să-i doboare, Solomon i-a făcut birnici până-n ziua de azi.

„Textul Masoretic o spune direct: corvoadă = muncă silnică (rezervată sclavilor). Septuaginta nuanţează în sensul că zilele de muncă obligatorie erau echivalente impozitului pe care cetăţenii, oricum, îl datorau statului”[4].

22: Solomon însă nu a pus la lucru pe nimeni dintre fiii lui Israel, de vreme ce aceştia erau războinicii şi slujitorii şi căpitanii şi dregătorii lui şi mai-mari peste carele de luptă şi peste călăreţii lui.

23: Iar ispravnicii rânduiţi peste lucrările lui Solomon erau în număr de cinci sute cincizeci, cei ce vegheau asupra poporului pus la lucru.

24: Iar fiica lui Faraon s-a mutat din cetatea lui David în casa ei care-i fusese ridicată la vremea când se zidea Milo.

Milo (= terasament; citadelă), numele unui bastion al Ierusalimului de pe vremea lui David, reclădit de Solomon.

25: De trei ori pe an aducea Solomon arderi-de-tot şi jertfe de pace pe jertfelnicul pe care i-L zidise Domnului, făcând deasupră-i tămâieri în faţa Domnului. Casa o isprăvise.

26: Regele Solomon a făcut o flotă la Eţion-Gheber, care se afla lângă Elat, pe ţărmul de la Coada-Mării, în ţara Edom.

Coada-Mării desemnează terminalul cornului răsăritean al Mării Roşii”[5].  Eţion-Gheber (= şira spinării) – cetate de pe ţărmul Mării Roşii, la vest de Elat (= terebint), cetate în golful Akaba. Edom (= roşu) sau Idumeea era un regat în sudul Israelului.

27: Iar Hiram a trimis în flotă, pe lângă oamenii lui Solomon, o seamă de corăbieri dintre supuşii săi, care ştiau să umble pe mare.

28: Şi s-au dus la Ofir şi au luat de acolo patru sute douăzeci de talanţi de aur şi i-au dus regelui Solomon.

Ofir (= grăsime; belşug de aur): „localitate celebră prin calitatea aurului. Localizare incertă”[6].  Septuaginta redă toponimul prin Sofira, „regiune celebră pentru aurul care se găsea acolo; situarea acestei localităţi nu a putut fi determinată cu certitudine. E foarte probabil să fi fost pe coasta Arabiei, deşi a fost căutată şi în Africa de Sud sau în India”[7].


[1] BBVA, p. 392

[2] SEP 2, p. 483

[3] BBVA, p. 392

[4] BBVA, p. 392

[5] BBVA, p. 392

[6] BBVA, p. 392

[7] SEP 2, p. 484

CAP. 8 – Sfinţirea templului lui Solomon: Strămutarea chivotului legământului; cuvântarea lui Solomon către popor; rugăciunea lui Solomon; binecuvântarea; jertfele de sfinţire.

 

1: Şi a fost că dacă Solomon a isprăvit de zidit casa Domnului şi propria sa casă, după douăzeci de ani, atunci regele Solomon i-a adunat în Sion pe toţi bătrânii lui Israel ca să strămute chivotul legământului Domnului, care se afla în cetatea lui David, adică în Sion,

Propria sa casă: „este vorba de palatul regal, un complex de clădiri, cuprinzând: 1. casa din stejar de Liban (7, 2), numită şi casa pădurii Libanului; 2. sala coloanelor; 3. sala tronului; 4. reşedinţa propriu-zisă a lui Solomon şi a fiicei lui Faraon”[1].

2: în luna lui Etanim, la sărbătoarea care este în luna a şaptea.

Etanim (= ploi permanente) – a şaptea lună a calendarului evreiesc: „(septembrie-octombrie), luna apelor care curg necontenit, adică luna în care se mai găseşte apă în văi, la sfârşitul verii secetoase”[2].  Alt nume pentru Etanim este Tişri, „a şaptea lună a calendarului religios evreiesc (şi) prima lună a anului civil ebraic. Tişri numără 30 de zile şi coincide în mod normal cu septembrie-octombrie. Balanţa, semnul zodiacal al lui Tişri, a fost asociată de către rabini cu dreptatea divină, care evaluează acţiunile oamenilor, întrucât Anul Nou (Roş Haşana), prima zi din Tişri, este, potrivit tradiţiei, o zi de judecată pentru întreaga lume. Tişri nu este menţionat în Biblie, deşi se fac numeroase referiri la luna a şaptea, numită şi Etanim[3].

3: Şi au venit toţi bătrânii lui Israel,

4: iar preoţii au ridicat chivotul şi cortul mărturiei şi toate obiectele sfinte ce se aflau în cortul mărturiei.

5: Iar regele şi întregul Israel mergeau înaintea chivotului aducând nenumărate jertfe de oi şi de boi.

6: Iar preoţii au adus chivotul la locul lui, în altarul templului, adică în sfânta-sfintelor, sub aripile heruvimilor

7: (că aripile heruvimilor erau deschise deasupra locului unde se afla chivotul, aşa că heruvimii acopereau de deasupra chivotul şi pârghiile lui cele sfinte).

8: Sfintele pârghii însă întreceau în lungime [chivotul], aşa încât ele se vedeau din naos, adică din faţa altarului, dar de afară nu se vedeau; aşa au rămas ele acolo până-n ziua de azi.

            Naos: „literal: sfânta, adică partea de mijloc a templului, numită astfel în funcţie de sfânta-sfintelor, adică altarul, spaţiul prin excelenţă sfânt”[4].

9: În chivot nu se afla nimic altceva decât cele două table de piatră – adică tablele legii – pe care Moise le pusese acolo în Horeb, când Domnul a făcut legământ cu fiii lui Israel la ieşirea lor din ţara Egiptului.

Horeb (= secetă; pustie), alt nume pentru Sinai, chiar dacă această identificare are şi contestatari.

10: Şi a fost că după ce preoţii au ieşit din naos, norul a umplut casa Domnului.

11: Şi nu puteau preoţii să stea la slujbă în faţa norului, fiindcă slava Domnului umpluse templul.

Norul (substantiv articulat): e vorba de acelaşi nor care-i călăuzise pe fiii lui Israel în pustie şi care se aşeza, în anumite momente, pe cortul lui Moise; simbol şi semn văzut al prezenţei Domnului”[5].  În faţa norului: „grecescul prosopon înseamnă faţă, dar şi prezenţă[6].

            Templul prefigurează Biserica, „sub care înţelegem trupul Lui (al lui Hristos – Coloseni 1,24), întrucât şi pe noi ne numeşte apostolul Pavel mădulare ale trupului Lui (Efeseni 5,30). Unii se vor feri, poate, să creadă că toate elementele unui templu s-ar putea raporta la trup, indiferent în ce fel văd ei acest lucru, de aceea voi căuta soluţia cea mai simplă zicând că templul e numit şi într-un fel şi într-altul trup[7], pentru că după cum templul se umpluse de mărirea lui Dumnezeu care sălăşluia în el, tot aşa Cel mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1,15) fiind chipul şi mărirea lui Dumnezeu [aproximează textul de la Evrei 1,3:(Fiul) fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu], trupul, adică Biserica, primeşte pe bună dreptate numele de templu al lui Dumnezeu, pentru că întruchipează în sine chipul dumnezeirii”[8].

12: Atunci a zis Solomon:

„Domnul a zis că vrea să locuiască-n întuneric;

13:       eu Ţi-am zidit un templu spre locuinţă,

un loc unde să locuieşti în veci”.

„Versetele 12 şi 13 lipsesc din versiunile clasice ale Septuagintei şi sunt preluate aici din codici secundari, ca şi din Textul Masoretic. Ideea se regăseşte în v. 53”[9].

14: Regele şi-a întors faţa şi a binecuvântat întregul Israel (şi toată obştea lui Israel era de faţă);

15: şi a zis: „Binecuvântat fie astăzi Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce cu gura Sa a grăit despre David, părintele meu, şi anume despre ceea ce a plinit în mâinile Sale, zicând:

16: «Din ziua în care l-am scos pe poporul Meu Israel din Egipt, în nici una din seminţiile lui Israel nu am ales o cetate unde să fie zidită casa în care să se afle numele Meu; ci am ales Ierusalimul, pentru ca acolo să fie numele Meu, şi l-am ales pe David, pentru ca el să fie peste poporul Meu Israel».

            „Insistenţa cu care nu Domnul, ci numele Domnului este arătat ca fiind locatarul templului arată, pe de o parte, grija de a evita orice posibilă reprezentare antropomorfă sau limitare a lui Dumnezeu şi, pe de alta, gândul teologic că Numele face parte din Fiinţă (o teologie foarte bogată atât în Noul Testament cât şi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii)”[10].

17: Iar David, părintele meu, îşi pusese la inimă să zidească el casă numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel.

18: Dar Domnul a zis către David, părintele meu: «De vreme ce ţi-ai pus la inimă să zideşti casă numelui Meu, bine ai făcut că ţi-ai pus-o la inimă;

19: cu toate acestea, nu tu vei zidi casa, ci fiul tău care a ieşit din coapsele tale, el îi va zidi numelui Meu casă».

20: Iar Domnul Şi-a plinit cuvântul pe care l-a grăit; şi-n locul lui David, părintele meu, m-am ridicat eu şi am şezut pe tronul lui Israel, aşa cum Domnul a grăit, şi am zidit casă numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel.

21: Şi am aşezat acolo un loc pentru chivotul în care se află legământul Domnului, acela pe care Domnul l-a făcut cu părinţii noştri la vremea când i-a scos din ţara Egiptului”.

22: Şi a stat Solomon înaintea jertfelnicului Domnului, în faţa a toată obştea lui Israel, şi şi-a întins mâinile spre cer

23: şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, nu este Dumnezeu asemenea Ţie, nici sus în cer, nici jos pe pământ; Tu eşti Cel ce păzeşti legământul şi-i faci milă robului Tău care umblă înaintea Ta cu toată inima sa;

„Înainte de exil (587 î. Hr.) regii nu erau numai şefi militari şi politici, ci puteau, ocazional, să exercite o funcţie sacerdotală ca adevăraţi reprezentanţi ai lui Dumnezeu înaintea poporului şi mijlocitori la Dumnezeu pentru popor. Mai târziu s-a precizat separarea dintre regalitate şi sacerdoţiu (Iezechiel 45-46; Zaharia 4)”[11].

24: Tu eşti Cel ce i-ai stat de pază robului Tău David, părintele meu, Tu eşti Cel ce cu gura Ta ai grăit şi cu mâinile Tale ai plinit ceea ce este astăzi.

25: Şi acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, păzeşte-i robului Tău David, părintele meu, ceea ce i-ai grăit, zicând: «Înaintea Mea nu-ţi va lipsi niciodată un om care să şadă pe tronul lui Israel, dar numai dacă fiii lui Israel îşi vor păzi căile spre a umbla ei înaintea Mea aşa cum tu Mi-ai umblat înainte».

26: Şi acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, adeverească-se cuvântul Tău către David, părintele meu!

27: Adevărat să fie oare că Dumnezeu va locui cu oamenii pe pământ? Că dacă cerul şi cerul-cerurilor nu Te încap, cum o va face casa aceasta pe care eu i-am zidit-o numelui Tău?

            Solomon, „după ce a zidit lui Dumnezeu casă minunată, căci a văzut mai dinainte pe Cel care avea să vină în ea[12], minunându-se, zice: Oare cu adevărat va locui Dumnezeu cu oamenii pe pământ?  – Da, îi răspunde David mai dinainte în psalmul care are supra-scrierea Către Solomon: Se va pogorî ca ploaia pe lână (Psalmi 71,6). Ploaie, din pricina originii Lui cereşti; iar pe lână, din pricina omenirii Sale”[13].

28: Aşadar, caută spre rugăciunea mea, Doamne, Dumnezeul lui Israel, ca să auzi bucuria cu care robul Tău, întru plinirea dorului său, Ţi se roagă Ţie astăzi;

29: şi să fie ochi Tăi deschişi spre casa aceasta ziua şi noaptea, spre locul despre care Tu ai zis: «Numele Meu va fi acolo», ca să auzi rugăciunea cu care robul Tău se roagă în locul acesta ziua şi noaptea;

30: şi să asculţi cererea robului Tău, ca şi pe a poporului Tău, Israel, oridecâteori se vor ruga în locul acesta; şi vei auzi în locul şederii Tale în cer, şi vei face şi milostiv vei fi.

„Templul, a cărui menire de fiecare zi era în principal sacrificială, era perceput ca singurul loc unde rugăciunea (atât la scară individuală cât şi la scară naţională) putea fi adresată Dumnezeului omniprezent, care sălăşluia într-un loc specific, fără a fi totuşi conţinut în el”[14].

31: Oridecâteori cineva îi va greşi aproapelui său şi-şi va lua asupră-şi blestem cu care el însuşi s-a blestemat pe sine şi va veni şi se va mărturisi înaintea jertfelnicului Tău, în casa aceasta,

32: Tu să-l asculţi din cer şi să plineşti; şi să-l judeci pe poporul Tău Israel: celui nelegiuit să-i plăteşti întorcându-i fapta asupra capului său, iar pe cel drept să-l îndreptăţeşti: să-i dai după dreptatea lui.

„Este vorba de un fel de judecată a lui Dumnezeu: cele două părţi pronunţau blesteme înaintea Domnului, unul împotriva celui care l-a vătămat, celălalt împotriva lui însuşi, ca apărare şi susţinere a nevinovăţiei. Solomon cere lui Dumnezeu, care este singurul cunoscător al adevărului, să-i facă vinovatului după jurământul lui şi blestemul să cadă asupra celui care jură strâmb”[15].

33: Dacă poporul Tău Israel va cădea în faţa vrăjmaşilor – din pricină că ei au păcătuit faţă de Tine – şi dacă ei se vor întoarce şi se vor mărturisi numelui Tău şi se vor ruga şi vor mijloci în casa aceasta,

34: Tu să-i auzi din cer, şi milostiv să fii faţă de păcatele poporului Tău Israel şi să-i întorci în ţara pe care le-ai dat-o părinţilor lor.

35: Dacă se va închide cerul şi nu va ploua – din pricină că ei au păcătuit faţă de Tine – şi dacă ei se vor ruga în locul acesta şi se vor mărturisi numelui Tău şi se vor întoarce de la păcatele lor atunci când Tu îi vei umili,

36: Tu să-i asculţi din cer  şi milostiv să fii faţă de păcatele robului Tău şi ale poporului Tău Israel şi să le arăţi calea cea bună pe care să umble şi să dai ploaie pe pământul Tău, cel pe care l-ai dat moştenire poporului Tău.

37: Dacă va fi foamete sau dacă va fi moarte – pe vânt arzător sau val de lăcuste -, de va fi tăciune sau dacă vrăjmaşii îi vor asupri în vreuna din cetăţile lor, atunci pentru orice întâmplare şi orice durere,

            Tăciune: boală molipsitoare, îndeosebi a cerealelor”[16].

38: pentru orice rugăciune sau cerere pe care fiece om o va face – după cum îşi cunoaşte fiecare rana inimii -, dacă-şi vor întinde mâinile spre locaşul acesta,

39: Tu să-i asculţi din cer – din locaşul Tău cel sfânt – şi milostiv să fii şi să plineşti şi să-i dai omului după purtările lui, aşa cum îi vei cunoaşte inima – că doar Tu cunoşti inima tuturor fiilor oamenilor -,

            „Accent repetat pe ideea că locuinţa lui Dumnezeu e pretutindeni (în cerul ceresc), că prezenţa Lui în templu e reală, dar că templul nu e altceva decât spaţiul sacru unde omul poate comunica, prin rugăciune, cu Dumnezeu”[17].

40: ca să se teamă ei de Tine atât cât vor trăi în ţara pe care Tu le-ai da-o părinţilor noştri.

41: Cât despre străinul care nu face parte din acest popor al Tău, dar care, de dragul numelui Tău, va veni din vreo ţară de departe

42: – fiindcă a auzit de numele Tău cel mare şi de mâna Ta cea tare şi de braţul Tău cel înalt -, dacă el va veni şi se va ruga în locaşul acesta,

43: Tu să-l asculţi din cer – din locaşul Tău cel sfânt – şi să-i faci pe potriva a tot ceea ce străinul acela va cere de la Tine, pentru ca toate popoarele să cunoască numele Tău şi să se teamă de Tine întocmai ca poporul Tău, Israel, şi să ştie că numele Tău a fost chemat asupra acestui templu pe care eu l-am zidit.

Loc ce vorbeşte despre universalitatea mântuirii, chiar dacă o face într-o modalitate specifică Vechiului Testament.

44: Dacă va fi ca poporul Tău să iasă la război împotriva vrăjmaşilor lui, pe drumul arătat de Tine, şi dacă el întru numele Domnului se va ruga cu ochii îndreptaţi spre această cetate pe care Tu ai ales-o şi spre această casă pe care eu i-am zidit-o numelui Tău,

45: Tu să-i asculţi din cer rugăciunea şi cererea şi să faci ceea ce este cu dreptate.

46: Dacă-Ţi vor greşi – că nu este om care să nu greşască -, iar Tu Te vei mânia pe ei şi-i vei da în faţa vrăjmaşilor lor, şi dacă cei ce robesc îi vor robi, ducându-i în vreo ţară de departe sau de aproape,

47: şi dacă ei, acolo, în ţara-n care vor fi robi, îşi vor întoarce inima, şi din pământul robiei Ţi se vor ruga, zicând: «Am păcătuit, fărădelege şi nedreptate am făcut!»,

48: şi dacă ei, cu toată inima şi cu tot sufletul lor, se vor întoarce spre Tine, acolo, în ţara vrăjmaşilor lor, unde Tu i-ai strămutat, şi dacă Ţi se vor ruga [avându-şi ochii îndreptaţi] spre ţara lor, aceea pe care Tu le-ai dat-o părinţilor lor, şi spre cetatea pe care Tu ai ales-o şi spre templul pe care eu i l-am zidit numelui Tău,

49: Tu să-i asculţi din cer – din locaşul Tău cel sfânt –, să le asculţi rugăciunea şi cererea

50: şi milostiv să fii faţă de nedreptăţile lor cu care ei Ţi-au greşit şi faţă de toate păcatele cu care ei Ţi-au greşit, şi să-i faci să afle îndurare la cei ce i-au robit – să le fie milă de ei;

51: că ei sunt poporul Tău şi moştenirea Ta, ei, cei pe care Tu i-ai scos din ţara Egiptului şi din mijlocul cuptorului de fier.

            Cuptorul de fier: metaforă pentru duritatea chinurilor suferite de Israeliţi în Egipt”[18].

52: Şi să fie ochii Tăi deschişi şi urechile Tale deschise spre rugăciunea robului Tău şi spre rugăciunea poporului Tău Israel, ca să-i asculţi în tot ceea ce ei Ţi se vor ruga.

53: Că Tu Ţi i-ai ales să-Ţi fie moştenire, pe ei, dintre toate neamurile pământului, aşa cum ai grăit prin mâna robului Tău Moise atunci când i-ai scos pe părinţii noştri din ţara Egiptului, Doamne, Doamne!”  Aşa a vorbit Solomon asupra templului, atunci când i-a isprăvit zidirea:

„Domnul a arătat soarele pe cer,

El a grăit, Cel ce locuieşte-n întuneric:

Tu zideşte-Mi Mie casă, ţie casă preafrumoasă,

ca să stai pe veşnică înnoire”;

iată, oare nu este scrisă aceasta în Cartea Cântării?

            Domnul a arătat soarele pe cer, El a grăit, Cel ce locuieşte-n întuneric: „Catafatismul şi apofatismul lui Dumnezeu, Care poate fi definit, în acelaşi timp, prin ceea ce este şi ceea ce nu este. Lumină şi Izvor al luminii, El locuieşte-n întuneric prin nepătrunsul Fiinţei Sale, care rămâne inaccesibilă; pe muntele Sinai, Moise a intrat în întunericul unde era Dumnezeu (Ieşirea 20, 21)”[19]. „Înnoire este aici superlativul a tot ceea ce este nou, atât ca esenţă, cât şi ca durată”[20]. 

Cartea Cântării: veche colecţie de imnuri dedicate războaielor pe care Israeliţii le-au purtat de-a lungul drumului lor între Egipt şi Canaan; azi, pierdută. Specialiştii o atestă ca fiind una şi aceeaşi operă cu Cartea Dreptului (sau Cartea lui Iaşar), citată la Iosua 10, 13 şi II Regi 1, 18. Se crede că citatul de faţă a fost nucleul original al rugăciunii lui Solomon; eliminat din Textul Masoretic, el îi este propriu Septuagintei”[21].

54: Şi a fost că după ce Solomon a sfârşit toată această rugăciune şi cerere către Domnul, s-a ridicat de dinaintea jertfelnicului Domnului unde stătuse îngenuncheat cu braţele întinse spre cer,

55: şi a stat şi cu glas mare a binecuvântat întreaga obşte a lui Israel, zicând:

56: „Binecuvântat este astăzi Domnul, Cel ce i-a dat odihnă poporului Său, Israel, potrivit cu tot ceea ce El a grăit; din toate bunele cuvinte pe care El le-a grăit prin mâna robului Său Moise, nici un cuvânt nu a rămas neplinit.

Mâna (hiri Moisi) lui Moise grăieşte căci el a lăsat cuvintele sale în scris, alcătuind Pentateuhul.

57: Domnul, Dumnezeul nostru, să fie cu noi aşa cum a fost cu părinţii noştri: să nu ne părăsească, şi nici să se întoarcă dinspre noi,

58: ci inimile noastre să le plece spre Sine, pentru ca noi să umblăm în toate căile Lui şi să-I păzim toate poruncile şi toate rânduielile pe care le-a poruncit părinţilor noştri.

59: Iar cuvintele acestea cu care eu m-am rugat astăzi în faţa Domnului, Dumnezeului nostru, ca să-i facă dreptate robului Său şi dreptate poporului Său Israel, fiecăruia la vremea lui;

60: pentru ca toate popoarele pământului să cunoască faptul că Domnul, Dumnezeul Acesta, El şi nu altul este Dumnezeu.

61: Şi să fie inimile noastre desăvârşite spre Domnul, Dumnezeul nostru, iar noi întru sfinţenie să umblăm în rânduielile Lui şi să-I păzim poruncile aşa cum facem azi!”

62: Atunci şi regele şi toţi fiii lui Israel au adus jertfe în faţa Domnului.

63: Regele Solomon a adus jertfele de pace pe care el I le-a jertfit Domnului: douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi; iar regele şi toţi fiii lui Israel au sfinţit casa Domnului.

Au sfinţit: „verbul kenizo indică acţiunea de a inaugura ceva nou ca act sacramental; aşa trebuie citit şi în textul de faţă”[22].

64: În ziua aceea regele a sfinţit mijlocul pridvorului ce se afla în faţa casei Domnului, fiindcă acolo a adus el ardere-de-tot şi jertfele şi grăsimile jertfelor de pace, deoarece jertfelnicul de aramă de dinaintea Domnului era prea mic spre a cuprinde arderea-de-tot şi prinosul şi jertfele de pace.

            Sfinţirea sanctuarului e prezentă şi în Biserică, însă mult superioară: „Templul, pe care l-a zidit Solomon, a fost sfinţit cu sângele necuvântătoarelor, a fost împodobit cu icoanele necuvântătoarelor, ale leilor, ale boilor, şi cu finici şi cu rodii. Acum, însă, Biserica se sfinţeşte prin sângele lui Hristos şi al sfinţilor Lui şi se împodobeşte cu icoana lui Hristos şi a sfinţilor Lui”[23].

65: Şi-n ziua aceea a prăznuit Solomon Sărbătoarea, şi cu el întregul Israel; adunare mare (de la intrarea Hamatului până la râul Egiptului) în faţa Domnului, Dumnezeului nostru, în casa pe care el o zidise, mâncând şi bând şi veselindu-se în faţa Domnului, Dumnezeului nostru, timp de şapte zile.

            Sărbătoarea, adică „Sărbătoarea prin excelenţă, aceea a Corturilor”[24].  „Potrivit rânduielilor din Deuteronom 16, 15, Sărbătoarea Corturilor dura şapte zile; aceasta, în toată perioada preexilică. Masoreţii însă au adăugat încă şapte: … timp de şapte zile şi alte şapte zile, adică paisprezece zile, ceea ce, de altfel, e în neconcordanţă cu începutul versetului următor. Ei au crezut că şapte zile a durat inaugurarea propriu-zisă a templului, căreia i-a urmat Sărbătoarea Corturilor, scăpându-le faptul că regele le-a concentrat pe amândouă în una singură”[25]. Hamat (= fortăreaţă) era un oraş pe Oronte, la Nord de Hermon; aici, drumul Hamatului reprezintă frontiera nordică a regatului Israel.

66: Iar în ziua a opta a dat drumul poporului; ei l-au binecuvântat pe rege, după care s-a dus fiecare la casa lui, toţi bucurându-se şi avându-şi inima plină de bunătăţile pe care Domnul le-a revărsat asupra robului Său David şi asupra poporului Său Israel.

Putem vedea în ziua a opta o anticipare a eshatonului.


[1] SEP 2, p. 477

[2] SEP 2, p. 477

[3] DEI, p. 815

[4] BBVA, p. 388

[5] BBVA, p. 388

[6] BBVA, p. 388

[7] Adică fie ne referim la trupul luat de Hristos din Fecioara, fie la Biserică, trupul mistic al Lui.

[8] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XXXIX, 264

[9] BBVA, p. 388

[10] BBVA, p. 388

[11] SEP 2, p. 479

[12] Intrarea lui Hristos în Templu.

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XII, 9

[14] DEI, p. 720

[15] SEP 2, pp. 479-480

[16] BBVA, p. 389

[17] BBVA, p. 389

[18] BBVA, p. 390

[19] BBVA, p. 390

[20] BBVA, p. 390

[21] BBVA, p. 390

[22] BBVA, p. 391

[23] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, II, 15

[24] BBVA, p. 391

[25] BBVA, p. 391

CAP. 7 – Casa lui Solomon. Podoaba şi odoarele templului.

 

            „Acest capitol cuprinde două părţi: 1) Podoaba şi odoarele templului; 2) Casa lui Solomon. Aceasta este ordinea din Septuaginta. Textul Masoretic însă prezintă ordinea inversă, adoptată, în bună măsură, şi de vechile ediţii româneşti, ceea ce face şi ediţia de faţă. Dacă Textul Masoretic este pe alocuri deteriorat, nici textul Septuagintei nu duce lipsă de lacune, ceea ce face ca ambele texte să devină, deseori, complementare. Aceste descrieri, duse uneori până la amănuntul în aparenţă nesemnificativ, sunt singurele mărturii după care poate fi reconstituită fiinţa magnificului edificiu, având în vedere că din templul lui Solomon, jefuit şi distrus de Nabucodonosor în 587, nu a mai rămas nimic”[1].  Pentru acest capitol, SEP 2, urmând fidel ediţiei Rahlfs, are o numerotare diferită a versetelor, explicaţia fiind cea de mai sus.

 

1: Solomon şi-a zidit pentru sine o casă în treisprezece ani.

2: Casa şi-a făcut-o din lemn de Liban, lungă de o sută de coţi; iar înălţimea îi era de treizeci de coţi, pe patru rânduri de stâlpi de cedru, stâlpi pe care erau puse grinzi de cedru.

Casa mai era numită (cf. 10, 17) Casa Pădurii Libanului „din cauza mulţimii coloanelor din lemn de cedru, care creau impresia unei păduri”[2].

3: Deasupra grinzilor erau odăi, a căror podea de lemn de cedru se rezema pe patruzeci şi cinci de stâlpi, câte cincisprezece pe un rând;

4: trei rânduri de odăi, fiecare rând avându-şi ferestrele în dreptul celor din rândul de dincolo.

5: Toate uşile şi ferestrele se alcătuiau într-un pătrat; uşile fiecărui rând stăteau faţă-n faţă cu cele din rândul de dincolo.

6: Şi a mai făcut un pridvor pe stâlpi, lung de cincizeci de coţi şi lat de treizeci de coţi; iar înaintea lui, încă un pridvor, cu stâlpi şi trepte în faţă.

7: De asemenea, a mai făcut un pridvor cu tron, în care făcea judecăţile: pridvorul de judecată.

8: Un asemenea pridvor a făcut şi la casa fiicei lui Faraon, pe care Solomon şi-o luase de soţie.

9: Toate aceste clădiri erau făcute din pietre costisitoare, frumos cioplite după măsură pe o faţă şi pe cealaltă, de la temelie până la streaşină, şi din afară până la curtea cea mare,

10: avându-şi temeliile zidite din pietre mari şi foarte costisitoare, lungi de câte zece şi opt coţi.

11: Iar deasupra, pietre costisitoare, pe măsura celor cioplite, precum şi lemn de cedru.

12: Curtea cea mare avea împrejur trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de grinzi de cedru frumos încrestate.

13: Astfel şi-a isprăvit Solomon casa lui întreagă.

14: Şi a fost că regele Solomon a trimis şi l-a adus pe Hiram din Tir,

Acest Hiram „nu trebuie confundat cu Hiram, regele Tirului (cf. III Regi 5, 15). Metalurgiştii de altădată erau foarte respectaţi, şi arta lor foarte admirată. Mitologiile vechi cunoşteau zei meşteşugari”[3].

15: fiul unei femei văduve din seminţia lui Neftali, al cărui tată era tirian, meşter lucrător în aramă. Plin de măiestrie şi de pricepere şi de cunoştinţă în a face orice lucrare de aramă, el a venit la regele Solomon şi a făcut toate lucrările.

„Din context este greu de decis câte din atributele meşterului iscusit aparţin tatălui şi câte fiului”[4].

            „Merită osteneala să ştii de ce s-a spus că, în calitate de rege, Solomon a fost cel ce a zidit templul şi, ca un adevărat arhitect, el a angajat – după ce a trimis să-l caute – pe Hiram din Tir, fiul unei văduve, din seminţia lui Neftali, dar al cărui tată se trăgea din oraşul Tir. Acesta era un înţelept meşter de aramă şi plin de cunoştinţe în cele mai diferite măiestrii ale aramei. El a fost chemat de Solomon şi lui i s-a încredinţat executarea tuturor lucrărilor.  Mă întreb dacă nu cumva în Solomon se poate întrevedea cel mai întâi născut decât toată făptura (Coloseni 1,15), iar în Hiram, omul pe care şi l-a ales şi care văzând unirea tuturor oamenilor – însuşi cuvântul Tir însemnează cel care uneşte – era după fire din neamul nostru; plin de toată iscusinţa, înţelegerea şi cunoaşterea omenească, el a fost adus la cel (mai) întâi născut decât toată făptura şi a lucrat împreună cu el la zidirea templului. Ca să îngăduie într-un fel mântuitor strălucirea luminii lui Dumnezeu, ei au construit şi fereastra, de unde să se poată vedea fără să fie zărit şi să afle – dar ce nevoie ar mai fi să subliniez toate amănuntele? – că trupul lui Hristos, adică Biserica, are un temei de a fi casă duhovnicească şi templu al lui Dumnezeu”[5].

16: El a turnat cei doi stâlpi de aramă de la pridvorul templului; fiecare stâlp avea înălţimea de optsprezece coţi, iar rotundul de jur-împrejur avea o cuprindere de paisprezece coţi; grosimea era de patru degete.

17: A făcut şi două capiteluri pentru vârfurile stâlpilor, ambele turnate în aramă; fiecare capitel avea înălţimea de cinci coţi.

18: A făcut şi două plase care să acopere capitelurile stâlpilor: o plasă la un capitel şi o plasă la celălalt capitel; drept ciucuri a făcut două rânduri de rodii de aramă, lucrate în împletitură, ce atârnau de jur-împrejur, aidoma la amândouă.

19: Capitelurile de pe vârfurile stâlpilor aveau fiecare forma unei cupe de crin cu deschizătura de patru coţi;

20: iar la capitelurile celor doi stâlpi, sus, la încheietura lor, la marginea plasei, erau două sute de rodii rânduite în lanţ peste cel de al doilea capitel.

21: Şi a aşezat stâlpii pridvorului templului; l-a aşezat pe primul, în dreapta, şi l-a numit Iachin; l-a aşezat şi pe cel de al doilea, în stânga, şi l-a numit Booz.

            „Cei doi stâlpi nu făceau parte din edificiul propriu-zis, ci erau separaţi, la mică distanţă de intrarea în pridvorul templului. Dreapta şi stânga înseamnă nord şi sud. Astfel de stâlpi puteau fi văzuţi la intrarea a numeroase temple din Egipt şi Asia Mică, până în Babilonia. Semnificaţia celor doi stâlpi din Ierusalim este încă necunoscută; se presupune că ar fi simbolizat doi munţi printre care credincioşii intrau în templu. Cât despre numele lor, şi acestea continuă să rămână o enigmă. În II Paralipomene 3, 17 (Septuaginta) ele sunt traduse: Temeiul (Katorthosis) şi, respectiv, Tăria (Ishis). Plecând de aici, R. B. Y. Scott sugerează că cele două nume ar fi începutul unei fraze: El [Dumnezeu] va temeinici tronul lui David şi regatul său în veac; şi Întru tăria Domnului se va veseli regele. E de observat că sensul primului nume poate fi regăsit în Psalmul 96, 2: Dreptatea şi judecata sunt temeiul tronului Său[6].

22: Iar pe capul stâlpilor a pus capitelurile lucrate în forma cupei de crin; aşa s-a încheiat lucrarea stâlpilor.

Pentru versetele 18-22 (5-9 în SEP 2): „Text dificil. Nu cunoaştem sensul termenilor tehnici din arhitectura veche pentru a înţelege aceste descrieri; în plus, textul s-a transmis într-o formă coruptă (Traduction oecumenique de la Bible – TOB -, nota la 7, 17)”[7]. De remarcat că, pentru capitolele 6-7, diferenţele de traducere între diferitele ediţii sunt foarte mari.

23: Şi a făcut o mare toată din aramă; de la o margine până la cealaltă avea zece coţi; era rotundă de jur-împrejur şi înaltă de cinci coţi; rotundul ei, de jur-împrejur, măsura treizeci şi trei de coţi.

            Marea de aramă era un bazin uriaş, în forma unei cupe, sprijinit pe un suport circular care, la rândul său, se sprijinea pe un suport rectangular. Vasul era folosit de preoţi pentru spălările rituale cu apă”[8].

24: Pe dedesubtul buzei era împrejmuită de o cingătoare pe care se rezema, al cărei rotund, de jur-împrejur, măsura zece coţi şi care avea două rânduri de podoabe, toate turnate laolaltă cu marea.

25: Buza mării era ca buza unui potir, lucrată ca o cupă de crin, cu grosimea de un lat de palmă; în ea încăpeau două mii de vedre.

26: Marea se sprijinea pe doisprezece boi de aramă: trei cu faţa spre miazănoapte, trei cu faţa spre asfinţit, trei cu faţa spre miazăzi şi trei cu faţa spre răsărit; deasupra lor, marea; spinările lor erau, toate, spre centru.

„Grigore cel Mare vede în marea dinlăuntrul Templului prefigurarea Tainei mărturisirii. Cei doisprezece boi reprezintă ceata tuturor păstorilor. (…) Aceia care, cu răbdare, curăţesc, prin înţelegere, sufletele semenilor lor, sunt ca şi cum ar sprijini bazinul cu apă pentru spălări, asemenea boilor dinaintea porţilor Templului. Astfel, acela care doreşte cu ardoare să intre pe uşa mântuirii veşnice, să mărturisească dinaintea inimii păstorului propriile sale ispite şi, ca în bazinul boilor, să-şi spele mâinile gândurilor şi faptelor (Liber regulae pastoralis II, 5)”[9].

27: A mai făcut şi zece şasiuri de aramă; fiecare şasiu era lung de cinci coţi, lat de patru coţi şi înalt de şase coţi.

            „Prin şasiu trebuie să se înţeleagă, aici, cadrul metalic al caroseriei unui vehicul (cum ar fi, în zilele noastre, cel al unui vagonet de mină), sprijinit pe două osii şi sprijinind, la rândul său, un vas cu apă susţinut de patru panouri de metal. Aşadar, e vorba de o cuvă portabilă pe un vagonet. Cinci vagoneţi puteau fi legaţi între ei, formând astfel un mic convoi rulant. În apa rituală din aceste vase îşi spălau preoţii mâinile după aducerea unei jertfe sângeroase totale (ardere-de-tot; holocaust)”[10].

28: Şasiurile erau lucrate în tăblii, iar acestea se legau unele de altele la unghiuri.

29: Pe faţa de dinafară a tăbliilor erau săpate chipuri de lei şi de boi şi de heruvimi; iar deasupra şi dedesubtul leilor şi boilor erau săpate funii de flori.

            Iată că şi în Vechiul Testament apar reprezentări ale celor create, argument pentru legitimitatea icoanelor: „Dumnezeu a poruncit lui David să-I zidească templu prin fiul său şi să-I pregătească loc de odihnă. Solomon, clădindu-l, a făcut heruvimii (…) şi boi şi lei şi rodii. Dar nu este cu mult mai de cinste ca toţi pereţii casei Domnului să se împodobească cu chipurile şi icoanele sfinţilor decât cu ale necuvântătoarelor şi arborilor?”[11].

30: Fiecare şasiu avea câte patru roţi de aramă şi osii de aramă. La cele patru colţuri avea nişte umeri pe care se sprijinea vasul; jos, sub cupa spălătorului, şi sub fiecare funie înflorată era câte o policioară.

31: În partea lui de deasupra, şasiul avea înlăuntru o adâncitură în care se aşeza vasul, adâncă de un cot; gura ei era rotundă, cu diametrul de un cot şi jumătate, iar împrejurul ei erau podoabe săpate; tăbliile de pe margini nu erau rotunde, ci pătrate.

32: Cele patru roţi se aflau sub tăblii; osiile roţilor erau fixate în şasiuri; înălţimea fiecărei roţi era de un cot şi jumătate.

33: Forma roţilor era la toate aceeaşi, ca roţile de la trăsură; osiile, obezile, spiţele şi butucii le erau, toate, turnate.

34: Cei patru umeri de la cele patru colţuri ale fiecărui şasiu erau, de asemenea, turnaţi; policioarele erau ieşite din şasiu.

35: Partea de deasupra a şasiului se termina printr-o cunună înaltă de o jumătate de cot şi făcută în aşa fel încât vasul de spălat să fie pus deasupra; aceasta, împreună cu umerii şi policioarele erau turnate dintr-o singură bucată.

36: Pe feţele umerilor şasiului şi pe policioarele dintre ei a săpat heruvimi, lei şi finici, pe unde a găsit loc; şi împrejur a pus funii înflorate.

37: Aşa a făcut el zece şasiuri; toate erau turnate în acelaşi chip, având aceeaşi măsură şi aceeaşi înfăţişare.

38: Şi a mai făcut zece vase de aramă; în fiecare vas încăpeau câte patruzeci de vedre; fiecare vas era de patru coţi; fiecare vas stătea pe unul din cele zece şasiuri.

39: Şasiurile le-a aşezat: cinci în partea dreaptă a templului şi cinci în partea stângă. Iar marea a aşezat-o spre partea dreaptă a templului, anume în partea de răsărit-miazăzi.

40: Tot Hiram a făcut căldările şi cleştele şi cupele. Aşa a isprăvit Hiram toate lucrările pe care regele Solomon i le dăduse să le facă pentru casa Domnului:

41: Cei doi stâlpi cu cele două capiteluri de pe vârfurile stâlpilor; cele două plase care acopereau frunţile capitelurilor de pe vârful stâlpilor;

42: cele patru sute de rodii de aramă de la cele două plase; două rânduri de rodii la fiecare plasă, ca să acopere amândouă capitelurile de pe amândoi stâlpii;

43: cele zece şasiuri şi cele zece spălătoare pe ele;

44: marea şi cei doisprezece boi de sub ea;

45: căldările şi cleştele şi cupele şi toate vasele pe care Hiram i le-a făcut regelui Solomon pentru casa Domnului, precum şi cei patruzeci şi opt de stâlpi pentru casa regelui şi pentru casa Domnului. Toate lucrurile pe care Hiram i le-a făcut regelui erau din aramă.

46: Arama din care au fost făcute toate acestea nu mai putea fi socotită; de multă ce era, greutatea aramei folosite pentru toate acestea nu se mai ştia.

47: Regele a pus să le toarne într-un pământ cleios din împrejurimile Iordanului, între Sucot şi Ţartan.

„Minele regelui Solomon au intrat în legendă. De fapt, în întreaga regiune situată la sud de Marea Moartă şi până la golful Akaba s-au găsit urme de activitate metalurgică: mine şi topitorii pentru tratamentul minereului, datând încă din vremurile în care egiptenii stăpâneau Palestina, înaintea sosirii israeliţilor”[12].  Sucot (= colibe) era o localitate pe malul răsăritean al Iordanului în preajma căreia, cum reiese de aici, se afla argilă potrivită pentru turnarea aramei. Ţartan a mai fost amintit.

48: Regele Solomon a pus toate vasele la locul lor; dar arama din ele nu mai putea fi cântărită din pricină că ele erau foarte multe.

49: Solomon a făcut şi toate obiectele de slujbă în casa Domnului: jertfelnicul cel de aur şi masa pâinilor punerii-înainte, tot de aur;

50: sfeşnicele lucrate din aur curat, cinci de-a dreapta şi cinci de-a stânga în faţa sfintei-sfintelor, cu candelele, înfloriturile şi mucările lor, toate de aur;

51: şi pridvoarele şi zăvoarele şi cupele şi blidele şi cădelniţele de aur curat; şi ţâţânile uşilor din fundul templului, la sfânta-sfintelor, şi pe cele de la uşile templului, toate fiind de aur.

52: Aşa s-a plinit toată lucrarea casei Domnului, făcută de Solomon. Şi a adus Solomon şi pe cele afierosite de David, părintele său: argintul şi aurul şi obiectele de slujbă, pe care le-a pus în vistieria casei Domnului.

Inserăm aici un articol despre Templul lui Solomon, părându-ne că sistematizează datele biblice care, cititorului de azi, îi pot pune probleme. În unele locuri, se vor anticipa evenimente descrise abia în Cartea a IV-a a Regilor:

 Templul, „Sanctuar central al cultului evreiesc, situat pe Muntele Moria (har ha-Bait, Muntele Templului), la Ierusalim. Primul Templu a fost construit de către regele Solomon prin anul 960 î. Hr. şi a fost distrus de către babilonieni sub Nabucodonosor, în 586 î. Hr. (…) Primul Templu. Regele David a vrut să construiască Templul, dar Dumnezeu, prin intermediul profetului Natan, a respins această dorinţă, după cât se pare pentru că David făcuse vărsare de sânge. Natan l-a informat pe David că fiul său, Solomon, va construi templul în locul său (II Regi 7, 12-13). Când Solomon a devenit rege, el a cerut ajutorul aliatului său, Hiram, regele Tirului (980-946 î. Hr.), pentru construirea templului. Primind în schimb grâne, ulei şi vin, Hiram i-a furnizat lui Solomon lemn de cedru şi de chiparos, precum şi aur. Sclavii lui Hiram au transportat buştenii cu plutele până la Iafa, iar Hiram i-a trimis lui Solomon şi meşteşugari care să-l ajute. Construcţia a început în al patrulea an al domniei (cca. 964 î. Hr.) şi a durat şapte ani. Templul era o clădire magnifică, din piatră şi din materialele cele mai preţioase. Era situat în interiorul unui complex regal, care mai adăpostea şi palatul, o sală de judecată, Sala Cedrilor şi o casă pentru soţia lui Solomon, fiica Faraonului. Templul măsura 60 de coţi (27 m) lungime şi 20 de coţi (9 m) lăţime şi era înalt de 30 de coţi (13,5 m). În faţă se afla o curte interioară, care mai adăuga 10 coţi lungimii. Corpul principal era înconjurat de o clădire cu trei etaje, împărţită în camere; etajele comunicau prin trape. Aceste camere slujeau probabil drept depozite pentru tezaurul templului. Clădirea principală cuprindea o cameră interioară, Sfânta Sfintelor (devir) la apus, măsurând 20 x 20 de coţi (= 9, 45 m) şi o cameră exterioară (azara), la răsărit, măsurând 20 x 40 de coţi. În jurul Templului era o curte împrejmuită cu un zid. Intrarea se făcea printr-un pridvor, străjuit de-o parte şi de alta de câte un stâlp de bronz. Cei doi stâlpi se numeau Iahin şi Boaz. Pereţii interiori ai Templului erau lambrisaţi cu cedru. Podeaua Sfintei Sfintelor era acoperită şi ea cu cedru, în timp ce podeaua sălii exterioare era din chiparos, mai puţin costisitor. Pereţii erau auriţi şi decoraţi cu sculpturi de heruvimi, de palmieri şi de flori. Din sala interioară, uşile dădeau spre sala exterioară şi spre Sfânta Sfintelor. Pereţii acesteia din urmă erau decoraţi pe ambele feţe, iar pardoseala era suflată cu aur. Marele preot nu intra în Sfânta Sfintelor decât o dată pe an, la Iom Kipur. Obiectul cel mai important din Templu era chivotul, aflat în Sfânta Sfintelor. În interior se aflau cele două table ale legământului cu cele Zece Porunci. Din punct de vedere istoric, chivotul făcea legătura între Templu şi sanctuarul din Silo, care existase timp de 369 de ani[13], precum şi cu sanctuarul care-i însoţise pe israeliţi în pustiu[14]. Deasupra chivotului erau doi heruvimi din lemn cu aripile desfăşurate, simbolizând Prezenţa divină. În sala exterioară se găseau instrumentele principale necesare cultului zilnic din Templu; un altar cu tămâie, o masă pentru pâinile punerii înainte şi zece candelabre din aur sau placate cu aur. În faţa Templului se afla o mare, de fapt, un bazin cu apă, confecţionat din bronz şi susţinut de 12 boi. Spre partea de răsărit a clădirii se găseau zece bazine mici, cinci la nord de intrare şi cinci la sud. În curte, se mai afla un altar de bronz, care servea la diferite jertfe comunitare şi individuale. În incinta Templului se aflau trei pridvoare destinate diverselor grupuri care participau la slujbe: ezrat cohanim, pridvorul preoţilor, care oficiau în Templu; ezrat Israel, pridvorul israeliţilor, rezervat bărbaţilor; în sfârşit, ezrat naşim, pridvorul femeilor.  În timpul domniei lui Solomon, Templul era inima cultului israelit şi către el veneau pelerini din toate triburile lui Israel. Cu toate acestea, în epoca lui Roboam, fiul lui Solomon, poziţia centrală a Templului a fost contestată. Ieroboam s-a revoltat şi a înfiinţat regatul din nord sau al lui Israel, care cuprindea zece din cele 12 triburi. Cele două sanctuare principale ale regatului din nord erau la Dan şi la Betel. Deşi regii ulteriori ai lui Israel n-au interzis pelerinilor să se ducă la Ierusalim, Primul Templu nu şi-a mai regăsit nicicând rolul central pentru cele 12 triburi. Templul servea ca loc de rugăciune şi pentru aducerea jertfelor către Dumnezeu. În afara jertfelor comunitare zilnice şi a jertfelor suplimentare de Şabat, de sărbători şi de Roş Hodeş (Numeri 28-29), oamenii aduceau diverse jertfe individuale de mulţumire sau pentru ispăşirea păcatelor comise din nebăgare de seamă. La Templu se aducea omerul (prima măsură de orz, recoltată a doua zi de Pesah[15]) şi se aduceau primele roade (la Şavuot[16]). În ajunul Pesahului toate familiile trebuiau să vină la Ierusalim, pentru a aduce jertfa pascală; mieii erau sacrificaţi în curtea interioară a Templului. S-au compus numeroşi psalmi pentru a fi cântaţi la Templu. În cursul istoriei sale, care a durat patru secole, Templul a fost reparat de multe ori şi s-au operat modificări în construcţie şi mobilier. Astfel, regele Ioas a poruncit ca banii aduşi preoţilor să fie folosiţi pentru repararea spărturilor şi pentru refacerea instrumentelor care trebuiau reparate (IV Regi 22). De asemenea, s-au făcut unele renovări sub regele Iosia (IV Regi 22). În schimb, sub regii Manase (poate ca o concesie făcută Asiriei) şi Amon, s-au introdus culte străine în Templu”[17].

„Solomon a clădit Templul de la Ierusalim lângă palatul regal; el asociază astfel cultul sanctuarului monarhiei ereditare. Templul devine reşedinţa lui Iahve pentru israeliţi. Chivotul legii, care însoţea până atunci armatele, este aşezat în obscuritatea Sfintei Sfintelor (debir). Dar, din sanctuarul său, sfinţenia lui Iahve iradiază peste oraşul (Ierusalim) şi pământul întreg. Muntele Sion, pe care a fost ridicat Templul, este un Centru al Lumii. Templul din Ierusalim devine sanctuarul naţional, şi cultul regal se identifică cu religia de stat. Oficiul constă în ritualuri mijlocitoare şi expiatoare pentru colectivitate, dar el comportă şi rugăciuni publice pentru rege, pentru gloria sa şi pentru exercitarea dreptăţii sale care asigură pacea poporului şi prosperitatea universală. În cele din urmă, opera liturgică reînnoieşte structurile lumii[18].


[1] BBVA, p. 386

[2] SEP 2, p. 476

[3] SEP 2, p. 473

[4] SEP 2, p. 474

[5] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XL, 285-286

[6] BBVA, p. 386

[7] SEP 2, p. 474

[8] BBVA, p. 386

[9] SEP 2, p. 474

[10] BBVA, p. 387

[11] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I, 20

[12] SEP 2, p. 476

[13] Calcul care ia perioada Judecătorilor ca durând 400 de ani; de fapt, cum am arătat la Cartea Judecători, a fost vorba doar de ceva mai mult de un secol.

[14] Cortul sfânt.

[15] Paştele evreiesc.

[16] Săptămâni, sărbătoarea dăruirii Torei (Legii), la şapte săptămâni după Pesah. Numită şi sărbătoarea secerişului sau ziua primelor roade, ar echivala cu Cincizecimea care, în Biserică, a devenit Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, prăznuită tot la şapte săptămâni după Paşti.

[17] DEI, pp. 804-805

[18] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ediţia a II-a, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 331

CAP. 6 – Zidirea Casei Domnului.

 

            Capitolele 6-7 vorbesc despre ridicarea Templului şi a palatului lui Solomon. „Descrierea construcţiilor lui Solomon, Templul şi palatul, conţine pasaje dificile, chiar neclare, a căror traducere nu poate fi decât conjecturală. Nici Textul Masoretic nu este mai limpede. S-ar putea ca traducătorul în greacă să fi fost la fel de perplex în faţa lui precum traducătorii din zilele noastre”[1].

 

1: Şi a fost că la patru sute patruzeci de ani după ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în cel de al patrulea an al domniei lui Solomon peste Israel, în luna a doua, [a început el] să-I zidească Domnului casă.

„S-a calculat trecerea a unsprezece generaţii de câte patruzeci de ani fiecare. Textul Masoretic adaugă una; aşadar, patru sute optzeci de ani, ceea ce ar însemna anul 966 sau 965 (Solomon s-a urcat pe tron în 970)”[2].  „Textul Masoretic are patru sute optzeci (de ani). Această dată este rezultatul unui calcul savant (şi tardiv) care foloseşte numărul de mari preoţi de la Aaron până la Ţadoc, înmulţindu-l cu 40 (durata tradiţională a unei generaţii)”[3].  Luna a doua sau Zif (a Florilor) ar fi la noi în perioada aprilie-mai (prima lună era nisan).  „Indicaţia după care ziw este a doua lună a anului este, de asemenea, tardivă; corespunde calendarului babilonian, care a fost introdus în Palestina câteva secole mai târziu. Începutul domniei lui Solomon poate fi fixat în jurul anului 972 î. Hr.”[4].

            Când Hristos va institui pacea Sa, „fiecare din pietrele cele vii va fi o piatră a templului, după vrednicia vieţii lui de aici de pe pământ[5]: unul, la temelie, ca apostol sau ca prooroc, în stare să ducă pe cei ce se vor odihni pe el; altul, pe urma celui din temelii, dus de către apostoli, dar în acelaşi timp ducând, împreună cu apostolii, pe cei mai slabi; altul va fi o piatră în lăuntrul templului, acolo unde se aflau arca[6], heruvimii şi altarul tămâierii; un altul, piatra din capul unghiului; în sfârşit, altul, în afară de incinta zidului, ca leviţii şi ca preoţii, o piatră de la altarul arderilor de tot”[7].

            „Textul următor, până la sfârşitul versetului, este reconstituit după câţiva codici, în special după Purpureus; ediţia Rahlfs numerotează cu 1 a-d. Textul Masoretic îl aşază la sfârşitul capitolului”[8]:

            Regele a poruncit şi s-au luat pietre mari şi costisitoare pentru temelia casei, precum şi pietre cioplite. Pietrele au fost cioplite de oamenii lui Solomon şi de oamenii lui Hiram. În cel de al patrulea an a aşezat el temelia casei Domnului, în luna Zif, chiar în luna a doua. Iar în anul al unsprezecelea, în luna Bul, adică în luna a opta, templul a fost isprăvit întocmai după planul lui şi după toate rânduielile lui.

            Bul (= creştere) – a opta lună a calendarului evreiesc.

2: Templul pe care Solomon I l-a zidit Domnului avea şaizeci de coţi în lungime, douăzeci de coţi în lăţime şi treizeci de coţi în înălţime.

Un cot era de aproape o jumătate de metru. Astfel, templul avea, aproximând, treizeci de metri lungime, zece metri lăţime şi cincisprezece metri în înălţime. „Dimensiunea clădirii pare mică, dar în Antichitate Templul era înainte de toate reşedinţa divinităţii şi nu un loc destinat adunării credincioşilor, ca bisericile creştine. Solomon a construit templul cu scopul precis de a aşeza în el Chivotul Legii, conceput ca tron al Domnului. A se compara această descriere cu cea a Cortului din pustiu (Ieşirea 26) şi cu aceea a noului Templu din viziunea lui Iezechiel (40-42)”[9].

3: Pridvorul din faţa templului avea o lungime de douăzeci de coţi, potrivit cu lăţimea din faţă a templului. Şi a zidit templul şi l-a isprăvit.

Pridvorul: Templul lui Solomon, numit în ebraică habbayith, casa (gr. o ikos), era format din trei părţi: 1) ebr. ulam (în Septuaginta, elam, care transcrie probabil o formă ebr. eylam, portic), pe care l-am tradus cu pridvor[10] (dar care, în alte locuri, poate însemna şi sală); 2) heykhal (gr. naos), sala centrală, naosul, care adesea denumeşte întreaga Casă a Domnului şi atunci se poate traduce şi cu Templu (dar în alte cărţi înseamnă şi palat); 3) debhir (în Septuaginta, transliterat davir), situat în profunzimea Templului corespunzând cu Sfânta Sfintelor din Ieşirea 26, 33 etc. ♦ Se vede astfel că Templul acesta pe care l-a făcut Solomon închipuie (figurate insinuat) trupul lui Hristos, Regele Păcii, nu doar pe acela care este toată Biserica Sa, ci pe însuşi acel preasfânt trup pe care l-a luat din Fecioară spre a deveni capul Bisericii. Poarta părţii din mijloc se găsea pe latura dreaptă a Templului şi prin ea se putea urca pe ascuns în odaia (coenaculum) mijlocie, iar de aici în cea de-a treia. Aceasta fiindcă, după ce Domnul a pătimit pe cruce, un soldat i-a deschis coasta din dreapta şi a curs în continuu sânge şi apă, care sunt sângele răscumpărării şi apa spălării noastre, Tainele prin care, curăţiţi şi sfinţiţi, năzuim din viaţa aceasta pământească, la fel ca spre o locuinţă de sus, la odihna Duhului în cea viitoare; şi când, dezlegaţi de trup, vom fi înălţaţi la odihna Duhului, aşteptăm primirea trupului nostru (de slavă) în ziua învierii ca pe urcarea la odaia cea mai de sus (Beda Venerabilul, In Regum librum XXX quaestiones, 12, text editat de D. Hurst, 1962)”[11].

4: Templului i-a făcut ferestre largi înăuntru şi înguste în afară.

„Probabil, ferestre prin care se putea privi (şi apăra) în siguranţă, fără a fi văzut din exterior”[12].

5: În faţa zidului templului a făcut odăi, de jur-împrejurul templului şi al altarului.

Prin altar s-a tradus aici termenul davir, amintit într-un comentariu de mai sus. Întregul verset reprezintă un „text dificil, care a fost tradus în diverse chipuri. Este vorba, probabil, de un fel de anexă, făcută din trei rânduri de camere suprapuse, de-a lungul peretelui principal al casei”[13].

6: Odăile de jos erau late de cinci coţi, cele din mijloc de şase coţi, iar cele din catul al treilea aveau o lăţime de şapte coţi; căci templului i s-a lăsat pe dinafară o margine despărţitoare, aşa încât ele să nu fie lipite de zidul templului.

7: Pe durata zidirii templului, el a fost zidit din pietre gata cioplite; nici ciocan, nici secure, nici vreo altă unealtă de fier nu s-a auzit în templu pe durata zidirii.

„Acest verset întrerupe descrierea laturilor (vv. 5-10). Pare a fi remarca unui scrib posterior care vrea să consemneze sfinţenia casei. ♦ Paulin al Nolei pune în paralel construcţia templelor exterioare (a bisericilor) cu zidirea interioară a creştinilor. Cei care zidesc biserici trebuie să ia aminte şi la bisericile/templele interioare. Zidirea templului sufletesc se face în aceeaşi pace care domnea la zidirea Templului de odinioară, al lui Solomon: nu s-a auzit în casă ciocan, sau secure, sau vreo unealtă de fier, în tot timpul zidirii (Epistola 32)”[14].

8: Intrarea în catul de jos era sub aripa dreaptă a clădirii; o scară în spirală ducea la catul din mijloc, şi de la cel din mijloc la cel de al treilea.

            „Trebuia, aşadar, ca urcarea la templu să se facă în spirală[15], căci în felul acesta, la urcare, spirala imita cercul cel mai regulat”[16].

9: Aşa a zidit templul şi l-a încheiat. Tavanul templului l-a făcut din lemn de cedru.

10: Odăilor dimprejurul întregului templu le-a dat o înălţime de câte cinci coţi; fiecare era legată de templu prin grinzi de cedru.

            „În sfârşit, pentru ca această clădire să fie trainică, a fost încheiată cu grinzi de cedru tot la înălţime de circa 5 coţi, pentru ca în felul acesta să lase impresia că urcuşul spre tărâmurile simţirilor[17] numite dumnezeieşti se află undeva mai la înălţime, pentru ca astfel să poată dobândi înţelegerea bunătăţilor celor de sus”[18].

11: Şi a fost cuvântul Domnului către Solomon, zicând:

12: „Iată casa aceasta pe care tu Mi-o zideşti: Dacă vei umbla după legile Mele şi vei plini judecăţile Mele şi vei păzi toate poruncile Mele ca să rămâi în ele, atunci Îmi voi împlini faţă de tine cuvântul pe care i l-am grăit lui David, părintele tău:

13: Voi locui în mijlocul fiilor lui Israel şi nu-l voi părăsi pe Israel, poporul Meu”.

14: Şi a zidit Solomon templul şi l-a isprăvit.

Versetele 11-14, „prezente în Textul Masoretic, sunt omise în manuscrisul urmat de ediţia Rahlfs, dar apar într-o serie de alte manuscrise ale Septuagintei”[19]. Rahlfs le dă în notă infrapaginală.

15: Pereţii templului i-a îmbrăcat pe dinlăuntru cu lemn de cedru, de la pardoseală până la tavan şi căpriori; cu lemn de cedru i-a căptuşit peste tot, iar pardoseala a făcut-o din scânduri de chiparos.

16: În partea din fund a templului a zidit o despărţitură de douăzeci de coţi de la zid la zid şi de la pardoseală la căpriori şi astfel a deschis zidul către sfânta-sfintelor.

17: De patruzeci de coţi era întâia despărţitură a templului.

            18: Templul l-a căptuşit pe dinlăuntru cu tăbliţe de cedru, pe care a săpat înflorituri şi frunze; totul era acoperit cu cedru, iar piatra nu se vedea.

19: Altarul dinlăuntrul templului l-a făcut ca să aşeze acolo chivotul legământului Domnului;

Pentru versetele 18-19 se apelează la Textul Masoretic, textul Septuagintei fiind lacunar; de altfel, şi textul ebraic este dificil.

20: el avea douăzeci de coţi în lungime şi douăzeci de coţi în lăţime şi douăzeci de coţi în înălţime; şi l-a îmbrăcat în aur curat;

„În forma unui pătrat (simbol al perfecţiunii), aşa cum va fi şi dimensiunea Noului Ierusalim (Apocalipsa 21,16), altarul era spaţiul prin excelenţă sacru, menit să adăpostească chivotul legământului; el se va numi sfânta-sfintelor[20].  Cum o arată şi numele, Sfânta Sfintelor era „partea cea mai sfântă a Sanctuarului[21]  şi, ulterior, a Templului. Numai marele preot putea pătrunde în ea. Aşa cum era de cele mai multe ori cazul în antichitate, Templul era alcătuit dintr-o suită sau un şir de odăi. Gradul de sfinţenie creştea pe măsură ce se progresa de la exterior spre interior sau de la faţadă spre partea dinapoi a clădirii. În Templul lui Solomon, partea anterioară era constituită din vestibul (ulam). Sala principală era un fel de naos (helal), care prelungea vestibulul spre interior şi ocupa partea centrală a edificiului. După helal se ajungea la Sfânta Sfintelor (devir), situată în partea dinapoi a clădirii şi care măsura 20 de coţi în lărgime (cam 9 metri), 20 în lungime şi 20 în înălţime. Această odaie, care era cea mai retrasă dintre toate, adăpostea chivotul Legământului, străjuit de cei doi heruvimi. Aceste obiecte de cult au dispărut când a fost distrus Templul de către babilonieni, în anul 586 î. Hr.”[22].

            „Spaţiul cu pietrele cele mai alese pare a fi ceea ce se numeşte dabir, unde se afla arca alianţei Domnului, care, dacă pot spune aşa, cuprindea scrisoarea lui Dumnezeu, adică tablele pe care le-a gravat cu degetul Său (Ieşirea 31,18)”[23].

21: iar aproape de faţa altarului a făcut un jertfelnic de cedru, pe care l-a îmbrăcat cu aur.

22: Şi tot templul l-a căptuşit cu aur, până la capăt.

23: În altar a făcut doi heruvimi din lemn de chiparos, fiecare de câte zece coţi;

„Heruvimii erau simbolul prezenţei Domnului”[24].

24: aripa unui heruvim era de cinci coţi, şi tot de cinci coţi îi era aripa cealaltă; între vârfurile celor două aripi era o deschidere de zece coţi.

25: Tot aşa era şi cel de al doilea heruvim; amândoi aveau aceeaşi măsură şi aceeaşi înfăţişare.

26: Înălţimea unui heruvim era de zece coţi; tot aşa era şi aceea a celuilalt heruvim.

27: Pe cei doi heruvimi i-a aşezat în mijlocul despărţiturii din fund a templului. Aripile erau deschise; aripa unui heruvim se atingea de un perete, iar aripa celuilalt se atingea de celălalt perete, în timp ce aripile dinspre mijlocul clădirii se atingeau una de cealaltă, aripă de aripă.

28: Şi pe heruvimi i-a îmbrăcat în aur.

29: Pe toţi pereţii templului, de jur-împrejur, a încrestat chipuri de heruvimi şi finici, atât pe dinlăuntru cât şi pe afară.

30: Şi pardoseala templului a îmbrăcat-o în aur, atât înlăuntru cât şi afară.

31: La intrarea altarului a făcut uşi din lemn de ienupăr; stâlpii uşilor erau în cinci muchii.

32: Pe cele două uşi, făcute din lemn de pin, a încrustat heruvimi şi finici şi frunze; şi le-a îmbrăcat în aur; poleiţi cu aur erau şi heruvimii şi finicii.

33: La intrarea în templu a făcut uşori din lemn de ienupăr în patru muchii

34: şi două uşi din lemn de chiparos; fiecare uşă avea două canaturi, cu ţâţânile lor, iar canatul al doilea era cel care se învârtea;

35: pe ele erau încrustate chipuri de heruvimi şi finici şi frunze desfăcute, iar încrustările erau poleite cu aur.

36: A zidit şi curtea interioară, cu trei rânduri de piatră cioplită, iar de jur-împrejur cu un rând de grinzi de cedru; a făcut şi perdeaua pridvorului casei ce se afla în faţa templului.

            Templul văzut e şi un argument în plus împotriva iconoclaştilor: „Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor?”[25].


[1] SEP 2, p. 471

[2] BBVA, p. 384

[3] SEP 2, p. 470

[4] SEP 2, p. 470

[5] Întreg comentariul lui Origen e, mai degrabă, unul eshatologic, astfel că se are în vedere Biserica biruitoare; într-o măsură, însă, putem aplica acestea şi Bisericii luptătoare, celei din veac.

[6] Chivotul sau arca alianţei (legământului).

[7] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XXXIX, 268

[8] BBVA, p. 384

[9] SEP 2, pp. 470-471

[10] Autorii SEP 2 au ales aceeaşi soluţie ca şi Anania, în acest caz.

[11] SEP 2, p. 471

[12] SEP 2, p. 471

[13] SEP 2, p. 471

[14] SEP 2, p. 472

[15] Spirala închipuie urcuşul nevoitorului către Dumnezeu.

[16] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XL, 278

[17] Închipuite prin numărul 5.

[18] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XL, 279

[19] SEP 2, p. 472

[20] BBVA, p. 385

[21] Cortului, primul sanctuar.

[22] DEI, p. 719

[23] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XL, 280

[24] BBVA, p. 385

[25] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 16

CAP. 5 – Pregătiri pentru zidirea Casei Domnului.

 

1: Solomon domnea peste toate regatele, de la Râu şi până la ţara Filistenilor şi până la hotarele Egiptului. Acestea îi aduceau daruri şi i-au slujit lui Solomon în toate zilele vieţii lui.

2: Hrana zilnică a (curţii) lui Solomon era: treizeci de măsuri de făinuţă şi şaizeci de măsuri de făină obişnuită;

3: zece viţei îngrăşaţi, douăzeci de boi din păşune şi o sută de oi, în afară de cerbi, căprioare şi păsări îndopate;

4: căci domnea peste tot pământul de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza, şi era în pace cu toate ţările dimprejur.

Se arată că domnia lui Solomon se întindea de la Tifsah (= trecătoare; vad) – cetate către Eufrat -, până la Gaza (= puternic) – cea mai sudică cetate filisteană.

5: Astfel au trăit fără grijă fiii lui Iuda şi ai lui Israel, fiecare sub viţa lui de vie şi fiecare sub smochinul său, de la Dan până la Beer-Şeba, în toate zilele lui Solomon.

            „Sistemul de cultivare a viţei era atât prin fixarea ei pe araci, cât şi prin legarea ei de pomi. Mai ales în smochin era lăsată via să se întindă. De aici dictonul: a se odihni sub smochinul şi via sa, ceea ce voia să însemne o viaţă tihnită şi paşnică”[1].  Expresia de la Dan până la Beer-Şeba, indică întregul Israel: Dan (= judecată), arăta punctul cel mai nordic al regatului, iar Beer-Şeba (= fântâna jurământului; fântâna celor şapte), pe cel mai sudic. Autoritatea lui Solomon depăşea, însă, aceste limite, extinzându-se şi peste regate străine.

6: Solomon avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carele lui şi douăsprezece mii de călăreţi.

S-a arătat că arheologii au descoperit la Megghido impresionantele grajduri ale lui Solomon.

7: Şi acei ispravnici îi aduceau regelui Solomon tot ce trebuia pentru masa regelui, fiecare în luna lui, şi nu lăsa să ducă lipsă de nimic;

8: şi orz, şi paie pentru cai şi pentru celelalte vite aducea fiecare, când îi venea rândul, la locul unde se afla regele.

9: Şi i-a dat Dumnezeu lui Solomon pricepere şi foarte multă înţelepciune şi mărinimie ca nisipul de pe ţărmul mării.

            „Solomon, care a avut o înţelepciune prin care îi întrecea pe toţi dinainte de el şi din timpul lui şi avea lărgimea inimii ca un dar al lui Dumnezeu şi o înţelegere mai îmbelşugată ca nisipul mării, cu cât intra în adâncuri, cu atât ameţea mai mult şi descoperea înţelepciune cu atât mai mare, cu cât îi scăpau cele ce voia să le înţeleagă (Ecclesiast 7,25; 8,17)”[2].

10: Înţelepciunea lui Solomon era mai multă decât a tuturor celor din vechime şi mai presus decât a tuturor înţelepţilor Egiptului;

Celor din vechime: „Textul Masoretic are fiilor Răsăritului. Înţelepciunea Egiptului şi cea a Mesopotamiei erau renumite în Antichitate. ♦ Pentru unii Părinţi, Solomon este prototipul lui Iisus-Rege. Ca şi Iisus, Solomon este un pacificator; el a construit Templul, prevestind zidirea Bisericii creştine, adevăratul Templu; este un înţelept, prefigurând Înţelepciunea însăşi, pe Hristos; e judecător drept şi milostiv, aşa cum va fi Hristos la sfârşitul veacurilor (Sf. Grigorie de Nyssa, Omilia 7 la Cântarea Cântărilor)”[3].

11: el era mai înţelept decât toţi ceilalţi oameni; mult mai înţelept chiar decât Etan Ezrahiteanul, decât Heman şi decât Calcol şi Darda, fiii lui Mahol; şi numele lui era slăvit de toate popoarele dimprejur.

Etan (= durabil) – urmaş al lui Iuda, din familia lui Zerah, devenit celebru prin înţelepciunea sa -, Heman (= fidel) – bărbat din seminţia lui Iuda, vestit pentru înţelepciunea lui, contemporan cu Solomon, a compus Psalmul 87, sau acesta îi este adresat -, Calcol (= sprijin) şi Darda (= toartă; dibaci; perla ştiinţei), aceştia doi din urmă fiii lui Mahol (= dans ritual), erau înţelepţi vestiţi în vremea lui Solomon, pe care însă regele îi întrecuse.

12: Solomon a rostit trei mii de proverbe, iar cântările lui au fost o mie şi cinci.

13: El a vorbit despre copaci, de la cedrii cei din Liban până la isopul de pe ziduri; a vorbit şi despre animale, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti.

Versete ce risipesc îndoiala asupra paternităţii Cărţii Proverbelor.

14: La el veneau toate neamurile să asculte înţelepciunea lui Solomon, şi daruri de la toţi regii pământului, din câţi auziseră de înţelepciunea lui.

„Codex Vaticanus continuă versetul cu următorul text: Şi Solomon şi-a luat-o de soţie pe fiica lui Faraon şi a adus-o în cetatea lui David până când el a isprăvit casa Domnului şi propria casă şi zidul Ierusalimului. Atunci Faraon, regele Egiptului, s-a ridicat şi a luat Gaza şi a ars-o, precum şi aşezarea canaaneană din Mergab; iar Faraon le-a dat zestre fiicei sale, soţiei lui Solomon; iar Solomon a zidit din nou Gaza[4].

            „Istoria tradiţiei sapienţiale în Israel este tot atât de veche ca şi societatea, ea reprezintă un factor constant al vieţii de fiecare zi, mai mult decât un moment de conştiinţă. Înţelepciunea populară îşi avea rădăcinile în familiile şi triburile de odinioară şi a lăsat urme în proverbele populare (Facerea 10,9; I Regi 24,14; III Regi 20,11). Odată cu apariţia monarhiei, înţelepţii şi-au făcut simţită influenţa la Curte, unde figurau ca sfetnici regali (II Regi 16,20; III Regi 12,6) sau în funcţii administrative eminente. La curtea lui Solomon, scribii profesionişti au fost cu siguranţă la originea unei vaste producţii literare, pe care tradiţia a atribuit-o mai târziu regelui însuşi”[5].

15: Iar Hiram, regele Tirului, şi-a trimis servii la Solomon ca să-l ungă în locul lui David, părintele său; fiindcă Hiram l-a iubit întotdeauna pe David.

Hiram (= frate distins; de viţă nobilă) – rege al Tirului între anii 970-936 î. Hr –, regele Tirului: „Tir: marea metropolă feniciană, vecină cu Sidonul; port la Marea Mediterană. Hiram (grafiat uneori Huram), nume prescurtat din Ahiram (care ar fi însemnat Fratele Celui-Preaînalt), îl ajutase pe David cu materiale şi meşteri pentru construirea casei sale din Ierusalim (II Regi 5,11)”[6].  Ca să-l ungă în locul lui David: „Afirmaţie curioasă, proprie Septuagintei şi versiunii lui Lucian. Ceea ce în textul Masoretic pare o simplă vizită de curtoazie, aici ea are un caracter ceremonial cu totul aparte. Potrivit unuia din documentele descoperite la Tell El-Amarna (capitală a Egiptului în vremea lui Amenhotep III), ceremonialul ungerii era aplicat de un suzeran asupra vasalului său. De aici, speculaţiile că daniile din versetul 25 nu erau componenta unui simplu schimb comercial, ci un tribut anual pe care Solomon i-l plătea lui Hiram. E de observat însă că textul cuprinde o intenţie care nu se finalizează. În ipoteza că Hiram i-ar fi oferit tânărului rege (de numai 12 sau 14 ani) suzeranitatea – care însemna şi o formă de protecţie -, acesta îi propune, pur şi simplu, un parteneriat. Textul Masoretic: Hiram, regele Tirului, şi-a trimis servii la Solomon, de vreme ce aflase că acesta fusese uns în locul tatălui său[7]. Tir (= stâncă) – cetate feniciană; după Herodot, Tirul a fost fondat în 2750 î. Hr., iniţial fiind amplasat pe continent; ulterior, pentru a evita un eventual asediu, oraşul a fost mutat pe o insulă stâncoasă, despărţită de vechea localitate printr-un braţ al mării.

16: Iar Solomon a trimis la Hiram, zicând:

17: „Tu ştii că David, părintele meu, nu a putut să-i dureze casă numelui Domnului Dumnezeului meu, din pricina războaielor ce i-au tot dat târcoale până ce Domnul i-a aşezat (pe duşmanii săi) sub tălpile picioarelor lui.

18: Mie, însă, Domnul, Dumnezeul meu, mi-a dat odihnă din toate părţile: nu-i nimeni uneltind împotrivă-mi, nici vreun rău care să mă ameninţe.

„Fiul lui David, care zideşte templul, este chipul lui Hristos: când războaiele au încetat şi când stăpânirea păcii e mai adâncă, El ridică templu spre mărirea lui Dumnezeu în Ierusalimul cel pământesc, pentru că de acum slujirea nu se mai săvârşeşte într-un loc mişcător, cum era cortul mărturiei”[8].  „Când toţi vrăjmaşii vor fi puşi de Hristos drept aşternut al picioarelor Lui şi când cel din urmă vrăjmaş, moartea, va fi nimicit (I Corinteni 2,7-8), atunci va stăpâni fără îndoială pacea cea mai deplină, atunci Hristos va fi Solomon, ceea ce însemnează făcător de pace[9].

19: Şi, iată, am în gând să-i zidesc casă numelui Domnului, Dumnezeului meu, aşa cum Domnul Dumnezeu i-a grăit lui David, părintele meu, zicând: «Fiul tău, pe care Eu îl voi aşeza în locul tău pe tronul tău, el îi va zidi casă numelui Meu».

            „Dacă cineva, luptând încă cu viaţa pătimaşă şi fiind stropit cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu, din suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: Nu tu îmi vei zidi Mie templu, căci eşti plin de sânge. Pentru că a zidi biserică lui Dumnezeu e propriu stării de pace”[10].

20: Şi acum, porunceşte să se taie pentru mine lemn din Liban; şi, iată, robii mei vor fi laolaltă cu robii tăi; iar pentru ceea ce faci pentru mine îţi voi plăti după cum vei zice tu; căci tu ştii că la noi nu e nimeni care să ştie să taie lemnul ca Sidonienii”.

Liban (= alb) e numele unui lanţ muntos, cu zăpezi persistente. Munţii Libanului erau vestiţi pentru pădurile de cedri, chiparoşi şi ienuperi. Libanul constituia hotarul de nord-vest al Ţării Sfinte.  Sidon (= vânătoare) – veche cetate canaanită, pe ţărmul Mediteranei, la 35 km nord de Tir. Asupra Sidonienilor se va mai reveni. În epoca la care se face referire, s-ar părea că erau în legătură strânsă cu Tirul.

21: Şi a fost că de îndată ce Hiram a auzit aceste cuvinte ale lui  s-a bucurat foarte şi a zis: „Binecuvântat este astăzi Dumnezeu, Cel ce i-a dat lui David un fiu înţelept peste acest popor numeros”.

22: Atunci Hiram a trimis la Solomon, zicând: „Am auzit despre tot ceea ce ai trimis la mine; voi face după întreaga ta dorinţă; cât despre lemnul de cedru şi pin,

23: robii mei îl vor coborî din Liban la mare; eu îl voi face plute pe care le voi trimite până la locul pe care tu mi-l vei spune, unde le voi lăsa şi de unde tu le vei lua; dar şi tu să-mi faci pe voie, dându-i casei mele pâine”.

„Munţii Liban şi Antiliban erau faimoşi (şi râvniţi) pentru falnicele lor păduri de cedru, lemn aromat şi de esenţă tare, excelent ca material de construcţii. Pinul (chiparosul) de Liban făcea parte din specia răşinoaselor mediteraneene (pinus maritima)”[11]. În schimbul lemnului, Israeliţii trimiteau cereale: „Tirul excela în materiale şi meşteri pentru construcţii, dar avea o agricultură săracă şi, oricum, neîndestulătoare pentru o mare metropolă comercială”[12].

24: Aşa că Hiram i-a dat lui Solomon cedri şi pini după cât a dorit.

25: Iar Solomon i-a dat lui Hiram douăzeci de mii de măsuri de grâu pentru hrana casei lui, precum şi douăzeci de mii de măsuri de untdelemn curat; aşa îi dădea Solomon lui Hiram în fiecare an.

26: Iar Domnul i-a dat lui Solomon înţelepciune, aşa cum îi grăise; şi a fost pace între Hiram şi Solomon şi au făcut între ei un legământ.

            „Hiram (Ahiram), rege al Tirului (969 – 936 î. Hr.). În timpul celor 34 de ani de domnie a lui Hiram, Tirul smulge Sidonului rolul de cetate hegemonă a Feniciei, supremaţie menţinută şi în următoarele secole. Tot acum încep să fie puse bazele imperiului colonial al Tirului în Mediterana occidentală. Fiu al lui Avibaal (Abibalus), Hiram ocupă tronul la vârsta de 19 ani, sporeşte suprafaţa insulei pe care se află zidită cetatea, prin unirea ei cu o insuliţă vecină, măreşte portul, cheiurile şi pieţele oraşului, construieşte noi temple divinităţilor Aştarte şi Melkart, participă la reprimarea unei revolte a cetăţii Cition (= Larnaka) din Cipru. Hiram întreţine strânse raporturi politice şi comerciale cu Regatul Israel. Prieten al regilor David (1004 – 965) şi Solomon (965 – 928), Hiram furnizează acestora meşteşugari şi materiale, îndeosebi lemn de cedru (în schimbul cerealelor şi uleiului) pentru construcţia palatului şi templului din Ierusalim. Cu regele Solomon, Hiram organizează din Ezion-Gheber expediţii comune spre enigmatica ţară Ofir din Marea Roşie, renumită în antichitate pentru bogăţia sa în aur. Îi succede la tron fiul său Baal-Ezer”[13].

27: Solomon lua bir de la întregul Israel; birul era de treizeci de mii de oameni.

„Birul (darea, impozitul) nu era perceput în bani, ci în zile de muncă obligatorie”[14].  „Solomon i-a imitat pe regii altor neamuri (cf. dreptul regelui în I Regi 8, 11-18) mai ales în ceea ce priveşte instituirea corvezilor. În III Regi 9, 15.20-22, acestea par rezervate non-israeliţilor, fapt confirmat în III Regi 12, 18. Corvoada exista deja din timpul lui David”[15].

28: Dintre aceştia trimitea în Liban zece mii pe lună, făcând pe rând cu schimbul: o lună erau în Liban şi două luni la casele lor; Adoniram era mai-mare peste bir.

29: Mai avea Solomon şaptezeci de mii care purtau poverile şi optzeci de mii care tăiau piatră în munte;

30: iar în afară de ispravnicii care se aflau peste lucrările lui Solomon, mai avea trei mii şase sute de supraveghetori peste poporul care făcea lucrările;

31: vreme de trei ani au pregătit ei piatra şi lemnul.

            S-a dat şi un sens mistic lucrătorilor lui Solomon: „Rânduiala fiecăreia din aceste slujiri va fi încredinţată sfintelor puteri, îngerilor lui Dumnezeu, din care unii vor fi stăpâniile, tronurile, începătoriile şi domniile (Coloseni 1,6), iar alţii vor fi slujitorii; ei sunt preînchipuiţi prin cele 3300 de căpetenii puse de către Solomon, 70.000 de salahori şi 80.000 de oameni tăietori de piatră în munte, care săvârşeau lucrările şi pregăteau pietrele şi lemnele.  Trebuie să mai băgăm de seamă că lucrătorii pomeniţi sunt înrudiţi cu numărul şapte, iar salahorii şi tăietorii de piatră, care ciopleau să potrivească pietrele, erau apropiaţi de numărul opt, pe când căpeteniile de 3300 se apropiau de numărul desăvârşit şase ca multiplu al lui[16].  Cu toate acestea, muncile de pregătire a pietrelor, a extragerii şi a potrivirii lor la zidire, operaţie care dura trei ani, par a reprezenta toată durata intervalului înrudit cu triada din veşnicie[17].  Lucrul acesta se va întâmpla când se va aşeza pacea veşnică, adică la 430 de ani[18] după tainicele evenimente legate de ieşirea din Egipt, întâmplările din Egipt având şi ele loc la 430 de ani după aşezarea înţelegerii cu Avraam (Ieşirea 12,40), aşa că avem de-a face cu o durată de două numere sabatice, de 770 de ani[19], care ţine de la Avraam până la începerea templului, când Hristos, împăratul nostru, a poruncit celor 70.000 de salahori să nu mai ia pentru temelia casei nici o altă piatră, decât pietrele cele mari şi de preţ, care nu fuseseră cioplite din topor, ci aveau să fie cioplite de acum de alţi cioplitori mai de seamă, aleşi din fiii lui Solomon (…). Datorită temeinicei păci care dura atunci, regele Tirului, Hiram, a ajutat şi el la zidirea templului, împrumutându-şi chiar pe fiii săi la tăierea pietrelor celor mari pentru templul cel sfânt şi care au fost aşezate în al patrulea an ca temelie a Casei Domnului. Şi totuşi casa a fost terminată într-o octadă de ani, în a opta lună a celui de al optulea an de la aşezarea temeliei. (…) Să credem într-adevăr că fiii de regi îşi închinau viaţa şlefuirii pietrelor celor mari şi de mare preţ, luându-şi astfel o meserie nepotrivită cu naşterea lor în familii regale? Oare numărul salahorilor, al tăietorilor în piatră, al căpeteniilor lor, precum şi durata de pregătire şi de şlefuire a pietrelor să fi fost ele socotite întâmplător?  Ar fi trebuit, în cazul acesta, ca sfânta casă, ridicată lui Dumnezeu în vremuri de pace, să se facă fără ciocan, fără sapă şi fără nici o unealtă de fier pentru ca să nu se audă nici un zgomot (6,7) în templul lui Dumnezeu[20].  Căci, încă o dată întreb pe robii literei, cum e cu putinţă să zideşti Domnului o casă din blocuri cioplite, aşa cum au fost ele extrase, neprelucrate de cei 80.000 de salahori, fără să se audă în lăuntru în timpul lucrării nici un zgomot de ciocan, nici de sapă şi nici de alte unelte de fier?  Şi cum pot fi cioplite aceste pietre vii atât de fără zgomot încât să nu se simtă nimic dincolo de zidul templului şi să reuşească să se potrivească exact la locul lor în construcţia templului?”[21].


[1] AB, p. 64

[2] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări teologice, II, 21

[3] SEP 2, p. 468

[4] BBVA, p. 383

[5] DEI, pp. 417-418. În ce ne priveşte, preferăm să dăm credit Scripturii şi să-l socotim pe Solomon autorul acestor scrieri.

[6] BBVA, p. 383

[7] BBVA, pp. 383-384

[8] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XXXIX, 265

[9] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XXXIX, 267

[10] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 41

[11] BBVA, p. 384

[12] BBVA, p. 384

[13] EA, p. 165

[14] BBVA, p. 384

[15] SEP 2, p. 470

[16] Numărul 3300 e 6X550, dar se poate ajunge la el şi ghematric: 3+3. Numărul şase e desăvârşit ca fiind sumă şi produs al numerelor perfecte 1, 2 şi 3: 1+2+3=6; 1X2X3=6. În alte ocazii, însă, 6 poate semnifica imperfectul, nedesăvârşirea (7-1=6). Numărul 7 semnifică sfinţenia, perfecţiunea ori darurile Duhului Sfânt, iar numărul 8 e ziua cea veşnică, eshatonul inaugurat prin Învierea Domnului.

[17] Botezarea în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh însemnează pentru Origen moartea şi învierea noastră, prin Treime, la mântuire, de aceea numărul trei îşi primeşte, prin Botez, o semnificaţie sfântă şi veşnică (n. trad.).

[18] Vezi 6,1 – în traducerea folosită, 440 de ani; Biblia 1982: 480 de ani.

[19] Însumaţi, numărul anilor aşa cum apar ei la Origen ar fi de 860.

[20] Pietrele au fost fasonate în afara cetăţii, fiind apoi doar îmbinate în Ierusalim. Părându-i greu de crezut aceasta, Origen dă o interpretare mistică întregii istorii.

[21] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, XXXIX, 268 – XL, 277