Archive for the ‘II Regi’ Category

CAPITOLUL 24 – Numărătoarea poporului. Ciuma. Un jertfelnic pe aria lui Aravna Iebuseul.

 

1: Mânia Domnului s-a aprins din nou în Israel; el l-a stârnit pe David împotriva lor, zicând: „Mergi şi numără-i pe Israeliţi şi pe Iudei!”

            „Text dificil, întrucât persoana care l-a stârnit pe David rămâne incertă: el poate fi: 1) Cineva din popor (foarte puţin probabil); 2) Diavolul, aşa cum va interpreta autorul Paralipomenelor (I Paralipomene 21, 1); 3) Dumnezeu Însuşi, Cel care, în teologia Vechiului Testament, este cauza primă a tot ce există şi se mişcă, inclusiv istoria; sensul acesta este extras şi din Versiunea Ebraică. Aşadar, Dumnezeu incită, David se supune, Ioab obiectează (v. 3), recensământul se face (vv. 8-9), David şi-l asumă ca păcat (v. 10), Domnul pedepseşte (v. 15). În ce constă, totuşi, păcatul? Recensământul populaţiei era prescris în legea lui Moise (Ieşirea 30, 12-16), dar fiecare cetăţean trebuia să plătească o răscumpărare, ceea ce sub David nu s-a făcut. Un recensământ avea ca obiectiv principal stabilirea dărilor şi a volumului de muncă forţată; se pare că David a vrut să-şi cunoască doar forţele armate, ceea ce poate fi un semn de trufie din partea unui suveran care, cel puţin pentru un moment, ignora suveranitatea absolută a lui Dumnezeu”[1].  „Ideea că Dumnezeu ar putea inspira o faptă rea este o formulare stângace, consecinţă a principiului unicităţii lui Dumnezeu, Cauză unică a tot ce există. Ea a scandalizat încă de la primele reflecţii asupra acestui text. De aceea, Cronistul, în povestirea paralelă (I Paralipomene 21), înlocuieşte numele lui (Iahve) cu Satan. Frica de recensământ a putut fi observată în diferite civilizaţii, depărtate unele de altele. În Ieşirea 30, 12-13, se semnalează primejdia pe care o poate reprezenta un recensământ şi necesitatea perceperii unei jumătăţi de siclu pentru fiecare recenzat, pentru îndepărtarea acesteia. Se consideră că numărarea unor fiinţe sau lucruri este prerogativa proprietarului lor; iniţiind recensământul, regele comite deci o uzurpare a dreptului lui (Iahve)”[2].

2: Şi a zis regele către Ioab, mai-marele oştirii: „Du-te dar prin toate seminţiile lui Israel şi ale lui Iuda, de la Dan până la Beer-Şeba, şi numără poporul, iar eu voi şti numărul poporului!”

3: Dar Ioab a zis către rege: „Domnul Dumnezeul tău să-i adauge poporului încă o sută de ori cât este acum, iar ochii domnului meu, regele, s-o vadă; de ce însă doreşte acest lucru domnul meu, regele?”

Cu această interogaţie, Ioab caută să-l abată pe David de la planul recensământului.  „Dorinţa lui Ioab exprimă şi primejdia ce ar reprezenta-o limitarea populaţiei prin enunţarea unei cifre”[3].

4: Cu toate acestea, cuvântul regelui a fost mai puternic decât al lui Ioab şi al mai-marilor oştirii. Atunci Ioab şi mai-marii oştirii au plecat de la rege ca să numere poporul lui Israel.

            „Regele David a vrut să ştie cât de multe mii întrunea norodul său, fără să ţină minte porunca lui Moise prin prevederea căreia cel care număra poporul trebuia să-I ofere lui Dumnezeu câte o jumătate de siclu pentru fiecare om, şi i-a dat lui Ioab, comandantul oştirii sale, ordinul să cutreiere ţara şi să-i socotească întreaga mulţime de locuitori”[4].  „Biblia atribuie un sens mistic numerelor. Astfel, evreii nu trebuiau să fie număraţi în mod direct. Pentru a fi recenzaţi, toţi adulţii depuneau o monedă de o jumătate de şekel (siclu), după care monedele erau numărate. Atunci când David a numărat direct poporul său, ciuma a lovit ţara omorând şaptezeci de mii de oameni”[5].

5: Şi au trecut Iordanul şi şi-au aşezat tabăra la Aroer, de-a dreapta cetăţii ce se află în mijlocul văii Gad, aproape de Iazer.

Aroer (= gol; tufiş de ienupăr) se afla în valea Gad (= fericire); Scriptura vorbeşte despre trei localităţi numite Aroer. Localizarea se poate face pornind de la Iazer (= folositor), cetate pe malul răsăritean al Iordanului.

6: De acolo au mers în Galaad şi în ţinutul Tahtim-Hodşi, adică în Adisai, de unde au venit la Dan-Iaan, ocolind Sidonul;

7: şi au venit la cetatea Tir şi prin toate cetăţile Heveilor şi ale Canaaneilor şi au ieşit în partea de miazăzi a Iudei, la Beer-Şeba.

Tahtim-Hodşi (= noul oraş de jos) – regiune învecinată cu Galaadul; Adisai (Adasai) apare doar în Septuaginta; Dan-Iaan (= adăpostul struţului) – localitate între Galaad şi Sidon. Sidon (= pescuit) şi Tir (= stâncă) au fost deseori prezentate.

8: Apoi au străbătut toată ţara, iar după nouă luni şi douăzeci de zile au ajuns la Ierusalim.

9: Acolo Ioab i-a dat regelui cartea cu numărătoarea poporului: În Israel se aflau opt sute de mii de bărbaţi tari, purtători de sabie, iar bărbaţii din Iuda erau cinci sute de mii de războinici.

„Recenzorii pleacă din sudul Transiordaniei, urcă spre nord, trec din nou Iordanul spre vest şi coboară în sudul Cisiordaniei. Transiordania, cu regatele lui Sihon şi Og, ţinutul Galaad şi cetatea Aroer, cărora Deuteronom 2-3 le acordă o mare importanţă, ocupă un loc de cinste”[6].

10: După această numărătoare a poporului, inima lui David a prins a i se zbuciuma în piept. Şi a zis David către Domnul: „Tare mult am greşit făcând lucrul acesta! Şi acum, Doamne, ridică nelegiuirea robului Tău, că foarte nebuneşte am lucrat!”

            „Vina era că a voit să ştie numărul întregului popor care era cu el, ştiinţă care Îi era rezervată numai lui Dumnezeu”[7]. Cum s-a văzut mai sus, recensământul nu era oprit în Israel, ci doar numărătoarea directă a oamenilor.

11: A doua zi, David s-a sculat dis-de-dimineaţă. Atunci a fost cuvântul Domnului către profetul Gad văzătorul, zicând:

            Văzătorul: profetul care avea capacitatea de a vedea viitorul, dar şi pe aceea de a vedea ce se petrece în sufletul omului. În II Paralipomena 29, 25 va fi numit Gad, văzătorul regelui[8].  Gad (= fericire) a mai apărut în I Regi 22,5.

12: „Du-te, grăieşte către David şi spune-i: – Aşa grăieşte Domnul: Trei lucruri îţi pun înainte: alege unul din ele, şi ţi-l voi face”.

13: Gad a venit la David şi i-a grăit, zicând: „Alege tu ce anume să ţi se întâmple: trei ani de foamete în ţară; trei luni de-a lungul cărora să fugi din faţa vrăjmaşilor tăi în timp ce ei te gonesc; sau trei zile de ciumă în ţara ta. Acum, deci, hotărăşte şi vezi ce răspuns trebuie să-I duc Celui ce m-a trimis”.

Ciumă: „literal: moarte sau mortalitate, ciuma fiind un flagel năprasnic şi necruţător”[9].  „Cele trei calamităţi amintesc de triada flagelurilor (foamete-război-molimă) enunţată de aproximativ cincisprezece ori în Ieremia, de şapte ori în Iezechiel şi mai rar în alte părţi (Levitic 26, 25-26; Deuteronom 28, 21-25; III Regi 8, 35-40)”[10].

14: Şi a zis David către Gad: „Tare strâmtorat sunt eu din toate cele trei părţi; cu toate acestea, mai bine e să cad eu în mâinile Domnului, că foarte multe sunt îndurările Lui, decât să cad în mâinile oamenilor”.

15: Aşadar, David a ales ciuma.

„Regele şi-a zis în sinea lui: dacă alegea foametea, putea să reiasă că a făcut-o în dauna supuşilor săi, de vreme ce teama l-ar fi ocolit pe el, care dispunea de mari provizii de grâu, fapt privit de toţi cu ochi răi; dacă se pronunţa pentru cele trei luni de luptă, iarăşi i s-ar fi reproşat că a fost rău intenţionat, întrucât îl ocroteau oştenii viteji şi îşi găsea refugiul în fortăreţe puternice, războiul neavând, aşadar, cum să-l înfricoşeze. Tocmai de aceea, David a optat pentru molimă, care-i lovea, deopotrivă, şi pe rege şi pe supuşii săi, aşa că temerile erau împărtăşite de toţi; după părerea lui, mai bine încăpea pe mâinile Domnului decât să ajungă în puterea duşmanilor”[11].

            Aici se arată că Dumnezeu l-a stârnit pe David, iar la I Paralipomena 21, 1 se arată că diavolul l-a stârnit pe rege: „Apostolul numeşte pe diavolul dumnezeu al veacului acesta. Aşa trebuie înţeles cuvântul din Regi. Sau şi altfel: fiindcă afară de Providenţa lui Dumnezeu nu se întâmplă nimic, ci toate se întâmplă fie din bunăvoinţa, fie din îngăduinţa Lui, cuvântul din Regi că Dumnezeu a mişcat, trebuie înţeles că Dumnezeu a îngăduit, iar cel din Paralipomene că diavolul a lucrat, el a fost cauza. Pe urmă cad şi cei şaptezeci de mii, care (…) sufereau de patima închipuirii de sine şi a mândriei. În înţeles mai înalt aceasta înseamnă că David e orice om care a născut, nu din aplecare (dispoziţie) lăuntrică, ci din uitare de sine, un gând de mândrie, dar pe urmă se căieşte şi se roagă lui Dumnezeu. Iar făcând aşa, mor gândurile privitoare la cele vremelnice şi trecătoare. Căci numărul şaptezeci înseamnă mişcarea temporală, pentru cercul înşeptit ce se repetă. De aceea e mai bine a fi prigonit de vrăjmaşii draci, decât a suporta foamea neauzirii cuvântului lui Dumnezeu”[12].

16: Atunci îngerul Domnului şi-a întins mâna împotriva Ierusalimului, ca să-l nimicească; dar Domnului I s-a făcut milă de atâta rău şi i-a zis îngerului care nimicea poporul: „Destul acum!; trage-ţi mâna!”  Iar îngerul Domnului se afla lângă aria lui Aravna Iebuseul.

„Îngerul Domnului este comparabil cu nimicitorul care omoară întâii-născuţi din Egipt în Ieşirea 12, 23”[13].  Aravna (= cort) era un iebusit de la care David avea să cumpere aria (ţarina).

17: Iar David, văzându-l pe îngerul care lovea poporul, a zis către Domnul: „Iată, eu sunt cel ce a păcătuit, eu, păstorul, eu sunt cel ce a făcut răul; dar oile acestea ce-au făcut?… Fie-Ţi mâna împotriva mea şi împotriva casei tatălui meu!”

Precum altădată Moise, David cere ca mai bine să moară el decât poporul.

18: În ziua aceea a venit Gad la David şi i-a zis: „Ridică-te şi fă-i Domnului jertfelnic pe aria lui Aravna Iebuseul!”

            După ce David şi-a recunoscut vina, „Domnului i-a părut rău şi a poruncit îngerului să cruţe poporul, iar David să ridice altar de jertfă. Atunci jertfele erau pentru nelegiuiri, dar acum ele sunt pentru pocăinţă. Prin acea umilinţă a regelui, Dumnezeu a devenit mai îngăduitor. Căci nu este de mirare că omul greşeşte; vinovat este că nu recunoaşte că a greşit şi nu se umileşte în faţa lui Dumnezeu”[14].

19: Iar David s-a ridicat după cuvântul lui Gad, aşa cum îi poruncise Domnul.

20: Acolo Aravna s-a uitat şi l-a văzut pe rege venind către el împreună cu servii săi; atunci Aravna a ieşit şi i s-a închinat regelui cu faţa la pământ.

21: Şi a zis Aravna: „Ce să fie, oare, că a venit domnul meu, regele, la robul său?”  Iar David i-a zis: „Să cumpăr de la tine aria, spre a-I zidi Domnului jertfelnic, pentru ca să înceteze molima în popor”.

22: Şi a zis Aravna către David: „S-o ia domnul meu, regele, şi să-I aducă Domnului tot ceea ce crede el că este bun; iată boii pentru ardere-de-tot, şi roţile (carelor) şi jugurile boilor drept lemne”.

23: Pe toate i le-a dat Aravna regelui. Şi a zis Aravna către rege: „Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvinteze!”

Textul Masoretic are aici Aravna regele: „unii comentatori (Raşi, Qimhi etc.) văd aici urmele unei tradiţii după care (Aravna) ar fi fost un rege iebuseu”[15].

24: Atunci regele a zis către Aravna: „Nu, ci fără doar şi poate voi cumpăra de la tine cu preţ bun; Domnului, Dumnezeului meu, nu-I voi aduce ardere-de-tot luată pe nimic”.  David a cumpărat aria şi boii cu cincizeci de sicli de argint.

Scena dintre David şi Aravna „se apropie de Judecători 6, 11-24, unde apariţia unui înger precedă ridicarea unui altar la Ofra. Aravna (wrn explicat prin hittită sau prin hurrită) este, de bună seamă, numele unui locuitor al Ierusalimului atras în legenda introducerii unui cult sacrificial în oraşul lui David. Târguiala dintre David şi Aravna aminteşte de Facerea 23, 15 şi 33, 19 (David e prezentat reproducând purtarea patriarhilor). Istoria despre David şi Aravna se apropie şi de Facerea 14, Avram fiind prototipul lui David, iar Melchisedec cel al preoţilor din Ierusalim”[16].

25: Acolo i-a zidit David jertfelnic Domnului şi a adus ardere-de-tot şi jertfă de pace. Mai târziu, Solomon i-a făcut jertfelnicului un adaos, căci cel dintâi era mic. Şi S-a milostivit Domnul asupra ţării şi a încetat molima în Israel.

„Versetul final revine asupra molimei şi dă sens întregului capitol, prefigurând totodată apariţia templului din Ierusalim”[17].  „Altarul de pe aria lui Aravna poate fi o prefigurare a templului pe care David şi-l visează şi pe care Solomon îl va zidi”[18].    

            „Din pricina mâniei dumnezeieşti s-a pornit moartea asupra poporului Domnului şi, până la ora prânzului, nimicitorul a lovit cu putere, fără să-l împiedice nimic. Dar vrând să-şi întindă mâna spre Ierusalim, l-a oprit Dumnezeu. Iar văzând David pe înger, l-a rugat pe Dumnezeu, spunând că el a păcătuit şi e mai bine şi mai drept să fie omorât păstorul şi conducătorul decât oile, care n-au păcătuit. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, ridică altar în aria lui Aravna, pe care a cumpărat-o împreună cu boii care treierau, cu cincizeci de sicli. Iar după ce a ridicat dumnezeiescul jertfelnic, a adus jertfele pe el, arderi de tot şi jertfe de pace. Şi aşa a încetat nimicirea şi a fost oprită moartea de mai înainte. Şi adaugă Sfânta Scriptură că la început altarul era mic, dar pe urmă a adăugat la el Solomon. (…) De dimineaţa, aşadar, adică de la cele dintâi timpuri ale veacului acesta, a stăpânit moartea peste pământeni, până la ora prânzului, adică până la venirea mesei. Căci când a venit timpul sfintei mese, adică al celei tainice în Hristos, pe care mâncăm pâinea cea din cer şi de viaţă făcătoare, s-a desfiinţat moartea cumplită şi de neocolit din vechime, la porunca lui Dumnezeu. Şi a fost domolit nimicitorul abia când a voit să-şi întindă mâna nimicitoare şi asupra celor ce locuiesc în sfânta cetate, în Ierusalimul spiritual (inteligibil). (…) Iar sfânta cetate este Biserica, ai cărei locuitori sunt cei desăvârşiţi prin pâinea cea vie spre sfinţenie. (…) Căci şi în noi a locuit Hristos, Care este viaţă şi Făcătorul de viaţă. De aceea şi alungă Dumnezeu pe nimicitorul de la cei sfinţi, ca nemaitrebuind să-l biruiască arătarea sfintei mese, pe care o închipuie timpul prânzului. Deci ne-a scăpat Hristos, înţeles în persoana lui David. Fiindcă văzând El moartea nimicind pe pământeni, S-a făcut rugător pentru noi la Tatăl. Căci S-a adus pe Sine Însuşi pentru noi şi S-a supus de bunăvoie morţii, iar prin aceasta a domolit pe nimicitor, spunând că păcatul este al Lui[19]. (…) Şi zice că trebuie să sufere mai bine păstorul decât oile. Căci Păstorul cel bun şi-a pus sufletul Său pentru oi. Apoi, la îndemnul lui Dumnezeu, dumnezeiescul David, zidind un altar acolo unde a văzut pe îngerul nimicitor stând în nelucrare (căci l-a văzut pe el la arie, zice), a adus lui Dumnezeu arderi de tot şi de pace (acestea erau feluri şi chipuri de jertfe cerute de lege). Prin arie trebuie să înţelegi Biserica la care, ajungând nimicitorul, s-a oprit, în sfârşit, şi s-a desfiinţat moartea şi şi-a retras nimicitorul mâna, odinioară cumplită şi nimicitoare. Căci este casa vieţii celei după fire, adică a lui Hristos. Iar Biserica spunem că este, prin asemănare şi chip, arie. Căci în ea se adună ca nişte snopi sau spice cei seceraţi din vieţuirea lumească prin cuvântul sfinţilor secerători, adică al apostolilor şi evangheliştilor, ca să fie duşi în curţile de sus şi aşezaţi, ca într-o jitniţă domnească, în Ierusalimul ceresc, ca un grâu curat, după lepădarea faptelor şi cugetelor nefolositoare şi de prisos, care sunt închipuite prin pleavă. (…) Această arie spirituală (inteligibilă), adică Biserica, a cumpărat-o Hristos cu cincizeci de sicli, adică nu cu un preţ neînsemnat. Căci S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Şi a fixat în ea altarul. Şi, fiindcă El Însuşi este liturghisitorul (căci S-a făcut Arhiereu) şi El Însuşi jertfa, S-a adus pe Sine Însuşi în chipul (tipul) viţelului care treiera şi S-a făcut ardere de tot şi jertfă. Căci în Hristos s-a surpat peretele despărţiturii şi noi, cei ce eram odinioară depărtaţi şi despărţiţi din pricina păcatului, ne-am unit prin El şi în El cu Dumnezeu şi Tatăl, desfiinţând vechea duşmănie. Căci El este pacea noastră[20]. (…) Dar Hristos este viţel care treieră şi în alt înţeles. Prin El se face curăţirea şi lepădarea lucrurilor de prisos, adică a împrăştierilor şi a gândurilor trupeşti privitoare la lume, care sunt şi ele hrana focului, ca şi pleava. Iar ridicându-se altarul pe care s-a adus jertfa de pace şi arderea de tot, s-a desfiinţat ceea ce ne întrista. Căci a ascultat Domnul pământul şi a fost oprită nimicirea. Pentru că, jertfindu-Se Hristos pe Sine pentru noi, s-a desfiinţat moartea şi s-a biruit stricăciunea, deoarece Dumnezeu Cel ce poate toate, Îşi pleacă urechea gata de ascultare la toate rugăciunile tuturor[21] (…). Iar când zice că altarul de la început era mic şi că s-a adăugat la el pe urmă, arată înaintarea Evangheliei în cursul timpului; de asemenea, puţinătatea sfintelor Biserici la început şi înmulţirea lor în timpurile de după aceea. Căci se lărgesc mereu altarele, adăugându-se mereu alte Biserici la cele dintâi şi sporind la o mulţime nenumărată popoarele, care s-au izbăvit prin jertfa lui Hristos; avându-L pe El jertfitor şi victimă sfântă de jertfă şi Stăpân al Bisericii[22], închipuită prin arie”[23].

 

            În final, câteva consideraţii generale asupra domniei lui David, pentru care vom recurge la alăturarea a trei articole privind pe David şi epoca sa, articole ce se susţin şi se completează:

            David (cca 1010-1003-970)[24]. Mulţumită istoriografilor de la curtea lui David şi a lui Solomon, domnia lui David este una din cele mai bine cunoscute din istoria Israelului antic. Este epoca în care Israelul a devenit o adevărată putere politică regională, de care vecinii trebuiau să ţină seama.  Istoria înălţării lui David, întocmită probabil pentru a legitima regalitatea şi politica sa, relatează mai multe episoade (unele nu lipsite de ambiguitate), referitoare la viaţa lui David înainte ca el să devină rege. Iudeean originar din Betleem şi nu israelit, o vreme în slujba lui Saul apoi alungat de către acesta, David a fost la început un şef de bandă care opera în teritoriul lui Iuda. El a intrat apoi în slujba lui Akiş, regele filistean din Gat, care i-a încredinţat paza frontierei sudice a regatului său, la Ţiclag. Acolo el a respins pe ismaeliţi şi şi-a câştigat simpatia autorităţilor tradiţionale de pe muntele Iuda. La moartea lui Saul, aceste autorităţi l-au proclamat ca regele lui Iuda la Hebron. După asasinarea lui Abner şi a lui Işbaal (Işboşet), David a obţinut să fie recunoscut ca rege al Israelului.  Unificarea lui Iuda cu Israelul sub autoritatea aceluiaşi rege a provocat atacul filistenilor în valea Refaim, atac pe care David a izbutit să-l respingă; atunci David a cucerit cu uşurinţă oraşul iebusit Ierusalim, din care a făcut capitala sa, după ce domnise 7 ani şi jumătate la Hebron. El a fortificat Ierusalimul şi i-a dat un prestigiu naţional, transferând aici chivotul.  După ce a adunat în jurul său o trupă de soldaţi cu totul devotaţi lui, eventual întăriţi prin mobilizarea triburilor israelite, David ş-a extins autoritatea politică asupra ţărilor vecine. În Transiordania, controlând teritoriul edomit puţin populat, el a obligat Moabul la plata unui tribut şi, după ce i-a cucerit capitala, a anexat regatul amonit. În nord, el a înfrânt armata arameeană a lui Hadadezer, regele din Zoba (Ţoba) (Anti-Liban) şi suzeran al sudului Siriei. A stabilit un reprezentant al său la Damasc, a impus regatelor arameice din această regiune să-i plătească tribut şi a stabilit relaţii bune cu Toi, regele din Hamat, precum şi cu Hiram, regele din Tir. În sfârşit, profitând de faptul că vasalii şi aliaţii săi slăbiseră Egiptul şi Asiria, el şi-a extins influenţa politică, de la golful Akaba din sud până la bucla Eufratului în nord.  Cu toate acestea, David n-a domnit direct decât peste Israel, Iuda şi cetăţile canaaneene anexate De la Dan până la Beerşeva, incluzând Transiordania, în apropierea Iordanului. Acest regat era administrat de către un cabinet regal, tezaurul regal era alimentat din veniturile bunurilor care aparţineau coroanei şi mai ales din tributurile şi prada din războaie. Justiţia rămânea însă în responsabilitatea autorităţilor tradiţionale, dar cu posibilitatea de a se face apel la rege. Pentru a înlesni mobilizarea şi pentru a organiza strângerea impozitelor, David a întreprins în cele din urmă un recensământ şi a luat primele măsuri în vederea construirii unui Templu la Ierusalim. Întrucât a întâmpinat o anumită opoziţie din partea mediilor israeliene tradiţionale, ai căror purtători de cuvânt au fost profeţii Natan şi Gad, aceste două proiecte nu au fost duse până la capăt decât sub urmaşul său”[25].

            „David a organizat o bună administraţie civilă, a dat ţării o capitală stabilă – Ierusalimul -, a stabilit relaţii de cooperare cu Hiram, regele Tirului, de la care a obţinut meşteri constructori, precum şi lemnul necesar pentru marile edificii regale din capitală. Şi-a creat o armată al cărei nucleu era un puternic corp permanent de mercenari, a organizat o viaţă de curte şi un corp de scribi – care consemnau cu regularitate şi exactitate evenimentele petrecute – şi în acelaşi timp s-a ocupat şi de reorganizarea clerului.  În lunga sa domnie de 33 de ani[26] David a creat, dintr-o slabă confederaţie de clanuri şi triburi, un regat centralizat puternic. Înzestrat şi cu remarcabile daruri artistice, David avea însă un caracter nu lipsit de flagrante contradicţii, fapt care a făcut ca ultimii ani ai domniei să-i fie tulburaţi de nemulţumiri interne, de gelozii şi de discordii familiale. Cu toate acestea, David rămâne marele rege din istoria evreilor şi – în epoca sa – unul din marii suverani din întreg Orientul Apropiat”[27].  „David (circa 1040 – 970 î. Hr.)[28], al doilea şi cel mai mare rege al lui Israel, întemeietorul unei dinastii care a domnit timp de patru secole. David era fiul lui Iesei şi strănepotul lui Boaz şi Rut. S-a născut la Betleem în tribul lui Iuda. Păstor în adolescenţă, pătrunde curând în anturajul regelui Saul. Când acesta se dovedeşte nedemn de domnie, profetul Samuel îl unge în taină ca succesor pe David. Într-un moment când Saul era copleşit de amărăciune, unul din slujitorii săi i-l recomandă pe David, iscusit harpist, care-i alină tristeţea cu cântecele lui. Astfel începe ascensiunea lui David la curte, culminând cu victoria asupra lui Goliat, care face din el un erou naţional. Saul i-o dă în căsătorie pe fiica sa, Mical, dar îngrijorat de marea popularitate a lui David, începe să se teamă că fostul păstor ar putea râvni la tron în detrimentul fiului său, Ionatan. Pizma regelui se transformă în curând într-o ură de nestăpânit. Până la moartea lui Saul, David va fi silit să fugă de puternicul său duşman care încearcă de mai multe ori să-l asasineze. Prigoana se sfârşeşte tragic pentru Saul care, învins de filisteni la Ghilboa, îşi pune capăt zilelor după ce trei dintre fiii lui, inclusiv Ionatan, pieriseră în luptă.  Astfel, David este încoronat rege al lui Iuda la Hebron. După ce înfrânge oastea ridicată împotriva sa de alt fiu al lui Saul, Işboşet, celelalte triburi ale lui Israel îl recunosc ca rege şi David domneşte asupra întregii ţări. Supune apoi popoarele vecine, ostile – filisteni, moabiţi, edomiţi, amoniţi şi aramei -, aşază o garnizoană la Damasc şi îşi extinde substanţial împărăţia, cel mai întins stat din istoria lui Israel.  Conştient de necesitatea de a consolida unitatea poporului şi de a crea un centru administrativ neutru, David cucereşte Ierusalimul locuit de iebusiţi şi-şi stabileşte capitala în acest loc. Aduce aici şi chivotul legământului, însă profetul Natan respinge planul lui de a construi un templu la Ierusalim, pe considerentul că un războinic nu ar fi un ctitor potrivit pentru un locaş al păcii. Sarcina construirii Templului îi va reveni mai târziu fiului şi succesorului său, Solomon.  Biblia nu trece sub tăcere păcatele lui David, în special povestea adulterului său cu Batşeba şi modul în care pune la cale asasinarea soţului acesteia. Episodul este urmat de o perioadă de tulburări în care Absalom, fiul lui David, se ridică împotriva tatălui lui şi este în cele din urmă ucis. Ultimii ani ai vieţii îi sunt umbriţi de un alt fiu al său, Adonia, care încearcă să-şi asigure succesiunea la tron printr-o lovitură de palat. Complotul eşuează şi Solomon este proclamat moştenitor.  David, dulcele cântăreţ al lui Israel, a fost puternic idealizat în tradiţia iudaică. I se atribuie paternitatea Psalmilor, precum şi fondul muzicii liturgice de la Templu, şi este pomenit în rugăciuni în toate momentele importante din calendarul evreiesc. Atât Amida[29], cât şi binecuvântările de după mese şi după citirea Torei sunt considerate ineficiente dacă lipseşte rugăciunea pentru restaurarea casei lui David. Binecuvântarea de lună nouă spune că David, regele lui Israel, trăieşte în veci. De asemenea, David este unul din cei şapte oaspeţi simbolici (uşpizin) care vizitează suca[30] în timpul sărbătorii de Sucot. Personalitatea regelui a exercitat o fascinaţie intensă asupra generaţiilor care au urmat şi tradiţia naţională evreiască a înconjurat amintirea lui cu o aură mistică, transformându-l într-un simbol al aspiraţiilor mesianice. Mesia trebuie să se nască din casa lui David, potrivit tradiţiei, preluată de altfel de creştinism care vede în Iisus un descendent al lui David, născut, ca şi marele rege, la Betleem. Figura lui David a dat naştere la numeroase povestiri păstrate în Hagada. Mormântul lui David care, conform unei tradiţii multimilenare, s-ar afla pe muntele Sion, a devenit un important loc de pelerinaj, în special între 1948 şi 1967, când evreii nu au avut acces la Zidul Plângerii. Personalitatea lui David a inspirat nenumărate opere în literatura, muzica, pictura şi sculptura Occidentului”[31].    „David, suveran al regatului Israel (1004 – 965 î. Hr.). David din tribul Iuda îşi începe cariera ca militar în slujba predecesorului său Saul, regele fondator al Israelului, cu a cărui fiică Micol se căsătoreşte, potrivit tradiţiei, după victoria asupra filisteanului Goliat. Popularitatea lui David trezeşte suspiciunea lui Saul şi-l sileşte pe David să se refugieze, iniţial în regiunea de graniţă a Iudeei, apoi în slujba dinastului filistean al cetăţii Gath. După moartea lui Saul în lupta de la Gilboa împotriva filistenilor, David este proclamat iniţial rege în Sud, în Iudeea, având ca reşedinţă oraşul Hebron, apoi, după dispariţia lui Işboşet, fiul şi succesorul lui Saul, este recunoscut ca suveran şi în Israel, realizând astfel unirea celor 12 triburi israelite sub autoritatea sa. Sprijinindu-se pe o puternică armată permanentă şi profitând de o conjunctură internaţională favorabilă – slăbirea Egiptului şi declinul puterilor hegemone ale Mesopotamiei, Asiria şi Babilonia – David reuşeşte să extindă sensibil hotarele, creând singura dată în istorie un adevărat imperiu israelit. În trei campanii, David sfarmă puterea filistenilor şi instituie controlul asupra cetăţii Gath; moabiţii de pe malul răsăritean al râului iordan sunt supuşi, arameii care vizau controlul Transiordaniei sunt înfrânţi, iar Hanun, regele din Ammon, devine vasal Israelului. Campanii dificile sunt purtate împotriva Regatului Edom de la hotarele meridionale ale Israelului, până la nimicirea acestuia. Relaţii prieteneşti sunt stabilite cu Fenicia şi îndeosebi cu Hiram, regele Tirului, cu Talmai din Geşur şi cu Regatul Hamat. Remarcabil om de stat, talentat comandant de oşti şi strălucit diplomat, David schiţează structurile organizatorice ale noului stat centralizat ce se întindea de la Marea Mediterană la Eufrat şi la Marea Roşie. Ocupând apoi şi fortificând Ierusalimul, David face din vechiul oraş al iebusiţilor capitala politică şi religioasă a regatului, în care cultul monoteist al lui Iahve este impus ca religie de stat. David începe pregătirile de construcţie a Templului, care va fi înălţat de fiul şi succesorul său Solomon (965 – 928). Aparatul administrativ acum instituit cuprindea numeroşi ofiţeri, dar şi cadre talentate din rândul populaţiilor neisraelite. Răscoalele conduse de fiul său Abesalom, de Şeba ş. a., reprimate fără mare dificultate, reflectă opoziţia cercurilor tribale din Nord, nemulţumite de îngrădirea autorităţii lor. Muzician şi poet de talent, David (…) devine, la scurt timp după moarte, personaj de legendă”[32].

 


[1] BBVA, p. 374

[2] SEP 2, p. 432

[3] SEP 2, p. 432

[4] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VII, 13, 1

[5] DEI, p. 574

[6] SEP 2, p. 432

[7] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI, 8

[8] BBVA, p. 374

[9] BBVA, p. 374

[10] SEP 2, p. 433

[11] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VII, 13, 2

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 75

[13] SEP 2, p. 433

[14] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI,9

[15] SEP 2, p. 434

[16] SEP 2, p. 434

[17] SEP 2, p. 434

[18] BBVA, p. 375

[19] Fără de păcat, Hristos Îşi asumă păcatele noastre.

[20] Închipuită prin Solomon (= omul păcii).

[21] E vorba, evident, despre acele rugăciuni în care se cer cele de folos.

[22] În întregul ei.

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III

[24] 1010-1003 arătând anii stăpânirii peste Iuda, iar 1003-970, anii în care David a domnit peste întregul Israel.

[25] DEI, pp. 878-879

[26] La care se adaugă încă 7 ani, cât a fost rege peste Iudeea.

[27] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 172

[28] Naşterea lui David e plasată către anul 1040; astfel e posibil ca David să fi avut şaptezeci de ani, cât prevăzuse el că va atinge în Psalmi 89, 10.

[29] Rugăciune centrală în cultul iudaic, care se rosteşte stând în picioare.

[30] Colibă, alcătuită în vederea locuirii în ea în timpul sărbătorii de Sucot (a colibelor sau a corturilor).

[31] DEI, pp. 183-184

[32] Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 104

CAPITOLUL 23 – Testamentul lui David. Vitejii săi.

 

            „Aici nu e vorba de un testament propriu-zis, ci de unul duhovnicesc, care-l prezintă pe David în perpetua sa alianţă cu Dumnezeu, biruitor asupra duşmanilor şi întăritor al credinţei. Diferenţele, notabile, dintre Textul Septuagintei şi Textul Masoretic se datorează faptului că acesta din urmă – după cum declară traducătorii – e în mare măsură deteriorat”[1]. Testamentul lui David „reprezintă testamentul liric al lui David, analog celui rostit de Iacov în Facerea 49 (model literar al binecuvântării lui Moise din Deuteronom 33). Cum adevăratul testament al lui David se află în III Regi 2, 1-9, acesta este un poem oracular şi sapienţial”[2].

 

1: Iată ultimele cuvinte ale lui David:

           

            „Credincios este David, fiul lui Iesei,

            şi credincios e omul pe care Domnul l-a ridicat

            să fie unsul Dumnezeului lui Iacob;

            frumoşi sunt psalmii lui Israel.

2:         Duhul Domnului a grăit întru mine,

cuvântul Său a fost pe limba mea.

3:         Zice Dumnezeul lui Israel:

            Paznicul lui Israel mi-a vorbit,

            parabolă a grăit:

            Cum veţi întări printre oameni frica de Dumnezeu?

4:         În dimineaţă e lumina lui Dumnezeu,

dimineaţa să răsară soarele

prin a cărui lumină a trecut (Domnul)

şi ca din ploaie otava pe pământ.

            SEP 2 are: Şi întru Dumnezeu, în lumina dimineţii, să răsară soarele/ dimineaţa nu a răsărit din lumină/ precum din ploaie iarba din pământ: „Text la fel de controversat[3] şi cu traduceri variate. Textul Masoretic are ca lumina dimineţii la răsăritul soarelui, dimineaţă fără de nori, …la ploaie iarba iese din pământ. Diferenţe şi mai mari, din pricina dificultăţii textului, sunt şi în versetele următoare; ideea generală este însă aceeaşi: ocrotirea din partea lui Dumnezeu şi înfrângerea duşmanilor”[4].

5:         Căci casa mea nu-i astfel cu Cel-Tare;

            căci veşnic legământ făcut-a El cu mine,

            gata oricând,

            de pază-n toată vremea;

            că-ntreaga mântuire şi-ntreaga mea dorinţă:

            din cel nelegiuit să nu răsară floare.

6:         Aceştia toţi sunt ca un ghimpe scos:

            ei nu cu mâna vor fi luaţi

7:         şi om într-înşii nu se va trudi,

ci cu belşug de fier şi suliţe de lemn

şi-n foc vor arde-ntru ruşinea lor”.

            Aici se încheie cântarea lui David.

8a: Iată acum numele vitejilor lui David:

            „În lista care urmează nu e vorba de războinicii propriu-zişi, a căror vitejie era prezumată sau dovedită, ci de un corp de elită, capabil oricând de fapte măreţe”[5].

            8b: Ioşeb-Basşebet Taşchemonitul, căpetenia peste o treime; el şi-a scos sabia împotriva a opt sute de oameni deodată.

            Primul amintit între vitejii lui David este Ioşeb-Basşebet (= cel care ocupă un scaun într-un consiliu) din Taşchemon (= înţelepciune).

9: După el vine Eleazar, fiul lui Dodo, fiul lui Ahohi, unul din cei trei viteji ai lui David; când acesta i-a înfruntat pe Filisteni, ei s-au adunat pentru luptă, iar oamenii lui Israel s-au ridicat.

Al doilea între vitejii numiţi: Eleazar (= Dumnezeu vine în ajutor), fiul lui Dodo (= iubitor), fiul lui Ahohi (= spinul meu).

10: Acesta s-a ridicat atunci şi i-a lovit pe Filisteni până ce mâna i-a ostenit şi i s-a lipit de sabie; mare biruinţă a dat Domnul în ziua aceea, iar poporul s-a dus după el doar spre a-i aduna pe cei ucişi.

11: După el vine Şama, fiul lui Aghe, din Harar. Când Filistenii s-au adunat la Lehi, unde era o ţarină semănată cu linte, şi când poporul a fugit de Filisteni,

12: acesta a rămas neclintit în ţarină şi a scăpat-o bătându-i pe Filisteni. Atunci Domnul a dat biruinţă mare.

Al treilea războinic: Şama (= Dumnezeu a auzit), fiul lui Aghe (= fugar) din Harar (= munte), sat dintr-o regiune muntoasă.

Versetele 8-12 „îi prezintă pe cei Trei, un grup de războinici vestiţi, a căror glorie e pomenită în versetele 18-19 şi 22-23. Se aminteşte pentru fiecare câte o ispravă caracteristică. Din grupul celor trei fac parte Ievoste[6] (v. 8), Eleazar (v. 9) şi Şama (v. 11); Adinon asoneanul[7] este un adaos al Septuagintei. Printr-o simplă asociere de idei, acestor trei războinici celebri le este alăturat un grup de trei soldaţi anonimi, de isprava cărora este legat un cuvânt al lui David care a străbătut veacurile, însoţit de un gest simbolic (vv. 13-17). Tot de cei trei se leagă şi menţionarea a doi comandanţi ai lui David, cunoscuţi din alte pasaje, a căror carieră, oricât de strălucită, n-a atins vitejia acestora. Atât numele, cât şi unele amănunte ale isprăvilor lor de vitejie prezintă diferenţe faţă de Textul Masoretic şi între versiuni, textul fiind adesea dificil”[8].

13: Aceştia trei, din cei treizeci, s-au coborât şi au venit la David în peştera Adulam, când oastea Filistenilor tăbărâse în valea Refaim;

Adulam (= loc împrejmuit) – cetate sudică în teritoriul lui Iuda şi, se pare, peşteră cu acelaşi nume, probabil în apropierea cetăţii.

14: David se afla într-un loc întărit, iar o unitate a Filistenilor se afla în Betleem.

15: Şi David, aflându-se în lipsă, a zis: „Cine-mi va da apă din fântâna care este în Betleem, lână poartă?” (ceata Filistenilor aflându-se atunci în Betleem).

16: Iar cei trei viteji au străpuns tabăra Filistenilor şi au scos apă din fântâna ce se afla lângă poarta Betleemului şi au luat-o şi s-au întors la David, dar el n-a vrut s-o bea, ci I-a vărsat-o Domnului;

17: şi a zis: „Departe de mine, Doamne, de a face una ca aceasta; voi bea eu sângele oamenilor care s-au dus punându-şi viaţa în cumpănă?”  Şi n-a vrut s-o bea. Aceasta au făcut cei trei viteji.

18: Iar Abişai, fratele lui Ioab, fiul Ţeruiei, era întâiul între (alţi) trei; el a ridicat suliţa împotriva a trei sute, pe care i-a şi ucis; era renumit între cei trei;

19: între cei trei era cel mai lăudat, şi a devenit căpetenie, dar el nu i-a ajuns pe (primii) trei.

20: Benaia, fiul lui Iehoiada, era bărbat care făcuse fapte mari şi multe în Cabţeel; el i-a ucis pe cei doi fii ai lui Ariel Moabitul şi tot el s-a coborât într-o groapă şi a ucis un leu pe vreme de iarnă.

Cabţeel (= Dumnezeu va strânge iarăşi) – cetate la hotarul de miazăzi a lui Iuda; acolo, Benaia i-a ucis pe fiii lui Ariel (= leul lui Dumnezeu) moabitul, probabil vrăjmaşi de temut pentru israeliţi.

21: Tot el a ucis un egiptean, om chipeş, care avea în mână o suliţă cât o margine de scară; el însă s-a apropiat de el cu un toiag, a smuls suliţa din mâna egipteanului şi l-a ucis cu propria lui suliţă.

22: Pe acestea le-a săvârşit Benaia, fiul lui Iehoiada, şi era renumit între cei trei viteji;

23: între cei trei era slăvit, dar la cei trei (dintâi) n-a ajuns; iar David l-a pus peste sfetnicii săi.

24: Iată numele celor viteji ai regelui David:

Asael, fratele lui Ioab, este unul din cei treizeci;

Elhanan, fiul lui Dodo, din Betleem;

25: Şama Haroditeanul;

Elica Haroditeanul;

26: Heleţ Paltianul;

Ira, fiul lui Icheş, din Tecoa;

27: Abiezer din Anatot;

Mebunai din Huşa;

28: Ţalmon Ahohitul;

Maharai din Netofat;

29: Heleb, fiul lui Baana, din Netofat;

Itai, fiul lui Ribai, din Ghibeea lui Veniamin;

30: Benaia din Piraton;

Hidai din Nahali-Gaaş;

31: Abi-Baal din Araba;

Azmavet din Bahurim;

32: Eliahba din Şaalbom;

Ionatan, unul din fiii lui Iaşen;

33: Şama din Harar;

Ahiam, fiul lui Şarar, din Arar;

34: Elifelet, fiul lui Ahasbai, fiul unui Maacatean;

Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo;

35: Heţrai din Carmel;

Paarai din Arba;

36: Igal, fiul lui Natan, din Ţoba;

Bani din Gad;

37: Ţelec Amonitul;

            Naharai din Beerot, armaşul lui Ioab, fiul Ţeruiei;

38: Ira din Iatir; Gareb din Iatir;

39: Urie Heteul.

De toţi, treizeci şi şapte.

            Treizeci şi şapte: precizarea apare şi în Textul Masoretic, dar intră în contradicţie cu numărul anunţat la v. 24 (cei treizeci). Lista enumerată în versetele 24-39 cuprinde treizeci de nume sau treizeci şi două, dacă sunt enumeraţi şi Natan şi Ioab (din vv. 36-37), la care redactorul i-a adăugat probabil pe cei trei din vv. 8-12, precum şi pe Benaia şi Abişai (vv. 18-20)”[9].

            Reluăm, cu traducerea numelor, lista vitejilor lui David:

            Asael (= Dumnezeu a făcut), cel ucis de Abner, fiul lui Ner;

            Elhanan (= Dumnezeu a fost îndurător), fiul lui Dodo (= iubitor) din Betleem (= casa pâinii);

            Şama (= Dumnezeu a ascultat) din Harod (= spaimă);

            Elica (= Dumnezeu respinge) din Harod;

            Heleţ (= tărie) din Pelet (= eliberare);

            Ira (= păzitor), fiul lui Icheş (= fals) din Tecoa (= trâmbiţă), cetate din teritoriul lui Iuda;

            Abiezer (= tată al ajutorului) din Anatot (= înălţări);

            Mebunai (= clădit) din Huşa (= grabă), cetate a lui Iuda;

            Ţalmon (= întunecat) din Ahoah (= căldură);

            Maharai (= năvalnic) din Netofat (= picătură), cetate în Iuda, aproape de Betleem;

            Heleb (= abundenţă), fiul lui Baana (= fiul suferinţei) din Netofat;

            Itai (= cu mine este Iahve), fiul lui Ribai (= certăreţ) din Ghibeea;

            Benaia (= Domnul a clădit) din Piraton (= pisc), cetate din muntele amaleciţilor, în Efraim;

            Hidai (= cel puternic) din Nahali-Gaaş (= valea înduioşării);

            Abi-Albon[10] (= tatăl puterii) din Araba (= pustiu) – astfel era numită depresiunea Iordanului;

            Azmavet (= moartea este puternică) din Barhum[11] (= fiii şesului) – pare numele unui clan;

            Eliahba (= Dumnezeu ascunde) din Şaalbon (= locul şacalilor), probabil Şaalbin; în Septuaginta: Salavonitis;

            Ionatan (= Domnul a dat) din Bene-Iaşen (= fiii adormitului); Septuaginta are ii Iasan: fiii lui Iasan;

            Şama (= Dumnezeu a ascultat) din Harar (= munte);

            Ahiam (= fratele mamei), fiul lui Şarar (= solid) din Arar (= muntean);

            Elifelet (= Dumnezeu este izbăvirea), fiul lui Ahasbai (= frate care ocroteşte);

            Eliam (= Dumnezeul poporului), fiul lui Ahitofel (= sfătuitor) din Ghilo (= exil), sat din ţinutul muntos al lui Iuda;

            Heţrai (= curte) din Carmel (= grădină), cetate din ţinutul muntos al lui Iuda;

            Paarai (= strigător) din Arab (= ambuscadă) sau Arba, sat în ţinutul muntos al lui Iuda;

            Igal (=Dumnezeu răscumpără) sau Igheal, fiul lui Natan (= Dumnezeu a dat) din Ţoba (= depresiune; războinic; armă);

            Bani (= clădit) din Gad;

            Ţelec (= despicătură) Amonitul;

            Naharai (= cel ce sforăie) din Beerot (= fântâni) – cetate gabaonită -, armaşul lui Ioab;

            Ira (= păzitor; pradă) din Iatir (= belşug);

            Gareb (= izgonit) din Iatir;

            Urie (= lumina Domnului) Heteul.


[1] BBVA, p. 373

[2] SEP 2, p. 429

[3] Ca şi versetele anterioare şi, de fapt, ca textul întregului psalm, din pricina marilor diferenţe între versiuni.

[4] SEP 2, pp. 429-430

[5] BBVA, p. 373

[6] La Anania, Ioşeb-Basşebet.

[7] Pe care Anania renunţă de a-l mai reda.

[8] SEP 2, p. 430

[9] SEP 2, p. 432

[10] La Anania: Abi-Baal; în Septuaginta: Aviel.

[11] La Anania: Bahurim; în Septuaginta: Azmoth o Varsamitis.

CAPITOLUL 22 – Cântarea de mulţumire a lui David.


            Structura psalmului. Dublul appendix liric din cărţile (Regilor) este o paralelă la Deuteronom 32-33. Se încadrează între psalmii regali şi reproduce psalmul 17. Psalmul are două părţi: în cea dintâi (5-30) se cântă ce face Domnul pentru rege, iar în cea de-a doua (34-46), ce face regele cu ajutorul Domnului. Cele două părţi sunt încadrate de cuvinte de preamărire şi binecuvântare”[1].

 

1: Atunci David I-a rostit Domnului cuvintele acestei cântări, în ziua când Domnul l-a izbăvit de toţi vrăjmaşii lui şi din mâinile lui Saul.

„După ce a purtat atâtea războaie şi a înfruntat atâtea primejdii, David s-a bucurat de-atunci încolo de o pace deplină, închinând Domnului ode şi imnuri pe care le-a compus în versuri diferite: pe unele în trimetru, pe celelalte în pentametru. A pus să se construiască felurite instrumente muzicale şi i-a învăţat pe leviţi să cânte cu ele, înălţând laude lui Dumnezeu, nu numai cu prilejul şabatului, ci şi în celelalte zile de sărbătoare”[2].

„Această cântare a lui David îşi are izvodul în Psalmul 17, pe care, de fapt, îl reproduce cu unele diferenţe de nuanţă şi amănunt. De altfel, însuşi titlul Psalmului 17 face referire expresă la această cântare”[3].

2: Şi a zis aşa:

 

            „Doamne, Tu eşti stânca mea şi tăria mea şi izbăvitorul meu,

3:         Dumnezeul meu; El va fi păzitorul meu,

            iar eu voi fi încrezător în El;

El e apărătorul meu

şi puterea mântuirii mele,

ocrotitorul meu şi adăpostul scăpării mele

şi de cel nedrept mă va mântui.

4:         În laude Îl voi chema pe Domnul

            şi de vrăjmaşii mei mă voi mântui.

„Trebuie să intrăm cu cuviinţă, strălucitori şi curaţi, în casa lui Dumnezeu, dacă vrem să câştigăm faţă de El o familiaritate prin sfinţenie. Căci atunci ni-L vom face pe Dumnezeu îndurător, va privi la ale noastre cu ochiul întreg şi ne va dărui ocrotirea cuvenită sfinţilor. Căci cel ce este aşa va întinde mâini cu adevărat cuvioase şi va striga spre însăşi urechea Dumnezeirii”[4].

5:         Că tulburările morţii m-au cuprins,

            pâraiele nelegiuirii m-au tulburat;

6:         durerile morţii m-au înconjurat,

            laţurile morţii m-au copleşit.

7:         Întru necazul meu Îl voi chema pe Domnul

            şi către Dumnezeul meu voi striga;

            din locaşul Său cel sfânt mă va auzi,

            strigătul meu fi-va în auzul Său.

8:         Pământul s-a clătinat şi s-a cutremurat

            şi temeliile cerului împreună s-au tulburat

şi s-au scuturat, că Domnul S-a mâniat pe ele.

            „Celebrarea unui Dumnezeu războinic, care poartă războaiele poporului Său, este apropiată de cea a divinităţii furtunii care zgâlţâie pământul din religia sirienilor (…). La sfârşitul versetului, apare motivul mâniei divine, regăsit în teofania din Habacuc 3, 8-12 şi frecvent în Psalmi (2, 5 etc.)”[5].

9:         Fum s-a ridicat întru mânia Lui

şi foc din gura Lui mistuie,

cărbuni de la El s-au aţâţat.

            „Text comparabil cu teofania de pe Sinai (Ieşirea 19, 18.20; Deuteronom 4, 11; 5, 22)”[6].

10:        Cerurile le-a aplecat şi le-a coborât,

            negură sub picioarele Lui.

11:        Pe heruvimi S-a suit şi a zburat

            şi S-a arătat pe aripile vântului.

            „Imaginea heruvimilor înaripaţi ai chivotului legământului, podoaba interioară a sanctuarului, a fost într-un fel animată, devenind auxiliarul lui Dumnezeu: iconografia a dat naştere unei reprezentări mentale şi literare”[7].

12:        Întunericul Şi l-a făcut împrejuru-i ascunzătoare,

            besna apelor Îi este cortul,

            cu norii văzduhului S-a înfăşurat.

„Ce este întunericul acesta? Trupul Domnului (…). Şi dacă a pus negura şi întunericul ascunziş al tainelor Lui şi e nevoie de multă lumină de la Preasfântul Duh spre înţelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poţi să le afli, odată ce nu te-ai făcut locaşul luminii dumnezeieşti, fiind încă nedesăvârşit şi neluminat?”[8]. Dumnezeu e ascuns în întuneric,   „deşi este lumină prea curată şi celor mai mulţi neapropiată”[9].  „Între noi (şi Dumnezeu) se află acel întuneric trupesc, ca odinioară norul între Egipteni şi Evrei. Şi acesta este poate întunericul pe care l-a pus acoperământ al Lui; grosimea prin care puţini oameni şi puţin străbat (spre El). Despre acestea să filozofeze cei ce le văd şi să urce la o cât mai mare înţelegere. Noi, însă, cei legaţi de pământ, îmbrăcaţi în acest trup gros, nu putem trece nici măcar peste umbra lui, chiar de mergem în mare grabă”[10].

13:        Din strălucirea de dinainte-I

cărbuni de foc s-au aţâţat.

14:        Domnul a tunat din cer,

            glasul Celui-Preaînalt.

„Taina lui Hristos este atât de ascunsă, că e nevoie de învăţătură (iniţiere) de sus şi de descoperirea de la Dumnezeu”[11].

15:        Săgeţi a trimis şi i-a risipit,

            cu fulger a fulgerat şi i-a tulburat.

16:        De certarea Domnului

            şi de suflarea mâniei Sale

            adâncurile apelor s-au arătat,

            temeliile lumii s-au descoperit.

17:        Dintru înălţime a trimis şi m-a luat,

            ridicatu-m-a din ape multe;

18:        El m-a izbăvit de vrăjmaşii mei cei tari,

            de cei ce m-au urât,

că s-au întărit mai mult decât mine.

19:        Zilele necazului meu m-au copleşit,

            dar Domnul mi-a fost reazim

20:        şi m-a adus la lărgime şi m-a izbăvit,

            căci El a binevoit întru mine.

21:        Domnul mi-a răsplătit după dreptatea mea,

            după curăţia mâinilor mele îmi va răsplăti,

22:        că am păzit căile Domnului

            şi nu I-am fost necredincios Dumnezeului meu.

Anticiparea Judecăţii şi a răsplăţii drepţilor (osândirea păcătoşilor e doar vag schiţată în aceste ultime versete, poate spre a nu umbri bucuria primilor). Întru această bucurie a Domnului suntem chemaţi, „adică să ne desfătăm la ospăţul cel dumnezeiesc de cunoaşterea dată nouă prin Fiul. Este numit zi (v. 18) Cuvântul care luminează cele ascunse şi prin Care a venit, la lumină şi naştere, fiecare creatură”[12].

23:        Că toate judecăţile Lui sunt înaintea mea,

            şi îndreptările Lui nu s-au depărtat de mine.

24:        Fără prihană Îi voi fi,

de nelegiuirea mea mă voi păzi.

25:        Domnul îmi va răsplăti după dreptatea mea,

            după curăţia mâinilor mele în faţa ochilor Săi.

            Secvenţa 21-25 „reprezintă un enunţ al doctrinei răsplăţii”[13].

26:        Cu cel cuvios vei fi cuvios,

            cu omul desăvârşit vei fi desăvârşit,

27:        cu cel ales vei fi ales

            şi cu cel îndărătnic te vei îndărătnici.

28:        Pe poporul cel sărac îl vei mântui

şi vei smeri privirea celor mândri.

29:        Că Tu, Doamne, eşti luminătorul meu,

            Tu îmi vei lumina mie întunericul.

„Deci nu suntem lumina cu adevărat noi înşine, ci mai degrabă suntem părtaşi la Cuvântul, Care ne luminează, şi străini prin fire de Lumina adevărată, Care este Fiul. (…) Dacă mintea omenească s-a numit făclie, după spusa din Psalmi: Că Tu vei lumina făclia mea, Doamne, cum vom fi lumină cu adevărat? Căci lumina e adăugată şi dată făcliei. Şi dacă întunericul din noi îl luminează numai Unul-Născut, cum nu e mai degrabă El cu adevărat lumină, iar noi, întuneric? Iar dacă aceasta este adevărat, cum ar fi El de o fire cu creaţia, fiind atât de mult mai presus de ea?”[14].

30:        Că-ntru Tine voi alerga încins cu putere,

            întru Dumnezeul meu voi trece zidul.

„Chiar de şchiopătăm încă şi suntem slăbănogi, să ajungem în tot chipul măcar în lăuntrul zidului. Că cel ce nu ajunge înainte de sfârşit la zidul acela, sau nu a trecut dincolo de el, se va sălăşlui în pustiul dracilor”[15].  „De vei putea să te ridici din alunecare şi să treci peste zidul gândurilor pătimaşe şi peste atacurile întinate necontenite, aduse de marea dibăcie a vrăjmaşilor, să nu uiţi de darul dat ţie de sus”[16].

31:        Cel-Puternic: fără prihană Îi este calea;

            cuvântul Domnului: puternic, lămurit în foc;

            apărător le este tuturor celor ce nădăjduiesc în El.

32:        Cine este Cel-Tare în afară de Domnul?

            şi cine va fi Ziditor în afară de Dumnezeul nostru?

33:        El este Cel-Tare care mă întăreşte cu putere

            şi fără prihană îmi pregăteşte calea,

34:        Cel ce-mi face picioarele ca ale cerbului

            şi peste cele înalte mă aşază,

35:        Cel ce-mi învaţă mâinile la război

            şi arc de aramă sfărâmă-n braţele mele.

36:        Tu mi-ai dat pavăza mântuirii,

            ascultarea de Tine mi-a dat spor.

37:        Paşii mi i-ai lărgit sub mine,

            picioarele mele n-au slăbit.

38:        Pe vrăjmaşii mei îi voi goni şi-i voi prinde,

şi nu mă voi întoarce până nu-i voi nimici:

39:        eu îi voi zdrobi, ei nu se vor ridica,

            ci sub picioarele mele vor cădea.

40:        Tu mă vei întări cu putere la război,

            pe cei ce se ridică împotrivă-mi îi vei pleca sub mine.

„Nici un creştin care crede drept în Dumnezeu nu trebuie să fie fără grijă, ci să aştepte totdeauna ispita, ca atunci când va veni să nu se mire şi să nu se tulbure, ci să rabde cu mulţumire osteneala necazului”[17].

41:        Pe vrăjmaşii mei i-ai fugărit de dinainte-mi,

            pe cei ce mă urăsc i-ai nimicit;

42:        ei vor striga spre Domnul, dar nimeni să-i ajute,

            şi nimeni să-i asculte;

43:        eu i-am zdrumicat ca pe ţărâna pământului,

            ca tina din drumuri i-am subţiat.

„Acestea le vei spune cu uşurinţă dacă te vei înarma cu smerita cugetare împotriva vrăjmaşilor”[18].  „Iar că Emanuel va stăpâni peste toţi cei ce I se împotrivesc şi va birui uşor pe vrăjmaşi a proorocit-o şi Hristos Însuşi, prin glasul lui David”[19].

44:        Tu mă vei izbăvi din certarea popoarelor,

            Tu mă vei păzi în fruntea neamurilor:

            poporul pe care nu l-am cunoscut,

            acela mi-a slujit;

45:        copii străini m-au linguşit,

            cu auzul urechii m-au auzit;

46:        copii străini vor fi lepădaţi

şi fi-vor prăbuşiţi din ascunzişurile lor.

„Aşadar, (Dumnezeu) a tăiat împrejur auzul nostru ca, auzind cuvântul, noi să credem”[20] Lui, şi nu acelor linguşitori.

            Versetele 34-46: „Această pericopă evidenţiază în ce constă victoria garantată regelui de Dumnezeu: forţă fizică (vv. 34-36), calităţile de războinic, luptător solitar (vv. 37-43), înstăpânirea asupra neamurilor străine (vv. 44-46)”[21].

47:        Viu este Domnul,

            binecuvântat e păzitorul meu,         

            Dumnezeul meu Se va înălţa,

păzitorul mântuirii mele.

48:        Tare este Domnul, Cel ce mă răzbună,

            sub mine a supus popoare

49:        şi de la vrăjmaşii mei m-a scos;

            Tu mă vei înălţa

            din mijlocul celor ce se ridică împotrivă-mi,

            Tu mă vei izbăvi de omul nedrept.

Dumnezeu ne-a adus, aşadar, la credinţă şi ne-a „izbăvit de bărbatul nedrept, adică de diavolul şi de omul cel vechi”[22].

50:        Pentru aceasta Te voi lăuda între neamuri,

            şi numelui Tău îi voi cânta.

51:        El sporeşte biruinţele regelui Său,

            şi-i face milă unsului Său,

            lui David şi seminţiei lui până-n veac”.

Lauda va fi adusă întru neamuri. Încă de la David (dar chiar începând cu Moise, pentru cititorul atent) neamurile nu sunt excluse de la auzirea cuvântului lui Dumnezeu. Mai multe despre această cântare a lui David vom înfăţişa cu prilejul Comentariului la Psalmi.


[1] SEP 2, p. 425

[2] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VII, 12, 3

[3] BBVA, p. 371

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV

[5] SEP 2, p. 426

[6] SEP 2, p. 426

[7] SEP 2, p. 426

[8] Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântările morale, I,12

[9] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXVI

[10] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, II,12

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, III

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, VI,93,7

[13] SEP 2, p. 427

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,8

[15] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXIX,17

[16] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 5

[17] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 1

[18] Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, 135

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, VII

[20] Barnaba, Epistola, IX,3

[21] SEP 2, p. 428

[22] Ioan Carpatiul, op. cit., 5

CAPITOLUL 21 – Marea foamete şi uciderea a şapte urmaşi ai lui Saul. Biruinţa asupra Filistenilor.

 

Structura ultimelor capitole. Biografia lui David va continua în III Regi 1. Cartea a doua a Regilor se sfârşeşte cu o serie de apendici la Domnia lui David şi la urmaşii lui Saul. Aceste adaosuri îşi corespund două câte două, deşi ele nu pot fi situate cu precizie din punct de vedere cronologic. Începutul şi sfârşitul relatează câte o calamitate: foamete (21, 1-14), respectiv molimă (24) văzută ca o pedeapsă pentru păcat; istorisirii despre înfrângerea celor patru uriaşi filisteni (21, 15-22) îi corespunde lista vitejilor lui David (23, 8-39), iar în centru se află un psalm regal (cap. 22) asemănător cu Psalmul 17 şi un poem prezentat ca testamentul spiritual al lui David (23, 1-7). De altfel, calamităţile relatate aici continuă seria de nenorociri care se abat asupra regatului după episodul cu Batşeba. Deşi iertat, păcatul lui David pare a fi introdus o sămânţă a răului în familia regală, care a rodit violul săvârşit de Amnon şi răzvrătirea lui Abesalom (…). Foametea, molima şi războiul constituie, de altfel, triada flagelurilor pomenită adesea în Ieremia (cf. 21, 7.9; 24, 10; 27, 13; 29, 18; 32, 24; 34, 17; 38, 2; 42, 17)”[1].

 

1: În zilele lui David a fost o foamete de trei ani, an după an. David a căutat atunci spre faţa Domnului, iar Domnul a zis: „Aceasta, din pricina lui Saul şi a nedreptăţii casei lui în a face ucideri sângeroase atunci când el i-a măcelărit pe Gabaoniţi”.

David a căutat spre faţa Domnului: „expresia (care apare şi în Osea 5, 15; Psalmi 24, 6; 27, 8; 105, 4) semnifică o atitudine de căinţă şi o consultare a lui Dumnezeu spre a-I afla voinţa, eventual prin profet”[2].  Despre uciderea Gabaoniţilor „nu există nicăieri altundeva o menţiune asupra masacrului comis de Saul asupra gabaoniţilor. Unii exegeţi fac legătura cu masacrarea preoţilor din Nobe (I Regi 22, 6, 3); întrucât gabaoniţii lucrau pentru aceşti preoţi, o dată cu moartea lor ei şi-au pierdut sursa de existenţă. S-a încercat plasarea sanctuarului de la Nobe în cetatea gabaoniţilor şi acreditarea ideii că, o dată cu uciderea acestora, masacrul s-a întins asupra tuturor locuitorilor (…). În interpretarea alegorică a lui Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie), Saul (nume apropiat de ebr. şeol) este iadul iar gabaoniţii sunt neamurile înghiţite de iad şi care au făcut legământ cu Iisus Navi (i. e. Hristos) pentru a fi mântuite. ¨ Foametea din zilele lui David este interpretată pozitiv de Maxim (ibid.), ca foamete spirituală, duhovnicească. Aceasta nu fusese resimţită sub domnia lui Saul (a Legii materiale), ci abia cu domnia lui David, simbol al Împărăţiei lui Iisus”[3].

2: Atunci regele David i-a chemat pe Gabaoniţi şi le-a zis (acum, Gabaoniţii nu sunt fii ai lui Israel, ci din rămăşiţa Amoreilor, iar Israeliţii le făcuseră jurământ; Saul însă a căutat să-i dea pierzării, în zelul său pentru fiii lui Israel şi ai lui Iuda);

            Amorei (aici şi în alte câteva locuri): nume generic dat populaţiilor care locuiau Canaanul înainte de venirea Evreilor”[4].

3: aşadar, a zis David către Gabaoniţi: „Ce să fac eu cu voi? Şi cum să fac ispăşire pentru ca voi să binecuvântaţi moştenirea Domnului?”

            „Călcarea jurământului se pedepseşte, iar pedeapsa cere ispăşire”[5].  „David le cere gabaoniţilor să binecuvânteze moştenirea Domnului nu pentru că le-ar recunoaşte o capacitate sacerdotală, ci ca să pună capăt blestemului aruncat de ei şi care a dus la cumplita foamete (la fel cum Faraon cere binecuvântarea lui Moise (Ieşirea 12, 32)”[6].

4: Iar Gabaoniţii i-au zis: „De la Saul şi de la casa lui nu ne trebuie argint sau aur, şi nici că trebuie ucis cineva din Israel”.  Iar el le-a zis: „Ce-mi veţi spune voi, aceea voi face”.

„Gabaoniţii nu erau dintre triburile lui Israel, motiv pentru care, deşi puteau avea pretenţii financiare, în baza legământului făcut cu ei de evrei, nu puteau avea pretenţii legate de despăgubirea de sânge. De aceea, regele le întăreşte cererea prin cuvintele Cum veţi spune voi, (aşa) voi face[7].

5: Atunci ei au zis către rege: „Omul care a vrut să ne stârpească şi care ne-a asuprit şi care şi-a pus în gând să ne dea pierzării, pe acela să-l dăm noi pierzării, aşa ca el să nu rămână în tot hotarul lui Israel.

6: Daţi-ne şapte bărbaţi dintre fiii lui, iar noi să-i atârnăm la soare, în faţa Domnului, în Gabaonul lui Saul, ca pe nişte aleşi ai Domnului”.  Iar regele a zis: „Eu îi voi da”.

            Să-i atârnăm la soare: „exeliazo (folosit în Vechiul Testament numai aici şi în versetele 9 şi 13) = a expune la soare; pedeapsă, desigur, mai crudă decât spânzurarea propriu-zisă”[8].

            Nu-i va fi fost uşor lui David să facă aceasta: „Dacă-ţi aduci aminte cum a plâns David pe Saul, îţi poţi da seama ce-a suferit când a trebuit să dea pe fiii lui Saul în mâinile ghibeoniţilor”[9].

7: Dar regele l-a cruţat pe Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, din pricina jurământului Domnului ce fusese între ei, adică între David şi Ionatan, fiul lui Saul.

8: Regele însă i-a luat pe cei doi fii pe care Riţpa, fiica lui Aia, i-i născuse lui Saul: Armoni şi Mefiboşet, şi pe cei cinci fii pe care Merob, fiica lui Saul, i-i născuse lui Adriel, fiul lui Barzilai din Mehola,

Fiii Riţpei: Armoni (= de la palat) şi Mefiboşet (= ruşinea gurii lor), acesta din urmă fiind, desigur, diferit de fiul lui Ionatan ce purta acelaşi nume. Alături de aceştia doi, au fost ucişi şi cei cinci fii ai lui Merob (= creştere), fiica cea mai mare a lui Saul, pe care i-a avut cu Adriel (= turma lui Dumnezeu), fiul lui Barzilai (= făcut din fier) din Mehola (= câmpia dansului), cetate în care s-a născut profetul Elisei (III Regi 19, 16).

9: şi i-a dat în mâinile Gabaoniţilor, iar aceştia i-au atârnat la soare, în munte, în faţa Domnului; acolo au căzut, toţi şapte într-un singur loc; mai mult, au fost omorâţi în zilele de la începutul secerişului, când se începe seceratul orzului.

10: Iar Riţpa, fiica lui Aia, a luat o pânză de sac şi a aşternut-o pe stâncă la începutul seceratului orzului, până când a picat peste ei apă din cer; şi n-a lăsat să se culce pe ei păsările cerului ziua şi fiarele câmpului noaptea.

            Urmează o lungă tâlcuire a acestui pasaj, pornind în special de la diferitele traduceri posibile ale numelor arătate aici: „Saul înseamnă în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împărăţeşte cu litera ei, prin puterea poruncii trupeşti, peste Iudeii cei trupeşti, sau modul şi înţelesul trupesc al legii, care împărăţeşte peste cei ce se lasă călăuziţi numai de literă. Fiindcă Saul se tălmăceşte după înţeles ca iadul cerut, poporul Iudeilor, adică, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos în Duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărăţească peste el iadul, adică neştiinţa, în loc de cunoştinţă. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeiască e stăpânit prin plăcere de legea care nu poate păzi nici o poruncă dumnezeiască, sau nici nu vrea să o păzească.  După altă tălmăcire, Saul înseamnă ceva dat cu dobândă sau  împrumutat cu dobândă. Căci nu s-a dat legea scrisă celor ce au primit-o spre a le fi ca o avuţie, ci ca să-i pregătească spre făgăduinţa aşteptată. De aceea, dându-i Dumnezeu lui Saul împărăţia, în legământul făcut cu el nu i-a făgăduit împărăţia veşnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuţie proprie, ci pricină de muncă şi de osteneală spre adunarea altei avuţii. Iar Riţpa, ţiitoarea lui Saul, se tălmăceşte drumul gurii. Drum al gurii este, însă, învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naşte nici un rod bun şi evlavios. Căci cel ce se îndeletniceşte numai cu partea trupească a legii prin învăţarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitimă cu raţiunea. De aceea, ceea ce i se naşte e vrednic de osândă şi de ocară. Căci din împreunarea nelegiuită cu Riţpa se nasc Armoni şi Mefiboşet, care înseamnă anatema lor şi ruşinea gurii lor. Anatema lor este stricăciunea păcatului cu gura adusă de lucrarea patimilor. Iar Mefiboşet este mişcarea nenaturală a minţii spre rău, sau gândul născocitor de rele al minţii, care este şi se numeşte ruşinea minţii.  Sau anatema lor este locul în care e ţinută firea acum spre certare, adică lumea aceasta, care a devenit ţinutul morţii şi al stricăciunii din pricina păcatului şi în care a căzut primul om din Rai după călcarea poruncii dumnezeieşti. Această lume o naşte prin afecţiunea iubitoare de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţea şi măreţia dumnezeiască a duhului dinlăuntrul literei legii. Iar ruşinea gurii lor este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume şi de trup. Căci îndată ce din chipul văzut al legii trupeşti sau al literei ei obişnuieşte să se nască prin afecţiunea voii lumea, adică dispoziţia iubitoare de lume, se naşte şi cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume şi trup.  Sau iarăşi, anatema lor  este mişcarea urâtă, pământească şi fără formă, a patimilor, iar ruşinea gurii lor, mişcarea minţii care adaugă patimilor un chip şi plăsmuieşte o frumuseţe plăcută simţurilor. Căci fără puterea născocitoare a minţii, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urmare, cel ce mărgineşte înţelesul unei făgăduinţe dumnezeieşti numai la litera legii are învăţătura legii numai ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legitimă. De aceea, în chip necesar, o astfel de învăţătură naşte anatema şi ruşinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ea în chip trupesc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele şi sărbătorile, Sâmbetele şi lunile noi, pentru dezmierdarea şi odihna trupului, cu siguranţă va cădea sub puterea patimilor şi sub ruşinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică şi al îndeletnicirii cu gânduri trupeşti; de asemenea, al materiei şi al formei patimilor, neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii. De aceea, poate, unul ca acesta naşte în chip păcătos pe Merob, care la rândul ei naşte cinci fii lui Adriel. Merob se tălmăceşte săturarea gâtlejului, care nu e altceva decât lăcomia pântecelui. Aceasta, înţelegând porunca în chip iudaic, naşte lui Adriel modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor[10]. Adriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăceşte putere dumnezeiască, sau ajutor tare, sau vedere puternică. Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înţeleasă trupeşte, adică a literei. Căci mintea, fiind convinsă de litera legii că dezmierdarea trupului este o poruncă dumnezeiască, nu o primeşte decât pe aceasta spre convieţuire, socotind-o dumnezeiască şi cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărăţeşte. Şi aşa face să se nască din ea modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Căci odată ce partea contemplativă a sufletului, ascultând de litera legii, îmbrăţişează dezmierdarea trupească în vederea convieţuirii cu ea, socotind-o, din pricina poruncii, dumnezeiască, începe să întrebuinţeze simţurile contrar firii, nemaiîngăduind întrebuinţarea nici unei lucrări a simţurilor conform cu firea. Deci cel ce se îndeletniceşte cu slujirea legii în chip trupesc are cunoştinţa celor dumnezeieşti ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legiuită, şi face să se nască din ea anatema (osânda) lucrării patimilor şi ruşinea gândurilor urâte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul), adică din lăcomia pântecelui, dobândeşte ca nepoţi modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor. Din această pricină el obişnuieşte să omoare raţiunile şi gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe nişte Ghibeoniţi. Căci Ghibeoniţii se tălmăcesc munteni, sau plutitori în văzduh (meteori), indicând desigur raţiunile mai înalte ale contemplaţiei naturale, sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul şi oricine imită pe Saul prin dispoziţia sa lăuntrică, prin faptul că, lăsându-se amăgit de a se ţine numai de litera legii, leapădă şi strâmbă raţiunile cele după fire. Căci nimeni nu poate să primească o raţiune sau un gând firesc, dacă dă atenţie numai slujirii trupeşti a legii. Fiindcă simboalele nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simboalele nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipeşte de simboalele legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele după fire. El nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia, care au fost cruţaţi de Iisus (Iosua 9, 3-27) şi pentru care acela a purtat şi un război înfricoşat împotriva celor cinci regi care au năvălit împotriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină (Iosua 10, 5-20), alături de Iisus împotriva celor ce s-au ridicat asupra Ghibeoniţilor; aceia pe care Cuvântul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort. Căci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, care s-au ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, Cuvântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilejul pentru curăţirea de petele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh. Căci fără contemplaţia naturală nu se susţine în nimeni în nici un chip puterea tainelor.  Nu e greşit, însă, nici potrivnic evlaviei, să se spună şi aceea că Ghibeoniţii înfăţişează soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduinţelor dumnezeieşti, care le mântuieşte învăţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte, pe umerii virtuţilor, raţiunea tainică şi mântuitoare a crucii şi a renaşterii dumnezeieşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase, prin făptuire, omorârea mădularelor pământeşti, ca pe nişte lemne, iar prin contemplaţie, revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă.  Deci fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei naturale, fie neamurile mântuite prin credinţă, Ghibeoniţii îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic, numai după litera legii, drept duşman care luptă împotriva celui ce se mântuieşte. Căci acesta, slujind pântecelui ca lui Dumnezeu şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cinste, se alipeşte de patimile de ocară de parc-ar fi dumnezeieşti şi de aceea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vremelnice, adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a simţurilor rău întrebuinţate; de cele dintâi ca de nişte fii ai ţiitoarei Riţpa, iar de cele din urmă ca de nişte nepoţi de la necinstita fiică Merob. Iar simţirea (lucrarea simţurilor), unindu-se cu materia şi forma, pe de-o parte dă naştere patimii, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fire. Pentru că raţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea.  Deci cel ce se ţine numai de litera Scripturii, ca Saul, pe de o parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta nu crede în chemarea neamurilor, anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti. Pentru că foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa însăşi şi lipsa totală a mâncărilor duhovniceşti care întreţin sufletul. Căci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă absenţa celor pe care nu le-a cunoscut niciodată? De aceea, cât trăieşte Saul, nu se iveşte foametea, pentru că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi împărăţea peste Iudeii cei pământeşti cu înţelegerea. Când însă începe să strălucească raza harului evanghelic şi ia David împărăţia peste cei duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte, legea înţeleasă duhovniceşte, lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literei (căci David se tălmăceşte dispreţuire  şi cel tare la vedere, primul înţeles potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleşeşte duhul, iar al doilea, din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul biruieşte litera), atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi anume o simte poporul credincios îndeobşte şi sufletul fiecăruia îndeosebi, când alege învelişul de dinafară al literei în locul contemplaţiei tainice în duh şi socoteşte, aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei. Căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile trupeşti ale simboalelor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte trei ani, unul după altul. Căci tot cel ce nu-şi însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeieştii Scripturi, leapădă, pe de o parte, deodată cu ea, asemenea Iudeilor, şi legea naturală, iar pe de altă parte nu cunoaşte nici legea harului, prin care li se dă, celor călăuziţi de ea, îndumnezeirea.  Prin urmare, foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa şi dă atenţie numai simboalelor materiale, negândindu-se la nici un înţeles duhovnicesc mai înalt. Pentru că, atâta timp cât stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii, încă n-a încetat stăpânirea celor trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă a murit Saul, mai trăiesc copiii şi nepoţii lui, care sunt şapte la număr. Cu alte cuvinte, din slujirea trupească şi vremelnică a legii să se nască în cei iubitori de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă, ce-şi are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboale. Pentru această pricină socotesc că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci în vremea harului evanghelic. Căci abia acum, după ce a trecut împărăţia literei, flămânzim când nu înţelegem duhovniceşte toată Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi căutăm faţa Domnului, înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a luat de la noi din pricină că n-am primit raţiunile cele după fire, pentru a intra la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de gândurile trupeşti din litera legii.  Şi a căutat David, zice Scriptura, faţa Domnului. Şi a zis Domnul: Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru că a omorât pe Ghibeoniţi. David este toată mintea străvăzătoare, care vieţuieşte în Hristos şi caută totdeauna faţa Domnului. Iar faţa Domnului este contemplaţia şi cunoştinţa adevărată a celor dumnezeieşti, pe care căutând-o cineva, prin virtute, află pricina pentru care lipseşte (cunoştinţa) şi primeşte porunca să dea morţii pe cei doi fii ai lui Saul din ţiitoarea sa Riţpa şi pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se tălmăceşte, cum am spus, prin iadul cerut, sau neştiinţa dorită. Iar neştiinţa dorită înseamnă desigur litera legii, adică stăpânirea slujirii trupeşti a legii, cu alte cuvinte, a părţii trupeşti a legii; sau mintea lipită trupeşte numai de materia literei, prin simţuri. Riţpa se tălmăceşte calea gurii, care înseamnă învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Căci calea gurii, dar nu şi a înţelegerii, o foloseşte cu adevărat numai cel străin de contemplaţia duhovnicească a legii. Iar fiii Riţpei sunt Armoni şi Mefiboşet. Armoni se tălmăceşte anatema lor, ceea ce înseamnă stricăciunea lucrării păcătoase a patimilor prin trup, sau locul, adică lumea, în care se suportă pedeapsa pentru călcarea poruncii, cu alte cuvinte, afecţiunea din plăcere faţă de lume, sau poate mişcarea pământească, urâtă şi diformă a patimilor. Iar Mefiboşet se tălmăceşte ruşinea trupului lor, ceea ce înseamnă mişcarea nenaturală a minţii spre păcat, adică gândirea născocitoare de patimi, sau poate cultivarea gândurilor iubitoare de lume şi de trup, sau, în sfârşit, mişcarea minţii care dă chip patimilor şi plăsmuieşte frumuseţi plăcute pentru simţuri. Aceştia sunt fiii, pe care îi naşte legea scrisă şi mintea ce se lipeşte numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul, se tălmăceşte săturarea gâtlejului, ceea ce înseamnă lăcomia pântecelui. Căci litera legii, care închide în simboale pe cei ce slujesc ei, şi mintea care mărgineşte legea în chip natural la figuri, de dragul vieţii trupeşti, nu pot da naştere decât dezmierdării trupului şi afecţiunii faţă de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a celor cinci simţuri, pe care le naşte lui Adriel, adică părţii contemplative, afecţiunea care slujeşte prin lege numai trupului, prin dezmierdarea lui. Pe aceşti doi fii ai lui Saul, (adică materia şi forma), şi pe cei cinci nepoţi ai lui (adică cele cinci moduri ale mişcării abuzive a simţurilor spre materie şi formă, sau împletirea pătimaşă şi nenaturală a simţurilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului şi curgerii), după moartea lui Saul (adică după trecerea slujirii trupeşti a legii şi după trecerea neştiinţei), David îi predă, la porunca dumnezeiască, Ghibeoniţilor, care vieţuiesc pe înălţimea muntelui lui Saul (adică a contemplării duhovniceşti a legii), ca să-i omoare. Cu alte cuvinte, legea duhovnicească, sau mintea, predă afecţiunea generală a celor de sub timp faţă de partea trupească şi sensibilă a simboalelor, raţiunilor şi gândurilor mai înalte ale contemplaţiei naturale, pentru a o stârpi şi ucide.  Căci dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeieşti şi spirituale din simboale şi dacă, drept urmare, nu s-a născut în el dorul de a se apropia numai cu mintea de frumuseţea celor spirituale, scoţând cu totul afară simţirea (lucrarea simţurilor) de la adâncurile dumnezeieşti, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea, ţinându-se de literă, pe drept cuvânt nu află alinare foamei de cunoştinţă. Căci s-a osândit pe sine să mănânce pământul Scripturii, sau trupul, asemenea şarpelui celui amăgitor, dar nu înţelesul, sau duhul şi sufletul Scripturii, adică pâinea cea cerească şi îngerească (înţeleg contemplarea şi cunoştinţa duhovnicească, cea în Hristos, a Scripturilor), mâncare pe care o dăruieşte Dumnezeu din belşug celor ce-L iubesc pe El, precum s-a scris: Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul (Psalmi 74, 24).  Prin urmare, dacă dorim să ne săturăm cu harul dumnezeiesc, trebuie să stârpim înţelegerea trupească, cea după simţuri, a Scripturii, care dă naştere patimilor şi dispoziţiei afectuoase faţă de cele vremelnice şi trecătoare (sau lucrării pătimaşe a simţurilor, îndreptată spre cele sensibile). Să le stârpim şi pe acestea ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, prin contemplaţia naturală, întru înălţimea raţiunilor (cuvintelor) dumnezeieşti, ca într-un munte. Căci dacă, după cuvântul dumnezeiesc, asupra lui Saul şi asupra casei lui atârnă nedreptatea, fiindcă a omorât pe Ghibeoniţi, e vădit că legea înţeleasă numai după literă, adică poporul iudeilor şi tot cel ce imită pe acela în ce priveşte înţelegerea (căci pe aceştia i-a numit Scriptura casa lui Saul) săvârşeşte nedreptate faţă de adevăr. Fiindcă acesta mărgineşte înţelesul legii numai la literă şi nu primeşte contemplaţia naturală, care ajută la descoperirea cunoştinţei ascunsă tainic în literă şi mijloceşte între figuri şi adevăr, desfăcând pe cei călăuziţi de ea de la cele dintâi şi ducându-i spre cel din urmă, ci o respinge pe aceasta cu totul şi o înlătură de la cunoaşterea tainică a celor dumnezeieşti.  Aşadar, cei ce caută vederile celor dumnezeieşti trebuie să omoare această înţelegere trupească, vremelnică şi trecătoare a legii, prin contemplaţia naturală, întru înălţimea cunoştinţei, ca într-un munte. Şi a chemat, zice, David pe Ghibeoniţi şi le-a zis lor: Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac, ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului?  Şi au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi ne-a prigonit şi a socotit să ne stârpească pe noi, să-l pierdem pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Riţpei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Armoni şi pe Mefiboşet, şi pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut lui Adriel. Şi i-a dat pe ei în mâna Ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. Şi au căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-au omorât în zilele secerişului, la începutul secerişului orzului.  Unde aflăm în istorie să fi stârpit Ghibeoniţii pe Saul ca să nu mai stea el în tot hotarul lui Israil?  Căci Meribaal (sau Mefiboşet, altul decât cel spânzurat – n. n.), fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scăpat de regele David, ca şi mulţi alţii din familia lui Saul, cum se arată în cartea Paralipomenelor (I Paralipomene 12, 2). Şi cum pot spune Ghibeoniţii, luând din sămânţa lui Saul şapte bărbaţi: îl vom pierde pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil, odată ce acela murise cu mulţi ani înainte? Precum se vede, s-a amestecat în povestirea istorică ceva fără noimă, ca să ne îmboldească să căutăm adevărul mai înalt al celor scrise. Deci stârpeşte înţelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israel, cel ce omoară de fapt, prin contemplaţia naturală, ca prin nişte Ghibeoniţi, afecţiunea pofticioasă şi trupească faţă de materia nestatornică şi curgătoare, afecţiune născută în suflet din legea scrisă. Acela ucide, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, înţelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, întru înălţimea cunoştinţei ca într-un munte, şi descoperă înaintea Domnului, prin mărturisire, înţelegerea trupească a legii de mai înainte. Căci aşa poate fi înţeleasă spânzurarea înaintea Domnului, de către cei iubitori de învăţătură. Aceia scot prin cunoştinţă la lumină înţelegerea greşită ce o aveau despre lege, luată după literă. Dar tot cel ce a ucis înţelegerea trupească a legii, a ucis şi a stârpit desigur litera legii ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israil, adică în toată raţiunea contemplaţiei duhovniceşti. Căci Israil se tălmăceşte minte văzătoare de Dumnezeu. Dar e vădit că latura trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplaţia duhovnicească a celor ce au ales duhul în loc de literă. Căci, după cum s-a scris, Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui se cade să I se închine în duh şi adevăr (Ioan 4, 24), nu în literă. Fiindcă litera omoară, iar duhul face viu (II Corinteni 3, 7). Pentru aceasta, ceea ce obişnuieşte să omoare trebuie să fie omorât prin duhul de viaţă făcător. Căci este cu neputinţă să existe şi să lucreze împreună partea trupească şi partea dumnezeiască a legii, adică litera şi duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa cu ceea ce o hărăzeşte prin fire.  Deci, socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevărului. Căci cum au stârpit Ghibeoniţii pe Saul din tot hotarul lui Israil, odată ce se află şi după aceea mulţi din familia lui în popor? Dar înţelegând aceasta spiritual, aflăm în chip clar că legea scrisă, adică rânduiala trupească a slujirii în simboale, e desfiinţată total prin mijlocirea contemplaţiei naturale întru înălţimea cunoştinţei. (…)  Astfel, înţelegând în chip natural fiecare din simboalele aflătoare în Scriptură, omorâm întru înălţimea contemplaţiei tainice, ca pe un munte, pe şapte dintre fiii lui Saul, adică predania vremelnică a legii[11] şi stârpim pe Saul, adică înţelesul trupesc legat de litera Scripturii, spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israil, adică în contemplaţia duhovnicească. Căci trăind aceasta cu adevărat, zdrobeşte, prigoneşte şi stârpeşte raţiunile şi gândurile naturale, prin faptul că mărgineşte legea numai la trup, cinstind ca dumnezeieşti patimile de ocară. Dar gândurile naturale, luând încuviinţare de la legea duhului, omoară aceste patimi pe toate deodată, la începutul secerişului orzului, adică atunci când prin filosofia lucrătoare o raţiune cumpănită adună la un loc toate virtuţile. Atunci e omorât înţelesul trupesc al Scripturilor şi toată năzuinţa trupească e stârpită cu desăvârşire. Căci îndată ce se îndeletniceşte cineva în mod raţional cu filosofia virtuţilor, şi-a mutat în chip firesc înţelegerea Scripturilor spre duh. El slujeşte acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea duhului prin vederile cele înalte şi nu întru vechimea literei prin înţelegerea coborâtă trupească şi simţuală a legii, spre a hrăni patimile şi a sluji păcatului, asemenea Iudeilor. El ucide cu fapta, prin gândurile naturale, înţelegerea pătimaşă şi trupească a legii (…). Mâna Ghibeoniţilor este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale, prin care sunt ucişi fiii Riţpei, Armoni şi Mefiboşet, adică lucrarea patimilor şi mişcarea desfrânată a gândurilor născute din învăţarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea, cei cinci fii ai Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simţuri, născute din voluptate, prin întrebuinţarea contrară firii a lucrării lor. Pe acestea le omoară împreună, ca într-un munte, pe înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, orice minte înaltă şi sublimă în cele dumnezeieşti, la începutul secerişului orzului, adică la începutul activităţii virtuoase, sau al contemplaţiei evlavioase conforme cu firea. Le omoară împreună, întrucât înjunghie deodată lucrarea patimilor, mişcarea urâtă a gândurilor şi modurile desfrânate ale lucrării abuzive a simţurilor”[12].

11: Şi i s-a spus lui David ce făcuse Riţpa, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul.

12: Atunci David a mers şi a luat osemintele lui Saul şi osemintele lui Ionatan, fiul său, de la locuitorii din Iabeşul Galaadului, pe care aceştia le furaseră din uliţa Bet-Şeanului, unde le puseseră Filistenii în ziua în care ei l-au ucis pe Saul la Ghelboa;

„Cf. I Regi 31, 11-13, unde se spune că locuitorii din Iabeş, printr-un act de vitejie, au recuperat rămăşiţele lui Saul şi Ionatan, profanate de filisteni, le-au ars conform obiceiului lor şi au îngropat osemintele, lucru pentru care David îi laudă şi le promite sprijinul său (II Regi 2, 5-7)”[13]. Bet-Şean (= casa siguranţei) – oraş la extremitatea vestică a văii Izreel, locuit de canaaniţi, s-a aliat cu Filistenii în vremea bătăliei de la Ghelboa, în care Saul a fost ucis.

13: şi de acolo a strămutat el osemintele lui Saul şi pe ale lui Ionatan, fiul său, şi a adunat şi osemintele celor ce fuseseră ucişi prin întindere la soare.

            „Leşurile au rămas acolo toată vara, de la începutul seceratului orzului până când a picat peste ele apă din cer, adică până când au început ploile de toamnă, acestea fiind şi semnul că seceta luase sfârşit”[14].

14: Iar osemintele lui Saul şi osemintele lui Ionatan, fiul său, şi osemintele celor ce fuseseră ucişi prin întindere la soare le-au îngropat în ţinutul lui Veniamin, alături de mormântul lui Chiş, tatăl lui (Saul). Şi s-a făcut tot ceea ce poruncise regele. Şi după aceea S-a milostivit Dumnezeu asupra ţării.

            „Riţpa, precum am spus, înseamnă drumul gurii, care este învăţătura trupească a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, după ce sunt omorâte patimile născute din ea şi după ce se fac arătate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplaţiei naturale, în inima celor stăpâniţi mai înainte de ea, îşi aşterne ca un sac căinţa pe piatră (adică pe credinţa în Domnul), împlinind în duh, prin pocăinţa cea după Hristos, cele orânduite. Ziua şi noaptea ea are adică înaintea ochilor prin amintire, ca pe nişte fii, împlinirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt trimise cunoştinţele dumnezeieşti ale Scripturii din înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, ca să stingă patimile şi să restaureze virtuţile. Căci deprinderea în ale legii, venind prin pocăinţă la Hristos, Piatra cea adevărată şi tare, primeşte ploaia dumnezeiască a cunoştinţei duhovniceşti a Scripturii, după împlinirea poruncii regelui David, adică a minţii celei tari la vedere. Căci se zice: Şi a făcut toate câte le-a poruncit regele. Iar după acestea s-a milostivit Dumnezeu de ţară. Prin urmare, deprinderea cu dumnezeieştile Scripturi, strămutându-se la Hristos, adică la piatră, după porunca regelui David (adică a legii duhovniceşti, sau a minţii celei tari la vedere), prin mijlocirea căinţei (al cărei simbol e sacul), împreunată cu lucrarea virtuţilor, face să coboare ploaia dumnezeiască a cunoştinţei şi-L înduplecă pe Dumnezeu să se milostivească de pământul (ţara) inimii şi să trimită şuvoaiele dumnezeieşti ale darurilor (harismelor) şi să procure din belşug roadele dreptăţii. Prin aceasta pune capăt neştiinţei de mai înainte a celor dumnezeieşti, care stăpânea ca o foamete, şi umple ţara de bunătăţile duhovniceşti, încărcând sufletul cu grâu, cu vin şi cu untdelemn. Cel dintâi îl întăreşte ca învăţătură a cunoştinţei lucrătoare; al doilea îl înveseleşte ca o dragoste dumnezeiască ce înviorează ardoarea dorinţei după unirea cu Dumnezeu; iar cel din urmă luminează faţa virtuţilor ca o nepătimire lină şi liniştită, străvezie şi luminoasă şi liberă de toată mişcarea pământească.  Deci să zicem şi noi asemenea marelui David: Să stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israil, adică să omorâm slujirea cea pământească şi trupească a legii, sau chipul iudaic al slujirii şi înţelesul trupesc şi imediat al literei Scripturii, din toată contemplaţia tainică şi să trecem la înţelesul duhovnicesc care îndumnezeieşte şi să ne împăcăm cu Ghibeoniţii (adică cu raţiunile naturale ale lucrurilor), pe care i-a scăpat neatinşi Iisus, adevăratul împlinitor al făgăduinţelor dumnezeieşti, şi pentru a căror stârpire de către Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeiască a cunoştinţei tainice. Iar prin Ghibeoniţi, adică prin contemplaţia naturală, să omorâm înţelegerea pătimaşă, materială şi vremelnică a legii, adică pe cei şapte bărbaţi din fiii lui Saul, pe care îi naşte Riţpa, sau drumul gurii, care este învăţarea trupească a legii, şi Merob, care se tălmăceşte săturarea gâtlejului, adică dezmierdarea pântecelui, cea dintâi născând adică pe Mefiboşet şi pe Armoni, dintre care primul se tălmăceşte ruşinea gurii, iar celălalt anatema lor, sau deprinderea şi lucrarea patimilor, iar cea de-a doua născând lui Adriel, adică părţii contemplative a sufletului, pe cei cinci fii, adică cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări a simţurilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplaţia naturală, împăcăm pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut de la literă la duh. Prin aceasta facem să coboare ploaia dumnezeiască a cunoştinţei şi ne bucurăm din belşug de roadele dreptăţii. Căci, ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau înţelegerea materială a literei, născută în cei pământeşti la înţelegere, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, la înălţimea cunoştinţei tainice şi duhovniceşti, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, omorâm tot înţelesul trupesc şi vremelnic sau, mai bine zis, pământesc al legii, dacă l-am urât şi noi pe Saul cu Dumnezeu şi l-am socotit nevrednic să mai împărăţească peste Israil; adică dacă am respins modul trupesc al Scripturii, sau Iudaismul, ca să nu mai împărăţească peste puterea cugetătoare din noi spre a o robi trupului”[15].

15: Şi a mai fost încă un război între Filisteni şi Israel. Atunci s-a coborât David, şi servii săi împreună cu el, şi s-au bătut cu Filistenii; dar David a obosit.

16: Atunci Işbi-Benob, unul din urmaşii lui Rafa, a cărui suliţă cântărea trei sute de sicli de aramă şi care purta la cingătoare o măciucă, se socotea să-l lovească pe David.

            Rafa: eponim al Refaimilor (sau Refaimiţilor), oameni legendari cu statură gigantică, a căror simplă prezumare era de natură să-i înspăimânte pe Evrei (Facerea 14,5; Deuteronom 2, 11, 20; 3, 11, 13; Iosua 12, 4; 17, 15)”[16].  Suliţa lui Işni-Benob (= locuitor al muntelui) este comparabilă cu cea a lui Goliat (I Regi 17, 7).

17: Dar Abişai, fiul Ţeruiei, l-a ajutat (pe David) şi l-a lovit pe filistean şi l-a ucis. Atunci oamenii lui David s-au jurat, zicând: „Tu să nu mai ieşi cu noi la război, ca să nu se stingă facla lui Israel”.

18: După aceea a mai fost un război cu Filistenii, la Gob. Atunci Sibecai Huşatitul l-a ucis pe Saf, unul din urmaşii lui Rafa.

Gob (= fântână) – locul unei lupte cu Filistenii, amplasament necunoscut. Aici, Sibecai (= împletitură) Huşitul (= cel negru) l-a biruit pe Saf (= bazin), uriaş din neamul rafaimilor.

19: Tot la Gob a mai fost o altă bătălie cu Filistenii. Atunci Elhanan, fiul lui Iaare Oreghim din Betleem, l-a ucis pe Goliat din Gat, a cărui suliţă avea coada cât un sul de la războiul de ţesut.

Într-o altă bătălie, tot la Gob, Elhanan (= Dumnezeu a fost îndurător), fiul lui Iaare-Oreghim (= ţesător de covoare), l-a ucis pe Goliat (= cel care alungă), altul decât cel ucis de David.

20: Şi a mai fost încă o bătălie, la Gat. Şi era acolo un om înalt, care avea câte şase degete la fiecare mână şi la fiecare picior -, tot dintre urmaşii lui Rafa.

21: Acesta îi defăima pe Israeliţi, dar l-a ucis Ionatan, fiul lui Şama, fratele lui David.

22: Aceşti patru oameni erau urmaşi ai uriaşilor din Gat, din neamul lui Rafa; şi au căzut de mâna lui David şi a servilor lui.

Pasajul cuprins între versetele 15-22 redau o „pericopă prost păstrată, cu multe variante şi interpretări”[17].


[1] SEP 2, p. 422

[2] SEP 2, p. 422

[3] SEP 2, p. 422

[4] BBVA, p. 370

[5] BBVA, p. 370

[6] SEP 2, p. 422

[7] SEP 2, p. 423

[8] BBVA, p. 370

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 9

[10] În număr de cinci.

[11] Numărul şapte închipuieşte timpul. E vorba aici de latura vremelnică, trecătoare, a legii (n. trad.).

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[13] SEP 2, p. 424

[14] BBVA, p. 370

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[16] BBVA, p. 370

[17] SEP 2, p. 424

CAPITOLUL 20 – Răzvrătirea lui Şeba şi moartea lui. Dregătorii de la curtea lui David.

 

1: Şi era acolo un nelegiuit cu numele de Şeba, veniaminit, fiul lui Bicri. Acesta a sunat din trâmbiţă şi a zis:

            „Noi nu avem nici o părtăşie cu David,

nici că avem noi vreo moştenire în fiul lui Iesei.

Fiecare la cortul său, Israele!”

În Ghilgal, Şeba (= şapte; jurământ), fiul lui Bicri (= cel tânăr), caută să răscoale cele zece seminţii ale lui Israel împotriva lui David, revenit pe tron.

2: Atunci toţi oamenii lui Israel s-au ridicat dinspre David spre Şeba, fiul lui Bicri; dar oamenii lui Iuda au rămas lipiţi de regele lor, toţi, de la Iordan pân-la Ierusalim.

Credem că aici se exagerează, dar este cert că parte din Israel a fost gata să se răzvrătească împotriva lui David, aceasta în primul rând pentru a evita o supremaţie a tribului Iuda.

3: Iar David a venit la casa lui din Ierusalim. Şi le-a luat regele pe cele zece ţiitoare ale lui, pe care le lăsase să-i ţină casa, şi le-a pus într-o casă de pază; şi le-a hrănit, dar la ele n-a intrat; şi au stat închise, trăind ca văduve, până la moartea lor.

            „La ele intrase, în chip samavolnic, fiul său Abesalom (16, 22)”[1].  „Atitudinea lui David faţă de concubine se explică prin legea deuteronomică (Deuteronom 24, 1-4) care interzice recăsătorirea cu o fostă soţie pe care o altă legătură a pângărit-o (16, 20.22). ¨ Septuaginta traduce prin hire zose, văduve în viaţă, un text ebraic dificil, pentru care s-a propus: văduve în viaţă (Targum), văduvie a ruşinii, văduvie a castităţii (…). Soarta ciudată a acestor femei este subliniată printr-un joc de cuvinte: lăsate spre paza casei lui David (filassin tin ikon), sunt închise acum într-o casă păzită (en iko filakis)”[2].

4: Şi a zis regele către Amasa: „În trei zile cheamă-i la mine pe oamenii lui Iuda; şi să fii şi tu aici!”

5: Şi s-a dus Amasa să-i cheme pe Iudei, dar a zăbovit mai mult decât îi îngăduise David.

6: Atunci David i-a zis lui Abişai: „Acum Şeba, fiul lui Bicri, are să ne facă mai mult rău decât Abesalom; acum ia-i cu tine pe servii domnului tău şi ţine-te de urma lui, ca nu cumva să-şi găsească el cetăţi întărite şi să ne scape de sub ochi!”

„Întârzierea lui Amasa însemna un răgaz pentru organizarea luptătorilor lui Şeba”[3].

7: În urma lui Abişai au ieşit şi oamenii lui Ioab şi Cheretienii şi Peletienii şi toţi războinicii; şi au ieşit din Ierusalim ca să-l urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

8: Dar în timp ce se aflau ei lângă piatra cea mare de la Gabaon, s-a ivit acolo Amasa. Ioab era îmbrăcat în hainele lui de ostaş şi încins cu o sabie care-i atârna de şold în teaca ei; dar sabia a ieşit şi a căzut.

9: Şi a zis Ioab către Amasa: „Eşti sănătos, fratele meu?”  Şi cu mâna dreaptă l-a apucat de barbă ca să-l sărute.

10: Amasa însă n-a băgat de seamă că sabia se afla în mâna lui Ioab; iar Ioab l-a lovit cu ea în pântece, că i s-au vărsat măruntaiele pe pământ şi n-a mai fost nevoie să-l lovească şi a doua oară; iar acela a murit. Apoi Ioab şi fratele său Abişai au alergat în urmărirea lui Şeba, fiul lui Bicri.

„E greu de înţeles cum sabia care a căzut (v. 8) se află, la v. 10, din nou în mâna lui Ioab. Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice 7, 11) presupune că Ioab a lăsat intenţionat să-i cadă sabia din teacă, pentru a îndepărta eventual bănuielile lui Amasa, ridicând-o în timp ce-l îmbrăţişa pe acesta. După alte interpretări, Ioab ar fi avut două săbii”[4].  Dacă Ioab a justificat uciderea lui Abner prin răzbunarea lui Asael (cu toate că Abner a dorit să evite uciderea fratelui lui Ioab), în cazul asasinării lui Amasa, Ioab va fi susţinut că acela nu era vrednic de încredere, de vreme ce fusese pus comandant al oştirii uzurpatorului Abesalom. E evident că Ioab îşi îndepărtează toţi potenţialii (sau realii) rivali, însă de fiecare dată îşi asigură şi o dezvinovăţire (desigur că i se vor fi cerut justificări în cazul fiecărui asasinat).

11: Dar unul din servii lui Ioab a rămas lângă el şi a zis: „Cine îl vrea pe Ioab şi cine este de partea lui David, să-l urmeze pe Ioab!”

            Servul a rămas lângă cadavrul lui Amasa. Interesant cum acel serv manevrează mulţimea, legând ataşamentul faţă de rege cu acceptarea lui Ioab!

12: Amasa însă zăcea tăvălit în sânge, în mijlocul drumului. Iar omul văzând că tot poporul se oprea acolo, l-a mutat pe Amasa din drum într-un câmp de alături şi a aşternut pe el o haină, de vreme ce văzuse că fiece om care venea la el rămânea acolo.

13: Şi a fost că după ce l-a mutat din drum, fiecare om din Israel se ducea după Ioab ca să-l urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri.

14: Iar el (Ioab) a trecut prin toate triburile lui Israel, până la Abel şi Bet-Maaca; şi toţi cei din Berim s-au adunat şi ei şi l-au urmat.

„Vechi oraş din Dan, la hotarul nordic al Palestinei (3, 10; 17, 11), Abel (acelaşi cu Abel-Bet-Maaca din v. 15 şi III Regi 15, 20; IV Regi 15, 29) este astăzi Tell Abil. Văzut ca un păstrător al tradiţiilor lui Israel, oraşul este socotit de interpreţii moderni, mai ales dacă reţin lecţiunea greacă de la 20, 18, un loc al înţelepciunii proverbiale”[5]. Abel-Bet-Maaca (= păşunea casei lui Maaca) – cetate aparţinând lui Neftali; Berim – numele unei populaţii ce trăia în apropiere de Bet-Maaca – versiunea Cornilescu redă acest nume prin bărbaţi de seamă.

15: Apoi au venit şi l-au împresurat (pe Şeba) la Abel şi la Bet-Maaca; şi au ridicat un val de pământ împrejurul cetăţii şi s-au apropiat de zid; şi toţi oamenii ce se aflau cu Ioab erau de părere să spargă zidul.

16: Atunci o femeie înţeleaptă a strigat de pe zid: „Ascultaţi, ascultaţi! Spuneţi-i lui Ioab să vină aproape, că vreau să-i vorbesc!”

17: El i-a venit aproape, iar femeia i-a zis: „Tu eşti Ioab?”  El a răspuns: „Eu”.  Atunci femeia i-a zis: „Ascultă vorbele roabei tale!”  Iar Ioab a zis: „Ascult”.

18: Iar ea i-a grăit, zicând: „Odinioară se spunea aşa: Să se întrebe în Abel şi în Dan dacă a lipsit ceva din cele ce-au hotărât credincioşii din Israel; dacă e de întrebat, să se întrebe în acelaşi chip în care s-a văzut lipsa.

19: Eu sunt una din cetăţile paşnice printre cele puternice ale lui Israel; de ce cauţi tu să prăpădeşti moştenirea Domnului?”

20: Atunci Ioab a răspuns, zicând: „Departe de mine, departe de mine să am gândul de a o prăpădi sau nimici!

21: Nu aşa stă treaba, ci un om din muntele lui Efraim, anume Şeba, fiul lui Bicri, şi-a ridicat mâna împotriva regelui David. Daţi-mi-l mie doar pe el singur, şi voi pleca de lângă cetate”.  Iar femeia i-a zis lui Ioab: „Iată, capul său îţi va fi aruncat peste zid”.

22: Femeia a mers la tot poporul şi, cu înţelepciunea ei, a vorbit către toată cetatea. Şi au tăiat capul lui Şeba, fiul lui Bicri, şi i l-au aruncat lui Ioab.  Atunci acesta a sunat din trâmbiţă, iar poporul a plecat de lângă cetate, fiecare la cortul său;  iar Ioab  s-a întors la rege, în Ierusalim.

Din nou, Ioab evită un masacru. Crud şi cinic adeseori, Ioab s-a dovedit un demnitar abil. Iarăşi, dacă deseori pare a submina autoritatea lui David, are şi multe intervenţii favorabile regelui.

23: Ioab era mai-mare peste toate oştile lui Israel, iar Benaia, fiul lui Iehoiada, era peste Cheretieni şi Peletieni;

24: Adoram era peste dări; Iosafat, fiul lui Ahilud, era cronicar;

25: Siva era secretar, Ţadoc şi Abiatar erau preoţi;

26: de asemenea, şi Ira din Iair era preot al lui David.

„Această listă este dubletul celei din 8, 15-18. Figurează în plus Adoram, de bună seamă acelaşi cu cel din listele lui Solomon (III Regi 4, 6; 5, 28; cf. III Regi 12, 18). Funcţiile sunt grupate mai logic decât în cap. 8”[6].  Adoram (= Domnul este înălţat) avea în sarcină strângerea impozitelor, sub domnia lui David şi sub cea a lui Solomon; va fi linşat de israeliţi în vremea lui Roboam (III Regi 12, 18, unde apare sub numele de Adoniram; în II Paralipomene este numit Hadoram).

Cum Iair (= strălucitor) era din tribul lui Manase, rezultă că şi Ira (= păzitor) aparţinea acestui trib, nefiind, aşadar, levit, dar este totuşi numit preot al lui David. „Reiese că regele putea avea la curte un preot privat, chiar dacă nu era din tribul lui Levi (David însuşi s-a comportat ca preot în 6, 20-23, iar despre fiii lui David se spune în textul ebraic că erau preoţi – II Regi 8, 18). Totuşi, exegeza rabinică pune foametea descrisă în capitolul următor pe seama faptului că David avea la curte preoţi care nu erau din tribul lui Levi”[7].  Apartenenţa lui Ira la tribul lui Manase este pusă, însă, sub semnul îndoielii de alţi autori: „Se face amintire şi de un oarecare Ira din cetatea Iair, care de asemenea este numărat în rândul preoţilor, deşi se afirma că făcea parte din tribul lui Manase. Nici acest caz n-a fost pe deplin verificat, apartenenţa lui Ira la tribul lui Manase fiind doar o supoziţie”[8].


[1] BBVA, p. 369

[2] SEP 2, p. 419

[3] SEP 2, p. 420

[4] SEP 2, p. 420

[5] SEP 2, p. 420

[6] SEP 2, p. 421

[7] SEP 2, p. 421

[8] AB, p. 233

CAPITOLUL 19 – David iarăşi rege.

 

1: Atunci regele s-a tulburat şi s-a suit în foişorul cel de deasupra porţii şi a plâns. Şi aşa zicea mergând: „Fiul meu, Abesalom, fiul meu! Fiul meu Abesalom!… Mai bine muream eu în locul tău…, eu în locul tău…, Abesalom, fiul meu…, fiul meu…”.

„David postise şi veghease tot timpul bolii primului fiu al Batşebei (cf. 12, 16). După moartea acestuia însă îşi leapădă hainele de doliu şi reîncepe să trăiască normal, explicând slujitorilor săi, miraţi de atitudine, că acum el nu mai poate face nimic pentru fiul său mort (postul şi rugăciunile, lacrimile şi privegherile aveau un sens cât acesta se afla încă în viaţă). Aflând de uciderea lui Abesalom, fiul uzurpator, care urmărea să-l ucidă, David are un comportament opus. Ambrozie scrie: Criminalul este jelit, cel iubit nu. Cum să explicăm acest lucru? Cum să-l justificăm? Adevăraţii înţelepţi nu iau o hotărâre fără să fi cugetat îndelung. În atitudini atât de diferite, aceeaşi înţelepciune răzbate, aceeaşi credinţă se vădeşte. David i-a plâns pe cei doi fii ai săi ucişi (Abesalom şi Amnon), dar n-a vrut să-l jelească pe pruncul mort de boală: a făcut aceasta pentru că pe criminali îi crede definitiv pierduţi pentru el, dar nădăjduieşte în învierea pruncului (Despre moartea fratelui Satyrus II, 25-28)”[1].

            „Fericitul David, după biruinţă şi victorie, jelea şi lăcrima; jelea şi lăcrima pentru că biruinţa şi victoria aceasta s-au ridicat pe nenorocirea copilului său. (…) Şi, căzând cu faţa la pământ, jelea şi chema pe duşman cu vaiete şi lacrimi amare”[2].

2: Şi i s-a spus lui Ioab: „Iată, regele plânge şi se tânguie după Abesalom”.

3: În ziua aceea, biruinţa s-a preschimbat în jale pentru tot poporul, fiindcă în ziua aceea a auzit poporul spunându-se: „Regele e trist după fiul său”.

4: Şi-n ziua aceea poporul a intrat în cetate furişându-se, aşa cum se furişează un popor când fuge, ruşinat, de la război.

5: Regele însuşi, acoperindu-şi faţa, striga cu glas mare: „Fiul meu, Abesalom! … Abesalom, fiul meu!…”.

„Acoperirea feţei este semn de tristeţe, de doliu (cf. 15, 30; Ieremia 14, 3-4). De remarcat repetarea cuvintelor fiul meu în strigătele regelui şi contrastul cu atitudinea lui David la moartea copilului Batşebei (12, 15-23)”[3].  Amintim că strigătul lui David a inspirat titlul unui roman al lui William Faulkner, Absalom, Absalom!

6: Atunci Ioab a intrat la rege, în casa lui, şi a zis: „Astăzi ai ruşinat feţele tuturor slujitorilor tăi care te-au scăpat astăzi de la moarte, pe tine şi vieţile fiilor tăi şi pe ale fiicelor tale şi vieţile soţiilor şi ţiitoarelor tale,

7: iubindu-i pe cei ce te urăsc şi urându-i pe cei ce te iubesc; azi ai arătat că dregătorii tăi şi slujitorii tăi sunt o nimica toată-n ochii tăi; acum ştiu că dac-ar fi trăit Abesalom, noi toţi am fi astăzi morţi, căci aşa ar fi fost drept în ochii tăi.

8: Şi acum, ridică-te şi ieşi afară şi vorbeşte-le servilor tăi de la inimă la inimă; fiindcă eu m-am jurat pe Domnul că dacă tu nu vei ieşi afară astăzi, la noapte nu va rămâne cu tine nici măcar un om; şi vei cunoaşte că răul acesta va fi mai mare decât tot răul ce a venit asupră-ţi din tinereţile tale până acum”.

Grăieşte după inima robilor tăi (SEP 2) – gr. lalison is tin kardian ton dulon su, „marchează accentul deosebit pe care trebuie să-l aibă cuvântul adresat mulţimii (cf. Facerea 50, 21; Rut 2, 13 etc.)”[4].

9: Şi s-a ridicat regele şi a şezut în poartă. Şi întregului popor i s-a dat de veste, zicându-se: „Iată, regele şade în poartă”.  Şi întregul popor a venit în faţa regelui, căci israeliţii fugiseră fiecare la vatra lui.

            A şezut în poartă: „Poarta (în cetatea antică): piaţa din faţa porţii principale, loc de adunare, de sfat şi de judecată”[5].  Fiecare la vatra lui: „Literal: la cortul său. Expresia (aici şi în alte locuri) se menţinea ca o aluzie la vremea când israeliţii erau păstori nomazi”[6].  Întregul popor: e vorba de cei care îl urmaseră pe David la Mahanaim (cf. 17, 24). În propoziţia următoare, prim-planul se mută asupra lui Israel, poporul care rămăsese dincolo de Iordan”[7].

10: Şi tot poporul din toate triburile lui Israel se sfădea, zicând: „Regele David ne-a scăpat de toţi duşmanii noştri, şi tot el ne-a scos din mâna Filistenilor, iar acum a trebuit să fugă din ţară şi din regatul său şi din faţa lui Abesalom.

11: Abesalom, însă, pe care l-am uns (să domnească) peste noi, a murit în război. Şi acum, de ce amuţiţi când e vorba să-l aducem înapoi pe rege?”  Atunci toată suflarea lui Israel a venit la rege.

12: Iar regele David a trimis la preoţii Ţadoc şi Abiatar, zicând: „Grăiţi către bătrânii lui Iuda şi spuneţi-le: – De ce zăboviţi voi în a-l întoarce pe rege la casa lui, când cuvintele întregului Israel au ajuns şi la rege?

13: Voi sunteţi fraţii mei, sunteţi oasele şi carnea mea; de ce sunteţi voi cei din urmă în a-l aduce pe rege înapoi în casa lui?

14: Iar lui Amasa să-i ziceţi: – Nu eşti tu oare osul meu şi carnea mea? Aşa să-mi facă mie Dumnezeu, ba încă şi mai mult, dacă tu n-ai să fii căpetenia oştirii mele, pentru totdeauna în locul lui Ioab!”

Numirea lui Amasa urmărea nu doar înlocuirea lui Ioab, ci şi să-i apropie pe cei ce urmaseră lui Abesalom.

15: Aşa a înduplecat el inima tuturor oamenilor lui Iuda, ca pe a unui singur om; iar aceştia au trimis la rege şi i-au spus: „Întoarce-te, tu şi toţi servii tăi!”

„Versetele (12-15) indică succesul diplomaţiei lui David. Această diplomaţie pare să aibă drept scop reproducerea etapelor primei sale încoronări, săvârşită mai întâi de Iuda şi apoi de Israel”[8].

16: Atunci regele s-a întors şi a ajuns la Iordan; iar Iudeii au venit pe drumul lor la Ghilgal ca să-l întâmpine pe rege şi să-l treacă Iordanul.

„Recunoaşterea lui David ca rege pare legată de un ritual de trecere a Iordanului reflectat în Iosua 3-5 ca o tradiţie a triburilor lui Iosif (…). Ghilgal e locul unui vechi sanctuar aflat între Ierihon şi Iordan. Iudeii se adună aici pentru a uşura trecerea Iordanului de către rege: I Regi 10, 8; 11, 14 sq.; 13, 4 sq.; 15, 12 sq.[9].

17: Iar Şimei, fiul lui Ghera, veniaminitul din Bahurim, s-a grăbit să coboare cu Iudeii în întâmpinarea regelui David.

            „Şimei este omul care-l insultase pe David şi-l împroşcase cu pietre la Bahurim (16, 5-8, 13). Întors biruitor, David se confruntă, şi el, cu lichelele oportuniste care, prin gesturi mieroase şi limbaj sofisticat, caută să scape de pedeapsă”[10].  „Venirea lui Şimei este pomenită prima deoarece ea simbolizează alierea, în primul rând, cu tribul lui Veniamin”[11].

18: Acesta avea cu el o mie de oameni veniaminiţi, şi pe Ţiba, sluga casei lui Saul, şi pe cei cincisprezece fii ai săi şi douăzeci de robi ai săi. Aceştia au coborât de-a dreptul la Iordan, înaintea regelui.

19: Şi şi-au îndeplinit slujba de a-l trece pe rege şi au adus o luntre care să-i treacă pe casnicii regelui, (străduindu-se) să facă ceea ce e drept în ochii lui. Iar Şimei, fiul lui Ghera, a căzut cu faţa la pământ înaintea regelui, de îndată ce acesta a trecut Iordanul,

20: şi a zis către rege: „Să nu-mi ia domnul meu în seamă fărădelegea şi să nu-ţi aduci aminte de nedreptăţile pe care ţi le-a făcut robul tău în ziua în care domnul meu, regele, ieşea din Ierusalim, făcute în aşa fel încât regele să şi le pună la inimă.

21: Fiindcă robul tău ştie că a păcătuit; şi, iată, eu am venit astăzi mai înainte decât întregul Israel şi decât toată casa lui Iosif ca să mă plec întru întâmpinarea domnului meu, regele”.

22: Atunci Abişai, fiul Ţeruiei, a răspuns, zicând: „Se poate oare ca Şimei să nu fie dat morţii pentru aceea că l-a blestemat pe unsul Domnului?

„Abişai, fratele lui Ioab, se află în fruntea unei părţi a trupelor care l-au urmat pe David (18, 2.5). El a intervenit şi prima oară împotriva lui Şimei (cf. 16, 9 sq.)”[12].

23: David însă a zis: „O, fiii Ţeruiei, ce aveţi voi cu mine de vă puneţi astăzi împotriva mea? Astăzi nici un om din Israel nu va fi dat morţii, de vreme ce eu nu ştiu dacă astăzi voi domni peste Israel”.

Cruţarea lui Şimei are ca scop evitarea de noi tulburări; altfel, David nu-i va uita comportarea josnică.

24: Şi a zis regele către Şimei: „Nu vei muri!”  Şi regele i s-a jurat.

25: Iar Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, s-a coborât să-l întâmpine pe rege. Acesta, din ziua-n care regele a plecat şi până-n ziua când s-a întors cu pace, nu-şi mai îngrijise picioarele, nu-şi mai tăiase unghiile, nu-şi mai tunsese părul şi nu-şi mai spălase hainele.

„Mefiboşet urmase o seamă de practici de doliu: unghii şi mustaţă netăiate, haine nespălate, ce par dovezi obiective ale fidelităţii lui faţă de rege”[13].

26: Şi a fost că-n timp ce el intra în Ierusalim să-l întâmpine pe rege, acesta i-a spus: „Mefiboşet, tu de ce n-ai mers cu mine?”

27: Iar Mefiboşet a zis către el: „O, rege, domnul meu, servul meu m-a înşelat; căci robul tău i-a zis: Pune şaua pe asin, ca să încalec şi să mă duc cu regele (căci robul tău e şchiop).

28: El însă s-a purtat cu robul tău ca un înşelător faţă de domnul meu, regele. Dar domnul meu, regele, e ca un înger al lui Dumnezeu; fă ceea ce crezi tu că e bun în ochii tăi.

29: Căci toată casa tatălui meu s-a făcut vinovată de moarte faţă de domnul meu, regele; cu toate acestea, tu l-ai aşezat pe robul tău printre cei ce mănâncă la masa ta; aşadar, ce drept am eu să mă plâng în faţa regelui?”

30: Şi i-a zis regele: „De ce tot pui tu vorbe peste vorbe? Eu am zis ca tu şi Ţiba să împărţiţi ţarina între voi”.

31: Iar Mefiboşet i-a zis regelui: „Să ia el tot, de vreme ce domnul meu, regele, s-a întors cu pace la casa lui”.

Reiese clar de aici că Ţiba a fabulat atunci când i-a zis lui David că Mefiboşet s-a dat de partea lui Abesalom.

32: Atunci a venit şi Barzilai Galaaditul, din Roghelim, şi a trecut Iordanul împreună cu regele, ca să-l petreacă astfel peste Iordan.

33: Barzilai însă era foarte bătrân, ca la optzeci de ani; el îl hrănise pe rege la vremea când acesta locuia în Mahanaim, că era om foarte avut.

34: Atunci regele a zis către Barzilai: „Tu vei merge cu mine, iar eu îţi voi hrăni bătrâneţele în Ierusalim, alături de mine”.

35: Dar Barzilai a zis către rege: „Cât mai am eu de trăit, ca să mă sui cu regele în Ierusalim?

36: Eu am astăzi optzeci de ani; mai pot eu deosebi între bine şi rău? Va mai cunoaşte robul tău gustul a ceea ce mănâncă sau bea? Mai pot eu să aud glasul cântăreţilor sau pe al cântăreţelor? Şi, la urma urmelor, de ce să fie robul tău o povară pentru domnul meu, regele?

37: Robul tău doar puţin îl va petrece pe rege peste Iordan; de ce să-mi întoarcă regele această răsplătire?

38: Aşadar, rogu-te, dă-i voie robului tău să se întoarcă, pentru ca să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi al mamei mele. Iată-l însă pe robul tău Chimham; el va merge cu domnul meu, regele; şi fă cu el ceea ce se pare bun în ochii tăi”.

            Chimham (= dorit) „era unul din fiii lui Barzilai. Una din ultimele dorinţe ale lui David, înainte de moarte, va fi aceea ca fiii lui Barzilai să fie hrăniţi la masa lui Solomon (III Regi 2, 7)”[14].

39: Iar regele a zis: „Chimham să meargă cu mine, iar eu voi face cu el ceea ce se va părea bun în ochii tăi; iar tu, orice vei vrea de la mine, aceea voi face eu pentru tine”.

40: Şi întregul popor a trecut Iordanul, şi a trecut şi regele. Atunci regele l-a sărutat pe Barzilai şi l-a binecuvântat; iar acesta s-a întors la casa lui.

41: Regele a trecut apoi la Ghilgal, iar Chimham a mers cu el. Şi tot poporul lui Iuda l-a petrecut pe rege, precum şi jumătate din poporul lui Israel.

42: Dar, iată, toţi oamenii lui Israel au venit la rege şi i-au zis: „De ce oamenii lui Iuda, fraţii noştri, te-au răpit şi l-au făcut pe rege şi casa lui să treacă Iordanul, şi împreună cu el pe toţi oamenii lui David?”

            „Iudeii l-au condus pe David peste Iordan, până la Ghilgal, unde poate fi plasată întâlnirea cu israeliţii. Este locul cel mai potrivit pentru întâlnirea dintre monarhul readus pe tron şi cele două părţi ale poporului său, într-o adunare naţională comparabilă cu aceea evocată în I Regi 11, 15”[15].   „Deşi David domneşte peste o singură ţară, tensiunile separatiste dintre nord şi sud se menţin; ele vor duce, în cele din urmă, la apariţia celor două regate, Israel şi Iuda, sub cei doi urmaşi ai lui Solomon”[16].

43: Dar oamenii lui Iuda le-au răspuns cu toţii oamenilor din Israel, zicând: „Fiindcă regele ne este nouă aproape; de ce vă mâniaţi voi atât de tare pentru o treabă ca aceasta? Am mâncat noi cumva din mâncarea regelui? Sau ne-a făcut el cumva vreun dar? Sau ne-a scutit el pe noi de vreo povară?”

44: Atunci oamenii lui Israel le-au răspuns celor din Iuda, zicând: „Noi suntem zece părţi din rege şi suntem mai bătrâni decât voi; noi avem de-a face cu David mai mult decât voi; de ce ne-aţi batjocorit aşa? Şi de ce cuvântul nostru despre întoarcerea regelui n-a fost luat în seamă înaintea cuvântului lui Iuda?”  Dar spusele oamenilor lui Iuda au cântărit mai greu decât acelea ale oamenilor lui Israel.

            Zece părţi din rege: „= Cele zece triburi din nord. Literal: Noi suntem zece mâini ale regelui (ebraism)”[17].  Suntem mai bătrâni decât voi: „Nordicii considerau că Iuda a intrat târziu pe scena istoriei”[18].


[1] SEP 2, p. 415

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La fericitul Vavila, X

[3] SEP 2, p. 415

[4] SEP 2, p. 415

[5] BBVA, p. 367

[6] BBVA, p. 367

[7] SEP 2, p. 416

[8] SEP 2, p. 416

[9] SEP 2, p. 416

[10] BBVA, p. 367

[11] SEP 2, p. 417

[12] SEP 2, p. 417

[13] SEP 2, p. 417

[14] BBVA, p. 368

[15] SEP 2, p. 418

[16] BBVA, p. 368

[17] BBVA, p. 368

[18] BBVA, p. 368

CAPITOLUL 18 – Moartea lui Abesalom.

 

1: David a numărat poporul care era cu el şi a rânduit căpetenii peste mii şi căpetenii peste sute.

2: Şi i-a trimis David pe oamenii săi astfel: o treime sub comanda lui Ioab, o treime sub comanda lui Abişai, fiul Ţeruiei, fratele lui Ioab, şi o treime sub comanda lui Itai Gateeanul. Şi a zis David către popor: „Şi eu însumi voi merge cu voi”.

„Împărţirea în sute şi în mii, ca şi constituirea a trei corpuri de oaste este, în acelaşi timp, o practică semnalată în armata israelită (I Regi 11, 11; 27, 7) şi în cea filisteană (I Regi 13, 17; 29, 2). Itai din Gat, plecat de lângă David, este pus în fruntea unuia dintre cele trei corpuri de oaste, asemenea lui Ioab şi Abişai”[1].

3: Iar ei au zis: „Tu nu trebuie să ieşi; că dacă ar fi ca noi să fugim, lor n-o să le pese de noi; şi dacă ar fi ca jumătate din noi să moară, de noi n-o să le pese; căci tu, unul, eşti cât zece mii ca noi. Şi acum, mai bine va fi ca tu să ne dai ajutor din cetate”.

4: Atunci regele le-a zis: „Ce-o să vă placă vouă, aceea voi face!” Şi a stat regele lângă poarta cetăţii, în timp ce tot poporul ieşea, cu sutele şi cu miile.

5: Iar regele le-a poruncit lui Ioab şi lui Abişai şi lui Itai, zicând: „Pe fiul meu, Abesalom, să mi-l cruţaţi!”. Şi întregul popor l-a auzit pe rege poruncindu-le tuturor căpeteniilor pentru Abesalom.

            „În plin război civil, de uzurpare a tronului, sentimentul patern înmuiase inima regelui-oştean (ceea ce nu se va întâmpla, de pildă, cu Petru cel Mare)”[2].

            „Poate fi o încurcătură mai grozavă? Poate fi o zăpăceală mai vrednică de milă? David a fost silit să pornească un război în care dorea, deopotrivă, şi să învingă şi să fie învins. Nu voia să fie biruit; altfel n-ar fi trimis împotriva lui Abesalom o armată aşa de mare. Dar nici nu voia să-l biruie; altfel n-ar fi oprit uciderea aceluia care adunase şi menţinea armata pe picior de război”[3].

6: Şi tot poporul a ieşit la pădure împotriva Israeliţilor, iar lupta s-a dat în pădurea lui Efraim.

„Locul bătăliei a pus probleme, deoarece nu se cunoaşte nici un Efraim în Transiordania. S-au propus mai multe adaptări ale toponimului (Mahanaim, Refaim, Efron). Ar putea fi o pădure de lângă el-Salt, al cărui nume vine din latinescul saltus, crâng, pădure[4].

7: Acolo a căzut poporul lui Israel în faţa slujitorilor lui David; şi mare măcel a fost acolo, ca la vreo douăzeci de mii de oameni.

            „Prin slujitorii lui David autorul înţelege, probabil, întreaga oaste de sub comanda celor trei”[5].

8: Iar bătălia de acolo s-a întins pe faţa întregului ţinut; în ziua aceea, pădurea a mistuit mai mulţi oameni decât a mistuit sabia.

            „Prin numeroasele hăţişuri, obstacole şi capcane pe care o pădure le pune în faţa unor mulţimi în derută. Alegerea locului făcuse parte din strategia lui David, prin cei trei comandanţi”[6].  „În pădure, avantajul numeric al trupelor lui Abesalom era depăşit de priceperea soldaţilor lui David, obişnuiţi cu războiul de gherilă”[7].

9: Când s-a întâlnit Abesalom cu oamenii lui David, el era călare pe un catâr. Când catârul a fugit pe sub crengile groase ale unui stejar mare, părul lui Abesalom s-a încâlcit în crengile stejarului, catârul a fugit de sub el, iar el a rămas spânzurat între cer şi pământ.

„Imaginea lui Abesalom cu capul prins între ramurile unui copac a rămas celebră: informaţia din 14, 26 despre părul lui bogat l-a făcut pe Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice, 7, 239) să-l înfăţişeze spânzurând atârnat de păr; la fel şi în Mişna (Sota 1, 8). Termenul ebraic subhakh, împletitură (redat în greacă prin to dasos), desemnează încâlceala crengilor în care Abesalom şi-a prins hainele sau gâtul. ¨ Catârul este animalul pe care încalecă regii (cf. 13, 29 şi III Regi 1, 33; cf. şi o scrisoare de la Mari, adresată regelui Zimri-Lim: Stăpânul meu nu călăreşte pe cai, ci doar în car sau pe catâri se suie şi-şi cinsteşte (astfel) capul său de rege). Astfel, pierderea catârului ar fi simbolică pentru pierderea domniei”[8].

10: Un om a văzut asta şi i-a spus lui Ioab, zicând: „L-am văzut pe Abesalom spânzurând de un stejar”.

11: Iar Ioab a zis către omul care-i adusese vestea: „Iată că l-ai văzut; atunci, de ce nu l-ai doborât acolo la pământ? Ţi-aş fi dat zece sicli de argint şi o cingătoare”.

12: Iar omul a zis către Ioab: „O mie de sicli de argint dacă mi-ai pune-n palmă, eu tot nu-mi voi pune mâna pe fiul regelui; că-n auzul nostru v-a poruncit regele, şi ţie, şi lui Abişai, şi lui Itai, zicând: Pe tânărul Abesalom să mi-l păziţi!,

13: în înţelesul ca să nu i se facă nici un rău; că nici un lucru nu-i va rămâne ascuns regelui, iar tu vei fi martor împotriva mea”.

14: Şi a zis Ioab: „Eu voi începe aceasta şi nu te voi aştepta pe tine!”  Atunci Ioab a luat în mână trei săgeţi şi le-a înfipt în inima lui Abesalom în timp ce acesta era încă viu în inima stejarului.

15: Iar zece slujitori, care purtau armele lui Ioab, l-au înconjurat pe Abesalom şi l-au lovit şi l-au omorât.

16: Atunci Ioab a trâmbiţat din corn, iar poporul s-a întors din urmărirea lui Israel, fiindcă Ioab a cruţat poporul.

Şi Ioab, deşi a încălcat porunca lui David, se îngrijeşte ca acela să revină cu bine în Ierusalim, cruţând poporul ce venise după Abesalom, odată ucis fiul uzurpator. Ne amintim că şi Ahitofel sfătuise ca doar David să fie ucis, urmând ca însoţitorii săi să fie cruţaţi. De ambele părţi se vădeşte atenţie faţă de posibilele reacţii ale poporului.

17: Iar pe Abesalom l-au luat şi l-au aruncat într-o râpă mare din pădure, într-o groapă adâncă, şi au îngrămădit peste el un morman de pietroaie. Şi întregul Israel a fugit, fiecare la cortul său.

18: Abesalom însă, încă pe când trăia, îşi făcuse un stâlp pe care l-a pus în Valea Regelui; el îşi spusese că, neavând un fiu care să-i poarte amintirea numelui, stâlpul îi va purta numele; de aceea se numeşte el, până-n ziua de astăzi, Stâlpul lui Abesalom.

            Stâlpul era un monument funerar, menit şi purtării numelui lui Abesalom, acesta neavând fiu. „Prin naşterea unui băiat se asigura perpetuarea numelui şi neamului”[9].  Valea Regelui: toponimul mai apare în Facerea 14, 17. După Iosif Flaviu (Antichităţi 7,10), Valea Regelui era situată la circa patru sute de metri sud-est de Ierusalim”[10].

  „Ucigaşul Abesalom îşi făcuse un monument în Valea Regelui şi o groapă cu numele său şi, când a fost ucis, în acea groapă a fost aruncat. Aşadar, cei sfinţi se înalţă la Domnul, iar cei ticăloşi se prăbuşesc în vicii, cei sfinţi în munţi, cei nelegiuiţi în prăpăstii”[11].  „După ce fiul, persecutându-l, l-a alungat din domnie (pe David), Dumnezeu ca judecător repede l-a răzbunat, şi nu numai l-a răzbunat, ci a mărit pedeapsa pe care a voit-o cel răzbunat, pentru ca Dumnezeu să arate limpede că pentru El este mai gravă injuria celor ce suportă nedreptăţi, decât pentru cei care le suportă. (…) Fiul paricid a fost spânzurat pe crucea care nu fusese făcută de mână omenească”[12].

19: Iar Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, a zis: „Voi alerga şi-i voi da regelui o veste bună, cum că Domnul l-a scăpat din mâna vrăjmaşilor săi”.

20: Ioab însă i-a zis: „Astăzi nu vei fi tu purtător de veşti bune; în altă zi le vei purta; astăzi însă nu vei duce nici un fel de veste, de vreme ce fiul regelui a murit”.

21: Şi a zis Ioab către Huşai: „Du-te şi spune-i regelui tot ce-ai văzut!”  Atunci Huşai i s-a închinat lui Ioab şi s-a dus.

Aici „nu este vorba despre personajul Huşai (15, 32), ci despre un cuşit, din ţara Cuş, adică un etiopian (în Textul Masoretic se vede clar diferenţa între credinciosul prieten al lui David, Huşai, şi acest kuşi). Culoarea neagră a acestuia îl desemnează în mod deosebit drept purtător al unei veşti rele”[13].

22: Iar Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc, a zis din nou către Ioab: „Fie ce-o fi, alerg şi eu după Huşai!”  Ioab însă i-a zis: „De ce să alergi aşa, fiul meu? Ia seama: dacă te duci, vestea cea bună nu-ţi va fi de folos”.

23: Dar Ahimaaţ a zis: „Fie şi aşa, dar eu tot mă duc!”  Iar Ioab i-a zis: „Du-te!”  Iar Ahimaaţ a alergat pe o cale mai netedă şi l-a întrecut pe Huşai.

24: David şedea între cele două porţi, când străjerul s-a urcat în pridvorul porţii de la zid, şi-a ridicat ochii şi a privit; şi, iată, un om alergând singur înaintea lui.

            Între cele două porţi „= Între poarta exterioară şi cea interioară, deasupra cărora era o terasă pentru străji”[14].

25: Atunci străjerul a strigat şi i-a spus regelui, iar regele a zis: „Dacă e singur, înseamnă că aduce veste bună”.  Omul venea şi se apropia.

„Un om care fuge singur este semn bun, deoarece, după o înfrângere, fugarii se retrag în pâlcuri”[15].

26: Străjerul însă a văzut şi pe un altul alergând; şi a strigat străjerul la poartă, zicând: „Iată că şi un alt om aleargă singur”.  Iar regele a zis: „Şi acesta e binevestitor”.

27: Şi a zis străjerul: „Eu văd alergarea celui dintâi ca şi cum ar fi alergarea lui Ahimaaţ, fiul lui Ţadoc”.  Iar regele a zis: „Acesta-i om bun şi vine cu veste bună”.

28: Iar Ahimaaţ a strigat şi a zis către rege: „Pace!”  Şi i s-a închinat regelui cu faţa la pământ şi a zis: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeul tău, Cel ce i-a biruit pe oamenii care-şi ridicaseră mâna împotriva domnului meu, regele!”

29: Iar regele l-a întrebat: „Tânărul Abesalom e bine?”  Ahimaaţ a zis: „La vremea când Ioab, robul regelui, l-a trimis pe robul tău, am văzut o mulţime mare, dar eu n-am ştiut ce e acolo”.

30: Atunci regele a zis: „Dă-te de-o parte şi stai aici!”  Iar acela s-a dat de-o parte şi a stat.

31: Şi, iată, după el a venit Huşai şi i-a zis regelui: „Veste bună îi aduc eu domnului meu, regele, că Domnul i-a pedepsit astăzi pe toţi cei ce s-au ridicat împotriva ta!”

32: Iar regele l-a întrebat pe Huşai: „Tânărul Abesalom e bine?”   Iar Huşai a zis: „Ca fiul acesta să ajungă vrăjmaşii domnului meu, regele, şi toţi cei ce s-au ridicat cu rău împotriva lui!”

Vedem din cuvintele lui David că el era în primul rând preocupat de soarta fiului său. Acestea apar dezvoltate în capitolul următor.


[1] SEP 2, p. 411

[2] BBVA, p. 365

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 9

[4] SEP 2, p. 412

[5] BBVA, p. 365

[6] BBVA, p. 365

[7] SEP 2, p. 412

[8] SEP 2, p. 412

[9] AB, p. 128

[10] SEP 2, p. 413

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXX, 2

[12] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 3

[13] SEP 2, p. 414

[14] BBVA, p. 366

[15] SEP 2, p. 414