Archive for the ‘Judecătorii’ Category

CAPITOLUL 21 – Seminţia lui Veniamin se reface.

 

1: Fiii lui Israel s-au jurat în Miţpa, zicând: „Nimeni dintre noi să nu-şi dea fata de nevastă vreunuia din Veniamin!”

 „Spre nord de Ierusalim, pe teritoriul seminţiei lui Veniamin, se afla cetatea Miţpa (= sentinelă), de pe care se putea privi la mare depărtare. Cetatea este cunoscută ca un important centru religios, în epoca judecătorilor”[1].

2: Şi s-a dus tot poporul la Betel şi a şezut acolo până seara înaintea lui Dumnezeu şi şi-au ridicat glasul şi au plâns cu plângere mare.

3: Şi au zis: „De ce, Doamne, Dumnezeul lui Israel, de ce s-a făcut aceasta, ca să piară astăzi din Israel o seminţie?” 

4: Şi a fost că a doua zi s-a sculat poporul dis-de-dimineaţă şi a zidit acolo altar şi au adus ardere-de-tot şi jertfă de mântuire.

5: Şi au zis fiii lui Israel: „Cine oare, din toate seminţiile lui Israel, nu a venit la Domnul în această adunare?”  Căci era un jurământ mare împotriva celor ce nu s-au suit la Domnul în Miţpa, zicând: „Unul ca acela să fie dat morţii!”   

6: Dar fiii lui Israel s-au mulcomit asupra lui Veniamin, fratele lor, şi au zis: „Azi a pierit o seminţie din Israel!”

            „Campania lui Israel împotriva lui Veniamin fusese, practic, un război de exterminare”[2].  Însă, cum se poate vedea limpede din text, biruinţa într-un război fratricid nu aduce nici o bucurie învingătorilor…

„Dar până la urmă războiul şi ura au luat sfârşit, iar nebunia s-a schimbat în căinţă. Bărbaţii lui Israel au plâns toţi cu jale mare şi au postit, îndureraţi că un trib a fost nimicit de fraţii din celelalte triburi şi că o puternică armată a întregului popor a fost măcelărită. Se tânguiau gândindu-se că pe drept s-a dus lupta pentru ca făptaşii ticăloşiei să-şi ispăşească nelegiuirea, dar că, din păcate, poporul a întors sabia împotriva propriilor sale măruntaie, căci războiul civil a adus grele pierderi şi dintr-o parte şi din cealaltă. S-au vărsat lacrimi, inimile au fost răscolite, dar apoi patimile s-au potolit şi le-a luat locul judecata liniştită. Au fost trimişi soli la cei şase sute de bărbaţi din tribul lui Veniamin, care-şi găsiseră scăpare înăuntrul muntelui stâncos, sau în pustiu, locuri primejdioase pentru asediatori chiar dacă erau mulţi. S-au jelit din pricina acelei nebunii comune, datorită căreia unii şi-au pierdut tovarăşii de trib, iar alţii rudele şi prietenii. Gândindu-se că tribul nu trebuie să dispară definitiv, s-au sfătuit cum să respecte jurământul făcut şi totuşi tribul să-şi ducă viaţa mai departe”[3].  Sfatul Israeliţilor continuă:

7: Ce vom face oare ca să le dăm neveste celor ce au rămas? Că noi ne-am jurat faţă de Domnul că nu le vom da soţii dintre fetele noastre”. 

8: Şi au zis: „Cine, din neamurile lui Israel, nu s-a suit la Domnul în Miţpa?”  Şi, iată, la adunare nu venise în tabără nici un om din Iabeş-Galaad…

9: Şi a fost numărat poporul: acolo nu se afla nici un om dintre locuitorii Iabeş-Galaadului.

 „La vest de Iordan, în munţii Galaad, se ştie că a existat localitatea Iabeş-Ghilead (Galaad), de unde au fost luate fete pentru bărbaţii din tribul lui Veniamin, în legătură cu care celelalte triburi s-au jurat să nu le dea fete în căsătorie”[4]. Locuitorii din Iabeş (= secetă) nu numai că n-au venit la adunarea Domnului din Miţpa, dar nu au participat nici la campania de pedepsire a Ghibeii, de vreme ce nu se aflau cu ceilalţi Israeliţi. Era nu doar o sfidare, dar şi un semn al indiferenţei faţă de apartenenţa la Israel, atitudine primejdioasă, mai cu seamă în acea epocă, dizolvantă oricum.

10: Iar adunarea a trimis acolo douăsprezece mii de bărbaţi dintre cei mai puternici şi le-a poruncit, zicând: „Duceţi-vă şi treceţi-i prin ascuţişul săbiei pe toţi locuitorii Iabeş-Galaadului.

11: Şi aşa veţi face: Pe fiece bărbat, ca şi pe fiece femeie care a cunoscut culcuş de bărbat, să-i daţi pieirii; dar pe fecioare să le cruţaţi!”  Iar ei au făcut aşa.

12: Şi printre locuitorii Iabeş-Galaadului au găsit patru sute de fete fecioare, care nu cunoscuseră culcuş de bărbat, şi le-au adus în tabără la Şilo, în ţinutul Canaan.

Poate uimi logica după care o primă cruzime e compensată printr-o a doua, dar e vorba de vremuri aspre şi, în ambele cazuri, al Ghibeii şi al Iabeşului, de grave delicte religioase, cărora omul tradiţional, ca să-l numim astfel, le acorda atenţia cuvenită (micile devieri erau şi în vechime tolerate, cum rezultă chiar şi dintr-o lecturare atentă a Scripturii). Oricum, numărul fetelor din Iabeş era insuficient faţă de numărul supravieţuitorilor din Veniamin.

13: Atunci toată adunarea a trimis şi le-a grăit fiilor lui Veniamin ce se aflau la stânca Rimon şi i-a chemat la pace.

14: Şi-n vremea aceea s-au întors fiii lui Veniamin la fiii lui Israel; iar aceştia le-au dat de neveste pe fetele pe care le adunaseră vii din Iabeş-Galaad; iar acelora le-a plăcut aceasta.

15: Iar poporul s-a mulcomit asupra lui Veniamin, că făcuse Domnul o spărtură în seminţiile lui Israel.

16: Şi au zis bătrânii adunării: „Ce vom face oare ca să le dăm neveste celor ce au rămas, de vreme ce femeile din seminţia lui Veniamin au fost nimicite?” 

17: Şi au zis: „O moştenire trebuie să fie pentru cei ce au rămas, ca să nu piară o seminţie din Israel”;

18: căci noi nu vom putea să le dăm soţii dintre fetele noastre, de vreme ce fiii lui Israel s-au jurat, zicând: „Blestemat să fie cel ce-i va da soţie lui Veniamin!” 

19: Şi au zis: „Iată, acum e sărbătoarea anuală a Domnului, în Şilo, care se află la miazănoapte de Betel şi la răsărit de drumul care duce de la Betel la Sichem şi la miazăzi de Levona”. 

20: Şi le-au poruncit fiilor lui Veniamin, zicând: „Mergeţi şi ascundeţi-vă în vii!;

21: şi când veţi vedea că fetele locuitorilor din Şilo ies dănţuind la joc, ieşiţi din vii, şi fiecare bărbat să-şi ia femeie dintre fiicele din Şilo şi să vă duceţi în ţinutul lui Veniamin.

22: Şi va fi că atunci când părinţii sau fraţii lor vor veni la noi să se plângă, noi le vom zice: „Iertaţi-i, de dragul nostru!; că nici noi nu i-am luat fiecărui bărbat o femeie ca pradă de război, nici voi nu le-aţi dat atunci când v-au cerut; aşa că şi voi aveţi o vină”. 

23: Iar fiii lui Veniamin au făcut aşa; şi şi-au luat femei, după numărul lor, dintre dănţuitoarele pe care le-au apucat. Şi au plecat şi s-au întors la moşia lor şi au rezidit cetăţile şi au locuit în ele.

Din nou o stratagemă discutabilă, dar obişnuită în practicile vremii şi, pe alocuri, cu reminiscenţe până în ziua de astăzi. Scriptura, de altfel, nici nu consemnează vreo împotrivire la această răpire, ci doar sfatul preliminar care lua în calcul această eventualitate. „Sărbătoarea Domnului s-a schimbat în sărbătoare de nuntă. Fetele, smulse din braţele părinţilor, se părea că sunt predate chiar de părinţi în mâinile bărbaţilor şi socoteai că fiecare nu e luată, ci dată ca logodnică de la sânul mamei. Astfel, tribul Veniamin, aproape sfărâmat şi nimicit, în scurt timp a ajuns înfloritor, dând învăţătură că este spre mare pierdere pentru cei fără frâu călcarea cinstei, fiindcă paguba adusă neprihanei se răzbună crunt”[5].

 „În fiecare an se celebra la Şilo un hag – o sărbătoare a Domnului pentru care se făcea pelerinaj din toate părţile. Tinere fete dansau hora şi tot Israelul se veselea înaintea Cortului sfânt”[6]. Nu ştim despre ce sărbătoare va fi fost vorba; Anania propune, cu rezerve, Sărbătoarea recoltei (sau a Corturilor), în luna Tişri, care ar corespunde, la noi, cu octombrie.  „Răpirea fetelor din Selo este aici obiect de dezbatere juridică. Cazul este complicat: acuzatorii sunt taţii şi fraţii fetelor, apărătorii sunt bătrânii comunităţii, acuzaţii sunt beniamiţii sau chiar bătrânii. Verdictul păstrează în textul grecesc concizia celui ebraic, deşi cu diferenţe în conţinut. Textul Masoretic are: Dacă părinţii sau fraţii lor vin să ne ceară socoteală, le vom spune: Înduraţi-vă de ei, căci nici unul dintre noi nu şi-a luat femeie ca (pradă de) război. Nici voi nu puteaţi să le daţi, altfel aţi fi avut vină[7].

24: Şi-n vremea aceea s-au dus de acolo fiii lui Israel, fiecare la seminţia lui şi la neamurile lui, fiecare la moştenirea lui.

Cuvinte prin care se arată încheierea sărbătorii Domnului din acel an.

25: În zilele acelea nu era rege în Israel; de aceea fiecare om făcea ceea ce i se părea în faţa ochilor lui că e drept.

„Concluzie care pregăteşte epoca regilor lui Israel”[8].  Dar, înainte de a vorbi despre epoca monarhiei în Israel, vom mai zăbovi la perioada judecătorilor, în comentariul următor, acela la Cartea Rut.


[1] AB, p. 93

[2] BBVA, p. 300

[3] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VI, 14

[4] AB, p. 102

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VI, 17

[6] AB, p. 212

[7] SEP 2, p. 221

[8] BBVA, p. 300

Anunțuri

CAPITOLUL 20 – Pedepsirea nelegiuirii din Ghibeea.

 

1: Atunci au ieşit toţi fiii lui Israel; şi toată obştea, ca un singur om, de la Dan până la Beer-Şeba, cu ţara Galaadului, s-a adunat la Domnul, în Miţpa.

            „Un altar al Domnului se afla în Miţpa lui Veniamin (care nu trebuie confundată cu Miţpa Galaadului). De altfel, redactarea acestui capitol e defectuoasă; text încărcat, deseori redundant sau lacunar, cu o seamă de inadvertenţe şi exagerări (inclusiv numărul participanţilor la război, din ambele părţi)”[1]. De la Dan până la Beer-Şeba, adică din nord şi până-n sud, Galaadul reprezentând extremitatea estică; cu alte cuvinte, s-a strâns întregul Israel, chiar dacă în epoca judecătorilor cele 12 treburi s-au separat, oarecum, unul de celălalt.

2: Toate neamurile lui Israel, obştea întregului popor a stat în adunarea poporului lui Dumnezeu: patru sute de mii de bărbaţi pedeştri, purtători de sabie.

3: Iar fiii lui Veniamin au auzit că fiii lui Israel s-au suit la Miţpa. Şi dacă fiii lui Israel au venit, au zis: „Spuneţi-ne, unde s-a petrecut acest rău?” 

4: Şi răspunzând levitul, bărbatul femeii care murise, a zis: „Eu şi ţiitoarea mea am venit în Ghibeea lui Veniamin ca să rămânem peste noapte.

5: Dar oamenii din Ghibeea s-au ridicat împotriva mea şi au înconjurat casa, noaptea, împotriva mea; pe mine au vrut să mă omoare, iar pe ţiitoarea mea au umilit-o şi şi-au bătut joc de ea, iar ea a murit.

„Din istorisirea în sine a evenimentului nu reiese această intenţie (de a-l ucide pe levit); levitul are în minte, probabil, violenţa cu care fusese împresurată casa”[2].  Un alt aspect, privind versetele 1-2: acestea „formulează solemn, mai explicit decât în oricare alt pasaj din Biblie, ideea unităţii lui Israel”[3].

6: Iar eu am apucat-o pe ţiitoarea mea şi am tăiat-o în bucăţi şi le-am trimis în toate hotarele moştenirii fiilor lui Israel; aceasta, pentru că ei au făcut în Israel o astfel de nebunie şi o asemenea ruşine.

7: Iată, voi toţi sunteţi fiii lui Israel: rostiţi-vă şi sfătuiţi-vă aici, între voi”. 

8: Atunci întregul popor s-a ridicat ca un singur om, zicând: „Nimeni dintre noi nu se va întoarce la cortul său şi nimeni dintre noi nu se va întoarce la casa lui!

9: Şi acum, iată ce avem de făcut în Ghibeea: Vom merge împotrivă-i prin tragere la sorţi:

10: Din fiecare seminţie a lui Israel vom lua câte zece bărbaţi la o sută şi câte o sută la o mie şi câte o mie la zece mii, ca să aducă hrană pentru poporul ce va merge în Ghibeea lui Veniamin ca să-i plătească pe măsura ruşinii pe care ea a făcut-o în Israel”. 

11: Şi toţi oamenii lui Israel s-au adunat în cetate ca un singur om.

            „Poporul ştie, totuşi, că nu e vorba de o simplă tentativă de omor, ci de o faptă infamantă care se răsfrânge asupra întregului Israel”[4].

12: Iar seminţiile lui Israel au trimis oameni în întreaga seminţie a lui Veniamin, zicând: „Ce este răul acesta care s-a făcut între voi?

13: Daţi-ni-i dar acum pe acei oameni, fiii nelegiuiţilor din Ghibeea, ca să-i ucidem şi să curăţim răul din Israel!”  Dar fiii lui Veniamin n-au vrut să ia seama la glasul fraţilor lor, fiii lui Israel.

14: Dimpotrivă, fiii lui Veniamin s-au adunat de prin cetăţile lor la Ghibeea, spre a ieşi să se bată cu fiii lui Israel.

15: Numărul fiilor lui Veniamin care au ieşit în ziua aceea de prin cetăţile lor a fost de douăzeci şi cinci de mii – fiece bărbat fiind purtător de sabie -, în afara locuitorilor din Ghibeea, al căror număr era de şapte sute de bărbaţi aleşi din întregul popor,

16: iscusiţi în a-şi folosi deopotrivă amândouă mâinile; toţi aceştia erau aruncători cu praştia, putând să nimerească cu piatra, fără greş, un fir de păr.

17: Şi tot Israelul, în afară de fiii lui Veniamin, a numărat patru sute de mii de bărbaţi aleşi pe sprânceană, purtători de sabie; toţi aceştia erau războinici.

E hotărâtă pedepsirea nelegiuirii şi, prin pregătirile întreprinse, pare a fi anticipată reacţia seminţiei lui Veniamin (altfel s-ar fi recurs la o simplă delegaţie).

18: Şi s-au ridicat şi au venit la Betel şi L-au întrebat pe Dumnezeu: „Cine va merge în fruntea noastră ca să se bată cu fiii lui Veniamin?”  Iar Domnul a zis: „Iuda va fi în frunte, conducător”.

L-au întrebat pe Dumnezeu: „L-au întrebat, probabil, prin Urim şi Tumim, modalitatea preoţească de a cunoaşte voia lui Dumnezeu. Menţiunea introduce ideea că războiul care va începe, deşi fratricid, e un război sfânt, menit să aplice justiţia divină”[5].  Deducem că întâmplarea s-a petrecut pe vremea când chivotul Domnului a fost mutat din Şilo în Betel.

19: Iar fiii lui Israel s-au ridicat a doua zi şi au tăbărât lângă Ghibeea.

20: Toţi bărbaţii lui Israel au ieşit la război împotriva lui Veniamin şi s-au rânduit laolaltă împotriva Ghibeii.

21: Dar fiii lui Veniamin au ieşit din Ghibeea şi au culcat la pământ, în ziua aceea, douăzeci şi două de mii de bărbaţi din rândurile lui Israel.

22: Dar fiii lui Israel s-au îmbărbătat şi s-au rânduit din nou pentru luptă acolo unde se rânduiseră în prima zi.

23: Şi s-au ridicat fiii lui Israel şi până seara au plâns în faţa Domnului. Şi L-au întrebat pe Domnul, zicând: „Oare ne vom apropia noi să ne batem cu fraţii noştri, fiii lui Veniamin?”  Domnul a zis: „Ridicaţi-vă împotriva lor!” 

24: Iar fiii lui Israel s-au apropiat a doua zi de fiii lui Veniamin.

25: Dar în aceeaşi zi, a doua, fiii lui Veniamin le-au ieşit înainte din Ghibeea şi au culcat la pământ încă optsprezece mii de bărbaţi din rândurile lui Israel; toţi aceştia erau purtători de sabie.

26: Toţi fiii lui Israel şi întregul popor s-au ridicat atunci şi au venit la Betel şi au plâns şi au şezut acolo în faţa Domnului; şi-n ziua aceea au ajunat până seara şi au adus înaintea Domnului arderi-de-tot şi jertfe de mântuire

27: – căci acolo era în acele zile chivotul legământului Domnului,

28: iar Finees, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea pe atunci înaintea lui -; şi L-au întrebat fiii lui Israel pe Domnul, zicând: „Oare vom mai ieşi noi să ne batem cu fraţii noştri, fiii lui Veniamin?”  Iar Domnul le-a răspuns: „Ridicaţi-vă!: mâine îi voi da în mâinile voastre!”.

 „Dacă arhiereul voia să săvârşească cele sfinte în fiecare zi, era absolut liber în această privinţă. Dar s-a încetăţenit obiceiul ca el să oficieze la locaşul sfânt mai ales la sărbătorile mai mari. A doua obligaţie a arhiereului a fost aceea de a consulta voia lui Dumnezeu în momente deosebite, de cumpănă, ale comunităţii lui Israel. Se arată clar că mai mulţi arhierei au procedat în conformitate cu această obligaţie. Astfel, despre arhiereul Finees, fiul lui Eliazar şi nepotul lui Aaron, se zice că a stat înaintea chivotului legământului ca să-l consulte pe Iahve”[6].  Finees era, la rândul său, din Ghibeea (Iosua 24, 34), loc în care va fi şi îngropat.  „În Comentariul la Evanghelia după Ioan (VI, 38), Origen invocă o tradiţie a evreilor conform căreia (Finees) a avut o viaţă lungă, sub mai mulţi Judecători. Această tradiţie se sprijină, probabil, pe făgăduinţa unui legământ de pace între Domnul şi Finees (Numeri 25, 10-13). După Theodoret (al Cirului) (Quaestiones in Iudices 27), acest amănunt referitor la Finees permite datarea războiului împotriva lui Beniamin puţin după moartea lui Iisus Navi”[7].

29: Fiii lui Israel au pus atunci oameni la pândă împrejurul Ghibeii.

            „Strategie după modelul cuceririi cetăţii Ai (Iosua 8, 3-25)”[8].

30: Şi-n ziua a treia s-au ridicat fiii lui Israel împotriva fiilor lui Veniamin şi s-au rânduit împotriva Ghibeii, aşa cum o mai făcuseră de două ori.

31: Iar fiii lui Veniamin au ieşit în faţa poporului, lăsând cetatea goală; şi au început, ca şi mai înainte, să lovească şi să rănească poporul, între drumurile care duc unul spre betel şi altul spre Ghibeea, în câmp; [au ucis] ca la treizeci de bărbaţi din Israel.

32: Şi au zis fiii lui Veniamin: „Cad în faţa noastră, ca la-nceput!…”.  Dar fiii lui Israel au zis: „Haideţi să fugim, ca să-i scoatem afară din cetate, la drumuri!”  Şi au făcut aşa.

33: Şi toţi bărbaţii lui Israel s-au ridicat de pe locurile lor şi s-au rânduit la Baal-Tamar; iar pândarii lui Israel au alergat de pe locurile lor, dinspre partea de apus a Ghibeii.

34: Şi au venit asupra Ghibeii zece mii de oameni, aleşi pe sprânceană din întregul Israel; şi bătălia devenea crâncenă; şi ei [fiii lui Veniamin nu ştiau că nenorocirea vine asupră-le.

35: Şi Domnul l-a lovit pe Veniamin în faţa fiilor lui Israel; şi-n ziua aceea fiii lui Israel au nimicit din Veniamin douăzeci şi cinci de mii şi o sută de oameni, toţi purtători de arme.

36: Iar fiii lui Veniamin au văzut că sunt înfrânţi. Iar Israelitenii le-au deschis Veniaminiţilor drumul, căci ei se bizuiau pe oamenii de pândă pe care-i puseseră împotriva Ghibeii.

37: Şi când aceia se retrăgeau, pândarii s-au pornit şi s-au revărsat asupra Ghibeii; toţi pândarii s-au repezit şi au trecut întreaga cetate prin ascuţişul săbiei.

38: Iar fiii lui Israel aveau un semnal de luptă cu oamenii de pândă: aceia să ridice din cetate un stâlp de fum.

39: Atunci fiii lui Israel au văzut că pândarii luaseră Ghibeea şi s-au rânduit în linie de bătaie; dar şi fiii lui Veniamin au început să lovească şi au rănit ca la vreo treizeci de oameni dintr-ai lui Israel; căci ziceau: „Negreşit, vor cădea de dinaintea noastră, aşa cum s-a petrecut în prima luptă…”. 

40: Semnalul însă se ridica din ce în ce mai mult deasupra cetăţii, ca un stâlp de fum. Şi dacă fiii lui Veniamin s-au uitat îndărăt, iată că nimicirea cetăţii se urca pân-la cer…

41: Atunci oamenii lui Israel s-au întors înapoi; iar fiii lui Veniamin s-au speriat văzând că nenorocirea s-a apropiat de ei.

42: Şi au întors spatele de dinaintea fiilor lui Israel, pe calea pustiei, şi au fugit, dar lupta i-a luat din toate părţile: cei din cetate i-au nimicit în chiar mijlocul lor.

43: Fiilor lui Veniamin le-au tăiat calea şi i-au fugărit de la Menoha, din aproape-n mai aproape, până ce au ajuns dincolo de Ghibeea, spre răsărit.

44: Dintre fiii lui Veniamin au căzut atunci optsprezece mii de oameni, toţi fiind bărbaţi puternici.

45: Iar ceilalţi, văzând, au fugit în pustie la stânca lui Rimon; dar fiii lui Israel au cules din ei, pe cale, cinci mii de oameni; şi, urmărindu-i până la Ghideom, au ucis dintre ei încă două mii de bărbaţi.

46: Şi toţi cei ce au căzut din Veniamin au fost douăzeci şi cinci de mii de oameni, care-n ziua aceea purtau sabie; toţi aceştia, bărbaţi puternici.

47: Iar ceilalţi, văzând, au fugit în pustie la stânca lui Rimon, şase sute de oameni; şi au şezut acolo, la stânca lui Rimon, vreme de patru luni.

48: Iar fiii lui Israel s-au întors către fiii lui Veniamin şi i-au trecut prin ascuţişul săbiei, de la cetate până la păşunea cirezilor şi până la orice s-a putut afla în fiecare cetate; şi au ars cu foc toate cetăţile pe care le-au aflat.

„Relatarea luptei din a treia zi este dublă, cu reveniri în desfăşurarea cronologică”[9].

Râvna Israeliţilor de a pedepsi o faptă abominabilă stârneşte admiraţie, până la un punct, mai cu seamă în epoci de indiferentism faţă de ofensa adusă aproapelui: „Nu aşa priveau strămoşii noştri neprihana, ci-i arătau atâta cinste încât socoteau că trebuie pornit război împotriva celor fără respect pentru ruşine. Şi, în această privinţă, atât de mare dorinţă de răzbunare exista în trecut, încât au fost nimiciţi toţi membrii tribului lui Veniamin în afară de şase sute, care rămăseseră din război şi pe care i-a apărat muntele în care s-au retras. Căci aşa citim în Scriptură, de al cărei cuprins este bine să ţinem seama”[10].

Rimon (= rodie): stâncă din apropierea Ghibeii; numeroase văi fac inaccesibilă stânca dinspre sud, nord şi vest, astfel că era un loc foarte potrivit pentru fugari.


[1] BBVA, pp. 297-298

[2] BBVA, p. 298

[3] SEP 2, p. 211

[4] BBVA, p. 298

[5] BBVA, p. 298

[6] AB, p. 241

[7] SEP 2, pp. 214-215

[8] BBVA, p. 299

[9] SEP 2, p. 215

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VI, 2

CAPITOLUL 19 – Nelegiuirea din Ghibeea.

 

1: Şi a fost că-n zilele acelea, când nu era rege în Israel, un bărbat levit care locuia pe coasta muntelui lui Efraim şi-a luat o ţiitoare din Betleemul lui Iuda.

Când nu era rege în Israel: „Menţiune menită să arate cauza decăderii politice şi morale a lui Israel”[1].  O ţiitoare: „Literal: o femeie ţiitoare. În contextul vremii, cuvântul ţiitoare nu avea în el nimic infamant; aceasta era un fel de soţie suplimentară, cu un statut aparte. Avraam avusese mai multe ţiitoare (Facerea 25, 6), Ghedeon avusese şi el una (8, 31)”[2].  Din Betleemul lui Iuda, „altul decât Betleemul lui Zabulon (Iosua 19, 15) plecase şi levitul adăpostit de Mica (17, 7-8)”[3].  „Ultimele două capitole[4] ale căţii Judecătorilor formează o unitate narativă, creată pe schema crimă-pedeapsă-reparaţie. Din punct de vedere istoric, nimicirea tribului lui Beniamin de către celelalte triburi israelite s-ar fi înseriat mai logic după capitolul 2 […]; (Iosif Flaviu) (Antichităţi iudaice V, 136-174) a operat acest transfer, fără a-l justifica; Theodoret (al Cirului) (Quaestiones in Iudices 27) sugerează acelaşi lucru”[5].

2:  Dar ţiitoarea s-a mâniat pe el şi l-a părăsit, ducându-se la casa tatălui ei din Betleemul lui Iuda; şi a rămas acolo patru luni.

„Un levit cu puţină avere, dar cu suflet mare, locuia în părţile muntelui Efraim. Soarta a făcut să aibă în stăpânire o bucată de pământ primită ca moştenire. El şi-a luat o tovarăşă de viaţă din Bethleemul Iudeii şi, cum se întâmplă lucrurile la început, din pofta nemăsurată a inimii o dorea cu mare patimă pe tânăra soţie. Dar fiindcă ea nu-i răspundea la fel ardea şi mai mult s-o aibă, cuprins de marea flacără a dragostei, şi focul lui creştea peste măsură. Nevenind însă nimic şi din partea tinerei, fie din slăbiciunea dragostei, fie din pricina durerii că n-are de la ea răspuns pe măsura dorinţelor lui, îşi tot arăta nemulţumirea faţă de ea. De aici mereu certuri, până când femeia, socotindu-se jignită, i-a dat cheile şi s-a întors acasă la părinţi”[6].

3: Iar bărbatul ei s-a sculat şi s-a dus la ea să-i vorbească după inima ei, să se împace cu ea şi s-o aducă acasă. Şi, luând cu sine pe sluga lui şi doi asini, s-a dus la casa tatălui ei.

4: Şi dacă l-a zărit tatăl tinerei, i-a ieşit cu bucurie înainte. Şi socrul său, tatăl tinerei, l-a dus înăuntru; iar el a şezut cu dânsul trei zile şi a mâncat şi a băut şi a dormit acolo.

5: Şi a fost că în ziua a patra, trezindu-se dis-de-dimineaţă, s-a sculat să plece. Iar tatăl tinerei a zis către ginerele său: „Întăreşte-ţi inima cu o bucată de pâine, şi apoi plecaţi”. 

6: Şi au şezut amândoi şi au mâncat împreună şi au băut. Şi a zis tatăl tinerei către bărbat: „Mai rămâi, rogu-te, şi inima ta să se veselească!” 

7: Şi dacă omul s-a ridicat să plece, socrul său nu l-a lăsat. Şi din nou aşezându-se, a rămas acolo.

8: În cea de-a cincea zi, sculându-se el dis-de-dimineaţă ca să plece, tatăl tinerei i-a zis: „Întăreşte-ţi inima cu pâine şi pregăteşte-te de drum ca un ostaş până ce ziua se va pleca!”  Şi au mâncat amândoi şi au băut.

9: Şi omul s-a sculat să plece, el şi ţiitoarea lui şi sluga lui, dar socrul său, tatăl tinerei, i-a zis: „Iată, ziua s-a plecat spre seară; mai rămâi aici, şi inima ta să se veselească; iar mâine de dimineaţă veţi porni pe calea voastră şi vei merge la locuinţa ta”. 

10: Dar omul n-a vrut să mai rămână, ci, ridicându-se, au pornit la drum. Şi au venit până aproape de Iebus – adică Ierusalim -, având cu el o pereche de asini înşeuaţi şi alături pe ţiitoarea lui.

11: Şi au ajuns la Iebus, când ziua era aplecată mult spre asfinţit. Iar tânărul a zis către stăpânul său: „Vino, te rog, să ne abatem în această cetate a Iebusiţilor şi să rămânem în ea peste noapte!”.

„Ierusalimul se numea, de multă vreme, Ierusalim, dar autorul îl numeşte Iebus, adică oraş locuit de Iebusei (vezi Iosua 15, 8), pregătind astfel următoarele două versete”[7].

 „El, când a văzut că s-au scurs patru luni, învins de dragoste, s-a hotărât să se ducă la ea, gândindu-se că părinţii fetei îl vor ajuta să-i înmoaie inima. Când a ajuns acolo l-a întâmpinat de la poartă socrul, l-a poftit înăuntru, l-a împăcat cu fiica şi, ca să-i facă să plece veseli, i-a ţinut trei zile ca pentru repetarea nunţii. Şi, cum ginerele voia să plece, socrul i-a mai oprit o zi, făcându-i să zăbovească, fiindcă, zicea el, aşa cere omenia. Dar şi după aceasta la fel voia să adauge zilelor de mai înainte şi pe a cincea, cu toate că nu le mai găsea motiv de întârziere. Totuşi, fiindcă din dragoste părintească nu-i lipsea dorinţa de a mai ţine pe lângă el fiica, le-a amânat plecarea până după amiază, ca să pornească la drum după ce vor lua masa de prânz. Voia să-i mai ţină şi după prânz, sub motiv că de acum se apropie seara. Dar ginerele n-a mai putut fi înduplecat, cu toate rugăminţile socrului”[8].

12: Dar stăpânul său i-a zis: „Nu ne vom abate noi în cetate străină, în care nu se află nimeni din fiii lui Israel, ci vom merge până la Ghibeea”.

Ghibeea (= colină) era o cetate aparţinând tribului Veniamin, din apropierea Ramei. În vremea lui Iosua, devine cetate levitică (Iosua 21, 19). „Rezervarea acestor cetăţi leviţilor nu excludea posibilitatea ca şi membrii celorlalte seminţii să trăiască în ele, dar aceştia trebuiau să cumpere de la leviţi pământ spre a-şi putea construi acolo case. Aşa, în cetatea preoţească Ghibem, fiii lui Iamin (beniameniţi) formau o bună parte a locuitorilor. Nici leviţilor nu li se interzicea să locuiască în alte cetăţi, dacă interesele cereau lucrul acesta (17, 7)”[9].

13: Şi i-a zis tânărului: „Vino, şi să ne apropiem de unul din aceste locuri şi să poposim în Ghibeea sau în Rama”. 

14: Şi au trecut şi au mers; şi soarele le-a apus aproape de Ghibeea, care se află în ţinutul lui Veniamin.

15: Şi acolo s-au abătut din drum, ca să intre şi să poposească în Ghibeea. Şi au intrat şi au şezut în uliţa cetăţii, dar nu era nimeni care să-i îndrume spre o casă în care să rămână.

 „Dar stăpânului nu i-a plăcut această socoteală de a cere găzduire între oameni de neam străin, mai ales fiindcă Gaba şi Rama, cetăţi ale tribului lui Veniamin, nu erau departe. Astfel că n-a ţinut seamă de propunerea servitorului, ca şi cum sfatul trebuie cântărit după condiţia socială a celui ce-l rosteşte şi nu după valoarea lui, oricât de umil ar fi cel de la care porneşte. Soarele era în asfinţit şi abia au putut ajunge pe înserate în oraşul Gaba”[10].  

16: Iată însă că un om bătrân venea spre seară de la munca lui de pe câmp. Omul acesta era şi el din muntele lui Efraim şi locuia în Ghibeea; iar oamenii locului erau fii ai lui Veniamin.

17: Şi dacă el şi-a ridicat ochii, a văzut un călător în uliţa cetăţii. Şi i-a zis bătrânul: „Unde mergi şi de unde vii?” 

18: Acela i-a răspuns: „Suntem în trecere de la Betleemul lui Iuda până în laturile muntelui lui Efraim – că eu de acolo sunt; m-am dus până la Betleemul lui Iuda şi mă întorc la casa mea, dar aici nu e nimeni care să mă ducă spre o casă.

19: Pentru asinii noştri am paie şi hrană, am pâine şi vin pentru mine şi pentru slujnica mea şi pentru tânărul ce se află cu robii tăi; nu avem lipsă de nimic”.

 „Cuvântul lui Dumnezeu le este celor a căror grijă se învârteşte mai mult în jurul virtuţilor trupeşti paie şi fân, nutrind partea pătimitoare (pasională) a sufletului lor spre lucrarea virtuţilor. Dar celor ce s-au ridicat prin contemplaţie adevărată la înţelegerea celor duhovniceşti le este pâine care le nutreşte partea mintală a sufletului spre desăvârşirea după chipul lui Dumnezeu”[11].  Textul vorbeşte aici şi despre vin (de văzut şi Facerea 24, 23-25).

20: Şi a zis bătrânul: „Pace ţie!; lipsurile tale le iau eu asupră-mi, dar nu cumva să rămâi în uliţă”.

„De aici, istorisirea e un ecou al episodului din Facerea 19, 2-11, întâmplare care a dus la nimicirea Sodomei şi Gomorei”[12].

Cuvintele pace ţie  erau forma obişnuită de salut:  „Salutul (berakha) evreilor exprimă, pe lângă înţelesul său propriu, şi o binecuvântare; de aceea verbul din care derivă înseamnă, pe lângă a saluta, şi o binecuvântare. Cel mai obişnuit salut păstrat până azi este pace ţie (şalom lekha), ori pace (IV Regi 4, 23). Alte formule de salut invocă numele lui Dumnezeu: Dumnezeu să fie cu tine (Iahve Immekha – Jud. 6, 17), Dumnezeu să aibă milă de tine (Elohim yechon Rha – Facerea 43, 29) etc. Ca formulă de salut la despărţire se folosea tot cuvântul pace: mergi în pace (lekh leşalom)”[13].

21: Şi i-a adus în casa lui şi a făcut loc pentru asini; şi le-a spălat picioarele şi au mâncat şi au băut.

Era o obligaţie a gazdei, în vechiul Orient, să se îngrijească de a oferi oaspeţilor vase şi apă pentru spălarea picioarelor. Uneori, dorind să arate prin aceasta o preţuire deosebită, însăşi gazda spăla picioarele invitaţilor.

22: Şi dacă şi-au desfătat inima, iată că bărbaţii cetăţii, fii ai nelegiuiţilor, au înconjurat casa şi au bătut la uşă şi au zis către bătrân, stăpânul casei: „Scoate-l pe omul care a intrat în casa ta, ca să-l cunoaştem!”.

A cunoaşte are aici sensul biblic: a avea relaţii intime. Aşadar, e vorba, ca şi în Sodoma, de homosexuali”[14].

23: Atunci a ieşit la ei stăpânul casei şi le-a zis: „Nu, fraţilor, nu faceţi rău, de vreme ce acest om a intrat în casa mea; să nu faceţi nebunia aceasta!

24: Iată, eu am o fată fecioară, iar el are o ţiitoare; le voi scoate afară, umiliţi-le şi faceţi cu ele după cum vă taie pofta; dar cu acest bărbat să nu faceţi o astfel de faptă nebunească!” 

25: Oamenii însă n-au vrut să-l asculte; atunci bărbatul a luat-o pe ţiitoarea lui şi a scos-o afară; iar aceia au cunoscut-o şi şi-au bătut joc de ea toată noaptea, până dimineaţa, şi i-au dat drumul când se lumina de ziuă.

26: Iar spre ziuă a venit femeia şi s-a prăbuşit la uşa casei omului unde era bărbatul ei, până s-a luminat.

27: Şi dacă s-a luminat de ziuă, bărbatul ei a deschis uşa casei şi a ieşit ca să plece-n drumul său; iată însă că femeia lui, ţiitoarea, zăcea prăbuşită la uşa casei, cu mâinile pe prag.

28: Iar el i-a zis: „Scoală-te, să mergem!”  Dar ea nu i-a răspuns: murise. Iar el a luat-o şi a pus-o pe asin şi, ridicându-se, s-a dus la casa lui.

29: Şi dacă a intrat în casă, a luat sabia şi, apucându-şi ţiitoarea, a tăiat-o în douăsprezece bucăţi, pe care le-a trimis în toate hotarele lui Israel.

30: Şi a fost că tot cel ce vedea acestea zicea: „Aşa ceva nu s-a petrecut şi nici nu s-a văzut din ziua în care fiii lui Israel au ieşit din ţara Egiptului şi până-n ziua de azi! Luaţi seama şi rostiţi-vă!”.

Prin gestul său spectaculos, levitul obţine ceea ce a scontat: supunerea faptei celor din Ghibeea judecăţii întregului Israel.


[1] BBVA, p. 296

[2] BBVA, p. 296

[3] BBVA, p. 296

[4] De fapt, ultimele trei: 19-21.

[5] SEP 2, p. 206

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VI, 3

[7] BBVA, p. 297

[8] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VI,4

[9] AB, p. 239

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VI, 5

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele gnostice, 167

[12] BBVA, p. 297

[13] AB, p. 135

[14] BBVA, p. 297

CAPITOLUL 18 – Fiii lui Dan cuprind cetatea Laiş şi cad în idolatrie.

 

 

1: În zilele acelea nu era rege în Israel; şi-n zilele acelea seminţia lui Dan îşi căuta moşie unde să locuiască – fiindcă până la acea vreme încă nu-i căzuse parte deplină între neamurile fiilor lui Israel.

            „În realitate, fiii lui Dan îşi primiseră partea, dar n-au fost în stare să şi-o ţină, datorită faptului că Amoreii i-au împins către munte (1, 34)”[1].  În zilele acelea nu era rege în Israel: „Formula de început reia versetul 17, 6; în această formă prescurtată este folosită din npu în 19, 1 şi în forma completă, în 21, 25”[2].

2: Iar fiii lui Dan au trimis din neamurile lor cinci bărbaţi, unul şi unul, din Ţora şi Eştaol, să iscodească ţara şi s-o cerceteze. Şi le-au zis: „Mergeţi şi cercetaţi ţara!”  Iar ei au mers până la muntele lui Efraim, până la casa lui Mica.

3: Acolo au recunoscut glasul tânărului levit şi s-au abătut pe la el şi l-au întrebat: „Cine te-a adus aici? Şi ce faci tu aici? Şi ce ai tu aici?” 

4: Iar el le-a răspuns: „Aşa şi aşa a făcut Mica pentru mine şi m-a tocmit cu simbrie, iar eu i-am devenit preot”. 

5: Ei i-au zis: „Întreabă-L tu acum pe Dumnezeu, iar noi vom şti dacă vom avea izbândă pe calea pe care mergem”. 

6: Iar preotul le-a zis: „Mergeţi în pace!: calea pe care mergeţi e în faţa Domnului”.

Iată că şi iscoadele trimise de seminţia lui Dan iau în serios pe acest preot, deşi au zărit idolii din casa lui Mica, aşa cum va reieşi îndată. Sunt însă şi destule cauze obiective care au dus la aceste devieri, astfel că nu dorim aici, mai cu seamă la distanţă de atâtea milenii, să incriminăm pe cineva.  „Textul grecesc arată fără echivoc că daniţii au recunoscut (επέγνωσαν) glasul levitului: poate fi vorba aici de particularităţi dialectale (levitul provenea din Betleemul lui Iuda) sau de cântatul specific unui preot care oficiază”[3].

7: Cei cinci bărbaţi s-au dus şi au ajuns la Laiş. Şi au văzut că poporul de acolo locuia liniştit şi fără grijă, în felul Sidonienilor, şezând fără frică; nimeni nu avea ceva cu cineva în ţară, nici că era cineva care să stoarcă averi; erau departe de Sidonieni şi nu aveau nimic de-a face cu Sirienii.

„Laiş, denumit mai târziu Dan: un mic stat aramaic, locuit de cetăţeni paşnici, care se îndeletniceau mai degrabă cu negustoria decât cu politica”[4]. Laiş înseamnă leu.

8: Cei cinci oameni au venit la fraţii lor în Ţora şi Eştaol şi le-au zis: „Ce mai staţi?” 

9: Şi le-au zis: „Sculaţi-vă şi să mergem împotriva lor, căci noi am văzut pământul, şi iată că este foarte bun, dar vouă nu vă pasă; nu mai amânaţi plecarea: intraţi ca să luaţi în stăpânire ţara!

10: Şi oriunde vă veţi duce veţi da peste un popor la locul lui; ţara e întinsă, căci Dumnezeu a dat-o în mâna voastră: un loc unde nu lipseşte nimic din cele ce sunt pe pământ”.

Bărbaţii seminţiei lui Dan atacând o cetate paşnică au inspirat compararea lor cu lucrarea dracilor, vrăjmaşi ai celor ce caută pacea şi liniştea:   „Nu degeaba s-a scris că ziceau unii între ei: Sculaţi-vă şi să mergem la poporul cel întărit întru nădejde şi liniştit […]. Căci cumpliţii draci obişnuiesc în toată vremea vieţii să-şi ascută suliţile ispitelor împotriva celor ce şi-au ales viaţa de linişte. Şi mai furios luptă ei împotriva celor mai cuvioşi şi mai cinstitori de Dumnezeu, împingându-i spre păcatul cu fapta prin războaie greu de răbdat, doar vor putea astfel să-i desfacă pe cei războiţi de credinţa în Hristos, de rugăciune şi de buna nădejde”[5].  Apropierea între Daniţi şi draci poate părea aspră, dar să nu ignorăm alunecarea lor religioasă din timpul la care ne referim.

11: Şi au pornit din neamurile lui Dan, anume din Ţora şi Eştaol, şase sute de bărbaţi încinşi cu arme de război.

12: Şi s-au suit şi au tăbărât la Chiriat-Iearim, în ţinutul lui Iuda; de aceea s-a numit locul acela Tabăra-lui-Dan, până-n ziua de azi; iată, el este în spatele lui Chiriat-Iearim.

13: Iar de acolo au străbătut până la muntele lui Efraim şi au venit la casa lui Mica.

14: Iar cei cinci bărbaţi care veniseră să iscodească ţara Laiş au răspuns şi au zis către fraţii lor: „Ştiţi voi oare că în locul acesta se află un efod şi un terafim şi un chip cioplit şi un chip turnat?… Prin urmare, ştiţi acum ce să faceţi!”

„Textul din 17, 4-5, ambiguu, pare a vorbi de un singur idol, probabil un chip cioplit în lemn şi îmbrăcat apoi, prin turnare, cu argint. Aici e însă vorba de doi”[6] idoli. Chiriat-Iearim (= cetatea pădurilor): localitate la hotarul dintre Iuda şi Veniamin, iniţial gabaonită.

15: Şi au făcut o mişcare şi au intrat în casa tânărului, levitul, în casa lui Mica, şi l-au întrebat de sănătate.

16: Iar cei şase sute de bărbaţi dintre fiii lui Dan, încinşi cu armele lor de război, stăteau la uşile porţii.

17: Iar cei cinci bărbaţi care merseseră să iscodească ţara s-au ridicat

18: şi au intrat în casa lui Mica; iar preotul şedea acolo. Şi au luat chipul cioplit şi efodul şi terafimul şi chipul cel turnat. Iar preotul le-a zis: „Ce faceţi?” 

19: Ei i-au răspuns: „Taci! Pune-ţi mâna la gură şi vino cu noi şi ne vei fi părinte şi preot. Mai bine este oare să fii preot în casa unui singur om decât să fii preot al unui neam şi al unei case în Israel?” 

20: Iar inima preotului s-a veselit; el a luat efodul şi terafimul şi chipul cel cioplit şi chipul cel turnat şi s-a dus în mijlocul poporului.

Ceea ce nouă ne poate părea un furt, va fi fost altfel văzut de către cei de atunci, Daniţii căutând, prin acei idoli, obţinerea unei protecţii divine şi socotind că aceasta e mai cuvenită unei seminţii (deşi relatarea nu lasă de înţeles că întregul trib Dan a participat la această campanie) decât unei singure case. Oricum, intervenţia lor rămâne una brutală, chiar şi în contextul de atunci.

21: Aşa s-au întors ei şi au plecat, punându-şi copiii şi avutul şi lucrurile înainte.

22: Şi dacă s-au depărtat ei de casa lui Mica, iată că Mica şi oamenii care locuiau în vecinătatea lui au strigat şi i-au ajuns pe fiii lui Dan.

23: Şi au strigat către fiii lui Dan. Iar fiii lui Dan, întorcându-şi feţele, au zis către Mica: „Ce te-a apucat, de strigi aşa?” 

24: Iar Mica a zis: „Voi mi-aţi luat chipul cel cioplit – pe care eu mi l-am făcut – şi preotul mi l-aţi luat şi v-aţi dus; şi acum îmi spuneţi: de ce strigi?…”. 

25: Iar fiii lui Dan i-au zis: „Tacă-ţi gura!, ca nu cumva să-ţi sară-nainte oameni cu sufletul amărât şi să-ţi pierzi viaţa, pe a ta şi a casei tale!” 

26: Fiii lui Dan s-au dus în drumul lor, iar Mica, văzând că ei sunt mai tari decât el, s-a întors la casa lui.

Întreg tonul abordat de fiii lui Dan descrie foarte bine pe cel ce ignoră drepturile aproapelui (cei ce vor fi trecut prin situaţii oarecum similare vor simţi pe dată aceasta).

27: Aşa că fiii lui Dan au luat cele făcute de Mica şi pe preotul lui şi au venit la Laiş, împotriva unui popor care trăia liniştit şi fără grijă, şi i-au trecut prin ascuţişul săbiei, iar cetatea au ars-o cu foc.

28: Şi n-a fost nimeni care să-i scape, căci de Sidon erau departe, şi nici nu aveau ceva de-a face cu alţii. Aceasta s-a petrecut în valea Bet-Rehob; şi au rezidit cetatea şi au locuit în ea.

29: Cetatea au numit-o Dan, după numele lui Dan, părintele lor, care i se născuse lui Israel; numele cel vechi al cetăţii fusese Laiş.

30: Fiii lui Dan şi-au ridicat chipul cel cioplit, să fie al lor. Iar Ionatan, fiul lui Gherşom, fiul lui Moise, el şi fiii săi i-au fost preoţi seminţiei lui Dan până-n ziua strămutării din ţara aceea.

            „Poate fi vorba de prima deportare ordonată de Tiglatfalasar al III-lea în anul 734 (sau 733) î. Hr.”[7]. Aceasta ar muta data scrierii cărţii cu trei secole mai aproape de noi. Credem, însă, că textul se referă la strămutarea chivotului din Şilo, nu la deportarea populaţiei.  Bet-Rehob (= casa lărgimii): localitate situată în direcţia Hamatului. Ionatan (= Domnul a dat), fiul lui Gherşom (= izgonire), este levitul care a însoţit pe fiii lui Dan. Deşi urmaş al lui Moise, el încalcă flagrant dispoziţiile mozaice, dedându-se la un soi de sincretism idolatru. De aceea, Biblia Hebraica uzează de un artificiu, numindu-l fiul lui Gherşom, fiul lui Manase, în loc de fiul lui Moise. Numele lui Moise e astfel grafiat, prin introducerea literei nun în partea de sus a cuvântului, spre a fi altfel citit şi a-l feri pe Moise de alăturarea cu asemenea urmaş. Biblia Vulgata redă numele prin Moise, în vreme ce Septuaginta are două variante: în Codex Alexandrinus apare Moise, iar în Codex Vaticanus, Manassi.

31: Iar chipul cel cioplit făcut de Mica a rămas la ei de-a lungul tuturor zilelor când casa lui Dumnezeu se afla în Şilo.

Şilo (= linişte; pace), cetate în muntele lui Efraim, a fost centrul religios al Israelului în epoca judecătorilor, pentru că aici a fost înălţat cortul întâlnirii cu chivotul Legii. La strămutarea acestui chivot credem că se face aluzie în versetul precedent.


[1] BBVA, p. 295

[2] SEP 2, p. 201

[3] SEP 2, p. 201

[4] BBVA, p. 295

[5] Ioan Carpatiul, O sută de capete de mângâiere, 65

[6] BBVA, p. 296

[7] BBVA, p. 296

CAPITOLUL 17 – Mica face un idol.

 

„Ultimele capitole descriu mişcarea de colonizare a triburilor rătăcind în căutarea unui sălaş. După vechea rânduială, căpeteniile alese de triburi aveau dreptul de a servi la slujbe ca preoţi, şi chiar de a alege slujitorii altarului[1]. Într-o epocă plină de nelinişti, urmate de frământări războinice, într-o monarhie fără monarhi şi plină de confuzie, e normal ca şi viaţa cultuală să sufere”[2].

 

1: Era un om din muntele lui Efraim, care se numea Mica.

2: Şi a zis el către mama sa: „Cei o mie şi o sută de arginţi care ţi s-au luat şi din pricina cărora tu ai rostit un blestem – l-ai spus chiar în auzul meu -, iată, argintul e la mine: eu l-am luat”.  Iar mama sa a zis: „Binecuvântat să fie fiul meu înaintea Domnului!” 

3: El i-a înapoiat mamei sale cei o mie şi o sută de arginţi, iar mama sa a zis: „Argintul l-am afierosit Domnului din partea mea pentru fiul meu, ca să fac din el un chip cioplit, un chip turnat; acum ţi-l dau ţie”.

„Tot acest episod (ca şi capitolul următor) ilustrează starea de confuzie care domnea atunci în Israel, de la debusolarea credinţei până la pervertirea moravurilor”[3]. Mica (= cine este ca Domnul?) e un personaj contradictoriu. Din cele câteva date pe care le avem despre el, pare a fi mânat de o evlavie sinceră, dar îşi asumă posturi sacerdotale cu o seninătate deconcertantă. În plus, se află în plină confuzie religioasă (căreia, în contextul epocii, îi putem găsi circumstanţe atenuante), alăturând cultul monoteist idolatriei.

4: Dar el i-a înapoiat argintul mamei sale. Iar mama sa a luat două sute de arginţi şi i-a dat argintarului; iar acela a făcut un chip cioplit, chip turnat; acesta se afla în casa lui Mica.

5:  Iar casa lui Mica era în ochii lui casa lui Dumnezeu; şi a făcut un efod şi un terafim şi şi-a pus mâna pe unul din fiii săi, iar acela i-a devenit preot.

            „Centrele cultice fiind foarte puţine în Israel (Şilo, Ghilgal, Betel, Miţpa), oamenii au început să creadă că fiecare îşi poate face un locaş de închinare pe cont propriu, cu obiecte, sacre şi cu o preoţie improvizată”[4].  Efod: un fel de buzunar din ţesătură în care erau ţinuţi, probabil, sorţii prin care se făcea consultarea zeilor”[5].  Terafimi: zei casnici, ocrotitori ai familiei, ale căror chipuri străjuiau vatra. Mici ca dimensiuni, ei puteau fi furaţi, ceea ce făcuse, cândva, Rahela (vezi Facerea 31, 19)”[6].  De la sine, Mica hirotoneşte preot, urmând ca apoi să vadă în acela un sacerdot real! Ulterior, venirea unui levit i s-a părut şi lui ca mai apropiată de realitate, dar şi pe acela îl va hirotoni.

6: În zilele acelea nu era rege în Israel; de aceea fiecare om făcea ceea ce i se părea lui că e drept.

„Punând anarhia pe seama lipsei de autoritate statală, autorul crede că numai instaurarea monarhiei ar putea soluţiona criza. Din păcate, istoria regilor lui Israel avea să-i dea dreptate doar parţial”[7].

7: Se afla pe atunci un tânăr în Betleemul seminţiei lui Iuda; era un levit şi locuia acolo.

8: Iar omul acela a plecat din Betleem, cetate a lui Iuda, să se aşeze unde va găsi un loc. Şi a venit până la muntele lui Efraim şi la casa lui Mica, adică la capătul drumului.

9: Iar Mica l-a întrebat: „De unde vii?”  El a răspuns: „Eu sunt levit din Betleemul lui Iuda şi merg să mă aşez oriunde voi găsi un loc”. 

10: Iar Mica i-a zis: „Şezi cu mine, şi să-mi fii părinte şi preot; şi-ţi voi da zece arginţi pe an şi un rând de haine şi cele pentru trai”. 

11: Şi levitul a mers şi a început să locuiască cu omul acela; şi tânărul i-a devenit ca unul din fiii săi.

12: Iar Mica şi-a pus mâna pe capul levitului, iar tânărul i s-a făcut preot; şi a rămas la casa lui Mica.

13: Şi a zis Mica: „Acum ştiu că Domnul îmi va face bine, fiindcă levitul mi-a devenit mie preot”.

„S-a afirmat că, în ciuda prescripţiei legale, după care numai cei din seminţia lui Levi şi, în chip expres, numai cei din familia lui Aaron aveau accesul la îndeplinirea misiunii preoţeşti, totuşi, în epoca Judecătorilor şi la începutul monarhiei, între preoţi s-au numărat şi dintre membrii celorlalte seminţii, ca şi ai celorlalte familii din seminţia lui Levi. Astfel, este amintit cazul lui Mica, din seminţia lui Efraim, care făcând un idol, a rânduit drept preot slujitor al idolului pe unul din fiii săi, deci pe un efraimit. Când s-a abătut apoi pe acolo un levit din Betleemul Iudeii, l-a angajat pe acela cu plată să fie preot al idolului din casa sa. Este vorba aici, în chip evident, de o abatere de la credinţa adevărată şi nu merită, ca atare, să luăm în seamă faptul relatat. Epoca judecătorilor este cunoscută ca o perioadă de delăsare şi încălcare a datinilor strămoşeşti”[8].  Socotim acestea drept cea mai potrivită concluzie la  capitolul de faţă, hăţişul în care ne-ar introduce fiind de nedezlegat după ce ne-am familiarizat, în volumele anterioare, cu preceptele mozaice. Mica rămâne, însă, un personaj pitoresc şi, încă o dată o spunem, poate cu bune intenţii, dar victimă a confuziei religioase ce domnea în epocă.


[1] Aceste rânduieli nu provin din legea mozaică, fiind fie degenerări, fie contaminări.

[2] IIR, p. 212

[3] BBVA, p. 294

[4] BBVA, p. 295

[5] BBVA, p. 295

[6] BBVA, p. 295

[7] BBVA, p. 295

[8] AB, p. 232

CAPITOLUL 16 – Căderea lui Samson. Răzbunarea lui.

 

1: Ducându-se Samson la Gaza, a văzut acolo o femeie desfrânată şi a intrat la ea.

2: Iar celor din Gaza li s-a dat de veste: „Samson a venit aici!”  Iar ei l-au împresurat; şi toată noaptea l-au pândit la poarta cetăţii; şi toată noaptea nu s-au mişcat, zicându-şi: „Să aşteptăm până se luminează de ziuă, şi atunci îl vom omorî”. 

3: Iar Samson a dormit până la miezul nopţii; iar la miezul nopţii s-a sculat şi a apucat amândouă uşile din poarta cetăţii împreună cu amândoi stâlpii şi, ridicându-le cu zăvor cu tot, şi le-a pus pe umăr şi le-a dus în vârful muntelui din faţa Hebronului şi le-a lăsat acolo.

Porţile unei cetăţi cu greu puteau fi manevrate, la închiderea şi deschiderea lor, de un mare număr de bărbaţi, de regulă de ordinul zecilor. Astfel că fapta lui Samson a uluit îndeajuns spre a fi amintită şi de autorul scripturistic.  El nu doar a manevrat aceste porţi, ci le-a smuls cu totul, ducându-le apoi în vârful muntelui, distanţa dintre Gaza şi Hebron fiind de 60 de kilometri. Trecând la un alt aspect, se pare că aici nu femeia a vestit vrăjmaşilor prezenţa lui Samson. Ne îngăduim aici o menţiune, pentru a nu se emite judecăţi nedrepte asupra lui Samson: frecventarea desfrânatelor nu era privită în epocă drept dezavuantă, după cum nici din relatările biblice nu reiese vreodată, doar adulterul fiind înfierat; altfel, în mod tacit, se acorda prostituatelor un statut aparte, considerate fiind probabil ca un rău necesar. Nu dorim să pledăm în favoarea acestei practici, dar nici nu ne iluzionăm că am putea-o stăvili în vreun fel. Totuşi, un nazireu, pe durata legământului său, se abţinea de la raporturi trupeşti, acestea implicând necurăţia rituală. Însă, în cazul special al nazireatului pe viaţă, cum a fost cel al lui Samson, rămâneau în vigoare doar celelalte oprelişti (abţinerea de la orice produs viticol şi de la orice băutură fermentată, de la mâncăruri necurate – aceasta fiind, de fapt, o obligaţie generală şi permanentă în Israel – şi interdicţia de a-şi tăia părul).

4: Şi a fost că după aceea el a iubit o  femeie din valea Sorecului de şes, al cărei nume era Dalila.

Sorec (= vin ales), vale din regiunea stăpânită de Filisteni; de aici se trăgea Dalila (= cochetă; femeie zveltă).  „Episodul povestit aici – raporturile dintre Samson şi Dalila – e reluat deseori în literatura universală”[1].

5: Iar mai-marii Filistenilor s-au suit la ea şi i-au zis: „Ispiteşte-l şi vezi în ce anume stă tăria lui cea mare, cum anume îl vom birui şi-l vom lega ca să-l umilim; iar noi îţi vom da, fiecare bărbat, câte o mie şi o sută de arginţi”.

O recompensă cât se poate de generoasă pentru capturarea lui Samson, chiar dacă valoarea argintului a cunoscut variaţii mari de-a lungul timpului şi de la popor la popor. Ne amintim că Abimelec a putut tocmi asasini pentru a-şi ucide fraţii cu doar 70 de arginţi (9, 4 – câte un argint de fiecare frate ucis!), iar Iuda Iscarioteanul şi-a vândut Învăţătorul cu doar 30 de arginţi (Matei 26, 15); în cazul de faţă, e vorba despre 1100 de arginţi, înmulţiţi cu numărul mai-marilor Filistenilor, care va fi fost acela…

6: Şi a zis Dalila către Samson: „Spune-mi, te rog, în ce anume stă tăria ta cea mare şi cu ce poţi fi legat ca să fii umilit?” 

7: Iar Samson i-a răspuns: „Dacă mă vor lega cu şapte vine crude, neuscate, atunci voi deveni slab şi voi fi ca unul din oamenii obişnuiţi”. 

8: Atunci mai-marii Filistenilor i-au adus ei şapte vine crude, neuscate, şi ea l-a legat cu ele.

9: Cei puşi de ea să pândească şedeau în cămară. Iar ea a zis către el: „Filistenii vin asupra ta, Samsoane!”  Iar el a rupt vinele ca şi cum ar fi rupt cineva o aţă de câlţi atinsă de foc; astfel că tăria lui a rămas o taină.

10: Atunci Dalila a zis către Samson: „Iată că m-ai înşelat şi mi-ai spus minciuni; acum însă să-mi spui: cu ce poţi fi legat?” 

11: Iar el i-a zis: „Dacă mă vor lega strâns în funii noi, cu care nimeni şi nimic n-a mai fost legat, atunci voi deveni slab şi voi fi ca unul din oamenii obişnuiţi”. 

12: Atunci Dalila a luat nişte funii noi şi l-a legat cu ele; cei puşi de ea să stea la pândă au ieşit din cămară, iar ea a zis către el: „Filistenii vin asupra ta, Samsoane!”  Dar el ca pe o aţă şi-a rupt funiile de pe braţe.

13: Şi a zis Dalila către Samson: „Iată că m-ai înşelat şi mi-ai spus minciuni; acum însă te rog să-mi spui drept: cu ce anume poţi fi tu legat?”  Iar el i-a zis: „Dacă vei împleti cu fir de urzeală cele şapte şuviţe ale capului meu şi dacă le vei prinde cu un cui în perete, atunci eu voi fi slab ca orice om obişnuit”. 

14: Şi a fost că atunci când el dormea, Dalila a luat cele şapte şuviţe ale capului său şi le-a împletit cu fir de urzeală şi le-a prins cu un cui în perete şi i-a zis: „Samsoane, Filistenii vin asupră-ţi!”  Iar el, trezindu-se din somn, a smuls din perete cuiul cu împletitura.

15: Şi a zis Dalila către Samson: „Cum de spui tu: «Te iubesc», de vreme ce inima ta nu este cu mine? Iată, a treia oară m-ai înşelat şi nu mi-ai spus în ce anume stă tăria ta cea mare”. 

16: Şi a fost că tot necăjindu-l ea fără-ncetare şi neslăbindu-l, sufletul lui a slăbit pân-la moarte.

17: Atunci i-a vorbit el din toată inima şi i-a zis: „Brici nu s-a atins de capul meu, căci sfânt al lui Dumnezeu sunt eu încă din pântecele maicii mele; aşadar, dacă aş fi ras, atunci tăria mea se va îndepărta de la mine şi voi deveni slab şi voi fi ca unul din oamenii obişnuiţi”. 

18: Şi văzând Dalila că el îi vorbise din toată inima, a trimis şi i-a chemat pe mai-marii Filistenilor, zicând: „Mai veniţi o dată, acum!, că mi-a vorbit din toată inima!”  Şi au venit la ea toţi mai-marii Filistenilor, aducând în mâinile lor banii.

19: Şi l-a făcut Dalila pe Samson să adoarmă pe genunchii ei; şi a chemat un om, iar acela i-a ras cele şapte şuviţe de pe cap şi a-nceput să-l umilească, iar tăria s-a îndepărtat de el.

„După cât se pare, slăbirea fizică era asociată cu demobilizarea interioară prin aceea că chipul femeii se arăta deja triumfător, aşa cum Samson avea să-l vadă când se va trezi”[2].  Samson nu lasă impresia unui naiv, dezvăluind taina sa Dalilei, ci pe a aceluia obosit de a se mai împotrivi răutăţii vrăjmaşe şi, foarte probabil, a aceluia robit de farmecele Dalilei. Aici va fi fost căderea sa: el nu se încrede în Dalila, dar nici nu o abandonează pe cea în care nu are încredere. Este o taină cum, oameni dăruiţi cu pătrundere, pot cădea în cursa celor care n-ar trebui să-i atragă prin nimic… Poate că aceasta e o orbire lăsată de Dumnezeu pentru smerirea celor ce nu-şi înfrânează orgoliul (şi posibil ca acesta să-l fi încercat şi pe Samson, de vreme ce se simţea invulnerabil), şi poate că orbirea ochilor lui Samson, ce va urma, decurge firesc din orbirea sufletească ce i-a premers. Altfel, Samson nu e prezentat pe undeva că ar fi încălcat legământul nazireatului în vreun fel (putând doar presupune că somnul său adânc s-ar fi datorat vinului), chiar raderea capului său fiind împotriva voinţei sale. De altfel, dacă puterea l-a părăsit pe Samson odată cu raderea părului, e de presupus că l-ar fi părăsit mai dinainte dacă şi-ar fi încălcat în vreun alt fel obligaţiile de nazireu.

 „Lui Samson i s-a dat ca toată puterea lui să-i stea în păr, ca să înţeleagă că nimic nu se dă fără puterea lui Dumnezeu, chiar cele mai de dispreţuit meserii din viaţă; că stau şi rămân jos, după ieşirea sufletului din trup. Cu alte cuvinte, pronia lui Dumnezeu se revarsă peste toţi de sus, din cele mai înalte locuri, ca dintr-un cap”[3].  Formularea e oarecum neclară: puterea lui Samson nu stătea în păr, dar şi-a pierdut-o odată cu părul, nemaiîmplinind condiţiile nazireului.

20: Şi a zis Dalila: „Samsoane, Filistenii vin asupră-ţi!”  Iar el s-a trezit din somn şi a zis: „Voi ieşi din asta ca şi altădată şi mă voi scutura…”.  El însă nu ştia că Domnul Se îndepărtase de el.

Nu doar Samson a căzut din pricina unei femei: „Câte exemple aş putea da de acest fel? Din multe, amintesc de unul, care va arăta cât de primejdioasă este împerecherea cu femei de alt neam. Cine a fost mai puternic din leagăn şi mai întărit în duhul lui Dumnezeu decât nazireul Samson? El însuşi a fost trădat, el însuşi n-a putut să-şi păstreze harul din pricina unei femei”[4].  Şi, am adăuga noi, nu trebuie să vorbim numai despre femei de alt neam (însă nici să nu înţelegem că întotdeauna femeile de alt neam atrag căderea cuiva; iarăşi, ca să nu fim nedrepţi, se cuvine să arătăm că şi bărbaţii pot târî la cădere, fie ei de alt neam sau nu). În concluzie, se cere mult discernământ când e să ne apropiem de cineva, şi se impune o prudenţă în plus (fără a fi exclusivişti) când e vorba de străini, aceştia având fie mentalităţi, fie credinţe religioase diferite, iar acestea, din pricina firii omeneşti, cu greu se pot armoniza.

21: Iar Filistenii l-au prins şi i-au scos ochii şi l-au adus în Gaza şi l-au legat cu cătuşe de aramă. Şi trăgea la râşniţă în casa temniţei.

            „Aceasta putea fi o râşniţă (moară) pentru cereale sau pentru piatră. Regele Sedechia va avea aceeaşi soartă: după ce-i va scoate ochii şi-l va încătuşa, Nabucodonosor îl va ţine, pentru tot restul vieţii, în casa morii (Ieremia 52, 11). Muncă umilitoare, rezervată, de obicei, femeilor şi sclavilor”[5].

22: După ce însă a fost ras, părul capului a început să-i crească.

23: Iar mai-marii Filistenilor s-au adunat să-i aducă mare jertfă lui Dagon, dumnezeul lor, şi să se veselească. Şi au zis: „Dumnezeu ni l-a dat în mână pe Samson, vrăjmaşul nostru”. 

„Căpeteniile Filistenilor, uitând vechile lor zeităţi, organizară o jertfă închinată dumnezeului Dagon, devenit noul lor protector. Religia acestuia era răspândită pe malurile Eufratului, în Siria şi în Palestina”[6].

24: Şi văzându-l poporenii, aduceau laude dumnezeului lor, zicând:

 

„Dumnezeul nostru ni l-a dat în mână

pe vrăjmaşul nostru,

pe cel ce ne pustia pământul

şi ne sporea răniţii!”

25: Şi-n vreme ce inima lor se veselea, ei au zis: „Chemaţi-l pe Samson din casa temniţei şi să joace în faţa noastră!”  Şi l-au chemat pe Samson din casa temniţei, iar el a jucat în faţa lor; şi îşi băteau joc de el şi l-au pus între doi stâlpi.

„Scena se petrece în marele templu al lui Dagon”[7]. Dagon (= peşte?) era tatăl lui Baal, zeul semănăturilor şi inventatorul căruţei. Că numele său ar însemna peşte e îndoielnic, deşi e reprezentat uneori ca om-peşte.

 „Postul l-a alăptat pe marele Samson. Atâta vreme cât postul a însoţit pe Samson, duşmanii săi cădeau cu miile, smulgea din ţâţâni porţile oraşelor, iar leii nu se puteau împotrivi puterii mâinilor lui. Dar când s-a apucat de beţie şi de desfrâu, a fost prins cu uşurinţă de duşmani, a fost lipsit de ochi şi a ajuns de batjocura copiilor celor de alt neam”[8]. Repetăm, în apărarea lui Samson, că putem doar presupune că s-ar fi dedat beţiei (dar cu argumente solide împotriva acestei ipoteze), iar desfrâu i s-ar putea socoti doar împătimirea de acea Dalila, nu şi frecventarea ei ocazională. Desigur, comentariul e din altă epocă, în care Evanghelia lumina deja în lume (fără ca slăbiciunile lumii vechi să fi dispărut vreodată). Oricum, comentariul nu-şi pierde valabilitatea, atâta doar că am dorit să-l disculpăm pe Samson de parte dintre acuze.

26: Iar Samson a zis către tânărul care-l ducea de mână: „Lasă-mă să pipăi stâlpii pe care se susţine casa şi să mă reazim pe ei!” 

27: Iar casa era plină de bărbaţi şi de femei; se aflau acolo toţi mai-marii Filistenilor, iar pe acoperiş erau ca la trei mii de bărbaţi şi femei uitându-se la batjocorirea lui Samson.

28: Iar Samson a strigat către Domnul, zicând: „Doamne, Doamne, adu-Ţi aminte de mine şi întăreşte-mă, Dumnezeule, şi de astă dată, ca să le plătesc Filistenilor cu vârf şi îndesat pentru ochii mei amândoi!” 

29: Şi rezemându-se Samson în cei doi stâlpi ai casei, cei ce ţineau zidirea pe ei, s-a proptit în ei, în unul cu dreapta şi în celălalt cu stânga.

30: Şi a zis Samson: „Sfârşească-mi-se viaţa odată cu a Filistenilor!”  Şi s-a opintit cu toată puterea, iar casa a căzut peste mai-mari şi peste tot poporul ce se afla în ea; iar morţii pe care Samson i-a ucis la moartea sa au fost mai mulţi decât aceia pe care-i ucisese în viaţa lui.

„Sfârşitul lui Samson, reluat în multe piese literare, păstrează în toate variantele o impresionantă majestuozitate în ultimul său cuvânt. El se transformă din conducătorul iubit într-o întrupare a răului, răsturnând valorile etice, atât în rugăciunea către Dumnezeu de a-i dărui puterea răzbunării, cât şi în salutul de despărţire adresat [răpuşilor][9] săi, pe care îi invită la moarte comună. Prin sinuciderea lui au murit mai mulţi oameni decât cei condamnaţi[10] în timpul domniei lui”[11].

31: Atunci s-au coborât fraţii săi şi toată casa tatălui său şi l-au luat; şi, suindu-se, l-au îngropat între Ţora şi Eştaol, în mormântul lui Manoe, tatăl său. Şi a fost el judecător în Israel timp de douăzeci de ani.

„În cartea Judecătorilor citim că Samson a spus, implorând: Mori suflete al meu cu filistenii!  Apoi s-a sprijinit cu toată puterea şi s-a prăbuşit casa peste fruntaşii filistenilor şi peste tot poporul ce era în ea. Chiar dacă nu este scris că Iosua şi Samson au implorat, mijlocind, ci numai că au vorbit, totuşi vorbirea lor pare să fie implorare mijlocitoare şi aceasta, cred, se deosebeşte de rugăciune, dacă înţelegem numirile în sensul lor esenţial”[12]. 

„De un asemenea sfârşit a avut parte cel ce a fost Judecătorul israeliţilor vreme de douăzeci de ani. Demn de toată admiraţia este acest bărbat pentru vitejia şi voinicia lui, precum şi pentru curajul cu care şi-a înfruntat moartea. Faptul că a fost viclenit de o femeie trebuie pus pe seama firii omeneşti, care se lasă lesne ademenită de păcat. Oricum, trebuie să i se recunoască meritul că în toate celelalte privinţe a fost un om deosebit şi plin de virtuţi. Rudele sale i-au luat trupul şi l-au îngropat alături de strămoşii săi, în oraşul de baştină, Sariasa[13][14].

 Samson prinzând stâlpii templului ne duce cu gândul la un Alt Samson, Soarele dreptăţii, ajuns şi acela la un stâlp al păgânilor (dar predat de conaţionali de-ai Săi): „Iar stâlpul biciuirii unde L-au dus arată chipul căderii poporului. Căci n-a fost ca la Samson, care a răsturnat stâlpii de care a fost legat. Domnul lui Samson însuşi e Stâlpul cel adevărat al oraşului sfânt”[15].  Cu Samson s-a săvârşit cea de-a şaptea izbăvire a Israeliţilor şi ultima despre care vorbeşte Cartea Judecătorilor. Faptele sale vor fi fost mai multe, de vreme ce se spune că a fost judecător timp de douăzeci de ani (15, 20), dar autorul se va fi mulţumit să reţină doar pe acelea mai deosebite.

Cu Samson se încheie istoria propriu-zisă a judecătorilor, restul cărţii constituind adaosuri istorice care doresc să sublinieze atmosfera din epocă, referindu-se, desigur, tot la întâmplări din perioada Judecătorilor, cum va fi, de altfel, şi istoria cuprinsă în Cartea Rut. Ajunşi aici, vom încerca, împreună cu doi scriitori patristici, să rezumăm epoca Judecătorilor, atrăgând atenţia că grafierea numelor e uneori diferită de cea cu care ne-am obişnuit (ea variind, de altfel, şi de la o traducere la alta a Scripturii). În final, vom propune şi propriul nostru rezumat:

            „După Iisus al lui Navi, poporul a călcat poruncile lui Dumnezeu şi a fost rob vreme de opt ani regelui Husarathon al Mesopotamiei. Pocăindu-se poporul, evreii au avut judecători: Gonotheil[16] 40 de ani, Eclon[17] 18 ani, Aoth[18] 8 ani. Apoi, pentru că au păcătuit, au fost subjugaţi de cei de alt neam, 20 de ani. Apoi Debora[19] le-a fost judecător 40 de ani. Apoi madianiţii i-au subjugat 7 ani. Apoi le-a fost judecător Ghedeon 40 de ani. Avimeleh[20] 3 ani, Thola[21] 23 de ani, Iair 22 de ani. Apoi filistenii şi amaniţii i-au subjugat 18 ani. Apoi le-a fost judecător Iefthae 6 ani, Esbon[22] 7 ani, Elon 10 ani şi Abdon 8 ani. Apoi cei de alt neam i-au subjugat 40 de ani. Apoi Samson le-a fost judecător 20 de ani. Apoi au avut pace 40 de ani[23]. Apoi au avut judecător pe Samira[24] un an, pe Ilis[25] 20 de ani, pe Samuil 12 ani”[26].  „După săvârşirea lui Moisi a luat conducerea poporului Iisus, care a purtat cinci ani război, odihnindu-se în pământul cel bun (Ieşirea 20, 12). După cum se spune în cartea lui Iisus, bărbatul acesta a fost urmaş al lui Moisi vreme de 27 de ani. După moartea lui Iisus, păcătuind evreii au fost daţi lui Husahar, regele Mesopotamiei, vreme de 8 ani, după cum istoriseşte Cartea Judecătorilor. Mai pe urmă, însă, rugându-se lui Dumnezeu, evreii au primit judecător pe Gotoniel, fratele mai mic al lui Haleb din seminţia lui Iuda; Gotoniel, ucigând pe regele Mesopotamiei, a condus poporul timp de 50 de ani[27]. Şi iarăşi au păcătuit evreii şi au fost daţi vreme de 18 ani în mâna lui Eglom, regele moabitenilor; dar întorcându-se iarăşi i-a condus 80 de ani Aod, bărbat care se slujea de amândouă mâinile, din seminţia lui Efraim, ucigând pe Eglom. Dar după moartea lui Aod, evreii au păcătuit iarăşi şi au fost daţi vreme de 20 de ani în mâna lui Iabim, regele Canaanului. În acest timp a profeţit Debora, soţia lui Labidot, din seminţia lui Efraim; şi era arhiereu Ozius, fiul lui Riesu[28]. Datorită Deborei, Barac, fiul lui Bener, din seminţia lui Neftalim, a pornit cu război şi a biruit pe Sisara, generalul lui Iabim; şi de atunci a început Debora să fie judecătorul poporului vreme de 40 de ani. După moartea ei, poporul iarăşi a păcătuit şi a fost dat în mâna madianiţilor vreme de 7 ani. Apoi Ghedeon din seminţia lui Manase, fiul lui Ioas, a pornit cu 300 de oameni război împotriva madianiţilor şi a ucis dintre ei 120000. Ghedeon a fost judecător 40 de ani. După el a fost judecător Abimelec, fiul lui, 3 ani. Lui Abimelec i-a urmat Boleas[29], fiul lui Bedan, fiul lui Haran, din seminţia lui Efraim, care a condus poporul 23 de ani. După moartea acestuia iarăşi a păcătuit poporul şi a fost dat în mâna amoniţilor vreme de 18 ani. Pocăindu-se evreii, au fost conduşi de Ieftae Galaaditul, din seminţia lui Manase, care a fost judecătorul lor 6 ani. După el i-a condus Abatan[30] din Betleem, din seminţia lui Iuda, 7 ani. Apoi Hebron[31] Zabulonitul, 8 ani; apoi Eglon[32] din seminţia lui Efraim, 8 ani. Unii, însă, adaugă cei 8 ani ai lui Hebron la cei 7 ani ai lui Abatan. Apoi poporul a păcătuit iarăşi şi a ajuns sub stăpânirea celor de alt neam, a filistenilor, vreme de 40 de ani. Întorcându-se la Dumnezeu, poporul este condus de Samson, din seminţia lui Dan, după ce a biruit în război pe cei de alt neam. Samson a condus poporul lui 20 de ani. După Samson, nemaiavând evreii conducător, a judecat poporul preotul Eli 40 de ani. Lui i-a urmat profetul Samuil, care a fost judecător 27 de ani, împreună cu anii în care a fost rege Saul alături de el”[33].

            Pentru claritate, revenim cu lista Judecătorilor, fără pretenţia de a alcătui cronologii şi repetând că excludem din această listă pe Abimelec (Şamgar, cum s-a văzut, n-a fost inclus în listă nici de comentatorii citaţi, deşi unii autori îl numără printre judecători):

            Otniel – 40 de ani; Aod – 80 de ani; Debora şi Barac – 40 de ani, fără a şti dacă asocierea lor a durat tot atâţia ani; Ghedeon – 40 de ani; Tola – 23 de ani; Iair – 22 de ani; Ieftae – 6 ani; Ibţan – 7 ani; Elon – 10 ani; Abdon – 8 ani; Samson – 20 de ani. Astfel, numărul Judecătorilor e acela de 12, după numărul triburilor lui Israel şi al Sfinţilor Apostoli. Socotim că şi autorul biblic (fără a se gândi, desigur, la Apostoli) a căutat acest număr. La această listă s-ar adăuga, din Cartea I a Regilor, Eli şi Samuel; aceia, însă, deşi au păstrat titulatura de judecători, au fost în primul rând sacerdoţi, având astfel o misiune specială, diferită de cea cu care ne-am obişnuit din cartea de faţă să înţelegem sub această denumire. Oricum, numărul Judecătorilor, ca şi acela al Apostolilor, rămâne acela de 12 (despre înţelesurile acestui număr vorbeşte pe larg Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua, fără a epuiza subiectul). Şi în cazul Sfinţilor Apostoli numărătoarea presupune dificultăţi: căderea lui Iuda, completarea numărului cu Matias, apoi chemarea lui Pavel care, la fel cu Eli şi Samuel între Judecători, va avea o poziţie oarecum aparte în rândul Apostolilor Domnului.


[1] IIR, p. 210

[2] BBVA, p. 294

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 153, 3-4

[4] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XIX, 8

[5] BBVA, p. 294

[6] IIR, p. 210

[7] BBVA, p. 294

[8] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, II, 6

[9] În text: supuşilor, ceea ce e nepotrivit.

[10] Şi acest termen ne pare nepotrivit.

[11] IIR, p. 210

[12] Origen, Despre rugăciune, XIV, 5

[13] Între Ţora şi Eştaol, în mormântul tatălui său, Manoe.

[14] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, V, 8, 12

[15] Sf. Efrem Sirul, Imnele Răstignirii, IV, 10

[16] Otniel.

[17] Eglon; acesta a fost rege al Moabului, iar nu judecător, şi a asuprit pe Israeliţi vreme de 18 ani.

[18] Aod (Ehud).

[19] Alături de Barac.

[20] Pe care noi nu l-am inclus între judecători.

[21] Tola.

[22] Ibţan.

[23] Aici se încheie lista judecătorilor cuprinşi în Cartea Judecători; datele care urmează sunt luate din Cartea I a Regilor.

[24] Personaj necunoscut, probabil apărut aici datorită unei versiuni a Scripturii folosită de autor.

[25] Eli.

[26] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, III, 24

[27] 40 de ani, în versiunile folosite de noi.

[28] Date extrase din surse extrabiblice.

[29] Tola.

[30] Ibţan.

[31] Elon.

[32] Abdon.

[33] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 109, 2-6; 110, 1-5; 111, 1-4

CAPITOLUL 15 – Samson se răzbună.

 

1: Şi a fost că după câtva timp, la vremea secerişului, Samson s-a dus să-şi vadă femeia, aducând cu el un ied. Şi a zis: „Vreau să intru la femeia mea, în odaia ei de culcare”.  Dar tatăl ei nu l-a lăsat să intre.

2: Şi a zis tatăl ei: „Am crezut că-ntr-adevăr ai urât-o şi i-am dat-o unuia din prietenii tăi . Iată, sora ei mai tânără nu e oare mai bună decât ea? Să fie a ta în locul ei”. 

3: Iar Samson le-a zis: „Nevinovat voi fi eu de acum în faţa Filistenilor, de vreme ce le voi face rău!” 

4: Şi ducându-se Samson, a prins trei sute de vulpi şi le-a legat câte două coadă de coadă şi, luând făclii, a legat câte o făclie între două cozi.

5: Şi, aprinzând făcliile, a dat drumul vulpilor în holdele Filistenilor; şi a ars totul, de la grâul de pe arie până la grâul încă nesecerat şi chiar până la vii şi măslini.

Vulpe traduce ebraicul şual, prin care era înţeles şi şacalul. Aceştia, faţă de vulpi, sunt mai uşor de prins în număr mare. Unii traducători au şi optat aici pentru şacal. Totuşi, dată fiind tâlcuirea ce va urma, vom prefera traducerea lui şual prin vulpe, dată fiind şi conotaţia de vicleană pe care o are vulpea: „Poate nici Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile vulpilor, întorcându-le cu capetele de laolaltă. Căci cel ce poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de la răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la ţintă), va vădi prin compararea sfârşiturilor (cozilor) întreolaltă, ticăloşia gândurilor. Aceasta înseamnă că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie, judecata care le dă pe faţă”[1].

6: Iar Filistenii au zis: „Cine a făcut asta?…”.  Şi li s-a spus:”Samson, ginerele Timneanului, pentru că acela i-a luat femeia şi a dat-o după un fârtat de-al lui”.  Iar Filistenii s-au dus şi au ars-o cu foc, pe ea şi casa tatălui ei.

„Conflictul cu filistenii ia proporţii mai grave, implicând pe tatăl femeii sau chiar casa tatălui”[2].

7: Samson însă le-a zis: „Cu toate că asta aţi făcut voi cu ea, eu tot mă voi răzbuna pe voi, şi doar după aceea voi fi liniştit”. 

8: Şi le-a dat o bătaie straşnică, lovindu-i peste fluiere şi peste coapse. Apoi s-a dus de acolo şi a locuit într-o peşteră din stânca Etam.

Etam (= vizuina fiarelor): stâncă în regiunea muntoasă a lui Iuda.

Peste fluiere şi peste coapse: SEP 2 are: peste picioare, peste coapse, expresie „enigmatică, fiind însă transpunerea literală a textului ebraic (care conţine, poate, o expresie de argou ostăşesc)”[3].

9: Iar Filistenii s-au suit şi şi-au aşezat tabăra în [ţinutul] lui Iuda şi s-au întins până la Lehi.

10: Iar oamenii din Iuda le-au zis: „De ce-aţi venit împotriva noastră?”  Filistenii au răspuns: „Am venit să-l legăm pe Samson şi să-i facem ce ne-a făcut el”. 

11: Trei mii de oameni din Iuda s-au dus atunci la gura stâncii Etam şi i-au zis lui Samson: „Oare nu ştii că Filistenii sunt stăpâni peste noi? De ce ne-ai făcut tu asta?”  Iar Samson le-a zis: „Cum mi-au făcut ei mie, aşa le-am făcut eu lor”. 

12: Dar ei i-au zis: „Noi am venit să te legăm şi să te dăm în mâinile Filistenilor”.   Iar el le-a zis: „Juraţi-mi că nu vă veţi arunca asupră-mi!” 

13: Iar ei au zis: „Nu, ci doar te vom lega strâns şi te vom da în mâna lor, dar de ucis nu te vom ucide”.  Şi l-au legat cu două funii noi şi l-au dus de la stânca aceea.

14: Şi dacă a ajuns el la Lehi, Filistenii strigau de bucurie, şi i-au ieşit, alergând, înainte. Dar Duhul Domnului S-a repezit asupră-i, iar funiile cu care-i erau legate braţele s-au făcut ca nişte câlţi apucaţi de foc: legăturile de pe braţele lui s-au topit.

15: Şi găsind el o falcă de măgar aruncată prin preajmă, şi-a întins mâna, a apucat-o şi a omorât cu ea o mie de bărbaţi.

16: Şi a zis Samson:

 

„Cu o falcă de măgar i-am dat gata,

cu o falcă de măgar am ucis o mie”.

17: Şi a fost că după ce a încetat să grăiască, a aruncat din mână falca şi a numit locul acela Ramat-Lehi.

18: Şi el era foarte însetat. Şi a strigat către Domnul, zicând: „Tu ai binevoit a da această mare mântuire prin mâna robului Tău, iar acum eu voi muri de sete şi voi cădea în mâna celor netăiaţi-împrejur?…”. 

19: Atunci Dumnezeu a făcut să se ivească o deschizătură în falcă, şi din ea a ieşit apă. Iar el a băut şi duhul i-a revenit şi s-a înviorat; de aceea s-a numit el [locul acela] Izvorul-celui-ce-se-roagă, până-n ziua de azi.

Lehi (= falcă), ridicătură de teren din ţara lui Iuda, s-a numit ulterior Ramat-Lehi (= colina fălcii).  „Atunci Samson a devenit mai încrezut decât se cuvenea în urma faptei sale, pe care n-o socotea că se datora ajutorului dat de Dumnezeu, ci şi-o atribuia numai forţei sale, fălindu-se că el a doborât o parte din vrăjmaşii săi şi a pus pe fugă cealaltă parte. Chinuit o dată de o sete cumplită, a fost nevoit să accepte că puterile omului sunt slabe şi că doar Dumnezeu poate să facă totul, rugându-l să nu-şi reverse mânia pe el din pricina vorbelor pe care le rostise şi să nu-l dea pe mâna duşmanilor, ci să-l sprijine , ca să scape teafăr din necazul de acum. Dumnezeu S-a lăsat înduplecat de ruga lui şi a făcut ca din stâncă să ţâşnească un izvor cu apă dulce şi îmbelşugată[4]. Samson a numit acest loc Falca[5] şi el se cheamă aşa până în zilele noastre”[6].

Scheletul, desigur, semnifică moartea:  „Dintr-un schelet de leu, miere, dintr-un schelet de asin, apă, iată puterea lui Dumnezeu de a converti simbolurile morţii în viaţă aievea”[7]. Socotim, însă, că apa va fi izvorât din stâncă, nu din hârca asinului (cum ar rezulta din textul Septuagintei; chiar dacă absurd, textul Septuagintei este mai preţios din punct de vedere teologic, arătând atotputernicia divină). Oricum, „măgarul, ca şi Satana, ca şi Fiara, înseamnă sexul, libidoul, elementul instinctiv al omului, o viaţă care se desfăşoară toată pe plan pământesc şi senzual”[8].  Ca şi în cazul leului ucis de Samson, acestea sunt preschimbate în apă dătătoare de viaţă, după cum acolo din simbolul morţii a răsărit dulceaţa. E o nouă prefigurare a lucrării lui Hristos. Toate acestea se fac şi un argument în favoarea cinstirii sfinţilor şi a sfintelor moaşte: „Dacă prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustiu apă din piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să izvorască mir bine mirositor din moaştele mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu şi cinstea pe care o au sfinţii de la Dumnezeu”[9].

Cu o falcă de măgar… : „Distihul rostit de Samson este din specia poeziei de jubilare, al cărei model îl reprezintă Cântul Deborei”[10].

20: Şi el i-a fost judecător lui Israel, în zilele Filistenilor, vreme de douăzeci de ani.

 „După ce inimile evreilor au fost atât de apăsate de îndelungă nedreptate a supunerii, încât nimeni cu inimă de bărbat nu îndrăznea să ridice sufletele mulţimilor spre câştigarea libertăţii, a răsărit între ei Samson, hărăzit printr-o dumnezeiască prevestire, bărbat mare, vrednic de a fi socotit cel mai de seamă nu între mai mulţi, ci între puţini şi, ceea ce este mai presus de orice vorbă, cel dintâi dintre toţi prin puterile trupului. Ceea ce ne atrage de la început o mare admiraţie faţă de el, nu numai în anii copilăriei a dat semne strălucite de rânduială şi cumpătare, stăpânindu-se de la vin şi respectând datoriile de nazireu, care-l opreau să se tundă, dar şi în ai tinereţii, vârstă care la alţii este mai aplecată ispitelor, a săvârşit fapte cu totul deosebite şi uimitoare, mai presus de puterile unui bărbat. Prin acestea a întărit repede încrederea în proorocirile dumnezeieşti care îl înălţaseră atât de mult în har încât îngerul coborând i-a vestit naşterea peste nădejdea părinţilor, ca viitoare pavăză şi călăuză pentru ai săi, de mult timp apăsaţi de asuprirea palestinienilor”[11].


[1] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 39

[2] IIR, p. 209

[3] SEP 2, p. 191

[4] De vreme ce apa nu ţâşneşte din falcă, ci din stâncă, e semn că Iosif Flaviu s-a folosit de textul ebraic al Scripturii, deşi avea cunoştinţă şi de textul Septuagintei, despre care vorbeşte chiar în lucrarea de faţă.

[5] De fapt, Falca era numele întregii coline, izvorul fiind numit Izvorul celui ce strigă sau Izvorul celui ce se roagă, rugăciunea fiind de regulă, la vechii evrei, strigată către Domnul.

[6] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, V, 8, 9

[7] BBVA, p. 293

[8] DS II, p. 279

[9] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 25

[10] SEP 2, 192

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XIX, 10