Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 31

CAPITOLUL 31 – Lauda femeii harnice.

1: Cuvintele mele sunt spuse de Dumnezeu –

răspunsul dumnezeiesc al unui rege pe care maica lui l-a învăţat.

„Nici o referire la regele înţelept Lemuel, citat în Textul Masoretic: Cuvintele regelui Lemuel. ♦ Grigore al Nyssei citează primul verset pentru a conferi o autoritate nu doar sapienţială, ci dumnezeiască oracolelor lui Solomon”[1].

2: Ce anume, fiule, vei păstra: Ce? graiurile lui Dumnezeu.

Fiule, tu, întâiul meu născut, ţie îţi vorbesc:

Ce?, fiu al pântecelui meu;

Ce?, fiu al făgăduinţelor mele:

Primele două stihuri apar doar în Septuaginta.

3: Avuţia ta n-o da femeilor,

nici mintea şi nici viaţa, aşa ca pe urmă să-ţi pară rău.

4: Pe toate fă-le cu socotinţă,

cu socotinţă să bei vin.

Cei puternici sunt puşi pe mânie,

aşadar, să nu bea vin,

Pe toate fă-le cu socotinţă: „Părinţii citează acest stih, invitându-i pe călugări, în special, dar şi pe capii comunităţilor, în general, să nu ia nici o hotărâre înainte de a se sfătui cu bătrânii şi cu cei înţelepţi (Vasile cel Mare, Regula mare 48; Ioan Casian, Conf. 2, 4; Varsanufie şi Ioan, Scrisori 66)”[2].

5: ca nu cumva, bând, să-şi uite de înţelepciune

şi să nu-i poată judeca cu dreptate pe cei slabi.

6: Băutură tare să le daţi celor cuprinşi de mâhnire

şi vin de băut celor ce sunt în dureri,

„Proverbul acesta nu îngăduie beţia, ci îndeamnă la conservarea firii omeneşti. Să las, însă, la o parte sensul tainic al acestui proverb, în care vinul înseamnă veselia cea spirituală! Dar chiar sensul literal al cuvântului arată marea purtare de grijă de oameni a lui Dumnezeu, şi anume ca nu cumva să nu se mai îngrijească de hrană cei greu de mângâiat şi adânc îndureraţi, fiind doborâţi de marea lor durere, Dumnezeu le porunceşte acestora să-şi întărească cu pâine inima zdrobită de durere şi să-şi sprijine cu vin puterea lor înfrântă”[3].

7: ca să-şi poată uita de sărăcie

şi să nu-şi mai amintească de necazuri.

„Nu poate fi un leac mai bun pentru tristeţe ca folosirea vinului; numai lipsa de măsură să nu vatăme folosul vinului”[4].

8: Deschide-ţi gura cu cuvântul lui Dumnezeu

şi pe toţi judecă-i după cuviinţă.

9: Deschide-ţi gura şi judecă drept

şi pune la inimă pricina celui sărac şi slab.

„După Evagrie, cel sărac este cel lipsit de cunoaştere (gnoză), iar cel slab, cel necurat (ibid., 298)”[5].  Didahia foloseşte acest loc: „Să nu faci dezbinare şi să împaci pe cei ce se ceartă. Să judeci cu dreptate, să nu te uiţi la faţa omului, când ai să mustri pentru păcat”[6].

Cu versetul 10, care urmează, începe „Portretul femeii bărbătoase. În Septuaginta, portretul femeii viteze (literal: bărbătoase), care încheie culegerea, formează un tot unitar, fără nici o întrerupere pe parcurs. În Textul Masoretic, acest poem final este organizat după literele alfabetului: sunt 22 de versete – câte litere are alfabetul ebraic. Înţelepciunea capătă aici trăsăturile concrete şi vii ale unei femei, stăpână exemplară a casei. ♦ Femeia bărbătoasă sau femeia virilă (gr. γυνη ανδρεία; lat. mulier virilis) va deveni un topos al literaturii creştine timpurii, iar acest poem de la sfârşitul Proverbelor va fi jucat un rol esenţial în conturarea modelului de sfinţenie feminină. Creştinismul pleacă de la premisa paulină că în Hristos nu mai există bărbat sau femeie, în sensul diferenţelor sexuale, persoana umană îndumnezeită depăşind acest stadiu natural bipolar. Cea care inaugurează seria femeilor bărbătoase este Tecla, discipola apostolului Pavel, care preferă martiriul decât să se lepede de credinţă şi care va deveni model al majorităţii biografiilor feminine din primele secole (…).♦ Interpretarea patristică a acestui pasaj este deopotrivă ecleziologică şi spirituală: femeia bărbătoasă simbolizează Biserica, soţia-model a lui Iisus. Ea încarnează, pe rând, rolurile de martiră, soţie şi mamă ideală (Epit. 31, 12). ♦ În [liturgica] romană pericopa se citeşte, de exemplu, în sărbătoarea sfintei Macrina (29 iulie)”[7]:

10: Cine va afla o femeie vrednică?

fiindcă una ca aceasta e mai preţioasă decât nestematele.

„Femeia bărbătoasă: curajul, bărbăţia (gr. ανδρεία), este una din virtuţile cardinale proclamate de filozofia greacă. Expresia femeia bărbătoasă mai apare în Sirah 26, 2 şi 28, 15. ♦ Textul Masoretic are femeia vrednică/puternică”[8].

11: Inima bărbatului ei are încredere într-însa;

una ca aceasta nu va avea lipsă de bune dobândiri,

„Augustin interpretează nuanţa războinică a versetului: Biserica jefuieşte lumea, ia de peste tot prada demonului (Serm. 37, 4)”[9].

12: căci ea lucrează toată viaţa spre binele bărbatului ei.

13: Adunând lână şi in, ea cu mâinile ei le face de folos.

„În tradiţia alexandrină, lâna şi inul sunt asociate contemplării realităţilor corporale, respectiv spirituale. Simbolismul este inversat la Didim (Epit. 31, 6; Evagrie, Schol. Pr. 373; Augustin, Serm. 37)”[10].

14: Ea e ca o corabie neguţătorind de departe:

aşa îşi agoniseşte traiul.

„Pentru Hipolit, această femeie-corăbier simbolizează Biserica adunând şi împărţind comoara cerului (BA, p. 339)”[11].

Un comentariu identifică această femeie cu credinţa în Dumnezeu: „Să o cunoaştem din acest cuvânt că este ca negustorul bun care încarcă în corabia lui nu numai un fel de marfă, ci toate felurile din care ştie că câştigă. Şi, dacă vede pe unul păgubit, nu-l pizmuieşte, ci pizmuieşte pe cei ce s-au îmbogăţit şi au rămas în casa lor. Urăşte tot lucrul păgubitor şi dă lucrul câştigat, ca să-l recumpere sporit. Se face rob lucrului câştigat, ca să-l vândă iarăşi. Şi întreabă pe cei ce nu-l pizmuiesc şi s-au îmbogăţit în casa lui: – Cum voi vinde aceasta şi cât voi câştiga?  Aşa este sufletul care voieşte să se întâlnească cu Dumnezeu, fără să se smintească. Nu-i ajunge sufletului un singur lucru, ci se îngrijeşte de tot lucrul câştigător. Iar de află vreun lucru păgubitor, fuge de el, ca să nu se păgubească.

Deci, fratele meu, socoteşte-te că vrei să te faci negustor care vrea să câştige pe Iisus. Şi negustoria care vrea să câştige pe acest Împărat stă departe de orice lucru care ne păgubeşte de El. Şi aceste lucruri care ne păgubesc de El sunt slava oamenilor, trufia, îndreptăţirea de sine, dispreţul, vorbirea care mânie pe altul, iubirea prisosinţei, lauda de sine, iubirea împrăştierii. Toate acestea sunt păgubitoare pentru negustorii care vor să câştige pe Iisus şi nu-i poate mulţumi de le au în magazia lor. Cercetează-te, deci, pe tine, frate, ce lucru este al tău şi mintea va afla care dintre ele rodeşte lui Dumnezeu şi care dintre ele se încrede în păcat, când ochii sunt răpiţi spre plăcere, sau limba este biruită de vreo grabă, sau inima ta se îndulceşte cu cinstirea omenească, sau urechile tale se bucură cu vorbirea împotriva cuiva. Căci toate acestea sunt păgubitoare minţii”[12].

15: Şi se scoală de-noapte

şi le dă casnicilor de mâncare

şi slujnicelor de lucru.

16: Ea vede o moşie şi o cumpără

şi cu roada mâinilor ei sădeşte stăpânire.

17: Îşi strânge cingătoarea pe mijloc

şi braţul şi-l întăreşte pentru lucru.

18: Din deprindere ştie că bine este a lucra

şi lampa ei nu se stinge toată noaptea.

19: Braţele şi le întinde spre ceea ce e de trebuinţă

şi mâinile şi le îndeamnă spre fus.

20: Mâinile i le deschide nevoiaşului

şi hrană îi întinde săracului.

21: Când bărbatul ei întârzie undeva, departe,

el nu duce grijă de cele de acasă,

căci toţi ai ei sunt îmbrăcaţi.

22: Soţului ei îi face haine cu ţesătură deasă,

iar ea e îmbrăcată în vison şi porfiră.

Haine cu ţesătură deasă: SEP 4 are haine căptuşite: „literal: duble. Veşmânt de lux, foarte scump. ♦ Haina dublă a fost interpretată ca simbolizând dubla natură a lui Hristos, divină şi umană (Augustin, Serm. 37, 17; Ambrozie, Tratatul despre Luca 8, 11). Inul [BBVA: vison] reprezintă lucrurile cereşti, iar purpura [BBVA: porfiră], Patimile lui Iisus: din amândouă este ţesut veşmântul credinţei (Ambrozie, Tobit 77)”[13].

23: Bărbatul ei devine om de cinste în cetate

când stă în adunare cu bătrânii ţinutului.

24: Ea face pânzeturi subţiri şi le vinde Fenicienilor,

şi cingători Canaaneenilor.

„Fenicienilor: menţiune în Codex Sinaiticus, fragment al unui manuscris minuscul”[14].

25: Gura şi-o deschide cu grijă şi măsură

şi rânduială-i pune gurii sale.

26: Ea se îmbracă în putere şi cinste

şi-n zilele ei de pe urmă se veseleşte.

27: Deprinderile casnicilor ei sunt pline de grijă,

iar ea nu-şi mănâncă pâinea în trândăvie.

„Aşadar, precum fiecăruia îi este necesară hrana zilnică, tot aşa de necesar este (fiecăruia) şi lucrul după putere”[15].

28: Iar gura şi-o deschide cu înţelepciune şi după rânduială.

În bunătate şi-a crescut copiii şi i-a îmbogăţit,

iar soţul ei o laudă:

29: „Multe fete au dobândit bogăţie,

multe au înfăptuit putere,

dar tu le-ai întrecut şi le-ai covârşit pe toate”.

30: Farmecele sunt mincinoase, deşartă-i frumuseţea femeii,

căci femeia înţeleaptă va fi binecuvântată,

şi ea să laude frica de Domnul.

„Ultimelor două stihuri din Septuaginta le corespunde un singur stih din Textul Masoretic: femeia care se teme de Domnul e preamărită”[16].

31: Daţi-i din roada mâinilor sale

şi lăudat în cetate să-i fie bărbatul!

„Bărbatul din acest ultim verset al Proverbelor va fi identificat de autorul Înţelepciunii [lui Solomon] cu Solomon însuşi, mirele Înţelepciunii (Înţelepciunea lui Solomon 8, 10). ♦ Textul Masoretic are: iar lucrările ei să o laude la porţi”[17].

„Foarte frumos este ca femeia gospodină să se îmbrace şi pe ea şi pe bărbatul ei cu haine făcute cu mâinile ei. Acest lucru îi bucură pe toţi: copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi toţi de Dumnezeu”[18].

---

[1] SEP 4/I, p. 485

[2] SEP 4/I, p. 485

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, V, 9

[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIX, 2

[5] SEP 4/I, p. 486

[6] Învăţătură a celor 12 Apostoli, IV, 3

[7] SEP 4/I, p. 501

[8] SEP 4/I, p. 501 – Redăm aceste comentarii, deşi pretutindeni versiunea Anania, pentru care am optat ca text biblic de bază, preferă să se apropie de sensul ebraic, în cazul de faţă.

[9] SEP 4/I, p. 501

[10] SEP 4/I, p. 501

[11] SEP 4/I, p. 501

[12] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 19

[13] SEP 4/I, p. 502

[14] BBVA, p. 847

[15] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 37, 2

[16] SEP 4/I, p. 503

[17] SEP 4/I, p. 503

[18] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 67, 2-3

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 30

CAPITOLUL 30 – Alte proverbe.

„Aici începe secţiunea ce corespunde, în Textul Masoretic, cuvintelor lui Agur”[1]:

1: Pe acestea le spune omul către cei ce se încred în Dumnezeu; eu mă opresc.

2: Fiindcă eu sunt cel mai neînţelept dintre toţi oamenii

şi-n mine nu se află înţelepciunea oamenilor.

3: Înţelepciunea m-a învăţat-o Dumnezeu,

căci eu cunosc înţelepciunea sfinţilor.

„Textul Masoretic continuă ideea din 30,2: înţeleptul se autodenunţă mai departe ca ignorant. În Septuaginta, dimpotrivă, el se înfăţişează ca theodidact. ♦ Clement Alexandrinul aplică versetul la teologie: Dumnezeu nu Se lasă cunoscut decât prin Revelaţie (Stromate V, 71, 5 – 72, 1). Grigore din Nazianz, reluând această idee înainte de a vorbi despre Treime, comentează exemplul lui Solomon, instrument al Înţelepciunii divine fără ca el însuşi să aibă o înţelepciune proprie (Discursuri 20, 5)”[2].  „Omul nu poate vorbi despre Dumnezeu, nici nu poate da învăţături despre El, ci atât doar că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin puterea Lui”[3].

4: Cine S-a suit în cer şi S-a pogorât?

Cine Şi-a adunat vânturile în sân?

Cine a învelit apele într-o haină?

Cine stăpâneşte peste toate marginile pământului?

care Îi este numele?

sau care este numele copiilor Lui?

Cine S-a suit în cer şi S-a pogorât?: „ecouri în Iov 38, 5 sq. şi Ioan 3, 13. Lectură hristologică a versetului la Părinţi (vânturile şi apa fiind interpretate ca simboluri ale Duhului Sfânt). Cf. Evagrie, Schol. Prov. 281; Epit. 30, 3-4-4.8-9”[4].

5: Că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt în foc lămurite

şi El îi apără pe cei care-L cinstesc.

6: Nu adăuga tu la cuvintele Lui,

ca nu cumva El să te mustre, iar tu să devii mincinos.

„Versetul este citat, alături de Deuteronom 4,2 şi Apocalipsa 22, 18-19, pentru a împiedica orice adăugire la Scriptură (Origen, Com. In. 2, 100)”[5].

7: Două lucruri cer eu de la Tine,

şi să nu mi le iei în nume de rău atât cât eu trăiesc:

8: îndepărtează de la mine deşertăciunea şi minciuna

şi nu-mi da bogăţie sau sărăcie;

rânduieşte-mi ce trebuie, şi-i de-ajuns;

De ajuns: „elogiul autarkeiei[6] (care nu trebuie confundată cu autarhia, autoconducere). Autarkeia este idealul de viaţă al filozofului antic (în special stoic, dar nu numai), care îşi este suficient sieşi, precum zeul îşi este suficient sieşi. Autarkeia se deosebeşte radical de egoism, în măsura în care autarkul, care nu are nevoie de nimic de la nimeni, sare în ajutorul celorlalţi atunci când i se cere”[7].

9: ca nu cumva, săturându-mă, să devin mincinos şi să zic: Cine mă vede?;

sau, sărac fiind, să fur, şi-n deşert să jur pe numele lui Dumnezeu.

„Origen citează vv. 8 şi 9 alături de Deuteronom 8, 11-14, împotriva bogăţiei şi ghiftuirii, care duc la uitarea de Dumnezeu (Hom. Iez. 9, 5)”[8].  „Dacă e cineva sărac, să nu se apuce de furat şi să defaime apoi numele lui Dumnezeu. Dacă va fi bogat, să nu se îngâmfe, căci în bogăţia sa poate să devină mincinos şi în trufia lui poate să zică: cine mă vede?”[9].

„Prin bogăţie el înţelege săturarea peste măsură, iar prin sărăcie lipsa totală de cele necesare pentru viaţă; dar prin moderaţie să nu aibă cineva nici mai puţin nici mai mult decât cele necesare”[10].

10: Să nu dai un serv pe mâna stăpânului,

ca nu cumva el să te blesteme, iar tu să fii nimicit.

„Aici poate fi vorba de sclavul fugit de la stăpânul său, în căutare de azil. Textul Masoretic: Să nu-l învinuieşti (să nu-l ponegreşti) pe serv în faţa stăpânului său; în acest caz, urmările ar fi total disproporţionate”[11].

11: Urmaşii răi îşi blesteamă tatăl

şi nu-şi binecuvântează mama.

Versetul se poate aplica ereticilor: „De fapt, despărţindu-se de Părinţi, ei s-au împotrivit unii altora, neavând o unică opinie, ci trecând prin schimbări multe şi diferite”[12].

12: Urmaşii răi se cred a fi drepţi,

dar nu-şi curăţă deprinderile.

Textul Masoretic e, aici, mai explicit: Dar de excrementele lui nu s-a spălat.

13: Urmaşii răi au ochi trufaşi

şi cu genele ochilor se înalţă.

14: Urmaşii răi îşi au dinţii săbii

şi măselele cuţite,

ca să-i mistuie şi să-i înfulece pe neputincioşii pământului

şi pe cei ce mai sunt cu ei sărmani între oameni.

Secţiunea ce urmează (15-33) „cuprinde un grup de sentinţe numerice. Traducătorul face apel la cultura sa greacă: tartarul, la v. 16 [absent la Anania], o reminiscenţă din Homer, la v. 19”[13]:

15: O lipitoare avea trei fete preaiubite;

şi acestea trei n-o săturau,

iar a patra nu ajungea să spună: Destul!

„Metodiu al Olimpului citează de şase ori versetul în lucrarea sa despre lipitori. Pentru Hipolit, lipitorile simbolizează păcatul (Fr. Pr. 46-47). Origen vede în cele trei fete trei opinii eretice (BA, p. 303)”[14].

„Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere. Câteşitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică”[15].

16: Iadul şi dragostea femeii

şi pământul nesătul de apă

şi apa însăşi, şi focul nu vor spune: Destul!

17: Ochiul care-şi râde de un tată

şi necinsteşte bătrâneţea unei mame,

pe acela ciorile de pe vale să-l scoată

şi vulturii tineri să-l mănânce!

„Pentru Origen, mama bătrână este Biserica, prefigurată în Vechiul Testament de Sarra (BA, p. 303). ♦ Corbii [BBVA: ciorile]: după Evagrie, corbii îi hrănesc mistic pe cei drepţi, dar îi pedepsesc pe cei nedrepţi, scoţându-le ochii nedreptăţii, pentru că şi-au bătut joc de Dumnezeu, Tatăl tuturor, şi au dispreţuit ştiinţa (gnoza) care i-a născut (ibid., 294)”[16].

Se spun acestea „căci cei ce ne-au născut trebuie socotiţi ca un chip şi imitaţie a lui Dumnezeu”[17].

18: Trei sunt lucrurile pe care nu le pot înţelege,

iar pe al patrulea nu-l ştiu:

„Când e vorba de un lucru sensibil sau inteligibil, care se petrece mai presus de fire, sau de un cuvânt al Scripturii, atunci [Sfinţii] cunosc prin vedere înainte şi prin descoperire, dacă li se dă cunoştinţă despre acestea de la Duhul Sfânt. Iar dacă nu li se dă, ci spre folosul lor le rămâne lucrul necuprins, nu se ruşinează să spună adevărul şi să mărturisească neputinţa omenească, zicând: […], cum zice Solomon: Trei nu le cunosc, iar a patra n-o ştiu”[18].

19: urma vulturului când zboară,

căile şarpelui pe stâncă

şi cărarea corăbiei ce merge pe mare;

şi căile omului în tinereţile lui.

„Textul Masoretic are peste tot drumul, iar la sfârşit, în loc de căile omului la tinereţe, drumul omului în femeia tânără (imaginea trimite, clar, la actul împreunării). Imaginea din Textul Masoretic este logică, înscriindu-se în suita imaginilor precedente. Septuaginta preferă să dea un sens pudic, cu riscul ruperii firului logic. ♦ Referindu-se la Deuteronom 32, 11, Hipolit identifică vulturul cu Hristos, Cuvântul care se înalţă la cer (Fr. Pr. 52). Tot pentru Hipolit, Hristos este şi stânca pe care şarpele (diavolul) n-a putut lăsa nici o urmă (Fr. Pr. 53). Asociat cu Psalmi 76, 20, versetul înseamnă, pentru Isidor Pelusiotul, că natura divină este inaccesibilă înţelegerii omeneşti (Scrisori 416)”[19].

20: Aşa este calea femeii adultere:

se spală pe mâini de ceea ce a făcut

şi zice că n-a făcut nimic în afară de cale.

„Pentru Hipolit, spălarea femeii adultere trimite la convertirea Bisericii după o perioadă de idolatrie. Greşelile ei au fost şterse prin botez (Fr. Pr. 56)”[20].

21: De trei lucruri tremură pământul,

iar pe al patrulea nu-l poate suferi:

22: dacă o slugă domneşte,

dacă nebunul se satură de bucate

23: sau dacă slujnica îşi va alunga stăpâna;

sau dacă o femeie urâcioasă nimereşte bărbat bun.

„Slujnica ce-şi alungă stăpâna este, în ochii lui Origen, simbolul Bisericii neamurilor păgâne care, devenind mireasa lui Hristos, alungă Sinagoga, stăpâna ei naturală”[21].

24: Sunt pe pământ şi patru lucruri mai mici,

dar ele sunt mai înţelepte decât cele înţelepte:

25: furnicile, care sunt slabe,

dar îşi pregătesc vara hrană;

26: aricii, neam slab,

care-şi fac casele în piatră;

„Pentru Hipolit, cele patru vietăţi mici simbolizează neamurile păgâne care, în slăbiciunea lor, se apropie de Hristos”[22].

27: lăcustele, care nu au rege,

dar merg în rânduială ca la o poruncă;

28: şi salamandra, care se reazămă pe mâini şi poate fi lesne prinsă cu mâna,

dar locuieşte în castelele regilor.

Pentru versetele 24-28: „Eu nu mă leg de înţelesul ocolit al cuvintelor, ci după titlu (şi cartea e intitulată Pilde, le pătrund ca pe nişte enigme. E obiceiul la aceşti autori să împartă în diferite clase, din care una sunt pildele, fie ceea ce are un înţeles ocolit, fie ceea ce are un înţeles tainic. Aşadar, nu furnicile sensibile au o ştiinţă mai înaltă decât cea a învăţaţilor, ci cele care sunt desemnate sub forma Pildelor. Şi tot aşa trebuie să spunem şi despre restul animalelor”[23].

29: Şi trei sunt lucrurile care umblă sporind,

şi un al patrulea care merge bine:

„Hipolit pune în relaţie versetul cu Daniel 3, 24, scena celor trei tineri din cuptorul încins, protejaţi de puterea dumnezeiască. Al patrulea, cel ce păşeşte falnic, n-ar fi altul decât Iisus Hristos, tetramorf în heruvimi (cf. Iezechiel 1, 5), care străbate cerurile, pântecele Fecioarei, lumea, sălaşul morţilor, apoi din nou cerurile, pentru a se întoarce lângă Tatăl”[24].

30: puiul de leu, mai puternic decât toate fiarele,

care nu ocoleşte şi nici că se teme de vreo fiară;

31: cocoşul, care umblă semeţ printre găini;

şi ţapul care călăuzeşte turma;

şi regele care vorbeşte deschis în faţa unui neam.

„Tot la Iisus-Cuvântul se referă, după Hipolit, puiul de leu (cf. şi Facerea 49, 9), cocoşul (el deşteaptă de la începutul începuturilor inimile oamenilor), ţapul jertfit pentru ispăşirea păcatelor lumii (cf. Levitic 16, 15) şi, fireşte, regele amintit şi în Isaia 33,7. ♦ […] Pentru Evagrie, ţapul este diavolul care călăuzeşte turma celor necuraţi (ibid., 295)”[25].

32: Dacă te vei da pradă voioşiei

şi-ţi vei întinde mâna într-o ceartă, fără cinste vei fi.

33: Mulge lapte şi va fi unt;

stoarce nări şi va ieşi sânge;

smulge cuvinte: vor ieşi certuri şi vrajbă.

Versetul e folosit de Ava Varsanufie pentru a arăta că nu recomandă să se pună o regulă prea aspră începătorilor în viaţa duhovnicească [totodată, primele două stihuri sunt într-o formă uşor diferită]:  „Vă spun şi acum: Strânge laptele şi va fi unt; dar dacă strângi sânul în mână va ieşi sânge. […] Dacă vrea cineva să încovoaie un pom, sau o viţă, îl încovoaie treptat şi nu se frânge. Dar, dacă-l trage dintr-o dată, lemnul se frânge. Înţelege ce-ţi spun”[26].

„Sentinţa este, precum mi se pare, înţeleaptă. Căci a stimula mintea spre trebuinţa de-a spune ceva din cele necesare, când e îmbătată de gânduri negrăite şi plină de învăţături dumnezeieşti, nu înseamnă, după părerea mea, altceva decât a dori să se sature, ca de un lapte, de cugetări care tind fără măsură spre evlavie”[27].

---

[1] SEP 4/I, p. 479

[2] SEP 4/I, p. 480

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, V, 72, 1

[4] SEP 4/I, p. 480

[5] SEP 4/I, p. 480

[6] αυτάρκη – avtarki.

[7] SEP 4/I, p. 480

[8] SEP 4/I, p. 480

[9] Origen, Despre rugăciune, XXIX, 5

[10] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 20, 3

[11] BBVA, p. 845

[12] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola despre Sinoade, I, 14

[13] SEP 4/I, p. 482

[14] SEP 4/I, p. 482

[15] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 101-102

[16] SEP 4/I, p. 483

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II

[18] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 23

[19] SEP 4/I, p. 483

[20] SEP 4/I, p. 483

[21] SEP 4/I, p. 483

[22] SEP 4/I, p. 484

[23] Origen, Contra lui Celsus, IV, 88

[24] SEP 4/I, p. 484

[25] SEP 4/I, p. 484

[26] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 25

[27] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 29

CAPITOLUL 29 – Lauda dreptei judecăţi.

1: Unul care mustră e mai bun decât un îndărătnic;

când cel din urmă se pomeneşte-n foc, nici un leac nu se află.

2: Când drepţii sunt lăudaţi, popoarele se bucură;

dar când necredincioşii stau la cârmă, oamenii plâng.

„Popoarele se bucură cu bucurie duhovnicească la singura aducere aminte a faptelor mari săvârşite de drepţi; că sunt îndemnate să râvnească şi să imite faptele bune pe care le aud. Da, istoria bărbaţilor care au vieţuit drept şi cuvios este pentru cei mântuiţi ca o lumină pe calea vieţii lor”[1].

3: Când un om iubeşte înţelepciunea, tatăl său se veseleşte;

dar cel ce nutreşte târfe îşi va pierde avutul.

Nutreşte târfe: SEP 4 are: paşte desfrânatele. „Bunul păstor este intelectul care are gânduri nepătimitoare; răul păstor, intelectul care are gânduri pătimaşe (Evagrie, ibid., 358B)”[2].

Primul vers e amintit de Clement Alexandrinul (Stromate, I, 12, 1) care arată bucuria Părinţilor când este păstrată Sfânta Tradiţie.

4: Un rege drept înalţă o ţară,

iar un om nelegiuit o dărâmă.

5: Cel ce pregăteşte o plasă în calea prietenului său,

în picioarele lui şi-o pune.

6: Mare e laţul în drumul păcătosului;

dar dreptul în bucurie şi-n desfătare va fi.

7: Omul drept ştie cum să le facă judecată săracilor;

necredinciosul însă nu are priceperea de a o cunoaşte;

săracului nu-i este dat să aibă minte pricepută.

8: Nelegiuiţii au aprins cetatea,

iar înţelepţii au stins mânia.

9: Omul înţelept va judeca neamuri;

dar netrebnicul, furios fiind, râde şi nu se teme.

10: Oamenii sângeroşi îl urăsc pe cel cuvios,

dar cei drepţi îi caută sufletul.

11: Nemintosul îşi dă pe faţă toată mânia,

dar înţeleptul, numai o parte.

12: Când un rege îşi pleacă urechea la vorba nedreaptă,

toţi supuşii lui sunt nişte nelegiuiţi.

13: Când creditorul şi datornicul se întâlnesc laolaltă,

Domnul îi cercetează pe amândoi.

„Este o vorbă veche: când datornicul şi creditorul se întâlnesc faţă-n faţă, Domnul se uită şi la unul şi la celălalt: unu-i ca un câine, gata să sfâşie prada, celălalt tremură ca o victimă; unu-i leu flămând, celălalt ca un viţel încremenit; unu-i ca vulturul ce prinde lebăda-n gheare, celuilalt îi vine să se arunce mai degrabă în prăpastie decât să mai aibă în faţă un om cu gheare de vultur. Dar degeaba fugi, sărmane: dacă nu te întâmpină cămătarul, iată, vine sărăcia cea iute de picior. Aşa-i vede Domnul: pe unul îl osândeşte pentru lăcomia de bani, pe celălalt pentru nechibzuinţă. Unul nu ştie cum ar ajunge mai iute la casa datornicului, pândeşte să-l prindă pe drum, celălalt îşi ascunde capul în dosul columnei. Amândoi îşi fac socotelile. Griji au şi unul şi altul, numai inima lor nu-i la fel. Unul zâmbeşte că-i creşte dobânda, celălalt e întunecat că-i creşte datoria. Unul calculează câştigul, celălalt, paguba”[3]. Un comentariu asemănător şi la Vasile cel Mare (Omilii la Psalmi, IV, 2).

14: Când regele îi judecă pe săraci întru adevăr,

mărturia este însuşi tronul său.

15: Bătăile şi mustrările dau înţelepciune,

dar copilul care umblă de capul lui îşi face părinţii de râs.

16: Când se înmulţesc necredincioşii se înmulţesc păcatele;

dar când aceia cad, drepţii se umplu de frică.

„Dar pe un astfel de om trebuie să-l şi deplângem, întrucât e un mădular din trupul nostru”[4]. Drepţii nu doresc şi nu se bucură de căderea nimănui, nici chiar de aceea a necredincioşilor, deşi e greu de spus că aceia cad, stând mereu în cele de jos. Mai degrabă, cei care pot cădea sunt drepţii, şi astfel de perspectivă e firesc să umple de frică.

17: Ceartă-l pe fiul tău şi el îţi va da odihnă

şi frumuseţe îi va da sufletului tău.

18: Neamului nelegiuit să nu-i fi tălmaci;

dar cel ce păzeşte legea e omul cel mai fericit.

„Evagrie: Cei care au păzit Legea vor avea un mijlocitor (interpret), dar cei care au încălcat-o nu vor avea nici un mijlocitor (interpret), ci pe cineva care-i va pedepsi (ibid., 364)”[5].

19: Sluga îndărătnică nu ştie de cuvânt;

chiar dacă-l înţelege, tot nu ascultă.

20: Dacă vezi un om grăbit la vorbă

să ştii că nemintosul are mai multă nădejde decât el.

„Nu fii grabnic la cuvânt […], că ai mai puţin câştig de pe urma pripelii la cuvânt decât de pe urma iuţelii la treabă”[6].

21: Cel ce din pruncie duce viaţă uşuratică va deveni slugă,

iar în cele din urmă se va plânge pe sine.

„Prefigurare a Fiului risipitor (Luca 15, 11-32)”[7].  „Evagrie apropie proverbul de Ioan 8,34: cel care duce o viaţă de trândăvie nu diferă prin nimic de un sclav (Schol. Pr. 366)”[8].

„Crescut, înfăşat şi cocoloşit din copilărie în desfătări şi plăceri, Israel, în ciuda icoanelor crucii, s-a îngrăşat şi  umplut de grăsime (Deuteronom 32, 15), aşa încât, în cele din urmă, robia l-a închis între neamuri: Cel dezmierdat din copilărie va ajunge în robie”[9].

22: Omul furios stârneşte certuri,

iar supărăciosul adânceşte păcatul.

23: Mândria îl umileşte pe om,

dar Domnul îi ţine-n cinste pe cei smeriţi la cuget.

24: Cel ce se face părtaş cu hoţul îşi urăşte sufletul;

iar dacă a auzit de o punere la cale şi nu va sufla o vorbă

25: de frica sau de ruşinea oamenilor, se va prăbuşi;

dar cel ce-şi pune încrederea în Domnul, acela se va veseli.

26: Necredinţa îl face pe om să se poticnească;

dar cel ce se încrede în Stăpânul său se va mântui.

27: Mulţi se gudură pe lângă feţele cârmuitorilor,

dar dreptatea omului de la Domnul vine.

28: Omul nedrept e urâciune-n faţa celui drept,

iar nelegiuitului urâciune îi este calea cea dreaptă.

Puse faţă-n faţă păcatul şi virtutea, nedreptatea şi dreptatea, mândria şi smerenia.

---

[1] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XVIII, I – Cei mântuiţi sunt cei ce râvnesc mântuirea; se vorbeşte de bărbaţi, dar, ca şi în alte dăţi, nu sunt excluse astfel femeile.

[2] SEP 4/I, p. 498

[3] Sf. Ambrozie al Milanului, Contra cămătarilor, 17

[4] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 22, 3

[5] SEP 4/I, p. 500

[6] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXIII

[7] BBVA, p. 843

[8] SEP 4/I, p. 500

[9] Sf. Efrem Sirul, Comentariul la Evanghelie, 38

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 28

CAPITOLUL 28 – Iubirea legii şi lauda facerii de bine.

1: Necredinciosul fuge când nimeni nu-l goneşte,

dar dreptul ca un leu stă ţeapăn.

Primul vers e folosit (şi) ca sfat pentru cei ce se opuneau ereziilor, acestea pătrunzând, în anumite epoci, în Biserică prin forţă [de fapt, cuvântul se adresează mai mult celor pe care azi i-am numi stareţi]: „Înainte de a se arăta că erezia se impune cu sila, nu trebuie să plece cineva, ca nu cumva să se plinească cu el cuvântul: Fuge necredinciosul, negonindu-l nimeni. Iar de se va arăta că se impune, trebuie să o facă aceasta cu sfatul Părinţilor duhovniceşti, în frica lui Dumnezeu”[1].

„Cel care duce o viaţă păcătoasă va trăi totdeauna împovărat de tristeţe, de temeri, de griji, de nelinişti. Lucrul acesta l-a lăsat să se înţeleagă un înţelept, când a spus: Fuge necredinciosul fără să-l gonească cineva. Nişte oameni ca aceştia se sperie de umbre, bănuiesc pe prieteni, pe duşmani, pe casnicii lor, pe cunoscuţi şi pe necunoscuţi; înainte de chinurile iadului, se chinuiesc cumplit aici”[2].

Al doilea stih: „S-a scris că dreptul ca un leu se încrede, îndrăznind faţă de orice prin credinţă, nu ca unul ce ispiteşte pe Domnul, ci ca unul ce-L vede, ca unul ce s-a înarmat şi s-a îmbrăcat cu puterea Sfântului Duh”[3].   „Diavolul arată omului felurite lucruri, fie prin simţuri, fie în afară de ele. Cel ce e slab închide ochii să nu le vadă. Iar cel tare, chiar dacă le vede, le dispreţuieşte. Căci dreptul îndrăzneşte ca un leu”[4].

2: Păcatele necredincioşilor aţâţă certuri,

dar omul isteţ le potoleşte.

3: Omul neruşinat îi apasă pe săraci prin fapte păgâne.

Ca o ploaie năprasnică şi nefolositoare,

4: tot astfel cei ce părăsesc legea laudă răutatea;

dar cei ce iubesc legea se îngrădesc cu zid.

„Se înconjoară cu zid: cei care pun Legea în practică şi dobândesc nepătimirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu (cf. Evagrie, ibid., 343)”[5].

5: Oamenii răi nu înţeleg judecata;

dar cei ce-L caută pe Domnul vor înţelege totul.

6: Săracul însoţit cu adevărul e mai bun decât bogatul mincinos.

„Versetul a fost interpretat ca exprimând raportul credinţă-erezie: bunul-simţ al oamenilor simpli, în materie de credinţă, este preferabil competenţei teologice rafinate, uneori înşelătoare (Epit. 28, 4)”[6].

„Prin bogat se înţelege numai cel hărţuit de pofta după averi şi care-i împiedicat ca de nişte spini să aducă roada Logosului, după cum tot aşa stau lucrurile şi cu omul copleşit de gânduri înşelătoare, despre care se scrie în Cartea Pildelor că mai de preţ este săracul care umblă în neprihănirea sa”[7].

7: Fiul înţelept păzeşte legea,

dar cel ce nutreşte dezmăţul îşi necinsteşte tatăl.

Nutreşte dezmăţul: SEP 4 are: paşte dezmăţul, adică păstoreşte dezmăţul: „Această imagine pastorală a fost speculată de Evagrie, pentru care păstorul este intelectul, iar oile sunt reprezentările pasiunilor din intelect (ibid., 344)”[8].

8: Cel ce-şi înmulţeşte avuţia prin camătă şi lăcomie

o adună pentru cel ce miluieşte săracii.

„Bogăţia adunată necinstit le revine, în cele din urmă, nevoiaşilor”[9]. Socotim că aceasta s-ar adeveri doar dacă citim versetul într-o lumină eshatologică, căci cele materiale nu se repartizează după dreptatea divină, cel mai adesea.

9: Cel ce-şi întoarce urechea să nu audă legea,

chiar el îşi defaimă rugăciunea.

10: Cel ce-i face pe oamenii drepţi să rătăcească pe cale rea

se nimiceşte pe sine însuşi;

nelegiuiţii vor trece prin propăşire,

dar într-însa nu vor intra.

„Un comentariu antic ilustrează ideea străbaterii bunătăţilor fără nici o satisfacţie prin două parabole evanghelice: fecioarele smintite şi bogatul şi Lazăr. Aceştia au fost pedepsiţi [excludem aici pe Lazăr! – n. n.] prin obligaţia de a contempla fericirea altora (Epit. 28, 12)”[10].

11: Bogatul se crede şi înţelept,

dar săracul deştept îl va osândi.

12: Prin ajutorul drepţilor multe laude se ridică,

dar locurile necredincioşilor sunt plasă pentru oameni.

13: Cel ce-şi acoperă propria sa răutate nu va propăşi,

dar cel ce cu grai se învinuie pe sine va fi iubit.

„Un text care prefigurează Taina Mărturisirii”[11].

14: Fericit e omul care din evlavie se teme de toate;

dar cel vârtos la inimă va cădea din rău în mai rău.

Evlavie: SEP 4 traduce prin cuminţenie: „una din marile virtuţi stoice, ευλάβεια [evlavia], amestec de precauţie, respect şi teamă în faţa lucrurilor şi evenimentelor vieţii. Poate că echivalarea cea mai adecvată, dar incompletă, ar fi băgare de seamă, precauţie. La Părinţi, termenul stoic capătă o nuanţă religioasă, însemnând frică de Dumnezeu, evlavie. Clement îi cunoaşte însă sensul clasic, filozofic (Stromate II, 32, 4)”[12].

Prima parte a versetului e citată pentru a atrage atenţia veghetorilor asupra slujirii celei sfinte: „Fiindcă trebuie să ştii că numai monahilor sfinţiţi [preoţi][13] şi celor care prin lupte şi pocăinţă s-au curăţit prin multe lacrimi şi se împărtăşesc cu preacuratele Taine ale lui Hristos, celor sfinţiţi şi celor mai evlavioşi, le-a fost afierosită de către Părinţi şi Apostoli slujirea [liturghia] unor asemenea lucruri [cele sfinte – n. n.] şi să se atingă de ele. Să nu îngădui intrarea în dumnezeiescul altar tuturor celor ce vor, ci numai, precum s-a spus, celor mai evlavioşi dintre părinţii şi fraţii tăi care au fost sfinţiţi, iar pe ceilalţi şi pe fraţii care umblă fără orânduială (II Tesaloniceni 3, 6.11) […] să-i opreşti”[14].

„Privegheaţi în rugăciune cu mintea trează, fiţi treji, fiţi concentraţi, nu staţi cu gurile căscate, scărpinându-vă, şi cu gândurile ici şi acolo, ci cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră! Fericit este cel ce se teme de toate pentru evlavie. Mare bun e rugăciunea! Dacă te foloseşti mult când vorbeşti cu un om virtuos, câte bunătăţi nu vei dobândi când eşti învrednicit să vorbeşti cu Dumnezeu? Că rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu”[15].

15: Leu flămând şi lup însetat

este cel ce, sărac fiind, stăpâneşte o naţiune săracă.

16: Un rege fără venituri e un mare asupritor;

dar cel ce urăşte nedreptatea, îndelung va trăi.

„Veniturile regelui rău sunt viciile şi falsele învăţături (Evagrie, ibid., 349)”[16].

17: Cel ce se pune chezaş pentru un învinuit de crimă

fugar va fi şi statornicie nu va avea.

Ceartă-l pe fiul tău, şi el te va iubi

şi frumuseţe îi va da sufletului tău;

el nu se va supune unui neam nelegiuit.

Primele două stihuri (restul e un adaos al Septuaginta): „Cine se pune chezaş pentru Satana se pune chezaş pentru nedreptatea lui şi făgăduieşte să-i dea înapoi roadele acestei nedreptăţi (Evagrie, ibid., 350). Evagrie pune versetul în legătură cu Luca 23, 25”[17].

Pentru stihurile 3-5 (v. 17a la Rahlfs): „Pentru Evagrie, neamul fără de lege este ceata demonilor (ibid., 351)”[18].

18: Cel ce umblă drept va fi ajutat,

dar cel ce umblă în căi strâmbe, în ele se va încurca.

19: Cel ce-şi lucrează pământul se va sătura de pâine,

dar leneşul va fi doldora de sărăcie.

Sărăcia e una „văzută sau nevăzută. De altfel, orice leneş trebuie să se înfăşoare în felurite vicii şi să se ţină deoparte de contemplarea lui Dumnezeu şi de bogăţiile duhului”[19].

20: Omul vrednic de încredere, mare binecuvântare va dobândi,

dar cel rău nu va rămâne nepedepsit.

21: Cel ce nu se sfieşte în faţa celor drepţi, acela nu-i om bun;

unul ca acesta te vinde pentru o bucată de pâine.

22: Omul invidios îi dă zor să se-mbogăţească

şi nu ştie că cel milostiv îl va stăpâni.

„Cei care se milostivesc astăzi, în veacul care vine vor fi miluiţi de Dumnezeu, vor deveni îngeri şi atunci le vor porunci necredincioşilor (Evagrie, ibid., 354)”[20].

23: Cel ce mustră purtările omului

va avea mai mult har decât cel care-i rosteşte linguşiri.

24: Cel ce-şi îndepărtează tatăl sau mama şi crede că nu păcătuieşte,

acela părtaş se face cu omul necredincios.

25: Omul găunos judecă la-ntâmplare,

dar cel ce se încrede în Domnul se poartă cu grijă.

„Va avea mare grijă se opune lui la întâmplare. Credinciosul va judeca totul cu atenţie”[21].

26: Cel ce se încrede într-o inimă semeaţă, acela e nebun;

dar cel ce umblă în înţelepciune se va mântui.

27: Cel ce dă la săraci nu va fi în lipsă;

dar cel ce-şi întoarce ochiul, acela în mare lipsă va fi.

„Ciprian al Cartaginei întemeiază pe acest verset făgăduinţa că o avere pusă în slujba lui Hristos nu se poate epuiza (Binefacerea şi milostenia 9)”[22].

28: În locurile necredincioşilor cei drepţi suspină,

dar pe măsură ce ei pier, drepţii se vor înmulţi.

Socotim valabilitatea versetului ca pe una eshatologică, nu pentru viaţa de aici. Alte epoci vor fi generat viziuni mai optimiste…

---

[1] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 538

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXIV, 4

[3] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXII

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 180

[5] SEP 4/I, p. 495

[6] SEP 4/I, p. 495

[7] Origen, Contra lui Celsus, VII, 23

[8] SEP 4/I, p. 496

[9] SEP 4/I, p. 496

[10] SEP 4/I, p. 496

[11] BBVA, p. 841

[12] SEP 4/I, p. 496

[13] Cuvântul poate fi aplicat şi cu referire la preoţii de mir.

[14] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XVIII

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXX, 5

[16] SEP 4/I, p. 497

[17] SEP 4/I, p. 497

[18] SEP 4/I, p. 497

[19] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, X, 21

[20] SEP 4/I, p. 497

[21] SEP 4/I, p. 498

[22] SEP 4/I, p. 498

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 27

CAPITOLUL 27 – Despre mânie, prietenie adevărată şi îngrijirea turmelor.

1: Nu te lăuda cu ziua de mâine,

că nu ştii ce-aduce următoarea.

„Tema este reluată în Iacov 4, 13-16. Grigore al Nyssei (Rugăciunea domnească 4, 8) şi Didim (Epit. 27, 1) apropie versetul de parabola bogatului smintit din Luca 12, 16-20”[1].

„Viaţa omenească este trecătoare. Numai clipa de faţă e proprie fiecăruia. Nădejdea viitorului rămâne în nesiguranţă. Căci nu ştim ce va naşte ziua care vine. La ce să ne frământăm cu grijile viitorului?”[2].

2: Nu gura ta să te laude, ci aproapele tău;

străinul, iar nu propriile tale buze.

„Lauda noastră să ne fie în Dumnezeu şi nu de la noi; Dumnezeu urăşte pe cel ce se laudă singur. Mărturia faptei noastre bune să ne fie dată de alţii (Proverbe 27, 2), precum a fost dată părinţilor noştri celor drepţi”[3].  „Căci e un lucru împovărător şi greu de purtat ascultătorilor să nu voiască vreunul să fie lăudat prin glasul altora, ci să-şi atribuie el însuşi, fără ruşine, calităţile bune şi excepţionale. Un astfel de cuvânt pe drept nu va fi crezut. Căci obişnuim să fim traşi ca prin nişte funii naturale şi necesare spre a nu ne atribui nouă înşine nimic rău, ci a ne îmbrăca, chiar de nu spunem adevărul, în cele prin care arată cineva frumos şi bun”[4].  „Totuşi, nu se descoperă numaidecât ca minciună ceea ce spune cineva despre sine”[5]. Astfel, Mântuitorul a vorbit despre Sine, aceasta fiindu-i reproşat pe nedrept de către sinedrişti (Ioan 8, 13).

3: Grea este piatra şi greu de purtat e nisipul,

dar mânia nebunului e mai grea decât amândouă.

4: Nemiloasă-i mânia şi tăioasă urgia,

dar invidia nimic nu rabdă.

5: Mustrările făţişe sunt mai bune decât prietenia ascunsă.

„O răutate acoperită de tăcere este o boală ascunsă în suflet. Căci aşa cum nu putem numi binefăcător pe acela care închide în corp lucrurile primejdioase, ci pe acela care le scoate afară la lumină, cu suferinţă şi intervenţie chirurgicală, încât fie că răul este aruncat afară prin vomare, fie că, în general, prin descoperirea bolii se poate cunoaşte mai uşor felul vindecării; tot aşa şi ascunderea păcatului este ca un ajutor dat morţii, pentru cel bolnav. […] De aceea, nimeni să nu tăinuiască (păcatele) altuia, ca nu cumva din iubitor de frate să devină ucigător de frate, şi nici (ucigător) de sine însuşi (tăinuindu-şi păcatele proprii)”[6]. Desigur, nu vom tăinui păcatele altuia faţă de acela, mustrându-l deschis; nu înţelegem de aici să pârâm altora scăderile aproapelui.  În plus, „negreşit, mustrările sunt făcute cu dragoste”[7].

6: Rănile de la un prieten sunt mai vrednice de încredere

decât binevoitoarele sărutări ale duşmanului.

„Vicleanul drac, care obişnuieşte să războiască mintea prin cele de-a dreapta[8], vorbeşte […] aducând în suflet prin virtutea părută, dar neadevărată, răsturnări viclene şi arătându-i o iubire înşelătoare şi pierzătoare, decât care sunt mai bune rănile prietenului care te loveşte”[9]. Iar prin loviturile prietenului am putea înţelege, aici, mustrările lui Hristos.

7: Sufletul sătul dispreţuieşte fagurii,

dar sufletului flămând chiar şi lucrurile amare i se par dulci.

„Evagrie: Sufletul curat îşi găseşte plăcerea în gnoză; sufletul necurat socoteşte falsa gnoză ca pe adevărata gnoză (ibid., 331)”[10].

8: Precum pasărea când zboară din cuibul ei,

aşa devine omul slugă când se înstrăinează de locurile sale.

9: Inima se desfată cu miruri şi cu vinuri şi cu miresme,

dar sufletul se sparge sub nenorociri.

10: Pe prietenul tău şi pe prietenul tatălui tău să nu-i părăseşti;

în ziua ta de necaz să nu intri în casa fratelui tău;

mai bun e un prieten din apropiere decât un frate care locuieşte undeva departe.

„După Evagrie: mai bine cineva legat de mine prin adevărata gnoză decât cineva legat de mine doar prin rudenie (ibid., 336)”[11].  „Cuvântul, comparând oarecum pe filozofi cu cei pe care-i numim eretici, spune cât se poate de lămurit: Mai bun este prietenul cel de aproape decât fratele care locuieşte departe”[12]. Adică e mai de folos să ne însoţim cu cultura necreştină decât cu ereticii, rămaşi fraţi cu noi doar în măsura în care şi ei vorbesc de Hristos, însă un Hristos care, prin cele ce-i sunt atribuite de aceia, nu mai este Mântuitor[13].

11: Fii înţelept, fiule, ca să ţi se veselească inima,

şi îndepărtează de la tine vorbele de ocară.

12: Pândit de rele, isteţul se ascunde;

nemintoşii umblă şi devin buni de plată.

Omul inocent „are nevoie de isteţimea cea vrednică de laudă, ca să dobândească, pe lângă curăţenia sa naturală, şi priceperea căpătată prin experienţă, astfel ca, întărit de isteţimea cea bună, ca şi cu o armă, să rămână neatins de vicleniile duşmanilor. Că socot că omul desăvârşit trebuie să fie înţelept faţă de bine şi curat faţă de rău. Isteţimea este, aşadar, facultatea potrivit căreia săvârşim cu dibăcie toate faptele noastre; viclenia este întrebuinţarea isteţimii numai la săvârşirea răului. Omul care întrebuinţează isteţimea spre paguba altora este un om viclean; iar isteţul vrednic cu adevărat de laudă este omul care descoperă iute şi cu judecată ce este binele lui şi îndepărtează relele puse cu viclenie şi duşmănie la cale de alţii împotriva lui”[14].

13: Scoate-i haina, că a trecut,

el, semeţul care iroseşte bunurile altora.

„Verset dificil. Textul Masoretic îl redactează ca fiind rudă cu 6, 1 şi 20, 19. În acest context, semeţul ar fi beneficiarul unei chezăşii pe care nu şi-a onorat-o […] şi care trebuie să-şi primească plata. Expresia scoate-i haina (sau: ia-i haina) e raportată de Nil Ascetul la regula luptătorului (în lupte greco-romane) de a se dezbrăca şi a lupta gol, avându-şi trupul uns cu untdelemn, pentru ca adversarul să nu-l poată apuca de haină sau de piele”[15].  „Evagrie înţelege aşa: restul de virtuţi şi de gnoză vor fi luate celui care le-a folosit cum nu trebuie. El pune versetul în legătură cu Matei 25, 29: Iar celui care nu are i se va lua şi ceea ce crede că are (ibid., 337)”[16].

Un comentariu referă proverbul la asceţi: scoate-i haina, căci a trecut la rând. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar, odată ce a trecut la luptă, scoate-i haina. Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prins de către potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă de prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu ţărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul untdelemnului, să se poată face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna potrivnicului, tot aşa aici, cel ce nu se îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dar dacă e plin de griji îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii prin praful grijilor, [şi] cu anevoie va scăpa din mâna aceluia”[17].

14: Cel ce cu glas mare îşi binecuvintează dimineaţa prietenul

e tot una cu cel ce îl blesteamă.

„Talmudul explicitează: prima acţiune a zilei trebuie să fie rostirea rugăciunilor de dimineaţă: acest lucru primează chiar şi asupra salutării prietenilor. Se poate înţelege şi că cel foarte matinal încalcă ritualul zilei, deranjându-l pe cel salutat”[18].

„Dacă este drept să ne rugăm lui Dumnezeu în taină în cămara noastră, urmează că şi aproapelui nostru, pe care Dumnezeu ne-a poruncit să-l iubim îndată după El, să-i arătăm simţămintele noastre de dragoste ca şi lui Dumnezeu, în taină, în casele noastre”[19].

15: La ceas de ploaie, picăturile îl scot pe om afară din casă;

tot aşa femeia arţăgoasă [îl scoate pe om] din casa lui.

„Părinţii par mai interesaţi de casă decât de femeia arţăgoasă. Casa simbolizează sufletul care, neglijat în fiecare zi, nu poate rezista încercărilor iernii (Judecăţii). Cf. Grigore al Nyssei, Hom. Cant. 4; Ioan Casian, Conf. 6, 17”[20].

16: Vântul de miazănoapte e aspru,

dar pe nume se cheamă Prielnicul.

17: Fier pe fier se ascute

şi omul întărâtă faţa prietenului.

18: Cine sădeşte un smochin îi va mânca roadele,

iar cel care-şi păzeşte stăpânul se va bucura de cinste.

„Părinţii interpretează versetul în lumina lui Ioan 14, 23: Cine păzeşte cuvântul Domnului îl păzeşte pe Domnul în inima lui (PG 17, 241C). ♦ După Evagrie, smochinul îl simbolizează pe Hristos, pentru că smochinele vindecă de lepră (ibid., 338)”[21].

19: După cum feţele nu sunt aceleaşi între ele,

aşa-i şi cu gândurile oamenilor: nu sunt totuna.

„E limpede că există deosebiri între inimile oamenilor, chiar între inimile celor porniţi spre bine, care nu sunt la fel şi în aceeaşi măsură turnaţi în tiparul şi în forma binelui. Tot aşa, există deosebiri şi între inimile celor care, din nepăsare, se avântă în direcţie contrară, căci şi pentru ei răutatea se revarsă în unii foarte tare, în alţii, mai puţin”[22].

20: Iadul şi nimicirea nu se satură;

aşa sunt şi ochii oamenilor nesăţioşi.

Cel ce se uită ponciş e urâciune-n faţa Domnului,

precum şi cei neînvăţaţi care nu-şi înfrânează limba.

„Altfel spus, ochii sunt sediul invidiei”[23].  „Iadul n-a spus vreodată: Ajunge!, nici lacomul n-a spus vreodată: Ajunge”[24].

21: Focul e încercarea argintului şi a aurului,

iar omul e încercat prin gura celor ce-l laudă.

Inima nelegiuitului umblă după lucruri rele,

dar inima dreaptă caută cunoaştere.

Ultimele două stihuri (v. 23a la Rahlfs): „Clement citează versetul pentru a diferenţia gnoza falsă de cea autentică, creştină: singurul criteriu este cel comportamental. Gnoza autentică se recunoaşte prin aceea că susţinătorii ei practică realmente virtutea, nu se mulţumesc cu discursuri despre ea”[25].  „Dacă pentru gnostici intenţiile sunt aceleaşi, atunci şi învăţăturile şi judecăţile sunt aceleaşi, ca să fie în el şi cuvintele şi viaţa şi purtarea la fel cu felul lui de vieţuire”[26], căci inima dreaptă caută cunoaştere.

22: Dacă pe nemintos îl vei bate făcându-l de râs în mijlocul adunării,

în nici un chip nu-i vei răpi nebunia.

23: Cunoaşte pe de-a-ntregul sufletele turmei tale

şi întăreşte inima cirezilor tale;

„Evagrie recomandă citirea acestui verset la adresa preoţilor, care trebuie să fie atenţi nu la aparenţe, ci la inimile credincioşilor pe care îi păstoresc (ibid., 340)”[27].  „Aşa sunt bolile sufleteşti ale oamenilor şi atât de grea este munca unui bun păstor, care vrea să cunoască bine de tot sufletele credincioşilor turmei sale şi să le conducă după învăţătura pastorală cea dreaptă şi adevărată, vrednică de adevăratul nostru Păstor”[28].

24: căci puterea şi tăria omului nu-i sunt de-a pururi

şi nici că le lasă urmaşilor lui.

„Altfel spus, nu acţiona ca şi cum ai fi veşnic. Urmaşii pot avea altă soartă decât a ta”[29].

25: Ai grijă de fâneţele din câmp

şi vei cosi iarba şi vei aduna fânul din munte,

„Există şi fân pentru hrana turmelor de oi care dau lâna înţelepciunii şi îmbrăcămintea cuviinţei. Şi poate că acesta este fânul de munte, pe care cel înţelept îl strânge cu grijă, ca să aibă oile pentru îmbrăcămintea cea duhovnicească”[30].

26: ca să ai oi pentru îmbrăcăminte;

dacă vrei miei, ai grijă de pajişte.

„Vezi că trebuie să ne îngrijim de îmbrăcămintea din afară, că trebuie să ne păzim?”[31]. Cât suntem în viaţa de aici, nu putem neglija cu totul cele materiale, cu toate că, în exerciţiile ascetice, s-a mers destul de departe în această privinţă.

27: Fiule, de la mine ai cuvinte de mult folos pentru viaţa ta

şi pentru viaţa servilor tăi.

---

[1] SEP 4/I, p. 492

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre rugăciunea domnească

[3] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXX, 6-7

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 9

[5] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 2

[6] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 46

[7] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 54, 1

[8] De-a dreapta se numesc atacurile inteligibile, care ne fac să credem că am deprins virtutea, în vreme ce de-a stânga sunt atacurile sensibile, care îndeamnă la căderea în cele trupeşti.

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 49

[10] SEP 4/I, p. 492

[11] SEP 4/I, p. 493

[12] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 95, 4

[13] Orice învăţătură eretică, dusă până la ultimele sale consecinţe, anulează mântuirea, fie că ereticii fac aceasta conştient sau nu.

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 11

[15] BBVA, p. 839

[16] SEP 4/I, p. 493

[17] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 66

[18] SEP 4/I, p. 493

[19] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 82, 3-4

[20] SEP 4/I, p. 493

[21] SEP 4/I, p. 494

[22] Origen, Contra lui Celsus, VI, 45

[23] SEP 4/I, p. 494

[24] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VII, 5

[25] SEP 4/I, p. 494

[26] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 77, 6

[27] SEP 4/I, p. 494

[28] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, XXXIV

[29] SEP 4/I, p. 495

[30] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXIX, 3

[31] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 95, 1

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 26

CAPITOLUL 26 – Sfaturi împotriva leneviei şi vicleniei.

1: Aşa cum la seceriş nu-i rouă şi-n miezul verii nu-i ploaie,

tot astfel la cel fără minte nu se află cinste.

„Roua şi ploaia nu există toamna, respectiv vara, în Palestina”[1].

2: Ca păsările ce se duc, ca vrăbiile ce zboară,

aşa e blestemul fără pricină: nu va cădea pe nimeni.

3: Cum e biciul pentru cal şi boldul pentru asin,

aşa e toiagul pentru un neam nelegiuit.

„Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul asinului. Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu (Psalmi 32, 9)”[2].

4: Nu-i răspunde nebunului după nebunia lui

de teamă să nu-i devii lui asemenea,

5: ci răspunde-i nebunului după nebunia lui,

ca nu cumva lui să i se pară că e înţelept.

„Clement Alexandrinul echivalează prostia/sminteala cu ignoranţa păgână grecească. El propune o interpretare apologetică a versetului, plecând de la proverbul kata: pentru a-i lămuri şi converti pe înţelepţii păgâni trebuie să vorbeşti pe limba lor, adică după prostia/sminteala filozofiei lor (Stromate V, 18, 5-6)”[3].  În nebun a fost văzut şi ereticul: „iar răspunsul cel mai potrivit vouă [ereticilor – n. n.] este tăcerea, ca să vă cunoaşteţi neştiinţa”[4].

6: Cel ce trimite solie printr-un sol nebun

îşi adună ocară din propriile sale căi.

7: Opreşte umbletul picioarelor

şi nelegiuirea din gura nebunilor!

8: Cel ce leagă piatra în praştie

e asemenea celui ce-i dă nemintosului mărire.

„Praştie: termenul grecesc, σφενδόνη, înseamnă şi inel de aur, sens speculat de unele comentarii creştine: Cine transmite cunoaşterea divină prostului seamănă cu cel care a legat o piatră fără preţ de un inel de aur ori cu cel care-a pus o piatră preţioasă într-o praştie şi-a tras cu ea (PG 17, 240A; de asemenea, Evagrie, Schol. Pr. 322)”[5].

9: Spini cresc în mâna beţivului

şi robie în mâna nemintoşilor.

10: Mult se zdrobesc în trup toţi cei lipsiţi de minte,

căci zdroaba lor nu duce la nimic.

„Evagrie reuşeşte să găsească un sens versetului, dar foarte personal: Dacă rătăcirea care i-a îndepărtat de Dumnezeu se sfărâmă, atunci smintiţii redevin curaţi şi se apropie de Dumnezeu (ibid., 323)”[6].

11: Cum e câinele care se-ntoarce la vărsătura lui şi devine scârbos,

aşa e nemintosul care-n răutatea lui se-ntoarce la păcatul său.

Există o ruşine care aduce păcat

şi există o ruşine care înseamnă mărire şi har.

Comentariu la primele două stihuri: „Evagrie: Cel care a respins răutatea şi apoi s-a întors la ea seamănă cu un câine care-şi mănâncă propria vomă (ibid., 324)”[7].  „Cine va asculta rugăciunea unui om care, după ce s-a îndepărtat de păcatele lui, merge iarăşi şi face aceleaşi păcate?”[8].  Sau: „ce fel de om este cel care mărturiseşte cu cuvântul că se pocăieşte, dar păcatul nu şi-l îndreaptă?”[9].

12: Am văzut un om căruia-n sine i se părea că-i înţelept;

un nebun însă avea mai multă nădejde decât el.

„Este o răutate, pe care am văzut-o sub soare, aceea ca omul să creadă despre el că e înţelept. Dar mai mare răutate decât asta este aceea să te crezi în stare să înveţi pe alţii, când eşti neînvăţat şi nici să nu-ţi dai seama de asta!”[10].

„Sf. Grigorie Sinaitul: Când cineva vorbeşte din gândul său propriu, dar înainte de a-l fi purificat, e o victimă a amăgirii de sine; căci, în acest caz, cuvântul său nu se hrăneşte din izvorul cel curgător şi limpede al Duhului, ci dintr-o baltă de apă stătută, plină de lipitori şi broaşte”[11].

„Am văzut sub soare, zice înţeleptul, om socotindu-se întru sine că e înţelept. L-am văzut şi eu pe acesta între muritori, încrezându-se în faptele lui şi cugetând lucruri mari despre înţelepciunea omenească, pământească şi naturală; şi nu numai fălindu-se din pricina ei faţă de cei neînvăţaţi, ci râzând şi bătându-şi joc şi de învăţătorii întru Hristos, ajunşi la fericirea dumnezeiască, pentru cuvântul lor fără meşteşug şi pentru că n-au căutat să se folosească de culegerile cuvintelor lustruite ale ştiinţei din afară, nici nu –sau apucat să împodobească, cu întocmirile lor armonioase, învăţăturile lor scrise. Acestuia, care nu ştie că la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de preţ, ci înţelesul curat şi frumos al gândurilor, îi voi aduce zicătoarea aceasta: E mai bun un câine viu decât un leu mort (Ecclesiast 9, 4); şi o slugă săracă şi înţeleaptă e mai bună decât un împărat bătrân care nu mai ştie de el (Ecclesiast 4, 13)”[12].

13: Zice leneşul când e trimis la drum:

– E un leu pe drumuri şi un ucigaş pe uliţe…

14: Cum se-ntoarce uşa în ţâţână,

aşa se-ntoarce leneşul în patul său.

„Un om oarecare avea două slugi şi i-a trimis pe ei în ţarina lui să secere grâul şi le-a poruncit să secere şapte hectare într-o zi. Unul şi-a pus toată puterea să împlinească porunca dată de stăpânul lui, dar n-a reuşit să o împlinească, deoarece era peste puterea lui. Celălalt, lenevindu-se, şi-a zis în sine: – Cine poate să împlinească această lucrare într-o zi?  Şi, plin de dispreţ, a neglijat-o. Şi o oră a dormit, altă oră a şezut, iar o oră stătea cu gura căscată, întorcându-se ca o uşă în ţâţână şi a cheltuit zadarnic răstimpul zilei. Făcându-se seara, au venit la stăpânul lor. Şi deosebindu-i acesta pe cei doi, a preţuit lucrarea celui harnic, deşi nu ajunsese să împlinească ceea ce i s-a poruncit, dar pe dispreţuitorul leneş l-a aruncat din casa sa. Deci şi noi să nu ne speriem de nici o osteneală şi de nici un necaz, ci să ne folosim puterea lucrând din toată inima. Şi cred că Dumnezeu ne va primi pe noi împreună cu sfinţii Săi”[13].

15: Omul trândav stă cu mâna-n sân

şi n-o poate duce la gură.

„Constituţiile apostolice citează acest proverb pentru a susţine că leneşii nu trebuie ajutaţi de Biserică: Căci într-adevăr, lenea este mama foametei (2, 4, 3-7)”[14].  La fel, la Sfântul Vasile cel Mare, Epistole ascetice 22, 3.

16: Trândavul îşi pare luişi mai înţelept

decât unul care aduce o veste bună.

„Destul de greu de interpretat versetul: orice veste care tulbură siesta leneşului, atunci când e sătul, pare sminteală, iar el se consideră mai deştept decât cel care-l deranjează. ♦ Textul Masoretic are: Leneşul este mai deştept, în ochii săi, decât şapte pricepuţi”[15].

17: Ca unul care se ţine de coada câinelui,

aşa e cel ce se bagă în pricina altuia.

„Evagrie recomandă citirea versetului împotriva celor care aleg pentru preoţie sau alte funcţii clericale persoane nevrednice (ibid., 326)”[16].

18: Precum cei ce aşteaptă mustrări le pun oamenilor înainte cuvinte [frumoase]

iar cel ce prinde întâiul cuvânt se va împiedica,

19: aşa e cu cei ce într-ascuns îşi pândesc prietenii

şi când sunt descoperiţi zic: „Nu-i aşa c-am glumit?”

20: Cu multe lemne focul creşte;

dar acolo unde nu e un certăreţ se potoleşte sfada.

„Dintr-un comentariu la acest verset aflăm de la Zosim că Proverbele erau învăţate şi recitate pe de rost de călugării din pustiul Gazei (Capitole de mare folos ale lui Zosim 13)”[17].

21: Vatră pentru cărbuni şi lemne pentru foc

şi un om arţăgos ca să se-ncingă sfada.

22: Vorbele linguşitorilor sunt moi,

dar pătrund până-n străfundul măruntaielor.

23: Argintul dat cu necinste să fie socotit ca un hârb.

Buzele calme ascund o inimă tristă.

24: Un duşman plângăreţ făgăduieşte totul cu buzele,

dar în inimă vicleşug meştereşte.

25: Cu glas mare de te-ar ruga duşmanul, să nu-l asculţi,

că şapte vicleşuguri sunt în inima lui.

„Evagrie descrie diferite metode pe care le foloseşte diavolul pentru a intra în sufletul credinciosului; acestea sunt cele şapte răutăţi (ibid., 329)”[18].

„Prin numele şapte, Scriptura dă de înţeles mulţimea”[19].

26: Cel ce ascunde duşmănia dospeşte vicleşugul,

dar se descoperă prin aceea că-n adunări şi-arată păcatele.

27: Cel ce sapă groapa aproapelui cade el în ea,

iar cel ce prăvăleşte piatra, pe el şi-o prăvăleşte.

28: Limba mincinoasă urăşte adevărul

şi gura neacoperită pricinuieşte răsturnări.

---

[1] SEP 4/I, p. 489

[2] Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, 220

[3] SEP 4/I, p. 489

[4] Sf. Atanasie cel Mare, Epistole către Serapion, IV, 2

[5] SEP 4/I, p. 490

[6] SEP 4/I, p. 490

[7] SEP 4/I, p. 490

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de sfătuire către Teodor cel căzut, 18

[9] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 6

[10] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, L

[11] BBVA, p. 837 – Cf. Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 128

[12] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, 58

[13] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de cuvinte, X

[14] SEP 4/I, p. 491

[15] SEP 4/I, p. 491

[16] SEP 4/I, p. 491

[17] SEP 4/I, p. 491

[18] SEP 4/I, p. 492

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 25

CAPITOLUL 25 – Cuviinţă în adevăr, măsură în vorbă şi la mâncare.

1: Acestea sunt proverbele lui Solomon

pe care le-au transcris prietenii lui Iezechia, regele lui Iuda.

SEP 4 traduce: Acestea sunt învăţăturile lui Solomon, neorânduite… „În Textul Masoretic aici începe aşa-numita a doua colecţie a lui Solomon. […] ♦ neorânduite: nu apare în Textul Masoretic. Termenul caracterizează perfect colecţia, compusă din învăţături diverse, amestecate, fără o logică internă”[1].

2: Slava lui Dumnezeu ascunde înţelesurile,

slava regelui le cinsteşte lucrarea.

„Evagrie: Îl numeşte slava lui Dumnezeu pe cel ce are slava lui Dumnezeu şi numeşte slava regelui pe cel care are slava regelui ceresc. Aceştia ascund în ei cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu greşească, şi cinstesc poruncile [în loc de fapte/lucrare la Evagrie] punându-le în practică (ibid., 299)”[2].

„Slava lui Dumnezeu o ascunde cuvântul, precum s-a scris. Căci, dacă vedem ca prin oglindă şi prin ghicitură şi înţelegem în parte, cum nu ne vom arăta mai slabi prin cuvintele limbii?”[3].  „Adu-ţi aminte de Solomon, care zice: Slava lui Dumnezeu ascunde înţelesurile. Căci, căutând cu curiozitate slava lui Dumnezeu, suntem asemenea celor ce voiesc să măsoare cerul cu palma”[4].  „Suind de la o mulţime de contemplaţii, nu fără sudoare şi greutate, adunăm o cunoştinţă ca într-o oglindă, şi din urmele unor reprezentări delicate câştigăm în minte vederea ca în ghicituri, dobândind neclintirea în credinţă. Dar, deoarece în creaturi şi în toate cele supuse facerii şi corupţiei nimic nu e structurat exact şi unic spre asemănarea cu firea şi slava supremă, înţelegem de abia cele din jurul ei, atrăgând spre aceasta cu folos tot ce ne arată fiecare existenţă. E ca şi cum am măsura cerul cu palma. Mintea noastră e prea scurtă pentru a ne deschide faţă de cele mai presus de orice minte”[5].

„O, cât de plăcut este duhul Tău, Doamne, care, ca să arăţi iubirea faţă de fiii Tăi, Te înduri să-i hrăneşti cu cea mai plăcută pâine, care se coboară din cer”[6].

3: Înalt e cerul şi adânc e pământul,

dar inima regelui e de nepătruns.

„Cerul este înalt, iar pământul adânc! Cine din cei încurcaţi în păcate va sui la cer? Cine încă înfăşurat cu întunericul cel de jos şi cu greutatea trupului va contempla curat cu toată mintea toată Mintea şi se va amesteca cu existenţele veşnice şi nevăzute, fiind încă între cele trecătoare şi văzute? Abia unul din cei tare curaţi de ar putea vedea aici pe pământ chipul Binelui, aşa cum vedem soarele în apă!”[7].

4: Bate argintul cu zgură în el

şi se va face pe de-a-ntregul curat.

5: Ucide-i pe cei necredincioşi de dinaintea regelui

şi tronul său va propăşi întru dreptate.

6: Nu te făli în faţa regelui

şi nici nu sta în locurile celor puternici;

7: că mai bine e să ţi se zică: – Urcă-te lângă mine!,

decât să fii umilit în faţa celor puternici.

Pe cele ce ochii tăi le-au văzut, spune-le!

„E sigur martorul care, ceea ce a văzut în mod real, aceea şi spune. Căci nu e în necunoştinţă de ceea ce s-a scris: Ceea ce au văzut ochii tăi, aceea spune”[8].

8: Nu te repezi la sfadă,

ca să nu-ţi pară rău la urmă.

9: De câte ori te înfruntă prietenul

trage-te înapoi, nu-i spune vorbe rele,

10: ca nu cumva prietenul să te ocărască

şi cearta şi vrajba să rămână aproape;

ci să-ţi fie ţie ca o moarte.

Bunăvoinţa şi prietenia te fac liber;

ţine-le pentru tine,

ca să nu te faci de ocară,

ci-n pace şi prietenie să-ţi păzeşti căile.

„Harul şi prietenia te fac liber: extraordinară formulare, asupra căreia s-a aplecat şi Evagrie, citind-o în lumina versetului din Ioan 8, 31-32: Adevărul vă va face liberi. După Evagrie, adevărul şi prietenia sunt una, mai precis, Unul, Iisus Hristos, în harul căruia prietenia devine adevărată, iar adevărul, eliberator”[9].

11: Ca un măr de aur într-o salbă de sardiu

aşa e cuvântul rostit [cu înţelepciune].

„Sardiu: gr. σάρδιον desemnează, probabil, o piatră preţioasă roşie, numită şi cornalină, pusă în legătură cu oraşul Sardes, din Lydia (cf. BA, nota la Ieşirea 28, 17). ♦ Evagrie: Aşa cum e mărul pentru salba de sardiu, tot aşa e cunoaşterea lui Dumnezeu pentru sufletul curat (ibid., 306)”[10].

12: O piatră de sardiu într-un cercel,

aşa e cuvântul înţelept la urechea atentă.

13: Aşa cum la seceriş o ninsoare va potoli arşiţa,

întocmai e solul credincios pentru cei ce l-au trimis:

ajută sufletele alor săi.

„Evagrie: Precum ninsoarea pune capăt arşiţei, tot aşa gnoza sfinţilor alungă oboseala sufletului (ibid., 308)”[11].

14: Precum vânturile şi norii şi ploile sunt foarte arătoase,

aşa e cel ce se laudă cu darul fals.

15: Îndelungă-răbdarea e propăşirea regelui,

dar limba moale zdrobeşte oasele.

16: Dacă găseşti miere, mănâncă cu măsură,

ca nu cumva, îmbuibându-te, să o verşi.

„Firea sufletului e un lucru sprinten şi uşor. Uneori sărind, doreşte să urce deasupra lui şi să afle cele mai presus de firea lui. Şi de multe ori pricepe ceva din citirea Scripturilor şi din contemplarea (înţelegerea, vederea) lucrurilor. Dar când i se îngăduie să se asemene cu cele pricepute de el, se găseşte mai prejos, după măsura iconomiei lui, înţelegând la ce lucruri a intrat cunoştinţa lui. De aceea, gândurile lui se umplu de frică şi de cutremur şi se grăbeşte să se întoarcă iarăşi, din frică, la starea lui coborâtă, socotind că a îndrăznit să se ridice la lucruri mai presus de înţelegerea lui. Căci de frica acestor lucruri se iveşte în el o temere şi dreapta socoteală (discernământul) îndeamnă mintea lui să îmbrăţişeze tăcerea şi să nu se lase ispitit de îndrăzneală, ca să nu se piardă şi să nu caute cele mai presus de el, să nu cerceteze cele ce sunt mai înalte ca el. Când, deci, ţi se va da putere să înţelegi, înţelege; dar să nu te prinzi fără ruşine de taine, ci închină-te şi preamăreşte pe Dumnezeu şi mulţumeşte-I în tăcere. Căci precum nu e bine a mânca multă miere, tot aşa nici a iscodi prea mult cuvintele dumnezeieşti, ca nu cumva, vrând să privim lucrurile mai mari până nu le înţelegem încă, să slăbească puterea văzătoare şi să se vatăme, din pricina asprimii drumului spre ele”[12].

Omul credincios e dator să păzească „câte poate să le cuprindă [şi] să le împlinească; iar pentru câte nu poate să le înţeleagă, se cade să mulţumească în tăcere, cum zice Sfântul Isaac  şi să nu socotească a intra fără ruşine”[13].  Tot din acest verset, o altă învăţătură: „Nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat [pe Dumnezeu], ci să convorbeşti despre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie[14], dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura despre El, ci lipsa de măsură. Gustarea de miere până la săturare produce vărsătură, deşi e miere adevărată. Orice lucru îşi are vremea lui (Ecclesiast 3, 1), cum socoteşte Solomon şi eu însumi; şi binele nu e bine când nu se face bine, precum floarea e nepotrivită în vremea iernii, precum femeii îi este nepotrivită podoaba bărbătească, precum bărbatului podoaba femeiască şi geometria plânsului, iar lacrimile, ospăţului”[15].

17: La prietenul tău să te duci rar,

ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască.

„Rar: plecând de la acest adverb, Evagrie dă o interpretare teologică versetului: călugărul nu trebuie să se ocupe prea des cu chestiunile teologice spinoase, pentru a nu inova despre Dumnezeu, căci intelectul omului nu rezistă prea mult în contemplaţie (Schol. Pr. 310)”[16].

„Înţeleptul scriitor al Proverbelor vrea ca cel înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul, şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti: Du-ţi piciorul rar către prietenul tău, ca nu cumva, săturându-se de tine, să te urască. Prin urmare, dacă unul turbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului, este prieten adevărat al Lui”[17].

„Prietenul este aci trupul nostru, pentru unirea şi dragostea naturală ce-o avem faţă de el. Deci Scriptura te îndeamnă să nu te încarci prea mult cu grija de trup, ci să te îngrijeşti de el numai atâta cât să poată merge pe urmele sufletului. Iar aceasta rar, ca nu cumva, îngrijindu-te prea mult de odihna lui, să se arate în tine cele ale vrăjmaşilor şi ale celor ce te urăsc”[18].

18: Măciucă şi sabie şi săgeată ascuţită,

aşa e omul care aduce mărturie mincinoasă împotriva prietenului său.

19: Calea omului rău şi piciorul nelegiuitului

vor pieri în ziua cea rea.

20: Aşa cum oţetul nu foloseşte la rană, şi nici fumul la ochi,

tot astfel boala, căzând în trup, mâhneşte inima.

Cum e molia în haină şi cum sunt carii în lemn,

aşa e tristeţea omului: strică inima.

Stihurile 1-2: De regulă, bolile „se nasc în trup, dar nu-şi mărginesc vătămarea numai la trup, ci o întind şi asupra sufletului, chinuindu-l continuu şi vătămându-l din pricina marii dureri şi tristeţi”[19].  „De fapt, oţetul şi molia sunt ca tristeţea care roade inima celui care nu-şi pune comorile în ceruri, printre bunurile duhovniceşti”[20].

Stihurile 3-4, notate de Rahlfs ca versetul 20a, sunt un „plus Septuaginta, introducând tema întristării inimii, speculată mai ales în literatura monahală (unul dintre cele opt gânduri rele este tocmai întristarea: cf. Ioan Casian, Grigore cel Mare). ♦ Evagrie distinge între două tristeţi, una deplorabilă/rea, ce se naşte din frustrarea de bunuri lumeşti, şi alta lăudabilă, când se naşte din dorul după cunoaşterea lui Dumnezeu (ibid., 313)”[21].

„Dacă prin vreun asalt întâmplător, sau prin diferite ocazii neaşteptate, tristeţea a avut putinţă să pună stăpânire pe sufletul nostru, atunci ne desparte pentru totdeauna de contemplaţia divină, iar mintea, odată decăzută din starea ei de totală curăţie, ne-o zguduie din temelii şi ne-o cufundă în grea deznădejde. Nu-i mai îngăduie monahului să-şi facă rugăciunile în bucuria de până atunci, şi nici să recurgă la remediile citirilor sfinte. Nici să mai fie liniştit şi blând cu fraţii nu suportă, şi-l face fără răbdare şi posac în toate obligaţiile de muncă, sau religioase. După ce a pierdut orice judecată sănătoasă, iar pacea inimii i s-a tulburat, îl face să se comporte ca un om ieşit din minţi, căzut în beţie, îl doboară şi-l prăbuşeşte, într-o disperare dureroasă. De aceea, […] trebuie să ne vindecăm şi de această boală […]. Duhul dumnezeiesc a arătat destul de limpede şi precis puterea acestei dăunătoare şi pierzătoare boli”[22].

21: Dacă duşmanul tău e flămând, dă-i să mănânce;

dacă-i e sete, dă-i să bea;

22: că făcând aceasta, cărbuni de foc îi grămădeşti pe cap,

iar Domnul te va răsplăti cu bunătăţi.

„Cărbuni de foc: Didim apropie imaginea cărbunilor de tristeţea din versetul precedent, pe care o vede ca pe o consecinţă a revenirii la starea de păcat (Epit. 25, 31). Alt comentariu face trimitere la chemarea lui Isaia (Isaia 6, 1 sq.): cărbunii sunt darurile Duhului Sfânt, care-l curăţă pe om de murdăria patimilor (PG 17, 236D-A)”[23].

„Duşmanul sufletului este trupul nostru, care ne războieşte mereu prin răscoala patimilor din el. Când, deci, cugetul trupesc apăsat de conştiinţă flămânzeşte, adică se doreşte după mântuire, sau însetează după cunoştinţa dumnezeiască, trebuie să-l hrănim prin înfrânare şi osteneli şi să-l adăpăm prin meditarea la cuvintele dumnezeieşti. Aşa se îngrămădesc peste capul lui, adică peste minte, cărbuni aprinşi, sau gânduri dumnezeieşti şi duhovniceşti”[24].

23: Vântul de la miazănoapte ridică nori;

tot astfel, faţa neruşinată întărâtă limba.

Faţa neruşinată sau „faţa obraznică sau persoană obraznică: după Evagrie, diavolul; limba ar fi intelectul (ibid., 315)”[25].

24: Mai bine să locuieşti într-un ungher din pod

decât în casă de obşte cu o femeie arţăgoasă.

25: Aşa cum apa rece îi este dulce sufletului însetat,

tot astfel o veste bună dintr-o ţară de departe.

26: Când un om drept cade în faţa necredinciosului

e ca atunci când cineva astupă izvorul şi zăpăceşte curgerea apei.[26]

„Evagrie: Aici, intelectul drept cade în faţa lui Satana, primind un gând necurat sau o falsă învăţătură (ibid., 317)”[27].

27: Nu e bine să mănânci miere multă,

dar e drept să cinsteşti cuvintele care înalţă.

„Verset ciudat, care opune consumul excesiv de miere (cf. 25, 16) cinstirii cuvintelor celebre, faimoase”[28].

Prin consumul excesiv de miere se poate înţelege iscodirea celor adânci ale dumnezeirii: „Fereşte-te de cercetarea vicleană şi fără folos a acestei prea adânci Taine, dacă nu vrei să te afunzi în adâncul îndoielii. Cercetarea evlavioasă şi smerită a adevărului este îngăduită, dar totdeauna să fie gata să primească îndrumări şi să se trudească să umble după învăţăturile sănătoase ale Părinţilor”[29].

28: Ca o cetate cu zidurile căzute şi care nu-i întărită,

aşa e omul care face ceva fără să-ntrebe.

„Uneori, în loc de adevăr, se văd năluci. Şi când mintea se oboseşte de căutare, uită de întunericul în care se află. Bine a zis deci înţeleptul Solomon că precum e o cetate fără ziduri, aşa e omul fără răbdare. Curăţeşte, deci, omule, sufletul tău, şi alungă de la tine grija lucrurilor ce se află în afară de firea ta şi atârnă în faţa înţelesurilor şi mişcărilor înţelegătoare perdeaua neprihănirii şi smereniei şi prin ele vei afla pe Cel ce este în lăuntrul firii tale. Căci tainele se descoperă celor smeriţi cu cugetul”[30].

---

[1] SEP 4/I, p. 486

[2] SEP 4/I, p. 486

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 4

[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VII-VIII

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, V

[6] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, V, 13, 2

[7] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXIV

[8] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, II, 1

[9] SEP 4/I, p. 487

[10] SEP 4/I, p. 487

[11] SEP 4/I, p. 487

[12] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXIII

[13] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I

[14] Adică: nu susţin că vorbirea despre Dumnezeu ar fi un lucru lipsit de evlavie.

[15] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, I, 4

[16] SEP 4/I, p. 487

[17] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 14

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 62

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, III, 13

[20] Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, X, 14

[21] SEP 4/I, p. 488

[22] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 1-2

[23] SEP 4/I, p. 488

[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 27

[25] SEP 4/I, p. 488

[26] Dintr-o eroare de tipar, la Anania apare aici virgulă, în loc de punct.

[27] SEP 4/I, p. 488

[28] SEP 4/I, p. 489

[29] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, V, 18, 1

[30] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXIII

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 24

CAPITOLUL 24 – Despre cei în primejdii de moarte; despre uşurătatea minţii.

1: Fiule, nu-i invidia pe oamenii răi,

nici nu pofti să le fii alături.

2: Că inima lor cugetă minciuni,

iar buzele lor grăiesc numai prostii.

3: O casă se zideşte cu înţelepciune

şi prin cunoaştere se întăreşte.

„Din nou, un comentariu vechi, al cărui autor rămâne neidentificat (PG 64, 732C), vede în Înţelepciune figura lui Hristos, iar în casă, pe cea a Bisericii”[1].

4: Prin pricepere se umplu cămările

cu toată bogăţia scumpă şi bună.

„În dreapta socoteală este înţelepciunea, în ea înţelegerea şi simţirea, fără de care nu se poate clădi nici casa noastră cea mai dinăuntru şi nu se poate aduna nici bogăţia duhovnicească, după cuvântul: Cu înţelepciune se zideşte casa şi cu mintea se reînnoieşte şi cu prevederea se umplu cămările de bogăţie”[2].  Cuvânt în acelaşi sens la Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 36.

5: Un om înţelept e mai bun decât unul tare

şi unul cu mintea-ntreagă decât o moşie întinsă.

6: Un război se duce sub o comandă,

dar ajutorul vine prin inima unui sfătuitor.

„Veghează aşadar ca să nimiceşti cu tărie cele opt soiuri [cele opt feluri de patimi] şi să nu te afli atras de lucruri copilăreşti; şi să câştigi şi bărbăţie, nu numai naivitate. Căci ai auzit de multe ori: Să faci toate cu sfat”[3].   „Frate, cel ce e cu adevărat ucenicul lui Hristos, nu are nici cea mai mică libertate ca să facă ceva de la sine. Chiar dacă i se pare că se foloseşte din convorbirea cu cei ce vin, el se abate de la porunca ce zice: Toate să le faci cu sfat. Ce vrei să auzi mai mult decât ceea ce au spus Părinţii:  De sunt vreunii de faţă şi grăiesc cuvântul lui Dumnezeu, întreabă pe Ava al tău cu smerenie: Ava, voieşti să rămân şi să ascult, sau să plec? (Abbe Isaia, Recueil, 3, 33, pp. 51-52). Şi ceea ce îţi va spune, aceea să faci în linişte. Şi dacă din vreo trebuinţă voieşti să întrebi pe cineva, fie monah, fie mirean, spune-i Avei. Şi de va socoti de bine, el însuşi te va întreba ce voieşti. Iar de-ţi va spune: Întreabă, atunci întreabă”[4].  „A nu lua sfatul Părinţilor pentru o lucrare care pare bună, conduce cele de la sfârşit ale lui la rău. Şi prin aceasta se calcă porunca ce zice: Fiule, toate fă-le cu sfat şi: întreabă pe părintele tău şi te va învăţa; pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune (Deuteronom 32, 7). Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să facă ceva de la sine. Căci a nu cere sfat, e mândrie. Şi unul ca acesta este duşman al lui Dumnezeu”[5].  „Nu e nimeni care să nu aibă nevoie de sfat, decât singur Dumnezeu, Care a făcut înţelepciunea (8, 22)”[6].

7: Înţelepciunea şi cugetarea sunt la porţile înţelepţilor;

înţelepţii nu se abat de la gura Domnului,

„Porţile înţelepţilor: după Evagrie, sunt virtuţile practice (ibid., 267)”[7].

8: ci iau cuvântul în adunări.

Înţelepciunea şi cugetarea sunt la porţile înţelepţilor, „că este greu să expui învăţăturile cu adevărat curate şi strălucitoare ale luminii celei adevărate înaintea unor auditori care sunt neinstruiţi”[8].

9: Pe cei neînvăţaţi îi întâmpină moartea;

nemintosul moare în păcate

şi necurăţia îl murdăreşte pe cel ticălos;

10: pângărit va fi el în ziua cea rea

şi-n ziua necazului, până ce se va mistui de tot.

Versetele 9-10: „Versete obscure […]. Comentariile vechi nu ajută prea mult la clarificarea sensului. Evagrie dă verbului a trece (sau va dispărea) [BBVA: se va mistui de tot] sensul de va fi nimicită: păcătosul va fi nimicit prin moarte (Schol. Pr. 268). Versetele descriu apogeul smintelii, în termeni radicali: până şi murdăria va fi murdărită”[9].

11: Nu pregeta să-i scapi pe cei duşi la moarte

şi să-i răscumperi pe cei ce sunt a fi ucişi.

„Versetul este citat în textele vechi, cu sensul literal, ca îndemn la răscumpărarea martirilor, a sclavilor, a prizonierilor, într-un cuvânt, a creştinilor aflaţi în primejdie (cf. Constituţiile apostolice 4, 9, 2). ♦ Evagrie recomandă citarea versetului împotriva celor care au fost consideraţi vrednici să primească ştiinţa (gnoza) dumnezeiască, dar nu vor să o transmită şi altora, lăsându-i în primejdie de moarte (ibid., 269)”[10].

12: Dar de vei zice: – Nu-l cunosc pe acest om!,

să ştii că Domnul cunoaşte inimile tuturor;

El, Cel ce le-a dat tuturor suflare, El pe toate le ştie

şi El îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

„Verset cu dublă semnificaţie: morală, împotriva mărturiei mincinoase; metafizic-teologică: despre neştiinţa omului şi omniştiinţa (plus judecata echitabilă) a lui Dumnezeu”[11].

13: Fiule, mănâncă miere, că bun este fagurele

şi-ţi îndulceşte gâtlejul.

„Miere: pe urmele lui Origen (De principiis 4, 2, 6), o parte din tradiţia patristică vede, în degustarea mierii, înghiţirea conţinutului Scripturii după sensul ei literal şi alegoric (Vasile cel Mare, In Princ. Pr. 14; Epit. 24, 14). ♦ Pentru Evagrie, mierea este Scriptura, aflată la îndemâna oricui, dar fagurele sunt chiar realităţile dumnezeieşti, a căror contemplare nu-i este dată oricui (Schol. Pr. 270)”[12].  „În chip figurat numeşte miere învăţătura dumnezeiască. Prin aceste sfaturi proverbele urmăresc formarea unui gust duhovnicesc al sufletului”[13].

14: În acest fel vei simţi înţelepciunea în sufletul tău;

că dacă o vei afla, bun îţi va fi sfârşitul

şi nădejdea nu te va părăsi.

15: Pe cel necredincios să nu-l aduci în păşunea drepţilor

şi nici să te laşi înşelat de saţul pântecelui;

„Să nu pofteşti mâncări felurite şi de mult preţ şi desfătări aducătoare de moarte. Căci cea dedată desfătărilor, zice, a murit fiind încă vie (I Timotei 5, 6). Dacă e cu putinţă, fugi chiar de săturarea cu cele uşor de găsit. Căci s-a scris: Nu vă amăgiţi cu săturarea stomacului”[14].

16: că de şapte ori va cădea dreptul şi se va ridica,

dar cel necredincios în rele va slăbi.

„Dreptul este aici Domnul nostru Iisus Hristos, singurul cu adevărat drept. Căci de El se zice că şi cade şi se şi ridică în noi, ca unul ce a primit toate cele ale noastre. Iar firea noastră a căzut de şapte ori. Prima cădere s-a produs prin greşeala protopărintelui [Adam]; a doua, prin uciderea de om a lui Cain, care a introdus prima dată uciderea; a treia în vremea generaţiei lui Noe, asupra căreia n-a mai rămas Duhul lui Dumnezeu, deoarece oamenii erau numai trupuri; a patra pe vremea zidirii turnului [Babel]; a cincea pe vremea generaţiei lui Avraam, din care singur acesta a plăcut lui Dumnezeu; a şasea pe vremea lui Moise, a cărui generaţie sporise atât de mult în necredinţă, încât a fost trimis el de la Dumnezeu spre tămăduirea acestei necredinţe; a şaptea pe vremea generaţiei Proorocilor, care a întrecut generaţiile de mai înainte în măsura răutăţii. Deci fiindcă, precum s-a zis, firea noastră a căzut de şapte ori, Domnul, mişcat de iubirea de oameni, a ridicat-o, unind-o cu Sine după ipostas”[15].

Dar, cuvântul poate fi aplicat şi nevoitorilor: „Asigură-te din toată puterea să nu cazi. Dar, dacă ţi s-ar întâmpla să cazi, ridică-te îndată şi stai iarăşi la lupta cea bună. Chiar dacă ţi s-ar întâmpla aceasta de zeci de mii de ori, prin retragerea harului, de zeci de mii de ori să faci şi aceea, adică să te ridici până la sfârşitul tău. Căci s-a scris: De şapte ori va cădea dreptul, adică toată viaţa, de şapte ori se va ridica”[16].  „Dacă primind o poruncă de la sfinţi o vei călca, nu te tulbura, nici nu te deznădăjdui ca să nu mai ţii seama de ea. Ci adu-ţi aminte de cel ce a zis despre drept, că de şapte ori cade într-o zi şi se ridică şi de Domnul care cere lui Petru: De şaptezeci de ori câte şapte să ierţi fratelui tău (Matei 18, 22). Dacă deci oamenilor li s-a poruncit să ierte astfel, cu cât mai mult nu va ierta El, Cel bogat în milă, care suprabiruieşte toate prin îndurări?”[17].

17: De va cădea duşmanul tău, nu te bucura asupră-i,

iar de împiedicarea lui nu te mândri;

„Din nou o interpretare extraordinară a lui Evagrie: Cine se bucură de pierderea unui suflet (indiferent că este al duşmanului) seamănă cu diavolul care nu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului (ibid., 272)”[18].

18: că Domnul va vedea aceasta şi n-o să-I placă

şi mânia Şi-o va întoarce dinspre el.

„Dacă Dumnezeu nu lasă nepedepsiţi pe cei care se bucură de nenorocirile duşmanilor […], cu atât mai mult pe cei care invidiază pe cei care nu le-au făcut nici un rău. Să tăiem deci fiara cea cu multe capete. Că invidia are multe chipuri. Dacă cel care iubeşte pe cel care-l iubeşte nu face nimic mai mult decât vameşul (Matei 5, 46), unde se va găsi cel care urăşte pe cel care nu i-a făcut nici un rău?”[19].

19: Nu te bucura asupra răufăcătorilor,

nici să-i invidiezi pe păcătoşi;

20: fiindcă răii nu vor avea urmaşi,

iar lumina celor necredincioşi se va stinge.

„Evagrie: Cei răi nu vor naşte nici virtuţi, nici învăţături drepte, fiindcă nu se tem de Domnul (ibid., 273)”[20].

21: Fiule, teme-te de Dumnezeu şi de rege

şi nici unuia să nu-i fi nesupus.

22: Că ei dintr-o dată îi vor pedepsi pe cei necredincioşi,

şi cine oare va şti răzbunarea amândurora?

„Cinsteşte, aşadar, pe împărat iubindu-l, supunându-te lui, rugându-te pentru el. Făcând aceasta, faci voia lui Dumnezeu”[21].

„Textul următor, până la versetul 23, e omis în Textul Ebraic, dar şi în vechile ediţii româneşti. Aici, după ediţia Rahlfs”[22]:

Fiul care păzeşte poruncile scapă de pieire;

dar cel ce vrea s-o primească, acela a şi primit-o.

„Versetul nu prea are sens în context. Insistă asupra fidelităţii fiului faţă de cuvântul cu autoritate. Aveam de-a face, probabil, cu o glosă a traducătorului Septuagintei, menită să pună în legătură tema ascultării de rege cu cea a obedienţei fiului, omniprezentă în Proverbe [versiunea] Septuaginta”[23].

Nimic mincinos să nu spună regele cu limba lui;

da, nici o minciună să nu-i iasă de pe limbă.

Limba regelui e sabie, şi nu una de carne;

cel ce va fi dat pe seama ei, acela va pieri;

că dacă i se stârneşte furia,

el nimiceşte oameni cu arcuri

şi mănâncă oase de oameni

şi le arde ca o flacără,

aşa că ele nu mai pot fi mâncate nici de vulturii tineri.

Vulturii tineri sau „puii de vulturi: Evagrie vede în ei simboluri ale demonilor: Cine a fost curăţit de Domnul şi se ţine departe de orice rău nu poate fi mâncat de demoni (ibid., 279); în 30, 17 însă, verset [înrudit] cu 24, 22e [BBVA: v. 22, fără alte notaţii], el va vedea în puii de vultur uneltele lui Dumnezeu”[24].

Fiule, cinsteşte cuvintele mele

şi pune-ţi-le la inimă şi gândeşte-te la ele!

23: Şi iarăşi pe acestea vi le spun vouă, înţelepţilor:

Nu e bine ca la judecată să-i cunoşti pe împricinaţi.

Sensul e următorul: „nu te lăsa intimidat de statutul social al cuiva”[25].  „Judecătorul trebuie să aibă în vedere numai dreptatea, fără să caute la faţa oamenilor, că la procese nu-i bine să cauţi la faţa oamenilor, şi fără a înclina cumpăna dreptăţii de partea cuiva, ci de a da hotărâri drepte şi cu neputinţă de schimbat”[26].  „Îndurarea şi îndelunga răbdare preced judecata dumnezeiască, întrucât Dumnezeu posedă şi cuprinde în Sine, mai presus de toate, întreaga virtute, fiind El în acelaşi timp şi drept şi milostiv, căci mila Sa nu se împotriveşte judecăţii Sale, după cuvântul care stă scris: Nu e bine ca la judecată să cauţi la faţa oamenilor”[27].

24: Cel ce-i spune necredinciosului că este drept,

blestemat va fi de popoare şi urât de neamuri.

25: Iar cei ce mustră, aceia mai buni se vor arăta

şi binecuvântare va veni peste ei.

„După Evagrie, binecuvântarea rodnică este cea spirituală, nu materială (ibid., 481)”[28].

26: Un răspuns cu vorbe bune e o sărutare pe buze.

27: Pune-n rânduială ceea ce ai de făcut afară,

pregăteşte-te la ţarină

şi vino după mine,

şi pe urmă îţi vei dura casa.

„Constituţiile apostolice înţeleg versetul ca pe un avertisment înaintea marii plecări, moartea (2, 13, 3). ♦ După Evagrie, ogorul este lumea sau contemplarea lumii (ibid., 291)”[29].

O altă variantă a versetului: „Găteşte pentru ieşire lucrurile tale şi pregăteşte-te de drum! Nu vorbeşte de drumul acesta de pe pământ, ci de plecarea noastră din lumea aceasta. Dacă vom avea mereu şi în fiecare zi înaintea ochilor necunoaşterea sfârşitului nostru, nu vom păcătui aşa uşor”[30].

28: Să nu fi martor mincinos împotriva concetăţeanului tău

şi nici să-ţi dai drumul la gură.

29: Să nu zici: – Cum mi-a făcut el, aşa îi voi face şi eu;

şi: – Cu ce m-a năpăstuit, cu aceea îi voi plăti.

„Verset care se ridică împotriva legii talionului”[31].

30: Omul nemintos e ca o arătură,

omul fără minte e ca o vie:

31: Dacă o laşi, se-nţeleneşte

şi se umple de buruieni şi se pustieşte

şi pietrele gardului i se surpă.

„Gardul este, după Evagrie, nepătimirea (apatheia) [apathia] sufletului, dobândită prin virtuţile practice”[32].

„Că şi cele rele provin de la noi ne-o arată clar Domnul. Aceasta se întâmplă însă celor care din lene lasă nelucrate seminţele naturale ale bunătăţilor, aşa cum se relatează în Pilde”[33].

32: Apoi mie mi-a părut rău

şi mi-am luat seama, ca să aleg învăţătura.

Mie mi-a părut rău sau, ca în SEP 4, „m-am întors asupra mea: din nou tema convertirii (μετανοία). Chiril al Ierusalimului înţelege verbul chiar cu sensul de pocăinţă (Cateheze baptismale II, 13)”[34].

33: Puţină dormitare, puţintel somn,

puţin să stai cu mâinile în sân…;

34: şi dacă asta vei face, îţi iese sărăcia-nainte

şi, ca o bună alergătoare, lipsa.

De aici, cuvânt pentru cei ce se împrumută (desigur, e vorba de cei ce apelează la cămătari): „Care ţi-e folosul că ai amânat cu o zi strâmtorarea ta? Că va veni peste tine, iarăşi, sărăcia ca un bun alergător şi strâmtorarea va fi aceeaşi, ba încă cu adaos. Că împrumutul nu-i scăpare deplină de sărăcie, ci o mică amânare a greutăţilor pe care le ai. Dacă nu te-ai împrumutat, eşti la fel de sărac şi astăzi şi-n zilele următoare; dar dacă te-ai împrumutat, vei suferi şi mai cumplit, pentru că dobânzile îţi măresc sărăcia. Acum nimeni nu te învinuieşte că eşti sărac, că răul acesta e fără voia ta; dar dacă ajungi să plăteşti dobânzi, toţi te vor mustra pentru nesocotinţa ta”[35].

---

[1] SEP 4/I, p. 477

[2] Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică

[3] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 44

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 308

[5] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 535

[6] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 66

[7] SEP 4/I, p. 477

[8] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 55, 4

[9] SEP 4/I, p. 477

[10] SEP 4/I, p. 477

[11] SEP 4/I, p. 478

[12] SEP 4/I, p. 478

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[14] Teodor al Edesei, Una sută capete foarte folositoare, 55

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 49

[16] Ioan Carpatiul, Capete de mângâiere, 84

[17] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 371

[18] SEP 4/I, p. 478

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XL, 4

[20] SEP 4/I, p. 478

[21] Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, I, 11

[22] BBVA, p. 833

[23] SEP 4/I, p. 479

[24] SEP 4/I, p. 479

[25] SEP 4/I, p. 481

[26] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 9

[27] Sf. Grigorie Palama, Omilii, IV, 2

[28] SEP 4/I, p. 481

[29] SEP 4/I, p. 481

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Sfânta mare Muceniţă Drosida, I

[31] SEP 4/I, p. 482

[32] SEP 4/I, p. 482

[33] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 75

[34] SEP 4/I, p. 482

[35] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, IV, 2

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 23

CAPITOLUL 23 – Despre mâncare şi băutură.

„Primele opt versete sunt organizate în trei serii de câte cinci stihuri, tratând relaţiile de ospăţ cu un principe, cu un bogat şi cu un răuvoitor”[1]:

1: Dacă stai să mănânci la masa cuiva mare,

ia seama bine la cele ce ţi se pun dinainte

Ia seama bine e tradus, în SEP 4, ca uită-te cu luare-aminte: „Origen interpretează versetul în cheie spirituală, plecând de la îndemnul iniţial uită-te cu luare-aminte, literal judecă cu judecată, gr. νοητως νόει. Întreaga Scriptură este masa Înţelepciunii (Com. Rom. 8, 8)”[2].

2: şi încetineşte-ţi mâna,

ştiind că s-ar cuveni ca şi tu să găteşti ceva la fel;

3: iar dacă eşti chiar fără saţ, nu pofti la bucatele lui,

căci acestea se ţin de o viaţă falsă.

„Mâncăcioşii stau lipiţi de mâncări pe care, după puţină vreme, le dau afară. Noi, însă, care căutăm mâncarea cea cerească, trebuie neapărat să fim stăpâni pe stomacul care se află aşezat mai jos de cerul gurii”[3].

4: Dacă tu eşti sărac, nu te măsura cu cel bogat,

ci reţine-te în propria ta cugetare.

„Verset cu o evidentă notă stoică”[4].

5: Dacă-ţi aţinteşti ochiul asupră-i, el se face nevăzut,

căci aripi ca ale unui vultur i s-au gătit

şi el se întoarce la casa stăpânului său.

Casa stăpânului său „pare a desemna cerul: bogatul se întoarce în cer. ♦ Origen înţelege astfel versetul, dar îl aplică martirilor: ei şi-au părăsit toate bunurile pământeşti şi şi-au pregătit, prin credinţă, aripi de vultur pentru a se ridica la cer (Exhortaţie la martiriu 15)”[5].

„Hrănită şi adăpată cu [Sfânta] Euharistie, aripa sufletului se reface şi, după prea înţeleptul Solomon, face aripa ca un vultur care se întoarce spre cer, vechea lui patrie, ceea ce înţeleptul Solomon zice despre cel cu adevărat bogat”[6].

6: Să nu cinezi cu omul invidios,

nici să pofteşti la bucatele lui;

7: că el aşa mănâncă şi bea

ca şi cum cineva ar înghiţi păr;

8: nici să-l aduci la tine şi nici să mănânci cu el bucăţica ta de pâine,

căci el o va vărsa şi va spurca vasele tale cele bune.

„Înţelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios. Prin tovărăşia la cină, înţeleptul Solomon lasă să se înţeleagă toate legăturile din viaţă, că după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele uşor de aprins, tot aşa trebuie, atât cât este cu putinţă, să nu avem legături de prietenie cu oameni pizmăreţi, pentru a ne aşeza în afara săgeţilor invidiei”[7].

9: La urechea celui fără minte nu spune nimic,

ca nu cumva, de câte ori îi vine, să-şi râdă de cuvintele tale înţelepte.

„Evagrie: Nu spune nimic inteligent, adică nimic adânc şi mistic, pentru că nu se cuvine să arunci nestemate înaintea porcilor (cf. Matei 7, 6) (ibid., 253)”[8].

10: Să nu muţi din locul lor vechile pietre de hotar,

iar în agoniseala orfanilor să nu intri;

11: fiindcă Cel ce-i mântuieşte pe ei, Domnul, este tare

şi El va judeca pricina lor cu tine.

12: Dă-ţi inima la învăţătură

şi pregăteşte-ţi auzul pentru cuvintele priceperii.

13: Nu te împiedica să cerţi un copil;

că dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri;

14: că tu îl vei bate cu nuiaua,

dar îi vei scăpa sufletul de la moarte.

„Tatăl care cruţă pe copilul lui îl pierde; dar dacă nu-l cruţă, îl scapă”[9].  „Cum izbăveşte înţelepciunea sufletul tânărului de la moarte? De la însăşi înţelepciunea vom auzi ce ne sfătuieşte să facem ca să nu moară tânărul. De-l vei bate cu nuiaua, nu va muri; căci tu îl vei bate cu nuiaua, iar sufletul lui îl vei izbăvi de moarte”[10].  „Certarea şi dojana, după cum le arată şi numele, sunt lovituri date sufletului; pun capăt păcatelor şi înlătură moartea, cuminţeşte pe cei porniţi spre desfrâu”[11].  „Dumnezeu nu omoară pe unul şi face viu pe altul, ci pe acelaşi om îl face viu prin acelea prin care îl omoară, şi-l vindecă prin acelea prin care îl bate. Aşadar, este bătut trupul, ca să fie vindecat sufletul; este omorât păcatul, ca să trăiască dreptatea”[12].  „După cum copiii cei mici, care nu-şi fac lecţiile, ajung mai atenţi şi-şi învaţă lecţiile după ce dascălii şi pedagogii lor îi bat cu nuielele, şi după cum aceleaşi lecţii, înainte de bătaie, treceau pe lângă urechile lor, după suferinţele pricinuite de lovituri, le intră în urechi şi se păstrează în memorie, ca şi cum atunci li s-ar fi deschis urechile, tot aşa se petrec lucrurile şi cu cei care nu ascultă învăţătura dumnezeiască şi dispreţuiesc poruncile Domnului. Dar, când s-a abătut asupra lor certarea Domnului, atunci sunt primite poruncile lui Dumnezeu, totdeauna propovăduite, dar totdeauna călcate în picioare, ca şi cum ar fi izbit pentru prima oară de auzul lor”[13].

15: Fiule, dacă inima ta e înţeleaptă,

şi inima mea o vei înveseli

16: şi buzele tale vor sta de vorbă cu buzele mele –

dacă vor fi drepte.

17: Inima ta să nu-i pizmuiască pe păcătoşi,

ci-n toată vremea fii în frica Domnului.

18: Că dacă vei păzi aceste lucruri, vei avea urmaşi

şi nădejdea ta va rămâne statornică.

19: Ascultă, fiule, şi fii înţelept

şi cugetele inimii tale le îndreaptă.

20: Nu fi beţiv,

nici să te-ntinzi la sfătoşenii şi la cumpărături de cărnuri;

21: că tot beţivul şi destrăbălatul vor sărăci

şi tot leneşul va pune pe el haine cârpite şi zdrenţe.

„Leneşul va fi acoperit de zdrenţe, căci fără îndoială nu va merita să se împodobească în veşmântul nestricăciunii”[14].   „Dumnezeiasca Înţelepciune, căutând să bage spaimă în fiii săi faţă de această viaţă – dacă trebuie să o numim viaţă – trândavă, mişcată de plăceri şi cu mare admiraţie pentru beţie, le porunceşte: Nu fiţi băutori de vin, nu vă lungiţi la sfaturi şi la cumpărături de carne; că tot beţivul şi desfrânatul va sărăci şi tot somnorosul se va îmbrăca cu zdrenţe. Somnoros [BBVA: leneş] este orice om care nu-i cu luare aminte la înţelepciune, ci este de beţie cufundat în somn. Înţelepciunea spune că beţivul se va îmbrăca în zdrenţe; din pricina beţiei va fi făcut de ruşine în faţa celor  care îl privesc. Găuri ale păcătosului sunt zdrenţele ţesăturii trupului lui, găurite de gustul de plăceri; prin aceste găuri se poate vedea ruşinea lăuntrică a sufletului păcătosului, adică păcatul, din pricina căruia nu se va putea mântui cu uşurinţă ţesătura trupului său, sfâşiată din toate părţile şi putrezită din pricina multelor sale pofte; iar această ţesătură îl taie de la mântuire”[15].

22: Fiule, ascultă-l pe tatăl tău, cel care ţi-a dat naştere,

şi nu te sfii de maică-ta pentru aceea că a îmbătrânit.

23: Agoniseşte-ţi adevărul

şi nu vinde înţelepciunea, învăţătura şi ştiinţa.

„Verset omis în Septuaginta şi tradus după Textul Masoretic”[16].

24: Un tată drept împarte hrană bună,

iar sufletul său se veseleşte de fiul înţelept.

25: Veselească-se tatăl tău şi mama ta de tine

şi să se bucure aceea care te-a născut.

26: Fiule, inima ta dă-mi-o mie,

iar ochii tăi să vegheze asupra căilor mele.

27: Că o casă străină e un vas plin de găuri,

iar o fântână străină e fântână strâmtă.

„Vas găurit: Textul Masoretic are groapă adâncă. Imagine voit folosită de traducătorul Septuaginta. Ea trimite cu gândul la pedepsirea danaidelor în Hades, condamnate să umple la nesfârşit un vas găurit (se vorbeşte şi de un butoi fără fund). În Gorgias, Platon face un lung comentariu pe această temă, cu referire la sufletul nesăţios al smintiţilor (493bc)”[17].

„Nu te du la uşi străine. Mai bine este să-ţi uşurezi nevoile, încetul cu încetul, cu gânduri chibzuite, decât să scapi de ele dintr-o dată cu bani străini, iar mai pe urmă să-şi pierzi toată averea”[18]. Comentariul, evident, face referire la cei care apelează la cămătari atunci când se află în nevoie.

28: Că un lucru ca acesta degrab va pieri

şi tot nelegiuitul se va stinge.

29: La cine e vai? la cine e gâlceavă? la cine sunt certurile?

la cine sunt tulburările şi sfezile?

la cine sunt oase rupte fără pricină?

la cine sunt ochii urduroşi?

„Vaietul este un strigăt de jale, şi vrednici de jale sunt beţivii. Gâlceava se naşte din pricina turburării făcute de vin gândurilor. Greţurile, din pricina proastei digestii pricinuite de plăcerea băutului. Sfezile, după spusele Scripturii, sunt vorbăriile de la ospeţe, fără măsură şi cu ceartă. Zdrobiri zadarnice sunt pricinuite iubitorilor de vin, că din pricina beţiei nu pot să se ţină pe picioare, cad la pământ în fel şi fel de chinuri, încât trupul primeşte neapărat zadarnice zdrobiri”[19].

30: Oare nu la aceia care se-ntind la vin?

oare nu la aceia care stau la pândă pe unde se fac petreceri?

Nu vă îmbătaţi cu vin, ci staţi de vorbă cu oameni drepţi,

în plimbări deschise staţi de vorbă cu ei.

„Evagrie: Acest vin este din via Sodomei (ibid., 259)”[20].  „Uitaţi-vă la iubitorul de vin, că e totul numai zdrenţe! Îşi dispreţuieşte raţiunea! Se dă pe mâinile beţiei! Face toate câte l-a ameninţat Scriptura [că le va face]. Aici, înţelepciunea arată că iubitorul de vin este, prin ochii lui cei urduroşi, chiar mort cu raţiunea – că acesta e un semn care arată pe cei morţi. Înţelepciunea arată că, pentru Domnul, iubitorul de vin este mort; că uitarea poruncilor, care duc la viaţa cea adevărată, împinge la pieire”[21].

31: Că dacă-ţi vei ţine ochii pe ulcele şi pahare,

pe urmă vei umbla mai gol decât un pisălog,

32: iar mai pe urmă te vei zvârcoli ca un muşcat de şarpe

şi ca unul prin care curge venin de viperă cu corn.

„Evagrie: Pisălogul izbeşte tare, dar nu deschide locul pe care-l izbeşte; Domnul însă le-a spus discipolilor: Bateţi şi vi se va deschide! (ibid., 262)”[22].

„Pe bună dreptate, Pedagogul, Care se îngrijeşte de mântuirea noastră, ne porunceşte cu foarte multă tărie, zicând: Nu beţi vin ca să vă îmbătaţi. Pentru ce? Vedeţi primejdia naufragiului? Inima este cufundată în prea multă băutură, iar vinul cel mult se aseamănă cu ameninţarea mării. Trupul este scufundat în vin ca o corabie în mare, scufundat în adâncul neorânduielii şi acoperit de valurile vinului; iar cârmaciul minţii omului este purtat încoace şi încolo de valul cumplitei beţii; a rămas pe mare, este ameţit de întunericul furtunii, nu mai ajunge la limanul adevărului şi, căzând între stâncile ascunse sub apă şi izbindu-se de ele, piere din pricina plăcerilor”[23].

33: Oriunde ochii tăi vor vedea o [femeie] străină,

atunci gura ta va vorbi pe-ntortocheate

34: şi vei zăcea ca-n mijlocul mării

şi ca un cârmaci învăluit de furtună.

„Îngrădituri a împletit înaintea vederii celui ce poate să audă şi Solomon, zicând: Când ochii tăi vor privi la femeie străină, gura ta va grăi lucruri meşteşugite. Lucruri meşteşugite le zice celor pe care am avea să le întâlnim după păcat, la vremea răsplătirii. Căci, gândindu-ne la acestea cu o dispoziţie cuvenită, va fi oprită toată vederea primejdioasă de la ochii noştri. Dar a arătat şi ce dispoziţie trebuie să aibă gândul în vremea aceea: Căci te vei afla, zice, ca în inima mării şi ca un cârmaci în mare furtună. Pentru că de se va putea face cineva, în vremea luptei cu vederea aţâţătoare, atât de viteaz, datorită pedepselor care îl ameninţă, precum este cel ce se află în mijlocul mării înfuriate, va birui fără osteneală pe vrăjmaşii ce năvălesc asupra sa, nesimţind loviturile pe care le primeşte, încât să poată zice: M-au lovit şi n-am simţit durere, şi-au bătut joc de mine şi n-am ştiut nimic (v. 35). Adică aceia, zice, m-au lovit şi au socotit să-şi râdă de mine, dar eu n-am simţit nici rănile, căci erau de la săgeţi de copii, şi nu m-am întors nici spre vicleniile lor, făcându-mă că nici nu-i bag în seamă”[24].

35: Şi vei zice: – M-au bătut şi nu m-a durut,

şi-au râs de mine şi n-am ştiut.

Când oare se va face ziuă, ca să mă pot duce

şi să-i caut pe cei cu care pot merge-mpreună?

Se va face ziuă: „După Evagrie, zorii sufletului sunt recunoaşterea păcatului (ibid., 265)”[25].

---

[1] SEP 4/I, p. 473

[2] SEP 4/I, p. 473

[3] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 4, 2

[4] SEP 4/I, p. 473

[5] SEP 4/I, p. 474

[6] Origen, Contra lui Celsus, VI, 44

[7] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XI, 4

[8] SEP 4/I, p. 474

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LV, 2

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

[11] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 82, 2

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, IX, 4

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 5

[14] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, X, 21

[15] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 27, 1-3

[16] BBVA, p. 831

[17] SEP 4/I, p. 475

[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IV, 3

[19] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XIX, 4 – Împotriva celor ce se îmbată.

[20] SEP 4/I, p. 476

[21] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 27, 4-5

[22] SEP 4/I, p. 476

[23] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 28, 1-3

[24] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 50-51

[25] SEP 4/I, p. 476

 

Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 22

CAPITOLUL 22 – Alte sfaturi.

1: Un nume bun e mai de preţ decât bogăţia multă,

şi un dar bun, decât argintul şi aurul.

„Numele bun semnifică virtutea, după Evagrie (ibid., 233)”[1].

„Banii îi vei lăsa pe pământ, chiar dacă nu vrei; dar cinstea, ce o ai de pe urma faptelor bune, o vei duce înaintea Stăpânului, când tot poporul, stând împrejurul Judecătorului obştesc, te va numi hrănitorul şi binefăcătorul lui şi te va numi cu toate numele ce se cuvin iubirii de oameni”[2].

2: Bogatul şi săracul s-au întâmpinat laolaltă,

dar Domnul este Cel ce pe amândoi i-a făcut.

„Există două tradiţii exegetice ale acestui verset la Părinţi. Conform celei dintâi, Dumnezeu a creat deopotrivă bogatul şi săracul, inegali de la început, dar completându-se, nu excluzându-se: bogatul câştigă împărăţia dăruind săracului şi, invers, acesta poate trăi datorită darurilor bogatului (Clement Alexandrinul, Care bogat va fi mântuit?, Optatus, Augustin, Cezarie de Arles etc.); conform celei de-a doua tradiţii, bogatul şi săracul sunt născuţi egali, ca simple fiinţe umane; diferenţele sociale intervin ulterior şi sunt nejustificate (Grigore din Nazianz)”[3].

3: Iscusitul, văzându-l pe omul cel rău că se chinuieşte, scoate el însuşi o învăţătură,

dar cei nepricepuţi trec mai departe spre paguba lor.

„Spune aşa, ca să arate că exemplul înţelepţeşte. Foarte mare şi desăvârşit bine este când cineva poate să se întoarcă de la săvârşirea faptelor rele la virtutea şi la facerea de bine”[4].

4: Frica de Domnul e odrasla înţelepciunii,

ca şi bogăţia, mărirea şi viaţa.

5: Ciulini şi laţuri sunt în căile strâmbe,

dar cel ce-şi păzeşte sufletul se va feri de ele.

6: Pe copil învaţă-l după chemarea sa;

când va îmbătrâni, nu se va abate.

„Verset omis în Septuaginta şi tradus după Textul Masoretic”[5].

7: Bogaţii îi vor stăpâni pe săraci

şi slugile îşi vor împrumuta stăpânii.

„Evagrie: În veacul ce va veni, cei care s-au îmbogăţit cu totul în cunoaştere (gnoză) şi înţelepciune vor porunci acelora rămaşi necuraţi şi fără asemenea bogăţie.  Evagrie nu destăinuie totuşi cine vor fi slujitorii şi cine stăpânii, căci învăţătura aceasta e mistică şi adâncă (ibid., 237)”[6].

8: Cel ce seamănă rele, rele va şi secera

şi din plin va primi pedeapsa faptelor sale.

Domnul îl binecuvintează pe omul blând şi darnic,

dar [omul] va da seamă de prostia faptelor sale.

Stihurile 3-4 apar doar în Septuaginta, iar ultimul s-ar traduce, conform SEP 4: va pune capăt zădărniciei lucrărilor sale; Anania schimbă afirmaţia, căci, altfel, „sensul nu poate fi intuit exact. Evagrie dă o traducere-interpretare personală, care clarifică un pic versetul: Prin virtute şi cunoaştere Domnul pune capăt deşertăciunii lucrărilor sale (Schol. Pr. 238)”[7].

9: Cel care-l miluieşte pe sărac, el însuşi se va hrăni,

căci din pâinea lui i-a dat săracului.

Cel ce dă mită îşi câştigă biruinţă şi cinste,

dar ia sufletul celui ce a primit-o.

Ultimele două stihuri apar doar în Septuaginta. „Sensul pare a fi următorul, confirmat de câteva citate antice: insul care oferă mită corupe şi sufletul celui care o primeşte. Dar Evagrie dă un sens radical opus: smulge sufletul din ghearele demonilor care-l aveau în stăpânire, întrucât, după el, darurile sunt virtuţile (ibid., 239). Gramatical, ambele interpretări sunt posibile”[8].

10: Scoate-l din adunare pe zurbagiu, şi odată cu el va ieşi gâlceava;

că dacă stă el în adunare, pe toţi îi necinsteşte.

În şoc de zurbagiu, SEP 4 are: ciuma. „După Evagrie, ciuma este diavolul, care trebuie alungat din suflet (ibid., 240)”[9].

„Dacă unii stăruie în neascultare, criticând pe ascuns, nedându-şi pe faţă durerea (nemulţumirea) lor, să se îndepărteze din comunitate, pentru că provoacă îndoială între fraţi, zguduie autoritatea poruncilor şi se fac învăţători ai neascultării şi răzvrătirii”[10].

11: Domnul iubeşte inimile cuvioase

şi plăcuţi îi sunt toţi cei fără prihană.

Un rege cârmuieşte cu buzele.

12: Ochii Domnului ocrotesc priceperea,

dar El dispreţuieşte vorbele nelegiuite.

„Evagrie: Domnul care veghează asupra sufletelor noastre ne hrăneşte (păstoreşte) cu ştiinţa duhovnicească, ştiinţă pe care o dispreţuieşte cel care încalcă Legea (ibid., 241)”[11].

13: Leneşul îşi caută îndreptăţiri şi zice:

– E un leu pe drum şi un ucigaş pe uliţă…

„Evagrie: Duşmanul nostru, diavolul, dă târcoale ca un leu, căutând pe cine să înghită (cf. I Petru 5, 8); leneşul, terorizat de diavol, refuză să practice virtuţile (ibid., 242)”[12].

„Când e trimis la drum, leneşul zice: E un leu pe cale şi se află un tâlhar la răspântie. E ca cei ce ziceau: Am văzut nişte fii de uriaşi şi ne aflam înaintea lor ca nişte lăcuste (Numeri 13, 33). Aceştia sunt cei ce în vremea sfârşitului lor se află încă pe cale; sunt cei ce mereu voiesc să fie înţelepţi. De aceea nu voiesc să pună niciodată un început. Iar cel simplu, pornind la înot, trece marea în prima căldură a sufletului, nefăcându-şi nici o grijă de trup, nici întrebându-se în sine de va avea oare vreun folos din lucrarea lui sau nu. Ia seama să nu-ţi fie multa înţelepciune lunecare a sufletului şi cursă înaintea feţei tale. Ci, încrezându-te în Dumnezeu, pune cu bărbăţie început drumului stropit cu sânge, ca să nu te afli pururea lipsit şi gol de Dumnezeu”[13].

14: Groapă adâncă e gura nelegiuitului

şi-n ea cade cel urât de Domnul.

Rele căi sunt înaintea omului

şi lui nu-i place să se întoarcă din faţa lor;

dar el trebuie să se abată de la calea strâmbă şi rea.

15: Lipsa de gândire face inima tânărului s-o ia razna,

iar băţul şi învăţătura îi sunt departe.

16: Cel care-l înşală pe sărac îşi sporeşte averea,

dar dacă-i dă bogatului, şi-o micşorează.

„Interpretare formidabilă a lui Evagrie: diavolul ne înşală luându-ne avuţiile pe care nu el ni le-a dat; noi îl înşelăm pe diavol luându-i viciile pe care nu le avem de la el. Comentariu amplu despre escrocheria noastră duhovnicească (ibid., 245)”[14].

Pornind cu versetul următor, „începe a doua mare secţiune de strofe (22, 17 – 25, 10), comparabilă cu cea alcătuită din primele nouă capitole. Numeroase diferenţe, şi aici, între Textul Masoretic şi Septuaginta, ultima având unsprezece versete suplimentare. De asemenea, Septuaginta grupează în mod original conţinutul celor două colecţii atribuite lui Solomon în Textul Masoretic. ♦ Începutul primei colecţii, 22, 17 – 23, 14, a fost pe bună dreptate apropiat de culegerea egipteană Înţelepciunea lui Amenemope”[15]:

17: Apleacă-ţi urechea la cuvintele înţelepţilor, ascultă şi cuvintele mele

şi lipeşte-ţi inima, ca să ştii că ele sunt bune.

„Pentru că am aplicat deosebirile de vârstă la omul lăuntric, este firesc să aplicăm şi numirile simţurilor la facultăţile sufletului. Astfel, când Cartea Proverbelor spune: Apropie urechea ta la cuvintele mele sau Cuvântul înţelept la urechea ascultătoare, trebuie să ştim că e vorba de partea ascultătoare a sufletului. Prin aceste cuvinte şi altele asemenea, Cartea Proverbelor dă tânărului un auz sănătos”[16].

18: Şi dacă ţi le vei pune la inimă,

împreună cu tine se vor veseli pe buzele tale,

19: pentru ca nădejdea ta să fie în Domnul

şi pentru ca El să-ţi facă ţie cunoscută calea;

20: şi scrie-ţi-le de trei ori,

pentru sfat şi cunoaştere, pe tăbliţa inimii tale.

De trei ori: „Evagrie raportează acest verset la împărţirea în trei domenii a filozofiei (etică, fizică, teologie). În ochii lui, Solomon este părintele filozofiei, prin Proverbe, Ecclesiast şi Cântarea Cântărilor. El ar fi fost ulterior imitat de greci (ibid., 247)”[17].

„Aşadar, de trei ori trebuie să-ţi scrii în suflet cugetările Sfintei Scripturi; în primul rând, şi omul cel mai simplu trebuie să fie zidit din carnea (sau litera) Scripturii – aşa numim noi înţelesul cel mai apropiat; în al doilea rând, cel care e cu ceva mai progresat să fie şi el oarecum educat prin sufletul său [al Scripturii – n. n.]; iar în al treilea rând, cei desăvârşiţi să fie educaţi după cele cu care se aseamănă, căci cei desăvârşiţi se zidesc din legea cea duhovnicească”[18].  Loc clasic de prezentare a celor trei categorii de credincioşi, după concepţia trihotomistă a lui Origen.

21: Eu te învăţ, aşadar, cuvântul adevărului şi cunoaştere bună în auz,

pentru ca şi tu să poţi răspunde cuvintele adevărului celor ce te întreabă.

„Gândirea Duhului profetic şi învăţătoresc, care este exprimată acoperit şi nu poate fi înţeleasă de toţi, are nevoie, pentru a fi lămurită, de învăţătura pe care o dau artele şi ştiinţele. Care este ştiinţa de a răspunde? Aceea de a întreba! Iar aceasta este dialectica”[19].

22: Nu-l sili pe cel nevoiaş, fiindcă el e sărac

şi nici să-l necinsteşti pe cel neajutorat care bate la porţi;

23: fiindcă Domnul este Cel ce-i va judeca pricina,

iar tu la adăpost îţi vei mântui sufletul.

24: Omului mânios să nu-i fii însoţitor,

nici să locuieşti împreună cu prietenul gata de sfadă,

25: ca nu cumva să înveţi ceva din purtările lui

şi sufletului tău să-i agoniseşti laţuri.

„Cum că este păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică şi cu dispreţ faţă de păzirea strictă a poruncilor se constată şi din cuvintele lui Solomon”[20].

26: Nu te pune chezaş din ruşine faţă de obrazul cuiva;

27: că dacă nu vei avea de unde plăti,

îţi vor lua chiar şi aşternutul de sub coaste.

„Astfel de acţiuni împovărătoare ni se întipăresc în suflet şi constituie un zapis sau un contract împotriva noastră, după cum vom fi judecaţi, ca şi cum ne-am fi obligat toţi în scris, prin semnătură proprie, la plata acestor datorii, recunoscând că trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, având să răspundem fiecare pentru cele ce-am făcut în viaţa trupească, bine sau rău”[21].

28: Nu muta vechile pietre de hotar pe care părinţii tăi le-au pus.

„Evagrie interpretează în sensul nedepăşirii măsurii şi a păstrării cu fidelitate a credinţei în Sfânta Treime (ibid., 249)”[22].  „Nu depăşim hotarele veşnice, pe care le-au pus Părinţii noştri, ci ţinem predaniile aşa cum le-am primit. Căci dacă vom începe să dărâmăm clădirea Bisericii, chiar în lucrul cel mai mic, atunci încetul cu încetul se va distruge toată”[23].  „Pentru aceea, fraţilor, să stăm pe piatra credinţei şi pe tradiţia Bisericii, nedepăşind hotarele pe care le-au pus Sfinţii noştri Părinţi. Să nu dăm loc acelora care vor să introducă noutăţi şi să distrugă clădirea sfintei, soborniceştii şi apostoleştii Biserici a lui Dumnezeu. Căci, dacă s-ar îngădui fiecăruia să facă ce vrea, atunci, încetul cu încetul, se va distruge tot corpul Bisericii”[24].  „Nu vorbesc de hotarele puse înainte de venirea în trup a lui Hristos, deoarece despre predaniile din Legea veche Dumnezeu spune, blamând: Nu le-am dat porunci bune (Iezechiel 20, 25), potrivit învârtoşării inimii lor. Astfel, pentru că s-a schimbat preoţia, s-a schimbat cu necesitate şi Legea (Evrei 7, 12)”[25].  „Prin urmare, Dumnezeu, cunoscând toate  şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, ne-a descoperit să cunoaştem numai ceea ce este de folos şi a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm. Pe acestea, deci, să le iubim şi în acestea să rămânem, nemutând hotarele veşnice şi nedepăşind dumnezeiasca predanie”[26].

„Cuvântul Cel veşnic este astăzi ştiut Fiu; prin El se îmbogăţeşte Biserica; harul răspândit se înmulţeşte în sfinţi, le dă pricepere, le descoperă tainele, vesteşte timpurile, se bucură de cei credincioşi, se dăruieşte celor care-L caută, celor care nu sfărâmă hotărârile credinţei, nici nu depăşesc hotarele părinţilor”[27].

Pornind de la acest verset, cel ce doreşte a începe nevoinţele pentru a ajunge la îndumnezeire e sfătuit: „Şi tu, învăţând acestea cu înţelegere şi dorind să deprinzi partea cea bună, care nu se va lua de la tine, a liniştii ce duce la cer, urmează legilor bine orânduite, precum ţi s-a arătat. Îmbrăţişează întâi, cu bucurie, ascultarea; apoi, liniştea. Căci precum făptuirea este calea spre vedere (contemplare), aşa ascultarea e calea spre linişte. Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus părinţii tăi; şi Vai celui singur (Ecclesiast 4, 10). În felul acesta, punând temelie bună, cu înaintarea vremii, vei pune şi acoperiş strălucitor zidirii Duhului”[28].

29: Omul care ştie să vadă şi care-i grabnic în faptele lui

trebuie să stea pe lângă regi,

iar nu pe lângă oamenii trândavi.

Aici suntem tentaţi să vedem în regi pe cei ce s-au împărtăşit de lumina Împăratului Hristos. Altfel, s-ar putea înţelege că e de laudă să-i slugărim pe puternicii momentului.

---

[1] SEP 4/I, p. 470

[2] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, VI, 3

[3] SEP 4/I, p. 470

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 172, 3

[5] BBVA, p. 828

[6] SEP 4/I, p. 470

[7] SEP 4/I, p. 470

[8] SEP 4/I, p. 471

[9] SEP 4/I, p. 471

[10] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 47

[11] SEP 4/I, p. 471

[12] SEP 4/I, p. 471

[13] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LVI

[14] SEP 4/I, p. 472

[15] SEP 4/I, p. 472

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XII, 14

[17] SEP 4/I, p. 472

[18] Origen, Despre principii, IV, 2, 4; Filocalia, I, 11

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, I, 45, 3

[20] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 6, 1

[21] Origen, Despre rugăciune, XXVIII, 5

[22] SEP 4/I, p. 473

[23] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, II, 12

[24] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 41

[25] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, II, 15

[26] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 1

[27] Epistola către Diognet, XI, 5

[28] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 14