PSALMUL 118 – Aliluia.
„Psalm alfabetic în ebraică – 22 de strofe, câte una pentru fiecare literă a alfabetului; fiecare are opt versete, toate începând cu litera respectivă. Adevărată litanie a Legii lui Dumnezeu. De fapt, termenul care se traduce de obicei cu lege, ebr. torah, înseamnă mai degrabă învăţătură de viaţă: Dumnezeu îl învaţă pe om cum să-şi orânduiască viaţa, purtarea, pentru a fi cu adevărat fericit. Psalmistul, inspirat de profeţi şi de Deuteronom, vorbeşte liber cu Dumnezeu, exprimându-şi diferitele stări sufleteşti legate de păzirea poruncilor, îndreptărilor, hotărârilor etc. – se remarcă bogăţia sinonimică în termenii legaţi de Lege – opt la număr. Părinţii subliniază cu toţii că plinătatea Legii este Hristos, singurul care poate spune: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6)”[1]. „Acesta este nu numai cel mai lung, ci şi cel mai bine construit dintre psalmii didactici. Arhitectura sa cuprinde 22 de strofe a câte 8 stihuri; numărul strofelor reprezintă numărul celor 22 de litere ale alfabetului ebraic; primul cuvânt al fiecărei strofe începe cu litera respectivă. Evident, Septuaginta păstrează structura, nu însă şi canonul alfabetic. Tema generală a psalmului este legea dumnezeiască, în sensul ei cel mai larg: totalitatea învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a descoperit şi le-a transmis prin profeţi. De aici, frecvenţa unor cuvinte care gravitează în jurul noţiunii de lege: nelegiuire, fărădelege, mărturie, poruncă, dreptate, îndreptare, făgăduinţă, pricepere, înţelepciune, cuvânt, spusă, judecată, cale…, cuvinte care se repetă şi care uneori acuză redundanţa. Textul însă, ca atare, e o expresie maximă a evlaviei, dar şi a meditaţiei asupra vieţii şi sfârşitului, ceea ce-l făcea pe Pascal să-l aibă la inimă. Psalmul a intrat puternic în cult: face parte din Slujba Înmormântării”[2].
1: Fericiţi cei fără prihană în cale,
cei ce umblă în legea Domnului!
2: Fericiţi cei ce caută să-I afle mărturiile;
cu toată inima Îl vor căuta.
„Mărturiile lui Dumnezeu: cerul, pământul şi toate câte sunt într-însele; cortul mărturiei (Numerii 1, 53), ca expresie a locuirii Domnului printre oameni; toate cuvintele lui Dumnezeu descoperite prin profeţi, precum şi faptele Sale consemnate în Sfintele Scripturi”[3].
3: Fiindcă cei ce lucrează fărădelegea
n-au umblat în căile Sale.
4: Tu eşti Cel ce poruncile Tale le-ai poruncit
pentru ca noi să le păzim foarte.
5: O, de s-ar face căile mele drepte
spre paza dreptăţilor Tale!
6: Atunci de-abia nu mă voi ruşina,
când voi căuta spre toate poruncile Tale.
„Deci, câţi doresc să se învrednicească de înfiere, să aibă nu numai trupul curat, ci şi sufletul”[4], adică să se îndrepteze căile lor.
7: Ţie mă voi mărturisi, Doamne, întru deschiderea inimii
când voi fi învăţat judecăţile dreptăţii Tale.
„Traducerea întru deschiderea inimii se întemeiază pe substantivul evthiti = direcţie în linie dreaptă, dar şi pe adjectivul/adverbul evthis = fără ocolişuri, franc, deschis. În fapt, aceasta este starea de spirit cu care un creştin trebuie să meargă la Taina Spovedaniei”[5].
8: Îndreptările Tale le voi păzi,
nu mă părăsi în cele din urmă!
Îndreptările: „Spre deosebire de dikeosis = îndreptăţire, justificare, dikeoma înseamnă îndreptar, călăuză, ghid, criteriu moral. Pluralul acestui substantiv este, în româneşte, îndreptare. Acest plural însă sună identic cu singularul substantivului îndreptare (al cărui plural e îndreptări), care, stricto sensu, îl traduce pe grecescul pedia[6] = educaţie, corecţie, corectare (dar şi pedeapsă). Aşadar, exprimarea adevărată ar fi: Îndreptarele Tale le voi păzi (aici şi în numeroase alte locuri). Numai că pluralul îndreptări (îndreptările) a intrat în limbajul liturgic la o vreme când limba română încă nu-şi diferenţiase asemenea nuanţe. El s-a încetăţenit atât de adânc în rostire şi auz, încât versiunea de faţă preferă să-l păstreze ca atare, până la o nouă vârstă a limbii române. E bine însă să se ştie care este înţelesul său real”[7].
9: Prin ce îşi va îndrepta un tânăr calea sa?:
prin păzirea cuvintelor Tale.
„Ilarie spune că e bine ca omul să ţină Legea din tinereţe, spre a nu ajunge să capete obiceiuri rele. Pentru Origen, tânărul este noul popor chemat de Hristos dintre neamurile păgâne”[8].
10: Eu cu toată inima Te-am căutat,
să nu mă lepezi de la poruncile Tale.
„Augustin spune că nu e în puterea omului să-şi îndrepte corect paşii – cf. Ieremia 10, 23”[9].
11: Cuvintele Tale mi le-am ascuns în inimă,
ca nu cumva să păcătuiesc faţă de Tine.
„Căci aşa cum, dacă cineva va pune într-un vas de aramă sămânţa focului, se va face şi el (vasul) părtaş la căldura cea pusă în vas, aşa şi cel care ţine în suflet şi în inimă cuvântul dumnezeiesc şi ceresc, prin dorinţa spre toată virtutea, se va încălzi prin aceasta”[10].
12: Binecuvântat eşti, Doamne,
învaţă-mă îndreptările Tale.
13: Cu buzele mele am vestit
toate judecăţile gurii Tale.
14: În calea mărturiilor Tale m-am desfătat
tot atât de mult cât în toată bogăţia.
15: La poruncile Tale voi gândi
şi căile Tale le voi înţelege;
16: la îndreptările Tale voi cugeta,
cuvintele Tale nu le voi da uitării.
17: Dă-i răsplată robului Tău,
viază-mă şi-Ţi voi păzi cuvintele.
„Fericitul Augustin: O răsplată poate fi de patru feluri: 1) rău pentru rău (iadul pentru cei păcătoşi); 2) bine pentru bine (împărăţia cerurilor pentru cei drepţi); 3) bine pentru rău (jertfa lui Hristos şi iertarea de pe cruce); 4) rău pentru bine (Iuda şi complicii săi). În rugăciune nu se poate cere decât răsplata pentru modul al treilea, deoarece nici un om nu se poate socoti pe sine atotbun”[11].
18: Ia-mi vălul de pe ochi
şi voi înţelege minunatele lucruri din legea Ta.
„Origen: Profetul ştia că Legea e umbra bunurilor viitoare (cf. II Corinteni 3, 18)”[12].
„Ochii mei vrea să însemne aici cugetul meu. Dar numai în puterea lui Iisus stă să ridice acest văl de pe ei ca să putem contempla cele spuse în Scriptură şi să prindem apoi înţelesul adevărat al celor exprimate acolo în chip învăluit”[13]. „În timpul fiecărei lecturi […] trebuie să ne rugăm Tatălui Cuvântului să împlinească şi în noi ceea ce s-a scris în Psalmi […]. Căci dacă El nu va deschide ochii noştri, cum vom putea vedea toate aceste mari mistere […]?”[14]. Psalmistul „ştia că un văl al neştiinţei stă pe inima celor care citesc şi nu înţeleg cele scrise sub formă alegorică. Vălul este îndepărtat prin darul lui Dumnezeu, când Acesta ia aminte la omul care face tot ce-i stă în putinţă, exersându-şi simţirile ca să deosebească binele de rău, prin rugăciune neîncetată”[15]. Astfel „strigă către Dumnezeu cel acoperit de ceaţa cugetului pământesc. Căci neştiinţa minţii pământeşti, fiind ca o ceaţă şi un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat şi înnegurat, de nu poate înţelege cele dumnezeieşti şi omeneşti, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeieşti”[16]. „Dumnezeu a dat ca ajutor Legea care reaprinde lumina dumnezeiască în noi şi curăţă solzii de pe ochii inimii noastre, înlăturând întunericul vechii cunoştinţe aşezat peste ei. În acestea e descrisă nemulţumirea şi nesimţirea lumii; e înfăţişată necunoscând pe Creatorul ei şi se arată rodul bun al iluminării ei”[17]. „Ai văzut că ochii îi erau acoperiţi? Ai văzut că a strigat lui Dumnezeu să i-i descopere? Acelaşi lucru fă-l şi tu, copilul meu, şi Dumnezeu nu va trece cu vederea chemarea pe care o faci din tot sufletul”[18].
19: Străin sunt eu pe pământ,
poruncile Tale nu mi le ascunde.
20: Sufletul meu de-a pururi a tânjit
să dorească judecăţile Tale.
„Origen: În mod normal, omul nu doreşte judecăţile lui Dumnezeu, căci se teme de pedeapsă. O astfel de dorinţă rămâne un ideal care poate forma obiectul rugăciunii”[19]. „După Ambrozie, psalmistul pare a spune că dorul după Dumnezeu nu este în puterea noastră, ci este rodul harului”[20].
21: Tu i-ai certat pe cei mândri;
blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale.
22: Despresoară-mă de ocară şi defăimare,
că mărturiile Tale le-am păzit;
23: fiindcă mai-marii şezut-au şi grăit-au împotrivă-mi,
dar robul Tău cugeta la îndreptările Tale;
24: fiindcă mărturiile Tale sunt cugetarea mea
şi îndreptările Tale sunt sfetnicii mei.
25: Sufletul mi s-a lipit de pământ;
viază-mă, după cuvântul Tău.
„Sfântul Ilarie: Aici e vorba de sufletul care stă lipit de trupul său şi care, după o grea luptă, se va despărţi prin moarte. De aici, sentimentul omului că e străin pe pământ (v. 19) şi că sufletul, de altă natură decât trupul, trebuie să meargă la Domnul (II Corinteni 5, 8)”[21].
26: Eu mi-am vestit căile, Tu m-ai auzit,
învaţă-mă îndreptările Tale.
Eu mi-am vestit căile: „Origen şi Ilarie înţeleg: Ţi-am mărturisit păcatele mele”[22].
27: Fă-mă să înţeleg calea îndreptărilor Tale
şi la minunile Tale voi cugeta.
28: Sufletul meu a dormitat de mâhnire,
întăreşte-mă întru cuvintele Tale.
„Este clar că aceasta se datorează dormitării sufletului şi nesimţirii. Pentru că de sufletul treaz şi stăpân pe sine nu se îndepărtează gândul bun şi grija bineplăcută lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, sufletul observă că nu este lipsit de acestea”[23]. „A spus deci precis că nu trupul, ci sufletul s-a istovit, căci cu adevărat sufletul care a fost rănit de săgeata acestei tulburări [întristării – n. n.], istovindu-se, este îndepărtat de la orice contemplare a virtuţilor şi de la văzul sensurilor spirituale”[24].
29: Calea nedreptăţii îndepărteaz-o de la mine
şi cu legea Ta miluieşte-mă.
30: Eu calea adevărului am ales-o,
judecăţile Tale nu le-am uitat.
Judecăţile dumnezeieşti nu pot fi despărţite de adevăr, ele izvorând de la Adevărul Însuşi şi conducând către El.
31: De mărturiile Tale, Doamne, m-am lipit,
Tu fă-mă să nu-mi fie ruşine.
32: Pe calea poruncilor Tale am alergat
când Tu inima mi-ai lărgit-o.
„După Ilarie, inima se lărgeşte când locuieşte în ea taina Tatălui şi a Fiului, când Duhul Sfânt se desfată în acest locaş ce-L poate adăposti”[25].
„Căci s-a lărgit mintea noastră spre înţelepciune, fiindcă s-a sălăşluit şi locuieşte prin Duhul, în sufletele tuturor, Emanuil. Iar aşa devin cei ce sunt în Hristos prin credinţă”[26]. „Alergaţi prin pocăinţă pe calea poruncilor, alergaţi, cât timp e vremea luminării Lui, mai înainte ca noaptea morţii să vă cuprindă (Ioan 9, 4) şi să vă trimită în întunericul cel veşnic”[27].
33: Lege pune-mi, Doamne, calea îndreptărilor Tale,
şi ne-ncetat o voi păzi.
34: Dă-mi mie pricepere şi voi căuta să aflu legea Ta
şi cu toată inima mea o voi păzi.
35: Îndrumează-mă pe cărarea poruncilor Tale,
că aceasta-i ceea ce mi-am vrut.
„Cărarea e bătătorită, căci Domnul a umblat cel dintâi pe ea şi noi păşim în urma Lui (Ilarie)”[28].
„Vino, preaslăvite Cuvinte al lui Dumnezeu, şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. Înlăturând grosimea învelişurilor, arată-ne, Hristoase, frumuseţea înţelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minţii noastre, şi ne călăuzeşte pe calea poruncilor Tale”[29].
36: Pleacă-mi inima spre mărturiile Tale,
iar nu spre lăcomie.
„Dacă închipuirea inimii omului se pleacă spre rău încă din tinereţea lui (Facerea 8, 21), omul are nevoie de Dumnezeu pentru ca inima lui să se întoarcă spre dreptate, prin luminare de la Duhul Sfânt (Apolinarie de Laodiceea). Pe de altă parte, oprindu-se asupra acestui verset, Pascal (tocmai el, cel pururi însetat de înţelegere!) notează: Nu vă miraţi când vedeţi oameni simpli crezând fără să priceapă; Dumnezeu este Acela care le pleacă inimile spre credinţă”[30].
37: Întoarce-mi ochii, ca să nu văd deşertăciunea;
în calea Ta viază-mă.
„Căci deşertăciune cu adevărat este atracţia lumii acesteia şi deşartă plăcerea celor vremelnice, de care se înţelege cu uşurinţă că cel ce şi-a ales să păşească cu adevărat drept se cuvine să se despartă şi să se depărteze, ba să ocolească chiar şi numai privirea lor cu plăcere în gânduri”[31].
38: Pune-i robului Tău în faţă cuvântul Tău
întru teama de Tine.
39: Îndepărtează-mi ocara de care m-am temut,
căci bune sunt judecăţile Tale.
40: Iată, am tânjit după poruncile Tale,
viază-mă întru dreptatea Ta.
„Pentru Origen, întru dreptatea Ta se înţelege în Fiul Tău”[32].
41: Să vină peste mine mila Ta, Doamne,
mântuirea Ta, după cuvântul Tău,
42: şi cuvânt le voi răspunde celor ce mă ocărăsc
că am nădăjduit în cuvintele Tale.
43: Din gura mea să nu iei nicicum cuvântul adevărului,
că în judecăţile Tale am nădăjduit.
„Origen: Cei ce deja au primit cuvântul adevărului riscă să-l piardă dacă, avându-l şi învăţându-i pe alţii, se arată nevrednici de el”[33].
44: Şi legea ta o voi păzi de-a pururi,
în veac şi în veacul veacului.
45: În largul meu am umblat
căutând să-Ţi aflu poruncile.
„După interpretarea lui Ilarie, Dumnezeul nemărginit are nevoie de un locaş larg; ori de câte ori scrutăm cuvântul divin, îngustimile duhului nostru se dilată ca să înţelegem, iar bietele noastre simţuri se deschid ca să dorim cele dumnezeieşti”[34].
„Căci ne lărgim şi noi prin credinţă şi iubire, crescând în Hristos”[35].
46: În faţa regilor am vorbit despre mărturiile Tale
şi nu m-am ruşinat.
47: Şi la poruncile Tale am cugetat,
că le-am iubit foarte.
48: Mâinile mi le-am ridicat spre poruncile Tale pe care le-am iubit
şi spre îndreptările Tale gândul mi l-am aşternut.
„Ridicat-am mâinile mele…: gest de rugăciune. Omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a împlini poruncile. Însă Atanasie şi Ilarie văd în ridicarea mâinilor săvârşirea faptelor bune”[36].
49: Adu-Ţi aminte de cuvântul Tău către robul Tău,
întru care m-ai făcut să nădăjduiesc.
50: Aceasta m-a mângâiat întru smerenia mea,
că rostirea Ta m-a păzit în viaţă.
51: Cei mândri s-au nelegiuit peste măsură,
dar eu de la legea Ta nu m-am abătut.
52: Adusu-mi-am aminte de judecăţile tale cele de demult, Doamne,
şi m-am alinat.
53: Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoşilor
care părăsesc legea Ta.
„Mâhnirea este după Dumnezeu când cineva s-ar mâhni pentru neglijarea unei porunci a lui Dumnezeu. Iar mâhnirea lumii acesteia este când ceva omenesc şi vrednic lumii ar fi ceea ce ne mâhneşte”[37]. „Plângi pentru păcat! Păcatul este o boală a sufletului. Păcatul este moartea sufletului nemuritor. Păcatul este vrednic de plâns şi de tânguire fără tăcere. Pentru păcat să curgă orice lacrimă, iar suspinul să nu înceteze a ieşi din adâncul inimii”[38].
54: Îndreptările Tale erau cântecele mele
în locu-n care pribegeam.
55: Noaptea mi-am adus aminte de numele Tău, Doamne,
şi legea Ta am păzit-o.
56: Aceasta s-a petrecut cu mine,
că am căutat să aflu îndreptările Tale.
57: Tu eşti partea mea, Doamne,
eu am zis că se cade să-Ţi păzesc legea.
„Sfântul Ilarie: Puţini sunt oamenii care pot spune că partea (porţia) lor e Dumnezeu. Când Moise a împărţit Ţara Sfântă între triburile lui Israel, leviţii nu şi-au avut parte, din pricină că partea (moştenirea) lor e Însuşi Domnul. În viaţa duhovnicească, Dumnezeu e partea celor ce au renunţat la bucuriile acestei lumi şi-i slujesc numai Domnului”[39]. „Origen interpretează: Cel pentru care Dumnezeu este de ajuns va spune: Partea mea eşti, Doamne”[40].
58: Feţei Tale m-am rugat cu toată inima mea,
miluieşte-mă după cuvântul Tău.
Faţa şi Cuvântul numesc pe Fiul.
59: La căile Tale am cugetat,
picioarele mi le-am întors la mărturiile Tale.
„Iată deci că piciorul este luat drept simbol al drumului către fiecare dintre fapte şi lucruri. Căci drumul este oarecum pentru noi de două feluri: noi, fie că obişnuim să săvârşim faptele cele bune totdeauna făcând lucruri din cele mai virtuoase şi astfel ne îndreptăm pe drumul cel curat şi pur închizând comori în inima noastră, fie că mergem pe altă cale prin multe alte feluri de fapte”[41].
60: Gata m-am făcut, şi nu m-am tulburat
că trebuie să-Ţi păzesc poruncile.
„Răul neaşteptat ne tulbură mai tare şi ne loveşte mai puternic. Dar cele aşteptate şi prevăzute slăbesc în mare parte mai înainte frica, şi ea nu mai are atâta putere asupra celor ce le suportă, mintea gândindu-se de mai înainte la ele şi primindu-le mai înainte ca fiind prezente, cu puterea înţelegerii”[42].
61: Funiile păcătoşilor s-au încâlcit împrejuru-mi,
dar eu legea Ta n-am uitat-o.
„Prin aceasta se arată, aşadar, că cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, rupând toate ale lumii care sunt socotite ca piedici şi biruindu-le şi ridicându-se peste ele, e stăpânit numai cu dragostea dumnezeiască”[43].
62: La miezul nopţii m-am sculat ca să-Ţi aduc laudă
pentru judecăţile dreptăţii Tale.
„Psalmul 118 (catisma 17) se citeşte zilnic, în mânăstiri, la slujba numită Miezonoptică”[44].
„Toată viaţa noastră să fie timp de rugăciune. Dar mai ales, fiindcă trebuie să destindem intensitatea psalmodierii şi a îngenuncherilor cu intervale de repaus, să urmăm orele de rugăciuni care au fost rânduite de cei sfinţi”[45].
63: Părtaş le sunt tuturor celor ce se tem de Tine
şi poruncile Tale le păzesc.
„Într-o apoftegmă a Părinţilor din pustiu se întreabă: Cine spune Părtaş sunt eu? şi se răspunde: Duhul Sfânt (Pimen, 136, apud Mortari, nota ad loc.). În acelaşi sens, Augustin spune că aici vorbeşte Hristos, pentru că El S-a făcut părtaş cu oamenii”[46].
64: De mila Ta, Doamne, este plin pământul,
învaţă-mă îndreptările Tale.
65: Bunătate ai făcut cu robul Tău,
Doamne, după cuvântul Tău.
66: Bunătate şi rânduială şi cunoaştere învaţă-mă,
că în poruncile Tale am crezut.
„Didim cel Orb: Dumnezeu este şi bun şi aspru (Romani 11, 22); bun cu cei ce rămân tari în credinţă, aspru cu cei ce se îndepărtează de ea. Pentru ca psalmistul să înţeleagă mai bine sensul bunătăţii, el nu are alt dascăl decât pe Dumnezeu; pe Acesta Îl roagă să-l înveţe rânduială (disciplină, control de sine), ca virtute morală, şi cunoaştere, ca virtute intelectuală”[47].
„Noţiunile acestea sunt aşezate în chip progresiv, pentru a arăta rolul de conducător al desăvârşirii, adică al cunoaşterii”[48].
67: Mai înainte de a fi fost umilit, am păcătuit;
de aceea Ţi-am păzit cuvântul.
„Înainte de fapte, se mişcă mintea în greşeli, zămislind plăcerea. Dar până ce păcatul e încă numai în pofte, mintea stă la mijloc, privind spre amândouă părţile şi având libertatea de-a se mişca spre ceea ce voieşte. Ea nu a suferit încă moartea, ci a ajuns foarte vecină cu răul, având boala în pântece”[49]. „Înainte de a pătimi deplin păcatul, greşim prin aprobarea gândurilor păcătoase, preţuindu-le, primindu-le şi făcând prin aceasta loc de intrare Satanei”[50].
68: Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta
învaţă-mă îndreptările Tale.
69: Nedreptatea celor mândri s-a înmulţit împotrivă-mi,
dar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale.
„Origen înţelege: cu cât un drept se angajează mai mult de partea lui Dumnezeu, cu atât sporesc împotriva lui nedreptăţile celor trufaşi”[51].
70: Inima lor s-a închegat ca laptele,
dar eu întru legea Ta am cugetat.
„Inima sfinţilor e uşoară, inima celor trufaşi e congestionată (Atanasie)”[52].
71: Bine-mi este mie că m-ai smerit,
ca să pot învăţa îndreptările Tale.
„Sfântul Ioan Hrisostom: Dacă ne gândim bine, gloria lui David a fost mai mare în primejdii decât în viaţa obişnuită a unui rege. Se cade aşadar să acceptăm cu bucurie lecţiile pe care Dumnezeu ni le dă prin aceea că ne smereşte”[53]. „Origen atrage atenţia că, adeseori, în Scriptură, şi mai ales în psalmi, e numit smerire timpul de încercare şi suferinţă”[54].
„Iar umilindu-mă am dezlegat lanţul greşelii de mai înainte, prin care Adam şi Eva înnodaseră tot şirul celor următoare. De aceea şi Domnul a venit ca un supus, pentru ca să dezlege laţul nesupunerii şi al înşelăciunii omeneşti. Astfel, după cum prin nesupunere a pătruns păcatul, tot aşa prin supunere păcatul a fost dezlegat”[55].
72: Bună-mi este mie legea gurii Tale,
mai mult decât mii de aur şi argint.
73: Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit,
înţelepţeşte-mă şi mă voi învăţa poruncile Tale.
„Pretutindeni foloseşte cuvântul a făcut pentru creaturi, dar nu pentru Fiul”[56].
74: Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor veseli,
că eu în cuvintele Tale am nădăjduit.
75: Cunoscut-am, Doamne, că drepte sunt judecăţile Tale
şi că întru adevăr m-ai smerit.
76: facă-se dar ca mila Ta să-mi fie mângâiere,
după spusa Ta către robul Tău.
77: Să vină îndurările Tale peste mine şi voi trăi,
că legea Ta e cugetarea mea.
78: Să se ruşineze cei mândri, că-ntru nedreptate m-au nedreptăţit,
eu însă la poruncile Tale voi cugeta.
„Atanasie interpretează: Când îi voi vedea ruşinaţi pe cei trufaşi, nu mă voi semeţi, ci voi lua seama la poruncile Tale”[57].
79: Întoarcă-se la mine cei ce se tem de Tine
şi cei ce cunosc mărturiile Tale.
80: Neprihănită să-mi fie inima întru îndreptările Tale,
ca nu cumva să fiu ruşinat.
„Prin aceasta cere să se teamă de ruşine şi să se dezbrace, ca de o haină murdară şi de necinste, cei ce s-au îmbrăcat cu ea, din răutate”[58]. „Voia lui Dumnezeu este curăţia desăvârşită de păcat, eliberarea de patimile ce ne necinstesc şi ajungerea la cel mai înalt grad de virtute. Aceasta echivalează cu purificarea şi sfinţirea inimii, care se realizează prin părtăşia cu Duhul cel desăvârşit şi dumnezeiesc”[59].
81: Sufletul mi se topeşte de dorul mântuirii Tale;
în cuvântul Tău am nădăjduit.
„Mântuirea: gr. σωτήριον. Părinţii îl referă la Mântuitorul”[60].
82: Ochii mi s-au sleit de dorul cuvântului Tău,
zicând: „Când mă vei alina?”
Mă vei alina sau îmi vei da mângâiere [SEP 4]: gr. παρακαλέω, de unde termenul παράκλητος din Noul Testament, mângâietor: „Domnul nostru Iisus Hristos este primul Paraclet care ni-l face binevoitor pe Tatăl, spune Atanasie. El le făgăduieşte apostolilor alt Paraclet, pe Duhul Sfânt (Ioan 14, 16); acest din urmă sens se va impune în teologie”[61].
83: Că m-am făcut ca un burduf de piele-n brumă,
dar îndreptările Tale nu le-am uitat.
„Tot mustul poftei trupeşti zvântă-l şi usucă-l cu mâncare puţină, cu băutură puţină şi cu privegheri de toată noaptea”[62]. Altă traducere: m-am făcut ca un foale în ger. „După ce au distrus carnea poftelor desfrânate în întregime, ei întind învelişul mort al omului de dinafară prin tăria duhului. De aceea a adăugat într-adins în ger, fiindcă n-au fost mulţumiţi nicidecum numai cu omorârea inimii, ci au îngheţat chiar zvâcnirile de dinafară şi îmboldirile firii înseşi, aliindu-şi gerul de dinafară al înfrânării, şi astfel n-au mai avut de înfruntat acum, după cuvântul Apostolului, domnia păcatului, nemaipurtând un trup care să se împotrivească duhului”[63].
84: Câte sunt zilele robului Tău?;
când vei face pentru mine judecată asupra celor ce mă prigonesc?
85: Nelegiuiţii mi-au spus o puzderie de vorbe,
dar ele nu sunt ca legea Ta, Doamne.
86: Toate poruncile Tale sunt adevăr;
pe nedrept m-au prigonit, ajută-mă!
87: Puţin a fost de nu m-au terminat la pământ,
dar eu nu Ţi-am părăsit poruncile.
88: După mila Ta viază-mă
şi voi păzi mărturiile gurii Tale.
89: În veşnicie, Doamne,
Cuvântul Tău rămâne în cer.
„Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac, neschimbându-Se; şi nici nu e primul sau al doilea faţă de altul, ci este Acelaşi pururea. Căci se cuvine ca, Unul fiind Dumnezeu, Unul să fie şi Chipul Lui şi Unul Cuvântul Lui şi Una Înţelepciunea Lui”[64].
90: În neam şi în neam e adevărul Tău;
Tu ai întemeiat pământul, şi el rămâne.
91: Prin rânduiala Ta rămâne ziua,
că toate lucrurile sunt Ţie slujitoare.
„Deci Fiul nu e închis în măsurile noastre, potrivit robilor, nici nu e sub jug, ci este în firea dumnezeiască şi supremă şi mai presus de cele făcute”[65]. „Toate sunt roabe Lui, afară de unicul Său Fiu şi de unul Duhul Lui cel Sfânt”[66]. „Primul fel de închinare de adorare este acela de rob: lui Dumnezeu I se închină toate zidirile, ca roabe ale Stăpânului. […] Unii se închină de bună voie, alţii fără de voie. Unii, care cunosc pe Dumnezeu, se închină Lui de bunăvoie, precum cei binecredincioşi. Alţii, deşi cunosc pe Dumnezeu, dar nu vor să-L recunoască, se închină Lui fără de voie, ca demonii. Alţii, care nu cunosc pe Cel prin fire Dumnezeu, se închină fără de voie Aceluia pe care nu-L cunosc”[67].
92: dacă legea Ta nu mi-ar fi fost mie cugetare,
atunci aş fi pierit în umilinţa mea.
93: În veac nu voi uita îndreptările Tale,
că într-însele m-ai viat, Doamne.
94: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă,
că îndreptările Tale le-am căutat.
95: Păcătoşii m-au aşteptat să mă dea pierzării,
dar eu am înţeles mărturiile Tale.
96: Oricărei desăvârşiri eu i-am văzut hotarul,
porunca Ta hotărnicie n-are.
„Literal: Porunca Ta e un spaţiu nemăsurat de larg. Sfântul Ioan Scărarul tâlcuieşte: Virtutea are marginea nemărginită. Dacă (în urcuşul duhovnicesc) unii lucrători buni înaintează de la puterea făptuirii la puterea vederii, adică la contemplaţie, şi dacă iubirea nu ajunge niciodată la sfârşit, atunci marginea ei, a iubirii, este cu adevărat nemărginită. Înaintând în ea, niciodată nu ajungem la un sfârşit, nici în veacul de acum, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină”[68]. Pentru o mai mare claritate, reluăm începutul acestui citat, cu partea care a lipsit mai sus: „Unele dintre cele ce se petrec au prin rânduială un început şi un sfârşit, de la Făcătorul. Dar virtutea are marginea nemărginită”[69]. Cuvântul „cred că arată în chip întunecos şi ascuns că învăţătura legii pare foarte îngustă, din pricina neclarităţii literei, dar cu înaintarea timpului în lărgime va avea ca sfârşit taina lui Hristos, adică ziua a opta, sau învierea ce s-a săvârşit în ziua a opta. Căci sfârşitul legii şi al proorocilor este Hristos. Vezi că voinţa de a rămânea după venirea credinţei alipit de Iudei, care n-au crezut şi grăiesc încă cele ale legii, face pe cineva strâmtorat”[70].
97: O, legea Ta cât am iubit-o, Doamne!;
ea e gândul meu de-a lungu-ntregii zile.
„El numeşte ziuă tot răstimpul vieţii de aici a fiecăruia”[71].
98: Tu pe deasupra duşmanilor mei m-ai înţelepţit cu poruncile Tale,
că ele ale mele sunt în veac.
99: Pe deasupra tuturor dascălilor mei am câştigat pricepere,
că mărturiile Tale sunt cugetarea mea.
100: Pe deasupra bătrânilor mei am dobândit pricepere,
că poruncile Tale le-am căutat.
101: Din toată calea cea rea mi-am oprit picioarele,
ca să pot eu păzi cuvintele Tale.
102: De la judecăţile Tale nu m-am abătut,
că Tu mi-ai pus o lege.
103: Cât sunt de dulci cuvintele Tale în cerul gurii mele!,
mai dulci sunt decât mierea-n gura mea.
„Cuvântul adevărului este simplu şi îşi are locul cel mai bun în inimile simple şi este cu mult mai dulce ca mierea ostenelii albinelor”[72].
104: Din poruncile Tale mi-am dobândit pricepere,
de aceea urât-am toată calea nedreptăţii.
105: Făclie picioarelor mele este legea Ta,
şi lumină cărărilor mele.
„Ieronim: În noaptea acestei lumi să strălucească în noi lumina Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 5: [Cuvântul] era Lumina cea adevărată…”[73].
„Făclie a numit legea scrisă, pentru faptul că aceasta, prin combinaţiile meşteşugite ale diferitelor simboale, ghicituri şi tipuri materiale, răspândeşte, înaintea celor ce-şi lărgesc prin fapte paşii sufletului împotriva puterilor vrăjmaşe, lumina care arde răutatea patimilor. Iar lumină a numit legea duhovnicească a harului, pentru faptul că arată simplu, fără simboale sensibile, cărările veşnice, pe care mintea contemplativă, urmându-şi drumul, e dusă spre cel mai înalt dintre bunuri, spre Dumnezeu, nelăsându-şi determinată şi limitată mişcarea cugetării de niciunul dintre lucrurile create. Căci lumina legii harului e neînserată, neavând niciun fel de cunoştinţă care să-i definească razele atotstrălucitoare. Picioare (a numit) drumul întregii vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, sau mişcările gândurilor bune din suflet, călăuzite ca de o făclie de lumina din legea scrisă. Iar cărări, chipurile virtuţilor conforme cu legea naturală şi raţiunile cunoştinţei din legea duhovnicească, pe care le dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul şi care readuc firea la ea însăşi şi la cauza ei, prin virtute şi cunoştinţă”[74]. „Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă izbăveşte de întunericul neştiinţei şi al răutăţii. De aceea a şi fost numit de Scriptură făclie. Pentru că împrăştiind, asemenea unei făclii, negura neştiinţei şi întunericul răutăţii, S-a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, pe urmele Lui, ca pe-o cale a dreptăţii”[75].
106: Juratu-m-am şi am hotărât
să păzesc judecăţile dreptăţii Tale.
107: Umilit am fost peste măsură;
viază-mă, Doamne, după cuvântul Tău.
108: Prinoasele de bunăvoie ale gurii mele binevoieşte-le, Doamne,
şi învaţă-mă judecăţile Tale.
109: Sufletul meu e de-a pururi în mâinile Tale
şi legea Ta n-am uitat-o.
În mâinile lui Dumnezeu sufletul pururi „va fi, dacă nu este în trup, ci în duh; va fi, dacă nu se mişcă în cele pământeşti. Când se întoarce către cele trupeşti, atunci îl pândesc momelile trupului, atunci este stăpânit de patimi, atunci este ros de îngâmfare, atunci este copleşit de durere”[76].
110: Păcătoşii mi-au întins o cursă,
dar eu de poruncile Tale nu m-am rătăcit.
Împlinirea poruncilor se face păstrătoare a harului dumnezeiesc.
111: Mărturiile Tale le-am moştenit pe veci,
că ele sunt bucuria inimii mele.
112: Inima mi-am plecat-o spre săvârşirea îndreptărilor Tale,
pentru ca-n veci să-mi fie răsplătire.
113: Pe călcătorii de lege i-am urât,
dar legea Ta am iubit-o.
114: Ajutorul meu şi ocrotitorul meu Tu eşti,
în cuvântul Tău am nădăjduit.
115: Îndepărtaţi-vă de mine, voi, făcătorii de rele,
şi eu voi cerceta poruncile Dumnezeului meu.
116: Ocroteşte-mă, după cuvântul Tău, şi viază-mă,
şi de la aşteptarea mea să nu mă-ndepărtezi în ruşine.
117: Ajută-mă şi mă voi mântui
şi pururi voi cugeta la îndreptările Tale.
118: De nimic i-ai făcut pe toţi cei ce se îndepărtează de la îndreptările Tale,
pentru că nedrept este gândul lor lăuntric.
119: Călcători de lege i-am socotit pe toţi păcătoşii pământului;
de aceea eu pururea am iubit mărturiile Tale.
„Într-adevăr, după cum cel ce tăgăduieşte pe Hristos în prigoane este un fugar de la numele cel preacinstit al Domnului, tot astfel este numit, de către profet, călcător de lege şi cel ce tăgăduieşte adevărul, dreptatea, sfinţenia, nestricăciunea sau altceva dintre cele ce se înţeleg prin virtute, sau care aruncă acestea de la sine în timpul când este stăpânit de patimi, deoarece tăgăduieşte cu fiecare dintre faptele sale cele rele pe Cel ce uneşte întru sine toate virtuţile şi pe Cel al cărui nume îl poartă şi el”[77].
120: Ţintuieşte-mi trupul cu frica de Tine,
că de judecăţile Tale m-am temut.
„Atanasie, Ilarie, Augustin pun în legătură versetul cu Galateni 2, 19 (Cu Hristos împreună sunt răstignit)”[78].
„Frica, când se iveşte în simţirea sufletului, obişnuieşte să topească şi să mănânce întinăciunea”[79]. „Deci şi noi trebuie să străbatem această viaţă sub acea înfăţişare şi acel chip cu care S-a spânzurat (Hristos) pe lemn pentru noi, ca, străpungând, după cuvântul lui David, trupurile noastre cu frica de Dumnezeu, să avem ţintuite toate vrerile şi dorinţele noastre, care să nu slujească poftei noastre, ci mortificării ei”[80]. „Se cuvine, deci, să pironim pe cruce mădularele păcatului”[81].
121: Făcut-am judecată şi dreptate;
nu mă da pe mâna celor ce mă nedreptăţesc.
122: Primeşte-l pe robul Tău întru bunătate;
cei mândri să nu mă năpăstuiască.
123: Ochii mi s-au sleit de dorul mântuirii Tale
şi de dorul cuvântului dreptăţii Tale.
„Fără-ncetare aşteaptă psalmistul mântuirea care vine de la Dumnezeu, întemeindu-se pe împlinirea unei făgăduinţe. Expresia mi s-au sleit e folosită pentru a arăta intensitatea sentimentului (Teodoret de Cir)”[82].
124: Fă cu robul Tău după mila Ta
şi învaţă-mă îndreptările Tale.
125: Robul Tău sunt eu; dă-mi pricepere
şi voi cunoaşte mărturiile Tale.
126: Vremea este a lucra pentru Domnul,
că ei au risipit legea Ta.
127: De aceea Ţi-am iubit poruncile
mai mult decât aurul şi topazul,
128: De aceea m-am îndreptat spre toate poruncile Tale
şi toată calea cea strâmbă am urât-o.
„Tot omul, care s-a botezat în numele Treimii dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă, ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea numai una dintre ele, despărţită de celelalte”[83]. „Să luăm din Sfânta Scriptură ajutor şi armă potrivnică pentru fiecare vrăjmaş care vine asupra noastră […] şi împotriva poftei gândurilor de ruşine să punem amintirea morţii, a înfricoşatei Judecăţi şi a chinurilor de nesuportat ale iadului; împotriva trândăviei să punem râvna şi purtarea de grijă; împotriva lăcomiei pântecelui, postul; împotriva iubirii de plăcere, înfrânarea, împotriva băuturii multe, băutura puţină; împotriva aprinderii trupului să punem amintirea focului veşnic şi atenţia continuă şi din tot sufletul la Dumnezeu, unită cu privegherea şi setea. Căci dacă vom face astfel cu fiecare patimă care ne războieşte – ca să nu le spun pe toate şi să lungesc cuvântul – şi vom dobândi virtutea opusă acelei patimi, cu siguranţă vom fi păziţi nevătămaţi şi nerăniţi de vrăjmaşul, pentru că suntem păziţi de aceste virtuţi ca de nişte soldaţi puternici”[84]. „Căci Hristos cere […] îndreptarea sufletului. Pentru aceasta a rânduit celor de sub lege poruncile”[85].
129: Minunate sunt mărturiile Tale,
de aceea sufletul meu le-a cercetat.
„În ordinea normală, cercetarea e urmată de descoperire, iar aceasta provoacă admiraţia. Aici lucrurile se petrec invers: Psalmistul are mai întâi revelaţia creaţiei (mărturiilor) lui Dumnezeu, aceasta îl umple de uimire, iar uimirea, la rândul ei, îl determină să cerceteze în amănunt ceea ce descoperise global. În fapt, acesta este procesul cunoaşterii prin revelaţie. E un text care anulează aberaţia: crede şi nu cerceta”[86].
130: Dezvăluirea cuvintelor Tale va face lumină
şi pricepere le va da pruncilor.
Dezvăluirea: „delosis (folosire unică în Cartea Psalmilor): acţiunea de a arăta, de a descoperi, de a face să se înţeleagă, de a interpreta, de a semnifica. Sensul versetului se leagă de cel precedent: lumina globală a revelaţiei (dezvăluirii) duce la studiul şi priceperea amănuntelor”[87]. „Cel care a venit să ducă la plinire Legea şi Profeţii a făcut inteligibile toate spusele lor (Didim din Alexandria)”[88].
131: Eu gura mi-am deschis-o şi duh am tras într-însa,
că după poruncile Tale am tânjit.
„Părinţii (Origen, Ilarie, Augustin) referă suflarea [duhul – la Anania] (gr. πνευμα) la Duhul Sfânt”[89].
132: Caută spre mine şi mă miluieşte
după judecata celor ce iubesc numele Tău.
„Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arată făcând-o şi fericitul David, când se roagă lui Dumnezeu zicând: Priveşte la smerenia mea şi la osteneala mea şi iartă toate păcatele mele”[90].
133: Paşii mei îndreaptă-i după cuvântul Tău
şi nici o fărădelege să nu mă stăpânească.
134: Izbăveşte-mă de năpasta oamenilor
şi voi păzi poruncile Tale.
135: Faţa Ta arat-o peste robul Tău
şi învaţă-mă poruncile Tale.
136: Din ochii mei curs-au izvoare de apă,
fiindcă eu legea Ta n-am păzit-o.
137: Drept eşti, Doamne,
şi drepte sunt judecăţile Tale.
„Într-adevăr, Dumnezeu este drept şi drepte sunt judecăţile Sale. El va judeca pe fiecare în raport cu bunurile pe care El le-a pus, în mod diferit, în natura umană, fie că sunt bunuri trupeşti sau spirituale, fie că ele constau din cunoaşterea precedentă sau discernământ. Când va judeca pe fiecare va cere roadele virtuţii şi va răsplăti faptele fiecăruia după dreptate”[91].
138: Mărturiile tale le-ai poruncit cu-ntreaga dreptate
şi cu-ntreg adevărul.
139: Râvna pentru Tine m-a mistuit,
că vrăjmaşii mei au uitat de cuvintele Tale.
140: Lămurită-n foc este spusa Ta foarte,
şi robul Tău a iubit-o.
„Eusebiu de Cezareea: Textul poate fi raportat la focul pe care Hristos l-a adus pe pământ (Luca 12, 49), menit să ardă şi să mistuie toate impurităţile noastre carnale, pentru ca sufletul să rămână curat ca aurul lămurit în foc. Didim cel Orb: Aici poate fi vorba şi de cuvintele Domnului…, curate ca argintul lămurit în foc (Psalmi 11, 6), acel foc al spuselor lui Iisus care-i aprindea pe ucenicii Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus şi care i-a făcut să spună după aceea: Oare nu ardea-ntru noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi-n timp ce ne tâlcuia Scripturile? (Luca 24, 32)”[92]. Lămurită-n foc e spusa Ta, „căci toate cuvintele despre dumnezeirea lui (Hristos) sunt fierbinţi şi n-au nimic apos şi răcit”[93].
141: Tânăr sunt eu şi socotit de nimic,
dar îndreptările Tale nu le-am uitat.
142: Dreptatea Ta este dreptate în veac
şi adevăr e legea Ta.
143: Necazuri şi nevoi au dat peste mine;
poruncile Tale sunt cugetarea mea.
144: Drepte sunt în veci mărturiile Tale;
dă-mi Tu pricepere, şi eu voi fi viu.
145: Strigat-am din toată inima mea: „Auzi-mă, Doamne!;
îndreptările Tale voi căuta să le aflu”.
146: Strigat-am către Tine: „Mântuieşte-mă
şi voi păzi mărturiile Tale!”
147: În puterea nopţii m-am sculat şi am strigat,
în cuvintele Tale am nădăjduit.
În puterea nopţii traduce pe „aoria = timp nepotrivit, neobişnuit, contrar obiceiului sau regulei. Aşadar, timp de rugăciune în afara tipicului şi în plus faţă de acesta; meditaţie în afara orelor obişnuite. Râvna care sparge rutina”[94].
148: Ochii mi s-au trezit înaintea zorilor
ca să cuget la cuvintele Tale.
„Trebuie să ne sculăm pentru rugăciune înainte de a se lumina de ziuă, ca să nu ne prindă ziua în somn şi în pat”[95].
149: Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta;
după judecata Ta viază-mă.
150: Cei ce întru fărădelege mă prigonesc s-au apropiat,
dar de legea Ta s-au îndepărtat.
151: Aproape eşti Tu, Doamne,
şi toate poruncile Tale sunt adevăr.
„Iată, Dumnezeu ne este aproape; dar dacă noi nu facem o mişcare să ne apropiem şi noi de El, nu ne putem bucura de vecinătatea Sa. Cei ce se apropie de Dumnezeu sunt legaţi de El pe potriva dorinţei şi desăvârşirii lor (Tâlcuire atribuită lui Origen)”[96].
152: Dintru-nceput am cunoscut din mărturiile Tale
că pentru veci le-ai întemeiat.
153: Vezi-mi smerenia şi scapă-mă,
că legea Ta n-am uitat-o.
154: Judecă-mi pricina şi mă izbăveşte;
de dragul cuvântului Tău viază-mă.
155: Departe de păcătoşi e mântuirea,
că ei nu Ţi-au căutat îndreptările.
156: multe sunt îndurările Tale, Doamne;
după judecata Ta viază-mă.
157: Mulţi sunt cei ce mă prigonesc şi mă necăjesc,
dar eu de la mărturiile Tale nu m-am abătut.
158: Mă mistuiam văzându-i pe cei nepricepuţi,
fiindcă spusele Tale nu le-au păzit.
159: Iată, vezi că Ţi-am iubit poruncile;
Doamne, întru mila Ta viază-mă.
160: Adevăr este începutul cuvintelor Tale
şi toate judecăţile dreptăţii Tale vor dăinui în veci.
161: Fără pricină m-au prigonit puternicii zilei
şi din pricina cuvintelor Tale inima mi s-a înfricoşat.
„Ilarie, Ieronim şi Augustin văd aici o prevestire a prigoanelor pentru credinţă, trimiţând la Matei 10, 17 sq.”[97].
162: Bucura-mă-voi întru spusele Tale
ca unul ce-a dat peste pradă multă.
163: Urât-am nedreptatea şi am dispreţuit-o,
dar legea Ta am iubit-o.
164: De şapte ori pe zi Te-am lăudat
pentru judecăţile dreptăţii Tale.
„Pe temeiul acestui stih a fost rânduit ciclul liturgic al Celor Şapte Laude, adică toate slujbele bisericeşti din durata a 24 de ore”[98]. Numărul 7, cum s-a mai spus, simbolizează desăvârşirea, perfecţiunea, plinătatea, dar şi timpul, care trebuie umplut cu Dumnezeu.
„Toată viaţa noastră să fie un timp de rugăciune. Dar mai ales, fiindcă trebuie să destindem intensitatea psalmodierii şi a îngenuncherilor cu intervale de repaus, să urmăm orele de rugăciuni care au fost rânduite de cei sfinţi”[99].
165: Pace multă au cei ce iubesc legea Ta
şi cărora nu le e piatră de poticnire.
„Cel ce păzeşte poruncile lui Dumnezeu nu se face piatră de poticneală oamenilor, pentru că nu este sminteală nici în el”[100]. „Cei ce iubesc legea lui Dumnezeu se bucură de multă pace şi nu este sminteală în ei. Fiindcă nu toate câte plac oamenilor plac şi lui Dumnezeu, ci câte par că nu sunt bune sunt foarte bune prin fire, celui ce cunoaşte raţiunile lucrurilor li ale celor ce se petrec în făpturi”[101]. „Prin aceasta face cunoscut tuturor şi vesteşte celor ce doresc mântuirea ca să urmărească, de e cu putinţă, neîncetat şi cu bucurie bunul păcii cu ei înşişi şi cu toţi, alipindu-se cu o iubire prea dumnezeiască şi culminantă de cel mai înalt bine dorit, înlăturând toată sminteala de toate, prin armonia binecredincioasă şi supremă a unora cu alţii”[102].
166: Mântuirea Ta am aşteptat-o, Doamne,
şi poruncile Tale le-am iubit.
167: Păzit-a sufletul meu mărturiile Tale
şi le-a iubit foarte.
„Nu ne vom teme, fireşte, de loviturile care ne vin din afară şi nici o sminteală nu ne va mai fi pricinuită din exterior, cât timp rădăcinile acestora nu se mai află înfipte şi adăpostite chiar înăuntrul nostru”[103].
168: Păzit-am poruncile şi mărturiile Tale,
că toate căile mele înaintea Ta sunt, Doamne.
169: Apropie-se rugăciunea mea înaintea Ta, Doamne,
după spusa Ta dă-mi mie pricepere.
„Fericitul Augustin: Ştiind cine este cel ce se roagă (adică David), în această rugăciune ne putem recunoaşte şi pe noi înşine, dacă ne străduim s-o facem împreună cu el. Expresia după spusa Ta înseamnă după făgăduinţa Ta, ceea ce ne trimite la textul din Psalmi 31, 8: Eu te voi înălţa şi eu te voi cârmui”[104].
170: Să intre cererea mea în faţa Ta;
după spusa Ta izbăveşte-mă.
171: Buzele mele să reverse laudă
când Tu mă vei învăţa îndreptările Tale.
172: Rosti-va limba mea spusele tale,
fiindcă toate poruncile Tale sunt drepte.
Versetele 169-172: „Augustin vede aici chipul Rugătorului desăvârşit, Hristos”[105].
173: Fie-mi spre mântuire mâna Ta,
că eu poruncile Tale le-am ales.
174: Tânjit-am după mântuirea Ta, Doamne,
şi legea Ta îmi este cugetare.
175: Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda
şi judecăţile Tale îmi vor ajuta.
„Didim cel Orb: Sufletul meu va fi viu pentru că, amintindu-i eu de judecăţile Tale şi păzindu-le, înlătur moartea care-i urmează păcatului. Nu voi mai păcătui; dimpotrivă, voi săvârşi acele fapte a căror urmare este: Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda, mulţumindu-Ţi pentru viaţa cea veşnică pe care i-ai dăruit-o”[106].
176: Rătăcit-am ca o oaie pierdută;
caută-l pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat.
Cu toţii rătăcim, şi singur Păstorul cel Bun e Acela care ne caută, ne găseşte şi ne adună. Dar, după cum o spune şi Psalmistul, e necesar ca şi noi să dorim să fim găsiţi de El.
[1] SEP 4/I, p. 290
[2] BBVA, p. 753
[3] BBVA, p. 753
[4] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola
[5] BBVA, p. 754
[6] În citire; transliterat: paideia.
[7] BBVA, p. 754
[8] SEP 4/I, p. 290
[9] SEP 4/I, p. 291
[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2
[11] BBVA, p. 754
[12] SEP 4/I, p. 291
[13] Origen, Convorbirile cu Heraclide
[14] Origen, Omilii la Geneză, XII, 1
[15] Origen, Contra lui Celsus, IV, 50
[16] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 187
[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 9
[18] Sf. Simeon Noul Teolog, Epistole, III
[19] BBVA, p. 754
[20] SEP 4/I, p. 292
[21] BBVA, p. 755
[22] SEP 4/I, p. 292
[23] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 80
[24] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, X, 4
[25] SEP 4/I, p. 293
[26] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, II, 6
[27] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XV
[28] SEP 4/I, p. 293
[29] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 48
[30] BBVA, p. 755
[31] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XVI
[32] SEP 4/I, p. 293
[33] BBVA, p. 756
[34] SEP 4/I, p. 294
[35] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, V
[36] SEP 4/I, p. 294
[37] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 192
[38] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, V, 9
[39] BBVA, p. 756
[40] SEP 4/I, p. 295
[41] Sf. Chiril al Alexandriei, Zece Cărţi împotriva lui Iulian Apostatul, IX
[42] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX
[43] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 136
[44] BBVA, p. 756
[45] Sf. Vasile cel Mare, Cuvinte ascetice, II, 4
[46] SEP 4/I, p. 295
[47] BBVA, p. 757
[48] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 36, 1
[49] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV
[50] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX
[51] SEP 4/I, p. 296
[52] SEP 4/I, p. 296
[53] BBVA, p. 757
[54] SEP 4/I, p. 296
[55] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXIII, 8
[56] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, LVII
[57] SEP 4/I, p. 297
[58] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă
[59] Sf. Macarie Egipteanul, Cuvânt despre desăvârşirea în Duh, 2
[60] SEP 4/I, p. 297
[61] SEP 4/I, p. 297
[62] Marcu Ascetul, Epistolă către Nicolae Monahul, 7
[63] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, I, 11
[64] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II,XXXVI
[65] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, IV
[66] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VIII, 5
[67] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 28
[68] BBVA, p. 758
[69] Sf. Ioan Scărarul, Scara, P II, 37
[70] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX
[71] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti
[72] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II
[73] SEP 4/I, p. 299
[74] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 39
[75] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 63
[76] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXIX, 15
[77] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire, către monahul Olimpiu
[78] SEP 4/I, p. 300
[79] Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXX,11
[80] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IV
[81] Sf. Macarie Egipteanul, Epistola
[82] BBVA, p. 760
[83] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 2
[84] Sf. Simeon Noul Teolog, Epistole, II
[85] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 37
[86] BBVA, p. 760
[87] BBVA, p. 760
[88] SEP 4/I, p. 301
[89] SEP 4/I, p. 301
[90] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele despre dragoste, 76
[91] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXIX, 6
[92] BBVA, p. 761
[93] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Ieşire, II
[94] BBVA, p. 761
[95] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, II, 37, 5
[96] BBVA, p. 761
[97] SEP 4/I, p. 303
[98] BBVA, p. 762
[99] Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, II, 2
[100] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 79
[101] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 152
[102] Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri despre cele două nevoinţe în Hristos, 8
[103] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 8
[104] BBVA, p. 762
[105] SEP 4/I, p. 304
[106] BBVA, p. 762
Ioan Sorin Usca 