Arhivă pentru 03/03/2009

CAP. 20 – Războaiele şi biruinţele lui David asupra Amoniţilor şi Filistenilor.

1: Şi a fost că la întoarcerea anului, la vremea când regii ies [la război], Ioab a scos oastea, în toată puterea ei, şi a pustiit ţara fiilor lui Amon şi a venit şi a împresurat Raba, în timp ce David a rămas în Ierusalim; Ioab a bătut Raba şi a nimicit-o.

„Cronicarul omite, cu bună ştiinţă, episodul penibil David-Batşeba-Urie-Natan, dar omite, probabil din neatenţie, versetul 29 din II Regi 12 în care se spune că, în final, şi David a participat la cucerirea Rabei”[1]. Vremea când regii ies la război este primăvara, când drumurile redevin practicabile. ♦ (…) a înconjurat cetatea Raba [= oraş mare]: Raba era oraşul principal al amoniţilor. Supusă de David, Raba redevine independentă după moartea lui Solomon. În perioada elenistică a fost reconstruită de Ptolemeu Filadelful, devenind un important centru comercial. ♦ David rămâne în Ierusalim, delegându-şi generalul să conducă expediţia, practică obişnuită pentru suveranii epocii. Cu acest prilej însă David comite adulterul cu Batşeba, soţia lui Urie, fapt pe care cronistul îl trece aici sub tăcere (cf. II Regi 11,2-25)”[2]. Atitudinea Cronicarului este şi o lecţie pentru toţi aceia care, chiar şi peste veacuri, scotocesc doar în aflarea slăbiciunilor şi căderilor marilor eroi. Este, la noi, cazul lui Ştefan Vodă, comparabil în multe privinţe cu regele David.

2: Iar David i-a luat lui Milcom, regele lor, coroana de pe cap şi s-a aflat că are aur în greutate de un talant, având pe ea şi pietre preţioase; şi a fost pusă pe capul lui David. El a dus din cetate şi foarte multe prăzi.

Şi-a pus-o pe cap: având în vedere că un talant cântărea circa 30-40 de kg, este greu de imaginat că o coroană cu această greutate putea fi pusă pe cap”[3]. Milcom (= rege mare).

3: Iar pe poporenii din ea i-a scos afară şi i-a silit să taie cu ferăstrăul şi cu topoarele şi să despice lemne; aşa a făcut David cu toţi fiii lui Amon. Apoi David şi tot poporul său s-au întors în Ierusalim.

Începutul acestui verset, „în traducere (foarte) literală: Iar pe poporul din ea l-a scos afară şi l-a tăiat cu ferăstrăul şi cu topoarele şi l-a despicat ca pe lemne. Aşa apare textul în aproape toate ediţiile româneşti (dar şi străine, mai vechi, precum King James Version). Eroarea vine de la traducerea necritică a verbului diaprio, al cărui sens primar este a tăia în două cu ferăstrăul. Folosit însă la timpul trecut, ca în cazul de faţă (dieprisen), el înseamnă a tortura, a chinui, a face pe cineva să sufere (sau, cu o nuanţă mult mai temperată, a se mânia, a fremăta de furie împotriva cuiva, ca în Faptele Apostolilor 5, 33; 7, 54). Aşadar, e vorba de supunerea prizonierilor de război la munci forţate (de care avuseseră parte şi fiii lui Israel în Egipt)[4]. În comparaţie cu II Regi 12, 31, cronicarul omite munca la cuptoarele de ars cărămidă. (A despica lemne: preluat, aici, din Codex Vaticanus)”[5]. Prin tot poporul vom înţelege, ca şi în alte locuri, pe cei aflaţi sub arme.

4: Şi a fost că după aceea s-a petrecut un nou război cu Filistenii la Ghezer. Atunci Sibecai Huşatitul l-a bătut pe Sipai, unul din fiii uriaşilor, şi l-a supus.

„Din cele patru confruntări cu filistenii, relatate în II Regi 21,15-22, cronistul nu o menţionează pe prima, pentru că nu concordă cu scopul lucrării lui. ♦ [Ghezer (= aşezare pe pantă)] era o cetate situată strategic între Ierusalim şi Iope, pe drumul care lega Egiptul cu Mesopotamia. Fostă cetate canaanită şi, după Tutmes al III-lea, posesiune egipteană, Ghezer a intrat sub dominaţie filisteană, probabil cu acordul egiptenilor (vezi stela faraonului Merneptah). Fortăreaţa trece sub stăpânirea Israelului, la căsătoria lui Solomon cu fiica faraonului. În II Regi 21,18 se spune însă că bătălia în cauză a avut loc la Gat”[6]. În lupta de la Ghezer s-a evidenţiat Sibecai (= împletitură) Huşatitul (supranume ce provine din antroponimul Huşa = grabnic), care l-a învins pe uriaşul Sipai (= uşier).

5: Şi din nou a fost un război cu Filistenii. Iar Elhanan, fiul lui Iair, l-a lovit pe Lahmi, fatele lui Goliat din Gat; coada suliţei acestuia era cât sulul de la războiul de ţesut.

“Pasaj neclar, pentru că în II Regi 21,19 se spune că Elhanan (…) l-a lovit pe Goliat din Gat. Aici însă victima este Lahmi, fratele lui Goliat. În II Regi, Elhanan apare ca fiul lui Iaare Oreghim din Betleem. Dar, în ebraică, oreghim înseamnă ţesători. S-a presupus că a fost introdus din neatenţia copistului, care a anticipat substantivul de la sfârşitul versetului. Pentru că în II Regi se spune că Goliat a fost omorât de către David, cronistul încearcă să evite dezacordul, vorbind despre un frate al lui Goliat, Lahmi, obţinut printr-o deformare a toponimului Beyth-Lehem (Betleem)”[7]. Aşa cum e relatată istoria aici, înţelegem că Elhanan (= Dumnezeu este îndurător), fiul lui Iair (= luminător), a biruit pe Lahmi (= războinic), fratele lui Goliat (= cel care alungă) din Gat (= teasc).

6: Şi a mai fost un război la Gat. Acolo era un om neobişnuit de trupeş, care avea câte şase degete la mâini şi la picioare: de toate, douăzeci şi patru; şi el se trăgea tot din uriaşi.

7: Şi el l-a ocărât pe Israel, dar Ionatan, fiul lui Şama, fratele lui David, l-a ucis.

Despre un alt viteaz al lui David, Ionatan (= dat de Domnul), fiul lui Şama (= faimă), se spune că a biruit un alt uriaş, nenumit.

8: Aceştia erau oameni născuţi în Gat, din Refaimi: toţi patru erau uriaşi şi au căzut de mâna lui David şi de mâna slujitorilor lui.

În cetatea filisteană Gat locuiau cei rămaşi dintre Refaimi, neam vestit prin statura sa deosebită.


[1] BBVA, p. 469

[2] SEP 3, p. 77

[3] SEP 3, p. 77

[4] Deşi ei nu fuseseră prizonieri de război.

[5] BBVA, p. 469

[6] SEP 3, p. 78

[7] SEP 3, p. 78

CAP. 19 – David îi pedepseşte pe Amoniţi şi-i bate din nou pe Sirieni.

1: După aceasta s-a întâmplat că a murit Nahaş, regele fiilor lui Amon, iar în locul lui a devenit rege Hanun, fiul său.

Nahaş (= şarpe), „regele amoniţilor a atacat Iabeş din Galaad, înainte ca Saul să devină rege (I Regi 11-12), dar a fost respins. A întreţinut apoi relaţii de prietenie cu David (II Regi 10,1-2). Fiii lui Amon reprezintă numele generic al descendenţilor lui Ben-Ami, fiul mezin al lui Lot (Facerea 19,38). Amoniţii au ocupat iniţial teritoriul cuprins între râurile Arnon şi Iaboc, iar ulterior, la presiunile amoriţilor, s-au limitat la zona din est de Iaboc. Oraşul lor cel mai important a fost Rabbath Ammon (Septuaginta Ραββα[1], actualul Aman)”[2]. Urmaşul lui Nahaş a fost fiul său, Hanun (= cinstit; milostiv); numele său va fi contrazis, însă, de faptele amintite în acest capitol.

2: Şi a zis David: „Face-voi milă cu Hanun, fiul lui Nahaş, aşa cum şi tatăl său a făcut milă cu mine”. Şi a trimis David soli ca să-l aline pentru moartea tatălui său. Şi au venit slujbaşii lui David în ţara lui Amon, ca să-l aline.

3: Dar dregătorii fiilor lui Amon au zis către Hanun: „Oare de aceea a trimis David la tine să te aline, că-i arde lui să-l cinstească-n faţa ta pe tatăl tău? Nu cumva mai degrabă au venit slujitorii lui la tine ca să cerceteze cetatea şi să iscodească ţara?”

„Cele două verbe εξερευνάω[3] a cerceta şi κατασκοπεω a iscodi fac parte din câmpul lexical al spionării”[4].

4: Atunci Hanun i-a luat pe slujbaşii lui David şi i-a ras şi le-a retezat hainele până la şolduri şi le-a dat drumul.

5: Şi au venit nişte inşi la David să-i spună despre oamenii lui. Iar David a trimis să-i întâmpine, că tare mult erau oamenii betjocoriţi. Şi le-a zis regele: „Staţi în Ierihon până vă vor creşte bărbile, după care vă veţi întoarce”.

Ierihon (= cetatea palmierilor) se afla pe drumul dintre Amon şi Ierusalim.

6: Şi au văzut fiii lui Amon că aruncaseră ruşine asupra poporului lui David. Atunci Hanun şi fiii lui Amon au trimis o mie de talanţi de argint să tocmească, cu plată, care şi călăreţi din Siria Mesopotamiei, din Siria Maacăi şi din Ţoba.

Siria Mesopotamiei „a fost ţinutul de la est de râul Orontes, cuprinzând cursul inferior şi superior al Eufratului, până la Tigru şi Habur (estul Siriei şi nordul Irakului de astăzi). Dovezile arheologice arată că teritoriul a fost ocupat în mileniul al doilea (î. Hr.) de huriţi, populaţie care se ocupa cu creşterea cailor. Menţiunea din acest verset devine extrem de importantă din punct de vedere istoric. Siria Maacăi (…) era un mic stat situat la sud-vest de muntele Hermon, extins, poate, şi dincolo de Iordan, până la [Abel-Bet-Maaca]. Plăteşte tribut lui David, după înfrângerea de la Helam (II Regi 10,16 – doar în Textul Masoretic)”[5]. Mesopotamia (= ţinutul dintre fluvii); Maaca (= loc şes); Ţoba (= loc; staţiune).

7: Aşa că şi-au tocmit cu plată treizeci şi două de mii de care de luptă şi pe regele Maacăi cu poporul lui; aceştia au venit şi şi-au aşezat tabăra în faţa Medebei, în timp ce fiii lui Amon s-au adunat de prin cetăţile lor şi au venit să se bată.

Medeba (= ape liniştite) „era o cetate moabită din Ruben, la nord de Arnon”[6] şi, desigur, la răsărit de Iordan.

8: Iar David a auzit şi l-a trimis pe Ioab cu toată oastea lui de viteji.

„Ioab, fiul Ţeruiei, sora vitregă a lui David, a fost comandantul oştirii regatului sub David”[7].

9: Fiii lui Amon au ieşit şi s-au rânduit în linie de bătaie lângă poarta cetăţii; iar regii care veniseră erau deoparte, singuri în câmp.

10: Văzând atunci Ioab că linia de bătaie era împotriva lui atât din faţă cât şi din spate, a ales o seamă de tineri din Israel, iar aceştia s-au îndreptat împotriva Sirienilor;

„Oastea lui Israel este surprinsă la mijloc, între sirienii de sub zidurile cetăţii şi amoniţii sosiţi ulterior”[8].

11: iar pe ceilalţi din popor i-a dat în seama lui Abişai, fratele său; aceştia s-au îndreptat împotriva fiilor lui Amon.

12: Şi a zis: „Dacă vor fi Sirienii mai tari decât mine, îmi veţi veni voi în ajutor; iar dacă fiii lui Amon vor fi mai tari decât voi, atunci eu vă voi veni în ajutor.

13: Îmbărbătaţi-vă, şi să fim tari pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru, iar Domnul va face ceea ce e bine în ochii Lui”.

14: Ioab şi poporul care era cu el au intrat în luptă împotriva Sirienilor, iar aceia au fugit din faţa lor.

15: Iar fiii lui Amon, văzând că Sirienii au fugit, au luat-o şi ei la fugă din faţa lui Abişai şi din faţa lui Ioab, fratele său, şi au intrat în cetate. Iar Ioab s-a întors la Ierusalim.

16: Şi dacă au văzut Sirienii că Israel îi biruise, au trimis soli şi i-au adus pe Sirienii cei de dincolo de Râu; iar Şofac, căpetenia oastei lui Hadad-Ezer, era în fruntea lor.

„Râul, nenumit aici explicit, este Eufratul”[9]. Şofac (= stropitor) conducea oastea lui Hadad-Ezer (= ajutor maiestuos).

17: Când i s-a spus lui David, el a adunat întregul Israel şi, trecând Iordanul, a venit asupră-le şi a rânduit linia de bătaie împotriva lor. Aşa că David şi-a aşezat lupta împotriva Sirienilor, iar aceştia s-au luptat cu el.

„Bătălia are loc la Helam, oraş din Transiordania, probabil actualul Alma (cf. II Regi 10,17)”[10].

18: Dar Sirienii au fugit din faţa lui David, iar David a zdrobit de la Sirieni şapte mii de care de luptă şi patruzeci de mii de pedestraşi; iar pe Şofac, căpetenia oştirii, l-a ucis.

19: Şi dacă slujbaşii lui Hadad-Ezer au văzut că fuseseră înfrânţi de dinaintea lui Israel, au făcut pace cu David şi i-au slujit. Iar Sirienii n-au mai vrut să-i ajute pe fiii lui Amon.

„Verbul διατίθημι[11], tradus aici prin a face pace, trimite la un document sau o înţelegere oficială bilaterală, un fel de tratat de pace”[12].


[1] Ravva.

[2] SEP 3, p. 75

[3] exerevnao.

[4] SEP 3, p. 75

[5] SEP 3, pp. 75-76

[6] SEP 3, p. 76

[7] SEP 3, p. 76

[8] SEP 3, p. 76

[9] SEP 3, p. 76

[10] SEP 3, p. 76

[11] diatithimi.

[12] SEP 3, p. 77

Cap. 18 – Războaiele lui David. Aşezarea dregătorilor.

1: Şi a fost după aceea că David i-a lovit pe Filisteni şi i-a pus pe fugă şi a luat din mâna Filistenilor Gatul şi satele ce ţineau de el.

„Gat este cetatea de baştină a lui Goliat şi una din cele cinci cetăţi importante ale filistenilor, în teritoriul căreia a locuit David timp de un an, ca vasal al regelui Achiş. După schimbarea planului divin, David îşi anexează cetatea, aşa încât în timpul revoltei lui Abesalom, el are aliaţi gatiţi”[1].

2: Şi i-a bătut pe Moabiţi, iar Moabiţii au devenit robii lui David, plătindu-i tribut.

Moab (= de la tată; provenit din tată) „este numele ţinutului de la est de Marea Moartă, numit astfel după unul din descendenţii, prin incest, ai lui Lot. În mod tradiţional ţinutul Moab se întinde între râurile Arnon şi Zered. Populaţia din Moab a fost constant ostilă israeliţilor. Însă străbunica lui David, Rut, era moabită. David subjugă Moabul, dar acesta redevine liber în timpul lui Solomon”[2].

3: Apoi David l-a bătut pe Hadad-Ezer, regele Ţobei, la Hamat, când acela mergea să-şi întindă stăpânirea până la râul Eufratului.

„Hadad-Ezer, fiul lui Rehob, a fost regele din Ţoba, un regat aramaic situat între Hamat la nord şi Damasc la sud şi extins de Hadad-Ezer până la malul Eufratului. În ciuda victoriei lui David asupra sa, Hadad-Ezer continuă să domnească în Ţoba şi să formeze o alianţă antidavidică cu amoniţii. Varianta aramaică a numelui Hadad-Ezer este atestată pe documente cu scriere cuneiformă. pe când mergea el: pronumele αυτός[3], tradus el, se poate referi deopotrivă la David sau la Hadad-Ezer. Pasajul e neclar. Jacob M. Myers e de părere că el îl substituie pe Hadad-Ezer, iar versetul face aluzie la campania acestuia de cucerire a unor teritorii în regiunea Eufratului (AB I Chron., p. 135, nota 3)”[4]. Hadad-Ezer (= zeul soarelui este ajutor); Ţoba (= loc; staţiune); Hamat (= fortăreaţă).

4: David a luat de la el o mie de care de luptă şi şapte mii de călăreţi şi douăzeci de mii de pedestraşi. Şi a stricat David toate carele de luptă; din ele n-a lăsat decât o sută.

5: Sirienii însă au venit din Damasc să-l ajute pe Hadad-Ezer, regele Ţobei; dar David a bătut douăzeci şi două de mii de oameni dintre Sirieni.

În sprijinul lui Hadad-Ezer au venit sirienii din Damasc (= sac plin de sânge). Siria (= ţara de sus).

6: David şi-a pus o oaste de pază în Siria, aproape de Damasc; aceia [Sirienii] i-au devenit robi, plătindu-i bir. Iar Domnul îl ajuta pe David oriunde acesta mergea.

În vremea regelui David, Israel îşi extinde autoritatea şi asupra unei părţi din ceea ce numim astăzi Siria.

7: Atunci a luat David lănţugurile de aur care erau pe trupurile slujitorilor lui Hadad-Ezer şi le-a adus în Ierusalim.

8: Iar din Tibhat şi din cetăţile de seamă ale lui Hadad-Ezer a luat David foarte multă aramă, din care Solomon a făcut baia de aramă şi stâlpii şi vasele de aramă.

Tibhat (= întindere).

9: Auzind Tou, regele Hamatului, că David a bătut toată oştirea lui Hadad-Ezer,

„Regele Tou din Hamat este aliatul lui David şi adversarul lui Hadad-Ezer”[5]. Tou s-ar traduce prin înjosire.

10: l-a trimis pe Hadoram, fiul său, la regele David să-l întrebe de sănătate şi să-l laude pentru aceea că purtase război cu Hadad-Ezer şi-l bătuse – Tou fiind-i potrivnic lui Hadad-Ezer.

Tou trimite ca sol pe fiul său Hadoram (= împodobit).

11: Şi a adus toate vasele de aur şi de argint. Pe acestea le-a afierosit David Domnului, împreună cu argintul şi aurul pe care le luase de la toate neamurile: din Idumeea şi din Moab şi de la fiii lui Amon şi de la Filisteni şi de la Amaleciţi.

„Versetul se constituie într-o veritabilă trecere în revistă a inamicilor lui David, fără însă a păstra cu stricteţe cronologia evenimentelor”[6]. Printre regatele inamice lui David sunt enumerate: Idumeea (= ţinut roşu), Moab (= de la tată) – cu care David se înrudea, prin strămoaşa sa Rut, Amalec (= popor care stăpâneşte) şi Filistenii (= venetici; străini) aşezaţi pe ţărmul Mediteranei.

12: Iar Abişai, fiul Ţeruiei, i-a bătut pe Idumei în Valea Sărată: optsprezece mii;

„Abişai, fiul Ţeruiei, este fratele lui Ioab şi al lui Asael, comandanţi în armata lui David. Alte două pasaje atribuie victoria invocată aici direct lui David (II Regi 8,13) sau lui Ioab (Psalmi 59,2). Unii comentatori sunt de părere că adesea i se atribuie comandantului suprem o victorie a unui subaltern sau, în al doilea caz, că Ioab i-ar fi încredinţat lui Abişai comanda a numeroase corpuri de oaste (II Regi 10,10), dar că victoria îi revine celui dintâi, cap al operaţiunii. ♦ Idumeea reprezintă aici vechiul Edom. Edomiţii erau, după tradiţie, urmaşii lui Esau şi ocupau teritoriul dintre Wadi Zered în nord (la sud de Marea Moartă) până la Golful Aqaba, în sud (la Marea Roşie), pe ambele maluri ale văii Arabah. În continuu conflict cu Israel, Edomul este cucerit de David, ceea ce îi permite lui Solomon să construiască un port în Golful Aqaba, la Eţion-Gheber. ♦ Valea Sării este un toponim cu localizare nesigură. În mod tradiţional, locul respectiv s-ar afla în câmpia de la sud-vest de Marea Moartă, pe partea opusă Văii Zered, dominată de masive de sare”[7].

13: şi a pus în vale o oaste de pază; şi toţi Idumeii au devenit robii lui David. Iar Domnul îl ajuta pe David oriunde acesta mergea.

14: Şi a domnit David peste întregul Israel şi făcea judecată şi dreptate la tot poporul său.

Regele avea şi atribuţii judecătoreşti, la el putându-se face apel după ce pricinile erau judecate de către tribunale.

15: Ioab, fiul Ţeruiei, era căpetenie peste oştire; Iosafat, fiul lui Ahilud, era cronicar;

Pentru cronicar, SEP 3 alege secretar : „gr. υπομνηματογράφος, literal: cel care aminteşte/ţine minte; alte sensuri posibile: grefier, biograf, cronicar etc. Termenul grecesc este calchiat după ebraicul mazkiir şi desemnează o funcţie împrumutată din administraţia egipteană, aceea de şef al protocolului regal sau secretar personal. Printre îndatoririle acestui înalt funcţionar se numărau, pe lângă supravegherea protocolului regal în diferite situaţii, programarea audienţelor la rege, transmiterea poruncilor acestuia către ceilalţi demnitari, însoţirea regelui în călătorii, întocmirea programului zilnic etc. (AB I Chron., p. 138)”[8].

Alături de Ioab, comandantul armatei, sunt amintiţi alţi apropiaţi ai lui David. Primul între aceştia e cronicarul Iosafat (= Iahve a judecat), fiul lui Ahilud (= fratele meu s-a născut).

16: Ţadoc, fiul lui Ahitub, şi Ahimelec, fiul lui Abiatar, erau preoţi; Şausa era secretar;

Pentru secretar, Sep. 3 preferă scib: „e vorba de scribul personal al regelui (de asemenea, o funcţie împrumutată din administraţia egipteană), ale cărui îndatoriri erau în mare parte diferite de cele ale secretarului personal (v. 15). Scribul regelui era însărcinat cu păstrarea şi redactarea corespondenţei regale, întocmirea unor rapoarte de informare, redactarea decretelor regale, reprezentarea regelui în anumite împrejurări etc. (AB I Chron., p. 138)”[9].

Preoţi apropiaţi regelui erau Ţadoc (= cel drept), fiul lui Ahitub (= frate bun), şi Ahimelec (= fratele regelui), fiul lui Abiatar (= tatăl belşugului); secretar sau scrib era Şausa (= strălucire).

17: Benaia, fiul lui Iehoiada, era căpetenie peste Cheretieni şi Peletieni; iar fiii lui David erau cei dintâi după el.

Benaia (= fiul lui Iahve), fiul lui Iehoiada (= Iahve l-a recunoscut) comanda grupurile Peletienilor şi Cheretienilor.

„Cheretienii (χερεθθι) sunt un grup etnic stabilit în sudul Palestinei, alături de filisteni, probabil cretani de origine. Participă, datorită relaţiei personale foarte bune cu David, la alcătuirea gărzii personale a regelui. Din acelaşi corp de oaste fac parte şi Peletienii”[10]; aceştia din urmă par să fi fost filisteni. David va fi ştiut că e mai bine să încredinţeze paza sa personală unor străini, aceştia fiind, deseori, mai de încredere decât conaţionalii…


[1] SEP 3, p. 72

[2] SEP 3, p. 72

[3] avtos.

[4] SEP 3, p. 73

[5] SEP 3, p. 73

[6] SEP 3, p. 74

[7] SEP 3, p. 74

[8] SEP 3, p. 74

[9] SEP 3, p. 74

[10] SEP 3, p. 75

CAP. 17 – Profeţia lui Natan. Rugăciunea lui David.

1: Şi a fost că la vremea când David locuia în casa lui, a zis David către profetul Natan: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru, dar chivotul legământului Domnului [locuieşte] sub piei”.

„Cortul era făcut din piei de animale”[1]. Profetul Natan (= darul Domnului) „nu este prezentat în prealabil. El este menţionat în II Paralipomene 29,25 ca fiind acela care, la porunca lui David, i-a organizat pe cântăreţi”[2].

2: Iar Natan a zis către David: „Tot ce ţi-ai pus tu la inimă, fă!, căci Dumnezeu este cu tine”.

3: Şi a fost că în noaptea aceea s-a făcut cuvântul Domnului către Natan, zicând:

4: „Du-te şi spune-i robului Meu David: Aşa grăieşte Domnul: Tu nu-Mi vei zidi Mie casă în care să locuiesc;

„Domnul vorbeşte aici despre casa materială (templul) pe care o va ridica Solomon. Promisiunile de ridicare spirituală a casei (în sens de dinastie a) lui David urmează, în paralel”[3].

5: că Eu nu într-o casă am locuit, din ziua în care l-am scos pe Israel şi până-n ziua aceasta, ci în cort şi din popas în popas.

6: Oriunde am umblat, în tot Israelul, spus-am Eu oare vreodată vreunei seminţii a lui Israel, sau vreunuia dintre judecătorii cărora le-am poruncit să-l pască pe poporul Meu, zicând: – De ce nu Mi-aţi zidit o casă de cedru?

7: Şi acum, aşa îi vei grăi robului Meu David: – Aşa grăieşte Domnul Atotţiitorul: Te-am luat de la stână, din spatele turmei, ca să fii îndrumător peste poporul Meu Israel;

Ultimele „două versete marchează revoluţia pe care Dumnezeu o înfăptuieşte prin alegerea directă a lui David ca rege în Israel. Metafora pastorală are caracter profetic şi face trensparentă misiunea încredinţată lui David. Dumnezeu îi vorbeşte regelui în calitate de atotputernic, παντοκράτωρ (ebr. YHWH Ţebaoth, Domnul oştirilor)”[4].

8: şi am fost cu tine peste tot pe unde ai umblat, iar pe vrăjmaşii tăi i-am nimicit de dinainte-ţi şi te-am făcut renumit după renumele celor mari de pe pământ.

9: Şi voi rândui un loc pentru poporul Meu Israel; şi-i voi răsădi şi vor locui între ei şi nu vor mai suferi nedreptatea de a fi umiliţi ca atunci, la început,

10: şi din zilele când am rânduit judecători peste poporul Meu Israel. Şi i-am umilit pe toţi vrăjmaşii tăi; pe tine te voi spori, iar Domnul îţi va zidi o casă.

A-i zidi o casă (aici): a-i asigura urmaşi”[5].

11: Şi va fi că după ce zilele tale se vor plini şi vei adormi cu părinţii tăi, Eu îl voi ridica pe urmaşul tău, care va fi din coapsa ta, şi-i voi pregăti regatul.

Vei adormi cu părinţii tăi: „Formula este des uzitată în cărţile istorice ale Bibliei pentru a evoca imaginea despre moarte a poporului evreu”[6].

12: El Îmi va zidi Mie casă, iar Eu îi voi reaşeza tronul pe veci.

Tron veşnic are doar Cel ce nu a suit pe tronul cel văzut al lui Iuda: „Aşa a rămas, deci, Dumnezeu – cu toate că n-a luat sceptru de domnie peste Iuda – mare arhiereu, cât şi împărat peste întreg pământul, întărindu-I-se binecuvântarea lui Iacob prin cuvintele şi se vor binecuvânta prin neamul Tău toate seminţiile pământului (Facerea 22, 18) şi toate popoarele vor preamări pe Hristos”[7].

13: Eu îi voi fi Tată, el Îmi va fi Mie fiu şi mila Mea n-o voi îndepărta de la el aşa cum am îndepărtat-o de la cei ce-au fost înainte de tine;

„Faţă de pasajul paralel din II Regi 7,14-15, nu se mai menţionează posibilitatea ca viitorul rege să greşească şi să fie pedepsit. De asemenea, numele lui Saul este înlocuit cu un termen mai vag. Se constată o evoluţie a interpretării făgăduinţei, în sens mesianic”[8].

14: Şi-l voi adeveri în casa Mea şi-n regatul său pe veci; şi fi-va tronul său pe veci reaşezat”.

15: Toate cuvintele acestea şi toată această vedenie i le-a spus Natan lui David.

De remarcat, deşi acest lucru e mai evident în Cartea II Regi, că „Natan nu a fost pur şi simplu un profet de curte, ci un veritabil profet care-l mustra pe rege când acesta păcătuia şi îl determina să-şi asume obligaţiile şi răspunderile sale”[9].

16: Atunci regele David a venit şi a şezut înaintea Domnului şi a zis: „Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule? şi ce este casa mea, de m-ai iubit atât?

„Când Te descoperi Tu, Stăpâne a toate, şi-Ţi arăţi limpede slava feţei Tale sunt întreg cuprins de cutremur văzându-Te venind de sus, la smerenia firii mele, pe cât îmi este cu putinţă; şi, fiind cuprins de teamă, sunt lovit de uimire (…). Văd atunci marea necuviinţă a sufletului şi nevrednicia ticălosului meu suflet şi, cunoscând acestea, îmi ies din mine însumi strigând: Cine sunt eu, Dumnezeule şi Făcătorul a toate, şi ce lucru bun am făcut în viaţă sau ce poruncă a Ta am lucrat cândva, ca să mă preaslăveşti cu o asemenea slavă? Şi de unde sau pentru ce ai socotit lucru vrednic să mă învălui aşa în lumină pe mine, ticălosul, ziua şi noaptea? Oare am însetat căutându-Te pe Tine, Împăratul meu? Oare am pătimit cele rele în chinuri pentru poruncile Tale? Oare am răbdat ispite şi lovituri, ca toţi sfinţii cei din veac care au îndurat cu tărie acestea? Am făcut oare toate acestea, ca să mă mântuieşti numărându-mă împreună cu aceia, Hristoase?”[10].

17: Dar şi acestea au însemnat puţin înaintea Ta, Dumnezeule! Tu ai vorbit despre casa robului Tău cu ochiul departe şi Te-ai uitat la mine ca la o vedenie a omului şi m-ai înălţat, Doamne, Dumnezeule!

Cu ochiul departe: „Literal: …ai vorbit de departe: din perspectiva unui viitor foarte îndepărtat”[11]. Ca la o vedenie a omului: ca la un prototip uman; ca la un izvor al perfecţiunii”[12].

18: Ce mai poate David adăuga [în ruga lui] spre Tine, ca să Te slăvească? Că Tu-l cunoşti pe robul Tău.

David, „având necontenit în minte virtutea strămoşilor săi, socotea că el este un om de nimic în comparaţie cu ei”[13].

19: Tu după inima Ta ai făcut această mărire-ntreagă.

Măreţia (μεγαλοσύνη[14]) este de fapt promisiunea de mărire, planul pe care îl are Dumnezeu cu casa lui David”[15].

20: Doamne, nu-i nimeni asemenea Ţie şi nu e Dumnezeu în afară de Tine, după toate câte am auzit noi cu urechile noastre;

21: iar pe pământ nu este un alt neam precum poporul Tău Israel, pe care să-l fi călăuzit Dumnezeu, ca să-Şi răscumpere Sieşi popor şi să-i facă nume mare şi strălucit, izgonind neamuri din faţa poporului Tău pe care l-ai răscumpărat din Egipt.

Să-Şi răscumpere: „litroo = a elibera în schimbul unui preţ, a răscumpăra. Sensul acesta va fi raportat şi la Iisus Hristos, care a eliberat neamul omenesc cu preţul Sângelui Său (Matei 20, 28; Efeseni 1, 7; Tit 2, 14)”[16].

22: şi Ţi l-ai rânduit pe poporul Tău Israel să-Ţi fie Ţie popor în veac; şi Tu, Doamne, Te-ai făcut lor Dumnezeu.

23: Şi acum, Doamne, în veac adeverească-se cuvântul pe care Tu l-ai grăit despre robul Tău şi despre casa lui, şi fă precum ai spus!

24: În veac adeverească-se şi să se preamărească numele Tău, zicându-se: – Doamne, Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel! Şi casa lui David, robul Tău, reaşezată fie-n faţa Ta!

25: Că Tu, Doamne, ai descoperit în auzul robului Tău că-i vei zidi casă; de aceea a aflat robul Tău îndrăzneală de a se ruga înaintea feţei Tale.

„Dumnezeiescul David, după ce a înaintat foarte mult cu vârsta, mulţumind lui Dumnezeu, care l-a ales pe el, zice despre cele din urmă ale binecuvântării: Acum a aflat robul Tău inima sa, ca să se roage rugăciunea aceasta. Aceasta s-a zis ca să învăţăm că e trebuinţă de multă luptă şi vreme în rugăciuni, ca să aflăm starea neturburată a cugetării, ca pe un alt cer unde locuieşte Hristos”[17].

26: Şi acum, Doamne, Tu Însuţi eşti Dumnezeu şi Tu ai grăit aceste lucruri bune despre robul Tău.

27: Şi acum Tu ai început să binecuvintezi casa robului Tău, aşa încât să rămână-n veac în faţa Ta; că Tu, Doamne, ai binecuvântat, şi Tu binecuvintezi în veac!”

Sfârşitul rugăciunii de mulţumire a lui David.


[1] BBVA, p. 467

[2] SEP 3, p. 69

[3] SEP 3, p. 69

[4] SEP 3, p. 70

[5] BBVA, p. 467

[6] SEP 3, p. 70

[7] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 236, 3

[8] SEP 3, p. 71

[9] DEI, p. 560

[10] Sf. Simeon Noul Teolog, Erosurile imnelor dumnezeieşti, 15

[11] BBVA, p. 467

[12] BBVA, p. 467

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre căinţă, II, 7

[14] megalosini.

[15] SEP 3, p. 71

[16] BBVA, p. 467

[17] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 52

CAP. 16 – Cântarea lui David; rânduiala slujbelor dumnezeieşti.

1: Aşa au adus ei chivotul lui Dumnezeu şi l-au aşezat în mijlocul cortului pe care i-l ridicase; şi au adus arderi-de-tot şi jertfe de mântuire în faţa lui Dumnezeu.

„Cortul era instalat în cetatea lui David, adică pe muntele Sion”[1].

2: Şi după ce David a isprăvit aducerea arderilor-de-tot şi a jertfelor de mântuire, a binecuvântat poporul în numele Domnului.

3: Şi fiecărui om al lui Israel – bărbaţi şi femei deopotrivă – fiecăruia i-a împărţit câte o bucată de pâine, câte ceva de la cuptor şi câte o turtă cu miere.

4: Înaintea chivotului legământului Domnului a rânduit leviţi care să slujească, să-şi ridice glasul, să-L mărturisească şi să-L laude pe Domnul, Dumnezeul lui Israel:

5: Asaf, căpetenia; al doilea după el, Zaharia; apoi Uziel, Şemiramot, Iehiel, Matitia, Eliab, Benaia, Obed-Edom şi Ieiel, cu instrumente muzicale, alăute şi harpe; iar Asaf, cu ţimbalul;

„Asaf era un urmaş al lui Gherşon, fiul lui Levi, numit de şeful leviţilor cântăreţ principal. Fiii lui Asaf au rămas cea mai importantă familie de muzicanţi până la întoarcerea din exil (I Paralipomene 25,2)”[2].

6: de asemenea, pe preoţii Benaia şi Oziel necontenit cu trâmbiţe înaintea chivotului legământului Domnului.

Toţi cei amintiţi aici au fost enumeraţi şi în capitolul anterior, mai puţin Oziel (= Dumnezeu va vedea), probabil o altă formă pentru Uziel.

7: În ziua aceea, atunci pentru întâia oară, i-a rânduit David pe Asaf şi pe fraţii lui să-L laude pe Domnul:

„Rolul lui Asaf şi al fraţilor săi leviţi era acela de a-L lăuda pe Domnul prin instrumente muzicale. Imnul care urmează, acompaniat de ei, este extras din opera poetică a lui David, în felul următor: vv. 8-22 / Psalmul 104, 1- 15; vv. 23-33 / selecţii din Psalmul 95, 1-12; vv. 34-36 / selecţii din Psalmul 105, 1, 47-48. Intervenţiile cronicarului în text au în vedere doar unele nuanţe”[3]:

8: „Mărturisiţi-vă Domnului şi chemaţi-I numele,

vestiţi între neamuri lucrurile Lui!

9: Cântaţi-I şi lăudaţi-L

povestiţi toate minunile Sale,

pe care Domnul le-a făcut.

10: Lăudaţi-vă întru numele Său cel sfânt,

veselească-se inima celor ce-I caută bunăvoirea.

„Dar pe Domnul Îl caută cel ce cade cu tot gândul şi cu o dispoziţie fierbinte la Dumnezeu şi depărtează tot înţelesul lumii din cauza cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu care se dau de rugăciunea necontenită şi curată”[4].

11: Căutaţi-L pe Domnul şi vă întăriţi,

pururea căutaţi-I faţa.

„Aşadar, din cele spuse am înţeles ce anume trebuie căutat şi răspunsul este acesta: să caut fără oprire. Căci între căutare şi aflare nu-i nici o deosebire, ci dobânda pe care o câştig din căutare este tocmai căutarea însăşi. Vrei cumva să ştii şi folosul şi în ce timp să căutăm pe Domnul? Îţi spun: viaţa întreagă. Căci întreaga viaţă nu este altceva decât timp de căutare. Căci nu-i bine să căutăm pe Domnul numai la o anumită şi hotărâtă vreme, ci vremea cu adevărat potrivită de a căuta pe Domnul constă în a nu ne opri din această căutare”[5].

12: Aduceţi-vă aminte de minunile Lui,

pe care El le-a făcut,

de semnele Lui şi de judecăţile gurii Sale,

„Dacă vei înţelege ce spune Scriptura, orice întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu”[6].

13: voi, sămânţa lui Israel, robul Său,

voi, sămânţa lui Iacob, aleşii Săi.

14: El este Domnul, Dumnezeul nostru,

judecăţile Lui sunt în tot pământul.

15: Pururea să ne aducem aminte de legământul Său,

de cuvântul pe care l-a poruncit într-o mie de generaţii,

16: pe care l-a încheiat cu Avraam,

şi de cuvântul Său către Isaac.

17: El i l-a pus lui Iacob spre poruncă

şi lui Israel spre legătură veşnică,

18: zicând: «Ţie îţi voi da pământul Canaanului,

partea moştenirii Tale».

„În acel timp, toate neamurile din această lume se aflau în afara cunoştinţei de Dumnezeu şi, într-o stare proprie, Israel s-a născut ca popor al Domnului, ca funie care duce neamurile spre El. Dar Soarele spiritual mutându-se la toată lumea, şi lumina despărţindu-se de cei din Israel şi ducându-se la neamuri, Israel a ajuns afară de toate”[7]. Nu vom înţelege din asemenea locuri că Dumnezeu S-ar schimba; lumina e văzută de cel ce doreşte să o vadă, ea luminând pretutindeni.

19: Când ei erau puţini la număr,

foarte puţini şi străini într-însul

20: şi au trecut de la un neam la altul

şi de la un regat la un alt popor,

21: El nimănui nu i-a îngăduit să le facă nedreptate

şi de dragul lui a certat regi:

22: «Nu vă atingeţi de unşii Mei

şi profeţilor Mei să nu le faceţi rău!»

E subliniată purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Versetele 23-33 „corespund Psalmului 95, imn dedicat lui Dumnezeu în ipostaza de mântuitor şi judecător al poporului Său şi al întregului pământ”[8]:

23: Cântaţi-I Domnului tot pământul,

din zi în zi binevestiţi mântuirea Lui.

„Fiindcă nu se cuvine să petrecem viaţa în Hristos întristaţi şi înlăcrimaţi, ci veseli şi strălucitori”[9].

24: Vestiţi-I între neamuri slava,

între toate popoarele minunile Lui.

„Aici se porunceşte ca toţi cei de pe pământ, care au cunoscut taina aceasta mântuitoare a Lui, adică pătimirea lui Hristos, prin care i-a mântuit, să vină să cânte şi să psalmodieze Dumnezeului şi Părintelui tuturor, cunoscând că El este şi vrednic de laudă şi înfricoşător şi făcător al cerului şi al pământului; El, care a făcut mântuirea aceasta pentru neamul omenesc şi Care, după ce a fost răstignit şi a murit, a fost învrednicit de Dumnezeu să împărăţească asupra întregului pământ”[10].

25: Că mare este Domnul şi lăudat foarte,

de temut este mai presus decât toţi dumnezeii;

26: că toţi dumnezeii păgânilor sunt idoli,

dar Domnul nostru a făcut cerurile;

„Să avem grijă, deci, ca niciodată să nu fim închinători la idoli şi să nu ne supunem demonilor, căci idolii neamurilor sunt demoni”[11].

27: slavă şi laudă sunt înaintea Lui,

tărie şi frumuseţe în locaşul Său.

28: Voi, urmaşi ai neamurilor, aduceţi-I Domnului,

Domnului aduceţi-I slavă şi cinste;

29: aduceţi-I Domnului slava datorată numelui Său;

luaţi jertfe şi aduceţi-le înaintea Lui,

în sfintele Sale curţi închinaţi-vă Domnului.

30: De faţa Lui să se teamă tot pământul,

îndrepte-se pământul şi să nu se clatine.

31: veselească-se cerul şi să se bucure pământul

şi să se spună între neamuri că Domnul S-a împărăţit.

32: Marea să tresalte cu toată plinătatea ei,

să se bucure câmpurile cu tot ce e pe ele.

33: Atunci toţi copacii pădurii se vor bucura de faţa Domnului,

că a venit să judece pământul.

34: Mărturisiţi-vă Domnului, că e bun,

că în veac este mila Lui!

35: Şi ziceţi: Mântuieşte-ne, Dumnezeul mântuirii noastre,

şi scoate-ne de printre neamuri,

ca să lăudăm numele Tău cel sfânt

şi să ne fălim întru lauda Ta.

36: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel,

din veac şi până-n veac!

Şi tot poporul va zice: «Amin!»”.

Şi aşa L-au lăudat pe Domnul.

Se încheie cântarea lui David, ultima parte fiind una de preamărire a lui Dumnezeu.

37: Şi i-au lăsat acolo, înaintea chivotului legământului Domnului, pe Asaf şi pe fraţii lui, ca să slujească fără încetare în faţa chivotului, după rânduiala de fiecare zi;

„Se reia povestirea întreruptă la I Paralipomene 16,7, subiectul gramatical fiind David[12].

38: Şi pe Obed-Edom şi pe fraţii lui, şaizeci şi opt; Obed-Edom, fiul lui Iditun, şi Hosa, aveau să fie uşieri;

Obed-Edom (= slujitorul celui roşu), fiul lui Iditun (= recunoscător; cel care laudă), „este levit şi nu trebuie confundat cu personajul omonim din Textul Masoretic, I Paralipomene 13,13-14 (…). Nu se ştie care era rolul celor şaizeci şi opt de fraţi ai lui Obed-Edom, câtă vreme paznicii chivotului erau strict în număr de patru (I Paralipomene 15,24)”[13]. Tot între uşieri e amintit şi Hosa (= refugiu), probabil o altă formă pentru Iehia (care apare numit şi ca Ieiel).

39: iar pe preotul Ţadoc şi pe ceilalţi preoţi, fraţii săi, [i-a rânduit] înaintea locaşului Domnului de pe înălţimea Gabaon,

„Ţadoc este fiul, de fapt nepotul, lui Ahitub (…), descendent al lui Eleazar, al treilea fiu al lui Aaron. A fost preot la curtea lui David, a participat la ungerea lui Solomon ca succesor al lui David, spre deosebire de Abiatar, celălalt preot al curţii, care l-a susţinut pe Adonia (III Regi 1,7). Urmaşii lui Ţadoc au îndeplinit, până la exil, funcţia de mare preot în templul lui Solomon. După întoarcerea din exil, ei au deţinut în exclusivitate acest rol, până în 171 î. Hr., când regele Antioh IV îl numeşte preot, cu de la sine putere, pe Menelau (II Macabei 4,23 şi urm.). ♦ [Înălţimea] (ebr. bamah, înălţime) din Gabaon este identificată, în perioada monarhiei, ca Marea Înălţime, fost sanctuar canaanit, locul în care au fost aşezate de către David cortul mărturiei şi altarul de bronz. Aici i-a vorbit Domnul lui Solomon (II Paralipomene 1) despre domnia lui”[14].

„Din III Regi 3, 4 ştim că regele Solomon obişnuia să aducă jertfe pe o mare înălţime a Gabaonului. De aici, pe lângă motivaţia că era locul cel mai înalt, presupunerea că pe vârful acelui deal poposise cândva chivotul Domnului (în perioada ocupării Canaanului de către Evrei) şi că acela rămăsese doar locaşul, adăpostul, căruia David i-a acordat o atenţie cu totul specială”[15].

40: ca să-I aducă Domnului arderi-de-tot pe jertfelnicul arderilor-de-tot, neîncetat, dimineaţa şi seara, potrivit cu toate cele scrise în legea Domnului, cele pe care El le-a poruncit fiilor lui Israel prin mâna lui Moise, robul lui Dumnezeu;

41: şi împreună cu el, pe Heman, pe Iditun şi pe ceilalţi, aleşi pe nume să-L laude pe Domnul, că în veac este mila Lui;

42: şi, împreună cu ei, trâmbiţe şi ţimbale răsunătoare şi instrumente muzicale pentru cântările lui Dumnezeu; iar fiii lui Iditun, la poartă.

„Prin cântarea psalmului se slăvea şi Dumnezeu, iar cei care auzeau armonia cântării îşi îndreptau moravurile. Iditun era cântăreţ de cântări sfinte, după cum ne istoriseşte Istoria Paralipomenelor”[16].

43: Şi a plecat tot poporul, fiecare la casa lui; iar David s-a întors să-şi binecuvinteze casa.

„În II Regi 6,20-23 urmează discuţia lui David cu Micol şi justificarea bucuriei pe care regele a manifestat-o înaintea chivotului şi a supuşilor săi”[17].


[1] BBVA, p. 465

[2] SEP 3, p. 65

[3] BBVA, p. 465

[4] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, I,19

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[6] Marcu Ascetul, op. cit., 66

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V,2

[8] SEP 3, p. 67

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XI

[10] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, LXXIV

[11] Origen, Exortaţie la martiriu, XXXII

[12] SEP 3, p. 68

[13] SEP 3, p. 68

[14] SEP 3, pp. 68-69

[15] BBVA, p. 467

[16] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, XIII,1

[17] SEP 3, p. 69

CAP. 15 – Aducerea chivotului în cetatea lui David.

1: El şi-a făcut pentru sine case în cetatea lui David. A pregătit însă şi un loc pentru chivotul lui Dumnezeu şi a făcut cort.

„Cortul care adăposteşte chivotul legământului şi pe care îl înalţă David este asemănător celui ridicat de Moise în deşert, distrus în timpul numeroaselor conflicte cu filistenii”[1].

2: Atunci a zis David: „Chivotul lui Dumnezeu nu poate fi purtat decât de leviţi, căci pe ei i-a ales Dumnezeu să poarte chivotul Domnului şi să-I slujească până-n veac”.

„David se convinsese că chivotul Domnului nu trebuie transportat cu carul, ci pe umerii celor anume rânduiţi s-o facă”[2].

3: Şi a adunat David tot Israelul în Ierusalim, să aducă chivotul Domnului în locul pe care i-l pregătise.

„Adunarea întregului Israel se limitează, de fapt, la reprezentanţii tuturor triburilor, însă accentul se pune pe preoţii şi leviţii însărcinaţi cu transportarea chivotului”[3].

4: Şi a strâns David laolaltă pe fiii lui Aaron şi pe leviţi:

5: Din fiii lui Cahat: căpetenia Uriel şi fraţii lui, o sută douăzeci;

Fraţi se numesc, în limbaj biblic, rudele de sânge de aceeaşi generaţie”[4].

Din familia lui Cahat (= aliat; prieten) căpetenie era Uriel (= foc este Dumnezeu).

6: Din fiii lui Merari: căpetenia Asaia şi fraţii lui, două sute douăzeci;

Din familia lui Merari (= trist; grija mea), David a ales pe căpetenia Asaia (= Iahve lucrează).

7: Din fiii lui Gherşon: căpetenia Ioil şi fraţii lui, o sută treizeci;

Din familia lui Gherşon (= străin; călător) căpetenie era Ioil (= Iahve este Dumnezeu).

8: Din fiii lui Eliţafan: căpetenia Şemaia şi fraţii lui, două sute;

Din fiii lui Eiţafan (= Dumnezeu ocroteşte) căpetenie era Şemaia (= Iahve a auzit).

9: Din fiii lui Hebron: căpetenia Eliel şi fraţii lui, optzeci;

Din fiii lui Hebron (= uniune; legătură) căpetenie era Eliel (= Dumnezeul meu este Dumnezeu).

10: Din fiii lui Uziel: căpetenia Aminadab şi fraţii lui, o sută douăzeci;

Din fiii lui Uziel (= puterea Domnului) căpetenie era Aminadab (= popor ales).

11: David i-a chemat pe preoţii Ţadoc şi Abiatar, şi pe leviţii Uriel, Asaia, Ioil, Şemaia, Eliel şi Aminadab

12: şi le-a zis: „Voi sunteţi căpeteniile caselor leviţilor; curăţiţi-vă, voi şi fraţii voştri, ca să aduceţi chivotul Dumnezeului lui Israel acolo unde i-am pregătit loc;

Curăţiţi-vă: verbul αγνίζω , a curăţi, a purifica, se referă la purificarea rituală prin abluţiuni şi prin spălarea hainelor preoţilor şi leviţilor care aveau să poarte chivotul. Textul Masoretic are sfinţiţi-vă – nu e simplă purificare, ci punere în slujba sfinţeniei, transcendenţei lui Dumnezeu”[5].

13: fiindcă mai înainte, nefiind voi gata, Dumnezeul nostru a făcut în noi o ruptură, de vreme ce nu L-am căutat cum se cuvine”.

„David se referă la încercarea precedentă, eşuată, de aducere a chivotului de la Chiriat-Iearim la Ierusalim (I Paralipomene 13,6-10) şi, în special, la greşeala lui Uza”[6]. Dar, cum s-a dedus, greşeala fusese una colectivă, de vreme ce chivotul nu fusese purtat de către leviţi, ci transportat cu carul.

14: Atunci preoţii şi leviţii s-au curăţit spre a aduce chivotul Dumnezeului lui Israel.

„E vorba de ritualul purificării, obligatoriu înainte de un moment important”[7].

15: Apoi fiii leviţilor au luat chivotul lui Dumnezeu (aşa cum Moise a poruncit prin cuvântul lui Dumnezeu, potrivit Scripturii), purtându-i drugii pe umeri.

„Chivotul este purtat pe umeri de leviţi, cu ajutorul a patru drugi (αναφορείς[8]) trecuţi prin inelele de la baza acestuia”[9].

16: Iar David a zis către căpeteniile leviţilor: „Puneţi-i pe fraţii voştri cântăreţi din instrumente muzicale, din alăute, harpe şi ţimbale, să strige cu glas de bucurie!”

„O dată cu regele David, muzica sacră începe să joace un rol important. În relatarea despre mutarea chivotului la Ierusalim (II Regi 6; I Paralipomene 15,15-16), muzica apare pentru prima oară ca parte integrantă a ceremoniilor religioase. Deşi cele două versiuni ale episodului prezintă unele diferenţe, ambele menţionează utilizarea instrumentelor cu coarde, de percuţie şi de suflat, precum şi cânturile şi dansurile care au însoţit procesiunea. Deşi nu i-a fost dat să înalţe Casa Domnului, David este, potrivit tradiţiei, creatorul muzicii liturgice a Templului. Tradiţia îl consideră de altfel şi inventatorul instrumentelor muzicale (Amos 6,5)”[10].

17: Leviţii l-au rânduit pe Heman, fiul lui Ioil; iar dintre fraţii lui, pe Asaf, fiul lui Berechia; pe Etan, fiul lui Cuşaia, din fiii lui Merari, fraţii lor;

Conducători ai cântăreţilor: Heman (= credincios; fidel), fiul lui Ioil (= Iahve este Dumnezeu); Asaf (= culegător), fiul lui Berechia (= binecuvântarea lui Iahve); Etan (= statornic), fiul lui Cuşaia (= arcul lui Iahve). Aceştia erau din familia lui Merari.

18: cu ei, pe fraţii lor de mâna a doua: Zaharia, fiul lui Iaaziel, Şemiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Benaia, Maaseia, Matitia, Elifelehu, Micneia, Obed-Edom şi Ieiel, portarii;

19: şi pe cântăreţii Heman, Asaf şi Etan, cu ţimbale de aramă, să facă sunetul să se audă;

20: şi pe Zaharia, Iaaziel, Şemiramot, Iehiel, Uni, Eliab, Maaseia şi Benaia, cu alăute de sunete subţiri;

21: pe Matitia, Elifelehu, Micneia, Obed-Edom, Ieiel şi Azazia, cântând din harpe cu opt coarde, ca să sune tare;

22: iar Chenania, căpetenia leviţilor, era dascăl de cântări, având iscusinţă mare.

23: Berechia şi Elcana erau uşierii chivotului.

Portarii chivotului, în număr de patru, mergeau, doi câte doi, înaintea şi, respectiv, în urma preoţilor care purtau chivotul”[11].

24: Iar preoţii Şebania, Iosafat, Natanael, Amasai, Zaharia, Benaia şi Eliezer sunau din trâmbiţe înaintea chivotului lui Dumnezeu. Obed-Edom şi Iehia erau uşierii chivotului lui Dumnezeu.

O listă de alţi cântăreţi (termenul putând fi înţeles şi cu sens de instrumentişti), de rang inferior. Între aceştia, patru sunt portari sau uşieri: Obed-Edom (= slujitorul celui roşu), Ieiel (= luptătorul lui Dumnezeu) – numit la versetul 24 Iehia (= Iahve este viu), Berechia (= binecuvântarea lui Iahve) şi Elcana (= Dumnezeu a creat).

Cântăreţii: Zaharia (= Iahve Şi-a amintit), fiul lui Iaaziel (= Iahve isprăveşte), Şemiramot (= faima nobilimii), Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), Uni (= apăsat; suferind), Eliab (= Dumnezeu îmi este tată), Benaia (= fiul lui Iahve), Maaseia (= lucrarea lui Iahve), Matitia (= darul Domnului), Elifelehu (= Dumnezeu este slavă), Micneia (= proprietatea lui Iahve), Heman (= fidel), Asaf (= culegător), Etan (= statornic) şi Azazia (= tăria lui Iahve); Chenaia (= ocrotitorul meu este Iahve) e socotit oarecum aparte, subliniindu-se iscusinţa sa în calitate de dascăl de cântări. Se deduce, din enumerarea de mai sus, că s-au folosit patru grupe de instrumente muzicale: două tipuri de instrumente cu coarde, instrumente de suflat şi percuţie.

La instrumentele de suflat erau preoţii: Şebania (= crescut de Iahve), Iosafat (= Iahve a judecat), Natanael (= dat de Dumnezeu), Amasai (= povara lui Dumnezeu), Zaharia (= Iahve Şi-a amintit), Benaia (= fiul lui Iahve) şi Eliezer (=ajutorul lui Dumnezeu).

25: Aşa s-a dus David cu bătrânii lui Israel şi cu căpeteniile peste mii să aducă cu veselie chivotul legământului Domnului din casa lui Obed-Edom.

26: Şi a fost că după ce Dumnezeu i-a întărit pe leviţi să ridice chivotul legământului Domnului, au înjunghiat şapte viţei şi şapte berbeci.

27: Iar David era îmbrăcat în veşminte de vison; ca el, toţi leviţii care purtau chivotul legământului Domnului, precum şi Chenania, căpetenia cântăreţilor şi muzicanţilor. Iar David purta efod de vison.

Veşminte de vison: în SEP 3 s-a tradus prin veşmânt de in. „În Textul Masoretic, David are două veşminte: la începutul versetului e vorba de o tunică de in subţire (meil buţ), iar la sfârşitul lui, de un efod de in (ephodh bodh). David poartă, în mod excepţional, un efod simplu de in, deosebit de efodul scump al Marelui Preot. (…) Articol sacru de vestimentaţie, efodul se întindea de la piept până la şolduri şi se prindea cu două curele pe umeri”[12].

28: Întregul Israel a adus chivotul legământului Domnului cu strigăte şi cu sunete de corn şi cu trâmbiţe şi cu ţimbale, cântând puternic din alăute şi harpe.

29: Şi a fost că atunci când chivotul legământului Domnului a sosit şi a intrat în cetatea lui David, Micol, fiica lui Saul, s-a aplecat pe fereastră şi l-a văzut pe regele David săltând şi jucând; şi l-a dispreţuit în inima ei.

Micol (= pârâu) „este fiica cea mai mică a lui Saul, dată în căsătorie lui David înaintea exilului său. După întoarcerea lui David, aceasta revine la el, prin bunăvoinţa politică a lui Abner (II Regi 3,15). Dar dispreţul pe care femeia îl manifestă când îl vede pe David dansând de bucurie înaintea chivotului îi va aduce sterilitatea (II Regi 6,23)”[13].

„E propriu bucuriei să salte cu cuviinţă dumnezeiască şi să se veselească, cum sălta în pântece Ioan (Luca 1, 41), marele Înaintemergător şi vestitor al adevărului, sau împăratul David, când a dat locaş de odihnă chivotului lui Israel”[14].


[1] SEP 3, p. 63

[2] BBVA, p. 464

[3] SEP 3, p. 63

[4] SEP 3, p. 63

[5] SEP 3, p. 63

[6] SEP 3, p. 63

[7] BBVA, p. 465

[8] anaforis.

[9] SEP 3, p. 63

[10] DEI, p. 551

[11] SEP 3, p. 64

[12] SEP 3, p. 64

[13] SEP 3, p. 65

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 6

CAP. 14 – Femeile şi fiii lui David. Două biruinţe asupra Filistenilor.

1: Hiram, regele Tirului, i-a trimis lui David soli şi lemn de cedru şi zidari şi dulgheri spre a-i face o casă.

Hiram (= naştere nobilă), regele din Tir (= stâncă), „contemporan cu David şi Solomon, a domnit între 979/8-945/4 î. Hr. David îşi construieşte palatul (am tradus literal casa) imediat după instalarea în Ierusalim, iar ajutorul lui Hiram vine, probabil, la cererea suveranului de la Ierusalim”[1].

2: Când David a ştiut că Domnul l-a rânduit rege peste Israel, că regatul său s-a ridicat de dragul poporului său Israel,

3: atunci David şi-a mai luat şi alte femei, din Ierusalim, şi i s-au mai născut lui David fii şi fiice.

4: Iată numele celor ce i s-au născut în Ierusalim: Şamua, Şobab, Natan şi Solomon;

5: Ibhar, Elişua şi Elifelet;

6: Nogah, Nefeg şi Iafia;

7: Elişama, Eliada şi Elifelet.

Fiii lui David născuţi în Ierusalim: Şamua (= ascultat), Şobab (= reîntors acasă), Natan (= darul Domnului), Solomon (= paşnic), Ibhar (= El alege), Elişua (= slava lui Dumnezeu), Elifelet (= Dumnezeu este mântuire), Nogah (= strălucire), Nefeg (= vlăstar), Iafia (= El va străluci), Elişama (= Dumnezeu aude), Eliada (= Domnul ştie) şi Elifelet – din nou. Septuaginta are de două ori Elifalet. Biblia Hebraica, în schimb, are două nume uşor diferite: Elfalet la versetul 5 şi Elifalet la versetul 7. Vulgata dă în ambele locuri Eliphaleth.

8: Şi dacă Filistenii au auzit că David fusese uns rege peste tot Israelul, toţi Filistenii s-au ridicat să-l caute pe David. Iar David, auzind, a ieşit să-i întâmpine.

S-au ridicat sau au urcat, cum traduce SEP 3: „verbul a urca aici e folosit chiar cu sensul de bază: filistenii urcă din câmpia joasă de coastă spre zona muntoasă din Iuda”[2].

9: Filistenii au venit şi şi-au aşezat tabăra în valea Uriaşilor.

10: Atunci L-a întrebat David pe Dumnezeu, zicând: „Dacă eu mă ridic împotriva Filistenilor, mi-i vei da Tu în mână?”. Iar Domnul a zis: „Du-te, şi îi voi da în mâinile tale!”

Consultarea lui Dumnezeu se va fi făcut prin arhiereu, care-L întreba pe Domnul prin Urim şi Tumim.

11: Şi s-a suit în Baal-Peraţim, şi acolo i-a lovit David. Şi a zis David: „Dumnezeu i-a rupt pe duşmanii mei în mâna mea aşa cum rupe apa”. De aceea s-a numit locul acela Ruptura, adică Peraţim.

Baal-Peraţim s-ar traduce prin Domnul dezbinării sau Domnul rupturii.

12: Acolo şi-au lăsat Filistenii idolii, iar David a zis: „Să fie arşi în foc!”

„Faţă de II Regi 5, 21, cronicarul relatează momentul final: porunca lui David”[3].

13: Filistenii însă s-au adunat din nou în Valea Uriaşilor.

14: Şi din nou L-a întrebat David pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a zis: „Nu te vei duce după ei; întoarce-te dinspre ei şi aruncă-te asupra lor acolo, lângă pomii care fac pere.

„Îndemnul Domnului adresat lui David de a nu-i urmări pe filisteni pare ciudat. În II Regi 5,23 lucrurile stau exact invers şi sunt mult mai verosimile: Dumnezeu îl îndeamnă pe David să nu iasă înaintea filistenilor, ci să-i ia prin învăluire şi să le cadă în spate”.

15: Şi va fi că atunci când tu le vei auzi freamătul în vârfurile perilor, atunci te vei arunca în luptă; căci Dumnezeu ţi-a ieşit înainte ca să lovească oastea Filistenilor”.

Freamătul a fost tradus de SEP 3 prin zvon de furtună: „gr. συσσεισμός[4] desemnează o mişcare violentă, tremur puternic, furtună. Textul ebraic oferă aici un cuvânt care înseamnă paşi. Prin urmare, David asistă la o teofanie: paşii lui Dumnezeu pe deasupra perilor se manifestă ca o cutremurare a vârfurilor”[5].

16: Şi a făcut David aşa cum îi poruncise Dumnezeu; şi a lovit oastea Filistenilor, de la Gabaon până la Ghezer.

Gabaon (= colină) şi Ghezer (= aşezare în pantă) sunt două cetăţi apropiate între ele, situate în zona vestică a Palestinei, către ţărmul mediteranean, locuit în vechime de Filisteni.

17: Şi s-a făcut numele lui David vestit în toată ţara; şi frica de el a pus-o Domnul în toate neamurile.

Pare că acesta e momentul recunoaşterii depline a lui David.


[1] SEP 3, p. 61

[2] SEP 3, p. 61

[3] BBVA, p. 464

[4] sissismos.

[5] SEP 3, p. 62

CAP. 13 – Aducerea chivotului la Obed-Edom.

1: David s-a sfătuit cu căpeteniile peste mii, cu căpeteniile peste sute şi cu fiecare căpetenie în parte.

„Cronistul revine la momentul imediat următor cuceririi Ierusalimului de către David (I Paralipomene 11,1-9)”[1].

2: Şi a zis David către toată obştea lui Israel: „Dacă vouă vă stă la inimă şi dacă Domnul, Dumnezeul nostru, va face un pas înainte, să trimitem la ceilalţi fraţi ai noştri, cei rămaşi în toată ţara lui Israel, precum şi la preoţii şi leviţii care sunt cu ei prin cetăţile de pe moşiile lor, să se adune cu noi

3: şi să strămutăm la noi chivotul Dumnezeului nostru; căci, din vremea lui Saul, nimeni n-a mai avut grija lui!”

4: Şi toată obştea a zis că aşa să se facă: ceea ce s-a spus e bun în ochii întregului popor.

5: Aşa că David a adunat întregul Israel, de la hotarele Egiptului până la intrarea Hamatului, ca să aducă de la Chiriat-Iearim chivotul lui Dumnezeu.

„Hotarele Egiptului şi intrarea [Hamat] sunt extremităţile de sud şi, respectiv, de nord ale Israelului. De regulă, pentru limita de sud este indicat Şihorul sau Râul Egiptului. Hamat este şi astăzi un oraş pe malul de est al râului Oronte, situat pe una dintre căile comerciale principale care duceau din Asia Mică spre sud. Intrarea Hamatului se va fi găsit, probabil, la cumpăna apelor din valea Beqaa. ♦ Chiriat-Iearim (cetatea pădurilor) [era] situată pe graniţa dintre Iuda şi Veniamin (…). Aici a fost adus chivotul de la Bet-Şemeş şi încredinţat lui Eleazar, iar după douăzeci de ani a fost adus de David la Ierusalim”[2]. Hamat (= fortăreaţă).

6: Şi l-a adus David: tot Israelul s-a suit la Chiriat-Iearim – care se afla în Iuda – ca să aducă de acolo chivotul lui Dumnezeu, în faţa căruia se cheamă numele Domnului, Cel ce şade pe heruvimi.

„La capetele chivotului erau aşezaţi doi heruvimi de aur cu aripile întinse. Acestea formau un piedestal vizibil pentru tronul invizibil al lui Dumnezeu”[3].

7: Şi au pus chivotul lui Dumnezeu într-un car nou din casa lui Aminadab; Uza şi fraţii săi mânau carul.

Textul Masoretic are: Uza şi Ahio. Aminadab (= popor nobil); Uza (= tărie; putere); Ahio (= fratele său).

8: Iar David şi-ntregul Israel jucau cât puteau în faţa lui Dumnezeu, laolaltă cu cântăreţii din gură şi din alăute şi din harpe şi din timpane şi din ţimbale şi din trâmbiţe.

„Slăvitul împărat David a luat ramuri şi de praznic a înălţat laudă dănţuind cu copiii. Iubirea părintelui Tău David să fie oare vie întru Tine?”[4]. Autorul aplică textul la Hristos, bucuria lui David fiind văzută ca o prefigurare a venirii Lui, urmaş, după trup, al lui David.

9: Dar când au ajuns la aria lui Chidon, Uza şi-a întins mâna să sprijine chivotul, căci boii se poticniseră.

„Pasajul corespunzător din II Regi 6,6 este construit în linii mult mai ferme: Uza apucă cu putere (κρατω) chivotul pentru că animalul de povară îl trage în lături (περισπω). ♦ În II Regi 6,6 aria respectivă se numeşte [aria lui Nachon]”[5]. Chidon (= lance).

10: Iar Domnul S-a mâniat pe Uza cu mare aprindere şi l-a lovit chiar acolo, din pricină că-şi întinsese mâna pe chivot; şi acolo a murit, în faţa lui Dumnezeu.

11: Şi mult s-a întristat David pentru aceea că Domnul făcuse o astfel de ruptură asupra lui Uza. Şi s-a numit locul acela Ruptura lui Uza, până-n ziua de azi.

„Trebuie să înţelegem că nimic privitor la Dumnezeu nu trebuie judecat cu uşurinţă, fiindcă şi o vină care pare mică devine mare dacă este o injurie adusă lui Dumnezeu. Acel Uza, levit al lui Dumnezeu, ce a săvârşit împotriva poruncii cereşti prin faptul că a încercat să sprijine chivotul Domnului, ca să nu se răstoarne? Legea nu prevedea nimic în această privinţă. Şi totuşi, îndată ce a pus mâna să sprijine chivotul, şi-a dat duhul, nu fiindcă, pe cât se pare, ar fi săvârşit ceva nepermis, sau împotriva datoriei, ci prin datoria însăşi împotriva datoriei, fiindcă a fost în afara poruncilor”[6].

12: Şi-n ziua aceea s-a temut David de Domnul, zicând: „Cum voi aduce la mine chivotul lui Dumnezeu?”

13: Şi n-a vrut David să aducă chivotul la el, în cetatea lui David, ci l-a abătut în casa lui Obed-Edom Gateanul.

Obed-Edom (= sluga celui roşu) Gateanul (din Gat = teasc) era un „filistean originar din Gad care a trăit în vecinătatea Ierusalimului”[7].

14: Şi a rămas chivotul lui Dumnezeu în casa lui Obed-Edom vreme de trei luni; iar Dumnezeu l-a binecuvântat pe Obed-Edom şi toată avuţia lui.


[1] SEP 3, p. 60

[2] SEP 3, p. 60

[3] SEP 3, p. 60

[4] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIV, 7

[5] SEP 3, p. 61

[6] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VI, 10

[7] SEP 3, p. 61

CAP. 12 – Vitejii care l-au urmat pe David.

1: Iată-i pe cei care au venit la David în Ţiclag, la vremea când el încă fugea din faţa lui Saul, fiul lui Chiş; aceştia erau printre vitejii care l-au ajutat în luptă

Versetele 1-23 îi înşiră pe „Vitejii lui David din perioada exilului. Cronicarul se întoarce la perioada de exil al lui David. Sunt menţionate aici numele celor ce i s-au alăturat de bună voie, menţionaţi generic în I Regi 22,2. Autorul urmăreşte să-şi convingă cititorii de caracterul spontan şi popular al mişcării lui David, fapt explicat prin voinţa lui Dumnezeu”[1]. Ţiclag (= izvor): „Cea mai probabilă localizare din cele patru propuse este cea de la Tell al-Sharia, la 25 de km sud-est de Gaza. Aici a locuit David pe când se ferea de Saul”[2].

2: mânuind arcul şi cu dreapta şi cu stânga, aruncând pietre [cu praştia] şi săgeţi. Dintre fraţii lui Saul Veniaminitul:

„Rudele lui Saul care i s-au alăturat lui David ocupă primul loc în enumerare”[3]. Saul (= cerut; dorit) era fiul lui Chiş (= arc) şi aparţinea tribului Veniamin (= fiul dreptei).

3: Căpetenia Ahiezer, Ioaş, fiul lui Şemaa din Ghibeea; Ieziel şi Pelet, fiii lui Azmavet, Beraca şi Iehu din Anatot;

„Anatot, cetate din Veniamin, azi Ras el-Harrubeh, la 5 km nord de Ierusalim”[4].

4: Işmaia Gabaonitul, viteaz printre cei treizeci şi căpetenie peste treizeci;

5: Ieremia, Iahaziel, Iohanan şi Iozabad din Ghedera;

„Ghedera, cetate din Veniamin, situată la nord-est de Gabaon”[5].

6: Eluzai, Ierimot, Bealia, Şemaria şi Şefatia Harifianul;

7: Elcana, Işia, Azareel, Ioezer şi Iaşobeam, Coreiţi;

8: Ioela şi Zebadia, fiii lui Ieroham din Ghedor.

Din Ghedor – interpretare conjecturală; Septuaginta are γεδωρ, de sens nesigur (literal: fiii lui Ieroham, fiii lui Ghedor). Textul Masoretic are gedhur, interpretat de traducători ca toponim, iar unele mss. Ebraice au aici gedhudh, ceată[6].

Căpeteniile din tribul Veniamin, care i-au urmat lui David:

Ahiezer (= ajutorul fratelui); Ioaş (= Iahve aprinde), fiul lui Şemaa (=faimă) din Ghibea (= înălţime; colină); Ieziel (= Dumnezeu uneşte) şi Pelet (= alegere), fiii lui Azmavet (= tăria morţii); Beraca (= binecuvântare) şi Iehu (= Iahve este El) din Anatot (= răspuns la rugăciune); Işmaia (= Iahve aude) din Gabaon (= colină); Ieremia (= Iahve pune temelia); Iahaziel (= Iahve descoperă); Iohanan (= Iahve a fost plin de har); Iozabad (= Iahve a dăruit) din Ghedera (= întăritură); Eluzai (= tăria lui Dumnezeu); Ierimot (= înălţare); Bealia (= Iahve este Domnul); Şemaria (= Iahve este paza mea); Şefatia (= Iahve a judecat) din Harof (= naştere timpurie); Elcana (= Dumnezeu a creat); Işia (= Dumnezeu trăieşte); Azareel (= ajutorul lui Dumnezeu); Ioezer (= Iahve este ajutor) şi Iaşobeam (= poporul s-a reîntors) din fiii lui Core (= pleşuv); Ioela (= înlăturarea blestemului) şi Zebadia (= Iahve dăruieşte), fiii lui Ieroham (= Iahve S-a milostivit) din Ghedor (= cetate întărită).

9: Din Gad au trecut la David în pustie viteji puternici, războinici purtători de scuturi şi suliţe; aveau feţele ca o faţă de leu şi erau sprinteni cum e căprioara când aleargă în munţi:

„Deşertul lui Iuda se găsea la sud-est de Ierusalim şi se împărţea în trei regiuni: Zif, En-Gaddi şi Maon. În cazul nostru, textul face referire la primele două subdiviziumi (I Regi 23,14; 23,24)”[7].

10: Ezer, căpetenia; al doilea, Obadia; al treilea, Eliab;

11: al patrulea, Maşmana; al cincilea, Ieremia;

12: al şaselea, Atai; al şaptelea, Eliel;

13: al optulea, Iohanan; al nouălea, Elzabad;

14: al zecelea, Ieremia; şi al unsprezecelea, Macbanai.

15: Aceştia erau căpetenii de oaste din fiii lui Gad; cel mai mic comanda o sută, cel mai mare comanda o mie.

Căpeteniile din tribul Gad (= noroc; fericit): Ezer (= ajutor); Obadia (= slujitorul lui Iahve); Eliab (= Dumnezeu îmi e tată); Maşmana (= gras; puternic); Ieremia (= Iahve pune temelia); Atai (= trecător); Eliel (= Dumnezeul meu este Dumnezeu); Iohanan (= Iahve a dăruit); Elzabad (= Dumnezeu a răsplătit); Ieremia – din nou; Macbanai (= haină).

16: Aceştia sunt cei ce au trecut Iordanul în luna întâi, când el îşi iese din matcă, şi i-au alungat pe toţi cei ce locuiau în văi, spre răsărit şi apus.

„Războinicii din Gad trec Iordanul în luna întâi (adică Nisan, care ţine de la jumătatea lui martie până la jumătatea lui aprilie), act deosebit de curaj: în perioada respectivă a anului, se pornesc torenţii din munţii din nord, iar Iordanul se umflă. Mai mult decât atât, ei au de înfruntat şi opoziţia localnicilor”[8]. Iordan (= cel ce curge în adâncime), numit astfel datorită diferenţei mari de nivel dintre locul de izvorâre şi cel de vărsare în Marea Moartă.

17: În ajutorul lui David au venit, de asemenea, şi o seamă din fiii lui Veniamin şi ai lui Iuda.

18: Iar David a ieşit în întâmpinarea lor şi le-a zis: „Dacă aţi venit la mine cu pace, inima mea unească-se cu voi; dar dacă voi cu vicleşug [aţi venit] să mă vindeţi duşmanilor mei, atunci Dumnezeul părinţilor voştri să vadă şi să mustre!”

„David are reţineri faţă de urmaşii lui Veniamin, dar şi faţă de iudei, mai ales din pricina trădării locuitorilor din Zif (I Regi 23,19-25). Aşa se explică discursul cu care îi întâmpină pe cei care veneau să i se alăture”[9].

19: Duh l-a îmbrăcat atunci pe Amasai, căpetenia celor treizeci, şi a zis:

„Mergi tu şi poporul tău,

o, David, fiul lui Iesei;

pace, pace ţie

şi pace celor ce-ţi ajută,

că Dumnezeul tău te-a ajutat!”

Şi i-a primit David şi i-a pus în fruntea oastei.

Endino = a îmbrăca în sensul de a lua complet în stăpânire; = a se îmbrăca: a intra în posesia cuiva sau a ceva; cu acest sens duhovnicesc va fi întâlnit în Romani 13, 14: …îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos; în Galateni 3, 27: …în Hristos v-aţi îmbrăcat; în Coloseni 3, 12: …îmbrăcaţi-vă cu simţăminte de-ndurare, de bunătate…”[10]. SEP 3 preferă să traducă prin a intra în, părându-i-se mai potrivit, dar admite că sensul termenului grec este acela de a îmbrăca. „Numele lui Amasai apare aici pentru prima dată. E căpetenia altei grupări de treizeci de războinici decât cea din I Paralipomene 11,20-41. ♦ (…) Pace (ειρήνη[11]) poate avea aici o dublă semnificaţie: cuvântul indică intenţiile nou-veniţilor faţă de David sau este pur şi simplu termenul obişnuit de salut în ebraică: Şalom![12]. Amasai (= Iahve a purtat) – pare a fi nu doar căpetenie militară, ci şi purtător de duh profetic.

20: Şi din Manase au venit unii la David, atunci când el şi Filistenii s-au ridicat cu război împotriva lui Saul; dar el nu le-a fost acestora de nici un ajutor, de vreme ce căpeteniile Filistenilor au auzit că se spune: „Cu capetele acestor oameni se va întoarce el la stăpânul său Saul”.

„O motivaţie nouă (probabil suplimentară) a evenimentului relatat în I Regi 29, 2-11”[13]. Atunci, căpeteniile filistene s-au împotrivit ca David şi oamenii săi să participe, alături de ei, la războiul împotriva Israeliţilor, conduşi de Saul. Amintim că David se refugiase la Filisteni.

21: Când David se ducea la Ţiclag, atunci au venit la el cei din Manase: Adnah, Iozabad, Iediael, Micael, Iozabad, Elihu şi Ţiltai, căpetenii peste mii în Manase.

„De fapt, David se întoarce (în marş) în Ţiclag, după ce a fost refuzat de comandanţii filisteni”[14].

Căpeteniile din Manase (= cel ce mă face să uit): Adnah (= pacea mea); Iozabad (= Iahve a dăruit); Iediael (= Dumnezeu ştie); Micael (= cine este ca Dumnezeu?); Iozabad – din nou; Elihu (= Dumnezeul nostru este El); Ţiltai (= umbros).

22: Ei au luptat de partea lui David împotriva năvălitorilor, căci erau oameni vânjoşi şi comandanţi în oaste;

„Cronistul se referă, probabil, la ajutorul primit de David în expediţia împotriva amaleciţilor (I Regi 30,15-19)”[15].

23: zilnic veneau de partea lui David, până ce oastea a devenit mare ca oştirea lui Dumnezeu.

„Compararea oştirii (δύναμις) lui David de la Hebron cu cea a lui Dumnezeu este o hiperbolă de factură orientală”[16].

24: Iată numele căpeteniilor de oaste care au venit la David, în Hebron, să-i încredinţeze regatul lui Saul, după cuvântul Domnului:

În versetele 24-39 „se face trecerea în revistă a armatei lui David, alcătuită din reprezentanţi ai fiecăruia dintre cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Aceasta este o prefigurare simbolică a unităţii regatului său”[17].

25: Fii de-ai lui Iuda, care purtau scuturi şi suliţe: şase mii opt sute, iscusiţi în război;

26: din fiii lui Simeon: şapte mii o sută;

27: din fiii lui Levi: patru mii şase sute;

28: Iehoiada, căpetenie din neamul lui Aaron, şi cu el trei mii şapte sute;

29: şi Ţadoc, un tânăr voinic, cu douăzeci şi două de căpetenii din neamul tatălui său;

Sunt numite două căpetenii ale leviţilor, Iehoiada (= Iahve l-a cunoscut) şi Ţadoc (= cel drept).

30: din fiii lui Veniamin – fraţii lui Saul -: trei mii, căci mulţi dintre ei încă mai vegheau la paza casei lui Saul;

„Majoritatea celor din Veniamin îi rămân fideli lui Saul, din solidaritate tribală”[18].

31: din fiii lui Efraim: douăzeci de mii opt sute de viteji, vestiţi în neamurile părinţilor lor;

32: din jumătatea tribului lui Manase: optsprezece mii, cei anume rânduiţi să-l facă pe David rege;

33: din fiii lui Isahar, oameni înţelepţi care ştiau ce şi când trebuie să facă Israel: două sute; şi cu ei, toţi fraţii lor:

Oameni înţelepţi care ştiau ce şi când trebuie să facă Israel: „nu se ştie în ce măsură textul se referă la cunoştinţele de strategie militară şi politică sau la cele de astronomie. Ei se ocupau cu stabilirea calendarului ebraic, în funcţie de care se regla viaţa publică”[19].

34: din [tribul lui] Zabulon, oameni gata să iasă la luptă şi înarmaţi pentru război cu tot felul de arme: cincizeci de mii, ca să-l ajute pe David – şi nu cu mâinile goale;

35: din [tribul lui] Neftali: o mie de căpetenii, şi cu ei treizeci şi şapte de mii de oameni cu scuturi şi suliţe;

36: din [tribul lui] Dan, gata de luptă: douăzeci şi opt de mii opt sute;

37: din [tribul lui] Aşer, gata să iasă în ajutor la luptă: patruzeci de mii;

38: iar de peste Iordan, din [tribul lui] Ruben, precum şi Gadiţii şi din jumătatea tribului lui Manase: o sută douăzeci de mii cu tot felul de arme de luptă.

39: Toţi aceştia, războinici căliţi în rânduiala ostăşească, au venit cu gând de pace la Hebron ca să-l facă pe David rege peste întregul Israel; dar şi ceilalţi din Israel, cu un singur cuget: să-l facă rege pe David.

Ascensiunea lui David la tron n-a fost, aşadar, una spontană, ci a fost pregătită din vreme. Ungerea sa de către Samuel va fi devenit general cunoscută în Israel, chiar dacă aceea fusese tainică. Totuşi, David nu întreprinde acţiuni de luare a tronului prin forţă armată atâta vreme cât Saul mai era în viaţă.

40: Şi au rămas acolo trei zile mâncând şi bând, fraţii lor anume pregătindu-se;

41: dar şi vecinii lor – până chiar şi Isahar şi Zabulon şi Neftali – le aduseseră de-ale mâncării pe cămile, pe asini, pe catâri şi pe juncani: făină de grâu, legături de smochine, stafide, vin, untdelemn şi mulţime de viţei şi oi; că bucurie era în Israel.

„La întreţinerea războinicilor nu participă numai localnicii (fraţii iudei), ci, într-un avânt general, şi vecinii lor (numiţi doar generic) şi chiar şi triburile cele mai îndepărtate din nord: Isahar, Neftali, Zabulon”[20].


[1] SEP 3, p. 56

[2] SEP 3, p. 56

[3] SEP 3, p. 56

[4] SEP 3, p. 56

[5] SEP 3, p. 57

[6] SEP 3, p. 57

[7] SEP 3, p. 57

[8] SEP 3, p. 57

[9] SEP 3, p. 57

[10] BBVA, p. 462

[11] irini.

[12] SEP 3, p. 58

[13] BBVA, p. 463

[14] SEP 3, p. 58

[15] SEP 3, p. 58

[16] SEP 3, p. 58

[17] SEP 3, p. 58

[18] SEP 3, p. 59

[19] SEP 3, p. 59

[20] SEP 3, p. 59

CAP. 11 – David rege. Luarea Ierusalimului. Vitejii lui David.

1: Şi întregul Israel a venit la David în Hebron şi i-a zis: „Iată, noi suntem oasele tale şi carnea ta.

2: Chiar şi înainte, când domnea Saul, tu erai cel ce cârmuia intrările şi ieşirile lui Israel, şi tu eşti cel căruia Domnul, Dumnezeul tău, i-a zis: «Tu îl vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi să cârmuieşti peste Israel »”.

„Înainte de ralierea tuturor triburilor, David a domnit şapte ani şi jumătate la Hebron (II Regi 1-4)”[1]. Hebron (= comunitate; prietenie).

3: Şi toţi bătrânii lui Israel au venit la rege în Hebron. Iar regele David, acolo, în Hebron, a făcut cu ei legământ în faţa Domnului; şi ei l-au uns pe David să fie rege peste Israel, după cuvântul Domnului [rostit] prin Samuel.

Legământ (gr. διαθήκη[2]), de fapt o înţelegere reciprocă: David îi obligă pe israeliţi să depună jurământul de fidelitate, iar el îşi asumă atribuţiile de suveran”[3].

Este o a doua ungere, după cea primită de la Samuel (I Regi 16, 13) – s-ar adăuga şi o primă ungere văzută, din partea bărbaţilor seminţiei lui Iuda; oricum, ca rege peste întregul Israel, David primeşte a doua ungere, ungerea de la Samuel prevestind stăpânirea peste întregul regat. E şi o anticipare a celor împlinite în Hristos: „David cel inteligibil este Iisus Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel, văzătorul de Dumnezeu. Acesta, la prima Lui venire, a fost uns după latura omenităţii, (…) căci a uns omenitatea prin dumnezeire, făcând-o ceea ce era şi Ungătorul[4]. Iar la a doua slăvită arătare va fi şi Se va proclama Dumnezeu şi Împărat al întregii zidiri”[5].

4: Apoi regele şi oamenii lui Israel s-au dus la Ierusalim (adică la Iebus, căci ţinutul de acolo era locuit de Iebusei).

„Iebuseii erau o populaţie care, după tradiţie, descindea din cel de-al treilea fiu al lui Canaan (facerea 10,16); locuiau, până la venirea lui David, în Ierusalim şi în zona deluroasă dimprejur. Iebus ca nume al Ierusalimului este derivat regresiv de la numele populaţiei şi apare doar aici şi în Judecători 19,10 şi urm.”[6]. Iebus (= zdrobire).

5: Dar locuitorii Iebusului i-au zis lui David: „Aici nu vei intra!” Atunci el a luat fortăreaţa Sionului; aceasta este cetatea lui David.

Sion (= stâncă; fortăreaţă) „se numea fortăreaţa (περιοχή[7]) cetăţii (πόλις) întărite Iebus”[8].

6: Şi a zis David: „Oricine îi va lovi întâi pe Iebusei va fi dregător şi căpetenie”. Atunci Ioab, fiul Ţeruiei, s-a ridicat primul şi a devenit căpetenie.

Ioab (= Iahve este tată) era fiul Ţeruiei (= balsam), sora vitregă a lui David, şi comandantul oştilor.

7: David a locuit în fortăreaţă; de aceea s-a numit ea cetatea lui David.

Numele de cetatea lui David viza, aşadar, numai Sionul, dar, prin extensie, se aplică uneori întregului Ierusalim.

8: Şi a întărit cetatea cu un zid de jur-împrejur.

„David a construit un sistem nou de fortificaţii terasate (Millo) în partea de nord-vest a cetăţii”[9].

9: David sporea întru toate şi se ridica; şi Domnul Atotţiitorul era cu el.

10: Iată căpeteniile vitejilor lui David, cei ce l-au întărit pe David să fie rege peste tot Israelul, după cuvântul pe care Domnul îl grăise despre Israel;

11: şi iată numărul vitejilor lui David. Iaşobeam, fiul lui Hacmoni, căpetenie peste treizeci; el şi-a scos o singură dată sabia împotriva a trei sute, pe care i-a ucis dintr-o dată.

„Înţelesul celor de mai sus: Iaşobeam a răpus trei sute de vrăjmaşi într-o singură bătălie. Cei treizeci, subînţeleşi aici, alcătuiau un detaşament de elită din armata regulată a lui David. S-au distins în luptă încă de pe vremea când David se ascundea de Saul”[10]. Iaşobeam (= poporul se întoarce) era fiul lui Hacmoni (= înţelept).

12: După el, Eleazar, fiul lui Dodo Ahohitul, unul din cei trei viteji.

„Cei trei conducători ai vitejilor erau Iaşobeam ([Ioşeb—Basşebet Taşchemonitul], în II Regi 23,8), Eleazar şi Şama, fiul lui Aghe, omis aici. Cf. II Regi 23,8-12”[11]. Eleazar (= Dumnezeu ajută) era fiul lui Dodo (= iubitor), fiul lui Ahohi (= spinul meu), conform II Regi 23,9.

13: El se afla cu Domnul în Pasdamim, unde Filistenii se adunaseră pentru război; în ţarină era un ogor plin cu orz, iar poporul a fugit din faţa Filistenilor.

Poporul: gr: λαός desemnează aici poporul sub arme”[12]. Pasdamin (= hotarul sângelui), nume ce pare a indica o localitate situată pe graniţa cu Filistenii şi unde luptele vor fi fost frecvente.

14: El însă a stat în mijlocul ogorului şi l-a apărat şi i-a bătut pe Filisteni; şi mare biruinţă a făcut Domnul.

El însă a stat: „unii comentatori sunt de părere că textul se referă la David (cf. AB I Chron., p. 86, nota d). E greu de crezut că David a fugit împreună cu poporul, lăsându-l pe Eleazar să se lupte singur cu filistenii. Textul Masoretic are ei au stat[13].

15: Trei din cele treizeci de căpetenii s-au coborât la stâncă, la David, în peştera Adulam, în timp ce tabăra Filistenilor se afla în Valea Uriaşilor.

Valea Uriaşilor se mai numea şi Valea Refaimilor, adică a primilor ei locuitori care aveau faima unor oameni cu statură gigantică; se afla în apropierea Ierusalimului, fiind şi o uşoară cale de acces către Betleem”[14]. Cetatea Adulam (= dreptatea poporului), în apropierea peşterii omonime, este „identificată cu actualul Tell esh-Sheikh Madhur şi situată la jumătatea distanţei dintre Ierusalim şi Lachiş. Locul este cunoscut până în vremea lui Roboam (II Paralipomene 11,7) mai degrabă datorită peşterii în care s-a ascuns David. Uriaşii (οι γίγαντες) reprezintă traducerea greacă a ebr. rapha, uriaş, de unde, probabil, şi etnonimul ebraic rephaim. Refaimii sunt unul dintre popoarele preisraelite din Palestina, care, după Facerea 14,5, au fost învinşi de Kedarlaomer”[15].

16: David se afla atunci în loc întărit, iar o unitate a Filistenilor se afla, tot atunci, în Betleem.

„În Betleem, filistenii îşi stabiliseră o garnizoană”[16]. Betleem (= casa pâinii).

17: Şi David a dorit şi a zis: „Cine-mi va da apă din fântâna Betleemului, cea de lângă poartă?”

18: Atunci cei trei au rupt tabăra Filistenilor şi au scos apă din fântâna Betleemului, cea de lângă poartă, şi au luat-o şi au venit la David; dar David n-a vrut s-o bea, ci I-a vărsat-o Domnului

„Cei trei au rupt (διέρρηξαν[17]) de fapt rândurile şi au pătruns astfel în tabăra filisteană. a vărsat-o pentru Domnul: gest simbolic, sinonim cu o libaţie pentru YHWH [Iahve]. Cf. şi I Regi 7,6”[18].

19: şi a zis: „Departe de mine, Doamne, de a face una ca aceasta; voi bea eu oare sângele acestor oameni, cel din vieţile lor?: căci punându-şi vieţile lor în cumpănă, aşa au adus-o”. Şi n-a vrut s-o bea. Iată, deci, ce-au făcut cei trei viteji.

De la acest loc, o meditaţie asupra Tainei Botezului: „Regele David a cerut apă din puţ şi i s-a adus, dar n-a băut-o, pentru că a văzut că a fost cumpărată cu sânge de om. Voi însă v-aţi scăldat în Apa cumpărată cu Sângele lui Dumnezeu”[19].

20: Abişai, fratele lui Ioab, era căpetenie între [alţi] trei; el şi-a scos sabia împotriva a trei sute şi i-a ucis dintr-o dată; şi era vestit între cei trei;

21: el a fost mai renumit decât ceilalţi doi din cei trei şi le-a fost căpetenie; dar pe [primii] trei nu i-a ajuns.

Abişai (= tatăl darului) se număra şi el între căpeteniile lui David.

22: Benaia, fiul lui Iehoiada, era fecior de viteaz; multe sunt faptele lui din Cabţeel; el a ucis doi oameni leonini din Moab şi s-a coborât într-o groapă şi a omorât un leu într-o zi cu zăpadă;

Doi oameni leonini: „Textual: …doi arieli din Moab. Înţelesul ebraicului ariel (preluat ca atare de Septuaginta) nu este cunoscut; există doar o vagă presupunere că ar însemna om-ca-un-leu (cu statură, înfăţişare sau putere de leu) adică om greu de învins. Textul Masoretic [are] (ca şi în II Regi 23, 20): …pe cei doi fii ai lui Ariel Moabitul, ceea ce nu spune nimic”[20]. Cabţeel (= Dumnezeu adună) este o cetate din sudul Iudeii. Acolo s-a evidenţiat întâi sau de acolo provenea Benaia (= fiul lui Iahve), fiul lui Iehoiada (= Iahve l-a cunoscut).

23: tot el a ucis un egiptean, om chipeş, [înalt] de cinci coţi, care purta în mână o suliţă cât sulul de la războiul de ţesut; Benaia s-a coborât la el cu un toiag, a smuls suliţa din mâna Egipteanului şi l-a ucis cu propria lui suliţă.

„Lupta lui Benaia cu egipteanul şi înfrângerea acestuia cu propria armă este comparabilă cu confruntarea dintre David şi Goliat (I Regi 17,4-10.32-51)”[21].

24: Astfel de lucruri a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada; numele lui se află printre cei trei viteji;

25: el era mai de seamă decât cei treizeci, dar pe [primii] trei nu i-a ajuns. David l-a pus peste casa sa.

„David şi-l apropie pe Benaia şi îl numeşte în fruntea familiei (gr. πατριά) sale. Din comparaţia cu Textul Masoretic, se înţelege că Benaia devine şeful cetei de războinici care îl însoţeşte pe rege, un fel de gardă personală”[22].

26: Iată-i pe vitejii oştirilor: Asael, fratele lui Ioab; Elhanan, fiul lui Dodo din Betleem;

Vitejii oştirilor (δυνατοι των δυνάμεων[23]) sunt aceiaşi cu Cei treizeci, deja menţionaţi. Denumirea din urmă este, după cum vedem, aproximativă”[24].

27: Şamot din Haror; Heleţ din Pelon;

28: Ira, fiul lui Icheş din Tecoa; Abiezer din Anatot;

29: Sibecai Huşateul; Ilai din Ahoh;

30: Maharai din Netofat; Heled, fiul lui Baana din Netofat;

31: Itai, fiul lui Ribai, din muntele lui Veniamin; Benaia din Piraton;

32: Hurai din Nahli-Gaaş; Abiel din Araba;

33: Azmavet din Bahurim; Eliahba din Şaalbon;

34: fiul lui Haşem din Ghizon; Ionatan, fiul lui Şaghi din Harar;

35: Ahiam, fiul lui Sacar din Harar; Elifelet, fiul lui Ur;

36: Hefer din Mechera; Ahia din Pelon;

37: Heţro Carmelitul; Naarai, fiul lui Ezbai;

38: Ioil, fiul lui Natan; Mibhar, fiul lui Hagri;

39: Ţelec, fiul lui Ammon; Nahrai din Beerot, scutierul lui Ioab, fiul Ţeruiei;

40: Ira din Iatir; Gareb din Iatir;

41: Urie Heteul; Zabad, fiul lui Ahlai;

Reluăm enumerarea vitejilor lui David:

Asael (= Dumnezeu a făcut), cel ucis de Abner, fiul lui Ner;

Elhanan (= Dumnezeu a fost îndurător), fiul lui Dodo (= iubitor) din Betleem (= casa pâinii);

Şamot (= pustiuri) din Haror (= muntean); la II Regi apare Şama din Harod;

Heleţ (= tărie) din Pelon (= excelent; loc singur);

Ira (= păzitor), fiul lui Icheş (= fals) din Tecoa (= trâmbiţă), cetate din teritoriul lui Iuda;

Abiezer (= tată al ajutorului) din Anatot (= înălţări);

Sibecai (= împletitură) din (mai degrabă fiul lui) Huşai (= grăbit);

Ilai (= înălţat) din Ahoh (= cunună de spini);

Maharai (= năvalnic) din Netofat (= picătură), cetate în Iuda, aproape de Betleem;

Heled (= viaţă), fiul lui Baana (= fiul suferinţei) din Netofat;

Itai (= cu mine este Iahve), fiul lui Ribai (= certăreţ);

Benaia (= Domnul a clădit) din Piraton (= pisc), cetate din muntele în Efraim;

Hurai (= liber) din Nahali-Gaaş (= valea înduioşării);

Abiel (= Dumnezeu este tată) din Araba (= pustiu) – astfel era numită depresiunea Iordanului;

Azmavet (= moartea este puternică) din Bahurim (= băieţi tineri);

Eliahba (= Dumnezeu ascunde) din Şaalbon (= locul şacalilor);

Bene-Haşem [în text: fiul lui Haşem] (= fiul strălucirii) din Ghizon (= carieră de piatră);

Ionatan (= dat de Iahve), fiul lui Şaghi (= rătăcit) din Harar (= muntean);

Ahiam (= fratele mamei), fiul lui Sacar (= răsplată) din Harar (= muntean);

Elifelet (= Dumnezeu este izbăvirea), fiul lui Ur (= lumină);

Hefer (= îngropat) din Mechera (= topitorie);

Ahia (= fratele lui Iahve) din Pelon (= excelent; unul singur);

Heţro (= verde; înfloritor) din Carmel (= via Domnului), cetate din ţinutul muntos al lui Iuda;

Naarai (= tânăr), fiul lui Ezbai (= strălucitor);

Ioil (= Iahve este Dumnezeu), fiul lui Natan (= darul Domnului);

Mibhar (= strălucitor), fiul lui Hagri (= străin);

Ţelec (= spărtură), fiul lui Ammon (= constructor);

Nahrai (= cel ce sforăie), din Beerot (= fântâni) – cetate gabaonită -, armaşul lui Ioab;

Ira (= păzitor; pradă) din Iatir (= belşug);

Gareb (= izgonit) din Iatir;

Urie (= lumina Domnului) Heteul (= argint; groază);

Zabad (= dăruit), fiul lui Ahlai (= Iahve este statornic).

„Aici se opreşte enumerarea Celor treizeci în II Regi 23,29. În Paralipomene, lista continuă până la sfârşitul capitolului cu războinici care se trag, în mare parte, din ţinuturile transiordaniene şi care s-au alăturat mai târziu armatei lui David (în timp ce marea majoritate din cei treizeci provenea din triburile lui Iuda şi Simeon – cf. AB I Chron., p. 90)”[25].

42: Adina, fiul lui Şiza, căpetenie a Rubeniţilor, care avea sub el treizeci de inşi;

43: Hanan, fiul lui Maaca; Iosafat din Mitni;

44: Uzia din Aştarot; Şama şi Iehiel, fiii lui Hotam din Aroer;

45: Iediael, fiul lui Şimri, şi Ioha, fratele său, Tiţitul;

46: Eliel din Mahavim; Ieribai şi Ioşavia, fiii lui Elnaam, şi Itma Moabitul;

47: Eliel, Obed şi Iaasiel din Meţoba.

Ceilalţi războinici pomeniţi:

Adina (= plăcere), fiul lui Şiza (= splendoare);

Hanan (= bogat în har), fiul lui Maaca (= mâhnire);

Iosafat (= Iahve a judecat) din Mitni (= dăruire);

Uzia (= tăria mea este Iahve) din Aştarot (= turmă de oi);

Şama (= El a ascultat), fiul lui Hotam (= pecete);

Iehiel (= Dumnezeu trăieşte), fratele lui Şama, din Aroer (= cuprins);

Iediael (= Dumnezeu ştie), fiul lui Şimri (= păzitor);

Ioha (= Iahve este frate), fratele lui Iediael, din Tiţit (= cel de la ieşire);

Eliel (= Dumnezeul meu este Dumnezeu) din Mahavim (= locuitorii colibelor);

Ieribai (= Iahve Se luptă), fiul lui Elnaam (= frumuseţea lui Dumnezeu);

Ioşavia (= Iahve este un stâlp), fratele lui Ieribai;

Itma (= orfan; jefuit) din Moab (= de la tată);

Eliel (= Dumnezeul meu este Dumnezeu) din Meţoba (= sădit de Dumnezeu);

Obed (= slujitor) din Meţoba;

Iaasiel (= puterea mea este Dumnezeu) din Meţoba.

După alte opinii, Meţoba n-ar fi un toponim, ci un supranume al lui Iaasiel, nefiind indicat locul de provenienţă al ultimilor trei luptători.


[1] SEP 3, p. 53

[2] diathiki.

[3] SEP 3, p. 53

[4] Restaurarea omului în Hristos.

[5] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 152

[6] SEP 3, p. 53

[7] periohi.

[8] SEP 3, p. 53

[9] SEP 3, p. 54

[10] SEP 3, p. 54

[11] SEP 3, p. 54

[12] SEP 3, p. 54

[13] SEP 3, p. 54

[14] BBVA, p. 461

[15] SEP 3, p. 54

[16] SEP 3, p. 54

[17] dierrixan.

[18] SEP 3, p. 55

[19] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, VII,10

[20] BBVA, p. 461

[21] SEP 3, p. 55

[22] SEP 3, p. 55

[23] dinati ton dinameon.

[24] SEP 3, p. 56

[25] SEP 3, p. 56