Archive for the ‘I Regi’ Category


CAPITOLUL 31 – Înfrângerea de la Ghelboa. Moartea lui Saul.

 

1: Şi Filistenii s-au războit cu Israel; iar oamenii lui Israel au fugit din faţa Filistenilor şi au căzut răniţi în muntele Ghelboa.

            Spre nord-estul munţilor Efraim se înalţă „munţii Ghilbea, cu o lungime de aproximativ 13-14 km şi o lăţime de 5-8 km. Înălţimea lor este de 523 metri”[1].   „Ghelboa: munte cu o înălţime de peste 500 metri deasupra Mediteranei, situat lângă una din cele două văi ce se desprindeau din valea Iordanului spre valea lui Izreel”[2].

2: Filistenii i-au învăluit pe Saul şi pe fiii săi; şi i-au ucis Filistenii pe Ionatan şi pe Aminadab şi pe Melchişua, fiii lui Saul.

3: Lupta împotriva lui Saul devenise crâncenă; au dat de el săgetători cu arcul şi l-au rănit sub coaste.

            Inserăm aici un text care, chiar dacă nu aparţine vreunui scriitor patristic, socotim că-l prezintă într-o lumină mai apropiată de realitate pe Saul care, în pofida marilor sale căderi, rămâne un rege de seamă şi, ce e mai important, nu lipsit de nobleţe (pe care, de altfel, nu i-o va contesta nici David, cel prigonit de către Saul):  „Saul, regele evreilor, (…) deşi ştia ce-o să se întâmple şi, potrivit prezicerii proorocului, moartea lui era aproape, n-a vrut să fugă de ea sau, de dragul vieţii, să-şi dea oastea în mâinile vrăjmaşilor şi astfel să-şi înjosească demnitatea regească, ci s-a expus de bunăvoie primejdiilor pe sine, întreaga casă şi pe copiii săi, căci i s-a părut mai glorios ca, împreună cu ei, să piară luptându-se pentru propriul său popor. El a preferat să-şi hărăzească morţii feciorii, care erau nişte viteji, decât să-i păstreze în viaţă, fără să fie sigur de soarta lor viitoare: în loc de moştenitori şi urmaşi, lăsa în urma lui faima şi o amintire veşnică. De aceea, doar pe el îl cred un bărbat drept, viteaz şi înţelept, şi oricine a fost sau va fi aidoma lui poate să se bizuie pe unanima recunoaştere a virtuţilor sale. Nu mi se pare drept să fie numiţi eroi cei care pleacă la război cu certitudinea victoriei şi cu speranţa că se vor întoarce nevătămaţi, oricâte fapte au săvârşit ei, chiar dacă în istorii sau alte scrieri ei sunt menţionaţi ca atare. Vorbe de laudă, fireşte, merită şi aceştia; totuşi, bărbaţi de ispravă, foarte curajoşi şi dispreţuitori de primejdii pot fi numiţi într-adevăr numai cei ce urmează pilda lui Saul. Cel care, străin de ceea ce-l aşteaptă în război, nu şovăie deloc să pornească, ci se avântă în luptă, nesigur de viitorul lui, nu dă dovadă de un deosebit curaj, oricâte isprăvi mari ar săvârşi. Îl socotesc un bărbat puternic şi într-adevăr viteaz mai degrabă pe cel ce, atunci când nu se simte animat de gânduri liniştitoare şi cunoaşte dinainte că se îndreaptă spre o moarte sigură, se aruncă în iureşul bătăliei, fără să se înfricoşeze, fără să se sperie de pericol, ci mergând cu bună ştiinţă în întâmpinarea lui. Aşa a făcut Saul, spre a dovedi că la fel trebuie să procedeze toţi cei ce vor să dobândească gloria postumă, mai ales regii, care, prin faptul că deţin cel mai înalt rang al puterii, departe de a putea pricinui vreun rău supuşilor lor, au datoria să pară nespus de buni faţă de ei”[3].

4: Atunci Saul i-a zis scutierului său: „Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă cu ea, ca să nu vină aceşti netăiaţi-împrejur şi să mă străpungă să-şi bată joc de mine!”  Dar scutierul n-a vrut, căci se temea foarte; aşa că Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea.

Saul a căutat să evite suprimarea propriei vieţi; apoi, chiar dacă şi-a luat viaţa, nu putem socoti aceasta drept o sinucidere, date fiind împrejurările speciale; cum se va vedea în cartea următoare, asupra morţii lui Saul au circulat şi alte versiuni, însă credem că cea de aici este cea mai plauzibilă.

5: Iar scutierul, văzând că Saul era mort, s-a aruncat şi el în sabia lui şi a murit cu el.

6: Aşa a murit Saul, şi cei trei fii ai săi şi scutierul său, toţi în aceeaşi zi deodată.

7: Iar oamenii lui Israel ce se aflau de cealaltă parte a văii, precum şi cei de dincolo de Iordan, au văzut că oamenii lui Israel fugeau şi că Saul şi fiii săi erau morţi; şi şi-au părăsit cetăţile şi au fugit, iar Filistenii au venit şi au locuit în ele.

8: Şi a fost că a doua zi, când au venit Filistenii să-i dezbrace pe cei morţi, i-au aflat pe Saul şi pe cei trei fii ai săi căzuţi în munţii Ghelboa.

9: Şi l-au întors şi l-au dezbrăcat de armură şi i-au tăiat capul şi l-au trimis în ţara Filistenilor, răspândind de jur-împrejur noutăţi vesele la idolii lor şi la popor.

10: Armura i-au pus-o la templul Astartei, iar trupul i l-au spânzurat la zidul Bet-Şan.

Bet-Şan „este Skithopolis din vremea lui (Iosif Flaviu) şi, mai târziu, a lui Ieronim, astăzi Tell el-Hosn din apropiere de Bet Şean”[4].

11: Şi auzind locuitorii Iabeşului din Galaad despre ce făcuseră Filistenii cu Saul,

12: s-au ridicat toţi vitejii şi au mers noaptea şi au luat trupul lui Saul şi trupul lui Ionatan, fiul său, de la zidul Bet-Şan şi le-au adus la Iabeş şi acolo le-au ars.

Fapta locuitorilor din Iabeşul Galaadului „este un mod de a-şi exprima recunoştinţa pentru Saul care, la începutul domniei, i-a salvat de pericolul de a deveni robi (cf. cap. 11)”[5].

„Incinerarea cadavrelor nu făcea parte din practica Evreilor. Excepţia presupune graba de a nu le expune unei eventuale incursiuni a Filistenilor. Dar, dincolo de circumstanţe, ea poate fi şi o consecinţă a păcatului lui Saul de a fi recurs la serviciile vrăjitoarei din Endor”[6].  „Este singurul pasaj din Vechiul Testament în care ar fi vorba de arderea unui cadavru. Dar I Paralipomene 10,12 omite acest lucru şi atunci (ediţia Brooke, McLean, Thackeray, The Old Testament in Greek…, II, Cambridge 1927) citeşte katakleo, a plânge, în loc de katakeo, a arde, iar Targumul (Ionathan) parafrazează, în conformitate cu Ieremia 34,5 şi II Paralipomene 16,14 şi 21,19 unde este vorba despre un foc pe care se ard tămâie sau miresme cu ocazia morţii unui rege: Au făcut pentru el un foc cum se face foc pentru un rege[7].

13: Apoi le-au luat oasele şi le-au îngropat într-o dumbravă din Iabeş; şi au postit şapte zile.

„Dumbrava era un crâng verde şi răcoros. Termenul ebraic indică un arbore din familia stejarului”[8].

            „O căpetenie spirituală, un preot care se bucura de multă autoritate, Samuel, (…) l-a proclamat rege (prin anul 1020 î. Hr.) pe Saul, – un ţăran viteaz care, ca şef militar ales temporar, îi învinsese pe amoniţi. Începând un război de guerilă contra filistenilor, Saul s-a dovedit a fi un bun tactician; după mai multe atacuri prin surpriză, filistenii au fost învinşi şi alungaţi din teritoriile israeliene. Victoriile lui Saul au dat curaj triburilor ebraice. Dar, în cursul unei mari contraofensive a filistenilor, israelienii au fost învinşi, iar Saul s-a sinucis (1005 î. Hr.). Domnise 24 de ani. Saul fusese un bun şef militar, dar mai puţin ca organizator şi ca om politic. Când a văzut că ginerele său David – un excelent luptător, fiul unui ţăran din tribul meridional al lui Iehuda (Iuda) – se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare, Saul, gelos, l-a persecutat. Ca să scape cu viaţa, David a fugit în Iudeea sa natală. Aici, organizându-şi un grup de răzvrătiţi, a trecut în serviciul filistenilor.  După moartea lui Saul, s-a întors în Iudeea, a fost ales rege de tribul său, apoi şi de celelalte triburi (1004 î. Hr.). Victorios în două lupte contra filistenilor, îşi eliberă poporul. Cuceri regatul Edom, câştigând astfel un teritoriu foarte important din punct de vedere economic; îi învinse pe arameenii din nord, pe amoniţii şi pe moabiţii din sud, supunându-i; după care, îşi întinse mult şi spre răsărit frontierele, spre Eufrat”[9].  O altă prezentare a regelui Saul: „Suveranul fondator al regatului Israel (1029 – 1004 î. Hr.), Saul, fiul lui Chiş din tribul Veniamin, se impune ca un încercat comandant militar în luptele împotriva amoniţilor şi filistenilor. În contextul accentuării presiunii vecinilor asupra teritoriilor locuite de cele 12 triburi israelite, Saul, sprijinit de profetul şi judecătorul Samuel, este ales rege. Saul încearcă să consolideze uniunea celor 12 triburi, constituie prima armată permanentă şi schiţează primii paşi pe drumul cristalizării unei autorităţi centrale puternice şi al limitării pretenţiilor teocratice ale preoţimii cultului lui Iahve. Reprezentanţi ai familiei sale sunt impuşi în posturi importante. Saul poartă lupte grele împotriva filistenilor, amoniţilor, amaleciţilor. Cade împreună cu trei fii în lupta de la muntele Gilboa împotriva filistenilor. În partea de nord a regatului îi succede fiul său, Işboşet, în Iudeea este proclamat rege ginerele lui, David (1004 – 965)”[10].

            În finalul acestei lucrări, câteva consideraţii generale asupra regalităţii în Israel, cu un prim articol asupra domniei lui Saul:

            Saul. Apariţia regalităţii israelite pare a fi fost direct legată de grava ameninţare filisteană. Acest pericol era cu atât mai mare cu cât filistenii constituiau un fel de societate războinică cu o civilizaţie tehnică avansată. Ei ne sunt cunoscuţi sub denumirile Tjeker, Şekaleş, Denyen şi We-şeş, prin inscripţiile egiptene. Veniţi probabil din Asia Mică şi din insulele Mediteranei răsăritene, ei au invadat coasta siro-palestiniană la începutul secolului al XII-lea î. Hr. Această invazie n-a fost stăvilită decât printr-o dublă bătălie, terestră şi maritimă, în anul 8 al domniei lui Ramses III (cca. 1175). Se pare că, având acordul Egiptului, acei Şekeleş s-au stabilit la nord de muntele Carmel, acei Tjeker – în jurul locului numit Dor, iar filistenii – în şesul de coastă zis filistean, între Iafa şi Gaza. Aceştia din urmă s-au organizat într-o federaţie de cinci oraşe (Gaza, Aşkelon, Aşdod, Ekron şi Gat), având fiecare în frunte un seren, termen apropiat de grecescul tyrannos.  Spre mijlocul secolului al XI-lea, eliberaţi de sub tutela egipteană şi puternici prin tehnica lor militară, aceşti filisteni au încercat să-şi extindă controlul asupra Cisiordaniei. Primele înfruntări între filisteni şi israeliţi au avut loc la Eben-Ezer, în regiunea de frontieră a colinelor care domină izvoarele Iarkonului, în apropiere de Afek. Înfrângându-i pe israeliţi, adică mai ales clanurile Efraim, Manase şi Veniamin, filistenii au capturat chivotul legământului lui Dumnezeu şi au invadat muntele Efraim, distrugând sanctuarul de la Silo şi instalând posturi militare. Această invazie filisteană pare că a provocat sfârşitul sacerdoţiului elid de la Silo şi recunoaşterea lui Samuel ca principalul şef religios israelit. Totuşi, situaţia pretindea şi un şef militar şi, mai mult sau mai puţin cu acordul lui Samuel, şefii tradiţionali şi-au ales un rege care să conducă războiul. A fost ales Saul, care se dovedise eficient când a avut loc expediţia veniaminiţilor în ajutorul galaadiţilor, ameninţaţi de către amoniţi.  Saul a dat curând semnalul revoltei contra ocupaţiei filistene şi s-a ilustrat, atât el cât şi fiul său Ionatan, în lovitura de la Micmaş. Acest război de eliberare se pare că a fost lung şi ucigător. Alungaţi de pe muntele Efraim, filistenii au încercat întâi, fără rezultat însă, să atace pe la sud şi prin valea Terebintului în direcţia Betleem, după aceea pe la nord şi prin şesul Izreel. Încercând să respingă acest atac pe povârnişurile muntelui Gilboa, Saul şi cei trei fii ai săi şi-au pierdut viaţa[11]. Filistenii au pătruns în Bet Şean şi, după cât se pare, au redobândit controlul asupra unei mari părţi din Cisiordania. Pentru a continua lupta, Abner a făcut ca Işbaal (Işboşet), fiul lui Saul, să fie proclamat ca rege al Israelului la Mahanaim în Transiordania (II Regi 2, 8-10), dar curând Işbaal s-a împotrivit generalului său şi, în cele din urmă, a fost asasinat (II Regi 4). Deşi nu se ştie cu exactitate cât a durat, dinastia saulită a avut o importanţă istorică pe care nu trebuie s-o subapreciem. Sub conducerea ei, populaţia israelită, estimată foarte aproximativ la 50 000 locuitori[12], a manifestat un oarecare sentiment naţional care depăşea particularismele tribale. Totuşi, nu exista încă o structură centrală: regalitatea lui Saul era, în esenţa ei, o treabă de familie, în care regele îşi ataşa ofiţerii dându-le în stăpânire ogoare şi vii[13].

Iar dacă a îmbătrânit Samuel, a pus pe fiii săi judecători peste Israel. Dar fiii săi nu-i urmează exemplul, şi atunci bătrânii vin să-l găsească (pe Samuel) şi îi spun: Pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca şi pe celelalte popoare (8, 1-5). Regalitatea era, aşadar, o instituţie străină. Unii adversari nu şi-au precupeţit criticile, căci în ochii lor doar Iahve singur era Regele lui Israel. Totuşi, de la început, regalitatea i-a fost plăcută lui Iahve. Când a fost uns de către Samuel, Saul a primit spiritul lui Iahve (10, 6). Căci regele era unsul (masiah) Domnului (24, 7, 11; 26, 9, 11, 16, 23 etc.); el era adoptat de Iahve, devenea întrucâtva fiul lui: Eu îi voi fi aceluia Tată, iar el Îmi va fi fiu (II Regi 7, 14). Dar regele nu a fost născut de Iahve, el nu e decât recunoscut, legitimat printr-o declaraţie specială. (…) Suveranul este reprezentantul lui Iahve; prin urmare, el aparţine sferei divine. Dar poziţia unică a lui Iahve face imposibilă divinizarea regelui; acesta e prin excelenţă servitorul lui Iahve (cuvântul e aplicat de 60 de ori lui David).  Ceremonia încoronării comportă, alături de alte rituri, oncţiunea, proclamarea regalităţii şi întronarea. Ca reprezentant al lui Iahve, regele lui Israel, la fel ca şi suveranii Orientului antic, trebuie să menţină ordinea cosmică (Psalmi 2, 10-12), să impună dreptatea, să-i ocrotească pe cei slabi (Psalmi 71, 1 sq.), să asigure fertilitatea ţării: Ca să se pogoare dreptatea ca ploaia pe câmpul cosit… În ţară va fi belşug de pâine, până şi pe vârfurile munţilor! (Psalmi 71/72, 16,6)[14].  Se recunosc imaginile tradiţionale ale unei domnii paradisiace, imagini pe care profeţiile mesianice le vor relua cu strălucire (de altfel, aşteptarea Regelui ideal, Mesia, este solidară cu ideologia regală). Regalitatea a fost interpretată ca o nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui David, prelungire a legământului de pe Sinai. În această valorizare a unei instituţii străine, ca un nou act al istoriei sfinte, trebuie văzută originalitatea ideologiei regale israeliene”[15].


[1] AB, p. 73

[2] BBVA, p. 345

[3] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VI, 14, 4

[4] SEP 2, p. 351

[5] SEP 2, p. 352

[6] BBVA, p. 345

[7] SEP 2, p. 352

[8] BBVA, p. 345

[9] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 171

[10] Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 283

[11] E vorba despre cei trei fii care au participat la luptă şi nu, cum s-ar putea înţelege, despre toţi fiii lui Saul.

[12] Estimare asupra căreia avem serioase îndoieli; nu doar că ea contrazice cifrele biblice, dar un număr atât de mic de oameni ar fi fost absorbit cu uşurinţă de către popoarele canaanite, oricât de mari ar fi fost diferenţele religioase şi culturale dintre acestea şi Israel.

[13] DEI, pp. 877-878

[14] Se urmează textului ebraic.

[15] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ediţia a II-a, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 330-331

Anunțuri

CAPITOLUL 30 – Biruinţa lui David asupra Amaleciţilor.

 

1: Şi a fost că a treia zi după ce David şi oamenii săi au plecat spre Ţiclag, Amaleciţii au năvălit asupra ţinutului de miazăzi şi asupra Ţiclagului; şi au lovit Ţiclagul şi l-au ars cu foc.

            „E de înţeles că Amaleciţii răzbunau şi prăzile pe care David le luase de prin ţinuturile lor (28,8-9)”[1].

2: Cât despre femei şi despre tot ce era înăuntru, de la mic pân-la mare, n-au omorât pe nimeni – nici bărbat, nici femeie -, ci i-au luat robi şi i-au dus în drumul lor.

3: Când David şi oamenii săi au ajuns în cetate, iată că ea era arsă cu foc; iar femeile lor şi fiii lor şi fiicele lor erau duşi în robie.

4: Atunci David şi oamenii săi şi-au ridicat glasul şi au plâns până când n-au mai avut putere să mai plângă.

5: Şi amândouă femeile lui David erau duse în robie, Ahinoam Izreeliteanca şi Abigail, fosta soţie a lui Nabal Carmelitul.

6: Şi tare mult s-a necăjit David, fiindcă poporul se vorbea să-l ucidă cu pietre; că întristat era sufletul întregului popor, fiecare pentru fiii şi fiicele sale. David însă s-a întărit în Domnul, Dumnezeul său.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă şi la acest loc asupra necazurilor abătute asupra lui David. Dar toate acestea, răbdate fiind după cuviinţă, îl întăresc pe David, reprezentând etapele necesare ale unui traseu iniţiatic, jalonate după un plan divin.

7: Şi a zis David către preotul Abiatar, fiul lui Ahimelec: „Adu efodul!”  Iar Abiatar a adus efodul la David.

8: Atunci David L-a întrebat pe Domnul, zicând: „Porni-voi oare să urmăresc această şleahtă? Şi dacă da, îi voi ajunge?”  Iar Domnul i-a zis: „Aleargă, căci negreşit îi vei ajunge şi-i vei scăpa pe cei robiţi”.

9: Şi a plecat David – şi cei şase sute de oameni împreună cu el – şi au ajuns la pârâul Besor, unde cei ce erau de prisos s-au oprit.

            „Între Afec şi Ţiclag, David şi ai săi străbătuseră o distanţă de 120 de kilometri; o parte din ei erau obosiţi”[2].  Besor (= răcoros): pârâu la sud de Ţiclag.  Va fi fost vorba şi despre oboseala unora, dar, „cei de prisos sunt israeliţii care i s-au alăturat lui David la (Ţiclag)”[3].

10: Şi a alergat cu patru sute de bărbaţi, în timp ce două sute de bărbaţi s-au oprit dincolo de pârâul Besor.

11: În câmp au dat peste un Egiptean şi l-au prins şi l-au adus la David. Şi i-au dat pâine, iar el a mâncat; şi i-au dat şi apă să bea;

12: i-au dat şi o legătură de smochine şi două de stafide, iar acela a mâncat şi a prins din nou putere, că de trei zile şi trei nopţi nu mâncase pâine şi nu băuse apă.

13: Apoi David i-a zis: „De unde eşti şi al cui?”  Iar tânărul, Egipteanul, i-a zis: „Eu sunt rob al unui bărbat amalecit; stăpânul meu s-a lipsit de mine, fiindcă acum trei zile m-am îmbolnăvit.

14: Noi am făcut o năvală în latura de miazăzi a Cheretienilor şi-n părţile Iudeii şi-n latura de miazăzi a lui Caleb, iar Ţiclagul l-am ars cu foc”

15: David i-a zis: „Vrei tu să mă duci acolo jos, la şleahta aceea?”  Acela i-a zis: „Jură-mi acum pe Dumnezeu că nu mă vei ucide şi că nu mă vei da în mâinile stăpânului meu; şi eu te voi duce acolo jos, la şleahta aceea”.

16: Şi l-a dus acolo jos. Şi, iată, aceia se împrăştiaseră prin tot ţinutul, mâncând şi bând şi ospătându-se din toate prăzile cele mari pe care le luaseră din ţara Filistenilor şi din ţara lui Iuda.

17: Atunci David a căzut asupră-le şi i-a lovit de dimineaţa până seara şi-n ziua următoare; şi nimeni dintre ei n-a scăpat, decât patru sute de tineri slujitori care erau călări pe cămile şi care astfel au fugit.

18: Şi David a luat înapoi tot ceea ce luaseră Amaleciţii, iar pe amândouă femeile sale le-a eliberat.

19: Şi nimic nu le-a lipsit, nici mare, nici mic, nici fii, nici fiice, nici prăzi, nimic din toate pe care aceia le luaseră de la ei; David a luat totul înapoi.

20: Şi a luat toate turmele şi cirezile şi le mânau înaintea prăzilor; iar despre prăzi se spunea: „Acestea sunt prăzile lui David”.

Dacă-l vedem pe David ca tip al Mântuitorului, întreagă această istorie poate anticipa cele ce se vor plini în Noul Testament: Amalec, sau diavolul, răpeşte pe cele două soţii ale lui David-Hristos, târându-le în robie, împreună cu toate ale lor. Dar Hristos se va lupta pentru ele până şi la iad, eliberându-le. În cele două soţii ale lui David putem vedea închipuite Sinagoga (Ahinoam) şi Biserica (Abigail).

21: Şi s-a întors David la cei două sute de oameni care, neputând merge cu el, rămăseseră în urmă, fiind lăsaţi de el la pârâul Besor. Iar ei au ieşit înaintea lui David şi a celor ce erau cu el. David s-a apropiat de popor, iar ei l-au întrebat de sănătate.

22: Atunci au răspuns cei netrebnici şi răi dintre oamenii care merseseră cu David şi au zis: „De vreme ce ei n-au mers cu noi, nu le vom da din prăzile pe care le-am adus, ci doar fiecare să-şi ia femeia şi copiii şi să se întoarcă.”

23: David însă a zis: „Nu veţi face una ca asta, de vreme ce Domnul ne-a dat şi ne-a păzit şi de vreme ce Domnul ne-a dat în mână şleahta care venea asupră-ne.

24: Şi cine oare va asculta de aceste vorbe ale voastre? Căci ei nu sunt mai prejos decât noi, ci: precum este partea celui ce s-a dus la război, aşa va fi şi partea celui care a rămas cu tărhaturile; întocmai vor împărţi!”

            „David a preţuit râvna celor ce au ieşit împreună cu el din (Ţiclag) împotriva celor de alt neam, deşi slăbind au rămas la râul (Besor). Căci întorcându-se la ei după biruinţa asupra barbarilor şi auzind pe cei ce ziceau că nu trebuie să se dea parte din prăzi celor ce au şezut, din pricina slăbirii, la pârâu, iar aceştia ruşinându-se şi negrăind nimic, i-a apărat prea bunul David, zicând că au stat ca să păzească uneltele. De aceea le-a dat o parte egală cu cea dată luptătorilor viteji şi curajoşi. Ia seama deci dacă la fratele care a arătat la început căldură, iar mai pe urmă a slăbit puţin, se află uneltele mântuirii: credinţa, căinţa, smerenia şi plânsul, răbdarea, nădejdea, îndelunga răbdare şi celelalte. Dacă vreunul slăbuţ în ale vieţuirii (slăbuţ după mod), şade şi stăruie lângă ele în aşteptarea lui Hristos, primeşte după cuviinţă un oarecare dar veşnic”[4].

25: Şi a fost că de atunci înainte s-a statornicit aceasta drept poruncă şi îndreptar în Israel, până-n ziua de azi.

Până-n ziua de azi, adică până-n vremea scrierii cărţii.

26: Şi dacă a venit David în Ţiclag, a trimis din daruri bătrânilor din Iuda şi apropiaţilor săi, zicând: „Iată câte ceva din prăzile luate de la vrăjmaşii Domnului!”:

27: celor din Betel,

celor din Rama de miazăzi

şi celor din Iatir,

28: celor din Aroer,

celor din Amada,

celor din Eştemoa

şi celor din Gat;

29: celor din Chimat,

celor din Safec,

celor din Timat,

celor din Carmel

şi celor din cetăţile Ierahmeeliţilor

şi din cetăţile cheneene;

30: celor din Horma

şi celor din Bersaba

şi celor din Noa

31: şi celor din Hebron

şi celor de prin toate locurile prin care trecuse David cu oamenii săi.

            Se pare că, prin aceste daruri, David îşi pregăteşte revenirea în Iuda, intuind, probabil, deznodământul bătăliei de la Ghelboa.  În cazul acestor cetăţi, pentru claritate, le vom reda după textul ebraic (în acord, aici, cu Vulgata), Septuaginta având multe variante, greu de armonizat chiar şi cu traducerea lui Anania[5].  Astfel, după Biblia Hebraica, cetăţile cărora David le-a trimis daruri sunt:

            Betel (= locuinţa lui Dumnezeu), cetate din ţinutul seminţiei lui Simeon, numită Betul la Iosua 19,4;

            Ramot-Negheb (= înălţimile de miazăzi), cetate în sudul Palestinei;

            Iatir (= lung; întins), cetate din ţinutul muntos al lui Iuda, acordată preoţilor;

Aroer (= tufiş de ienupăr; goliciune), sat al seminţiei lui Iuda, deosebit de cetăţile cu acelaşi nume (una pe malul drept al Arnonului, iar o alta, în Galaad);

Sifmot (= roditor), cetate din ţinutul lui Iuda;

Eştemoa (= ascultare), cetate din muntele lui Iuda, atribuită preoţilor (Iosua 15,20);

Racal (= trafic; comerţ), cetate din ţinutul lui Iuda;

Ierahmeel (= Dumnezeu să aibă milă), cetăţile ierahmeeliţilor vor fi fost în ţinutul lui Iuda;

Cetăţile Cheniţilor (= fierari), populaţie înrudită cu cheniziţii şi amaleciţii; o altă ramură a lor s-a amestecat cu madianiţii; cheniţii din sudul teritoriului lui Iuda se aflau în bune relaţii cu israeliţii, fiind căutaţi şi pentru îndeletnicirea lor, aceea de fierari;

Horma (= nimicire; exterminare; pierzanie), cetate atribuită iniţial tribului lui Iuda, ulterior lui Simeon; Hermonul a fost ridicat pe locul vechiului Ţefat (Judecători 1,17), nimicit de către israeliţi.

Cor-Aşan (= cuptor fumegând), cetate din câmpie, atribuită iniţial lui iuda, apoi lui Simeon şi, în final, acordată leviţilor;

Atac (= loc bun de locuit), sat din teritoriul seminţiei lui Iuda;

Hebron (= uniune), cetate din regiunea muntoasă a lui Iuda, numită iniţial Chiriat-Arba.


[1] BBVA, p. 344

[2] BBVA, p. 344

[3] SEP 2, p. 349

[4] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 77

[5] Redăm lista cetăţilor după Septuaginta, punând în paranteză opţiunea din BBVA, atunci când există echivalenţă: Vethsur (Betel); Rama (Rama); Ietthor (Iatir); Aroir (Aroer); Ammadi (Amada); Safi (Safec); Esthie (Eştemoa); Karmilo (Carmel); Ieramili (Ierahmeeliţi); Kenezi (Cheneeni); Ierimuth; Virsavee (Bersaba); Noo (Noa); Hevron (Hebron). În variantele la text mai apare Kimath (Chimat). Ierimuth nu apare în BBVA, aceasta având în plus Gat şi Timat.

CAPITOLUL 29 – Filistenii, bănuitori, îl trimit înapoi pe David.

 

1: Filistenii şi-au adunat toate oştile la Afec, iar Israeliţii şi-au aşezat tabăra la Izvorul ce se află în Izreel.

2: Căpeteniile Filistenilor mergeau cu sutele şi cu miile, în timp ce David şi oamenii săi mergeau la urmă cu Achiş.

3: Şi au zis căpeteniile Filistenilor: „Cine sunt umblăreţii aceştia?”  Iar Achiş a zis către căpeteniile Filistenilor: „Oare nu acesta este David, slujitorul lui Saul, regele lui Israel? El a fost multă vreme cu noi, şi nici acum, în cel de al doilea an, nu am aflat în el nici o greşală, din ziua-n care a venit la mine şi până-n ziua de azi”.

            Umblăreţii: „Textul Masoretic: Ce e cu Evreii aceştia? Denumirea de Evrei le era dată Israeliţilor de către străini, cu o nuanţă răutăcioasă: Călători, Trecători, Nestatornici, Pribegi (vezi şi Avram Pribeagul în Facerea 14,13)”[1].

4: Atunci căpeteniile Filistenilor s-au mâniat pe el şi i-au zis: „Dă-i drumul acestui om, să se ducă la locul lui, acolo unde l-ai pus tu, iar nu să vină cu noi la război şi să uneltească împotriva taberei. Fiindcă, la drept vorbind, cum o să se pună el bine cu stăpânul său? Oare nu cu capetele acestor oameni?

5: Oare nu el este David, căruia dănţuitoarele începuseră a-i cânta:

            Saul şi-a biruit miile,

            iar David miriadele?”

6: Atunci Achiş l-a chemat pe David şi i-a zis: „Viu este Domnul, că tu eşti drept şi bun în ochii mei, şi tot aşa este ieşirea şi intrarea ta cu mine în tabără; că din ziua-n care ai venit la mine şi până-n ziua de astăzi n-am aflat în tine nimic rău, dar în ochii căpeteniilor nu eşti bun.

7: Şi acum, întoarce-te şi du-te în pace; numai aşa nu vei face nici un rău în ochii căpeteniilor Filistenilor”.

8: Iar David a zis către Achiş: „Ce ţi-am făcut eu ţie? Şi ce-ai aflat tu în robul tău din ziua-n care ţi-am venit în faţă şi până-n ziua de astăzi, de nu pot să vin şi să mă bat împotriva duşmanilor domnului meu regele?”

9: Iar Achiş i-a răspuns lui David: „Ştiu că-n ochii mei eşti bun ca un înger al lui Dumnezeu, dar căpeteniile Filistenilor zic: El nu va merge cu noi la război!

            Ca un înger al lui Dumnezeu: conform cu recenzia lui Origen şi Lucian”[2]

10: Şi acum, sculaţi-vă dis-de-dimineaţă, tu şi slujitorii domnului tău care au venit cu tine, şi mergeţi la locul pe care vi l-am rânduit; şi gând rău să nu pui în inima ta, că bun eşti tu înaintea mea. Sculaţi-vă devreme – când se luminează de ziuă să fiţi pe drum – şi duceţi-vă!”

11: Iar David şi oamenii lui s-au sculat devreme ca să plece la drum şi să păzească pământul Filistenilor; iar Filistenii s-au dus la război împotriva lui Israel.

De remarcat că, deşi alungat de către Filisteni, David nu arată că ar avea gânduri de răzbunare, deşi neîncrederea acelora l-a întristat în mod evident, după cum a reieşit din conversaţia sa cu Achiş.


[1] BBVA, p. 343

[2] BBVA, p. 343

CAPITOLUL 28 – Saul la vrăjitoarea din Endor.

 

1: În zilele acelea s-au adunat Filistenii cu oştile lor ca să se bată cu Israel. Atunci a zis Achiş către David: „Să ştii negreşit că vei merge cu mine să te baţi, tu şi oamenii tăi”.

2: Iar David a zis către Achiş: „Aşa vei afla acum ce va face robul tău”…  Atunci Achiş a zis către David: „Aşa că te voi face mai-mare peste paza mea de corp pe toată durata războiului”.

            „Pus în situaţia de a merge la luptă împotriva propriului său popor, David răspunde-n doi peri: nuanţa va fi prinsă de Achiş”[1]. Nu vom şti cum s-ar fi comportat David într-o luptă purtată împotriva Israeliţilor. Oricum, Achiş îi arată o mare încredere, însărcinându-l cu propria-i pază (în felul acesta urmând şi ca David să stea la distanţă de bătălia propriu-zisă).

            SEP 2 are căpetenia străjilor mele, prin care se redă grecescul arhisomatofilax: „termenul mai apare în Ezdra 3,4, unde are apoziţia filasson to soma tu vasileos, păzind trupul regelui, şi în Ezdra 2,21, unde se aplică unor eunuci ai lui Artaxerses. Etimologic, cuvântul înseamnă şef al gărzilor de corp, dar a devenit şi un titlu onorific foarte înalt la curtea Lagizilor, fiind atribuit şi altor persoane decât gărzilor de corp”[2].

3: Samuel însă murise, şi tot Israelul l-a plâns; şi l-au îngropat în Rama, cetatea sa. Saul îi izgonise din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe ghicitori.

            Cei ce cheamă morţii: „Textual: … pe ventriloci (cei ce vorbesc din pântece, nefiresc, ca din altă lume, rostire frecventă în practica spiritismului). E vorba de necromanţi, adică de cei ce cheamă spiritele morţilor, practică condamnată în numeroase locuri din Sfânta Scriptură (Levitic 19,31; 20,6,27; Deuteronom 18,11; IV Regi 21,6; 23,24; Isaia 8,19; 19,3; 29,4; I Paralipomene 10,13; II Paralipomene 33,6)”[3]. SEP 2 are: pe grăitorii din pântec şi pe ghicitori. „Grăitorii din pântec şi ghicitorii redau termenii engastrimithos şi gnostis. Este vorba de necromanţie, strict interzisă de Lege (Levitic 19,31; 20,6-7; Deuteronom 18,11). Primul termen înseamnă ventriloc, vorbitul din pântec fiind o formă de divinaţie. El redă ebraicul ob, spirit, al cărui sens şi etimologie nu sunt foarte sigure. Este explicat fie prin arabul aba, a se întoarce, de unde duh care se întoarce, strigoi, fie printr-un termen care, în ugaritică şi asiriană, desemnează gaura prin care se comunică cu lumea morţilor. De fapt, Saul nu cere ca spiritul lui Samuel să vorbească, ci să fie sculat (anaghin) din morţi. E posibil ca ob să fi fost interpretat prin omonimul său care înseamnă burduf[4].

            4: Filistenii s-au adunat şi au venit şi şi-au aşezat tabăra la Şunem. Iar Saul şi i-a adunat pe toţi ostaşii lui Israel şi şi-a aşezat tabăra la Ghelboa.

            Şunem (= cimitir): cetate canaanită, vizavi de Ghelboa, la 11 km sud-sud-est de Nazaret; Ghelboa (= fântână care fierbe): munte în sudul Palestinei.

5: Saul a văzut tabăra Filistenilor şi s-a înfricoşat; tare i s-a tulburat inima.

6: Atunci Saul l-a întrebat pe Domnul, dar Domnul nu i-a răspuns prin vise, nici prin arătări şi nici prin profeţi.

„Prin arătare nu trebuie înţeleasă, aici, vedenie (viziune), ci existenţa unui da sau nu în urma consultării Domnului prin cei doi sorţi Urim şi Tumim (cele două pietricele sau, poate, beţigaşe, păstrate de preot în buzunărelul ce se numea efod). Visele, sorţii şi rostirile profeţilor erau cele trei modalităţi admise pentru ascultarea voinţei divine. Saul va înţelege că Dumnezeu refuză comunicarea cu el: în disperare de cauză, el va recurge, conştient, la practica interzisă a spiritismului”[5].

            Din acest loc „rezultă că acea consultare care se făcea prin efod era identică cu consultarea care se făcea prin Urim şi Tumim. Interpretarea acestor modalităţi de a consulta voia lui Dumnezeu este foarte dificilă, întrucât relatările biblice despre felul cum se proceda sunt foarte vagi”[6].

7: Şi a zis Saul către slujitorii săi: „Căutaţi-mi o femeie care cheamă morţii, iar eu mă voi duce la ea şi o voi întreba”.  Iar slujitorii i-au zis: „Iată, în Endor se află o femeie care cheamă morţii”.

            „Endor (En-Dor) = Izvorul Porţii: localitate situată la poalele Taborului, nu departe spre nord de Şunem”[7]. Endor se mai poate traduce fântâna locuinţei. Cetate efraimită, se afla la 9 kilometri sud-est de Nazaret.

8: Atunci Saul şi-a schimbat înfăţişarea şi s-a îmbrăcat în alte haine şi s-a dus, însoţit de doi bărbaţi, şi a ajuns la femeie noaptea şi i-a zis: „Te rog, ghiceşte-mi prin grăirea cu morţii şi scoală-mi pe cine îţi voi spune eu!”

            „Saul cere să-i vorbească duhul care se exprimă în pântecul femeii (cf. I Paralipomene 10,13)”[8].  „Când mintea, semeţindu-se, încetează să întrebe, prin cuvenita cercetare, pe Cuvântul dătător de învăţătură, care a uns-o împotriva patimilor, despre cele ce trebuie să facă şi să nu facă, cade în chip sigur sub puterea patimilor din pricina neştiinţei. Acestea, despărţind-o treptat de Dumnezeu, o fac să se întoarcă în vreme de strâmtorare spre draci şi să-şi îndumnezeiască pântecele, vrând să primească de la acestea mângâiere în necazuri. Să te încredinţeze despre aceasta Saul, care neluând în toate pe Samuel ca sfetnic, este dus cu sila la slujirea idolilor şi întreabă de sfat pe vrăjitoarea ventrilogă, ca pe un Dumnezeu”[9].

9: Şi a zis femeia: „Iată, tu ştii ce a făcut Saul, cum a stârpit el din ţară pe cei ce cheamă morţii şi pe vrăjitori; şi atunci, de ce-i întinzi tu sufletului meu un laţ ca să-l nimiceşti?”

10: Atunci Saul i s-a jurat pe Domnul, zicând: „Viu este Domnul, dacă vei avea tu de suferit ceva rău din această pricină!”

11: Şi femeia i-a zis lui Saul: „Pe cine să ţi-l scol?”  Iar el a zis: „Să mi-l scoli pe Samuel”.

            „Aşadar, precum atunci când urmează să aflu ceva despre cele cereşti, mă sui cu mintea spre cer, tot aşa, dacă trebuie să primesc învăţătură despre cele de dedesubt, trebuie să cobor, chiar dacă aş fi şi eu prooroc. Şi poate tocmai de aceea Samuil, când i s-a dat să afle despre cele de sub pământ, a coborât şi a ajuns în iad. El nu era osândit să rămână în iad, ci a fost observator şi primitor al tainelor subpământene”[10].

12: Şi femeia l-a văzut pe Samuel şi a strigat cu glas mare. Şi a zis femeia către Saul: „De ce m-ai înşelat? Că tu eşti Saul!…”.

„De ce, la vederea lui Samuel, femeia îl recunoaşte pe Saul? Interpretările sunt diferite. Pentru editorii (Bibliei de Ierusalim), femeia cunoştea legăturile strânse între rege şi Samuel: un personaj atât de important ca Samuel nu se putea arăta decât regelui Saul.. În schimb, editorii (The Anchor Bible) presupun o interpolare în textul primar a versetelor 11-12a. În textul primar, femeia l-ar fi recunoscut pe rege după cuvintele autoritare cu care acesta o asigură că nu va avea de suferit (v. 10): numai regele putea vorbi astfel. Redactorul a interpolat versetele 11-12a pentru a sugera că femeia l-a recunoscut pe Saul ca urmare, într-un fel sau altul, a manifestării lui Samuel”[11].

13: Atunci regele i-a zis: „Nu te teme; spune pe cine ai văzut!”  Iar femeia i-a zis: „Am văzut dumnezei sculându-se din pământ”.

            „Textul Masoretic: un dumnezeu (sau: un zeu). Vechii Semiţi numeau zei sau zeităţi sufletele morţilor, ca pe nişte entităţi supranaturale. Aici, potrivit Septuagintei, se pare că femeia a văzut mai întâi o înfăţişare difuză, multiplă, adunându-se apoi în consistenţa unui personaj identificabil”[12].

14: Iar el i-a zis: „Ce-ai văzut?”  Ea i-a răspuns: „Un bărbat ridicându-se drept din pământ, îmbrăcat în mantă”. Atunci Saul a ştiut că acesta era Samuel şi s-a aruncat cu faţa la pământ şi i s-a închinat.

15: Iar Samuel a zis: „De ce m-ai tulburat, aşa ca eu să mă ridic?”  Şi Saul a zis: „Sunt foarte necăjit, căci Filistenii se războiesc împotriva mea, iar Dumnezeu S-a îndepărtat de mine şi nu m-a mai ascultat – nici prin mâna profeţilor şi nici prin vise; iar acum te-am chemat pe tine, ca să-mi arăţi ce să fac”.

„Acesta este unul din cele mai tulburătoare episoade ale Vechiului Testament. Poate fi presupus şi un scenariu, ca multe altele de acest fel, regizat în funcţie de priceperea femeii-medium şi de credulitatea lui Saul; rămâne însă o taină a lui Dumnezeu îngăduinţa ca sufletul lui Samuel să-şi părăsească odihna şi să răspundă unei asemenea chemări. Există însă şi probabilitatea unei substituiri: un diavol deghizat în faţa unui Saul deghizat; la urma urmelor, Saul nu-l vede pe Samuel, ci doar îl aude prin vocea femeii ventriloce; adevărul spuselor celuilalt face parte din arta travestiului”[13].

            Pornind de la cuvintele de aici ale lui Saul, un comentariu îl vede pe acesta căzut din pricina invidiei, prilej de a-l prezenta pe David în opoziţie cu rivalul său: „Aşa e invidia! Unelteşte totdeauna împotriva propriului ei bine; roade pe cel invidios şi-l aruncă în nenumărate necazuri. Câtă vreme David a stat lângă Saul, nenorocitul acesta n-a dat drumul acelui strigăt jalnic, nu s-a plâns, nici n-a zis: necăjit sunt foarte că cei de alt neam duc război împotriva mea şi Domnul S-a depărtat de mine. Câtă vreme nu s-a despărţit de David, n-avea grijă de războaie, era în siguranţă şi slăvit; că slava generalului trecea asupra împăratului. David nu era un tiran, nici nu se gândea să-i ia tronul[14], ci făcea totul pentru Saul şi-i era foarte devotat. Se vede aceasta din cele întâmplate mai târziu. Un om care n-ar cerceta bine sufletul lui David ar socoti că David s-a purtat aşa, pe când era sub ordinele lui Saul, pentru că se supunea legii ascultării. Dar ce l-a ţinut, ce l-a înduplecat pe David să nu pornească cu război împotriva lui Saul, când fusese alungat din împărăţia aceluia? Dar, mai bine spus, ce nu era care să nu-l aţâţe la ucidere? Nu-l prigonise Saul o dată, de două ori, de mai multe ori? Nu suferise atâta David? Avea ceva să i se reproşeze? Nu fusese viaţa lui David mereu în primejdie, iar tronul şi viaţa lui Saul în siguranţă? N-a trebuit David să rătăcească şi să fugă necontenit, să tremure de frica morţii, atâta vreme cât trăia şi era împărat Saul? Dar nici una din aceste pricini nu l-a silit să-şi mânjească sabia cu sângele lui Saul; ci, când l-a văzut dormind, prins, singur, când putea să-i atingă capul, când mulţi din cei care erau cu el îl îndemnau să-l omoare pe Saul, când îi spuneau că prilejul acesta i s-a dat de Dumnezeu, David a ţinut de rău pe cei care îl îndemnau, şi-a oprit mâna de la ucidere şi l-a lăsat sănătos şi nevătămat. Şi ca şi cum ar fi fost paznicul şi garda personală a lui Saul, nu duşmanul lui, aşa a mustrat de trădare pe ostaşii împăratului. Ce poate egala acest suflet? Ce poate egala blândeţea aceea?”[15].

16: Şi a zis Samuel: „De ce mă întrebi tu pe mine, de vreme ce Dumnezeu S-a îndepărtat de tine şi a trecut de partea aproapelui tău?

17: Domnul ţi-a făcut aşa cum a grăit prin mine; Domnul îţi va lua regatul din mână şi i-l va da aproapelui tău David,

18: pentru că tu n-ai ascultat de glasul Domnului şi nu ai dus până la capăt aprinderea mâniei Lui împotriva lui Amalec; de aceea ţi-a făcut Domnul acestea astăzi.

Samuel rezumă aici, motivele venirii pedepsei divine fiind mai numeroase, uciderea preoţilor din Nobe cântărind, după noi, cel mai greu.

19: Domnul îl va da pe Israel – cu tine cu tot – în mâinile Filistenilor; tu şi fiii tăi veţi cădea mâine, iar oastea lui Israel o va da Domnul în mâinile Filistenilor”.

            Saul, „primind prin ungere deodată cu dregătoria regească şi harul proorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului rău. Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealaltă mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând, pentru nechibzuinţa lui, în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii”[16].  Aproape toţi comentatorii patristici socotesc că nu Samuel s-ar fi arătat, ci un duh demonic.  „Vrăjitorii pot prin minciună şi nu i-a fost mai puţin cu putinţă duhului vrăjitoresc să imite sufletul lui Samuel, pe când Saul cerea sfat nu numai de la Dumnezeu, ci şi de la morţi. Departe de noi, de altfel, să credem că sufletul vreunui sfânt, sau al vreunui profet, a fost scos din infern de demon, fiindcă noi am învăţat că însuşi satana se va preface în înger al luminii (II Corinteni 11,14), nu numai în om al luminii, pretinzându-se dumnezeu (II Tesaloniceni 2,4) până la sfârşit, având a face semne şi arătări prevestitoare pentru a doborî, dacă va putea, pe cei aleşi (Matei 24,24). S-a îndoit, poate, atunci să afirme că este profet al lui Dumnezeu şi chiar al lui Saul, în care zăbovea el însuşi? Să nu socoteşti că altul a fost cel ce producea vedenii şi altul cel ce le tălmăcea, ci că acelaşi duh şi în profeţia falsă şi în apostasie plăsmuieşte cu uşurinţă ceea ce făcuse să se creadă, el prin care comoara lui Saul era acolo unde-i era şi inima (Matei 6,21), dar unde fără îndoială că Dumnezeu nu era. Şi, de aceea, prin cine a crezut că va vedea a văzut, fiindcă prin cine a văzut a şi crezut”[17].  „Este scris că Saul a întrebat prin femeia vrăjitoare şi i-a zis celei ce făcea astfel de vrăjitorie: Adu-mi pe Samuel profetul. Ce este, deci? A putut vrăjitoarea să-l aducă pe Samuel, sau nu? Dacă, deci, spun că da[18], au mărturisit că nedreptatea e mai puternică decât dreptatea, şi au fost osândiţi. (…) Dar lămurirea textului e aceasta: Cum a putut vrăjitoarea cea necurată, în care locuia demonul, să aducă sufletul sfântului profet care se odihnea în sânurile lui Avraam? Căci celui mic i se porunceşte de cel mai mare. Nu cumva, cum bănuiesc aceştia (iudeii), a fost adus Samuel? Să nu fie! Dar ce este aceasta? Precum îngerii însoţesc pe aceia care nu se depărtează de Dumnezeu, tot aşa slujitorii diavoleşti servesc oricărui vrăjitor, mag, înşelător şi ghicitor. (…) Deci n-a adus pe Samuel, ci vrăjitoarei şi necredinciosului Saul li s-au arătat demonii iadului, care au luat chipul lui Samuel. Scriptura însăşi ne învaţă; căci cel ce s-a arătat în chipul lui Samuel i-a zis lui Saul: Şi tu vei fi astăzi cu mine[19]. Dar cum poate Saul, adoratorul idolilor, să se afle împreună cu Samuel? Este lămurit că Samuel nu putea fi împreună cu necredincioşii şi înşelătorii şi cu demonii care stăpâneau pe Saul. Aşadar, cel ce s-a arătat nu a fost Samuel”[20].  O viziune aparte în cele ce urmează: „Că sufletele rămân (şi după despărţirea de trup), (am) dovedit-o din aceea că şi sufletul lui Samuel, la cererea lui Saul, a fost chemat de către ventrilocă. Se vede, deci, că toate sufletele drepţilor şi profeţilor de felul acesta se găseau sub stăpânirea unor astfel de puteri, cum era şi aceea care se mărturiseşte din fapte că era în ventrilocă[21]. Din cauza aceasta, Dumnezeu ne învaţă şi prin Fiul Său ca să ne luptăm din răsputeri să devenim drepţi şi, la ieşirea noastră din viaţă, să cerem ca sufletele noastre să nu fie supuse unei asemenea puteri”[22].  Că Saul a ajuns să recurgă la necromanţie îndemnat de diavol pare probabil, chiar dacă nu credem că, în cazul de faţă, un duh ar fi luat chipul lui Samuel (fără a avea, însă, prea multe argumente ca să susţinem aceasta; astfel ne pare, însă, din tonul Scripturii: cuvintele rostite par potrivite lui Samuel, în vreme ce unui duh mincinos nu credem că i s-ar fi îngăduit să vorbească astfel; pe de altă parte, nimic din ce spune Samuel n-ar putea rămâne necunoscut unui duh demonic, cu rezerva că finalul bătăliei ar putea fi doar presupus de acela, în vreme ce lui Samuel i-ar putea fi cunoscut printr-o descoperire de sus): „Că diavolul, ticălos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseşte de multă viclenie, de multă stăruinţă, de mult pogorământ. Îşi începe atacul cu lucruri mici. Să-ţi dau câteva pilde. A vrut să-l facă pe Saul să asculte minciunile unei vrăjitoare[23]. Dar dacă l-ar fi sfătuit dintru început la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat, când Saul a gonit pe vrăjitoare? De aceea, diavolul se strecoară în sufletul lui pe nesimţite, încetul cu încetul. Mai întâi îl face să nu asculte de Samuil; apoi îl face să aducă lui Dumnezeu arderi de tot când nu era Samuil de faţă; iar când a fost ţinut de rău, răspunde că a fost silit să jertfească pentru că îl ameninţau cumplit vrăjmaşii. Şi ar fi trebuit să plângă o astfel de faptă! El socotea însă că n-a făcut nici un rău. Dumnezeu îi porunceşte apoi să nu cruţe pe amaleciţi; dar el calcă şi această poruncă. De aici au ieşit acele fapte îndrăzneţe împotriva lui David şi aşa, pe nesimţite şi încetul cu încetul, nu s-a mai putut opri din alunecuşul său până a ajuns de s-a aruncat pe sine însuşi în prăpastia pierzării”[24].  „Oare mai poţi să te îndoieşti că Saul s-a mistuit osândit de faptele lui? Căci fiindcă îşi temea slăbiciunea din faţa celor adunaţi la război împotriva sa, a voit să afle cele ce vor fi de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu tăcând şi nedescoperind nimic, se porneşte să supere pe Cel ce a hotărât să tacă. Astfel, vine la femeia care întreba morţii, adică la prezicători, sau la cei ce îşi închipuie că ştiu cele viitoare. Apoi spune: Adu-mi-l pe Samuil, nu pentru că descântecul sau meşteşugul vrăjitorilor poate aduce sufletul sfântului, ci pentru că totdeauna vrăjitorii întrebuinţează astfel de cuvânt. Căci am aflat că aceia, chemând pe draci prin anumite cuvinte secrete şi descântând apa, văd asemănări şi umbre şi formele unora ca într-o oglindă, prin aceea că dracii înşişi îşi dau nişte chipuri pentru a aduce chipurile celor numiţi[25]. De aceea a spus la început muierea: Văd dumnezei ridicându-se din pământ. Apoi: Şi a văzut femeia pe Samuil. N-a fost nici o greutate să se vadă umbra şi chipul fericitului Samuil cu înfăţişarea egală şi asemănătoare, alcătuit prin lucrarea drăcească. Iar dacă socoteşte cineva că a fost chemat cu adevărat sufletul proorocului şi crede vorbelor muierii, se cuvine ca odată ce a spus că a văzut şi dumnezei urcându-se din pământ, să nu socotească mincinoase nici aceste cuvinte ale vrăjitoarei şi să admită cu adevărat că sunt şi unii dumnezei de acest fel care se ridică prin practicile vrăjitoreşti din pământ[26]. Dar Dumnezeu Cel după fire e unul şi singur. (…) Dar celor ce Îl mânie şi-L supără, Dumnezeu le descoperă uneori cele viitoare şi prin cei ce nu trebuie, sfinţii îngeri făcând să sune, pe cât se pare, în mintea omenească acele pe care când le află cei ce s-au hotărât să le întrebe, sunt mistuiţi de tot şi primesc prevestirea ca pe un început al mâniei şi pedepsei ce atârnă asupra lor[27]. (…) Înţelege deci că grăirea adevărului e străină de meşteşugul descântătorului şi vrăjitorului. Adevărul e adaos uneori de la Dumnezeu pentru ca să doboare cu putere sufletele celor vrednici de osândă, prin prevestirea celor ce vor fi”[28].  În finalul cuvântului despre invocarea lui Samuel, redăm un lung cuvânt care explică acest capitol (opinând că un demon s-a substituit lui Samuel), atrăgând însă atenţia că multe formulări din text sunt confuze: „Unii dintre înaintaşii noştri au înclinat să creadă că vrăjitoarea din Endor ar fi chemat într-adevăr sufletul proorocului Samuel, iar în sprijinul acestei păreri ei au adus înainte faptul că acel prooroc a rămas amărât din pricină că regele Saul a ajuns să fie părăsit de Dumnezeu pentru neîncetata insistenţă cu care cerea să se facă acea consultare cu acţiuni vrăjitoreşti, pentru care regele s-a îndepărtat şi mai mult de popor, dar mâhnirea proorocului a crescut şi mai mult din pricină că n-a vrut nici să se împace cu regele cel părăsit de toţi.  În situaţia aceasta se spune că, până la urmă, Dumnezeu ar fi îngăduit totuşi ca sufletul proorocului să fie consultat ca să vadă şi Samuel că spre apărarea proprie în faţa lui Dumnezeu, s-a scuzat spunând, însă, prin mijlocirea grăirii din abdomen, că nici calea acestor consultări înşelătoare şi nici vrăjirea cu ele nu sunt favorabile aducerii pe pământ a unui suflet din lumea de dincolo[29].  Gândindu-mă însă la prăpastia de care ne spune Evanghelia că s-a căscat între împărăţia celor buni şi a celor răi – precum a zis acel patriarh, sau mai curând Însuşi Domnul patriarhului Avraam (parabola cu sărmanul Lazăr), anume că nimeni dintre cei osândiţi nu se mai poate ridica până la cele cereşti şi nimeni din cer nu mai poate coborî în ceata celor răi – eu personal nu cred în astfel de concepţii magice, ci cred că singurul adevăr e cel descoperit de Sfânta Evanghelie (Luca 16, 19-31)[30].  Pe cât ştim cât de mare era Samuel între sfinţi, dar şi cât de condamnabilă e fascinaţia magiei, pe atât sunt de convins că în acea stare de odihnă completă în care se afla Samuel, n-a putut, nici cu voie, nici fără voie, să poată trece peste prăpastia care separă pe cei răi de cei buni, şi anume fără voie nu s-ar fi putut face acest lucru, întrucât ar însemna că s-ar fi permis diavolului să treacă el peste acea prăpastie şi să mute pe acel sfânt prooroc din mijlocul cetei celor sfinţi în alt loc, iar pe de altă parte nici acest lucru n-ar fi posibil, căci nici n-ar fi fost în stare, dar nici n-ar fi vrut ca lucrurile bune să se amestece în cele rele[31]. Căci cine odată petrece în bine, e absurd să se spună că ar trece de bunăvoie în cele rele[32]. Dar chiar dacă cineva ar avea de gând aşa ceva, mărimea acelei prăpăstii nu îngăduie o astfel de trecere[33].  Cum să înţelegem, deci, problema pe care o discutăm? Întrucât vrăjmaşul firii omeneşti e potrivnicul nostru al tuturor, el n-are alt gând şi altă grijă decât să lovească pe om unde-l doare, rănindu-l. Şi care altă rană poate fi mai mortală pentru oameni decât a-i îndepărta, ca să nu se poată apropia de Dumnezeul Cel dătător de viaţă şi lăsându-l să treacă de bună voie spre pierzare? Întrucât, deci, mulţi din cei ce se îngrijesc de cele trupeşti caută cu de-a-dinsul ori să cunoască viitorul, nădăjduind să poată evita pe cele rele, ori să dobândească pe cele bune, de aceea, pentru a nu-şi îndrepta oamenii privirile numai spre Dumnezeu, vicleanul neam al diavolilor a iscodit o mulţime de chipuri mincinoase de a cunoaşte viitorul, cum sunt ghicitul din zborul păsărilor (auguria), tălmăcirea semnelor (symbolon), oracole, cercetarea măruntaielor (haruspice), invocarea morţilor, ghicirea în momente de transă (enthusiasmos), incitarea zeităţii,  inspiraţia şi altele multe. Şi în ce fel e ghicirea prin care se lasă omul ademenit ca să afle adevărul, pe atât e de sigur că omul cade în ghearele vicleanului şi înşelătorului. Diavolul e cel care îndeamnă pe cel ce observă zborul vulturilor să-şi lege nădejdea de anumite fâlfâiri mai deosebite sau de palpitaţiile anumite ale ficatului, apariţiile provenite din inflamaţiuni ale ganglionilor, ca şi clipirile din ochi, toate aceste semnalmente vădesc tot atâtea moduri de înşelare a omului de către viclenia aceluiaşi diavol şi aceasta cu scopul ca, depărtându-se oamenii de Dumnezeu, să caute vindecare prin diavol, pe care şi cred că o dobândesc.  Una din aceste felurite înşelări este şi vorbirea din stomac sau pitonia, prin care s-a crezut că s-ar putea evoca[34] sau readuce la viaţă sufletele celor morţi[35]. Fiind, deci, Saul în deznădejde în privinţa mântuirii sale, într-o vreme când împotrivă i se răsculaseră[36] străinii (filistenii) cu toate armatele lor, şi venindu-i atunci în minte că Samuel i-ar putea veni oarecum în ajutor, demonul care sălăşluia în pântecele ghicitoarei şi care înşela de obicei pe acea femeie[37], se arată femeii sub diferite înfăţişări, dar pe care Saul nu le vedea, ci numai ea. Căci când s-a apucat femeia să oficieze acel act magic şi au apărut în ochii femeii fantasmele acelea, atunci diavolul l-a făcut pe Saul să creadă în realitate că acele arătări l-ar fi arătat pe el însuşi[38], mai ales că îmbrăcămintea sub care i s-a spus că s-a arătat pe măsura acelei figuri (a lui Samuel) era îmbrăcăminte care nu era deloc necunoscută femeii şi care se potrivea cu aceea pe care o cunoscuse şi Saul, fapt care a făcut pe acesta să se mire şi mai mult, crezând acum cu tărie că de fapt nu l-a înşelat viziunea femeii. După ce ea a zis că vede nişte zei înălţându-se[39] şi un bărbat în picioare îmbrăcat cu manta, atunci ce să zică la aceasta adevăraţii slujitori ai textului Scripturii? Că s-ar fi arătat însuşi Samuel şi că într-adevăr vrăjitoarea a văzut nişte zei ridicându-se în sus? Cunoaşte şi Scriptura pe diavoli, atunci când zice: Toţi dumnezeii păgânilor sunt idoli[40] (Psalmi 95,5). Credeţi cumva că sufletul lui Samuel să fi petrecut împreună cu idolii? Nicidecum![41]  Ci duhul de care vrăjitoarea era continuu stăpânită, el a fost acela care împreună a luat şi pe alte duhuri spre a înşela pe acea femeie şi, prin ea, pe Saul. În acea vorbire din stomac[42] acele duhuri diavoleşti au făcut pe femeie să spună că sunt zei, le-a descris şi haina în care ar fi fost îmbrăcaţi[43] şi le-a învăţat şi glasul lor[44] şi vorbirea în chip profetic, anunţând printr-o conjunctură verosimilă, pe care o indicau aparenţele, viitorul ca pe ceva ce reieşea logic din faptele ce se întâmplaseră[45]. De altfel, acel duh diabolic s-a dat de gol fără să vrea, spunând adevărul atunci când a zis: Mâine tu şi Ionatan cu mine[46].  Dar dacă ar fi fost însuşi Samuel, atunci cum ar fi fost posibil să stea împreună cu el un om (Saul) vinovat de atâtea crime[47]?  Se vede, aşadar, limpede că în locul lui Samuel s-a arătat un duh rău, care desigur că n-a minţit când a zis că e împreună cu Saul. Dacă se scrie şi în Scriptură că a vorbit Samuel, să nu se tulbure de un astfel de cuvânt cugetul omului, ci să ia seama că pentru uşurinţa expunerii s-a folosit chiar numele lui”[48].  De reţinut, în concluzia tuturor acestora, că Biserica opreşte necromanţia şi practicanţii acesteia pot fi cu uşurinţă înşelaţi. Despre locul în care s-ar afla sufletele celor dispăruţi, însă, singur Dumnezeu are cunoştinţă. Mai jos, de altfel, vor fi redate şi opinii pozitive, atât despre femeia din Endor, cât şi despre Saul, personaje tratate parcă cu prea mare asprime de către mulţi autori patristici (în ce-l priveşte pe Saul atârnând, ce-i drept, foarte greu uciderea preoţilor din Nobe. Altfel, în relaţia sa cu David, dacă acela l-a iertat, nu credem că e cazul să fim noi mai aspri cu el).

            Pentru claritate, reluăm în rezumat toate acestea: „Ventriloca din Endor: Episod celebru, foarte controversat în exegeza patristică. Pentru (Sf.) Iustin (Dialogul cu Trifon 105,2-5) nu există nici o îndoială că sufletul lui Samuel însuşi i s-a arătat lui Saul, lucru socotit drept scandalos de mulţi creştini, care nu puteau accepta ca un profet (om sfânt) să se supună poruncii unei magiciene. Tertulian şi autorul Martiriului lui Pioniu văd în spectrul care i se arată lui Saul prezenţa unui demon. Origen (Omilii la Samuel) însă revine la poziţia lui Iustin. El îşi concentrează demonstraţia pe soarta sufletului după moarte şi arată că este cât se poate de firesc ca un profet trăitor înainte de venirea lui Hristos să se afle în hades[49]. Am văzut că una din obiecţiile aduse de creştini autenticităţii apariţiei lui Samuel se referă la faptul că un sfânt nu are ce căuta în hades. Or, arată Origen, aici ne aflăm înainte de deschiderea porţilor raiului prin jertfa biruitoare a lui Iisus. Iisus Însuşi a coborât în iad, fiind precedat de (Sf.) Ioan Botezătorul. La începutul secolului al IV-lea, un episcop, Eustaţiu, greu de identificat, respinge interpretarea lui Origen, revenind la aceea propusă de Tertulian şi de Martiriul lui Pioniu: apariţia este o lucrare a diavolului. O explicaţie asemănătoare, dar mai nuanţată, găsim la (Sf.) Chiril al Alexandriei (Despre Închinarea…): femeia vede chipul lui Samuel cu înfăţişare egală şi asemănătoare, alcătuit prin lucrare drăcească, pentru că Dumnezeu poate descoperi cele viitoare şi prin demoni, – dar admite că cineva poate să creadă că a fost chemat cu adevărat sufletul proorocului. În fine, Diodor al Tarsului, într-un fragment transmis de catenae (…) reia şi îmbogăţeşte sensul propus de Origen, în vreme ce (Sf.) Grigorie de Nyssa îl respinge (într-o Scrisoare despre vorbitoarea din pântec către episcopul Teodosie)”[50].

            20: Atunci Saul, cât era de lung, a căzut deodată la pământ şi foarte s-a înfricoşat de cuvintele lui Samuel. Şi nu mai era în el nici o putere, căci nu mâncase pâine în toată ziua aceea şi-n toată noaptea.

21: Iar femeia a intrat la Saul şi l-a văzut şi foarte s-a tulburat şi i-a zis: „Iată, roaba ta a ascultat de cuvântul tău şi viaţa mi-am pus-o în mâinile tale şi m-am supus cuvintelor pe care mi le-ai grăit.

22: Aşadar, acum ascultă şi tu de cuvântul roabei tale: eu îţi voi pune înainte o bucată de pâine, iar tu mănâncă, pentru ca să prinzi putere, că eşti călător”.

23: Dar el n-a vrut să mănânce, aşa că slujitorii săi şi femeia l-au silit, iar el a ascultat de cuvântul lor şi s-a ridicat şi a şezut pe scaun.

Evreii mâncau, de regulă, întinşi pe o rogojină. Pentru rege, însă, se va fi găsit un scăunel, obiect prezent, de regulă, în casele vechilor evrei.

24: Femeia aceea avea acasă o junincă îngrăşată; şi a înjunghiat-o grabnic şi a luat făină şi a frământat-o şi a copt azimă.

25: Şi a pus (mâncarea) în faţa lui Saul şi a slujitorilor săi, iar ei au mâncat. Apoi s-au ridicat şi, în chiar noaptea aceea, s-au dus.

            „Se cuvine să lăudăm dărnicia acestei femei simple. Deşi regele, fără s-o vadă niciodată la faţă, îi interzisese să-şi desfăşoare meseria prin care treburile gospodăriei ar fi mers mai bine şi ar fi prosperat, ea n-a ţinut seama de faptul că o nedreptăţise prin condamnarea ştiinţei sale, nici nu l-a dispreţuit şi alungat ca pe un străin sau ca pe un necunoscut, ci s-a arătat miloasă, l-a mângâiat, l-a îmbiat să se înfrupte din mâncarea privită multă vreme cu dezgust şi, din marea-i sărăcie, i-a dat din belşug şi cu dragă inimă ce avea, fără să-şi pună nădejdea în răsplată sau recunoştinţă (ştiind prea bine că Saul urma să moară). Firea oamenilor este făcută anume să-şi arate înclinarea de a face un bine tuturor celor de la care pot să primească, la rândul lor, o favoare, dându-le satisfacţie deplină. Să urmăm minunata pildă a acestei femei şi să dăm sprijinul nostru tuturor celor nevoiaşi şi să socotim că nimic nu este mai util şi mai convenabil neamului omenesc şi, totodată, mai drag lui Dumnezeu decât râvna de a împărţi binefaceri. Dar despre această femeie am spus destule lucruri”[51].


[1] BBVA, p. 342

[2] SEP 2, p. 345

[3] BBVA, p. 342

[4] SEP 2, p. 345

[5] BBVA, p. 342

[6] AB, p. 241

[7] BBVA, p. 342

[8] SEP 2, p. 346

[9] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, 155

[10] Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVIII, 2

[11] SEP 2, p. 347

[12] BBVA, p. 342

[13] BBVA, pp. 342-343

[14] Chiar dacă primise de la Samuel ungerea ca rege (16, 13).

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXII, 5

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 52

[17] Tertulian, Despre suflet, LVII, 8-9

[18] E vorba despre iudei, la care se referă contextul; locul e folosit ca argument împotriva iudeilor care-L acuzau pe Hristos de vrăjitorie; noi ne vom opri doar asupra celora ce ţin de Cărţile Regilor.

[19] BBVA şi Biblia 1688 nu au această afirmaţie. Ea, însă, apare acolo unde s-a urmat, în întregime sau parţial, textului ebraic. Astfel, citatul apare, în forma de mai sus, în Biblia 1982 şi în ediţiile ulterioare, care-i reproduc textul. Posibil ca traducătorii Septuagintei să fi socotit şi ei că sufletul lui Samuel nu poate fi împreună cu al lui Saul. În ce ne priveşte, avem propria opinie despre acest episod în special şi despre Saul în general (mai apropiată, în acest caz, de Iosif Flaviu decât de scrierile patristice), dar aici ne-am propus să dăm glas în mod predilect autorilor patristici, astfel că ceea ce credem noi contează mai puţin.

[20] Martiriul Sfântului Pioniu, XIV

[21] Raiul încă nu era redeschis, dar e greu de zis în ce măsură se aflau sufletele drepţilor sub stăpânirea duhurilor amintite aici. Oricum, autorul e de părere, contrar opiniei generale, că s-ar fi arătat însuşi Samuel. La fel susţine şi Iosif Flaviu, ca şi Origen.

[22] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu Iudeul Trifon, CV

[23] Noi n-am dedus să fi minţit vrăjitoarea în ceva; atâta doar că Dumnezeu a interzis necromanţia (Levitic 19,31).

[24] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXVI, 3

[25] Această substituire stă în puterea demonilor, dar nu şi cunoaşterea celor viitoare, care se află doar la Dumnezeu.

[26] S-a arătat mai sus (nota 484) care era înţelesul acestor zei.

[27] Înţelesul acestora: chiar celor ce apelează la practici vrăjitoreşti, adevărul li se descoperă tot de către Dumnezeu, prin sfinţii îngeri, chiar dacă aceia cred că l-au aflat ca urmare a vrăjitoriilor, ca unii ce s-au depărtat de Dumnezeu.

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

[29] Până aici, e clar că unii autori mai vechi (aşa cum s-a văzut) susţineau că însuşi Samuel s-ar fi arătat vrăjitoarei din Endor, Dumnezeu îngăduind aceasta. Autorul rândurilor de faţă susţine, în schimb, falsitatea acestor metode. Textul de aici, după cum am avertizat, e foarte confuz.

[30] Pilda săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv nu ni se pare potrivit aleasă aici. Acolo o prăpastie despărţea pe drepţi de cei nedrepţi, însă era vorba de sufletele mutate din viaţa aceasta. Aici, Saul e în viaţă şi, teoretic, mai are încă posibilitatea îndreptării (pe care noi socotim c-a şi dobândit-o, prin moartea sa eroică). Mai mult, până la învierea lui Hristos, nici ceata drepţilor nu se afla, cum se susţine în text, în cele cereşti. Dar, dacă parabola vorbeşte de o prăpastie, cu atât mai mult se va adânci aceasta după redeschiderea Raiului (dar nu e locul aici să dezvoltăm acest subiect). Deşi e riscant să luăm pildele ca atare, chiar locul indicat de la Luca arată că, în mod excepţional, poate exista comunicare între lumi, altfel, despărţite. Nu contestăm că în practicile spiritiste se pot substitui alte duhuri persoanelor invocate, dar nu credem să fi fost astfel în cazul discutat aici. Chiar dacă necromanta îl cunoştea pe Samuel, nu vedem cum ar fi putut să improvizeze, de vreme ce duhul grăieşte despre lucruri cunoscute numai de el şi Saul. N-ar fi exclusă, însă, o substituire, fără ştirea sau voinţa femeii, însă în cazul de faţă ea ne-ar părea de prisos.

[31] Atenţionăm că nici Saul, nici femeia necromantă nu erau, cel puţin deocamdată, osândiţi.

[32] E discutabil binele în care petreceau drepţii Vechiului Testament, câtă vreme Raiul nu fusese redeschis.

[33] Repetăm, prăpastia despre care vorbeşte Parabola sărmanului Lazăr separa pe cei mutaţi de aici. În plus, parabola pare să anticipeze cele ce se vor împlini odată cu Învierea Domnului. Despre starea sufletelor celor ce au murit până la Hristos e riscant a face supoziţii.

[34] Invoca.

[35] O formulare mai potrivită ni se pare: că ar putea fi aduse între cei vii sufletele celor morţi.

[36] Ridicaseră.

[37] Într-adevăr, necromantul poate fi victima înşelăciunii demonilor, după cum pot fi şi necromanţi mincinoşi, dar femeia din Endor, conform relatării biblice, nu ne-a părut că ar fi dorit, conştient, să înşele.

[38] Pe Samuel.

[39] Conform textului Septuagintei; textul ebraic vorbeşte despre o singură persoană, ca un zeu.

[40] Sau demoni.

[41] Argumentaţia ne pare forţată, pornind de la o variantă de text ce, în cazul de faţă, nu credem a fi cea mai potrivită.

[42] Ne îndoim şi de faptul că femeia era ventrilocă, această versiune datorându-se tot textului Septuagintei.

[43] Era vorba despre veşmântul unei singure persoane.

[44] Era un singur glas.

[45] Un demon nu putea să cunoască sfârşitul lui Saul şi al fiilor săi; mai mult, un demon n-ar fi adus mustrări lui Saul pentru neascultarea sa de cuvântul Domnului.

[46] Aici se urmează textului ebraic (sau, mai degrabă, unei versiuni greceşti mai apropiate, în acest loc, textului ebraic). Biblia 1982: mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine.

[47] Ei vor fi împreună în Şeol, chiar dacă în stări diferite, până la venirea Domnului. În plus, ultimele momente ale vieţii lui Saul pot şterge greşelile sale de până atunci, astfel că nu ne putem pronunţa asupra locului în care se află sufletul lui Saul.

[48] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Pitonisă

[49] Iad.

[50] SEP 2, p. 346

[51] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VI, 14, 4

CAPITOLUL 27 – David în Ţiclag.

 

1: Şi David a cugetat în inima lui, zicând: „Asta e: într-o bună zi am să cad în mâinile lui Saul! Bine nu-mi va fi, decât dacă voi fugi în ţara Filistenilor; atunci Saul va înceta să mă mai caute prin tot hotarul lui Israel, şi astfel voi scăpa de mâna lui!”

2: Aşa că David s-a ridicat – el şi cei şase sute de oameni care îl însoţeau – şi s-a dus la Achiş, fiul lui Maoc, regele Gatului.

„Gat: una din cele cinci cetăţi principale ale Filistenilor. Fiind cea mai apropiată de hotarul lui Israel, ea a cunoscut de mai multe ori alternanţa celor două stăpâniri”[1]. Gat  înseamnă teasc. Achiş, fiul lui Maoc (= opresiune), ar putea fi acelaşi de la 21,10. În acest caz, atitudinea sa e radical schimbată şi nici David nu mai pare a se teme de el (dacă e acelaşi cu acel Achiş în faţa căruia s-a prefăcut nebun). Sau, dacă încă se temea, David va fi fost silit să-şi caute aici refugiul, dat fiind că prigoana lui Saul nu contenea.

3: Şi a locuit David cu Achiş în Gat, el şi oamenii lui, fiecare la casa lui, precum şi cele două femei ale sale, Ahinoam Izreeliteanca şi Abigail, fosta femeie a lui Nabal Carmelitul.

4: Şi i s-a spus lui Saul că David a fugit la Gat; şi de atunci nu l-a mai căutat.

5: Şi a zis David către Achiş: „Dacă robul tău a aflat bunăvoinţă în ochii tăi, dă-mi un loc în una din cetăţile tale de la câmp, şi voi locui acolo; că de ce trebuie să locuiască robul tău împreună cu tine în cetatea regală?”

6: Atunci Achiş, în chiar ziua aceea, i-a dat cetatea Ţiclag; aşa se face că Ţiclagul a rămas până azi în stăpânirea regilor iudei.

            „Aşezat în câmpie, la poalele munţilor, Ţiclagul putea fi în centrul unor incursiuni de jaf, prin care David putea să-şi hrănească oastea”[2].  Ţiclag (= izvor; şerpuire) era o cetate la extremitatea sudică a teritoriului lui Iuda; la timpul respectiv, Ţiclagul se afla sub stăpânirea lui Achiş, regele filistean.

7: Iar numărul zilelor în care David a locuit în ţara Filistenilor a fost un an şi patru luni.

Un an şi patru luni urmează Textului Masoretic; Septuaginta are patru luni.

8: David  şi oamenii lui s-au ridicat şi au năvălit asupra Gheruşenilor şi a Ghirzenilor şi a Amaleciţilor; şi, iată, ţara era locuită, de la Şur (unde se aflau vechii băştinaşi) până la ţara Egiptului.

Gheşur (= un pod): regat aramaic între Hermon şi Vasan; Ghirzeni (= tăietori de lemne): populaţie care trăia la sud de ţinutul filistenilor.

9: Şi loveau ţinutul şi nu lăsau viu nici bărbat, nici femeie, ci luau cu ei turme şi cirezi şi asini şi cămile şi haine, după care se întorceau şi veneau la Achiş.

10: Şi a zis Achiş către David: „Peste cine aţi năvălit astăzi?”  Iar David i-a răspuns lui Achiş: „Peste latura de miazăzi a Ierahmeelului şi peste latura de miazăzi a Cheneilor;

Ierahmeel (= Dumnezeu să aibă milă): ţinut despre care nu ştim prea multe, în sudul Palestinei.

11: şi n-am lăsat viu nici bărbat şi nici femeie pe care să-i aduc în Gat, fiindcă am zis: Nu cumva aceştia să povestească în Gat despre noi şi să se spună: Iată ce face David!”  Aşa a făcut David în toată vremea cât a locuit în ţara Filistenilor.

12: Şi aşa s-a încrezut Achiş în David, zicând: „Tare mult l-a urât poporul său, în Israel, şi de aceea îmi va fi mie rob în veac”.

Se pare, de aici, că David a făcut incursiuni de jaf şi în ţinuturile evreilor, dobândind astfel deplina încredere a lui Achiş.


[1] BBVA, p. 341

[2] BBVA, p. 341

CAPITOLUL 26 – David îl cruţă încă o dată pe Saul.

 

1: Zifiţii din ţinutul nisipos au ieşit la Saul, pe deal, şi i-au zis: „Iată, David se ascunde la noi pe muntele Hachila, faţă-n faţă cu Ieşimonul”.

Hachila (= întunecos): colină din pustia Zif, nu departe de Maon.

2: Atunci Saul s-a ridicat şi s-a dus în pustia Zif, luând cu el trei mii de bărbaţi aleşi din Israel, care să-l caute pe David în pustia Zif.

            „Saul pare a nu-şi aminti de împăcarea cu David. Nu trebuie uitat însă că duhul cel rău al invidiei nu-l părăsise sau, cel puţin, îl stăpânea din când în când”[1].

3: Saul şi-a pus tabăra pe muntele Hachila, care se află în faţa Ieşimonului, lângă drum, în timp ce David locuia în pustie. Iar David a văzut că Saul venise după el în pustie.

4: Atunci David a trimis iscoade şi a aflat că, într-adevăr, Saul venise pregătit din Cheila.

5: David s-a ridicat cu mare fereală şi s-a dus la locul unde dormea Saul. Acolo se afla Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii sale. Saul dormea în vatra taberei, iar poporul îşi aşternea tabăra împrejurul său.

            În vatra taberei: „Textual: … în carul cu coviltir. Corectat după Textul Masoretic. De obicei, carele cu merinde alcătuiau circumferinţa taberei, ca un zid de apărare, pe când al comandantului era în centru”[2].

6: Şi David, răspunzând, a vorbit cu Ahimelec Heteul şi cu Abişai, fiul lui Ţeruia, fratele lui Ioab, şi a zis: „Cine va intra cu mine la Saul în tabără?”  A răspuns Abişai: „Eu voi intra cu tine”.

Ahimelec (= frate al regelui) era un heteu, partizan al lui David; mai multe nu ştim despre el. Abişai (= tatăl darului) era fiul Ţeruiei (= balsam), sora vitregă a lui David; cum în legătură cu el şi cu fraţii săi nu se face vreodată referire la numele tatălui, s-ar părea că au fost născuţi în afara căsniciei; oricum, ei se înrudeau cu David, fiindu-i nepoţi. Ioab (= Domnul este tată) e alt fiu al Ţeruiei; va juca un rol important şi nu întotdeauna benefic în viaţa lui David.

7: Aşa că David şi Abişai s-au strecurat noaptea în tabără; şi, iată, Saul dormea adânc în vatra taberei; suliţa îi era înfiptă în pământ, aproape de cap; iar Abner şi oamenii săi dormeau împrejuru-i.

8: Atunci Abişai a zis către David: „Domnul ţi l-a dat astăzi în mână pe vrăjmaşul tău; acum, eu îl voi pironi cu suliţa-n pământ dintr-o singură lovitură, fără să mai trebuiască a doua”

9: Dar David a zis către Abişai: „Să nu-l omori!; căci cine oare îşi va ridica mâna asupra unsului Domnului şi va rămâne nevinovat?”

10: Şi a adăugat David: „Viu este Domnul!: dacă Domnul nu-l loveşte, ziua morţii lui tot va veni, sau va merge la război şi va pieri.

            Dacă Domnul nu-l loveşte „= Dacă nu-l loveşte de-a dreptul (atac la inimă, apoplexie, accident), ca în cazul lui Nabal (25,38)”[3].

11: Pe mine însă să mă ferească Domnul să ridic eu mâna asupra unsului Domnului. Şi acum, i-ai suliţa de lângă cap şi urciorul cu apă şi să ne întoarcem”.

            David pare a fi oprit de la ucidere în primul rând din pricina ungerii pe care o primise Saul: „Dacă untdelemnul acela amestecat avea atâta putere că cei unşi cu el dobândeau slava împărătească, cu cât mai vârtos cei a căror minte şi om dinăuntru au primit ungerea untdelemnului sfinţitor al veseliei şi au luat arvuna Duhului cel bun nu se vor ridica la măsura desăvârşirii, adică a lui Hristos, făcându-se părtaşi de împărăţia, înfierea şi de cunoaşterea tainelor Lui, şi având dreptul să intre la Tatăl şi să iasă după plăcerea lor?”[4].

12: David i-a luat de la cap suliţa şi urciorul cu apă şi au plecat amândoi. Şi nimeni nu i-a văzut şi nu i-a cunoscut şi nimeni nu s-a trezit; toţi dormeau, căci somn greu căzuse peste ei de la Domnul.

            „Îi cuprinde somnul, ca să urmeze pieirea. (…) De îndată ce păcătosul îşi împlineşte nedreptăţile prin care merită să piară, providenţa se depărtează de el, ca să nu scape cel ce are să piară”[5].

            Ca tip al lui Hristos, David „este împăratul lui Israil cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi cel după lege, se înfurie, chinuit de pismă din pricina necredinţei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă, adică ia poporului vechi puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare, pe care le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei care vor moşteni mântuirea, primind vestea împărăţiei sale”[6].

13: Aşa că David a trecut în partea cealaltă şi s-a oprit departe, pe vârful muntelui; o bună depărtare era între ei.

14: Atunci David a strigat către popor şi i-a zis lui Abner, zicând: „Oare nu-mi vei răspunde, Abner?”  Iar Abner i-a răspuns, zicând: „Cine eşti tu, care mă strigi?”

15: A zis David către Abner: „Oare tu nu eşti bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? De ce atunci nu-l păzeşti pe domnul tău, pe rege? Că unul din popor a intrat să-l omoare pe domnul tău, pe rege.

16: Ce-aţi făcut voi, nu-i lucru bun. Pe Dumnezeu cel viu, că sunteţi vrednici de moarte, voi, cei ce-l păziţi pe rege, domnul vostru, unsul Domnului. Şi acum, ia vezi: suliţa regelui şi urciorul cu apă de la capul său, unde sunt?”

            „Pizma l-a prigonit pe David şi invidia pe Fiul lui Adam. Adam a fost închis în adâncul peşterilor, iar Fiul lui David în iad. Lumea credea că David era vinovat şi Fiul lui David biruit, dar Saul era vinovat şi el a fost mustrat; iar moartea a fost biruită şi doborâtă la pământ. David a strigat: Unde este lancea ta, rege? Iar Fiul lui David: Unde este, moarte, biruinţa ta? (I Corinteni 15,55). Saul şi-a aruncat lancea împotriva lui David şi, chiar dacă nu l-a atins, zidul a fost martor al loviturii sale (18,10-11); tot aşa prigonitorii au lovit cu lancea pe Fiul lui David şi, deşi puterea Lui n-a fost rănită, trupul Său era mărturie a loviturii lor. Dar n-a fost atins, iar Fiul lui David n-a suferit vătămare. Zidul, lancea şi peştera îl mustră pe Saul; trupul, crucea şi mormântul îi mustră pe evrei”[7].

17: Atunci Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: „Glasul tău este acesta, fiule David?”  Iar David a zis: „Robul tău, o, domnul meu, o, rege!”

„Saul, înfiorându-se de acel glas, a zis: Glasul tău este acesta, fiule David?[8]  Dar ce răspunde David?  Robul tău sunt, doamne al meu, împărate. Cine cinsteşte mai mult pe aproapele decât pe sine face ca şi acela să-l cinstească, certându-se oarecum între ei, care va da cinstea mai întâi celuilalt. Aceasta a făcut ca Saul să-l facă pe David rudă a sa, iar acesta l-a numit stăpân. Şi parcă aceste cuvinte ar zice David: – Numai un lucru caut, mântuirea şi sporirea ta în fapta bună. M-ai numit pe mine fiu? Eu mă mulţumesc dacă mă consideri robul tău, numai să lepezi urgia, să nu mă mai bănuieşti de ceva rău şi să nu socoteşti că sunt vrăjmaşul tău! (…) După ce David a zis aceasta, Saul nu a putut ca fără de lacrimi să primească glasul acesta, ci a plâns cu amar, arătând printre lacrimi sănătatea şi filozofia pe care le-a pus David în sufletul lui Saul. Cine poate fi mai fericit decât Proorocul acesta, care într-o clipă a schimbat pe vrăjmaşul său şi care pe sufletul ce înseta de sânge şi de ucidere deodată l-a făcut izvorâtor de plânsuri şi de vaiete? Şi nu mă minunez de Moise, care a scos izvoare de ape din piatră vârtoasă (Ieşirea 17, 6-7; Numeri 20, 8-11), cum mă minunez de David, care a scos izvoare de lacrimi din ochi de piatră. Căci acela a biruit firea, iar acesta a biruit voinţa cea liberă. Acela a lovit piatra cu toiagul, iar acesta a lovit inima cu cuvântul, nu ca s-o mâhnească, ci ca s-o facă curată şi blândă. Şi împlinind acest lucru a arătat (mai) mare facere de bine ca mai înainte. Căci, într-adevăr, lucru de mare cinste şi de mirare este că David nu şi-a scos sabia ca să taie capul vrăjmaşului, dar de mult mai multe cununi este vrednic faptul că a schimbat voinţa lui, făcând-o bună, şi l-a prefăcut blând. Această facere de bine este mai mare decât aceea, căci nu este la fel a dărui viaţa şi a aduce filozofie, nu este deopotrivă a izbăvi de mânia care sufla ucidere nedreaptă şi a-l izbăvi de nebunia care-l ducea la atâta rău. Căci David, oprind pe ostaşii lui de (a-l) ucide pe Saul, îi dăruieşte viaţa aceasta. Iar scoţând răutatea din sufletul lui cu cuvintele cele blânde, i-a dăruit viaţa ce va să fie şi bunătăţile cele veşnice, atât cât depindea de el.  Laudă-l deci pe David pentru blândeţea lui, dar mai mult minunează-te de el pentru schimbarea lui Saul. Căci mai mare este a birui nebunia altora, decât a-şi stăpâni numai patimile sale, potolind inima aprinsă de mânie, prefăcând tulburarea în alinare şi umplând de lacrimi fierbinţi ochii care priveau spre ucidere. Şi lucru de mai mare mirare este că, de ar fi fost Saul dintre oamenii cei blânzi şi smeriţi uşor ar fi putut fi întors la bunătatea firească, dar el se sălbăticise şi ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă, silindu-se la a ucide, şi totuşi într-o clipă face ca să se stingă toată amărăciunea aceea. Pe care dintre cei vestiţi cu filozofia nu-i va întrece David?”[9].

18: Şi a zis: „De ce-l prigoneşte domnul meu pe robul său? ce-am greşit? şi ce nedreptate s-a aflat în mine?

19: Şi acum, să asculte domnul meu, regele, cuvântul robului său: Dacă Dumnezeu te stârneşte împotriva mea, primită să-ţi fie jertfa; dar dacă fiii oamenilor (au făcut-o), blestemaţi fie ei în faţa Domnului, căci ei m-au izgonit astăzi, aşa ca eu să nu rămân în moştenirea Domnului, zicând: – Du-te şi slujeşte la dumnezei străini!

            Moştenirea Domnului: ţara lui Israel”[10].

20: Şi acum, să nu se verse sângele meu pe pământ în faţa Domnului, că a ieşit regele lui Israel să-mi caute viaţa, aşa cum ar face-o un corb de noapte prin munţi”.

SEP 2 are cucuvea în loc de corb, deşi Textul Masoretic are aici potârniche (qore), în loc de cucuvea (niktikorax). „Cum potârnichea nu este o pasăre de pradă, putând fi mai degrabă obiect al propoziţiei decât subiect al ei, (Septuaginta) a înlocuit-o cu cucuveaua. Şi plecând, probabil, de la omofonia qore/korax, a ajuns la niktikorax. Comparaţia nu e favorabilă lui Saul, deoarece cântecul cucuvelei este semn de moarte[11].

21: Atunci Saul a zis: „Am păcătuit! Întoarce-te, fiule David, că nu-ţi voi face nici un rău, de vreme ce viaţa mea are astăzi atâta preţ în ochii tăi! M-am purtat ca un nebun şi fără de margini am greşit!”

22: Iar David a răspuns: „Iată, suliţa regelui!; să vină una din slugi şi s-o ia!

23: Şi Domnul să-i răsplătească fiecăruia după dreptatea lui şi după credinţa lui! Căci Domnul te-a dat astăzi în mâinile mele, dar eu n-am vrut să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului.

24: Şi, iată, aşa cum viaţa ta s-a preamărit astăzi în ochii mei, aşa să se preamărească sufletul meu înaintea Domnului; El să mă ocrotească şi să mă scoată din tot necazul!”

25: Iar Saul a zis către David: „Fii binecuvântat, fiule!; tu, cel negreşit în fapte mari şi negreşit biruitor”.  Apoi David s-a dus în drumul său, iar Saul s-a întors la casa lui.

            „Dar ce mare filozofie n-a arătat David faţă de Saul, nu numai o dată, ci de mai multe ori! A depăşit chiar legea veche şi a împlinit aproape poruncile apostolilor! De aceea primea cu bucurie tot ce-i trimitea Domnul; nu judeca cele ce i se întâmplau, ci un singur lucru căuta: să se supună în toate împrejurările voinţei lui Dumnezeu şi să împlinească legile date de El. (…) David (…) a arătat, în toate (cele faţă de Saul – n. n.), bunătate şi blândeţe”[12].  „Aşadar, nu e rău să fii nedreptăţit, ci e rău să nedreptăţeşti şi să nu şti să înduri nedreptatea. Câte nedreptăţi n-a îndurat David? Câte nedreptăţi n-a făcut Saul? Şi cine a ajuns mai puternic şi mai fericit? Cine a ajuns mai de plâns şi mai de jelit? Nu, oare, Saul, cel care a nedreptăţit? Uită-te! Saul i-a făgăduit lui David că, dacă va răpune pe Goliat, îl va face ginere şi-i va da cu dragă inimă pe fiica sa de soţie. David a răpus pe Goliat, dar Saul nu s-a ţinut de cuvânt; nu numai că nu i-a dat pe fiica lui[13], dar căuta să-l şi omoare. Şi cine a ajuns mai strălucit? Nu era, oare, Saul strâns de gât de tristeţe şi de demonul cel viclean, iar David strălucea mai mult decât soarele prin victoriile sale şi prin dragostea lui de Dumnezeu? Iarăşi, când femeile cântau spre slava lui David (18,7), n-a fost Saul sufocat de invidie, iar David, care a suferit totul în tăcere, a cucerit pe toţi şi i-a legat strâns de el[14]?  Dar când l-a avut în mână pe Saul şi nu i-a făcut nimic, cine a fost iarăşi fericit şi cine a fost ticălos? Cine a fost mai slab şi cine a fost mai puternic? Nu David, care nu s-a răzbunat pe Saul nici când avea dreptul să se răzbune? Şi pe bună dreptate! De ce? Şi Saul avea de aliat şi ajutor ostaşi înarmaţi, pe când David, dreptatea mai puternică decât mii de ostaşi. De aceea lui David, deşi fusese prigonit pe nedrept de Saul, nici nu i-a trecut prin minte să-l omoare, cu toate că avea tot dreptul să o facă”[15].  Saul „a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. Mai întâi, deşi a fost izbăvit de boală prin acea dumnezeiască şi armonioasă cântare, totuşi a încercat să străpungă cu suliţa pe binefăcător; apoi, deşi a fost mântuit de duşmani împreună cu oastea lui şi a fost eliberat de ruşine prin lupta lui David cu Goliat, totuşi, când dănţuitoarele au atribuit lui David, în cântece de triumf, merit înzecit în victoria dobândită, cântând: David a bătut zeci de mii, iar Saul mii, numai pentru aceste cuvinte şi pentru mărturia adevărului, care era în aceste cuvinte, a încercat mai întâi să-l ucidă cu propria sa mână şi să-l omoare prin viclenie; apoi, deşi David a fugit, totuşi nici aşa n-a pus capăt duşmăniei sale, ci în cele din urmă a cercetat pustiul, pornind împotriva lui trei mii de ostaşi de elită. Dacă ar fi fost întrebat pentru ce a pornit acest război, negreşit că ar fi spus: – Binefacerile primite de la David!  Mai mult, în timpul prigoanei chiar Saul, pe când dormea, a fost prins de David şi-i era uşor să-l omoare pe duşmanul său; totuşi dreptul David l-a scăpat iarăşi, ferindu-se de a ridica mâinile asupra lui; cu toate acestea, nici de astă dată Saul n-a fost înduplecat de această binefacere. Dimpotrivă, din nou porneşte armată împotriva lui, din nou îl urmăreşte; până ce a doua oară este prins de David în peşteră[16]; aici virtutea unuia s-a arătat mai strălucită, iar răutatea celuilalt s-a făcut mai vădită.  Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi, cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine, decât mulţumirea de pe urma binefacerilor primite”[17].  Amintindu-şi de virtutea lui David, se cuvine să gândească astfel cel botezat: „Astăzi a fost pus în noi cheagul din casa lui David; să fim, aşadar, milostivi faţă de prigonitorii noştri, ca fiul lui Iesei faţă de Saul”[18].


[1] BBVA, p. 340

[2] BBVA, p. 340

[3] BBVA, p. 340

[4] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 74

[5] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VI, 14

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 53

[7] Sf. Efrem Sirul, Comentariul la Evanghelie, Moartea lui Iisus, 12

[8] Ca şi la 24, 17.

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, pp. 293-296

[10] BBVA, p. 341

[11] SEP 2, p. 343

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, III, 5

[13] E vorba despre Merob, fiica mai mare a lui Saul, pe care regele, deşi a făgăduit-o biruitorului lui Goliat, a măritat-o cu Adriel din Mehola (18,17-19 – versete redate de Anania în notă de subsol). Istoria apare în Textul Masoretic şi pare a fi o inserţie târzie.

[14] Cum s-a văzut în carte, David a fost părăsit aproape de toţi, în afară de o mână de fideli (între care, ce-i drept, se afla şi Ionatan, fiul regelui). Întotdeauna, majoritatea va fi de partea celui ce deţine puterea văzută şi se va sinchisi prea puţin să afle de partea cui este dreptatea. O anume admiraţie faţă de David va fi existat, totuşi, în popor;  şi, desigur, el a fost adeseori sprijinit, în peregrinările sale din vremea prigoanei lui Saul.

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLII, 2

[16] Întâmplarea din peşteră a fost prima; am putea înţelege, însă, că l-a prins a doua oară la strâmtoare.

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XI, 3.

[18] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 85

CAPITOLUL 25 – Moartea lui Samuel. David şi Abigail.

 

1 a: Şi Samuel a murit. Şi tot Israelul s-a adunat şi l-a jelit. Şi l-au îngropat în casa lui din Rama.

Odată vestită, moartea lui Samuel ne dă prilejul să ne amintim de întreaga sa activitate, aşa cum reiese din Scriptură. Vom apela la DEI, care adaugă şi părţi interesante din tradiţia iudaică privind pe Samuel: „Samuel (sec. al XI-lea î. Hr.), profet şi ultimul dintre judecătorii biblici, care a condus Israelul în cursul perioadei de tranziţie, situată între epoca judecătorilor şi începutul monarhiei. Tatăl lui Samuel, Elcana, provenea dintr-o familie nobilă din muntele lui Efraim. Mama lui, Ana, a fost mulţi ani sterilă. Ea s-a rugat în sanctuarul din Silo, în prezenţa preotului Eli, cerând un fiu şi făcând jurământul de a-l închina pe viaţă ca nazireu în slujba sanctuarului. O dată înţărcat, Samuel a fost încredinţat preotului Eli. Dumnezeu îi apăru în vis acestuia, anunţându-l de distrugerea sanctuarului din Silo şi a spiţei sale. După distrugerea sanctuarului de către filisteni[1] şi după moartea lui Eli, Samuel a fost desemnat judecător şi profet al lui Dumnezeu. El a exercitat funcţia de judecător în regiunea situată între Betel, Ghilgal, Miţpa şi Rama. Văzând că fiii lui Samuel, Ioel şi Abia, judecători şi ei, pronunţau sentinţe nedrepte, poporul i-a cerut profetului să ungă un rege care să-i guverneze. Cererea era contrară dorinţelor sale, dar – după porunca lui Dumnezeu – Samuel l-a uns rege pe Saul, din tribul lui Beniamin, după ce a avertizat poporul asupra inconvenientelor sistemului monarhic.  Regele Saul n-a dat ascultare profetului Samuel în două rânduri: o dată, aducând jertfe fără ştirea lui; a doua oară, în războiul împotriva amaleciţilor, când l-a iertat pe regele acestora. Ca urmare, Samuel a proorocit că Dumnezeu va lua puterea de la Saul şi o va da altuia. Samuel a plecat la Betleem, unde l-a uns în taină pe David şi l-a făcut rege. El nu l-a mai văzut pe Saul. După moartea lui Samuel, în ajunul bătăliei contra filistenilor de pe muntele Ghilboa, o femeie (vrăjitoarea de la En-Dor), care avea puterea să cheme morţii, a adus duhul lui Samuel, care i-a prezis lui Saul că va suferi o înfrângere militară şi va muri împreună cu fiii săi. Talmudul compară importanţa lui Samuel cu cea a lui Moise şi Aaron. Potrivit înţelepţilor, profetul n-a trăit decât 52 de ani. Samuel a fost judecător în Israel vreme de 10 ani şi încă un an împreună cu Saul. Potrivit Bibliei, Samuel a fost înmormântat la Rama. Tradiţia situează acest loc la Nebi-Samuel, la nord-vest de Ierusalim. Este limpede că Samuel a jucat un rol important în instaurarea monarhiei, iar titlurile sale de văzător, profet, judecător şi preot subliniază şi mai mult influenţa lui în diferite cercuri. Mai târziu, s-a afirmat că era levit, cofondator, împreună cu David, al funcţiei de uşier la Cortul întâlnirii (I Paralipomena 6,12-13). Ca şi Moise, el putea mijloci pe lângă Dumnezeu. De asemenea, Samuel a fost considerat un conducător incoruptibil, purtător de cuvânt divin, pentru a călăuzi Israelul în zilele critice, şi cel mai de seamă profet, după Moise”[2].

1 b: Iar David, sculându-se, s-a coborât în pustia Maonului.

Maon (= locuinţă): regiune situată între Palestina şi Peninsula Sinai (exista şi o cetate cu acest nume, în ţinutul muntos al lui Iuda).

2: Acolo, în Maon, era un om, ale cărui turme se aflau în Carmel; omul acela era foarte bogat: avea trei mii de oi şi o mie de capre; şi s-a întâmplat să fie în Carmel, când îşi tundea oile.

            Carmel (= grădină; grânar plin) – localitate în apropiere de Hebron, în ţinutul lui Iuda.

3: Numele acelui om era Nabal, iar numele femeii sale era Abigail; femeia sa era iscusită la minte şi tare frumoasă la vedere; omul însă era aspru şi rău în faptele lui, un om câinos.

            Un om câinos: „Textul Masoretic: (în ultima caracterizare) era un calebit. Referinţă fără consistenţă, în afară de faptul că numele Caleb înseamnă câine. Altfel, Caleb fusese trimis de Moise să cerceteze Canaanul şi avusese un rol pozitiv (Numeri 13,30; 14,6-9). Nabal însă înseamnă Nebun[3]. Numele lui Nabal pare a fi mai degrabă o poreclă, căci nu ne închipuim ca unui copil să i se pună asemenea nume; dar şi soţia sa se numeşte oarecum straniu pentru noi: Abigail (= tatăl puterii), nume ce ne-ar părea mai potrivit unui bărbat, situaţie pe care o întâlnim şi în cazul altor personaje feminine din Scriptură.

4: Iar David, în pustie, a auzit că Nabal carmelitul îşi tunde oile.

5: Atunci David a trimis zece tinerei, zicându-le: „Suiţi-vă în Carmel şi mergeţi la Nabal şi daţi-i bineţe în numele meu.

6: Şi veţi zice: – Spor să ai în toată vremea, tu şi casa ta şi toate ale tale-n deplină sănătate!

7: Şi acum, iată, am auzit că păstorii tăi, care erau cu noi în pustie, ei îţi tund oile, iar noi nu i-am oprit şi nici că am cerut ceva de la ei pe toată durata şederii lor în Carmel.

8: Întreabă-i pe tinerii tăi şi-ţi vor spune. Atunci, afle tinerii mei bunăvoinţă în faţa ta – că în bună zi am venit: dă-le slujitorilor tăi ce te lasă inima, lor şi fiului tău David!”

            În bună zi am venit: „Tunsoarea oilor avea o anume zi cu caracter sărbătoresc”[4].

9: Şi venind tinereii lui David, i-au grăit lui Nabal toate cuvintele acestea, în numele lui David.

10: Atunci Nabal le-a răspuns tinereilor lui David, zicând: „Cine e David? şi cine e fiul lui Iesei? În vremea noastră e o puzderie de slugi care pleacă fiecare de la stăpânul ei.

11: Credeţi cumva că voi lua pâinea mea şi vinul meu şi carnea vitelor pe care le-am înjunghiat pentru cei ce-mi tund oile şi le voi da unor oameni pe care nu-i ştiu de unde sunt?”

12: Aşa că tinereii lui David s-au întors în calea lor şi au venit şi i-au spus lui David toate cuvintele acestea.

13: Atunci David le-a zis oamenilor săi: „Fiecare să-şi încingă sabia!”  Iar ei şi-au încins fiecare sabia; de asemenea, şi David şi-a încins sabia. Şi au mers cu David ca la patru sute de bărbaţi, iar două sute au rămas cu avutul.

14: Unul din slujitori însă îi spusese lui Abigail, femeia lui Nabal, zicând: „Iată, David a trimis soli din pustie să-i dea bineţe stăpânului nostru; dar el le-a întors spatele.

15: Dar oamenii aceia au fost foarte buni cu noi şi nu ne-au împiedicat şi nici că ne-au cerut ceva pe toată durata cât am fost pe lângă ei.

16: Şi când noi ne aflam în câmp, ei erau ca un zid în jurul nostru, şi ziua şi noaptea, în toată vremea cât am fost cu ei păscând turma.

17: Şi acum, ia seama şi vezi ce vei face tu; căci se pune la cale un necaz împotriva stăpânului nostru şi a casei sale; iar el e o fire nesuferită şi nu-i chip să vorbeşti cu el”.

18: Atunci Abigail s-a pus repede pe treabă şi a luat două sute de pâini şi două burdufuri cu vin şi cinci oi gătite şi cinci efe de făină şi un omer de stafide şi două sute de legături de smochine, le-a pus pe asini

19: şi le-a zis servilor săi: „Mergeţi înaintea mea; şi, iată, eu vin după voi”. Dar bărbatului ei nu i-a spus.

20: Şi a fost că atunci când ea mergea călare pe asin şi venea spre poalele muntelui, iată că David şi oamenii lui se coborau s-o întâmpine. Şi ea s-a întâlnit cu ei.

21: Şi David a zis: „Pesemne că de aceea am păzit eu averea acestui om în pustie, ca să-mi facă mie rău; noi nu am poruncit să fie luat ceva din bunurile lui, dar el m-a răsplătit cu rău pentru bine.

22: Aşa să-i facă Domnul lui David, şi încă pe deasupra, dacă până mâine-dimineaţă voi lăsa pe cineva de parte bărbătească din tot ce ţine de Nabal!”

            Pe cineva de parte bărbătească: „Literal: …pe cineva din cei ce urinează la perete[5]. De altfel, Scriptura foloseşte expresii tari în multe locuri, dar traducerile recurg, de regulă, la eufemisme (BBVA atrage atenţia asupra acestora).

23: Şi dacă Abigail a dat cu ochii de David, a sărit în grabă de pe asin şi a căzut cu faţa înaintea lui David şi i s-a plecat până la pământ.

24: Şi i-a căzut la picioare şi i-a zis: „În mine, domnul meu, să fie nedreptatea! Las-o pe roaba ta să grăiască în auzul tău şi ascultă cuvintele roabei tale.

25: Să nu şi-l pună domnul meu la inimă pe acest om nesuferit, pe Nabal, căci el e aşa cum îi e şi numele: numele său este Nabal, şi nebunia se ţine de el. Dar eu, roaba ta, nu i-am văzut pe slujitorii domnului meu, pe care tu i-ai trimis.

26: Şi acum, domnul meu: Viu este Domnul şi viu este sufletul tău: aşa cum Domnul te-a oprit de la a vărsa sânge nevinovat, păstrându-ţi mâna curată, tot astfel, acum, vrăjmaşii tăi şi cei ce îi vor domnului meu răul, să fie ca Nabal!

27: Şi acum, primeşte darul acesta pe care roaba ta i l-a adus domnului meu şi dă-l servilor care-i slujesc domnului meu!

28: iartă nelegiuirea roabei tale; căci domnul îi va face domnului meu, negreşit, casă credincioasă, căci lupta domnului meu e lupta Domnului, şi-n tine niciodată nu se va afla vreun rău.

29: Şi dacă om se va scula să te prigonească şi să-ţi caute viaţa, atunci viaţa domnului meu va fi legată întru legătura vieţii cu Domnul Dumnezeu, iar viaţa vrăjmaşilor tăi o vei zvârli ca dintr-o praştie.

            „Dacă lupta omului este lupta lui Dumnezeu – deci, în favoarea binelui -, atunci şi Dumnezeu Se va simţi obligat – ca în virtutea unui legământ – să-l ajute pe om la necaz”[6].

30: Când Domnul va face pentru tine, domnul meu, toate lucrurile cele bune pe care le-a grăit asupră-ţi şi va rândui ca tu să fii cârmuitor peste Israel,

Indiciu că şi în popor se aflase despre ungerea primită, în taină, de către David.

31: atunci peste inima domnului meu nu va apăsa urâciunea şi crima de a fi vărsat fără pricină sânge nevinovat şi de a fi pângărit mâna domnului meu. Şi astfel Domnul îi va face bine domnului meu, iar tu îţi vei aminti de roaba ta, să faci asupră-i binele”.

32: Şi a zis David către Abigail: „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce te-a trimis pe tine astăzi să mă întâmpini;

33: şi binecuvântată fie-ţi lăuntrica alcătuire şi binecuvântată să fii tu, cea care astăzi m-ai împiedicat de la a merge să vărs sânge şi de la a-mi pângări mâna.

            Lăuntrica alcătuire traduce grecescul „tropos, (referitor la persoane), cuvânt cu mare încărcătură semantică: fel de a gândi şi de a face; moravuri, obiceiuri, conduită, caracter, sentimente”[7].

34: Dar viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, Cel ce m-a oprit astăzi de la a face răul, că dacă tu nu te-ai fi grăbit şi n-ai fi venit să mă întâmpini, eu tocmai atunci zisesem că până mâine-dimineaţă nimic de parte bărbătească nu-i va rămâne lui Nabal”.

35: David a luat din mâinile ei tot ceea ce ea îi adusese şi i-a zis: „Mergi în pace la casa ta!; vezi, am ascultat de glasul tău şi ţi-am cinstit făptura”.

36: Iar Abigail s-a dus la Nabal; şi, iată, în casa lui era petrecere ca o petrecere regească; cu inima veselă deasupră-i, Nabal era beat criţă. Aşa că ea nu i-a spus nimic, însemnat sau neînsemnat, până s-a luminat de ziuă.

37: Şi dacă s-a făcut dimineaţă şi Nabal s-a trezit din vin, femeia sa i-a spus toate cuvintele acestea; şi inima a amorţit într-însul, iar el s-a făcut ca o piatră.

Reacţia lui Nabal arată că el nu a gândit la posibilele urmări, lăsându-se pradă apucăturilor firii sale. Modul acesta de a acţiona în chip necugetat este caracteristic multor oameni.

38: Şi a fost că după vreo zece zile Nabal a fost lovit de Domnul şi a murit.

39: Şi dacă a auzit David că Nabal murise, a zis: „Binecuvântat este Domnul, Cel ce a judecat pricina ocării ce mi-a venit din partea lui Nabal şi l-a scăpat pe robul Său din puterea răului, iar răutatea lui Nabal a întors-o asupra capului său!”

            Dumnezeu „judecă în această lume toate. Psalmistul David, după ce a suportat ocara nedreaptă în Carmel, fiindcă a amânat el răzbunarea, pe dată a fost îndeplinită aceasta de Dumnezeu”[8].

40: Slujitorii lui David au venit la Abigail în Carmel şi au grăit către ea, zicând: „David ne-a trimis la tine ca să te ia de soţie”.

41: Iar ea s-a ridicat şi s-a prosternat cu faţa pân-la pământ şi a zis: „Iată, slujnică să fie roaba ta, ca să spele picioarele slugilor tale”.

            „Femeia le vorbeşte solilor, umilindu-se, ca şi cum s-ar afla în faţa stăpânului lor”[9]. „Raportul de subordonare al femeii faţă de bărbat se deduce şi din faptul că aceasta îl numea pe soţ baal, adică stăpân, iar pe sine se numea roaba lui”[10].

42: Abigail s-a ridicat apoi în grabă şi s-a suit pe asin; şi cinci fete o însoţeau. Şi s-a dus cu slujitorii lui David şi i-a devenit soţie.

43: Iar David a luat-o şi pe Ahinoam din Izreel şi amândouă au fost soţiile lui.

Ahinoam (= frate al îndurării) din Izreel era o altă soţie a lui David; şi numele acesteia ne pare mai potrivit unui bărbat. În Textul Masoretic sunt două localităţi Izreel (= Dumnezeu seamănă). „Prima este un oraş din Iuda, aflat probabil aproape de Maon, Carmel şi Zif; al doilea este un oraş din Isahar (astăzi Zerin, la sud de Nazaret). Cei ce citesc Israel[11] văd în asocierea celor două soţii, una din Iudeea şi cealaltă din Israel, prefigurarea viitoarei uniri a celor două ţări sub coroana lui David”[12].

            „David a avut două soţii[13], pe israelita Ahinoam şi pe Abigail pe care a luat-o după aceea. Prima era o fire rece, a doua plină de căldură şi de har, suflet primitor şi darnic, care a văzut chipul Tatălui şi slava Lui. Aceasta a primit acea rouă a harului dumnezeiesc, precum se înţelege din numele ei. Ce este însă vocea Tatălui, dacă nu Cuvântul lui Dumnezeu, care varsă în inimile tuturor ploaia credinţei şi a dreptăţii?”[14].  „Acest suflet însă, cu bună înţelegere şi tare frumos la chip ca Abigail, şi-l câştigase în luptă, după ce şi-a învins potrivnicii şi după ce a murit bărbatul care, îndârjit în răutatea duhului său, se luptase din răsputeri ca să nu-i fie luată frumoasa-i soţie[15]. Ca un biruitor şi grijuliu mire, David îi arată atenţie şi dragoste, îndepărtându-i toate pierderile frumuseţii ei şi scoţându-i veşmintele robiei, ca şi cum i-ar fi înlăturat tot părul capului, adică mulţimea păcatelor, care par oarecum destul de multe în trupul nostru”[16].

44: Iar Micol, femeia lui David, fiica lui Saul, i-a fost dată de acesta lui Paltiel, fiul lui Laiş, din Galim.

Cum David era fugar, Saul a socotit desfăcută căsătoria sa cu Micol şi a dat-o pe aceasta lui Paltiel (= izbăvirea lui Dumnezeu), fiul lui Laiş (= leu) din Galim (= grămadă de pietre), sat învecinat cu Ghibeea. Mai multe nu ştim despre acest Paltiel.


[1] De fapt, răpirea chivotului.

[2] DEI, pp. 692-693

[3] BBVA, p. 338

[4] BBVA, p. 339

[5] BBVA, p. 339

[6] BBVA, p. 339

[7] BBVA, p. 340

[8] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 3

[9] BBVA, p. 340

[10] AB, p. 168

[11] În loc de Izreel, aşa cum o face Septuaginta, în Codex Vaticanus.

[12] SEP 2, p. 342

[13] La acea dată.

[14] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXI, 5

[15] Presupunere a autorului. În text, Nabal pare preocupat doar de propriile-i bunuri, purtând mai puţin grija soţiei.

[16] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXI, 10