CAP. 32 – Iezechia scapă, prin minune, de Senaherib.
1: Iar după aceste lucruri şi după adevărul lor s-a ridicat Senaherib, regele Asirienilor, şi a venit împotriva lui Iuda şi şi-a aşezat tabăra împotriva cetăţilor întărite cu ziduri, zicându-şi să le ia pentru sine.
În începutul versetului, „Cronistul se referă la reforma religioasă a lui Iezechia, care restabilea preeminenţa legitimă a Templului în Israel şi Iuda. (…) ♦ Campania antipalestiniană a lui Senaherib, regele Asiriei (705-681 î. Hr.), a avut loc în 701 î. Hr. (data este specificată la IV Regi 18,13: în al paisprezecelea an al domniei lui Iezechia). Scopul acesteia era dezmembrarea şi distrugerea coaliţiei antiasiriene din Palestina, conduse, pare-se, de Iezechia, regele lui Iuda, şi sprijinite puternic de Egipt. Ţinta ultimă a Asiriei era, de fapt, Egiptul. Pretextul invaziei va fi fost decizia lui Iezechia de a nu mai plăti tributul datorat Asiriei, stabilit de tatăl său”. Senaherib (= zeul lunii înmulţeşte fraţii).
2: Iar Iezechia, văzând venirea lui Senaherib şi hotărârea lui de a da lupta împotriva Ierusalimului,
3: s-a sfătuit cu bătrânii săi şi cu vitejii să astupe izvoarele de apă din afara cetăţii; şi l-au ajutat;
„Astuparea izvoarelor din afara cetăţii făcea parte dintr-un plan arhitectonic mai vast de colectare a surselor de apă într-un canal subteran şi deviere a lor spre Ierusalim. Sistemul avea ca scop privarea de apă a asediatorilor şi aprovizionarea locuitorilor asediaţi”.
„Ezechia este mintea care a încins filosofia lucrătoare împreunată cu cunoştinţa şi puterea de discriminare dumnezeiască împotriva puterii vrăjmaşe. Căci Ezechia înseamnă, după numele lui, puterea sau stăpânirea dumnezeiască. De aceea împărăţeşte el peste Ierusalim, adică peste suflet, sau peste viziunea păcii, cu alte cuvinte peste contemplaţia cunoscătoare, eliberată de patimi. Când aceasta vede puterea vrăjmaşă pornită împotriva ei, se sfătuieşte după cuviinţă cu bătrânii şi cu cei puternici să astupe apele izvoarelor din afara cetăţii. Iar căpeteniile unei asemenea minţi sunt raţiunea credinţei, a nădejdii şi a dragostei, care stăpânesc ca nişte bătrâni peste toate înţelesurile şi gândurile dumnezeieşti din suflet. Ele sfătuiesc cu înţelepciune mintea şi totodată o întăresc împotriva puterii vrăjmaşte şi-i arată modalităţile de nimicire a ei. Căci fără credinţă, nădejde şi dragoste mintea nu poate să oprească cele rele, nici să izbândească în cele bune. Credinţa convinge mintea războită, să-şi ia refugiul la Dumnezeu, dându-i curaj să îndrăznească prin armele duhovniceşti, ce i le pune la îndemână. Nădejdea se face chezaşul cel mai nemincinos al ajutorului dumnezeiesc, făgăduind nimicirea puterilor duşmane. Iar iubirea o face să fie cu anevoie de clintit, mai bine zis cu totul de neclintit din dragostea dumnezeiască, chiar când e războită, fixând în dorul după Dumnezeu toată puterea naturală a ei. Şi de fapt numele tălmăcite ale căpeteniilor, corespund cu cele spuse Căpeteniile lui Ezechia erau în acea vreme la Eliachim, fiul lui Hilchia, economul (supraveghetorul), Somnas scriitorul şi Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul. Eliachim înseamnă „învierea lui Dumnezeu”, iar tatăl său Hilchia înseamnă partea lui Dumnezeu. Şi de fapt învierea lui Dumnezeu în noi prin credinţă este fiul cel dintâi şi unic al părţii lui Dumnezeu, adică al cunoştinţei adevărate. Această credinţă, împreunată cu cuvenita supraveghere a cunoştinţei, adică cu darul discriminării, distinge limpede între năvălirile ispitelor cu voia şi între cele fără voie. Iar Somnas scriitorul înseamnă întoarcere, arătând limpede sensul cel mai deplin al nădejdii dumnezeieşti, fără de care nu e cu putinţă întoarcerea nimănui despre Dumnezeu. Iar propriu nădejdii e să scrie, adică să înveţe cele viitoare şi să le pună sub ochi ca prezente; apoi să convingă pe cei războiţi de puterea vrăjmaşă că nu e departe de ei Dumnezeu care-i apără şi pentru care sfinţii duc lupta. În sfârşit Ioah, fiul lui Asaf, cronicarul, se tălmăceşte frăţia lui Dumnezeu, iar Asaf, tatăl lui, adunare. Prin urmare din adunarea şi unirea în jurul celor dumnezeieşti a puterilor sufleteşti, adică a celei raţionale, impulsive şi poftitoare, se naşte iubirea. Prin aceasta cei ce au dobândit prin har o cinste egală la Dumnezeu (căci frăţia înseamnă harul egalei cinstiri), înscriind în memorie strălucirea frumuseţii dumnezeieşti, păstrează în ei neştearsă dorinţa după iubirea dumnezeiască, care înscrie şi întipăreşte în partea cugetătoare a sufletului frumuseţea cea pură. Deci aşa stând lucrurile, precum s-a arătat întrucâtva şi din tălmăcirea numelor, orice minte încinsă, asemenea lui Ezechia, cu putere dumnezeiască, are alăturea de sine ca pe nişte bătrâni sau căpetenii, în primul rând, puterea raţiunii. Din aceasta se cunoaşte credinţa cunoscătoare, care învaţă mintea în chip negrăit că Domnul e pururi de faţă, cu nădejdea, datorită căreia le are pe cele viitoare de faţă ca şi pe cele prezente. În al doilea rând are puterea poftitoare, prin care ia fiinţă iubirea de Dumnezeu. Prin acestea fixându-se mintea de bunăvoie în dorul după dumnezeirea cea atosfântă, e însufleţită de dorinţa cea mai puternică după Cel iubit. În sfârşit mai are lângă sine puterea iuţimii, prin care se aprinde cu tărie de pacea dumnezeiască, îmboldind mişcarea poftei spre dorirea lui Dumnezeu. Orice minte are aceste puteri conlucrând cu ea la desfiinţarea păcatului şi la înfiinţarea şi susţinerea virtuţii, ca pe nişte bătrâni, întrucât ele sunt cele dintâi puteri ale sufletului şi chiar îi întregesc fiinţa lui, apoi ca pe nişte căpetenii, întrucât au stăpânirea peste mişcările ce pornesc din ele şi dispun prin voinţa minţii, care le mişcă, de lucrările supuse lor. Ele sfătuiesc mintea şi o ajută să astupe apele izvoarelor, care erau, sau mai bine zis care sunt afară din cetate. Căci totdeauna ceea ce-i trecut pentru istorie e prezent, în chip tainic, în înţelesul spiritual. Având aceste trei puteri sănătoase şi neamăgite, mintea adună poporul cel mult, adică mişcările şi gândurile evlavioase, care pornesc în mod natural din ele. Iar apele din afara cetăţii, adică din afara sufletului, care formează râul ce trece prin mijlocul cetăţii, sunt cugetările ce curg în suflet, trimise prin fiecare simţ din sectorul corespunzător al lumii sensibile, în timpul completării naturale. Din ele se formează cunoaşterea celor sensibile, care străbate sufletul asemenea unui râu ce trece prin cetate. Câtă vreme este străbătut de această cunoştinţă, sufletul nu leapădă chipurile şi nălucirile sensibile, prin care obişnuieşte puterea vicleană şi pierzătoare să pornească războiul împotriva lui. De aceea zice Ezechia: Ca să nu vină regele Asur şi să afle apă multă şi să biruiască (II Paralipomena 32,4). E ca şi când mintea perspicace ar zice către puterile sale, în vremea năvălirii patimilor: – Să oprim contemplarea naturală şi să ne îndeletnicim numai cu rugăciunea şi cu muncirea trupului, prin filosofia activă (dintre acestea rugăciunea e închipuită prin urcarea regelui în templul lui Dumnezeu, iar muncirea trupului prin îmbrăcarea lui Ezechia cu sac), ca nu cumva prin ideile lucrurilor sensibile cel viclean să strecoare în noi şi chipurile şi formele lor. Căci prin acestea s-ar naşte în noi patimile pentru înfăţişările lucrurilor văzute, lucrarea raţională din noi încetând să mai străbată prin mijlocirea simţirii (percepţiei) spre realităţile inteligibile, şi astfel cel viclean ar reuşi să surpe cetatea, adică sufletul, şi să ne târască în Babilon, adică în confuzia patimilor. Cel ce, prin urmare, în vremea răscolirii patimilor, îşi închide vitejeşte simţurile şi leapădă cu desăvârşire închipuirea şi amintirea celor sensibile şi opreşte cu totul mişcările naturale ale minţii îndreptate spre cercetarea celor din afară, acela a astupat, asemenea lui Ezechia, apele izvoarelor care sunt în afara cetăţii şi a tăiat râul, care trece prin mijlocul cetăţii. La aceasta l-au ajutat puterile amintite şi mulţimea poporului adunat, adică gândurile evlavioase ale fiecărei puteri. Făcând aşa, sufletul a biruit şi ruşinat, prin mâna lui Dumnezeu, puterea vicleană şi tirană, ridicată împotriva lui, omorând, la porunca dumnezeiască, prin raţiunea capabilă să distrugă patimile, ca printr-un înger, una sută optzeci şi cinci de mii din ostaşii ei. Iar acest număr indică deprinderea păcatului care a pătruns în chip neraţional în cele trei puteri ale sufletului prin cele sensibile, ca şi lucrarea simţurilor îndreptată spre ele. Prin urmare mintea care vrea să risipească prin cunoştinţă îngrămădirile nevăzute, nu trebuie să se ocupe nici cu contemplaţia naturală şi nici altceva să nu facă în vremea atacului dracilor vicleni, ci numai să se roage, să-şi îmblânzească trupul cu osteneli, să stingă cu toată sârguinţa cugetul pământesc şi să păzească zidurile cetăţii (adică virtuţile ce străjuiesc sufletul, sau metodele de păstrare a virtuţilor, adică înfrânarea şi răbdarea), prin gândurile bune, înnăscute firii noastre. De asemenea e nevoie ca nici un gând să nu răspundă prin contrazicere vreunuia din duşmanii spirituali din afară. Aceasta ca nu cumva, cel ce aduce în suflet răsturnări viclene, amăgindu-l prin cele de-a dreapta, să-l despartă de Dumnezeu, furându-i dorinţa şi, înşelându-l prin cele ce par bune, să-i atragă cugetarea, care caută cele bune, spre cele rele. Acest amăgitor este închipuit prin Rabşache, căpetenia regelui Senaherib al Asiriei, de care spune Scriptura că vorbeşte evreieşte. Rabşache se tălmăceşte: tare la băutura împreunată cu sărutările, sau cel care are multe sărutări. Căci vicleanul drac, care obişnuieşte să războiască mintea prin cele de-a dreapta, vorbeşte evreieşte, aducând în suflet prin virtutea părută, dar neadevărată, răsturnări viclene şi arătându-i o iubire înşelătoare şi pierzătoare, decât care sunt mai bune rănile prietenului care loveşte. Căci se zice : Mai bine să te încrezi în rănile prietenului, decât în sărutările duşmanului (Proverbe 27,6). Iar Senaherib se tălmăceşte ispita uscăciunii, sau dinţi ascuţiţi. El, diavolul care, secând într-adevăr prin gândurile ascuţite spre rău (căci aceasta cred că înseamnă dinţii ascuţiţi), apa dumnezeiască a cunoştinţei ce curge în noi, prin lucrarea ce o produce în cei ce o primesc, îşi împlineşte cu adevărat slujba indicată de nume. El este şi se numeşte cu adevărat ispita uscăciunii, ca cel ce îi face lipsiţi de orice împărtăşire de viaţă în Duh pe cei ce cad în vicleniile lui. Sau poate se spune lui Senaherib, adică diavolului, ispita uscăciunii, pentru faptul că e lipsit şi sărac, neavând nici o putere proprie când năvăleşte împotriva noastră. Şi de fapt, fără lucrurile sensibile, prin care obişnuieşte să războiască sufletul, nu ar putea ca să se vatăme. De aceea are nevoie pentru supunerea noastră, de izvoarele din afara cetăţii, adică de înţelesurile lucrurilor materiale prin care obişnuiesc să pătrundă în suflet înfăţişările şi chipurile lucrurilor sensibile. Căci simţurile, primind întipărirea lor, ajung de multe ori, din pricina afecţiunii faţă de ele, o armă vicleană şi vătămătoare în mâna diavolului, spre înlăturarea podoabei dumnezeieşti din suflet, predând duşmanului, prin moleşeala plăcerii, puterea raţiunii din noi. Dar cel ce prin înfrânarea amintită îşi închide bărbăteşte simţurile, şi prin puterile sufletului ridică ziduri la intrările chipurilor sensibile spre minte, uşor risipeşte meşteşugurile viclene ale diavolului, făcându-l să se întoarcă cu ruşine pe calea pe care a venit. Iar calea pe care vine diavolul, sunt materiile ce par trebuincioase pentru susţinerea trupului. Deci acela îl sileşte să se întoarcă în ţara sa, adică în lumea de confuzie şi de haos, ucigându-l întocmai prin gândurile viclene, născute din el, cărora le-a schimbat direcţia spre readucerea păcii. Căci cel ce a putut să biruiască pe diavolul chiar prin gândurile viclene aduse de el, cărora le-a dat prin contemplaţie o întrebuinţare mai bună, a ucis pe Senaherib prin fiii săi şi l-a fugărit în Armenia, ţara sa. Acela a întrebuinţat spre întărirea păcii gândurile, care au tulburat sufletul prin simţuri. Căci Armenia se tălmăceşte prin aşezarea păcii. Iar aşezarea păcii se realizează prin dobândirea virtuţilor dumnezeieşti. Mintea întorcând în această direcţie gândurile, care mai înainte o îmbrânceau, prin simţuri, spre patimile de ocară, ucide pe diavolul care le naşte spre pierzarea firii omeneşti. Bine şi înţelept a lucrat aşadar Ezechia, după înţelesul spiritual al Scripturii, astupând apele izvoarelor, care erau în afara Ierusalimului, din pricina lui Senaherib, împăratul Asirienilor. Izvoarele din afara cetăţii, adică a sufletului, sunt toate cele sensibile. Iar râul, care trece prin mijlocul cetăţii, este suma de cunoştinţe adunate din contemplaţie naturală, din înţelesurile lucrurilor sensibile. Aceasta trece prin mijlocul sufletului, aflându-se la hotarul dintre minte şi simţire. Căci cunoştinţa lucrurilor sensibile nu e cu totul străină nici de puterea cunoştinţei nici de puterea minţii şi nu ţine cu totul nici de lucrarea simţurilor (de percepţie), ci se află la locul de întâlnire a minţii cu simţirea sau a simţirii cu mintea, făcând prin sine legătura între ele. De simţire (de percepţia sensibilă) ţine, întrucât cuprinde întipăririle lăsate de înfăţişările lucrurilor sensibile; iar de minte, întrucât transformă în raţiuni întipăririle lăsate de aceste înfăţişări. De aceea cu drept cuvânt s-a numit cunoştinţa lucrurilor râul ce trece prin mijlocul cetăţii, întrucât ea este puntea dintre cele două extremităţi, adică dintre minte şi simţire. Pe această cunoştinţă o astupă, în vremea năvălirii patimilor, cel ce risipeşte conştient concentrările ascunse ale dracilor vicleni, ca să ocolească primejdia intrării chipurilor materiale în minte. Şi făcând aşa, ucide una sută optzeci şi cincizeci de mii de duşmani, adică deprinderea făcătoare de păcat, care contrar raţiunii s-a sălăşluit în cele trei puteri ale sufletului, prin mijlocirea lucrurilor sensibile; de asemenea ucide lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, adică lucrarea neraţională a puterilor naturale prin simţuri. Căci numărul şase, fie că e alcătuit din unimi, fie din zeci, fie din sute, fie din alţi multipli ai acestora, indică celor familiarizaţi cu ştiinţa numerelor deprinderea făcătoare de virtute sau păcat, în proporţie cu multiplul din care se alcătuieşte, adică cu dispoziţia ce stă la baza deprinderii acesteia sau aceleia. Cu acest număr şase legănându-se, adunându-se, sau împreunându-se, numărul cinci, se indică simţurile, adică puterea, sau deprinderea, sau lucrarea lor, închinată celor sensibile, alăturată, sau adăugată, sau combinată cu puterile naturale ale sufletului. De pildă dacă se leagă cinci cu şase ca unimi, adică simplu cu simplu, se arată ca putere (ca potenţă) capacitatea de lucru prin simţuri. Iar dacă se adună la numărul şase înmulţit aparte numărul cinci alcătuit numai din unimi, se arată deprinderea de-a lucra prin simţuri în baza puterii sufletului. Dacă în sfârşit se împreună cu numărul şase înmulţit aparte numărul cinci înmulţit aparte, se indică înfăptuirea efectivă a unui lucru în baza puterii, deprinderii şi lucrării prin simţuri, adică aducerea la îndeplinire a virtuţii sau a păcatului, precum va avea numărul fie un înţeles rău, fie un înţeles de laudă, după locul respectiv din Scriptură. În locul de faţă, numărul şase înmulţit cu mai multe zeci, adunându-se cu cinci, alcătuit din unimi, dă numărul 180 (180+5) şi arătă deprinderea facultăţilor naturale cu săvârşirea păcatului prin simţuri, întrucât acest număr se află în locul prezent din Scriptură în înţeles rău. Pe această desprinde o ucide prin raţiunea dumnezeiască a cunoştinţei, ca printr-un Înger, mintea, care se întemeiază mai mult pe rugăciune, decât pe propria putere, şi socoteşte numai pe Dumnezeu drept cauză a oricărei izbânzi şi a oricărei biruinţe asupra diavolului. Prin urmare cel ce în vremea năvălirii ispitelor se abţine de la contemplaţia naturală şi stăruie numai în rugăciune, adunându-şi mintea din toate şi concentrând-o în ea însăşi şi în Dumnezeu, omoară deprinderea puterilor naturale ale sufletului de-a lucra răul prin simţuri, micşorându-se împotriva firii. Făcând aşa, el întoarce cu ruşine pe diavolul, dat fiind că acela nu mai dispune de deprecierea amintită, în care încrezându-se cu îngâmfarea-i obişnuită a venit asupra sufletului, ridicându-se prin cugetări trufaşe împotriva adevărului. Cunoscând, încercând şi făcând acest lucru marele David, care a avut mai mult decât toţi experienţa războaielor de gând, zice: Cât a stat cel fără de lege înaintea mea, am rămas mut şi surd şi m-am smerit şi am făcut despre cele bune (Psalmi 39,2). După el dumnezeiscul Ieremia porunceşte poporului să nu iasă din cetate, pentru sabia duşmanilor care o înconjura din toate părţile (Ieremia 6,25). Iar dacă fericitul Abel ar fi păzit această rânduială şi n-ar fi ieşit împreună cu Cain la câmp, adică în oceanul contemplaţiei naturale, înainte de a ajunge la nepătimire, nu l-ar fi ucis legea trupului, care se şi numeşte Cain, năvălind asupra lui cu viclenie şi amăgindu-l prin cele de-a dreapta în cursul contemplării lucrurilor, înainte de deprinderea desăvârşită. Dar nefăcând aşa, a fost ucis de Cain, pe care, cum îl arată numele, Adam, primul om, l-a dobândit ca prima roadă a greşelii sale, născând legea păcatului, pe care nu a creat-o Dumnezeu deodată cu omul în Rai. Căci Cain se tâlcuieşte dobândire. Asemenea şi Dina, fiica marelui Iacob, dacă n-ar fi ieşit împreună cu fetele celor din partea locului, adică cu nălucirile sensibile, nu ar fi înjosit-o Sichem, fiul lui Emor. Sichem se tâlcuieşte spate, iar Emor măgarul, adică trupul. Deci spatele trupului, adică Sichem al lui Emor, e legea de dinapoi, nu cea de dinainte, adică cea de pe urmă, nu cea dintâi. Căci la început, adică înainte (înainte de a se fi săvârşit poruncii dumnezeieşti), nu avea trupul omenesc, adică Emor, legea păcatului, adică pe Sichem, ci legea păcatului a odrăslit în trup mai pe urmă, din pricina neascultării. Cunoscând Scriptura acest lucru şi voind să indice ivirea ulterioară acestei legi, a numit-o Sichem, adică spate, sau ceea ce e mai pe urmă, căci spatele arată prin fire ceea ce se află la urmă. Deci bine este ca înainte de deprinderea desăvârşită, să ne apucăm de contemplarea naturală, ca nu cumva, căutând să aflăm raţiunile duhovniceşti din făpturile văzute, să adunăm, prin neatenţie, patimi. Căci în cei desăvârşiţi stăpânesc mai mult înfăţişările externe ale lucrurilor văzute, care preocupă simţurile, decât raţiunile lucrurilor ascunse în înfăţişări, care preocupă sufletul”.
4: şi a adunat mult popor şi a astupat izvoarele apelor şi râul care curgea prin cetate, zicând: „Nu cumva regele Asiriei să vină şi să afle apă multă şi să prindă putere”.
Râul care curgea prin cetate: „Cronistul se referă la cursul de apă care izvora în valea Gihon, la nord de Ierusalim, şi intra în interiorul fortificaţiilor. Râul separa Sionul şi Acra de Moria şi Ofel, adică trecea prin mijlocul ţinutului în care era construit Ierusalimul. După toate aparenţele, nu este vorba despre Chedron, care este în general numit pârâu”.
5: Şi s-a întărit Iezechia şi a umplut la loc zidul care fusese surpat şi a zidit turnuri şi un alt zid exterior, în faţă, şi a întărit turnul cetăţii lui David şi a pregătit arme din belşug.
„Cronistul se referă la Millo, sistemul de terase care sprijinea fortificaţiile Sionului, prima cetate a lui David, şi care consta din pereţi de reţinere în spatele cărora se turna pământ până la nivelul lor”.
6: Şi a pus căpitani de război peste popor; şi s-au adunat la el în locul deschis din poarta văii, iar el le-a grăit, zicând:
7: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă şi să nu vă speriaţi în faţa regelui Asiriei şi în faţa tuturor neamurilor care sunt cu el, că mai mulţi sunt cu noi decât cu el;
„Mai mulţi: nu neapărat numeric. Iezechia se referă la puterea divină, care vine în sprijinul poporului ales”.
8: cu el sunt braţe de carne, dar cu noi este Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne scape şi să ducă lupta noastră”. Iar poporul s-a întărit cu aceste cuvinte ale lui Iezechia, regele lui Iuda.
9: După aceea, Senaherib, regele Asiriei, şi-a trimis servii la Ierusalim (în timp ce el se afla la Lachiş, împreună cu toată oastea lui); a trimis la Iezechia, regele lui Iuda, şi la întregul Iuda ce se afla în Ierusalim, zicând:
Lachiş (= colină).
10: „Aşa grăieşte Senaherib, regele Asirienilor: – În cine vă puneţi voi nădejdea, de rămâneţi sub împresurare în Ierusalim?
11: Nu cumva Iezechia vă înşală, ca să vă dea morţii şi foamei şi setei, zicând: «Domnul, Dumnezeul nostru, ne va scăpa din mâna regelui Asiriei!»?
12: Oare nu acesta este Iezechia, cel care I-a dărâmat jertfelnicele şi locurile Lui cele înalte şi le-a zis Iudeilor şi locuitorilor Ierusalimului: «În faţa acestui jertfelnic să vă închinaţi şi deasupra lui să tămâiaţi!»?
13: Oare voi nu ştiţi ceea ce eu şi părinţii mei le-am făcut tuturor neamurilor din ţările lor? Au putut oare dumnezeii neamurilor de pe-ntreg pământul să-şi scape popoarele din mâna mea?
14: Dintre dumnezeii acestor neamuri pe care părinţii mei le-au nimicit, cine a fost în stare să-şi scape poporul din mâna mea?… Cum dar va putea Dumnezeul vostru să vă mântuiască din mâna mea?
15: Aşadar, să nu vă amăgească Iezechia şi să nu facă din voi nişte creduli; să nu-l credeţi: nici un dumnezeu al vreunui neam şi al vreunui regat nu va putea să-şi scape poporul din mâna mea, aşa cum nu l-a scăpat din mâna părinţilor mei; aşadar, nici Dumnezeul vostru nu vă va scăpa din mâna mea.
16: Şi încă alte multe au grăit servii săi împotriva Domnului Dumnezeu şi împotriva lui Iezechia, robul Său.
17: El a făcut şi o scrisoare prin care-L defăima pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, spunând despre EL: „Aşa cum dumnezeii nemurilor pământului nu şi-au scos popoarele din mâna mea, nici Dumnezeul lui Iezechia nu-Şi va scoate din mâna mea poporul”.
18: Şi au strigat cu glas mare, în limba ebraică, spre poporul Ierusalimului, cel de pe zid, să le ajute şi să dărâme [zidurile], pentru ca ei să ia cetatea.
19: Ei vorbeau despre Dumnezeul Ierusalimului ca despre dumnezeii popoarelor pământului (lucruri de mâini omeneşti).
20: Atunci regele Iezechia şi profetul Isaia, fiul lui Amos, s-au rugat asupra acestora şi au strigat la cer.
Profetul Isaia (= slava lui Iahve), fiul lui Amos (= povară; purtător de sarcini), era sfetnicul regelui Iezechia şi e autorul cărţii profetice care-i poartă numele.
21: Iar Domnul a trimis un înger şi a sfărâmat pe tot viteazul şi pe războinicul şi pe comandanţii şi pe căpeteniile cele mari din tabăra regelui Asiriei; acesta s-a întors plin de ruşine în ţara lui şi a intrat în capiştea dumnezeului său, iar fiii lui – cei ce ieşiseră din coapsele lui – l-au ucis cu sabia.
Iosif Flaviu, „Antichităţi iudaice 10,1,5, afirmă că asirienii, în număr de o sută optzeci şi cinci de mii, au fost ucişi de o epidemie de ciumă, în prima noapte a atacului asupra Ierusalimului. ♦ IV Regi 19,37 menţionează numele paricizilor: Adramelec şi Şareţer, precum şi zeul în templul căruia a fost ucis Senaherib: Nisroc”.
Rugăciunea, pe „asirieni, i-a omorât într-o singură noapte cu o sabie nevăzută”. Căci „oricine are putere nu omoară cu nălucirea, nici nu sperie prin zgomote, ci se foloseşte el însuşi de putere precum voieşte. Însă dracii, neputând nimic, joacă ca pe scenă, schimbându-şi chipurile şi speriind copiii, prin nălucirea zgomotelor şi prin înfăţişări prin care se dovedesc mai degrabă vrednici de dispreţuit, ca unii ce sunt neputincioşi. Căci îngerul adevărat, trimis de Domnul împotriva asirienilor, n-a avut nevoie de zgomote, nici de năluciri din afară, nici de lovituri, nici de ciocănituri. Ci s-a folosit liniştit de puterea sa şi a omorât îndată o sută optzeci şi cinci de mii. Iar dracii nu pot nimic, chiar dacă încearcă să înspăimânte prin năluciri”. „Când a izbucnit războiul persan şi Ierusalimul ajunsese în primejdie de a fi nimicit din temelii, când apărătorii oraşului care stăteau pe ziduri tremurau, se temeau şi se clătinau ca la aşteptarea tunetului şi a cutremurului care zguduie totul, împăratul Iezechia a pus înaintea multelor zeci de mii de ostaşi perşi rugăciunile lui Isaia. Şi nu i-a fost înşelată nădejdea. Căci abia a ridicat profetul mâinile spre cer, şi Dumnezeu, prin săgeţi trimise din văzduh, a şi pus capăt războiului persan. Prin acest ajutor dat de sus, Dumnezeu i-a învăţat pe împăraţi să socotească pe slujitorii Săi mântuitori obşteşti ai pământului. Totodată, i-a mai învăţat pe împăraţi să respecte sfaturile drepţilor şi să asculte bunele lor îndemnuri atunci când drepţii îi roagă să facă vreo faptă bună şi iubitoare de Dumnezeu”.
Versetele 20-21 sunt comentate pe larg: „Cuvântul Sfintei Scripturi, deşi are margini (e circumscris) după literă, sfârşindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înţelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris) după natură. Căci ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că şi cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui. Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El este după fiinţă nehotărnicit, e vădit că şi cuvântul grăit de El e nehotărnicit. Aşadar, chiar dacă cele petrecute figurat în timpul lui Ezechia au luat sfârşit, contemplând duhovniceşte întâmplările istorisite care s-au sfârşit atunci, să admirăm înţelepciunea Duhului Sfânt care le-a scris. Căci în fiecare dintre cei ce se împărtăşesc de firea omenească a aşezat putinţa ca să realizeze în sine aşa cum trebuie şi cum se cuvine celor scrise. Astfel oricine vrea să se facă învăţăcel al cuvântului dumnezeiesc şi să nu socotească nimic din cele prezente şi trecătoare deopotrivă cu virtutea, poate deveni un alt Ezechia în duh. Ba şi un alt Isaia, neîmpiedicat de nimic să se roage, să strige la cer, să fie auzit şi să obţină de la Dumnezeu, printr-un Înger, distrugerea şi pierirea celor ce îl războiesc spiritual. Dar ce vrea să Înţeleagă Sfânta Scriptură în lumina cunoştinţei lui Hristos, ca referindu-se la suflet, trebuie să se exercite cu toată sârguinţa şi în tălmăcirea numelor, care poate să lămurească tot înţelesul celor scrise. E nevoie să facă aceasta dacă vrea să ajungă la înţelegerea întocmai a celor scrise şi să nu coboare în chip iudaic înălţimea Duhului la pământ spre trup, închizând (circumscriind) făgăduinţele dumnezeieşti şi nestricăcioase ale bunurilor spirituale în stricăciunea bunurilor trecătoare, precum o fac unii dintre aşa zişii creştini. Aceştia poartă în chip mincinos numele care derivă de la Hristos, dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înţelesul lui şi umblând pe o cale contrară lui Hristos, cum va arăta pe scurt cuvântul nostru. Căci Dumnezeu a venit la noi făcându-se om, pe lângă alte pricini tainice pe care nu le poate pătrunde nici o raţiune, şi pentru ca să plinească legea duhovniceşte, prin înlăturarea literei, şi să înalţe şi să facă arătată puterea ei de viaţă făcătoare, depărtând partea care omoară. Iar partea legii care omoară, după dumnezeiescul Apostol, litera, precum puterea de viaţă făcătoare a ei este duhul. Căci zice: litera omoară, iar duhul face viu (II Corinteni 3,6). Dar dacă-i aşa, creştinii mincinoşi de care vorbeam, au ales făţiş partea contrară a lui Hristos şi au ignorat toată taina întrupării. Ei nu numai că şi-au îngropat prin literă toată puterea înţelegerii şi n-au voit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci au ales mai bine să fie pământ, potrivit ameninţării, şi să se întoarcă la pământ, prin afecţiunea lor faţă de literă, ca faţă de pământ, în loc să aleagă legătura cu cerul, adică cu duhul, şi să fie răpiţi în văzduh, adică în lumina spirituală, întru întâmpinarea Domnului, în nori, adică în contemplaţiile înalte, şi astfel să fie totdeauna împreună cu El prin cunoştinţă. De aceea cu drept cuvânt se cade să ne scârbim de aceştia, întrucât se aleg cu o pagubă insuportabilă din pricina neştiinţei, dar şi ne întristăm, întrucât dau multe prilejuri Iudeilor spre întipărirea în necredinţă. Dar noi lăsându-i pe aceia să fie aşa cum vor, să ne întoarcem la noi înşine şi la Scriptură, începând cercetarea duhovnicească a capitolului de faţă cu tălmăcirea numelor. Deci Ezechia se tălmăceşte puterea lui Dumnezeu; Ahaz, tatăl lui, înseamnă forţă; Isaia se tălmăceşte ridicarea lui Dumnezeu, adică Înălţarea lui Dumnezeu; iar Amos, tatăl lui, înseamnă popor al ostenelii. Puterea lui Dumnezeu este virtutea care omoară patimile şi străjuieşte gândurile evlavioase şi pe care o naşte lucrarea poruncilor, care nu e decât forţă, luată în înţeles moral. Prin acestea nimicim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai bine zis cu puterea Lui, Puterile rele care se împotrivesc celor bune. Iar Înălţimea lui Dumnezeu este cunoştinţa adevărului, pe care o naşte osteneala contemplării făpturilor şi sudorile împreunate cu lucrarea virtuţilor, care (sudori) devin părinţii acelei osteneli. Prin cunoştinţă nimicim cu totul puterea minciunii,, care se împotriveşte adevărului, umilind şi surpând toată înălţarea duhurilor rele ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu (II Corinteni 10,5). Iar rugăciunea este cererea acelor lucruri, pe care obişnuieşte Dumnezeu să le dea oamenilor spre mântuire. Şi pe drept cuvânt. Căci dacă votul este făgăduirea acelor bunuri (virtuţi) care se aduc lui Dumnezeu din partea oamenilor, rugăciunea va fi cererea acelor bunuri, pe care le hărăzeşte Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Ea deci aduce răsplata dispoziţiei cu care am făcut mai înainte făgăduinţele. Iar strigarea este stăruinţa şi sporirea în lucrarea diferitelor chipuri ale virtuţilor şi în contemplarea diferitelor vederi ale cunoştinţei, în vremea năvălirii dracilor cei răi. Pe aceasta o ascultă Dumnezeu în chip firesc mai mult decât pe toate, căci se bucură mai mult de dispoziţia celor ce cultivă virtutea şi cunoştinţa, decât de un glas mare. Prin cer se înţelege în Sfânta Scriptură adeseori însuşi Dumnezeu, precum spune undeva Ioan Înaintemergătorul, marele propovăduitor al adevărului: Nu poate omul să ia nimic de la sine, de nu-i va fi dat lui din cer (Ioan 3,2), adică de la Dumnezeu, căci toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1,17). În acest înţeles trebuie luat cuvântul cer din textul Scripturii, dat în capitol. Dar Scriptura mai numeşte cer şi Puterile cereşti, după cuvântul: Cerul îmi este mie scaun (Isaia 1,66). Aceasta pentru că Dumnezeu se odihneşte în fiinţele simple şi netrupeşti. Iar dacă ar spune cineva că şi mintea omenească, curăţită de toată nălucirea materială şi împodobită cu raţiunile dumnezeieşti ale celor inteligibile, este cer, nu ar cădea, după părerea mea, din adevăr. Dar nici cel care ar numi cer, înălţimea cunoştinţei spirituale din oameni, nu ar greşi. Căci într-adevăr cunoştinţa adevărată se face, asemenea cerului, scaun al lui Dumnezeu, primind pe Dumnezeu să se întroneze în ea, prin tendinţa nestrămutată a dorinţei ei ferme şi înalte spre bine. La fel lucrarea curată a virtuţilor este numită aşternut al picioarelor Lui, întrucât primeşte deasupra ei tălpile dumnezeieşti şi nu le lasă câtuşi de puţin să se murdărească de întinăciunile trupului, înţelegând prin pământ trupul. Deci regele Ezechia închipuie, după tălmăcirea numelui său, virtutea, deoarece acest nume, tradus în limba grecească, înseamnă puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu împotriva Puterilor vrăjmaşe se manifestă numai prin virtute. Ahaz, tatăl lui Ezechia se tălmăceşte forţă şi indică lucrarea poruncilor, precum s-a spus mai înainte. Din această lucrare se naşte puterea dumnezeiască a virtuţii. Proorocul Isaia închipuieşte cunoştinţa celor înalte, căci numele lui, tălmăcit, înseamnă Înălţimea lui Dumnezeu. El indică înălţimea cunoştinţei celei după Dumnezeu, născută din osteneala diferitelor contemplări ale lucrurilor. Căci Amos înseamnă osteneala poporului precum am arătat. Prin urmare acesta fiind înţelesul numerelor, e vădit ca orice iubitor de înţelepciune şi evlavios, înarmat cu virtute şi cunoştinţă, sau cu înfăptuire şi cu contemplaţie, când va vedea năvălind asupra lui, prin afecte, Puterea vicleană, cum a pornit asupra lui Ezechia împăratul Asirienilor, va socoti că nu poate avea decât un singur ajutor spre împrăştierea relelor: pe Dumnezeu. Iar pe acesta şi-L va face milostiv, strigând fără glas, prin stăruinţă şi mai mare în virtute şi cunoaştere. Şi aşa va primi în ajutor, mai bine zis spre mântuire, un Înger, adică o raţiune mai înaltă a înţelepciunii şi a cunoştinţei, care va zdrobi pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste din tabăra împăratului Asur, şi-l va întoarce pe el cu ruşinea feţei în ţara lui. Căci împărăţia vicleană şi pierzătoare a diavolului, închipuită prin împărăţia Asirienilor, pornind război împotriva virtuţii şi a cunoştinţei oamenilor, caută să le doboare sufletul prin puterile (facultăţile) înnăscute ale lor. Întâi le aţâţă puterea poftitoare, ca să dorească cele potrivnice firii, îndemnând-o să aleagă cele sensibile în loc de cele inteligibile, apoi le răscoleşte iuţimea, ca să lupte pentru lucrul sensibil ales de poftă; în sfârşit învaţă raţiunea să născocească moduri ale plăcerilor celor după simţuri. Cu un cuvânt ea aşează ca stăpână peste aceste puteri lucrurile sensibile, sau face să domnească peste facultăţile sufletului, legea pământului. Deci puternic a numit Scriptura pe dracul viclean care pune stăpânire peste poftă şi o aprinde spre dorinţele necuviincioase ale plăcerilor urâte. Căci nimic nu e mai puternic şi mai silnic decât pofta naturală. Iar războinic a numit pe dracul care se aşează în iuţime şi o face să se lupte necurmat pentru plăceri. Căpetenie a numit pe cel ce se ascunde în chip nevăzut în înfăţişările lucrurilor sensibile şi cheamă în chip amăgitor spre fiecare din ele dorinţele sufletului prin fiecare simţ. Şi a numit Scriptura pe acesta căpetenie, pentru faptul că el face ca fiecare patimă să fie stăpânită de ceva corespunzător din cele sensibile. Căci fără vreun lucru sensibil, care să atragă puterile sufletului spre el, prin mijlocirea vreunui simţ, n-ar lua fiinţă patima. Iar conducător de oaste a numit pe dracul care abuzează de facultatea raţională a sufletului, mişcând-o spre născocirea şi aflarea tuturor căilor ce duc spre rău. În sfârşit faţa diavolului este poleiala plăcerii, prin care pune stăpânire peste orice suflet ce se grăbeşte să o primească şi preţuieşte mult lucrurile sensibile care vrăjesc simţurile, decât contemplarea celor inteligibile, care îngraşă mintea. Această faţă o ruşinează cel ce a primit de la Dumnezeu, prin rugăciune, raţiunea înţelepciunii, care nimiceşte toată Puterea vicleană, adică desfiinţează cu desăvârşire tirania cea rea, care tulbură sufletul. Căci i-a nimicit, zice Scriptura, nu i-a zdrobit. Fiindcă zdrobirea are ca efect numai încetarea activităţii pătimaşe, iar nimicirea este desfiinţarea totală chiar şi a mişcărilor din cugetare. Iar ţara regelui Asur, adică a diavolului viclean şi atotrău, este deprinderea învârtoşată şi dură a păcatului sau a neştiinţei, deprindere lipsită de orice căldură a viaţă pe care o dă virtutea şi de orice lumină spirituală pe care o aduce cunoştinţa. Diavolul se întoarce singur în ea după încercarea nereuşită a atacului. Căci prin atacul său n-a putut strămuta în această deprindere a sa Ierusalimul, adică sufletul iubitor de Dumnezeu şi cu totul nepătimaş care are în sine, ca pe un Ezechia, raţiunea desăvârşită a făptuirii, şi, ca pe un Isaia, mintea luminată de cunoştinţă, care dobândesc îndurarea lui Dumnezeu şi nimicesc prin Înger puterea cea rea”.
22: Aşa i-a mântuit Domnul pe Iezechia şi pe locuitorii Ierusalimului din mâna lui Senaherib, regele Asiriei, şi din mâna tuturor celorlalţi şi i-a apărat din toate părţile.
Versetele 9-22: „Versiunea conflictului diplomatic prezentată de Cronist este mult mai scurtă faţă de cea de la IV Regi 18. Autorul Paralipomenelor trece sub tăcere trimiterea unei delegaţii iudee la cartierul general al trupelor asiriene stabilit în Lachiş, care a încercat să negocieze cu Senaherib independenţa Ierusalimului (IV Regi 14-16), în schimbul unui tribut copleşitor. De asemenea, nu se pomenesc numele solilor de rang înalt trimişi de Senaherib, în fruntea unei armate numeroase, la Ierusalim (IV Regi 18,17). Apoi, discursul comprimat al solilor asirieni nu face nici o referire la speranţele pe care Iezechia şi le pusese în ajutorul egiptean (IV Regi 18,24). Cronistul ignoră condiţiile în care a fost trimisă scrisoarea lui Senaherib către Iezechia (IV Regi 19,9) şi lasă să se înţeleagă că aceasta avea exclusiv un caracter blasfemator. Nici un cuvânt despre asedierea Libnei (IV Regi 19,8) şi despre veştile îngrijorătoare pentru asirieni – armata egipteană îşi începuse marşul spre Iuda (IV Regi 19,9). În versetul 20 nu transpare nici o umbră din spaima regelui iudeu, iar simpla menţionare a profetului Isaia nu ţine locul celor două profeţii de la IV Regi 19,1-8 şi 20, 6-9. Confruntarea celor două personaje corespondente (din IV Regi şi II Paralipomene) nu poate însă duce la concluzia, simplistă, că Paralipomenele ar fi un simplu rezumat al cărţii a patra a Regilor. Versiunea II Paralipomene este, prin ocultarea momentelor penibile prin care a trecut suveranul iudeu, opera unui ideolog”.
23: Şi mulţi Îi aduceau daruri Domnului în Ierusalim şi daruri lui Iezechia, regele lui Iuda, şi multă slavă şi-a dobândit el, după acestea, în ochii tuturor neamurilor.
Şi acest verset are o amplă tâlcuire: „Dumnezeu, zidind toată firea cea văzută, n-a lăsat-o să se mişte numai prin simţire, ci a semănat cu înţelepciune în fiecare din speciile care o alcătuiesc raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă. Iar aceasta a făcut-o ca nu numai prin făpturile tăcute să se vestească cu glas mare Făcătorul lor, arătat prin raţiunile lucrurilor, ci omul, povăţuit de legile şi modurile naturale ale celor văzute, să afle cu uşurinţă calea învăţăturii care duce spre El. Căci era propriu bunătăţii supreme ca să facă nu numai din fiinţele dumnezeieşti şi netrupeşti ale celor spirituale, chipuri ale slavei tainice şi dumnezeieşti, ca unele ce primesc, după cât le e îngăduit, analog cu ele însele, splendoarea mai presus de înţelegere a frumuseţii neajunse, ci să amestece şi în lucrurile sensibile, care sunt atât de departe de fiinţele spirituale, urme din măreţia proprie, ca să poată transporta prin ele mintea omenească în chip neamăgitor spre Dumnezeu, ajutând-o să se ridice mai presus de toate cele văzute şi să lase în urma ei toate cele aflătoare la mijloc, prin care şi-a tăiat acest drum. Dar nu numai pentru aceasta, ci şi ca să nu mai aibă nici unul din cei ce slujesc făpturii în loc de Făcător, putinţa să-şi scuze neştiinţa, odată ce aude făptura vestind mai puternic decât orice glas pe Făcătorul ei. Dar dacă Făcătorul celor văzute a semănat în fire în chip natural raţiuni duhovniceşti de-ale înţelepciunii şi moduri de purtare cuviincioasă, atunci urmează că orice minte încununată cum se cuvine, cu virtute şi cunoştinţă, împărăţind, asemenea marelui Ezechia, peste Ierusalim, adică peste o deprindere ce nu vede decât pacea, sau peste o stare lipsită de orice patimi (căci Ierusalim se tâlcuieşte vederea păcii), are toată zidirea în stăpânirea ei prin formele care o alcătuiesc. Iar zidirea îi aduce lui Dumnezeu, prin mijlocirea minţii, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţei, ca pe nişte daruri, iar minţii îi oferă, ca pe nişte plocoane, modurile virtuţii conforme cu legea naturală, care există în ea. Şi prin amândouă călăuzeşte pe drumul drept mintea, care poate să-şi câştige prin ele o mare strălucire, adică mintea iubitoare de înţelepciune, care se desăvârşeşte prin raţiune şi viaţă, sau prin fapte şi contemplaţie. Scriptura spune apropiat că Domnului se aduc daruri, iar regelui plocoane. Căci, precum spun cei ce s-au sârguit cu aceste lucruri, daruri se numesc, după înţelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsă de ele. De aici vine obiceiul obştesc al oamenilor de a numi lucrurile pe care le aduc regilor daruri. Acest obicei are poate în vedere faptul că cei ce le primesc nu sunt lipiţi de ele. De asemenea ar putea spune cineva din cei cu râvnă în toate, că tot din această pricină s-au numit daruri lucrurile aduse de magi Domnului, care din iubirea de oameni s-a făcut asemenea nouă. Desigur că spunând aceasta nu va schimba nimic din adevărul simbolului. Aducând deci Domnului raţiunile duhovniceşti din lucruri, i le aducem ca daruri întrucât El prin fire nu e lipsit de nici una din acestea. Căci nu îi aducem Domnului, pe lângă altele, raţiunile lucrurilor, pentru că ar fi lipsit de ele, ci ca să-l lăudăm întrucâtva, după puterea noastră, ca unii ce suntem îndatoraţi la aceasta, din făpturile Lui. Iar plocoane primeşte cele ce se îndeletniceşte plin de râvnă cu filosofia dumnezeiască, ca unul ce are lipsă prin fire atât de modurile naturii prin virtute cât şi de raţiunile ei pentru cunoaştere. Dar se pot înţelege şi astfel darurile. Dacă darul este ceea ce se dă celor de mai înainte n-au adus nimic, putem spune că mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca daruri, din contemplarea lucrurilor, raţiunile care alcătuiesc (susţin) credinţa fără nici o demonstraţie raţionale şi care sunt aduse prin ea Domnului. Căci pentru credinţă nu aduce nimeni nimic mai înainte. Fiindcă mintea Îl priveşte în chip firesc şi fără nici o meşteşugire pe Făcătorul propriu, întrucât Îi vesteşte zidirea. Pentru că ce ar putea să aducă cineva de valoare egală cu credinţa, ca să primească credinţa în Dumnezeu ca datorie şi nu ca dar. Iar ca plocoane primeşte legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire, adică aducând mai înainte de dobândirea lor ostenelile căinţei. Prin aceasta dezbracă întâi pe omul cel vechi şi abia după aceea iese la culesul roadelor dreptăţii, adunând diferitele moduri ale virtuţii, sădite în făpturi. Căci nu şi le-ar putea însuşi pe acestea, dacă nu ar dezbrăca mai întâi pe omul cel vechi, strâmbându-l la culme prin osteneli şi sudori multe, aşa cum face şarpele când năpârleşte. Astfel, mintea cunoscătoare (gnostică) primeşte ca daruri pentru Dumnezeu, raţiunile susţinătoare ale credinţei, culese din lucruri, neaducând şi nedând înainte de ele nimic. Căci cine a dat Lui mai înainte ceva şi se va întoarce Lui (Romani 8,35). Şi primeşte ca plocoane legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de vieţuire. De pildă, mintea înţeleaptă imitând legea naturală a bolţii cereşti, primeşte ca plocon putinţa de a se menţine pururi în mişcare cea mai regulată şi mai constantă a virtuţii şi a cunoştinţei, mişcare ce poartă cu sine în chip ferm raţiunile luminoase, atotstrălucitoare ale lucrurilor, întocmai ca pe nişte stele. Sau imitând legea naturală a soarelui, care îşi schimbă lucrurile după trebuinţele Universului, primeşte alt plocon şi anume buna chibzuială, prin care se acomodează cu înţelepciune şi după cuviinţă tuturor împrejurărilor, rămânând totdeauna aceeaşi prin identificare neîmpuţinată a luminai pe care o răspândeşte prin virtute şi cunoştinţă. De asemenea primeşte de la vultur puterea de a privi ţintă spre strălucirea dumnezeiască a luminii pure, fără să i se vatăme câtuşi de puţin pupila spirituală de către raza atotstrălucitoare. Imită apoi cerbul, străbătând ca pe nişte munţi înălţimile vederilor dumnezeieşti şi nimicind prin discernământul raţiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca nişte otrăvuri; apoi strângând prin multele şi feluritele izvoare ale cunoştinţei, veninul răutăţii rămas cu vreo ocazie oarecare. Nu mai puţin imită mersul sprinten al caprei şi siguranţa pasării, sărind ca o capră peste cursele dracilor ce poartă război împotriva virtuţii, şi zburând ca o pasăre peste lanţurile duhurilor ce luptă împotriva cunoştinţei. Spun unii că oasele leului, ciocnindu-se unul de altul, scot scântei. Deci şi aceasta o imită mintea care se îndeletniceşte prin fire cu cunoaşterea şi cu slujirea lui Dumnezeu, întrucât caută adevărul prin dezbateri, lovind între ele gândurile evlavioase ca pe nişte oase şi aprinzând astfel focul cunoştinţei. Se face apoi înţeleaptă ca şarpele şi blândă ca porumbul, întrucât îşi păstrează în orice împrejurare credinţa nezdrobită, ca pe un cap, şi leapădă din sine oţărirea mâniei ca un porumb, neştiind să poarte gând rău faţă de cei ce-o necăjesc şi-o batjocoresc. Ba primeşte şi de la turturea ca plocon, silinţa de a-i imita nevinovăţia, făcând prin voinţă toate cele ce le fac făpturile necuvântătoare din necesitate. Astfel mintea iubitoare de înţelepciune, contemplând întru cunoştinţă lumea făpturilor după raţiunea sau modul de viaţă natural al fiecăreia dacă se îndeletniceşte cu cunoaşterea, (dacă e gnostică), primeşte raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, ca pe nişte daruri aduse lui Dumnezeu de creaţiune, iar dacă se îndeletniceşte cu făptuirea (dacă e practică), imitând prin modurile sale de vieţuire legile naturale ale lucrurilor, primeşte plocoanele, dezvăluind în sine, prin viaţa ce o trăieşte, toată măreţia înţelepciunii dumnezeieşti purtată în chip nevăzut de făpturi. Cineva ar putea susţine că Scriptura a spus că lui Dumnezeu I se aduc daruri, pentru că a voit să arate la nemărginirea bunătăţii dumnezeieşti, care primeşte de la noi ca daruri cele ce ni le-a dat, ca şi când nu ne-ar fi dat mai înainte nimic, socotind ca venind de la noi tot ce-i aducem. Desigur că şi aceasta ar avea dreptate spunând aşa, căci arată cât de mare şi negrăită e bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, primind ale sale ca venind din partea noastră şi mărturisindu-şi trebuinţa după ele, ca după lucruri străine. Şi s-a înălţat, zice, Ezechia în ochii tuturor neamurilor. Cel ce a ajuns prin fapte şi contemplaţie, asemenea lui Ezechia, pe cel mai înalt pisc al virtuţii şi al cunoştinţei, pe drept cuvânt s-a înălţat mai sus decât toate neamurile, adică s-a ridicat prin făptuire deasupra patimilor trupeşti şi necinstite şi a corpurilor zise naturale; şi simplu grăind, ca să arăt pe scurt, deasupra tuturor celor ce cad sub simţuri, străbătând prin contemplaţie şi cunoştinţă (în chip gnostic) toate raţiunile din ele. Căci şi acestea se numesc în Scriptură în chip figurat neamuri, fiind prin natura lor de alt neam în raport cu sufletul şi mintea. Dar întrucât acestea nu se războiesc împotriva minţii. Dumnezeu nu a poruncit câtuşi de puţin să se poarte război contra lor. Căci nu ni s-a poruncit să luptăm cu făpturile din afară, din afara simţurilor, ci să luptăm fără încetare cu patimile de ocară ce locuiesc în noi, adică în pământul inimii, împotriva firii. Cu acestea trebuie să luptăm până le vom stârpi din el şi vom ajunge singuri stăpâni peste acest pământ, care va fi de aici înainte netulburat, odată ce au fost nimicite patimile străine. De aceea Scriptura vorbind despre darurile ce se aduceau lui Dumnezeu şi despre plocoanele ce se aduceau regelui, nu a spus simplu: Toţi aduceau daruri lui Dumnezeu şi plocoane regelui, ci mulţi, adică nu toate neamurile, ci multe neamuri. Prin acestea se arată că există aşa zise neamuri, de la care nu se aduce nimic lui Dumnezeu sau regelui. Căci pe drept cuvânt se spune că numai făpturile care alcătuiesc lumea celor create aduc pe deoparte ca daruri lui Dumnezeu raţiunile dumnezeieşti din ele, după care au fost şi create, ca unele ce au fost făcute de Dumnezeu, pe de alta ca plocoane regelui legile lor naturale, ca unele ce au fost create pentru om, ca mintea acestuia, orientându-se după ele; să-şi statornicească modurile susţinătoare ale virtuţii. Dar patimile din noi, adică neamurile cu existenţă mincinoasă, care n-au fost create de Dumnezeu, nu aduc nimic lui Dumnezeu, deoarece nu au fost create de El. Căci patimile de ocară îşi au originea de la noi, care am călcat porunca lui Dumnezeu, nu de la Dumnezeu. Drept aceea nici una dintre ele nu aduce nimic lui Dumnezeu, neavând nici-o raţiune a înţelepciunii sau a cunoştinţei, ca unele ce există în chip fraudulos, prin lepădarea înţelepciunii şi a cunoştinţei. Deci prin cuvintele: Şi s-a înălţat în ochii tuturor neamurilor Scriptura arată că cel ce s-a învrednicit, prin ostenelile cu fapta, să locuiască în nepătimire, ca în Ierusalim, şi s-a eliberat de toată tulburarea păcatului, încât nu mai lucrează, nu mai grăieşte, nu mai ascultă şi nu mai gândeşte decât ceea ce propriu păcii, după ce a primit în suflet, prin contemplarea naturii, lumea celor văzute, care îşi aduce prin el raţiunile dumnezeieşti din ea, ca pe nişte daruri, Domnului, iar legile din ea i le aduce lui plocoane ca unui rege s-a ridicat în ochii tuturor neamurilor, ca unul ce s-a înălţat prin făptuire mai presus de toate patimile trupeşti, iar prin contemplaţie mai presus de corpurile naturale şi de toate speciile ce cad sub simţuri, odată ce a străbătut raţiunile duhovniceşti şi modurile lor de viaţă. Aşa am înţeles eu cuvântul că mulţi aduceau daruri, dar nu toţi. Adică aduc daruri lui Dumnezeu neamurile din lăuntrul nostru, sau patimile. Căci toate făpturile, care alcătuiesc lumea, laudă şi preamăresc pe Dumnezeu cu glasuri negrăitoare. Iar lauda lor se face a noastră. De la ele învăţ eu ca să-L laud, zice marele Grigore cel cu numele de Teologul. Deci Sfânta Scriptură adresând, precum s-a arătat, tuturor ce vor să se mântuiască îndemnul ei neforţat, nu s-a încuiat în îngustimea unei persoane. Căci fiecare poate deveni un Ezechia, imitând în duh pe Ezechia. Fiecare poate striga prin rugăciune către Dumnezeu şi poate să fie ascultat şi să primească un Înger, adică raţiunea (inspiraţia) unei înţelepciuni şi cunoştinţe mai înalte în vremea năvălirii dracilor vicleni, prin care să nimicească pe tot puternicul şi războinicul, căpetenia şi conducătorul de oaste, adică mişcările pătimaşe ale poftei şi ale mâniei, precum şi împătimirea faţă de cele sensibile şi gândul, care, asemenea unui conducă tor de oaste, născoceşte modurile de făptuire a păcatului. Iar făcând aşa, fiecare poate ajunge la starea de pace, prin izbăvirea de patimi şi se poate îndeletnici cu contemplarea lucrurilor. Iar prin aceasta primeşte, spre slava lui Dumnezeu şi spre propăşirea sa proprie, ca pe nişte daruri, raţiunile care alcătuiesc cunoştinţa şi ca pe nişte plocoane, modurile care susţin virtutea. Căci şi unele şi altele sunt aduse lui de toată zidirea. Iar după toate acestea se ridică cu cinste în ochii tuturor neamurilor, adică se înalţă mai presus de toate patimile prin virtute şi de toate făpturile prin cunoştinţă şi păzeşte prin smerenie harul mântuirii, ca să nu păţească cele ce urmează acestora în Scriptură”.
24: În zilele acelea, regele Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte şi I s-a rugat Domnului; iar El l-a ascultat şi i-a dat semn.
„Semnul la care se referă Cronistul este cel amintit la IV Regi 20,9: întoarcerea soarelui pe cadranul din curtea palatului regal”.
„Iezechia, care era încă lipsit de copii, când a aflat de la Isaia că va muri, s-a rugat şi a fost pe urmă trecut între neamurile după trup ale Mântuitorului”, adică se numără între strămoşii Acestuia. Totuşi, „e mai important că Iezechia a procreat copii, copii duhovniceşti de origine dumnezeiască, decât că a avut urmaşi din seminţia trupească”.
25: Dar Iezechia nu I-a răsplătit pe măsura darului pe care-l primise: inima lui devenise semeaţă; aşa că mânia s-a stârnit asupra sa şi a lui Iuda şi asupra Ierusalimului.
„Dacă cineva crede că el este desăvârşit şi-i deasupra răutăţilor, să citească ceea ce se spune despre Iezechia în cartea a doua a Cronicilor, unde se afirmă precis că el a căzut tocmai în urma îngâmfării lui”.
26: Cu toate acestea, de îndată ce Iezechia s-a smerit pe sine din semeţia inimii – el şi cei ce locuiau în Ierusalim -, mânia Domnului n-a venit peste ei în zilele lui Iezechia.
„Cât de primejdioasă şi cât de gravă este boala mândriei! Atâta dreptate, atâtea virtuţi, atâta credinţă şi duh de jertfă, care au binemeritat o schimbare a însăşi naturii şi a legilor întregului univers, s-au spulberat numai pentru un moment de mândrie. Toate virtuţile fiind date uitării, ca şi cum nici n-ar fi fost, şi-ar fi atras îndată mânia Domnului, dacă nu l-ar fi îmblânzit revenirea lui la umilinţă. Cel ce căzuse împins de semeţie de pe o atât de înaltă culme a vredniciilor lui, n-a mai aflat din nou suişul spre acel vârf pierdut, decât tot pe aceleaşi trepte de umilinţă”.
Versetele 25-26, tâlcuite pe larg: „Multe şi felurite binefaceri i-a hărăzit Dumnezeu lui Ezechia, scăpându-l şi izbăvindu-l în diferitele timpuri din toată nevoia şi strâmtorarea. El însă nu a dat lui Dumnezeu toată mulţumirea pentru mântuire, aşa cum trebuia, ci a fost atins de întinăciune omenească şi şi-a atribuit sieşi o parte din meritul izbânzilor. De aceea, pe drept cuvânt se spune că nu a răsplătit Ezechia după binefacerea pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu. Căci nu a măsurat recunoscător mulţumirea cu mărimea izbânzilor primite de la Dumnezeu ci s-a înălţat în inima lui, neizbutind să scape de boala părerii de sine, care se naşte aproape natural din virtute şi cunoştinţă. Şi s-a abătut peste el mânie şi peste Iuda şi Ierusalim. Mânia lui Dumnezeu este, după unul din înţelesuri, durerea pe care o simt cei povăţuiţi prin certare. Ea însoţeşte necazuri fără de voie ce sunt trimise asupra noastră. Prin aceasta Dumnezeu călăuzeşte adeseori mintea, care se mândreşte cu virtutea şi cu înţelepciunea, spre modestie şi smerenie, dându-i putinţa să se cunoască pe sine însăşi şi să-şi mărturisească propria slăbiciune. Căci simţindu-şi mintea slăbiciunea, leapădă închipuirea deşartă a inimii. De asupra se poate spune şi despre Ezechia, după ce a venit asupra lui mânia: Şi s-a smerit Ezechia din înălţarea inimii lui şi cei ce locuiau în Ierusalim. Şi n-a mai venit peste ei mânia Domnului în zilele lui Ezechia. După alt înţeles mânia Domnului este îftreruperea revărsării darurilor dumnezeieşti. Acest lucru se întâmplă cu folos oricărei minţi, care se înalţă în bunurile date ei de Dumnezeu şi se laudă ca şi când ar fi niscai isprăvi proprii. Dar trebuie să aflăm şi să vedem ce înseamnă faptul că nu numai peste Ezechia, care s-a înălţat cu inima, s-a abătut mânia, ci şi peste Iuda şi peste Ierusalim. Acest amănunt trebuie să convingă pe cei ce stăruie cu toată osteneala numai, pe lângă litera Scripturii, că iubitorii de Dumnezeu trebuie să se sârguiască cu toată puterea spre înţelegerea duhovnicească a celor scrise, dacă cunoaşterea adevărului le este mai de preţ ca orice. Căci dacă vom asculta numai de literă, adeseori vom grăi nedreptate despre judecata lui Dumnezeu. De pildă în acest caz voe spune că pedepseşte împreună cu cel păcătos în chip nedrept şi pe cei ce n-au păcătuit. Dar atunci cum va fi adevărat cuvântul care zice: Nu va muri tatăl pentru fiu şi nici fiul pentru tată, ci fiecare va muri pentru păcatul său? (Deuteronom 16,25). Sau cum se va adeveri cuvântul spus de David către Dumnezeu: Căci tu răsplăteşti fiecăruia după faptele sale (Psalmi 16,13)? Şi s-a înălţat, zice, inima lui Ezechia. Dar nu a adăugat: şi inima locuitorilor din Ierusalim şi Iuda. Cum a pedepsit atunci împreună cu cel vinovat şi pe cei vinovaţi? Iată ceva ce nu pot înţelege după interpretarea acelora. Căci zice: Şi s-a înălţat inima lui Ezechia. Şi s-a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim. Aşadar despre aceasta nu a scris Scriptura că s-au înălţat. Dar atunci cei ce rămân la literă şi pun mai presus cuvântul decât înţelesul spiritual, nu pot dezlega această greutate. De aceea nu rămâne decât să recurgem la înţelesul duhovnicesc şi atunci vom afla fără osteneală adevărul care e acoperit de literă şi care străluceşte ca o lumină celui iubitor de adevăr. Deci toată mintea cunoscătoare şi iubitoare de înţelepciune are cu sine şi Iuda şi Ierusalimul. Iuda, în înţeles duhovnicesc, înseamnă vieţuirea ca mărturisirea prin fapte împreună cu gândurile ce o susţin, pe măsură ce însemnează mintea în urcuşul ei. Căci Iuda se tălmăceşte mărturisire. Iar Ierusalimul, înţeles alegoric, este deprinderea paşnică cu adevărul şi cu vederile dumnezeieşti care îl alcătuiesc. Scurt vorbind, pe Iuda îl are mintea cu filozofie lucrătoare, iar Ierusalimul ca iniţiere tainică în contemplaţie. Aşadar când mintea înţeleaptă prin harul dumnezeiesc a respins prin filozofia lucrătoare şi contemplativă toată puterea ce s-a ridicat împotriva virtuţii şi cunoştinţei şi a dobândit o victorie deplină asupra duhurilor răutăţii, dar acest fapt nu o determină să aducă cuvenita mulţumire lui Dumnezeu, autorul biruinţei, ci se înalţă cu inima, socotindu-se pe sine cauza întregii isprăvi, atunci pentru pricina că nu i-a răsplătit lui Dumnezeu, după binefacerea de care s-a împărtăşit, suportă nu numai ea mânia părăsirii ce vine asupra ei, ci Iuda şi Ierusalim, adică deprinderea activităţii şi a contemplaţiei. Căci îndată se răscoală, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, patimile de ocară împotriva activităţii morale şi întinează conştiinţa care a fost până acum curată, iar părerile mincinoase se amestecă în contemplarea lucrurilor şi strâmbă cunoştinţa care a fost mai înainte dreaptă. Căci există o regulă şi o lege a Providenţei aşezată în făpturi, potrivit căreia cei ce s-au arătat nerecunoscători pentru bunurile primite, sunt povăţuiţi spre recunoştinţă prin cele potrivnice, trebuind să facă experienţa celor contrare ca să cunoască purtarea dumnezeiască care le-a dăruit bunurile. Şi s-a rânduit aşa, ca nu cumva îngăduindu-ni-se de Providenţă să ne păstrăm neclintită părerea de noi înşine pentru faptele cele bune, să ne rostogolim în dispoziţia opusă a mândriei, socotind virtutea şi cunoştinţa ca izbânzi fireşti ale noastre, nu ca daruri dobândite prin har. În acest caz am fi ca aceia care se folosesc de bine pentru a face răul şi lucrurile prin care ar trebui să se facă în noi şi mai neclintită cunoştinţa dumnezeiască, ne-ar prilejui boala ignorării lui Dumnezeu. Căci cel care-şi închipuie că a ajuns la capătul din urmă al virtuţii, nu va mai întreba de cauză din care izvorăsc virtuţile, ci va circumscrie puterea dorinţei lor numai de sine, păgubindu-se însuşi de condiţia mântuirii sale, adică de Dumnezeu. dar cel ce-şi simte sărăcia sa naturală în ceea ce priveşte virtuţile, nu va înceta să alerge cu grabă spre Cel ce poate împlini lipsa sa. Cu dreptate vine deci pedeapsa peste mintea care se înalţă în cugetările sale. Iar această pedeapsă constă în părăsirea ei, sau în îngăduinţa ce o dă Dumnezeu de a fi tulburată de draci în activitatea ei, adică în Iudeea, în contemplaţia ei, adică în Ierusalim, ca să câştige conştiinţa neputinţei sale naturale şi conştiinţa puterii şi a harului dumnezeiesc, care o apără şi îi dăruieşte toate bunurile. Prin aceasta se va smeri alungând de la sine cu totul trufia străină şi potrivnică firii. Drept urmare nu va mai veni asupra ei cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor hărăzite, cum n-a mai venit peste Ezechia, care îndată ce n-a mai venit peste el prima mânie, sau părăsire, s-a smerit, şi a ajuns la cunoştinţa Celui ce i-a dăruit bunurile. Căci după cuvintele: Şi s-a abătut mânie peste el şi peste Iuda şi Ierusalim se spune: şi n-a mai venit peste el mânia Domnului în zilele lui Ezechia. Adică n-a mai venit cealaltă mânie, cea a retragerii darurilor, fiindcă prima părăsire l-a învăţat să fie recunoscător. Căci cel ce nu se cuminţeşte prin primul fel de mânie, sau părăsire, ca să vie la smerenie, are de suportat cu siguranţă cealaltă mânie, care îl despoaie de lucrarea darurilor şi-i lipseşte de puterea care-l păzea mai înainte. Strica-voi gardul viei, zice Dumnezeu despre nerecunoscătorul Israel, şi va fi de jaf; surpa-voi zidul şi va fi călcată în picioare. Şi voi părăsi via mea şi nu va mai fi nici tăiată, nici săpată şi vor porunci norilor să nu mai plouă peste ea (Isaia 5, 1-6). Acelaşi lucru se povesteşte alegoric că l-a păţit şi Saul, primul rege al lui Israel. Acela, primind prin ungere deodată cu dregătoria regească şi harul proorociei, fiindcă nu l-a păzit pe acesta, primeşte ca prima mânie chinuirea din partea duhului. Iar fiindcă nu şi-a venit la simţire, prin aceasta şi-a agonisit cealaltă mânie şi a sfârşit cu viaţa, ajungând pentru nechizuinţa lui, în faţa morţii lipsit de orice pietate. Această tristă păţanie a lui o arată faptul că întâi este chinuit de draci, pe urmă recurge de bunăvoie la demoni prin vrăjitoare şi le aduce cult vrăjitoresc întocmai ca necredincioşii. Deci dacă prin Ezechia înţelegem mintea iubitoare de înţelepciune, prin Iudeea activitatea, iar prin Ierusalim contemplaţia, când vom băga de seamă că mintea pătimeşte ceva în oarecare chip, să credem că deodată cu mintea pătimeşte şi puterea ei făptuitoare şi contemplativă prin raţiunile care le susţin. Căci nu este cu putinţă să primească subiectul fără să primească şi cele cuprinse în subiect. Deci înţelesul spiritual se armonizează perfect cu cuvântul Scripturii, încât nu se duce nici o bârfire judecăţilor dumnezeieşti şi nu e răsturnată nici o altă poruncă. Căci după înţelesul spiritual pe care l-am dat, nu se înalţă numai Ezechia, adică mintea, cugetând mare lucru despre isprăvile sale, ci se înalţă împreună cu ea şi Iuda şi Ierusalimul, adică activitatea şi contemplaţia, aşa cum nici nu pătimesc acestea luate în sine, de vreme ce nu există ca ipostasuri proprii. De aceea nu vine numai peste Ezechia, adică peste minte, mânia, ci şi peste Iuda şi Ierusalim. Căci îndată ce se întinează mintea în vreo privinţă, se pătează împreună cu ea şi activitatea şi contemplaţia, chiar dacă nu sunt părtaşe la vina care aduce mânia. Deci să ne aplicăm şi nouă înţelesul celor scrise. Căci, deşi după istorie aceste lucruri s-au întâmplat cu Ezechia ca tip, ele s-au scris pentru noi, spre îndemn duhovnicesc. Cele scrise atunci nu se întâmplă nouă întotdeauna în chip spiritual, întrucât puterea vrăjmaşă e totdeauna gata de luptă împotriva voastră. Ele s-au scris, ca absorbind noi pe cât punem toată Scriptura în minte, să ne luminăm mintea cu înţelesurile duhovniceşti, iar trupul să-l facem să strălucească de modurile de trăire raţiunile dumnezeieşti înţelepte, prefăcându-l în unealtă cuvântătoare (raţională) a virtuţii, prin lepădarea afectelor înnăscute. Acest loc al Scripturii se referă deci la tot omul iubitor de Dumnezeu şi virtuos, care s-a încins înţelepţeşte (în chip gnostic) cu putere împotriva dracilor, asemenea lui Ezechia. Dacă unui astfel de om i s-ar întâmpla un atac din partea duhurilor rele, care poartă război cu mintea lui în chip nevăzut, iar el, primind prin rugăciune un Înger trimis de Dumnezeu, adică raţiunea (inspiraţia) unei înţelepciuni mai înalte, ar risipi şi ar nimici toată ceata diavolului, dar n-ar socoti apoi pe Dumnezeu cauza acestei biruinţe şi mântuiri, ci şi-ar atribui sieşi toată biruinţa, se poate spune că omul acela n-a răsplătit lui Dumnezeu după darul Lui, întrucât nu a cântărit mărimea mulţumirii cu mărimea mântuirii şi nu a măsurat întocmai dragostea (dispoziţia) sa cu binefacerea. Celui ce l-a mântuit, (căci răsplătirea constă în dragostea corespunzătoare a celui mântuit faţă de Cel ce la mântuit, dragoste măsurată prin fapte), ci şi-a înălţat inima sa, mândrindu-se cu darurile pe care le-a primit, ca şi cum nu le-ar fi primit. Un astfel de om va avea de suportat, cu dreptate, mânia ce vine asupra lui. Căci Dumnezeu îngăduie diavolului să se războiască cu el mintal, ca pe planul activităţii să-i clatine modurile virtuţii, iar pe planurile contemplaţiei să-i tulbure raţiunile limpezi ale cunoştinţei. În felul acesta, dându-şi omul seama de slăbiciunea proprie, va recunoaşte că Dumnezeu e singura putere care răpune în noi patimile şi se va smeri pocăindu-se şi lepădând umflata părere de sine. Prin aceasta va recâştiga mila lui Dumnezeu şi va întoarce mânia care vine după aceea asupra celor ce nu se căiesc, ca să retragă harul ce păzeşte sufletul, lăsând pustie mintea nerecunoscătoare. Iar prin zilele regelui Ezechia, Scriptura a înţeles poate diferitele iluminări ce le primeşte toată mintea binecredincioasă şi iubitoare de Dumnezeu, care se apleacă prin contemplaţie asupra lucrurilor spre a înţelege înţelepciunea vestită de toate în chip felurit. Până ce activitatea şi contemplaţia se însoţeşte cu aceste iluminări, nu au să sufere de o împuţinare a virtuţii şi a cunoştinţei, Soarele Dreptăţii aducând într-o astfel de minte, prin răsăritul Său, aceste zile”.
27: Iezechia a avut avere şi foarte multă slavă; şi-a făcut vistierii pentru aur, pentru argint, pentru pietre preţioase, ca şi pentru mirodenii; de asemenea, magazii pentru arme şi pentru vase de mare preţ
28: şi hambare pentru roadele de grâu, de vin şi de untdelemn, precum şi grajduri şi ţarcuri pentru tot felul de vite, şi stâne pentru turme;
29: şi cetăţi, pe care şi le-a zidit pentru sine, şi agonisită de oi şi de mulţi boi, că i-a dat Domnul foarte multă avuţie.
30: Acelaşi Iezechia a astupat gura de sus a apelor Ghihonului şi le-a făcut să curgă în jos prin partea de miazăzi a cetăţii lui David. Şi a propăşit Iezechia în toate lucrurile sale.
„Confruntat cu invazia asiriană, Iezechia reformează sistemul de aprovizionare cu apă a cetăţii. Astfel, el a blocat izvoarele externe ale cetăţii (II Paralipomene 32,4) care alimentau Chedronul şi a deviat apele Gihonului superior din partea de est-sud-est a Ierusalimului, printr-un tunel, spre partea de vest, unde erau colectate într-un bazin interior, Siloam. Tunelul, săpat în stâncă, avea o înălţime de 2 m şi o lungime de 332 metri în linie dreaptă, dar urmărea un traseu sinuos pentru a evita clădirile şi defectele din stratul de rocă”. Ghihon (= izvorul apei).
31: Cu toate acestea, atunci când trimişii mai-marilor Babilonului au venit la el să-l întrebe despre semnul ce se făcuse în ţară, Domnul l-a părăsit, ca să-l încerce, ca să cunoască ce anume avea el în inima lui.
„Vizita supuşilor lui Marduk-apla-iddina, rege al Babilonului în două rânduri (721-710 şi 703-702 î. Hr.) la curtea lui Iezechia făcea parte, de fapt, din programul de alianţe antiasirian la care, flatat, consimţise şi regele de la Ierusalim”. Babilon (= poarta zeilor).
32: Cât despre celelalte fapte ale lui Iezechia, despre bunătatea lui, iată, ele sunt scrise în Vedenia profetului Isaia, fiul lui Amos, precum şi în Cartea Regilor lui Iuda şi ai lui Israel.
33: Şi a adormit Iezechia împreună cu părinţii săi şi l-au îngropat în rândul de sus al mormintelor fiilor lui David; şi la moartea lui, slavă şi cinste i-au adus întregul Iuda şi locuitorii Ierusalimului. În locul lui a devenit rege Manase, fiul său.
„David, luat în înţeles spiritual, este Domnul nostru Iisus Hristos, piatra pe care au aruncat-o cu dispreţ ziditorii, adică preoţii şi căpeteniile Ideilor, şi care a ajuns în capul unghiului, adică al Bisericii. Căci unghiul este Biserica, după Scriptură. Fiindcă precum unghiul face unirea a două ziduri, pe care le împreună într-o legătură indisolubilă, aşa şi Biserică s-a făcut unirea a două popoare, împreunând la un loc pe cei dintre neamuri şi pe cei din Iudei într-o singură învăţătură de credinţă şi strângându-i într-un singur cuget. Iar piatra din capul acestui unghi este Hristos, Cel ce e cap al întregului trup. Căci numele lui David tălmăcit înseamnă dispreţuire. Iar aceasta nu este decât Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pentru mine a îmbrăcat chip de rob şi s-a lăsat ocărât de oamenii care n-au crezut adevărului şi dispreţuit de poporul plin de păcate. Este păstorul cel bun, care şi-a pus sufletul Său pentru oi şi a omorât leul şi ursul (1Regi 17,36) adică a smuls din fire mânia şi pofta, care sfâşiau forma chipului dumnezeiesc ce se afla în noi prin raţiune. Este tânărul îmbujorat, pentru patima morţii, împodobit cu ochi frumoşi, (1 Regi 16,12; 17,42) adică cu slava raţiunilor mai înalte ale Providenţei şi Judecăţii (căci ochii Cuvântului sunt Judecata şi Providenţa), prin care, chiar când pătimeşte pentru noi, supraveghează toate. Este omorâtorul lui Goliat cel spiritual şi îngâmfat, adică al diavolului care are statura de cinci coţi, din pricina patimii ce lucrează prin cele cinci simţuri ale noastre; căci statura diavolului se înalţă atâta, cât se întinde lucrarea simţurilor noastre în chip pătimaş spre cele sensibile. Este Împăratul lui Israel cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi cel după lege se înfurie, chinuit de pizmă din pricina necredinţei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, Împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă, adică a poporului vechi puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare, pe care le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei care vor moşteni mântuirea, primind vestea Împărăţiei Sale. De asemenea îi taie aceluia aripa veşmântului, pe când şade în peşteră ca să lepede prisosul stomacului, adică ia de la poporul cel vechi înalta cuviinţă a filosofiei morale, sau înălţimea înţelesurilor din învelişul simbolurilor şi ghiciturilor legii. El socoteşte că nu se cuvine şi nu e drept ca poporul Iudeilor, adică al oamenilor pământeşti şi iubitori de trup, care şade în veacul acesta, sau în litera legii, ca într-o peşteră, închizând făgăduinţele dumnezeieşti ale bunurilor nestricăcioase în stricăciunea celor trecătoare, să aibă podoaba cea spirituală a poruncilor legii, ca pe o aripă a veşmântului pe care să o ducă prin abuz la stricăciune (1 Regi 24,4). Acesta este David cel spiritual, adevăratul păstor şi Împărat, care surpă puterile vrăjmaşe. Este păstor pentru cei ce se îndeletnicesc încă cu filosofia lucrătoare şi pasc ca pe o iarbă contemplaţia naturală; şi Împărat pentru cei ce şi-au reînnoit frumuseţea chipului dat lor, făcându-i asemenea modelului, prin legile şi raţiunile duhovniceşti, iar acum stau cu mintea nemijlocit în faţa marelui Împărat al veacurilor şi oglindesc frumuseţea neapropiată, (I Corinteni 13, 12-15) dacă se poate spune aşa. Deci fiii acestui David sunt toţi Sfinţii din veac, ca unii ce s-au născut din el în duh. Şi mormintele acestor fii sunt amintirile vieţuirii lor pământeşti după Dumnezeu. Iar ridicătura pe care sunt aşezate aceste morminte este înălţimea cunoştinţei şi a iubirii lor de Dumnezeu. Acolo înmormântează mintea, aşezând-o în locaşul meritat al fericirii, tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică modurile activităţii şi raţiunile cunoştinţei deprinse în adevărata contemplaţie. Dar numai mintea ce a murit, în sens lăudabil, tuturor lucrurilor şi anume celor sensibile prin lepădarea lucrării simţurilor, iar celor inteligibile prin oprirea mişcării mintale. Deci Ezechia însemnând puterea lui Dumnezeu, adică mintea puternică în activitate şi prealuminată în cunoştinţă, prin înmormântarea lui avem să înţelegem înmormântarea minţii atunci când acesta moare, adică atunci când se desface cu voia de toate cele create şi se ridică la cele necreate. Înmormântarea ei o face tot Iuda şi cei ce locuiesc în Ierusalim, adică activitatea virtuoasă a ei şi contemplaţia adevărată întru cunoştinţă. Şi ea are loc, pe înălţimea mormintelor fiilor lor David, adică e ridicată la înălţimea amintirii Sfinţilor din veac. Şi i-au dat minţii slavă şi cinste; slavă, ca uneia ce a ajuns prin cunoştinţa spirituală deasupra tuturor raţiunilor din lucruri, iar cinste, ca uneia care s-a curăţit de toate patimile şi şi-a făcut mişcarea simţurilor (simţirii) nesupusă legilor naturale din lucruri. Sau poate careva dintre cei foarte râvnitori ar spune că slava este frumuseţea supremă a câmpului, iar cinstea imitarea exactă a asemănării; şi că pe cea dintâi o produce contemplarea adevărată a raţiunilor duhovniceşti, iar pe cea de-a doua, împlinirea scrupuloasă şi sinceră a poruncilor. Pe acestea avându-le marele Ezechia, a fost înmormântat pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Dacă cineva ar vrea să redea mai limpede acest lucru, în loc de cuvintele: L-au înmormântat pe el în înălţimea mormintelor lui David, ar putea spune: Au aşezat amintirea lui Ezechia la înălţimea amintirii Sfinţilor din veac. Să băgăm de seamă că nu s-a zis: În mormintele lui David, sau pe înălţimea mormintelor lui David. Căci atât raţiunea cea după trup a Domnului, cât şi modul vieţii Sale sunt mai presus de orice comparaţie cu făpturile şi anume nu numai cu oamenii, ci şi cu Îngerii, fiind cu desăvârşire necuprinse, ca să nu mai vorbim de înţelesul neajuns al dumnezeirii sale infinite. Deci e plăcut lucru chiar şi omului celui mai sensibil la ceea ce înseamnă măreţei, să fie înmormântat în mormintele fiilor lui David, sau, ceea ce-i o supremă cinste, pe înălţimea mormintelor fiilor lui David. Căci Scriptura nu spune de nimeni să fi fost înmormântat în mormintele lui David, cu atât mai puţin pe înălţimea mormintelor lui David. Pentru că viaţa după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru nu-şi găseşte, precum am spus, în nici un sens şi în nici un chip, comparaţie. Căci se zice Virtutea lui a acoperit cerurile ( I Regi 17, 36), adică chiar şi dreptatea Domnului ca om, arătată prin trup, a acoperit Puterile de sus, prin covârşitoarea abundenţă a dreptăţii Sale, în toate privinţele. Căci nu era om simplu, ci şi Dumnezeu care s-a întrupat, ca să înnoiască prin El şi întru El firea învechită a oamenilor şi să o facă părtaşă de firea dumnezeiască, adică să o facă să lepede toată stricăciunea, nestatornicia şi alterarea. Căci prin acestea firea noastră se făcuse asemenea dobitoacelor, încât raţiunea era covârşită de lucrarea simţurilor. A lui să fie slava în veci”.
Socotim a fi aici locul şi de a rezuma domnia lui Iezechia: „Iezechia, suveran al Regatului Iudeei (727 – 698 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Ahaz (733 – 727), Iezechia întreprinde măsuri energice vizând întărirea capacităţii de apărare a statului în faţa ameninţării expansiunii asiriene. Armata este reorganizată, cetăţile de la hotare puternic fortificate, administraţia restructurată prin crearea a 4 prefecturi, cultul lui Iahve purificat de elemente străine şi concentrat exclusiv în cadrul Templului din Ierusalim, care urma să devină unicul locaş religios al ţării. Ralierea lui Iezechia la răscoala antiasiriană a Siriei, Feniciei şi Filistei, sprijinită de Egipt, are ca urmare, după înfrângerea aliaţilor, pustiirea Iudeei de către asirianul Senaherib (705 – 681), care cucereşte 46 de cetăţi şi deportează 20 000 de captivi şi începe în 701 asediul Ierusalimului, întrerupt probabil în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă în rândurile armatei. Iezechia îşi păstrează tronul, se recunoaşte vasal Asiriei, dar teritoriul statului suferă grave amputări. La tron îi succede fiul său Manase (698 – 642)”.
Ioan Sorin Usca 