Comentarii la IV Regi – 25

CAP. 25 – Asediul şi cucerirea Ierusalimului. Sedechia, rob. Jefuirea templului, dărâmarea zidurilor. A doua deportare. Guvernatorul Godolia. Eliberarea lui Ioiachim.

 

1: Şi a fost că în cel de al nouălea an al domniei lui Sedechia, în luna a zecea, Nabucodonosor, regele Babilonului, a venit cu toată oastea lui împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat şi a făcut întărituri împrejuru-i.

În luna a zecea: „Textul Masoretic adaugă: …în cea de-a zecea zi a lunii. Asediul Ierusalimului a început spre sfârşitul lui decembrie 589 şi a durat doi ani”[1].  „În 588 î. Hr., Nabucodonosor a întreprins a treia campanie împotriva lui Iuda, în urma revoltei lui Sedechia şi a plănuitei alianţe dintre acesta din urmă şi Egipt (cf. şi Iezechiel 17, 15). Data precisă a invaziei apare şi la Iezechiel 24, 1”[2].  „Nabucodonosor II, (babiloniană: Nabu-Ku-Durri-Usur) suveran al Regatului Noului Babilon (circa 630 – 562 î. Hr.). Fiu al lui Nabopalassar, fondatorul Regatului Caldeo-Babilonian (625 – 605),  Nabucodonosor este asociat de tânăr la domnie de tatăl său, primind comanda supremă a armatei care înfruntă în Siria corpul expediţionar egiptean trimis de faraonul Neco II în sprijinul ultimelor rezistenţe asiriene. Victorios în marea bătălie de la Karkemiş pe Eufrat (605), Nabucodonosor urmăreşte în Siria armata egipteană în retragere, dar vestea morţii lui Nabopalassar (16 august 605) îl obligă să revină la Babilon pentru a prelua oficial tronul. Nabucodonosor profită de prăbuşirea Imperiului Asirian pentru a-şi extinde autoritatea asupra Siriei şi Palestinei până la Marea Mediterană, respingând încercările Egiptului de a mai interveni în politica Asiei Occidentale. În chiar anul preluării puterii, Nabucodonosor revine în Siria, întreprinde apoi în 604 o campanie în Palestina, cucerind oraşul-stat Ascalon şi primind supunerea Regatului Iudeei. În 601 este nevoit să abandoneze încercarea de invadare a Egiptului după o bătălie sângeroasă, nedecisă, la hotarele Deltei. O răscoală a Iudeei (sprijinită de Egipt), izbucnită în 598, este reprimată de Nabucodonosor, care cucereşte Ierusalimul, deportează în Mesopotamia pe regele Ioiachim cu 10 000 de locuitori, numind în locul lui pe tron pe Sedechia. Următorii ani sunt consacraţi unor campanii în Siria şi Elam, înăbuşirii unei revolte armate în Babilonia (595/594), unor noi lupte în Siria. În 588, Nabucodonosor este confruntat cu o altă răscoală a Iudeei: după un îndelungat asediu, Ierusalimul este cucerit (august 586), Templul distrus, regele şi fruntaşii nobilimii sunt executaţi[3], iar o parte a populaţiei este deportată în Mesopotamia (Nabucodonosor adoptând metodele punitive asiriene); Iudeea devine o provincie a regatului Caldeo-babilonian. După un asediu de 13 ani, Tirul, cel mai important oraş fenician, este constrâns în 574 să recunoască suzeranitatea babiloniană. Regatul Noului Babilon atinge acum maxima expansiune teritorială, devenind principala putere politică şi militară a Orientului Apropiat. Talentat comandant de oşti, diplomat abil (mediator în 585 al unei păci între Lidia şi Media, aflate de 5 ani în conflict), administrator eficient, Nabucodonosor se afirmă totodată şi ca un neobosit constructor. Babilonul, înconjurat acum de ziduri impunătoare, cu palate şi temple fără egal (ziguratul Entemenaki devine prototip al legendarului turn al lui Babel), ajunge cel mai strălucit oraş al Orientului. Căsătorit, potrivit tradiţiei, cu o prinţesă din Media, Nabucodonosor ar fi construit pentru ea grădini suspendate care să-i amintească de munţii ţării natale. O serie de trăsături negative ale ultimului suveran babilonian Nabonid (556 – 539) au fost în mod eronat atribuite lui Nabucodonosor de tradiţia iudaică. Îi urmează la tron fiul său Avil-Marduk (562 – 560)”[4]

2: Şi a stat cetatea împresurată până în anul al unsprezecelea al domniei regelui Sedechia.

„Asediul a durat, de fapt, un an şi jumătate. Scurta întrerupere a fost cauzată de respingerea de către Nabucodonosor a trupelor egiptene care înaintau spre poziţiile babiloniene din Iuda”[5].

3: Iar în ziua a noua (a lunii a patra), când foametea a biruit în cetate şi poporul ţării nu mai avea pâine,

4: o spărtură a fost făcută-n cetate, şi toţi războinicii au ieşit noaptea pe calea porţii cea dintre ziduri, adică (poarta) de lângă grădina regelui. – Caldeii însă stăteau aşezaţi în jurul cetăţii. – Şi a ieşit (şi regele) pe calea ce duce în câmpie.

„Înfometaţi, asediaţii au făcut o breşă în zidul interior al cetăţii şi au izbutit să iasă prin spaţiul dintre cele două ziduri. – Prin Caldei se înţeleg Babilonienii”[6].  „Spărtura în zidul Ierusalimului a fost făcută în luna iulie 586 î. Hr. Despre suferinţele populaţiei Ierusalimului în timpul asediului, cf. Plângeri 2, 20. ♦ Este vorba despre zidul exterior construit de Ezechia (II Paralipomene 32, 5) sau de cel al lui Manase (II Paralipomene 33, 14). Spărtura se va fi făcut pe lângă Poarta fântânii, aflată în preajma grădinilor regale şi a scăldătorii Siloam”[7].  Luna a patra s-a numit ulterior, la întoarcerea din exil, Tamuz, iar pe 17 Tamuz se ţinea post, pentru a comemora „străpungerea zidurilor Ierusalimului de către armatele babiloniene, la 9 Tamuz 586 î. Hr. şi repetarea acestui eveniment de către legiunile romane ale lui Titus în ziua de 17 a aceleiaşi luni, în anul 70 d. Hr.”[8].

5: Dar oastea Caldeilor l-a urmărit pe rege şi l-a ajuns în şesul Ierihonului, iar oastea lui s-a risipit toată dimprejuru-i.

6: Şi l-au luat pe rege şi l-au dus la regele Babilonului, în Ribla, şi l-au supus judecăţii.

„Nabucodonosor îşi stabilise cartierul general la Ribla, acolo unde şi-l avusese Faraonul Neco (vezi 23,33)”[9].  „Nabucodonosor se afla la Deblata (Ribla), în provincia Hamat, pentru a coordona mişcările armatei sale în lupta cu egiptenii”[10].

7: Pe fiii regelui i-au înjunghiat în faţa ochilor lui, iar lui Sedechia i-au scos ochii şi i-au încătuşat picioarele în piedică de cai şi l-au dus în Babilon.

„A-i pune picioarele în piedică de cai era o pedeapsă mai umilitoare decât punerea în lanţuri; procedeu barbar, atestat de mărturiile vremii”[11].

„Sedechia, ultimul suveran al regatului Iudeei (597 – 586 î. Hr.). Instalat pe tron de către Nabucodonosor II după reprimarea revoltei antibabiloniene a lui Ioiachim (608 – 598), Sedechia, al treilea fiu al lui Iosia (639 – 609), se dovedeşte un om de stat mediocru şi nehotărât, departe de a fi la înălţimea gravelor probleme sociale şi politice ale epocii. În pofida sfaturilor proorocului Ieremia, Sedechia cedează presiunilor cercurilor aristocraţiei şi ale armatei, declanşând, cu ajutor egiptean, în 589-588, o răscoală anticaldee. Nabucodonosor II pătrunde în Iudeea, cucereşte unul după altul oraşele Lachiş, Bet-Zur, Ramat, Rahel ş. a. (distrugeri atestate şi de săpăturile arheologice moderne), apoi încercuieşte şi începe asediul Ierusalimului. După o rezistenţă de doi ani şi jumătate Ierusalimul este cucerit (586), Sedechia este capturat şi adus la Ribla în faţa lui Nabucodonosor II. Aici, după ce este constrâns să asiste la uciderea fiilor săi, este orbit şi trimis în lanţuri la Babilon. Vârfurile nobilimii sunt executate, majoritatea locuitorilor deportaţi în Mesopotamia (captivitatea babiloniană). Zidurile Ierusalimului sunt distruse, Templul şi palatul regal incendiate, Iudeea devenind o provincie a Regatului Noului Babilon”[12].

8: Iar în luna a cincea, în cea de a şaptea zi a lunii, adică în cel de al nouăsprezecelea an al domniei lui Nabucodonosor, regele Babilonului, a venit la Ierusalim  Nebuzaradan, căpetenia gărzii – cel dintâi între dregătorii regelui Babilonului –

Nebuzaradan se tâlcuieşte Nebo a dăruit urmaşi.

9: şi a ars templul Domnului şi casa regelui şi toate casele din Ierusalim: casă cu casă, pe toate le-a ars

„La II Macabei 2, 4-5 se spune că profetul Ieremia ar fi reuşit să scoată din Ierusalim chivotul, altarul tămâierii şi cortul şi să le ascundă de furia distrugătoare a babilonienilor în Muntele Nebo”[13].

10: căpetenia gărzii.

Straniu mod de a împărţi textul în versete, dar aşa este şi în Septuaginta unde, la versetul 10, găsim doar atât: o arhimaghiros (căpetenia gărzii).

11: Apoi a strămutat şi restul poporului care mai rămăsese în cetate, pe cei ce se predaseră regelui Babilonului şi rămăşiţa poporului de rând;

12: căpetenia gărzii n-a lăsat decât o parte din sărăcimea ţării, să lucreze viile şi ogoarele.

13: Caldeii au sfărâmat stâlpii de aramă din templul Domnului, şasiurile spălătoarelor şi marea de aramă din templul Domnului, iar arama lor au dus-o în Babilon;

14: şi căldările şi lopeţile şi cupele şi cădelniţele şi toate vasele de aramă ce se foloseau la slujbe, pe toate le-a luat.

15: A mai luat căpetenia gărzii tigăile, precum şi cupele de aur şi de argint,

16: cei doi stâlpi şi marea şi şasiurile pe care le făcuse Solomon pentru templul Domnului. Arama din toate aceste lucruri nu se mai putea cântări.

17: Un singur stâlp era înalt de optsprezece coţi; capitelul îi era de aramă, iar înălţimea acestuia era de trei coţi; plasa şi rodiile unui capitel, de jur-împrejur, erau de aramă; aşa era şi cel de al doilea stâlp, cu plasa…

„Frază suspendată. Asupra acestui jaf, mai amănunţită este relatarea din Ieremia 52,13-20)”[14].

18: Căpetenia gărzii l-a luat apoi pe Seraia, marele preot, pe Ţefania, al doilea preot, şi pe cei care străjuiau uşile.

Sunt numiţi principalii preoţi din timpul căderii Regatului de sud: Seraia (= ostaş al Domnului) şi Ţefania (= Domnul a ascuns).

19: Iar din cetate a luat un eunuc care era căpetenie peste oşteni şi cinci oameni din cei ce vedeau faţa regelui şi care au fost găsiţi în cetate, şi pe secretarul mai-marelui oastei, cel care ţinea socoteala poporului din ţară, precum şi pe şaizeci de oameni din poporul ţării, care se aflau în cetate;

„Ieremia 52, 25 pomeneşte de şapte oameni de încredere din suita regelui Sedechia, nu de cinci”[15].

20: pe aceştia i-a luat Nebuzaradan, căpetenia gărzii, şi i-a dus la regele Babilonului, în Ribla.

21: Iar regele Babilonului i-a lovit şi i-a ucis acolo, în Ribla, în ţinutul Hamatului. Aşa a fost strămutat Iuda din ţara lui.

22: Iar peste poporul care a rămas în ţara lui Iuda – cel pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, l-a lăsat – acesta l-a pus pe Godolia, fiul lui Ahicam, fiul lui Şafan.

Peste poporul rămas a fost pus Godolia (= Domnul este mare), fiul lui Ahicam (= un frate s-a ridicat), fiul lui Şafan (= viezurele stâncilor).

23: Atunci toţi mai-marii oastei – ei şi oamenii lor – au auzit că regele Babilonului îl rânduise pe Godolia şi au venit la Godolia, în Miţpa: Ismael, fiul lui Netania, Iohanan, fiul lui Careah, Seraia, fiul lui Tanhumet, din Netofa, şi Iaazania, fiul lui Maacai, ei cu oamenii lor.

Despre mai-marii oastei şi oamenii lor, „de la Ieremia (40,7) ştim că aceştia se retrăseseră la câmp”[16].  Miţpa, „noua reşedinţă a guvernatorului numit de Nabucodonosor, era o cetate din teritoriul lui Veniamin, în apropiere de Gabaon şi de Rama”[17].  Cei ce au venit la Godolia erau: Ismael (= Dumnezeu ascultă), fiul lui Netania (= Domnul a dat); Iohanan (= Domnul a fost milostiv), fiul lui Careah (= pleşuv); Seraia (= ostaş al Domnului), fiul lui Tanhumet (= mângâiere) din Netofa (= picătură); Iaazania (= Domnul ascultă), fiul lui Maacai (= şes; asuprire).

24: Iar Godolia li s-a jurat – lor şi oamenilor lor – şi le-a zis: „Nu vă temeţi de trecerea Caldeilor; rămâneţi în ţară, slujiţi-l pe regele Babilonului şi va fi bine de voi”.

„Godolia a fost numit guvernator al lui Iuda. A reuşit să îi atragă în jurul lui pe capii armatei lui Sedechia care îşi părăsiseră suveranul în câmpia de lângă Ierihon (25, 5) şi pe profetul Ieremia”[18].  „Textul Septuagintei ni-l prezintă pe Godolia ca mai apropiat de poziţia lui Ieremia, aceea de a se găsi un modus vivendi cu ocupantul; expresia trecerea Caldeilor, proprie Septuagintei, implică o nuanţă fină de optimism, menită să îndulcească îndemnul la compromis. Iosif Flaviu îl înfăţişează ca pe un om bun şi generos, iar de la Ieremia (40,13-16) ştim că, de bună credinţă, a refuzat să-l creadă pe Iohanan că Ismael ar fi un trădător, ceea ce l-a costat viaţa”[19].

25: Dar a fost că în luna a şaptea a venit Ismael, fiul lui Netania, fiul lui Elişama, din neamul regesc, cu zece oameni şi l-a lovit pe Godolia, iar acesta a murit, el şi Iudeii şi Caldeii care se aflau cu el în Miţpa.

Elişama (= Dumnezeu a ascultat) era bunicul ucigaşului Ismael.

26: Atunci s-a sculat tot poporul – de la mic la mare -, cu căpeteniile oastei, şi s-au dus în Egipt, fiindcă se temeau de Caldei.

Poporul s-a temut de represalii, urmare a faptei lui Ismael.

27: Şi a fost că în cel de al treizeci şi şaptelea an de la strămutarea lui Ioiachim, regele lui Iuda, şi anume în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii a douăsprezecea, Evil-Merodac, regele Babilonului, în primul an al domniei sale, a ridicat fruntea lui Ioiachim, regele lui Iuda, şi l-a scos din temniţă.

Evil-Merodac (= bărbatul lui Marduk), „fiul şi succesorul lui Nabucodonosor, a domnit între 562 şi 560”[20].  „A ridica fruntea (literal: capul) cuiva: a graţia pe cineva şi a-i reda o parte din drepturi”[21].

28: Şi i-a spus vorbe bune şi i-a pus tronul mai presus de tronurile regilor care se aflau cu el în Babilon;

29: şi i-a schimbat hainele de temniţă; iar (Ioiachim) a mâncat întotdeauna de faţă cu el, în toate zilele vieţii lui.

30: Întreţinerea i se dădea, fără sminteală, din casa regelui, porţia zilnică în fiecare zi, în toate zilele vieţii lui.

„Patru din tăbliţele cu inscripţii cuneiforme descoperite sub parterul sudic al palatului lui Nabucodonosor se referă la raţiile alimentare pe care casa regală le oferea, cu regularitate, lui Ioiachim şi colegilor săi de detenţie”[22].

            Ajunşi la finalul Cărţilor Regilor, redăm o serie de învăţături, desprinse din toate cele patru cărţile acestea: „Să nu iubim lăcomia pântecelui, ca să nu ne ucidă ca pe fiii lui Eli. Să ne ferim de toată nedreptatea, ca Samuil. Să nu fi mustrat de conştiinţă, ca unul ce ai făcut rău aproapelui. Să nu iubim pisma rea faţă de alţii, ca să nu ne arunce pe noi ca pe Saul. Să ne placă să nu răsplătim cu rău pe aproapele, ca să ne păzească pe noi (Dumnezeu) de rău ca pe David. Să nu iubim să ne socotim lucru mare şi slava deşartă, ca să nu ne arunce pe noi (Dumnezeu) de la faţa Lui, ca Tată, ca David pe Abesalom. Să iubim smerita cugetare şi buna cuviinţă, ca să ne răzbunăm pe duşmanii Părintelui nostru, ca Solomon. Să iubim supunerea în toate, ca să facem mădularele noastre moarte faţă de tot lucrul mort, ca să facem inima plină de bărbăţie faţă de vrăjmaşii noştri, ca Ilie Tesviteanul. Să nu ne facem iubitori şi poftitori de plăceri, ca să nu ne omoare pe noi ca pe Ahab. Să luptăm până la moarte, ca să nu pierdem sfânta noastră moştenire, ca Israelitul (Nabot). Să ne facem ascultători părinţilor noştri după Dumnezeu în toate, tăind voia noastră până ce ne vom supune lor, ca să rămână binecuvântarea lor cu noi, cum a fost cu Elisei. Să nu ne facem iubitori de arginţi şi plăcuţi mincinoşi ai oamenilor, ca să nu ne blesteme pe noi, ca pe Ghiezi. Să iubim pe cei credincioşi în toate mai mult ca pe noi înşine, ca să ne binecuvânteze pe noi ca pe Sunamita. Să nu ne facem iubitori pătimaşi ai celor urâte, ca să nu ne depărteze pe noi de la faţa Lui, ca pe Ahia şi Sedechia, care au fost puşi să îngheţe de către împăratul Babilonului”[23].

            După revolta de pe timpul lui Roboam, regatul s-a împărţit în două. „În nord, regatul Israel cu capitala Samaria, a trăit o istorie agitată şi fără glorie. Dintre foarte numeroşii regi care au urmat – şi dintre care mai mult de jumătate au murit asasinaţi – doar unul sau doi au o oarecare însemnătate. Decadenţa economică, politică şi morală a grăbit sfârşitul. În 712 î. Hr., regele asirian Sargon al II-lea distruge complet Samaria, transformă regatul în provincie asiriană şi deportează peste 27 000 de evrei, aleşi îndeosebi din familiile căpeteniilor şi ale bogaţilor.  În sud, regatul Iudeei – ca suprafaţă de cinci ori mai mic; iar cu populaţia sa de o jumătate de milion de locuitori, probabil de trei ori mai redus decât regatul Samariei – a fost tulburat mai mult doar de disensiuni interne. Spre sfârşitul secolului al VIII-lea î. Hr., Iudeea cere şi primeşte ajutorul asirienilor, în schimbul unui tribut. După care însă începe un secol de politică antiasiriană; ţara este invadată şi pustiită (597 î. Hr.), iar regele însuşi şi câteva mii de nobili, preoţi şi negustori bogaţi sunt duşi în captivitate în Babilon, împreună cu toate comorile Templului şi ale palatului regal.  Peste câţiva ani, în 586 î. Hr., Iudeea se aliază cu Egiptul contra babilonienilor. Nabucodonosor invadează Iudeea, distruge Ierusalimul, incendiază marele Templu, demolează fortificaţiile, masacrează familia regală şi duce în captivitate o mare parte din populaţie. Dar în 539 î. Hr., regele persan Cirus cucereşte Babilonul, iar în anul următor îi eliberează pe evreii captivi. Mulţi însă au preferat să rămână în Babilonia – unde existau acum instituţii iudaice de învăţământ şi unde evreii desfăşurau şi activităţi economice importante”[24].

            „Sfârşitul regatului Iuda (722-587). Deşi mai mic decât regatul Israel, căruia adesea i-a fost aliat sau vasal, regatul Iuda, mai omogen, mai stabil şi mai bine organizat, a izbutit să-i supravieţuiască 135 de ani. Sfârşitul dramatic al regatului din Samaria a determinat pe responsabilii politici din Iuda să respecte statutul lor de vasali, care le garanta o anumită autonomie culturală şi politică.  Se pare că, sub influenţa profetului Isaia, regele Iezechia (cca. 727-720-699)[25] a pornit să-şi reformeze regatul pe plan administrativ şi religios, sperând poate într-o reunificare a regatului Iuda cu Israelul sub dinastia davidiană. Pentru a-şi unifica religios regatul, Iezechia a luat măsuri pentru înlăturarea cultului tradiţional al locurilor înalte (bamot) cu ale lor stele şi arbori sacraţi şi a centralizat cultul la templul din Ierusalim, care primea zeciuiala (II Paralipomene 30-31). Această reformă s-a însoţit de o intensă activitate literară (cf. Proverbe 25, 1) şi a permis să fie umplute cu bunuri magaziile regale (cf. IV Regi 20, 12; II Paralipomene 32, 3).  În anul 705, la moartea lui Sargon II, Iezechia a încercat să-şi recapete independenţa şi s-a pus în fruntea unei coaliţii antiasiriene, care mai cuprindea şi oraşele Tir şi Aşdod, Gaza şi Edomul; erau susţinuţi de Egipt. Coaliţia s-a format în legătură cu răscoala lui Merodac Beladan II din Babilonia (cf. 20, 12-14). Iezechia a fortificat Ierusalimul, a săpat canalul Siloe (cf. 20, 20 şi inscripţii din tunelul lung de peste 500 m) şi l-a luat prizonier pe Padi, regele din Ecron, care refuza să se alăture coaliţiei. În anul 701, expediţia lui Senaherib a pus însă capăt acestei revolte (IV Regi 18-19; Isaia 31-37; II Paralipomene 32; analele şi basoreliefurile asiriene şi tradiţia egipteană a lui Herodot: Istorii II, 149). Ierusalimul, asediat o bucată de vreme, n-a fost cucerit, dar 46 de localităţi întărite au fost distruse şi 200.150 locuitori au fost deportaţi. Iezechia a fost nevoit să plătească un tribut greu, iar regatul său a fost amputat în partea din apus.  După această încercare încheiată printr-un dezastru, regatul Iuda a avut nevoie de aproape jumătate de secol, sub lunga domnie a lui Manase (cca. 699-645) ca să se ridice din ruine. Ceva mai târziu, regele Iosia (cca. 640-633) a reluat reforma lui Iezechia şi a promulgat în 622 o carte a Legii, probabil o formă primitivă a Deuteronomului.  Profitând de slăbirea regatului asirian şi de căderea oraşului Ninive în 612, Iosia şi-a extins controlul asupra unei părţi din şesul filistean, cu ajutorul unor mercenari greci (Kitim) şi a încercat chiar să oprească o armată egipteană care se ducea să ajute ultimele trupe asiriene, dar a fost ucis la Meghido în anul 609 (23, 29-30). Cam din această epocă, peceţi, bule şi ostraca atestă o dezvoltare a folosirii scrierii la toate nivelurile administraţiei regale.  După moartea lui Iosia, regatul Iuda, strâns în menghinea dintre Egipt şi Babilonia, a sfârşit prin a se prăbuşi în anul 587: Întâi, egiptenii l-au impus pe regele Ioiachim (609-598), dar după bătălia de la Carchemiş (609), Iuda a căzut în orbita neo-babiloneană. În 601/600, în urma unui eşec al lui Nabucodonosor în Egipt şi în pofida sfaturilor lui Ieremia, Ioiachim s-a răsculat; Edomiţii au invadat Neghevul, Ioiachim a murit şi Nabucodonosor a intrat în Ierusalim la 16 martie 597; noul rege, Ioiachin, a fost deportat în Babilonia, împreună cu 10 000 de iudei (24, 10-16), iar Sedechia a fost instalat în locul lui;  În 589, în pofida lui Ieremia, dar cu sprijinul Egiptului şi al amoniţilor, Sedechia s-a răsculat contra regelui din Babilon (24, 20). Nabucodonosor a intervenit de îndată şi Ierusalimul a căzut la 29 iulie 587. Templul şi palatul regal au fost incendiate, zidurile au fost dărâmate, Sedechia şi înalţii funcţionari au fost deportaţi şi a fost numit un guvernator provizoriu, Godolia. Curând, acesta a fost asasinat şi, de teama represaliilor, un număr de notabili supravieţuitori, printre care şi Ieremia, s-a refugiat în Egipt (25, 22-26; Ieremia 40-44).  Căderea Ierusalimului în 587 marchează sfârşitul epocii regale, care a durat aproape patru secole şi jumătate. De atunci, aproape acelaşi interval de timp, soarta iudeenilor, a culturii ebraice şi a religiei israelite s-a jucat în cadrul administraţiei marilor imperii care s-au succedat: neo-babilonean, persan şi elenistic”[26].

            Pentru claritate, redăm aici lista regilor israeliţi, pentru toate cele patru Cărţi ale Regilor, urmând AB. Cum s-a văzut, datele domniilor diferă de la un autor la altul (EA, BBVA, DEI, SEP 2 ş. a.), însă nu în mod esenţial. Primii trei regi îi vom socoti ca domnind peste Regatul unit (deşi în cazul lui Saul problema e mai complicată), urmând apoi cu două liste, pentru Regatul de nord (cu care vom începe deoarece a căzut primul) şi pentru Regatul de sud (lăsat la urmă şi pentru că l-am socotit mai important, ca fiind locul în care credinţa s-a alterat în mai mică măsură):

 

Regatul unit:

 

Saul                   1032 – 1012

David                 1012 – 972

Solomon             972 – 932

 

 

Regatul de nord (Israel):

 

Ieroboam I         932 – 910

Nadab                 910 – 909

Baeşa                  909 – 886

Ela                      886 – 885

Zimri                   885

Tibni                    885

Omri                    885 – 874

Ahab                    874 – 853

Ohozia                 853 – 852

Ioram                   852 – 842

Iehu                     842 – 816

Ioahaz                  816 – 799

Ioaş                      799 – 784

Ieroboam II          784 – 744

Zaharia                745

Şalum                   744

Menahem             744 – 738

Pecahia                 738

Pecah                    738 – 732

Osea                      732 – 722

 

Regatul de sud (Iuda):

 

Roboam                  932 – 914

Abia                        914 – 912

Asa                         912 – 871

Iosafat                    871 – 849

Ioram                      849 – 842

Ohozia                    842

Atalia                      842 – 836

Ioaş                         836 – 797

Amasia                    797 – 769

Azaria                      769 – 738

Iotam                      738 – 733

Ahaz                       733 – 728

Iezechia                  728 – 699

Manase                   699 – 644

Amon                      644 – 642

Iosia                        642 – 609

Ioahaz                     609 – 608

Ioiachim                  608 – 597

Iehonia                    597

Sedechia                  597 – 587

 

            Încheiem Cărţile Regilor cu câteva consideraţii asupra perioadei monarhiei în Israel:

            „În vremea ultimului judecător, Samuel, se introduce în Israel regalitatea. Primul rege a fost Saul, din tribul lui Veniamin (1050 î. Hr.). Sub regii următori: (David (1013 – 973) şi Solomon (973 – 933), statul israelit atinge culmea înfloririi şi puterii sale. Dar sub Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon la tron, regatul decade. Poporul împilat de grele impozite şi supus la munci istovitoare se revoltă. Zece seminţii, din nordul ţării, ies de sub tutela lui Roboam şi se constituie în regat separat, alegându-l drept rege pe Ieroboam, un general al lui Solomon, reîntors din Egipt, unde se refugiase din cauza persecuţiilor aceluia. I-au rămas supuse lui Roboam doar seminţiile Iuda şi Veniamin. Vorbim astfel de acum încolo de două regate ale evreilor: regatul de sud sau Iuda, cu capitala la Ierusalim, şi regatul de nord, Efraim sau Israel, cu capitala la Samaria.  Relaţiile permanent încordate între cele două regate au fost total în detrimentul lor, pentru că s-a permis în acest fel amestecul străinilor, chemaţi în ajutor fie de către unii, fie de către alţii. În plus, în ambele regate s-a lăţit corupţia, exploatarea, a fost uitat legământul şi a fost denaturată credinţa monoteistă prin introducerea idolatriei. Zadarnice au fost mustrările profeţilor, aceşti soli sau mesageri dumnezeieşti, care îi chemau pe regi, pe preoţi şi pe oamenii din popor să se reîntoarcă la Dumnezeu, la tradiţia sănătoasă moştenită de la înaintaşi. Decăderea a fost din ce în ce mai adâncă, demoralizarea din ce în ce mai accentuată, unitatea şi puterea de rezistenţă din ce în ce mai afectate. Au apărut sirienii şi babilonienii, care vor aduce pieirea inevitabilă a celor două regate. În 722 î. Hr. va fi definitiv desfiinţat, de către asirieni, regatul de nord, poporul fiind dus în captivitate şi împrăştiat pe întinsul imperiului asirian, de unde nu se va mai întoarce niciodată. În 586 î. Hr. A împărtăşit aceeaşi soartă şi regatul Iuda, căzând sub babilonieni. Şi poporul de aici va fi deportat (în) Babilon, unde va rămâne captiv timp de 70 de ani”[27].

---

[1] BBVA, p. 446

[2] SEP 2, p. 613

[3] Regele a avut o altă soartă; a se vedea mai jos.

[4] EA, p. 224

[5] SEP 2, p. 613

[6] BBVA, p. 447

[7] SEP 2, p. 613

[8] DEI, p. 795

[9] BBVA, p. 447

[10] SEP 2, p. 614

[11] BBVA, p. 447

[12] EA, pp. 285-286

[13] SEP 2, p. 614

[14] BBVA, p. 447

[15] SEP 2, p. 615

[16] BBVA, p. 447

[17] SEP 2, p. 615

[18] SEP 2, p. 615

[19] BBVA, p. 447

[20] BBVA, p. 448

[21] BBVA, p. 448

[22] BBVA, p. 448

[23] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 18

[24] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 173

[25] Perioada 727-720: coregenţă.

[26] DEI, pp. 883-884

[27] AB, pp. 108-109

Comentarii la IV Regi – 24

CAP. 24 – Ioiachim, Iehonia şi Sedechia, ultimii regi ai lui Iuda.

 

1: În zilele lui s-a ridicat Nabucodonosor, regele Babilonului. Iar Ioiachim i-a fost acestuia preasupus vreme de trei ani, după care şi-a luat seama şi s-a răsculat împotriva lui.

„Nabucodonosor era fiul lui Nabopolasar, cel care, pe de o parte, zdrobise armatele Faraonului Neco (609 î. Hr.) şi, pe de alta, pusese capăt imperiului asirian (606 î. Hr.). El a domnit între 605 şi 562. Potrivit teologiei vechitestamentare, Nabucodonosor a fost instrumentul prin care Domnul Şi-a pedepsit poporul infidel, fără ca prin aceasta să-l fi scutit de răspundere şi pedeapsă pentru trufie şi cruzime”[1].  „Nabucodonosor (…) a făcut o expediţie în Palestina în al patrulea an de domnie a lui Ioiachim (Ieremia 25, 1) şi primul an al suveranului babilonian, adică 604 î. Hr. ♦ Răscoala lui Ioiachim a avut loc în 601 î. Hr., după înfrângerea suferită de babilonieni în faţa egiptenilor”[2].  Nabucodonosor înseamnă Nebo apără hotarele; Nebo (= a chema; a vesti; a fi elevat) era numele unei divinităţi babiloniene, zeul ştiinţei şi literaturii. 

2: Atunci Domul a trimis împotriva lui pâlcuri de Caldei, pâlcuri de Sirieni, pâlcuri de Moabiţi şi pâlcuri de Amoniţi; i-a trimis în ţara lui Iuda ca s-o încovoaie, după cuvântul pe care Domnul l-a rostit prin robii Săi profeţii.

            „Nabucodonosor a atras în campania de pedepsire a revoltei iudaice toate popoarele vasale din apropierea lui Iuda. Ierusalimul a căzut sub asediul babilonian la 16 martie 597 î. Hr. Regele Ioiachim murise cu trei luni şi zece zile înainte de această dată, adică la 6 decembrie 598 Î. Hr.”[3].  Popoarele vasale n-au trimis armate propriu-zise, ci pâlcuri: „Acestea erau bande uşor înarmate care hărţuiau populaţia prin incursiuni şi jafuri repetate. E posibil ca ele să fi acţionat din porunca lui Nabucodonosor, spre a-l ţine pe Ioiachim ocupat până la vremea atacului”[4].  Robii Săi profeţii: „E vorba de profeţii Ieremia şi Urie (vezi Ieremia 26, 20-23)”[5].

3: Dar, mai mult, mânia Domnului asupra lui Iuda era aceea de a-l lepăda de la faţa Sa, din pricina păcatelor lui Manase, adică pe măsura a tot ceea ce făptuise el;

4: că şi sânge nevinovat a vărsat, de-a umplut Ierusalimul cu sânge nevinovat, încât Domnul n-a vrut să-l ierte.

Desigur, nu Manase e pedepsit acum, ci generaţiile care nu s-au depărtat, nici după moartea aceluia, de păcatele lui.

5: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ioiachim, despre toate faptele lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

6: Şi a adormit Ioiachim împreună cu părinţii săi, iar în locul lui a devenit rege Iehonia, fiul său.

            „Ioiachim, suveran al Regatului Iudeei (608 – 598 î. Hr.). Fiu al lui Iosia (639 – 609), Ioiachim este făcut rege de către egipteni, după înlăturarea fratelui său Ioahaz de către Neco, Iudeea devenind acum tributară Egiptului. După înfrângerea armatei egiptene la Karkemiş (605) de către Nabucodonosor II, Ioiachim se recunoaşte vasal Regatului Noului Babilon. Trei ani mai târziu însă, Ioiachim se revoltă împotriva suzeranităţii caldee, declanşând riposta lui  Nabucodonosor II, care invadează Iudeea, asediază şi cucereşte Ierusalimul. Condiţiile dispariţiei lui Ioiachim în aceste împrejurări (se predă învingătorului sau moare) rămân obscure. Îi succede la tron fiul său Iehonia; acesta este exilat, după numai trei luni de domnie, de către Nabucodonosor, împreună cu 10 000 de iudei duşi în captivitate în Babilonia. Pe tronul Iudeei, suveranul babilonian instalează pe Sedechia (597 – 586)”[6].  Iehonia (= pregătirea lui Iahve), îi urmează, pentru scurt timp, tatălui său Ioiachim.

7: Regele Egiptului n-a mai ieşit din ţara sa, fiindcă regele Babilonului i-a luat regelui Egiptului tot ceea ce acesta avea sub stăpânire, de la râul Egiptului până la râul Eufratului.

            „E vorba de bătălia de la Carchemiş (605), în care Nabucodonosor, învingându-i pe egipteni, îşi deschide calea spre Siria şi Palestina”[7].  Aceste teritorii vor fi anexate în întregime de către Nabucodonosor.

8: Iehonia avea optsprezece ani când a devenit rege, şi a domnit în Ierusalim vreme de trei luni. Pe mama sa o chema Nehuşta, şi era fiica lui Elnatan din Ierusalim.

Mama lui Iehonia era Nehuşta (= de bronz), fiica lui Elnatan (= Dumnezeu a dat). Textul ebraic are, pentru Iehonia, un alt nume, Ioiachin (= Domnul întemeiază).

9: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuse tatăl său.

10: În vremea aceea, Nabucodonosor, regele Babilonului, s-a ridicat împotriva Ierusalimului şi a împresurat cetatea.

            „Nabucodonosor a întreprins această campanie împotriva Ierusalimului din cauză că Ioachim-Iehonia încercase să formeze o ligă antibabiloniană cu Egiptul. Dar după înfrângerea suferită în 601 î. Hr., babilonienii îşi revin şi organizează diverse incursiuni în Chedar. Informaţia de la IV Regi 24, 7 ar putea sugera existenţa unei înţelegeri iudeo-egiptene, ulterioare acestei date, şi explică eşecul regelui din Iuda”[8].

11: Atunci a venit Nabucodonosor, regele Babilonului, împotriva cetăţii, după ce servii săi o împresuraseră.

            „Cronica babiloniană consemnează, paralel cu acest verset: [Nabucodonosor] a înaintat spre Palestina şi a împresurat cetatea lui Iuda, pe care a cucerit-o a doua zi a lunii Adar (16 martie 597 î. Hr.)”[9].

12: Iar Iehonia, regele lui Iuda, a ieşit în faţa regelui Babilonului, împreună cu servii săi, cu mama sa, cu dregătorii şi eunucii săi; iar regele Babilonului  l-a luat rob, în cel de al optulea an al domniei lui.

            13: Şi a scos de acolo toate comorile ce se aflau în templul Domnului şi comorile din casa regelui; şi a tăiat toate vasele de aur pe care Solomon, regele lui Israel, le făcuse în templul Domnului, după cuvântul Domnului.

14: Şi a dus Ierusalimul în robie, pe toţi fruntaşii şi pe toţi vitejii, zece mii de robi, cu toţi dulgherii şi fierarii; şi n-au mai rămas decât sărmanii ţării.

            „Împlinirea profeţiei făcute de Isaia lui Iezechia (20, 17-18). ♦ Pentru Maxim Mărturisitorul, strămutarea evreilor în Babilon înseamnă căderea de la limpezimea legii duhovniceşti (Ierusalimul) la confuzia unei vieţi pământeşti (Babilon = amestec, confuzie). (Răspunsuri către Talasie 26)”[10].

15: Şi l-au dus şi pe Iehonia în Babilon; de asemenea, pe mama regelui şi pe femeile regelui şi pe eunucii săi; şi pe vitejii ţării i-a dus în robie, de la Ierusalim la Babilon;

16: şi pe toţi luptătorii, în număr de şapte mii, precum şi o mie de dulgheri şi fierari, toţi fiind buni de folosit în război: regele Babilonului i-a dus robi în Babilon.

17: Atunci regele Babilonului l-a pus în locul lui [Iehonia] pe Matania, unchiul său, schimbându-i numele în Sedechia.

Urmează la tron Matania (= darul Domnului), căruia Nabucodonosor îi schimbă numele în Sedechia (= dreptatea Domnului).  „Cronica babiloniană relatează: [Nabucodonosor] l-a prins pe rege şi a pus altul peste Iuda, după placul său, primind un mare tribut pe care l-a trimis în Babilon (…) ♦ Matania, devenit Sedechia, ca semn al vasalităţii faţă de Nabucodonosor, era fiul lui Iosia şi fratele lui Ioiachim şi Ioahaz. Ceea ce înseamnă că Sedechia era unchiul de frate al regelui deportat Ioiachim-Iehonia (…). Era şi greu ca tânărul rege de 18 ani să aibă deja un fiu[11] de 21 [de ani]! ♦ Sedechia a fost cel de-al douăzeci şi unulea şi ultimul rege al lui Iuda. A domnit între 597 şi 587 î. Hr. Numele cel nou al lui Matania este evreiesc ( Sedechia = dreptatea mea este Iahve), ceea ce înseamnă că Nabucodonosor i-a permis vasalului să şi-l aleagă singur”[12].

18: Sedechia avea douăzeci şi unu de ani când a devenit rege; şi a domnit în Ierusalim vreme de unsprezece ani.

19: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuse Iehonia;

20: căci mânia Domnului era peste Ierusalim şi peste Iuda, într-atât încât i-a lepădat de la faţa Sa: Sedechia a uneltit împotriva regelui Babilonului.

„Toată această dramă ne este relatată pe larg în cartea lui Ieremia (…). Contemporan cu Sedechia şi lucid în mandatul său divin, profetul îl sfătuise pe rege să adopte o politică înţeleaptă într-o situaţie fără ieşire, dar nu a fost ascultat. Consecinţa: întâmplările din capitolul următor”[13].  De observat că, cu toate reformele lui Iosia, după moartea aceluia, Regatul de sud a recăzut curând în idolatrie, semn că nici Manase nu va fi întâmpinat o prea mare rezistenţă, ci va fi acţionat în conformitate cu înclinaţia generală.

---

[1] BBVA, p. 445

[2] SEP 2, p. 611

[3] SEP 2, p. 611

[4] BBVA, p. 446

[5] BBVA, p. 446

[6] EA, p. 178

[7] SEP 2, p. 611

[8] SEP 2, p. 612

[9] SEP 2, p. 612

[10] SEP 2, p. 612

[11] Septuaginta are fiul său.  Anania a operat modificarea necesară în mod tacit, explicând-o în notă. Corectura s-a făcut după Textul Masoretic.

[12] SEP 2, pp. 612-613

[13] BBVA, p. 446

Comentarii la IV Regi – 23

CAP. 23 – Iosia curăţă de idoli templul Domnului şi regatul lui Iuda, faptă care se răsfrânge şi în hotarele lui Israel. Regii Ioahaz şi Ioachim.

 

1: Atunci regele a trimis şi i-a adunat la el pe toţi bătrânii din Iuda şi din Ierusalim.

            „Bătrânii reprezentau puterea locală a fiecărei comunităţi şi erau convocaţi în împrejurări speciale”[1].

2: Şi s-a suit regele în templul Domnului, şi-mpreună cu el fiecare om din Iuda şi toţi locuitorii Ierusalimului şi preoţii şi profeţii şi-ntregul popor, de la mic la mare; şi-n auzul lor a citit toate cuvintele din Cartea legii, cea care fusese găsită în templul Domnului.

3:  Şi a şezut regele pe scaunul de judecată şi a făcut legământ în faţa Domnului că vor umbla după Domnul şi cu toată inima şi cu tot sufletul Îi vor păzi poruncile şi mărturiile şi rânduielile şi vor plini cuvintele acestui legământ – cele ce sunt scrise în Cartea aceasta. Şi tot poporul a stat întru legământ.

            „Legământul nu era altceva decât făgăduinţa solemnă că vor fi respectate toate condiţiile deuteronomice prin care fiii lui Israel îşi puteau menţine statutul de poporul Meu. Regele l-a proclamat în numele poporului, iar acesta, în întregime, a stat întru legământ (esti en ti diathiki), ceea ce consună şi cu Textul Ebraic. Acest întru nu denotă o simplă aderare (orice aderare e oarecum periferică), ci o angajare lăuntrică, o integrare fiinţială a omului în însăşi substanţa cuvântului lui Dumnezeu”[2].  „Una din relatările cele mai semnificative cu privire la canonizarea Pentateuhului se găseşte în IV Regi 22-23. În al optsprezecelea an al domniei lui Iosia (622 î. Hr.), marele preot descoperă în Templu o carte a Torei (sau carte a Legământului), care fusese neglijată până atunci. Textul i se citeşte regelui şi cartea este îndată recunoscută ca autentică. Curând după aceea, se dă citire solemnă textului în faţa poporului adunat care îşi reînnoieşte legământul cu Dumnezeu. Descrierea reformelor religioase care au urmat corespunde întocmai cu esenţa învăţăturilor din Deuteronom, ceea ce a condus la concluzia că evenimentul pomenit în IV Regi 22-23 reprezintă, de fapt, canonizarea oficială a acestei cărţi”[3].  „În Istoria lui Israel, Sefer Tora nu a dobândit valoare de carte sacră, recitată în faţa întregului popor, decât o dată cu reforma lui Iosia. Totul pare să indice că textul de care era vorba atunci (IV Regi 22-23) era Deuteronomul. Cât despre celelalte patru cărţi [ale lui Moise] (Tetrateuh), ele ar fi fost canonizate abia în epoca lui Ezra şi a lui Neemia”[4].

            Scaunul de judecată: „Textual: …a şezut lângă stâlp (coloană), locul consacrat pentru jilţul din templu al regelui (acelaşi pe care arhiereul Iehoiada îl aşezase pe regele copilandru Ioaş – 11, 14)”[5].  „În timpul ceremoniilor solemne şi al adunărilor publice, regele stătea lângă unul dintre cei doi stâlpi care străjuiau intrarea în Templul lui Solomon (cf. III Regi 7, 3)”[6].

4: Regele i-a poruncit lui Hilchia, marele preot, ca şi preoţilor de rândul al doilea şi celor ce păzeau uşa, să scoată din templul Domnului toate obiectele ce fuseseră făcute pentru Baal şi pentru tufiş şi pentru toată „oştirea cerului”, şi le-au ars în afara Ierusalimului, în valea Cedrilor, iar cenuşa au dus-o la Betel.

            Valea Cedrilor sau Chedron: „(astăzi Wadi en-Nar) este un pârâu intermitent, care izvorăşte la nord de Ierusalim şi trece pe lângă Muntele Templului şi Muntele Măslinilor. Valea Chedronului a fost folosită de regii reformatori ai lui Iuda ca loc de distrugere a reprezentărilor de cult păgâne”[7]. La Betel se afla altarul ridicat de către Ieroboam I.

5: Şi a isprăvit cu preoţii idolatri – pe care regii lui Iuda îi puseseră să ardă tămâie pe înălţimi şi în cetăţile lui Iuda şi împrejurul Ierusalimului; de asemenea, cu cei care-i ardeau tămâie lui Baal şi soarelui şi lunii şi stelelor şi la toată „oştirea cerului”.

            „Preoţii idolatri: în Septuaginta, homarim transcrie ebraicul kemarim, preoţi idolatri, întâlnit doar la plural în Vechiul Testament. Unii au pus în legătură acest cuvânt cu radicalul KMR, a se înfierbânta, a arde, presupunând că e vorba de adoratori ai focului, alţii (Wesley) că îşi trag numele de la practica de a arde tămâie în cinstea zeităţilor păgâne; alţii îl leagă de rădăcina omonimă a se prosterna”[8].

6: Tufişul din templul Domnului l-a scos afară din Ierusalim, la pârâul Cedrilor, şi l-a ars şi l-a prefăcut în cenuşă, iar cenuşa a aruncat-o pe groapa de obşte a oamenilor de rând.

„Groapa de obşte a oamenilor de rând (vezi şi Ieremia 26, 23) (literal: groapa fiilor poporului) era ceea ce astăzi se numeşte groapa comună. În vechime, doar oamenii înstăriţi îşi puteau permite să aibă un mormânt săpat în stâncă, închis cu o lespede verticală; groapa comună era săpată în pământ. Aruncarea cenuşii idoleşti pe o astfel de groapă însemna desacralizarea totală a ultimelor rămăşiţe păgâne”[9].  O corectură la acestea, pornind de la un text biblic paralel: „Săracii erau înmormântaţi într-o groapă comună, lângă Valea Chedronului. Dar la II Paralipomene 34, 4, Cronistul precizează: cenuşa aşerelor a fost vărsată pe mormintele celor care au adus jertfe respectivelor divinităţi”[10].

7: Şi a dărâmat casa sodomiţilor ce se afla în templul Domnului, unde femeile ţeseau perdele pentru tufiş.

„E vorba de homosexuali bărbaţi. Deşi Deuteronomul interzicea drastic homosexualitatea de ambe sexe (23, 19), existenţa acestui păcat e consemnată de mai multe ori în istoria iudaică (ex. III Regi 14, 24). Desigur, casa acestora se afla într-o anexă a templului”[11].  „În Vechiul Testament, homosexualitatea este adesea legată de prostituţia cultică idolatră (…). Cultele canaaneene, fiind culte ale fertilităţii, comportau şi prostituţia sacră, pe lângă sanctuare existând hieroduli de ambele sexe, la dispoziţia vizitatorilor. Aceste practici erau socotite abominabile de credincioşii lui Iahve”[12].  Perdelele pentru tufiş: „E vorba de voalurile din cultul Astartei”[13].

8: Şi i-a adus pe toţi preoţii din cetăţile lui Iuda şi a spurcat înălţimile unde ei, preoţii, arseseră tămâie, de la Gheba până la Beer-Şeba; şi a stricat şi casa porţilor, care se afla lângă uşa porţii lui Iosua, mai-marele cetăţii, adică pe partea stângă de cum intra omul pe poarta cetăţii.

            „Iosia centralizează la Ierusalim tot cultul, desfiinţând sanctuarele din provincie. Aceasta corespunde principiului deuteronomist al unicităţii sanctuarului (Deuteronom 12, 11)”[14].  Casa porţilor: „Nu se ştie ce era această casă a porţilor. Unii analişti ai termenului ebraic cred că e vorba de casa satirilor (aceştia fiind ţapii mitologici din familia zeului Pan)”[15].  Gheba (= colină) era o cetate la extremitatea nordică a teritoriului lui Iuda, la circa 9 kilometri nord-nord-vest de Ierusalim; Beer-Şeba (= fântâna jurământului; fântâna celor şapte) era o localitate la extremitatea sudică a teritoriului lui Iuda; astfel, se dă de înţeles că reformele lui Iosia au cuprins întreg Regatul de sud şi, cum se va vedea, s-au extins şi în nord, pe teritoriul fostului Israel.

9: Preoţii înălţimilor însă nu se suiau la jertfelnicul Domnului în Ierusalim, ci doar mâncau azimă în mijlocul fraţilor lor.

            „Preoţii care se lepădau de credinţa monoteistă şi îmbrăţişau idolatria erau îndepărtaţi de la serviciul de la templu, dar li se îngăduia a consuma din mâncărurile sfinte. Unii ca aceştia erau coborâţi la treapta de simpli leviţi, încredinţându-li-se funcţii de portari şi servitori la templu”[16].  După o altă opinie: „O bună parte din preoţimea sanctuarelor de provincie capătă, o dată cu reforma lui Iosia, un rol subaltern, în ciuda prevederilor Deuteronomului, care le acordă aceleaşi drepturi (Deuteronom 18, 6-8)”[17].

10: Şi a spurcat Tofetul din valea fiului lui Hinom, pentru ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc, (ca jertfă) lui Moloh.

„Tofetul era locul unde copiii erau trecuţi prin foc (purificaţi înainte de a-i fi sacrificaţi lui Baal sau lui Moloh) sau, de-a dreptul, arşi. Valea lui Hinom se afla lângă Ierusalim; mai târziu se va numi Gheena şi era locul unde se aruncau şi ardeau gunoaiele oraşului”[18].  „Valea Hinom sau Ghehinom (Gheenei), (era) aflată în partea de sud-vest a Ierusalimului; (aici), în timpul regilor, se aduceau sacrificii, inclusiv de copii, zeului Moloh. Regele Iosia (640 – 609 î. Hr.), care a întreprins o reformă a cultului religios, a declarat spurcat acest loc şi a interzis practicarea cultelor idolatre. Mai târziu, valea a fost utilizată ca loc unde se aruncau şi ardeau gunoaiele şi, probabil, şi ca cimitir. Datorită aspectului sinistru pe care îl oferea, valea Ghehinom a fost luată drept simbol al infernului sau iadului în care vor arde veşnic şi se vor chinui păcătoşii”[19].  Tofet (= vatră; cămin) pare să fi denumit înălţimile construite în valea Hinom (= suspin).  Cât despre zeul amonit Moloh, aşa cum am arătat şi la III Regi 11, 5, numele Moloh e o creaţie a traducătorilor Septuagintei: este cuvântul melekh (= rege; stăpân) citit cu vocalele lui boşet (= ruşine), evident în intenţia de a batjocori divinitatea amonită.

11: Şi a isprăvit cu caii pe care regii lui Iuda îi aşezaseră în cinstea soarelui la intrarea templului Domnului, aproape de cămara eunucului Netan-Melec, cea din Parvarim, iar carul soarelui l-a ars.

            „Cultul soarelui, de sorginte orientală, era asociat simbolic cu imaginea cailor înhămaţi la carul astrului zilei”[20].  Netan-Melec (= regele a dat) era un famen-dregător, având funcţia de şambelan sub regele Iosia. Parvarim (= locul pierzării).

12: Iar jertfelnicele de pe acoperişul foişorului lui Ahaz, pe care le făcuseră regii lui Iuda, precum şi jertfelnicele pe care le făcuse Manase în amândouă curţile templului Domnului, le-a dărâmat regele şi le-a dus de acolo, aruncându-le molozul în pârâul Cedrilor.

            „Altarele dedicate corpurilor cereşti erau construite pe acoperişurile plate ale caselor”[21]. 

13: Regele a spurcat şi casa din faţa Ierusalimului, în dreapta Muntelui Măslinilor, pe care Solomon, regele lui Israel, i-o zidise Astartei, idolul Sidonienilor, şi lui Chemoş, idolul Moabului, şi lui Milcom, idolul Amoniţilor;           

            „Chemoş era zeul suprem al moabiţilor, căruia Solomon i-a ridicat un altar pe Muntele Măslinilor (III Regi 11, 5)”[22].  Chemoş (= cel care aserveşte) era privit de către moabiţi aproape la fel de personalizat ca şi Iahve de către israeliţi.  Astarte (= cea care aduce lumină) era o zeiţă feniciană, filisteană şi, prin contaminare, canaanită, fiind venerată în special în Sidon (= vânătoare; cetate), cetate pe ţărmul Mediteranei, la 35 kilometri nord de Tir. Milcom e un alt nume pentru Moloh.

14: a sfărâmat stâlpii [idoleşti] şi a nimicit tufişurile, iar locul lor l-a umplut cu oase omeneşti.

15: De asemenea, altarul cel înalt din Betel, făcut de Ieroboam, fiul lui Nabat – cel care-l făcuse pe Israel să păcătuiască -, altarul cel înalt l-a dărâmat, i-a sfărâmat pietrele făcându-le praf, iar tufişul l-a ars.

            „Reforma iahvistă a lui Iosia s-a extins şi la teritoriile fostului regat al lui Israel”[23].  „Betelul se afla în fostul stat al lui Israel. Profitând de faptul că imperiul asirian intrase într-o perioadă de declin după moartea lui Asurbanipal (628 î. Hr.), Iosia a recucerit o parte din teritoriul Samariei, ceea ce i-a permis să-şi extindă acţiunea şi aici”[24].

16: Şi , întorcându-se Iosia, a văzut mormintele ce se aflau acolo, în cetate; şi a trimis de au luat oasele din morminte şi le-a ars pe altar şi l-a spurcat, după cuvântul pe care Domnul îl grăise prin omul lui Dumnezeu la vremea când Ieroboam şedea lângă altar, la sărbătoare; apoi, întorcându-se, şi-a ridicat ochii la mormântul omului lui Dumnezeu care prevestise aceste lucruri

            „Omul lui Dumnezeu este personajul misterios de la III Regi 13, 2, care anunţă, de pe vremea lui Ieroboam I, reformele lui Iosia . Între profeţie şi împlinirea ei se scurseseră peste trei sute de ani”[25].

17: şi a zis: „Ce e movila aceea de acolo pe care-o văd?”  Iar oamenii cetăţii i-au spus: „Aici e omul lui Dumnezeu care a venit din Iuda şi a prevestit ceea ce tu faci cu altarul din Betel”.

18: Iar el a zis: „Lăsaţi-l! Nimeni să nu se atingă de oasele lui!”  Aşa că osemintele lui au fost cruţate, împreună cu osemintele profetului care venise din Samaria.

            „Profetul este cel de la III Regi 13; Samaria desemnează aici de fapt Regatul de Nord: acţiunea se petrece la Betel”[26].

19: Mai mult, Iosia a dărâmat şi toate capiştile înălţimilor din cetăţile Samariei, pe care regii lui Israel le făcuseră ca să-L mânie pe Domnul, şi a făcut cu ele ceea ce făcuse în Betel.

20: Şi i-a înjunghiat acolo, pe altare, pe toţi preoţii înălţimilor şi a ars pe ele oase omeneşti şi s-a întors la Ierusalim.

21: După aceea, regele i-a poruncit întregului popor, zicând: „Sărbătoriţi Paştile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum este scris în Cartea acestui legământ!”

22: Căci un Paşti ca acesta nu mai fusese sărbătorit din vremea judecătorilor care-l judecau pe Israel, şi nici cât au domnit regii lui Israel şi regii lui Iuda;

            „Despre celebrarea Paştelui de către Iosia se vorbeşte pe larg în II Paralipomene 35, 1-19”[27].

23: dar în cel de al optsprezecelea an al domniei lui Iosia, Paştile a fost sărbătorit în Ierusalim.

            „Conform Deuteronomului, mielul pascal nu putea fi jertfit oriunde, ci numai în locul pe care Domnul îl va alege, adică în Ierusalim (Deuteronom 16, 2, 5-7)”[28].

24: Mai mult, Iosia i-a alungat pe cei ce cheamă morţii, şi vrăjitoarele şi terafimii şi idolii şi toate urâciunile ce-şi făcuseră sălaş în ţara lui Iuda şi în Ierusalim, pentru ca astfel să se plinească cuvintele Legii, cele scrise în Cartea pe care preotul Hilchia o aflase în templul Domnului.

            Terafimii: „termen ebraic transcris în greacă sub forma therafin. Comentatorii ezită în privinţa acestui cuvânt. Totuşi, opinia generală este că erau obiecte asociate practicilor magice. Dintre soluţiile propuse, cea mai verosimilă este ipoteza lui H. A. Hoffner, conform căreia termenul ebraic trebuie apropiat de hittitul tarpis, un fel de spirit, nălucă cu dublă funcţiune, protectoare şi persecutorie. În atestările veterotestamentare este vorba despre reprezentări plastice ale acelor duhuri”[29].  După notele lui Anania, prin terafimi s-ar înţelege „idoli mici de lemn, zeităţi casnice; un fel de penaţi”[30].

25: Asemenea lui n-a mai fost nici un rege de dinainte de el, care să se fi întors către Domul cu toată inima sa şi cu tot sufletul său şi cu toată tăria sa pe potriva întregii legi a lui Moise, şi nici după el nu s-a ridicat un altul care să-i semene.

26: Cu toate acestea, Domnul nu s-a întors de la aprinderea mâniei Sale celei mari pe care o îndreptase asupra lui Iuda din pricina tuturor întărâtărilor cu care-L întărâtase Manase.

27: Şi a zis Domnul: „Şi pe Iuda îl voi lepăda de la faţa Mea, aşa cum l-am lepădat pe Israel; şi voi lepăda această cetate pe care Eu am ales-o, Ierusalimul, şi templul despre care am zis: «Acolo va fi numele Meu»”.

            „Textul anunţă marele dezastru din 587 î. Hr.”[31].

28: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Iosia, despre toate faptele lui, nu sunt ele oare scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

29: În zilele lui s-a ridicat Faraonul Neco, regele Egiptului, împotriva regelui Asirienilor, la râul Eufratului. Iosia i-a ieşit în întâmpinare, iar Neco, când l-a văzut, l-a ucis la Meghiddo.

            Neco (= rănit; şchiop) „(egipt. Ni-k’w) a fost moştenitorul lui Psammetichos I, fondatorul celei de-a douăzeci şi şasea dinastii a Egiptului. A domnit între 610 şi 595 î. Hr. În 609 î. Hr., a încercat să îi vină în ajutor ultimului rege asirian, Assur-uballit II, împotriva expansiunii babiloniene. Iosia a încercat să împiedice joncţiunea dintre egipteni şi asirieni, sperând în nimicirea definitivă a Asiriei. Într-adevăr, Imperiul asirian s-a prăbuşit, dar a fost înlocuit de cel babilonian. ♦ Împotriva regelui asirienilor: menţiunea nu concordă cu realitatea istorică şi s-au încercat tot felul de explicaţii. Textul Masoretic are: a mers către regele asirienilor. ♦ către râul Eufrat: aluzie anticipativă la bătălia de la Carchemiş, în urma căreia egiptenii au trebuit să cedeze poziţia strategică pe care o disputau cu Babilonul lui Nabucodonosor II în Orientul Apropiat”[32].  „E de presupus că Iosia, căutând să exploateze conflictul armat dintre cele două imperii, a încercat o acţiune pe cont propriu, în favoarea recuceririi celorlalte teritorii ale Samariei, ceea ce ar fi dus la restaurarea regatului lui Solomon. Nici un imperiu însă nu tolerează aşa ceva! Cât despre locul morţii lui Iosia: În limba ebraică, muntele Meghiddo este har-meghiddo, ceea ce în limba greacă a devenit Armaghedon: simbol al ultimei mari bătălii împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 16, 16)”[33].  Eufrat (= apă dulce; râul rodniciei) era unul din marile fluvii ale Asiei occidentale.  Meghiddo (= amplasamentul trupelor) – cetate de mare importanţă strategică ce controla câmpia Ezdrelonului. Aici, Meghiddo pare a desemna nu atât cetatea, cât muntele alăturat ei.

30: Iar servii săi l-au ridicat, mort, din Meghiddo şi l-au adus în Ierusalim şi l-au îngropat în mormântul său, în cetatea lui David. Iar poporul ţării l-a luat pe Ioahaz, fiul lui Iosia, şi l-au uns şi l-au făcut rege în locul tatălui său.

            „Iosia,  suveran al Regatului Iudeei (640 – 609 î. Hr.). Nepot al lui Manase (698 – 642), Iosia este adus la tron la vârsta de 8 ani, în urma asasinării tatălui său Amon (642 – 640). Rapidul declin, apoi prăbuşirea Imperiului Asirian, slăbiciunea Egiptului faraonic, oferă Palestinei o libertate de care nu mai beneficiase din vremea lui David şi Solomon. Iosia inaugurează, în 622, prin descoperirea şi introducerea Cărţii Legii (Tora), o epocă de ample şi radicale reforme naţional-religioase. Templul din Ierusalim este purificat de toate influenţele străine, rămânând, după desfiinţarea sanctuarelor şi locurilor de sacrificii provinciale, unicul locaş al cultului lui Iahve. Iosia este înfrânt şi ucis în bătălia de la Meghiddo, în care armata Iudeei încerca să oprească trecerea spre Eufrat a corpului expediţionar egiptean condus de prinţul Neco, venit în sprijinul ultimelor rezistenţe asiriene, atacate de coaliţia medo-babiloniană victorioasă. Dispariţia lui Iosia inaugurează o epocă de profunde frământări social-politice care duc la rapidul declin al statului iudeu. Fiul lui, Ioahaz, instalat la tron, este înlocuit după trei luni cu fratele mai vârstnic Ioiachim (608 – 598) de către faraonul egiptean Neco II”[34].  Lui Iosia i-a urmat fiul său, Ioahaz (= Domnul l-a luat în stăpânire).

31: Ioahaz avea douăzeci şi trei de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de trei luni. Pe mama sa o chema Hamutal, şi era fiica lui Ieremia din Libna.

Mama lui Ioahaz era Hamutal (= proaspăt ca roua), fiica lui Ieremia (= Iahve pune temelia) din Libna.

32: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuseră părinţii lui.

            „De notat: …părinţii lui, iar nu părintele său, aşa cum era formula consacrată; deci a se citi: …strămoşii săi”[35].

33: Faraonul Neco l-a mutat în Ribla, în ţinutul Hamat, ca să nu mai domnească în Ierusalim, şi a pus pe ţară un bir de o sută de talanţi de argint şi o sută de talanţi de aur.

            „Neco l-a destituit pe Ioahaz, moştenitorul lui Iosia, instaurat prin voinţă populară (cf. II Paralipomene 36, 1) şi l-a deportat în Deblata (Ribla), localitate din provincia Hamat, situată pe valea râului Orontes, la aproximativ 50 km nord-est de actualul Baalbek. Măsura de forţă a faraonului s-a datorat, poate, unei încercări de emancipare a lui Ioahaz de sub dominaţia recentă a Egiptului”[36].  „E posibil ca Neco (care-şi instalase cartierul general la Ribla) să-l fi suspectat pe Ioahaz că duce mai departe politica naţionalistă a tatălui său”[37].  Ribla (= fertilitate) era o cetate în ţinutul Hamatului.

34: Apoi Faraonul Neco l-a pus rege peste ei pe Eliachim, fiul lui Iosia, regele lui Iuda, în locul lui Iosia, tatăl său, dar i-a schimbat numele în Ioiachim; pe Ioahaz l-a luat şi l-a dus în Egipt, unde a murit.

Lui Eliachim (= Dumnezeu statorniceşte) i se schimbă numele în Ioiachim (= Domnul ridică).  „Schimbarea numelui era gestul simbolic care oficializa relaţia de vasalitate impusă de faraon regelui de la Ierusalim. Ioiachim a domnit unsprezece ani în Iuda, între 609 şi 598 î. Hr. ♦ Ioahaz a fost dus, ca prizonier, în Egipt, după înfrângerea suferită de Neco la Carchemiş (605 î. Hr.)”[38].

35: Ioiachim i-a dat lui Faraon aurul şi argintul, însă a pus o dare pe pământ, ca să poată da argintul poruncit de Faraon; fiecare a dat după preţul rânduit de el, şi aşa a strâns el argintul şi aurul de la poporul ţării, ca să i-l dea Faraonului Neco.

36: Ioiachim avea douăzeci şi cinci de ani când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de unsprezece ani. Pe mama sa o chema Zebuda, şi era fiica lui Pedaia, din Ruma.

Mama lui Ioiachim (Eliachim) era Zebuda (= acordată), fiica lui Pedaia (= Domnul a mântuit) din Ruma (= înălţime), localitate la 9,5 kilometri nord de Nazaret.

37: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, aşa cum făcuseră şi părinţii lui.

Ca şi în cazul lui Ioahaz, şi despre Eliachim/Ioiachim se spune că a păcătuit asemenea strămoşilor săi, fiind apropiat, probabil, de Manase.

---

[1] BBVA, p. 443

[2] BBVA, p. 443

[3] DEI, pp. 113-114

[4] DEI, p. 603

[5] BBVA, p. 443

[6] SEP 2, p. 606

[7] SEP 2, p. 606

[8] SEP 2, p. 606

[9] BBVA, p. 444

[10] SEP 2, p. 607

[11] BBVA, p. 444

[12] SEP 2, p. 607

[13] BBVA, p. 444

[14] SEP 2, p. 607

[15] BBVA, p. 444

[16] AB, p. 234

[17] SEP 2, p. 607

[18] BBVA, p. 444

[19] AB, p. 77

[20] SEP 2, p. 608

[21] SEP 2, p. 608

[22] SEP 2, p. 608

[23] SEP 2, p. 608

[24] BBVA, p. 444

[25] SEP 2, p. 608

[26] SEP 2, p. 609. SEP 2 are aici, în loc de III Regi 13, III Regi 11-18; desigur, o greşeală de tipar.

[27] SEP 2, p. 609

[28] BBVA, p. 445

[29] SEP 2, p. 609

[30] BBVA, p. 445

[31] BBVA, p. 445

[32] SEP 2, p. 610

[33] BBVA, p. 445

[34] EA, p. 179

[35] BBVA, p. 445

[36] SEP 2, p. 610

[37] BBVA, p. 445

[38] SEP 2, p. 610

Comentarii la IV Regi – 22

CAP. 22 – Cartea legii descoperită sub domnia lui Iosia.

           

1: Iosia avea opt ani când a devenit rege; şi a domnit în Ierusalim vreme de treizeci şi unu de ani. Pe mama sa o chema Iedida, şi era fiica lui Adaia din Boţcat.

Mama lui Iosia era Iedida (= preaiubită), fiica lui Adaia (= Domnul a împodobit) din Boţcat (= înălţime; oraşul fricii) – cetate la extremitatea sudică a teritoriului lui Iuda.  Iosia, „fiul lui Amon, a fost al şaptesprezecelea rege al lui Iuda. A fost instalat la vârsta de opt ani, după asasinarea tatălui său, şi a domnit 31 de ani (640-609 î. Hr.). A beneficiat de slăbirea politică a Asiriei şi a făcut paşi importanţi spre independenţa politică şi religioasă a lui Iuda şi, chiar, Israel (II Paralipomene 34, 6-7). În general, domnia lui s-a caracterizat prin efortul de restaurare a iahvismului în Iuda”[1].

2: El a făcut ceea ce e drept în ochii Domnului şi a umblat pe de-a-ntregul în calea lui David, părintele său, fără să se abată nici la dreapta, nici la stânga.

            „Elogiu total, fără rezerve, pe care autorul i-l acordase numai lui Iezechia, bunicul lui Iosia (18, 3). David rămâne, şi aici, regele-etalon”[2].

3: Şi a fost că în cel de al optsprezecelea an al regelui Iosia, în luna a opta, regele l-a trimis la templul Domnului pe grămăticul Şafan, fiul lui Aţalia, fiul lui Meşulam, zicând:

Cu un rol doar în aparenţă modest, intervine aici grămăticul Şafan (= viezurele stâncilor), fiul lui Aţalia (= Domnul a cruţat), fiul lui Meşulam (= prieten). Acesta e trimis (v. 4) la preotul Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire).  „Anul era, după toate calculele, 622/621 î. Hr. Reforma religioasă începuse însă înainte de această dată, aşa cum reiese din cuvintele regelui, amintite în cele patru versete următoare”[3].

4: „Du-te la Hilchia, marele preot, pentru ca el să socotească banii aduşi la templul Domnului, banii adunaţi de la popor de către cei ce stau de pază la uşă,

„E vorba de banii adunaţi în lada instituită de regele Ioaş, destinaţi exclusiv lucrărilor de reparaţii (vezi 12, 5-16)”[4].

5: şi să-i dea în mâinile celor puşi să facă lucrările la templul Domnului”.  Iar acela i-a dat lucrătorilor de la templul Domnului, ca să dreagă stricăciunile templului:

6: dulgherilor, pietrarilor şi zidarilor, ca şi la cumpărarea lemnăriei şi a pietrei cioplite pentru dregerea stricăciunilor de la templu.

7: Acestora însă nu li se cerea socoteală pentru banii ce li se încredinţaseră, fiindcă erau cu desăvârşire cinstiţi.

8: Iar Hilchia, marele preot, a zis către grămăticul Şafan: Am găsit în templul Domnului Cartea legii”. Şi Hilchia i-a dat lui Şafan Cartea, iar el a citit-o.

            „Cartea Legii, gr. vivlion tu nomu: această expresie nu apare decât în Deuteronom (28, 61; 29, 20; 30, 10; 31, 26) şi în Iosua (1, 8; 8, 34). Aici este vorba despre Deuteronom sau, mai degrabă, despre partea lui legislativă, al cărei conţinut a inspirat reformele regelui Iosia”[5].  „Denumirea de Cartea legii (acesteia) se află numai în Deuteronom (28, 61; 29, 20; 30, 10; 31, 26), precum şi în Cartea lui Iosua Navi (1, 8; 8, 34 – cu referire la aceeaşi operă a lui Moise), de unde concluzia că scrierea nu putea fi altceva decât Deuteronomul, fie integral, fie cel puţin partea lui legislativă, cu toate prescripţiile, cu binecuvântări pentru cei ce vor respecta legea, dar şi cu aspre blesteme pentru cei ce o vor călca. E posibil ca ea să fi fost ascunsă, pierdută – sau chiar uitată – în anii de groază ai nelegiuitului Manase. Oricum, descoperirea ei reprezintă un moment foarte important din viaţa fiilor lui Israel, ea devenind izvorul noului suflu pe care Iosia îl va da vieţii religioase din regatul de sud. De notat că, la acea vreme, cele cinci cărţi ale lui Moise nu circulau laolaltă, în opera compactă ce se va numi Pentateuhul, ci în părţi separate”[6].

9: Şi a intrat la regele Iosia, în templul Domnului, şi i-a spus ce avea de spus, zicând: „Robii tăi au luat banii ce s-au găsit în templu şi i-au dat în mâna celor puşi să facă lucrările în templul Domnului”.

10: Iar grămăticul Şafan i-a mai spus regelui, zicând: „Preotul Hilchia mi-a dat o Carte”.  Şi a citit-o Şafan în faţa regelui.

11: Şi a fost că dacă regele a auzit cuvintele din Cartea legii, şi-a sfâşiat hainele.

            „Unii comentatori, invocând tradiţia rabinică, presupun că pasajele care l-au impresionat atât de puternic pe Iosia ar fi fost Deuteronom 28, 29 şi 30, care vorbesc despre reînnoirea legământului dintre Iahve şi poporul ales”[7].  Iosia şi-a sfâşiat hainele „în semn de durere şi jale, descoperind uriaşa distanţă dintre poruncile lui Dumnezeu şi comportamentul celor chemaţi să le respecte”[8].

12: Apoi regele a poruncit preotului Hilchia şi lui Ahicam, fiul lui Şafan, şi lui Acbor, fiul lui Miheia, şi lui Şafan grămăticul, şi lui Asaia, servul regelui, zicând:

Apar aici personaje noi: Acbor (= un surâs), fiul lui Miheia (= cine este ca Domnul?), şi Asaia (= Domnul a făcut), ofiţer în timpul lui Iosia.

13: „Mergeţi şi întrebaţi-L pe Domnul pentru mine şi pentru tot poporul şi pentru întregul Iuda despre cuvintele acestei Cărţi care a fost găsită; că tare s-a aprins mânia Domnului asupra noastră, deoarece părinţii noştri nu au ascultat de cuvintele acestei Cărţi, ca să facă tot ceea ce s-a scris pentru noi”.

14: Aşa că preotul Hilchia şi Ahicam şi Acbor şi Şafan şi Asaia s-au dus la proorociţa Hulda, soţia lui Şalum veşmântarul, fiul lui Ţicva, fiul lui Harsas; ea locuia în Ierusalim, în partea lui cea nouă; iar ei i-au vorbit.

Regele trimite la proorociţa Hulda (= cârtiţă; nevăstuică), soţia lui Şalum (= recompensă), fiul lui Ţicva (= speranţă), fiul lui Harsas (= strălucitor).  „Era în tradiţia regilor de a-L consulta pe Dumnezeu prin mijlocirea unui profet. Pe Hulda n-o cunoaştem şi din altă parte; a fost preferată, probabil, pentru că locuia mai aproape, soţul ei având în grijă veşmintele de slujbă ale preoţilor de la templu”[9].

15: Iar ea le-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Spuneţi-i omului care v-a trimis la mine:

16: „Aşa grăieşte Domnul: Iată, Eu voi aduce rele asupra acestui loc şi asupra celor care-l locuiesc, după toate cuvintele Cărţii pe care regele lui Iuda a citit-o;

17: aceasta, pentru că ei M-au părăsit şi au adus jertfe unor dumnezei străini, ca să-Mi stârnească mânia în toate faptele mâinilor lor; aşadar, mânia Mea se va aprinde asupra acestui loc şi nu se va stinge.

18: Iar regelui lui Iuda, care v-a trimis să-L întrebaţi pe Domnul, spuneţi-i acestea: Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Cât despre cuvintele pe care tu le-ai auzit:

            „Iar regelui lui Iuda: mesajul de propăşire personală este adresat lui Iosia în calitate de suveran legitim al poporului lui Iahve”[10].

19: De vreme ce inima ta s-a mâhnit, iar tu te-ai smerit în faţa Domnului de îndată ce ai auzit ceea ce Eu am grăit despre locul acesta şi despre cei care-l locuiesc – că vor fi nimiciţi şi blestemaţi -, de vreme ce ţi-ai sfâşiat hainele şi ai plâns în faţa Mea, ei bine, şi Eu am auzit, zice Domnul;

20: de aceea, nu va fi aşa: iată, Eu te voi adăuga la părinţii tăi şi te vei aduna în pace la mormântul tău, şi ochii tăi nu vor vedea relele pe care Eu le voi aduce peste locul acesta”.  Şi i-au spus regelui răspunsul.

            „În pace: se referă la legătura dintre Iosia şi Dumnezeu, nu la circumstanţele unei morţi paşnice. Iosia moare pe câmpul de luptă (23, 29)”[11].

---

[1] SEP 2, p. 604

[2] BBVA, p. 442

[3] SEP 2, p. 604

[4] BBVA, p. 442

[5] SEP 2, p. 604

[6] BBVA, p. 442

[7] SEP 2, p. 605

[8] BBVA, p. 443

[9] BBVA, p. 443

[10] SEP 2, p. 605

[11] SEP 2, p. 606

Comentarii la IV Regi – 21

CAP. 21 – Domnia lui Manase, apoi a lui Amon, fiul său.

 

1: Doisprezece ani avea Manase când a început să domnească; el a domnit în Ierusalim vreme de cincizeci şi cinci de ani. Pe mama sa o chema Hefţibah.

            „Manase a devenit, la doisprezece ani, coregentul lui Iezechia, în 696 î. Hr., şi a domnit singur între 686 î. Hr. şi 642 î. Hr. Aşa se explică cei cincizeci şi cinci de ani de domnie, care includ şi perioada exilului său (amintit în II Paralipomene 33, 11-13). Are parte de cea mai întunecată prezentare din partea istoriografului”[1].  Mama lui Manase era Hefţibah (= în ea îşi găseşte plăcerea sufletul meu).

2: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, urmând urâciunile neamurilor pe care Domnul le izgonise din faţa fiilor lui Israel.

            „Deşi a avut domnia cea mai lungă dintre toţi regii lui Iuda, Manase ne-a lăsat imaginea suveranului furibund care nu se mulţumeşte să restaureze, amplificată, idolatria, dar simte, diabolic, şi voluptatea profanării celor sfinte”[2].

3: El a rezidit înălţimile pe care Iezechia, tatăl său, le dărâmase; i-a ridicat lui Baal un altar; a făcut tufişuri, aşa cum făcuse Ahab, regele lui Israel; şi i s-a închinat la toată „oştirea cerului” şi i-a slujit;

            „Politica religioasă a lui Manase viza asimilarea culturală a regatului său cu Asiria, cel mai probabil pentru a avea pace. Aceasta a implicat prigonirea violentă a adepţilor iahvismului: tradiţia iudaică (Talmudul, precum şi apocrifa Urcarea lui Isaia la cer), îi atribuie uciderea lui Isaia prin tăiere cu fierăstrăul. Există şi o tradiţie potrivit căreia, la sfârşitul vieţii, s-ar fi convertit (cf. II Paralipomene 33, 11 sq.) şi ar fi rostit vestita Rugăciune a regelui Manase, text apocrif, preluat şi în liturgi(c)a creştină”[3].

4: a zidit un altar chiar în templul Domnului, despre care Domnul spusese: „În Ierusalim Îmi voi pune numele”,

5: iar în cele două curţi ale templului Domnului a zidit un altar pentru întreaga „oştire a cerului”;

            „E vorba de curtea preoţilor şi curtea mare în care avea acces poporul”[4].

6: şi-a trecut fiii prin foc, a ghicit, a vrăjit, a adus oameni care se îndeletniceau cu chemarea morţilor şi a înmulţit vrăjitoarele, făcând astfel ceea ce e rău în ochii Domnului, ca să-I stârnească mânia;

            „Fiii: Textul Masoretic are fiul. ♦ s-a îndeletnicit cu ghicitul şi vrăjitoria (eklidonizeto ke ionizeto). Expresia greacă face referire la tehnicile de divinaţie de tip necromantic şi, respectiv, augural”[5].  Textul se mai referă la necromanţi şi la interpreţii de vise.

7: şi a aşezat idolul tufişului în templul despre care Domnul îi spusese lui David şi lui Solomon, fiul său: „În această casă şi în Ierusalimul pe care Eu l-am ales din toate seminţiile lui Israel, aici Îmi voi pune numele pe veci;

Idolul tufişului este, în SEP 2, un chip al dumbrăvii: „gr. to glipton tu alsus, literal o sculptură a dumbrăvii: era o reprezentare simbolică a Aşerei, zeiţa-mamă canaaneană, probabil sub forma unui stâlp de lemn”[6].

8: şi nu voi mai urni piciorul lui Israel din ţara pe care Eu le-am dat-o părinţilor lor pentru cei ce-Mi vor păzi tot ceea ce Eu am poruncit, adică după legea pe care robul meu Moise le-a poruncit-o”.

9: Dar ei n-au ascultat; ci Manase i-a împins în a face ceea ce e rău în ochii Domnului mai mult decât neamurile pe care Domnul le-a stârpit din faţa fiilor lui Israel.

10: Atunci Domnul a grăit prin robii Săi, profeţii, zicând:

Profeţii: cuvintele citate constituie de fapt o înlănţuire de fragmente (sau aluzii) din Ieremia (19, 3; 21, 7), Isaia (19, 25; 34, 11), Amos (7, 9), Miheia (7, 14), Plângeri (2, 8) etc.”[7]:

11: „De vreme ce Manase, regele lui Iuda, a făcut toate aceste urâciuni mai rău decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, împingându-i şi pe Iudei să păcătuiască prin idolii lor,

Amoreii: „numele acestui neam este folosit generic, pentru a-i indica pe toţi locuitorii Canaanului”[8].

12: De aceea, aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Iată, Eu voi aduce peste Ierusalim şi peste Iuda atâtea rele, încât celui ce va auzi îi vor ţiui amândouă urechile.

            „Ţiuitul urechilor sugerează plastic uimirea în faţa unei acţiuni măreţe şi neaşteptate a lui Dumnezeu”[9].

13: Şi voi întinde peste Ierusalim funia de măsură a Samariei şi firul cu plumb al casei lui Ahab; şi voi şterge Ierusalimul aşa cum se şterge o oală golită, pusă apoi cu gura-n jos.

            „Ierusalimului i se vor aplica unităţile de măsură care-au lucrat asupra Samariei (desfiinţată ca entitate politică) şi asupra lui Ahab (condamnat la nimicire). Funia de măsură şi firul cu plumb alcătuiesc, stilistic, un oximoron: unelte de construcţie, ele pot fi, prin răsturnare, unelte de dărâmare. Cât despre oala ştearsă (imagine unică în Biblie), ea este simbolul-avertisment al nimicirii totale şi metodice; verbul apalifo = a şterge are nuanţa de a curăţa (a înlătura necurăţia), dar şi pe aceea, absolută, de a şterge de pe faţa pământului, aşa cum e folosit în Facerea 6, 7”[10].

14: Şi voi lepăda rămăşiţa moştenirii Mele şi-i voi da în mâinile vrăjmaşilor lor: de jaf şi de pradă le vor fi tuturor vrăjmaşilor lor,

15: fiindcă au făcut ceea ce e rău în ochii Mei şi Mi-au stârnit mânia, chiar din ziua-n care i-am scos pe părinţii lor din Egipt şi până-n ziua de azi”.

16: Mai mult, pe lângă păcatele lui, cu care l-a făcut pe Iuda să păcătuiască făcând ceea ce e rău în ochii Domnului, Manase a vărsat şi mult sânge nevinovat, încât a umplut Ierusalimul de la un capăt la altul.

17: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Manase, despre toate faptele lui şi despre păcatul cu care a păcătuit, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

18: Şi a adormit Manase împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat în grădina casei sale, adică în grădina lui Uza, iar în locul lui a devenit rege Amon, fiul său.

„Manase nu a fost înmormântat în necropola regală, ci, probabil din pricina apostaziei sale, într-o grădină. Istoriograful (…) vorbeşte despre grădina unui anumit Uza, în vreme ce Cronistul (II Paralipomene 33, 20) pomeneşte de grădina casei lui, adică a palatului regal”[11].  Oricum, nu ştim cine va fi fost acel Uza (= forţă).

            „Manase,  suveran al Regatului Iudeei (698 – 642 î. Hr.). Coregent în ultimii ani de domnie a tatălui său Iezechia (727 – 698), Manase rămâne vasal fidel Asiriei, aflată acum la zenitul puterii; o inscripţie asiriană îl menţionează printre cei 22 de dinaşti din Siria-Palestina care trimit lemn pentru construcţia palatului lui Aşarhaddon (681 – 669) din Ninive. Trupe iudee participă la campaniile asiriene împotriva Egiptului faraonic. Manase renunţă la reformele religioase ale tatălui său şi introduce rituri asiriene în cadrul cultului lui Iahve. Amon, fiul său (642 – 640) continuă politica lui Manase şi cade victimă a unei conspiraţii a partidei antiasiriene de la curte, care îl aduce la tron pe Iosia (640 – 609)”[12].  Amon (= constructor) îi urmează lui Manase.

19: Amon avea douăzeci şi doi de ani când a început să domnească; el a domnit în Ierusalim vreme de doi ani. Pe mama sa o chema Meşulemet, şi era fiica lui Haruţ din Iotba.

Mama lui Amon a fost Meşulemet (= prietenă), fiica lui Haruţ (= harnic) din Iotba (= graţie) – cetate a cărei posibilă identificare ar fi Iopata, la circa 11 kilometri nord de Seforis.  „Amon, fiul lui Manase, a domnit între 642 şi 640 î. Hr.”[13].

20: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, aşa cum făcuse Manase, tatăl său,

21: mergând pe toate urmele tatălui său, slujind idolilor cărora şi tatăl său le slujise şi cărora li s-a închinat,

22: părăsindu-L pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi, şi neumblând în calea Domnului.

23: Servii lui Amon însă au uneltit împotrivă-i; şi l-au ucis pe rege chiar în casa lui.

24: Dar poporul ţării i-a ucis pe cei ce uneltiseră împotriva regelui Amon; în locul acestuia, poporul ţării l-a pus rege pe Iosia, fiul său.

25: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Amon, despre faptele lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

26: Şi l-au îngropat în mormântul său din grădina lui Uza; iar în locul lui a devenit rege Iosia, fiul său.

            Amon este omis în EA (ca articol distinct; e prezent doar în lista regilor lui Iuda şi în articolul referitor la Manase). Lui Amon îi urmează fiul său, Iosia (= Domnul vindecă).

---

[1] SEP 2, p. 601

[2] BBVA, p. 441

[3] SEP 2, pp. 601-602

[4] SEP 2, p. 602

[5] SEP 2, p. 602

[6] SEP 2, p. 602

[7] SEP 2, p. 602

[8] SEP 2, p. 603

[9] SEP 2, p. 603

[10] BBVA, p. 442

[11] SEP 2, p. 603

[12] EA, p. 204

[13] SEP 2, p. 603

Comentarii la IV Regi – 20

CAP. 20 – Boala şi vindecarea lui Iezechia. Solia lui Merodac Baladan.

 

1: În vremea aceea, Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte. Iar profetul Isaia, fiul lui Amos, a venit la el şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Pune-ţi casa-n rânduială, că vei muri şi nu vei trăi”.

            „Episodul bolii lui Iezechia se petrece, după toate calculele, în al paisprezecelea an al domniei sale (de vreme ce a domnit cu totul douăzeci şi nouă şi, pe patul de moarte, Dumnezeu i-a mai dat încă cincisprezece ani de trăit, cf. 20, 6). Or, anul al paisprezecelea al domniei lui Iezechia este anul invaziei asiriene (701 î. Hr.), deşi istoriograful plasează întâmplarea după campania lui Senaherib”[1].

2: Iar Iezechia s-a întors cu faţa la perete şi I s-a rugat Domnului, zicând:

3: „Adu-ţi aminte, Doamne, cum am umblat eu în faţa Ta întru adevăr – cu inimă plină – şi cum am făcut eu ceea ce e bun în ochi Tăi!”  Şi a plâns Iezechia cu plângere mare.

            „Plânsul lui Iezechia are trei posibile explicaţii: spaima omului veterotestamentar înaintea morţii, provocată de statutul incert al vieţii de apoi, îngrijorarea legată de năruirea regatului în urma dispariţiei suveranului şi tristeţea iscată de nerespectarea promisiunii pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui David privind propăşirea urmaşilor acestuia”[2].

4: Şi-n timp ce Isaia se afla în curtea cea din mijloc, fost-a cuvântul Domnului către el, zicând:

            „Isaia ajunsese abia în curtea din mijloc (ev ti avli ti mesi) a palatului regal. Semn al promptitudinii divine”[3].

5: „Întoarce-te şi spune-i lui Iezechia, cârmuitorul poporului Meu: – Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul lui David, părintele tău: Rugăciunea ţi-am auzit-o, lacrimile ţi le-am văzut, şi iată că Eu te voi face sănătos: în cea de a treia zi te vei sui în templul Domnului;

6: şi-i voi adăuga duratei tale cincisprezece ani. Şi te voi izbăvi – pe tine şi cetatea aceasta – din mâna regelui Asirienilor; şi voi ocroti cetatea aceasta, de dragul Meu şi de dragul robului Meu David”.

            „Dumnezeu îl însănătoşeşte pe Iezechia în numele legământului cu David”[4].

            „Nu numai noi, oamenii de rând, alergăm la sfinţii monahi când suntem în nevoi, ci chiar împăraţii, la vremuri de grea cumpănă, aleargă la ei cum aleargă săracii la casele bogaţilor în vreme de foamete. (…) Iezechia (…), când era greu bolnav, aproape să moară, şi-şi vedea moartea în faţă, n-a alergat oare la profetul Isaia, pentru că Isaia era mai puternic decât moartea şi dătător de viaţă?”[5]. Desigur, viaţa vine de la Dumnezeu, dar puterea Lui se face lucrătoare mai ales în sfinţii Săi.

7: Atunci Isaia a zis: „Să ia ei o turtă de smochine şi să i-o pună pe rană şi se va însănătoşi”.

„Nu se ştie cu siguranţă de ce boală suferea Iezechia. Tratamentul cu turtă de smochine poate sugera că ar fi fost vorba şi de ciumă bubonică, cunoscute fiind, în Orientul Apropiat, acţiunile terapeutice ale smochinelor în diversele afecţiuni ulceroase. Iosif Flaviu vorbeşte despre ciuma lui Iezechia (Antichităţi iudaice 27)”[6].

            „Precum Iezechia n-a socotit şirul de smochine (pus pe rănile lui) drept cauza principală a însănătoşirii lui şi nici n-a atribuit acestuia vindecarea corpului său, ci, spre preamărirea lui Dumnezeu, a adăugat şi mulţumire pentru crearea smochinilor, la fel şi noi, când primim plăgi de la Dumnezeu, Cel care conduce cu dreptate şi înţelepciune viaţa noastră, Îl rugăm întâi să (ne facă să) cunoaştem cauza pentru care ne loveşte cu încercări, şi apoi să ne scape de suferinţe şi să ne dea răbdare, în aşa fel încât odată cu încercarea (la care suntem supuşi) să ne dea şi puterea ca s-o putem suporta.  Darul vindecării care ni se dă fie prin vin şi untdelemn, ca în cazul celui căzut între tâlhari (Luca 10,34), fie prin smochine, ca în cazul lui Iezechia, îl primim cu recunoştinţă. Şi nu vom face nici o deosebire, fie că purtarea de grijă a lui Dumnezeu se face în mod nevăzut, fie că se face printr-unul din mijloacele materiale, care adesea ne conduc mai eficace la cunoaşterea harului (ce vine) de la Domnul. Dar fiindcă adesea ne îmbolnăvim pentru pedepsirea noastră, suntem condamnaţi să suportăm o vindecare dureroasă şi grea ca parte a pedepsei”[7].

8: Iar Iezechia a zis către Isaia: „Care este semnul că Domnul mă va vindeca şi că în cea de a treia zi mă voi în templul Domnului?”

9: Iar Isaia i-a zis: „Acesta este semnul de la Domnul, că adică Domnul Îşi va ţine cuvântul pe care l-a grăit: umbra va merge cu zece trepte înainte, sau se va întoarce cu zece trepte înapoi!”

10: Şi a zis Iezechia: „Uşor este ca umbra să se întindă cu zece trepte!… Nu, nu aşa!, ci să se întoarcă umbra cu zece trepte înapoi!”

11: Atunci Isaia a strigat către Domnul, iar umbra s-a întors cu zece trepte înapoi pe cadran.

„E vorba de un cadran solar; în mijloc era înfiptă o tijă, a cărei umbră, mişcându-se odată cu soarele, indica ora. După tradiţia talmudică, atunci când regele Ahaz (care fusese un rău cârmuitor) a murit, Dumnezeu a scurtat ziua cu zece trepte (grade, linii). Aşadar, când lui Iezechia i s-a dat înapoi sănătatea, ziua a revenit la durata ei normală”[8].  „Treptele (…) constituiau unităţi de măsură a timpului într-un cadran solar despre care nu există alte informaţii. S-a presupus (Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice 29) că treptele palatului regal de la Ierusalim ar fi fost astfel dispuse încât să indice ora. De asemenea, inexistenţa unui termen ebraic precis care să denumească întregul mecanism şi vizita oficialilor babilonieni care constată, cu surprindere, minunea (cf. II Paralipomene 32, 31) sugerează provenienţa babiloniană a acestui mijloc de măsurare a timpului”[9].

            Ca şi la I Regi (cap. 1), relatarea de aici e folosită drept argument împotriva ideii că sufletele preexistă trupurilor şi sunt trimise în trup ca pedeapsă pentru păcate săvârşite în lumea spirituală.  „Dacă trupul este dat sufletului omului cu rol de pedeapsă, ce l-a îndemnat pe Iezechia, regele Ierusalimului, ca, deşi înţelept şi bun, să ceară cu lacrimi amare să fie scăpat de moartea trupului şi de chinul ei, şi să se roage să fie cinstit cu un adaos de ani, deşi ar fi trebuit să nu ceară să fie scăpat de moarte, dacă ar fi adevărat ce s-a spus mai sus, ci să socotească o povară împletirea cu trupul şi să mulţumească pentru moarte dacă ar fi adevărat ce spun adversarii? Şi cum i-a făgăduit Dumnezeu un har, spunându-i: Iată, adaug la timpul tău cincisprezece ani? Făgăduinţa ar fi fost un adaos de pedeapsă, nu o binefacere, dacă aceia susţin adevărul. Dar făgăduinţa a fost un dar de sus, şi adaosul, un har. Deci îmbrăcarea cu trup nu e o pedeapsă a sufletelor”[10]. De reţinut că, şi aici, tot rugăciunea, „pe Ezechia, l-a adus din nou la viaţă, de la porţile morţii”[11].

12: În vremea aceea, Merodac Baladan, fiul lui Baladan, regele Babilonului, auzind că Iezechia fusese bolnav, i-a trimis acestuia o scrisoare şi un dar.

Merodac (= curajos; războinic) provine din Marduk, zeul protector al Babilonului; Baladan (= el a dat un fiu); astfel, Merodac Baladan înseamnă Marduk a dat un fiu.  „În afară de faptul că asemenea gesturi făceau parte din eticheta curţilor orientale, solia lui Merodac Baladan (al cărui nume real era Marduk-abal-idinna) avea, după Iosif Flaviu, şi un scop politic: acela al unei alianţe cu Iezechia. Acesta, la rândul său, va dori să arate că, în cazul unei alianţe, el nu e un rege sărac, care să nu-şi poată întreţine armata (v. 13). El însă nu-şi dă seama de unul din adevărurile crude ale istoriei: aliatul de azi poate fi inamicul de mâine”[12].  „Merodac Baladan este cunoscut în inscripţiile cuneiforme ca Marduk-apla-idinna, rege al Babilonului în două rânduri (721-710 î. Hr. şi 703-702 î. Hr.) şi disident faţă de politica expansionistă a Asiriei. Scrisoarea acestuia şi vizita supuşilor lui la curtea lui Iezechia făceau parte din programul de alianţe antiasirian la care, flatat, consimţise şi regele de la Ierusalim. Aceasta este prima menţiune biblică a unui rege babilonian”[13].

            „Cum, deci, nu trebuie să-L venerăm pe Cel pe care-L cunoaştem şi din aceasta şi să nu-L admirăm pentru puterea Lui, a toate cauzatoare şi supranegrăită? (…) În vreme ce în cele de jos o zi din cele succesive aproape se întreieşte, mergând până la aproape douăzeci de ore, pe când de altfel tot acest timp se arată în stări contrare şi întoarce prin astfel de contraste mai presus de fire în cele ale firii de jos. Sau când soarele pe drumul lui scurtează iarăşi mişcarea lui de peste zi, readucând în mod minunat calea lui nouă întreagă la mai puţin de zece ore? E ceea ce i-a uimit pe drept cuvânt şi pe Babilonieni şi i-a supus lui Ezechia fără luptă[14], ca unuia egal cu Dumnezeu şi mai presus de oameni”[15].

13: Iar Iezechia, bucurându-se de venirea solilor, le-a arătat toată casa în care îşi avea mirodeniile şi argintul şi aurul şi aromatele şi uleiul cel scump, şi cămara odoarelor şi tot ce se afla în vistieriile lui; nimic n-a fost în casa lui sau în ceea ce se afla în stăpânirea sa pe care el, Iezechia, să nu-l fi arătat.

14: Iar profetul Isaia a venit la regele Iezechia şi i-a zis: „Ce-au spus oamenii aceştia? şi de unde au venit ei la tine?”  Iar Iezechia a zis: „Au venit la mine dintr-o ţară de departe: tocmai din Babilon”.

15: Atunci el a zis: „Ce-au văzut ei în casa ta?”  Iar acela a zis: „În casa mea au văzut totul; nimic nu este-n casa mea pe care eu să nu li-l fi arătat, chiar şi tot ce e-n vistieriile mele”.

16: Atunci Isaia a zis către Iezechia: „Ascultă cuvântul Domnului:

17: Iată, vin zilele când vor fi duse-n Babilon toate câte se află-n casa ta şi tot ceea ce părinţii tăi au strâns până-n ziua de azi; nu se va pierde cuvântul pe care Domnul l-a grăit.

18: Şi fiii tăi, odraslele tale, ei, cei născuţi din tine, şi ei vor fi luaţi şi vor deveni eunuci în casa regelui Babilonului”.

„Fiii înseamnă urmaşii (aşa cum părinţii înseamnă, deseori, strămoşii). Profeţia lui Isaia s-a plinit în vremea lui Nabucodonosor, care a cucerit Ierusalimul, l-a supus pe regele Ioiachim şi l-a deportat pe Iehonia, urmaşul său, împreună cu toată curtea lui, confiscând şi toate averile regale (vezi capitolul 24). Eunucii (în contextul de aici) erau prizonieri castraţi şi puşi să păzească haremul”[16].

            „Ia seama să nu arăţi Chaldeilor comorile casei tale, căci în acest caz te vor lua prizonier pentru Nabucodonosor, împăratul Babilonenilor. Calcă în picioare patimile (…), ca să nu fi călcat în picioare şi să fii chinuit de ele cu putere. Fugi de ele ca un cerb de plase, ca să nu te sfâşie ca pe un miel. Nu te teme de ei, căci nu au putere. Domnul nostru Iisus Hristos i-a slăbit şi i-a făcut fără putere. Dar nu dormi. Căci, deşi sunt pe jumătate morţi, ei nu dorm. Şi nu te lenevi, căci nici ei nu se lenevesc”[17].

19: Iar Iezechia a zis către Isaia: „Bun este cuvântul Domnului, pe care El l-a grăit. Fie pace-n zilele mele!”

            „Iată un răspuns neaşteptat, care însă vrea să arate că regele, deşi avertizat asupra unor dezastre viitoare, nu pune la îndoială cuvântul lui Dumnezeu. (În Isaia 39, 8: …dar mă rog ca în zilele mele să fie pace şi dreptate)”[18].

20: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Iezechia, despre toată lupta lui şi despre toate pe care el le-a înfăptuit: iazul, şi apeductul, şi cum a adus el apă în cetate, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

            „Confruntat cu invazia asiriană, Iezechia îmbunătăţeşte sistemul de aprovizionare cu apă al cetăţii. Astfel, el a blocat izvoarele din afara cetăţii (II Paralipomene 32, 4) şi a deviat apele Gihonului superior din partea de est-sud-est a Ierusalimului, printr-un tunel, spre partea de vest, unde erau colectate într-un bazin interior, Siloam. Tunelul, săpat în stâncă, avea o înălţime de 2 m şi o lungime de 332 m în linie directă. Săpăturile arheologice l-au scos la iveală în secolul al XIX-lea: în interiorul lui se afla o inscripţie comemorativă. Acest canal înlocuia un altul, mai vechi, în parte neacoperit, pe coasta de est a muntelui Sion”[19].

21: Şi a adormit Iezechia împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David, iar în locul lui a devenit rege Manase, fiul său.

„Şi l-au înmormântat în cetatea lui David: nu apare în Textul Masoretic. După II Paralipomene 32, 33, Iezechia a fost pus într-un mormânt deosebit”[20].

            „Iezechia, suveran al Regatului Iudeei (727 – 698 î. Hr.). Fiu şi succesor al lui Ahaz (733 – 727), Iezechia întreprinde măsuri energice vizând întărirea capacităţii de apărare a statului în faţa ameninţării expansiunii asiriene. Armata este reorganizată, cetăţile de la hotare puternic fortificate, administraţia restructurată prin crearea a 4 prefecturi, cultul lui Iahve purificat de elemente străine şi concentrat exclusiv în cadrul Templului din Ierusalim, care urma să devină unicul locaş religios al ţării. Ralierea lui Iezechia la răscoala antiasiriană a Siriei, Feniciei şi Filistei, sprijinită de Egipt, are ca urmare, după înfrângerea aliaţilor, pustiirea Iudeei de către asirianul Senaherib (705 – 681), care cucereşte 46 de cetăţi şi deportează 20 000 de captivi şi începe în 701 asediul Ierusalimului, întrerupt probabil în urma izbucnirii unei epidemii de ciumă în rândurile armatei. Iezechia îşi păstrează tronul, se recunoaşte vasal Asiriei, dar teritoriul statului suferă grave amputări. La tron îi succede fiul său Manase (698 – 642)”[21]. Despre domnia lui Manase (= Domnul m-a făcut să uit) se vorbeşte în capitolul următor.

---

[1] SEP 2, p. 599

[2] SEP 2, p. 599

[3] SEP 2, p. 599

[4] SEP 2, p. 600

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Comparaţie între împărat şi monah, 4

[6] SEP 2, p. 600

[7] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 54, 3-4

[8] BBVA, p. 440

[9] SEP 2, p. 600

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I,  9

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, I

[12] BBVA, p. 440

[13] SEP 2, p. 600

[14] Impresionaţi, Babilonienii caută alianţa lui Ezechia, însă nu i se supun.

[15] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VII, 3

[16] BBVA, p. 441

[17] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 256

[18] BBVA, p. 441

[19] SEP 2, p. 601

[20] SEP 2, p. 601

[21] EA, p. 174

Comentarii la IV Regi – 19

CAP. 19 – Urmarea istorisirii. Înfrângerea, prin rugăciune, a lui Senaherib.

 

1: Şi a fost că dacă regele Iezechia a auzit acestea, şi-a sfâşiat hainele şi s-a îmbrăcat în sac şi s-a dus în templul Domnului.

            „Cele trei gesturi ale regelui aveau, în protocolul iudaic, un sens precis: sfâşierea hainelor era semnul ororii la auzirea unei blasfemii, îmbrăcarea în pânză de sac marca zbuciumul unui suflet aflat la mare restrişte şi intrarea în Templu indica evlavia şi smerenia regelui înaintea lui Dumnezeu”[1].

2: Şi i-a trimis pe Eliachim, căpetenia curţii domneşti, pe Şebna grămăticul şi pe bătrânii preoţilor, îmbrăcaţi în sac, la Isaia profetul, fiul lui Amos.

            „Isaia, care-şi începuse mandatul profetic cu patruzeci de ani în urmă, se afla acum, încărcat de faimă, spre sfârşitul vieţii”[2].  Isaia (= Domnul mântuieşte), fiul lui Amos (= puternic; curajos)[3], este autorul cărţii biblice omonime.

3: Aceştia i-au zis: „Aşa grăieşte Iezechia: – Ziua de azi e o zi de necaz, de certare şi de mânie: copiii stau să se nască, dar mama n-are putere.

            Metafora chinurilor naşterii „se referă la imposibilitatea la care ajunsese regatul lui Iuda de a se elibera, fără un miracol”[4].

4: Poate că Domnul, Dumnezeul tău, va auzi cuvintele lui Rabşache, pe care regele Asirienilor, stăpânul său, l-a trimis să-L ocărască pe Dumnezeul-Cel-Viu, şi anume să-L ocărască chiar cu vorbele pe care Domnul, Dumnezeul tău, le-a auzit; aşadar, roagă-te Domnului, Dumnezeului tău, pentru aceştia care au rămas.

„Expresia: Dumnezeul tău nu înseamnă că Isaia ar avea alt Dumnezeu decât regele şi trimişii săi, ci că profetul, prin mandatul său, se află într-o relaţie specială cu Domnul”[5].  „Dumnezeul cel Viu: gr. theos zon este expresia care Îl diferenţiază pe Iahve, adevăratul Dumnezeu, de toate zeităţile false invocate de Rabşache”[6].  „Cei care au mai rămas: cei ce se mai aflau în Ierusalim după deportarea, în 701, a nu mai puţin de 200.000 de robi”[7].

5: Aşa că servii regelui Iezechia au venit la Isaia.

6: Iar Isaia le-a zis: „Aşa să-i spuneţi domnului vostru: Aşa grăieşte Domnul: Să nu te temi de cuvintele pe care le-ai auzit, cu care M-au ocărât slugile regelui Asirienilor.

7: Iată, Eu voi trimite într-însul un duh şi va auzi o veste şi se va întoarce în ţara sa; şi acolo, în propria lui ţară, îl voi lovi Eu cu sabia”.

            „Cele trei lucruri profeţite de Isaia se vor împlini întocmai în scurtă vreme: vestea (19, 9), retragerea (19, 35-36), moartea de sabie a suveranului asirian (19, 37)”[8].

8: Aşa că Rabşache s-a întors şi l-a găsit pe regele Asiriei războindu-se împotriva Libnei – căci auzise că acesta a plecat din Lachiş

            „Nu este clar dacă, între timp, Senaherib a cucerit cetatea Lachiş. În orice caz, şi-a mutat cartierul general la învecinata Libna”[9].  Libna (= albeaţă): „cetate în Iudeea, aproape de hotarul Filistenilor (alta decât locul de popas al Israeliţilor în pustie, menţionat cu acest nume în Numeri 33, 20-21)”[10].

9: de îndată ce a auzit despre Tirhaca, regele Etiopienilor, spunându-se: „Iată, vine să te izbească”.

            Tirhaca (= înălţat) „a fost identificat cu faraonul Taharca, din dinastia a douăzeci şi cincea. A domnit efectiv între 690 şi 664 î. Hr. La data invaziei lui Senaherib (701 î. Hr.), Taharca va fi fost numai conducătorul forţelor egiptene pe care suveranul asirian le-a înfrânt la Elteche, în Palestina, aşa cum atestă sursele asiriene. S-a înaintat însă şi ipoteza unei a doua invazii a lui Senaherib în Palestina, la începutul domniei lui Taharca (cca 699 î. Hr.), pe care istoriograful (…) o va fi tratat nediferenţiat de prima campanie din 701 î. Hr., dar această ipoteză nu este susţinută de nici o altă sursă”[11].

10: „Aşa îi veţi grăi lui Iezechia, regele lui Iuda: – Să nu te amăgească Dumnezeul tău, în care te încrezi, spunând: Ierusalimul nu va fi dat în mâna regelui Asirienilor!…

11: Oare tu n-ai auzit despre tot ceea ce regii Asirienilor au făcut în toate ţările, cum le-au nimicit? Iar tu crezi c-ai să scapi?

12: Oare dumnezeii neamurilor pe care părinţii mei le-au nimicit fost-au în stare să scape Gozanul şi Haranul şi Reţeful şi pe fiii lui Eden care erau în Telasar?

Gozan (= refugiu), cetate pe râul Habor; Haran (= drum; caravană) – cetate mesopotamiană la circa 386 kilometri nord-est de Ninive; Reţef (= cărbune) – e vorba de cetatea Rasappa, la câţiva kilometri depărtare de Eufrat, pe malul vestic; Eden (= stepă; desfătare) – nu e clar cine sunt fiii lui; Telasar (= colina lui Asur) – cetate pe Eufratul de Sus.

13: Unde e regele Hamatului? unde e regele Arpadului? şi unde-i regele cetăţii Sefarvaim, al Inei şi al Hevei?…”.

Aceste cetăţi au mai fost amintite, la cap. 18.

14: Iar Iezechia a luat scrisoarea din mâna solilor şi a citit-o; şi s-a suit în templul Domnului; şi acolo, înaintea Domnului, a deschis-o

15: şi a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu, Cel ce şezi pe heruvimi, doar Tu eşti Dumnezeu în toate împărăţiile pământului; Tu eşti Cel ce ai făcut cerul şi pământul.

16: Pleacă-Ţi, Doamne, auzul şi ia aminte; deschide-Ţi, Doamne, ochii şi vezi; şi auzi cuvintele lui Senaherib, pe care le-a trimis ca să-L ocărască pe Dumnezeul-Cel-Viu.

17: Că, într-adevăr, Doamne, regii Asirienilor au pustiit neamurile

18: şi pe dumnezeii lor i-au aruncat în foc; pentru că aceia nu sunt dumnezei, ci lucru de mâini omeneşti, din lemn şi din piatră; şi i-au nimicit.

19: Dar acum, Doamne, Dumnezeul nostru, scapă-ne din mâinile lor, pentru ca fiece împărăţie de pe pământ să aibă cunoştinţă că Tu singur eşti Dumnezeu!”

20: Iar Isaia, fiul lui Amos, a trimis la Iezechia şi i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul puterilor, Dumnezeul lui Israel: Am auzit rugăciunea cu care Mi te-ai rugat asupra lui Senaherib, regele Asirienilor.

            „Profetul Isaia are o revelaţie cu mesaj întreit, semn că rugăciunea lui Ezechia din Templu a fost ascultată: în primul rând, Domnul îl înfruntă pe Senaherib (22-28), apoi îi vorbeşte lui Ezechia şi îi vesteşte cei trei ani de restrişte (29-31) şi, în al treilea rând, anunţă că Ierusalimul va scăpa nevătămat de furia asirienilor (32-34)”[12].

21a: Acesta este cuvântul pe care Domnul l-a grăit despre el:

„Urmează un poem de mare frumuseţe, în care se recunoaşte stilul literar al lui Isaia. Dacă textul din Isaia 37,22-35 prezintă unele (foarte puţine) diferenţe, ele i se datorează, desigur, autorului”[13]:

21b:     Fiica fecioară a Sionului te-a dispreţuit

şi te-a batjocorit

fiica Ierusalimului şi-a râs de tine dând din cap.

            „Fecioara, fiica Sionului: expresie simbolică (uneori reluată, în paralelism poetic, prin fiica Ierusalimului), des întâlnită în literatura profetică, desemnând rămăşiţa poporului ales”[14].  Sion (= stâncă) desemnează aici, ca şi în alte locuri biblice, întregul Ierusalim.

22:       Pe Cine-ai ocărât tu şi L-ai întărâtat?

Împotriva Cui ţi-ai înălţat tu glasul

şi ţi-ai ridicat ochii spre înălţimi?:

Împotriva Sfântului lui Israel.

23:       Că prin soli L-ai ocărât pe Domnul,

fiindc-ai zis:

«Cu mulţimea carelor de luptă

m-am ridicat eu pe înălţimea munţilor

şi pe coamele Libanului

şi i-am tăiat vârfurile cedrilor

şi mândreţea chiparoşilor

şi am intrat până-n inima codrului,

a codrului Carmelului

24:       şi m-am răcorit bând ape străine,

şi cu urma piciorului meu am secat toate râurile-ntre maluri”.

25:       N-ai auzit tu oare de aceste lucruri

pe care din vechime le-am făcut?

Din vremuri de demult am rânduit,

dar doar acum Mi-am arătat Eu planul

ca tu să pustieşti

cetăţile-n puternicia lor.

26:       Celor ce locuiau în cetăţi întărite

le-am slăbit mâinile,

iar ei s-au veştejit;

ca iarba uscată pe acoperişuri au devenit,

cum e troscotul s-au făcut.

27:       Dar acum îţi cunosc şederea

şi ieşirea şi intrarea

şi mânia

cu care-mpotriva Mea te-ai mâniat.

            „Planul descris de Domnul, prin Isaia, ca aparţinând lui Senaherib, concordă cu traseul pe care acesta îl va parcurge în campania din 701 î. Hr.”[15].

28:       De vreme ce-mpotriva Mea te-ai mâniat

şi cu trufia Mi-ai atins auzul,

belciugul Meu în nări am să ţi-l pun

şi-n buze îţi voi pune o zăbală

şi te-oi întoarce-n calea

pe care ai venit…

            „Cu toate că Senaherib a fost, fără s-o ştie, instrumentul lui Dumnezeu, trufia lui va fi, la rându-i, pedepsită”[16].

29:       Şi acesta-ţi va fi semnul:

În anu-acesta vei mânca ce-ai strâns;

în anu-al doilea, ce răsare;

în anu-al treilea semănaţi şi seceraţi

şi sădiţi vii şi poama le-o mâncaţi.

            „Semnul restaurării: perioada lipsurilor cumplite va fi urmată de o alta, a belşugului, siguranţei şi mântuirii. (De aici, profetul i se adresează lui Iezechia)”[17].

30:       Vor creşte cei rămaşi în Iuda

şi-şi vor înfige rădăcini în jos

şi roadă vor purta în sus;

31:       că din Ierusalim va ieşi o rămăşiţă

şi din muntele Sion vor fi cei mântuiţi;

râvna Domnului puterilor va face acestea.

            „Rămăşiţa lui Israel (idee care-şi va deschide în literatura biblică un drum glorios – până la Pavel) se va alcătui nu numai din Israeliţii supravieţuitori ai deportărilor, ci şi din cei rămaşi în centru, în Ierusalim”[18].

32:       De aceea, aşa grăieşte Domnul

despre regele Asirienilor:

Nu va intra el în cetatea aceasta

şi nici săgeată-n ea va repezi,

nici pavăză-mpotrivă-i va aduce

şi nici cu şanţ o va împresura;

33:  ci pe drumul pe care a venit

pe acela se va întoarce

şi în cetatea aceasta nu va intra,

zice Domnul.

34:       Eu voi ocroti cetatea aceasta

ca să o mântuiesc

de dragul Meu

şi-al robului Meu David”.

            Variantă: Voi umbri această cetate şi o voi izbăvi.  „Adumbrire e un cuvânt care arată ajutor ceresc şi ocrotire, ca şi primirea unui dar din cer”[19].

            „De multe ori, când nu găseşti în viaţa asta un drept, Dumnezeu poartă grijă de cei vii pentru virtutea celor morţi şi strigă, zicând: Voi apăra cetatea aceasta pentru Mine şi pentru David, sluga Mea. Deşi aceştia, spune Dumnezeu, nu merită să-i scap şi n-au nici o pricină de mântuire, dar pentru că Mi-i în firea Mea să iubesc pe oameni, pentru că sunt gata spre milă şi să-i scot din necazuri, voi face asta pentru Mine şi pentru sluga Mea, David!  Şi cel care s-a mutat din viaţa aceasta mai înainte cu atâţia ani, acela este pricină de mântuire celor pierduţi din pricina trândăviei lor. Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? Ai văzut cum cinsteşte pe cei ce strălucesc prin fapte de virtute? Ai văzut că-i pune mai presus de toată mulţimea oamenilor şi că-i arată mai vrednici ca toţi?”[20].  „Dumnezeu, când nu află oameni vii ca să aibă îndrăzneală şi să poată scoate din primejdii pe cei ce au greşit, aleargă către cei ce s-au săvârşit, iertând păcatele pentru aceia”[21].  „Ezechia, deşi era un bărbat virtuos şi credincios, totuşi nu a avut destulă îndrăznire, întemeiat pe faptele lui bune, să facă faţă primejdiei de război ce-l ameninţa. Dumnezeu a spus că a scăpat pe Ezechia de această primejdie nu datorită faptelor lui bune, ci virtuţii părintelui său”[22].

35: Şi a fost că-n noaptea aceea a venit îngerul Domnului şi a ucis din tabăra Asirienilor o sută optzeci şi cinci de mii; când s-au sculat dimineaţa, iată că toate trupurile erau leşuri.

„Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice 10, 1, 5) afirmă că asirienii, în număr de o sută optzeci şi cinci de mii, au fost ucişi de o epidemie de ciumă, în prima noapte a atacului”[23].

            Rugăciunea, „pe cei 185.000 de asirieni, i-a omorât într-o singură noapte cu o sabie nevăzută”[24].   Istoria e folosită şi ca argument împotriva teoriilor ce susţin că ceasurile sunt hotărâtoare pentru oameni: „Când asirienii, împresurând sfânta cetate a Ierusalimului, voiau să o asedieze, conducătorul oastei lor, Rabşache, a încercat mai întâi să încovoaie mintea celor ce luptau în ea prin cuvinte amăgitoare, sau se gândea să facă aceasta prin ameninţări. Dar fericitul Ezechia, care avea atunci cinstea regească, nu se încrede în faptele ostăşeşti, ci aşteaptă de la Dumnezeul tuturor câştigarea victoriei şi cere ajutorul numai de la El, prin rugăciunea cea mai stăruitoare. Şi Dumnezeu Îşi apleacă îndată urechea spre acest drept şi harul urmează rugăciunilor lui. Căci a ieşit îngerul Domnului, după cum s-a scris, şi a ucis din tabăra celor de alt neam o sută optzeci şi cinci de mii. Ce vei spune (…) faţă de acestea? Într-o singură noapte şi în aceeaşi oră şi vreme, asirianul a căzut, nimicit de mâna îngerului, şi s-a izbăvit mulţimea ierusalimitenilor, şi unii au ajuns la sfârşitul lor, iar ceilalţi, la veselie şi bucurie. Unde este puterea orei? Cum s-au împărţit cele două feluri de oameni şi unora li s-a dat să se bucure, iar celorlalţi să moară în chip rău? Căci nu vei îndrăzni să o socoteşti (Ora) de două firi, sau de multe feluri, dacă nu aiurezi cu totul”[25].  Tot de aici, un text care compară puterea sfinţilor îngeri cu aceea, aparentă, a îngerilor căzuţi: „Oricine are putere nu omoară cu nălucirea, nici nu sperie prin zgomote, ci se foloseşte el însuşi de putere precum voieşte. Însă dracii, neputând nimic, joacă ca pe scenă, schimbându-şi chipurile şi speriind copiii, prin nălucirea zgomotelor şi prin înfăţişări prin care se dovedesc mai degrabă vrednici de dispreţuit, ca unii ce sunt neputincioşi. Căci îngerul adevărat, trimis de Domnul împotriva asirienilor, n-a avut nevoie de zgomote, nici de năluciri din afară, nici de lovituri, nici de ciocănituri. Ci s-a folosit liniştit de puterea sa şi a omorât îndată o sută optzeci şi cinci de mii. Iar dracii nu pot nimic, chiar dacă încearcă să înspăimânte prin năluciri”[26].

36: Iar Senaherib, regele Asirienilor, s-a ridicat şi a plecat şi s-a întors şi a locuit în Ninive.

            „Senaherib a locuit la Ninive multă vreme după dezastrul din Palestina, dezastru pe care însă analele asiriene nu îl pomenesc, conform obiceiului cronografiei orientale de a nu înregistra decât victoriile suveranilor”[27].  Ninive (= locuinţă; aşezare) era capitala Imperiului asirian.

37: Şi-n timp ce el se închina în templul lui Nisroc, dumnezeul său, Adramelec şi Şareţer, fiii săi, l-au ucis cu sabia şi au fugit în ţara Araratului; iar în locul lui a domnit Asarhadon, fiul său.

            „Septuaginta recensio Luciani are Asrah pentru numele divinităţii în templul căreia a fost ucis Senaherib, ceea ce i-a făcut pe comentatori să-l identifice pe misteriosul Nisroc cu Assur, zeul suprem al regatului asirian. O altă ipoteză îl apropia pe biblicul Nisroc de Nusku, una dintre ipostazele sub care era adorat Marduk (…). ♦ Asasinarea lui Senaherib de către doi dintre fiii săi, Adramelec şi Şareţer (asiro-babilonian sar-usur), ultimul identificabil şi ca guvernator al cetăţii Marqasi, atestă stadiul înaintat al luptei pentru putere care se dădea între fiii suveranului. Nemulţumiţi probabil de desemnarea, în 687 î. Hr., a lui Asarhadon ca moştenitor unic al lui Senaherib, ceilalţi doi fii îşi asasinează tatăl şi se retrag în Armenia, pentru a scăpa de represalii”[28].  Nisroc (= vultur mare) pare o alterare a numelui Marduk. Adramelec (= zeul Adar este rege) şi Şareţer (= Domnul să-l apere pe împărat) îl ucid pe Senaherib şi fug în Ararat (= căruţa celor închinaţi), regiune muntoasă în nordul Asiriei. Tronul revine lui Asarhadon (= Asur a dăruit un frate); acesta fusese fiul favorit al regelui Asiriei, deşi nu era primul său născut, după cum pare a rezulta şi din numele său.

            „Când a izbucnit războiul persan[29] şi Ierusalimul ajunsese în primejdie de a fi nimicit din temelii, când apărătorii oraşului care stăteau pe ziduri tremurau, se temeau şi se clătinau ca la aşteptarea tunetului şi a cutremurului care zguduie totul, împăratul Iezechia a pus înaintea multelor zeci de mii de ostaşi perşi rugăciunile lui Isaia. Şi nu i-a fost înşelată nădejdea. Căci abia a ridicat profetul mâinile spre cer, şi Dumnezeu, prin săgeţi trimise din văzduh, a şi pus capăt războiului persan. Prin acest ajutor dat de sus, Dumnezeu i-a învăţat pe împăraţi să socotească pe slujitorii Săi mântuitori obşteşti ai pământului. Totodată, i-a mai învăţat pe împăraţi să respecte sfaturile drepţilor şi să asculte bunele lor îndemnuri atunci când drepţii îi roagă să facă vreo faptă bună şi iubitoare de Dumnezeu”[30].

---

[1] SEP 2, p. 596

[2] BBVA, p. 438

[3] În textul ebraic: Amoţ.

[4] SEP 2, p. 596

[5] BBVA, p. 438

[6] SEP 2, p. 596

[7] BBVA, p. 438

[8] SEP 2, p. 596

[9] SEP 2, p. 596

[10] BBVA, p. 438

[11] SEP 2, pp. 596-597

[12] SEP 2, p. 597

[13] BBVA, p. 439

[14] SEP 2, p. 597

[15] SEP 2, p. 597

[16] BBVA, p. 439

[17] BBVA, p. 439

[18] BBVA, p. 439

[19] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, XVI, 2

[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLII, 5

[21] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 500

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Către tatăl credincios, 20

[23] SEP 2, p. 598

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Rugăciunea Domnească, I

[25] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V, 1

[26] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXVIII

[27] SEP 2, p. 599

[28] SEP 2, p. 599

[29] În textul de faţă, prin perşi sunt înţeleşi asirienii.

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Comparaţie între împărat şi monah, 4

Comentarii la IV Regi – 18

CAP. 18 – Iezechia, rege peste Iuda. Cucerirea Samariei şi sfârşitul regatului de nord. Primele invazii ale lui Senaherib asupra Ierusalimului.

 

1: În cel de al treilea an al domniei lui Osea, fiul lui Ela, regele lui Israel, peste Iuda a devenit rege Iezechia, fiul lui Ahaz.

2: Douăzeci şi cinci de ani avea când a început să domnească; şi a domnit în Ierusalim vreme de douăzeci şi nouă de ani. Mama sa se numea Abia, şi era fiica lui Zaharia.

Mama lui Iezechia se numea Abia (= Domnul este tată) şi era fiica lui Zaharia (= Domnul Şi-a adus aminte).  „Cronologia domniei lui Iezechia este controversată. Se presupune că Iezechia a fost asociat la domnie de către Ahaz, în anul al treilea al domniei lui Osea, în Samaria, adică 729 î. Hr. Versetul următor se referă la cei douăzeci şi nouă de ani de domnie ai lui Iezechia ca monarh unic al lui Iuda: 716-687 î. Hr.”[1].

3: El a făcut ceea ce e drept în ochii Domnului, pe potriva a tot ceea ce făcuse David, părintele său;

4: el a desfiinţat înălţimile şi a sfărâmat toţi stâlpii şi a nimicit tufişurile, precum şi şarpele de aramă pe care-l făcuse Moise, pentru că, până la vremea aceea fiii lui Israel îi aduceau arderi de tămâie; el l-a numit Nehuştan.

            „Şarpele de aramă pe care l-a făcut Moise în deşert la porunca Domnului ajunsese un obiect de idolatrie. Gestul lui Iezechia de a distruge şarpele se înscrie în seria marilor reforme religioase ale regelui. La popoarele învecinate, cultul şerpilor de aramă era răspândit, aşa cum dovedesc şi descoperirile arheologice. Şerpi similari cu cel distrus de Iezechia s-au găsit la Ghezer, Haţor şi Timna”[2].  „Făcut şi ridicat din porunca Domnului, şarpele de aramă avusese, la vremea lui, un rol benefic, vindecător (Numeri 21, 8-9); în timp însă, datorită formei şi materiei sale, fusese asimilat unui idol, ceea ce a atras atenţia marelui reformator religios şi moral care a fost regele Iezechia (716-687). Cât despre Nehuştan, acest nume înseamnă lucru de aramă: semn de dispreţ”[3].

5: El s-a încrezut în Domnul, Dumnezeul lui Israel; ca el n-a mai fost altul între regii lui Iuda, nici înainte, şi nici după;

            „De un elogiu similar se va bucura şi Iosia (23, 25)”[4].

6: că s-a lipit de Domnul şi nu s-a abătut de la El şi I-a păzit poruncile, cele pe care i le poruncise lui Moise.

7: Şi Domnul era cu el; şi înţelept era în tot ce făcea; şi s-a răzvrătit de sub mâna regelui Asiriei şi nu i-a mai slujit.

            „Răzvrătirea lui Iezechia a constat, probabil, în oprirea plăţii tributului către regele Asiriei. Politica de independenţă pe care a practicat-o Iezechia contrastează puternic cu cea de supunere totală a tatălui său Ahaz”[5].

8: El i-a bătut pe Filisteni, până la Gaza şi pân-la hotarele ei, de la turnul de pază pân-la cetatea cea tare.

„Campania de recucerire a teritoriilor de la filisteni s-a desfăşurat, probabil, simultan cu oprirea plăţii tributului către regele Asiriei. Contrastul cu domnia lui Ahaz persistă: pierderile teritoriale suferite de acesta în faţa filistenilor (II Paralipomene 28, 18) sunt reparate acum radical de fiul său”[6].  Gaza (= puternic) era cea mai sudică dintre cele cinci principale cetăţi filistene.  Filistenii „ocupau o fâşie de pământ ce se întindea pe malul sud-estic al Mediteranei, între Iope şi Gaza, şi formau o pentarhie din oraşele Aşdod, Ascalon, Ecron, Gat şi Gaza. Din mărturiile Vechiului Testament aflăm că ei au emigrat de pe coasta sudică a Asiei Mici, din insulele Mării Egee şi mai ales din insula Creta (Caftor), împinşi de către greci. Acest fapt s-a întâmplat în parte în vremea patriarhilor, deoarece încă Avraam şi Isaac au avut relaţii cu regele filistean Abimelec[7], iar în parte pe timpul lui Moise. Pe parcursul vremii, filistenii nu s-au mulţumit însă numai cu teritoriul ocupat iniţial, ci s-au întins mereu înspre nord şi răsărit. În sec. XI î. Hr. ei au cucerit aproape întreg Canaanul şi oprimau triburile israelite. David este acela care a repurtat primele victorii împotriva lor (II Regi 5,17 ş. u.; 8,1). Cu timpul, filistenii şi-au schimbat propria limbă şi au suferit influenţe decisive din partea semiţilor, în special a amoniţilor. Zeii lor, Dagon şi Astarta, sunt zei amoniţi”[8].

„Următoarele  patru  versete  (9-12)   repetă, cu  unele  aproximaţii,  relatarea  din 17,3-6”[9]:

9: Şi a fost că în cel de al patrulea an de domnie a regelui Iezechia (adică în anul al şaptelea al domniei lui Osea, fiul lui Ela, regele lui Israel), s-a ridicat Salmanasar, regele Asiriei, împotriva Samariei şi a împresurat-o,

10: iar după aproape trei ani a luat-o, adică în cel de al şaselea an al domniei lui Iezechia (ceea ce înseamnă al zecelea an al domniei lui Osea, regele lui Israel: atunci a fost luată Samaria).

            „Salmanasar V a asediat Samaria începând din 725 Î. Hr. Până la căderea acesteia în 722 î. Hr.”[10].

11: Atunci regele Asiriei i-a strămutat pe Samariteni în Asiria şi i-a aşezat în Halach, în Habor, lângă râul Gozan, în munţii Mediei;

            Regele Asiriei este aici, ca şi la 17, 24, Sargon II.

12: aceasta, fiindcă ei nu au ascultat de glasul Domnului, Dumnezeului lor, şi I-au călcat legământul în tot ceea ce Moise, robul lui Dumnezeu, le poruncise: nici că le-au ascultat, nici că le-au făcut.

            Din nou, o explicaţie teologică a încercărilor venite peste poporul apostat.

            „Textul cuprins între 18, 13- 19, 37 se regăseşte, cu unele omisiuni şi adăugiri, în Isaia 31, 1-39, 8, cu scopul de a-i oferi cititorului contextul istoric în care intervine profetul”[11]:

13: Iar în cel de al paisprezecelea an al domniei lui Iezechia s-a ridicat Senaherib, regele Asiriei, împotriva puternicelor cetăţi ale Iudeii şi le-a luat.

            „Campania antipalestiniană a lui Senaherib, regele Asiriei (705-681 î. Hr.), a avut loc în 701 î. Hr. Scopul acesteia era distrugerea coaliţiei antiasiriene din Palestina, condusă, pare-se, de Iezechia, regele lui Iuda, şi sprijinită puternic de Egipt. Ţinta ultimă a Asiriei era, de fapt, Egiptul. Analele asiriene dau detalii despre campania lui Senaherib în Palestina, în 701: regele se laudă că a cucerit de la Iezechia 46 de cetăţi fortificate, dar nu se pomeneşte nimic despre eşecul final al regelui asirian. Pasajul IV Regi 18, 13-19, 37 este reluat aproape identic în Isaia 36-37”[12].  „Senaherib s-a urcat pe tronul Asiriei după moartea lui Sargon al II-lea, în 704, şi a domnit până în 681. Prima sa invazie asupra regatului Iuda a avut loc la 701 î. Hr.”[13].  Senaherib înseamnă Sin a înmulţit fraţii; Sin era zeul Lunii.

14: Iar Iezechia, regele lui Iuda, a trimis soli la regele Asiriei, în Lachiş, zicând: „Am greşit; îndepărtează-te de mine; orice povară vei pune asupra mea, o voi duce”.  Iar regele Asirienilor a pus asupra lui Iezechia, regele lui Iuda, un bir de trei sute de talanţi de argint şi treizeci de talanţi de aur.

            „Lachiş: cetate mare şi puternică, unde se instalase Senaherib (la cca. 45 kilometri sud-vest de Ierusalim)”[14].  „Tributul plătit de Iezechia, potrivit cronicilor asiriene (care mai menţionează: patruzeci şi şase de cetăţi ocupate, două sute de mii de robi şi un mare număr de animale) se ridica, în echivalentul de astăzi, la 2.500.000 dolari”[15].

15: Iezechia a dat tot argintul care s-a găsit în templul Domnului şi în vistieria casei domneşti.

16: În vremea aceea a ras Iezechia aurul de pe uşile templului şi de pe stâlpii pe care-i aurise însuşi Iezechia, regele lui Iuda, şi i l-a dat regelui Asiriei.

            „Unul dintre basoreliefurile asiriene din această perioadă îl reprezintă pe un rege asirian aşezat pe tronul din Lachiş (şi numit Sanherib), în timp ce primea o delegaţie străină. Fizionomia solilor trădează provenienţa lor iudaică. ♦ Dezamăgit de lipsa de reacţie a Egiptului aliat şi confruntat cu importante pierderi teritoriale în urma invaziei asiriene, Iezechia consimte la plata tributului într-o primă fază. Ceea ce însă nu implica şi capitularea Ierusalimului”[16].

17: Regele Asiriei a trimis din Lachiş pe Tartan, pe Rabsaris şi pe Rabşache spre regele Iezechia, cu o mare oaste împotriva Ierusalimului. Aceştia s-au ridicat şi au venit la Ierusalim şi s-au oprit lângă scocul lacului de sus, pe drumul către ţarina nălbitorului.

Tartan, Rabsaris, Rabşache: „De fapt, acestea nu erau nume proprii, de persoane, ci denumirile rangurilor pe care cei trei le aveau la curtea şi în oastea regelui”[17].  „Tartan este la origine un substantiv comun asirian transliterat: termenul turtanu îl desemna pe primul demnitar asirian după rege. ♦ Rabsaris (…) este transcrierea aproximativă a ebraicului rabh-saris, care transcrie, la rândul său, babilonianul rab sa resi, căpetenie a eunucilor, funcţie deţinută de un înalt demnitar al palatului suveranului asirian (…). ♦ Rabşache (…) este transliterarea asirianului rabsaqe, termen care denumeşte o funcţie militară înaltă în statul asirian. Deşi la un moment dat termenul a fost interpretat ca mare (rab) paharnic (asir. saqe/ebr. maşqeh), astăzi se ştie că saqu înseamnă, în babiloniană, a fi înalt”[18].

18: Şi strigându-l aceia pe Iezechia, au ieşit Eliachim, fiul lui Hilchia, căpetenia casei regale, Şebna grămăticul şi Ioah cronicarul, fiul lui Asaf.

            Demnitarii care au răspuns delegaţiei asiriene: Eliachim (= Dumnezeu dă statornicie), fiul lui Hilchia (= Domnul este partea mea de moştenire), Şebna (= tinereţe; putere) şi Ioah (= Domnul este frate), fiul lui Asaf (= adunător).

            „În cele ce urmează (vv. 19-35) Rabşache vădeşte nu numai trufie, dar şi arta de a-şi demobiliza moral adversarii; se vede şi faptul că era la curent cu reforma religioasă a lui Iezechia, dar şi cu credinţa că el, invadatorul, este un instrument al lui Iahve (Domnul)”[19].

19: Şi le-a zis Rabşache: „Spuneţi-i acum lui Iezechia: Acestea zice regele, marele rege al Asirienilor: Ce fel de nădejde este aceea pe care tu te reazemi?

20: Tu ai spus (dar acestea erau vorbe goale): Am sfat şi putere să duc un război!… Acum, pe cine te bizui tu, de te-ai răzvrătit împotriva mea?

21: Iată, acum tu ţi-ai pus nădejdea în Egipt, în acest toiag de trestie frântă care, de se va rezema cineva în el, îi va intra prin mână şi i-o va găuri; aşa e Faraon, regele Egiptului, şi toţi cei ce se încred în el.

22: Iar dacă-mi veţi zice: – Noi ne încredem în Domnul, Dumnezeul nostru!, oare nu El e Acela Căruia însuşi Iezechia i-a stricat înălţimile şi altarele, zicând către Iuda şi Ierusalim: Numai în faţa acestui jertfelnic din Ierusalim vă veţi închina?

23: Acum, fă un legământ cu domnul meu, regele Asirienilor, şi-ţi voi da două mii de cai, dacă tu vei fi în stare să urci pe ei tot atâţia călăreţi…

Aluzie la subţirimea oştirii iudeilor.

24: Cum vei putea tu să faci faţă chiar unui singur satrap, cel din urmă dintre slugile domnului meu? Ai cumva nădejde în Egipt pentru care de luptă şi călăreţi?

            „Înaltul sol asirian vorbeşte explicit despre alianţa lui Iuda cu Egiptul”[20].

25: Şi acum: Credeţi voi că fără Domnul ne-am ridicat noi împotriva acestui loc ca să-l nimicim? Domnul este Cel ce mi-a zis: – Mergi împotriva acestei ţări şi nimiceşte-o!”

26: Atunci Eliachim, fiul lui Hilchia, şi Şebna şi Ioah au zis către Rabşache: „Vorbeşte-le robilor tăi în limba siriană, căci noi o înţelegem, şi nu ne vorbi în limba ebraică; o faci oare ca să vorbeşti în auzul oamenilor de pe zid?

            „Limba siriană (mai exact, siriaca): dialect al limbii aramaice, folosit mai ales de cărturari. La rândul ei, aramaica, originară din Mesopotamia şi răspândită în întregul Orient creştin, devenise a doua limbă oficială a diplomaţiei orientale. În vremea lui Iezechia, aramaica era cunoscută numai de către marii dregători ai regatului. Mai târziu însă, după ce ebraica clasică a început să se numere printre limbile moarte, ea va deveni limba poporului; în ea vor vorbi Domnul Iisus şi Apostolii Săi”[21]. 

27: Iar Rabşache le-a zis: „Credeţi cumva că la stăpânul vostru sau la voi m-a trimis domnul meu să spun aceste cuvinte? Nu m-a trimis oare la oamenii care stau pe zid, pentru ca ei împreună cu voi să-şi mănânce scârna şi să-şi bea udul?”

28: Şi a stat Rabşache în picioare şi a strigat în limba ebraică, zicând: „Ascultaţi cuvintele marelui rege al Asirienilor:

29: Acestea zice regele: Să nu vă amăgească Iezechia cu vorbe, căci el nu va fi în stare să vă scape din mâna mea.

30: Şi să nu vă facă Iezechia să vă puneţi nădejdea în Domnul, zicând: Domnul, negreşit, vă va scăpa; această cetate nu va fi dată în mâna regelui Asirienilor!…

31: Nu-l ascultaţi pe Iezechia! Căci acestea zice regele Asirienilor: Împăcaţi-vă cu mine şi veniţi la mine, şi fiecare om va bea din viţa lui de vie şi va mânca din smochinul său şi va bea apă din propria sa fântână

32: până când vin eu şi vă voi strămuta într-o ţară care-i asemenea ţării voastre, o ţară de grâu şi de vin, de pâine şi de vii, o ţară de untdelemn şi miere, unde voi veţi trăi şi nu veţi muri. Şi nu-l ascultaţi pe Iezechia, fiindcă el vă amăgeşte zicând: Domnul vă va scăpa!…

            Rabşache „făgăduieşte desfătările şi plăcerile procurate de vie şi de smochini, dar mai adaugă: Şi veţi bea apa fântânii voastre. (…) Via şi smochinul sunt tipul desfătării şi dezmembrării ce ne vin din afară, arătând totodată în mod fin vremelnicia şi veştejirea grabnică a lucrurilor din lume şi, împreună cu aceasta, amestecul de dulceaţă şi de întuneric din ele. Căci toată dezmierdarea lumească e dulce la împărtăşirea momentană, dar întunecă foarte şi îmbată cumplit pe cel ce a primit-o. Iar fântâna e chip al pornirilor spre plăcere sădite în noi. Căci acestea nu pătrund din afară, ca acelea, ci izvorăsc în noi, ţâşnind din trupul însuşi. Împărtăşirea liberă şi folosirea largă de toate aceste plăceri, din noi şi din afară, ne-o făgăduiesc puterile rele dacă, părăsind înfrânarea ca pe o cetate sfântă şi neclătinată, vom merge la împăratul Babilonului, care e tipul Satanei. Deci Rabşache a făgăduit celor ce vor veni la babilonieni că le va îngădui şi le va da plăcerea prezentă. Aceia însă nu s-au lăsat înduplecaţi, cugetând cu dreptate că voinţei de a alege cele lumeşti îi urmează numaidecât căderea în robia fără voie şi în treapta prizonierilor”[22].

33: A putut oare vreunul din dumnezeii neamurilor să-şi scape ţara din mâna regelui Asirienilor?

34: Unde e dumnezeul Hamatului sau al Arpadului? unde e dumnezeul Sefarvaimului, al Inei sau al Hevei? şi  unde sunt dumnezeii Samariei? fost-au ei în stare să scape Samaria din mâna mea?

Arpad (= lumina deşteptării), cetate apropiată de Hamat, la circa 21 kilometri nord de Alep; Ina sau Iva (= cătun) – tot o cetate, probabil aceeaşi cu Ava de la 17, 24; Heva sau Hena (= ţara de jos) este, probabil, cetatea Anah, pe malul Eufratului.

35: Care din dumnezeii acestor ţări şi-a scăpat ţara din mâna mea, pentru ca Domnul să scape din mâna mea Ierusalimul?”

36: Iar ei au tăcut şi nimeni nu i-a răspuns măcar o vorbă, fiindcă regele poruncise ca nimeni să nu-i răspundă.

37: Iar Eliachim, fiul lui Hilchia, căpetenia casei regale, şi Şebna grămăticul şi Ioah cronicarul, fiul lui Asaf, au venit la Iezechia, avându-şi hainele sfâşiate, şi i-au spus cuvintele lui Rabşache.

Cele începute aici vor continua în capitolul următor.

---

[1] SEP 2, p. 592

[2] SEP 2, p. 592

[3] BBVA, p. 436

[4] SEP 2, p. 592

[5] SEP 2, p. 592

[6] SEP 2, pp. 592-593

[7] Sau, mai exact, cu regii filisteni din epoca lor, numiţi, generic, Abimelec.

[8] AB, p. 106

[9] BBVA, p. 437

[10] SEP 2, p. 593

[11] BBVA, p. 437

[12] SEP 2, p. 593                                                                                                                                                                               

[13] BBVA, p. 437

[14] BBVA, p. 437

[15] BBVA, p. 437

[16] SEP 2, p. 593

[17] BBVA, p. 437

[18] SEP 2, p. 594

[19] BBVA, p. 437

[20] SEP 2, p. 594

[21] BBVA, p. 438

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

Comentarii la IV Regi – 17

CAP. 17 – Osea, rege al lui Israel. Asirienii cuceresc Samaria şi deportează populaţia.

 

1: În cel de al doisprezecelea an al domniei lui Ahaz, regele lui Iuda, rege peste Israel, în Samaria, a devenit Osea, fiul lui Ela, care a domnit nouă ani.

            „Osea devine rege în al doisprezecelea an al coregenţei lui Ahaz cu Iotam, adică în 732 î. Hr., ceea ce se potriveşte şi cu informaţia de la 15, 30”[1].

2: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, dar nu ca regii lui Israel de dinaintea lui.

            „Se pare că Osea a încercat o reformă religioasă, însă nu a reuşit”[2].

3: Împotriva lui a venit Salmanasar, regele Asiriei; Osea i-a devenit supus şi-i plătea bir.

„E vorba de Salmanasar al V-lea (726 – 722), urmaşul lui Tiglatfalasar al III-lea şi predecesorul fiului său, Sargon al II-lea (721 – 705)”[3]. Salmanasar (= zeul Shulman este suveran).  „Tiglatfalasar III susţinea încă de pe vremea lui Pecahia că Israelul îi era vasal şi tributar”[4].

            „Salmanasar V, suveran asirian (727 – 722 î. Hr.) al Regatului Nou. Salmanasar (fiul şi succesorul lui Tiglatfalasar III) continuă politica de cuceriri a predecesorului său şi se proclamă, sub numele de Ululai, rege al Babilonului. Răscoala antiasiriană a regelui Osea al Israelului îl determină pe Salmanasar să organizeze, în 724, o campanie în Palestina şi să înceapă asediul capitalei Samaria. Prelungirea asediului timp de aproape trei ani declanşează nemulţumiri care duc la asasinarea lui Salmanasar; Sargon II (722 – 705), care preia acum tronul, afirmă că zeul Aşur i-a retras, datorită unor acte de impietate, lui Salmanasar sprijinul său; noul suveran a distrus toate inscripţiile predecesorului său”[5].  Sargon II era, se pare, frate mai tânăr al lui Salmanasar V, şi nu fiul acestuia, cum apare în două note la BBVA, p. 434 şi 435).

4: Dar regele Asirienilor a descoperit în el necredincioşie, dat fiind că trimisese o solie la So, regele Egiptului, şi în anul acela nu-i plătise birul; şi l-a împresurat şi l-a încătuşat în temniţă.

            „Episodul negocierilor camuflate cu So, regele Egiptului a avut loc în jurul anului 726 î. Hr. Identificarea acestuia e neclară: s-a presupus că ar fi vorba de Osorkon IV, faraon libian obscur (727-716 î. Hr.), sau de Tefnakht (727-720 î. Hr.), care a domnit la Sais (confuzie între numele regelui şi cel al capitalei sale)”[6].  So (= sfinţit lui Cronos) ar mai avea şi alte propuneri de identificare, inclusiv aceea că So n-ar fi un nume propriu, ci un titlu, acela de vizir al Faraonului.

5: Apoi regele Asiriei s-a ridicat împotriva întregii ţări şi a ajuns la Samaria şi a împresurat-o vreme de trei ani.

6: Iar în cel de al nouălea an al lui Osea, regele Asiriei a cucerit Samaria şi i-a strămutat pe Israeliţi în Asiria şi i-a aşezat în Halach şi în Habor, lângă râul Gozan, în munţii Mediei.

Regele Asiriei: „Cronicile asiriene îi atribuie lui Sargon al II-lea cucerirea Samariei şi deportarea populaţiei, evenimente care s-ar fi petrecut în 722 sau 721. E posibil însă ca fiul să fi desăvârşit ceea ce începuse tatăl, aşa cum se va întâmpla, mult mai târziu, cu Vespasian şi Titus, cuceritorii Ierusalimului (70 d. Hr.). Oricum, acesta a fost sfârşitul regatului de nord, pe care cuceritorii l-au numit Samarina şi pe teritoriul căruia au adus, drept colonişti, cinci triburi asiatice. Aceste triburi, împreună cu Israeliţii rămaşi pe loc şi cu supravieţuitorii ce se vor întoarce, vor alcătui, prin amestec, populaţia Samarinenilor (cunoscută astfel şi în vremea Noului Testament); religia lor sincretistă şi obiceiurile bizare vor instaura între ei şi Iudei o ură neîmpăcată. În cele ce urmează (vv. 7-23) se dă motivaţia teologico-morală a acestei tragedii”[7].  Samaria, „în 722 î. Hr., a fost ocupată, odată cu întregul regat de nord, de către asirieni. În locul locuitorilor ei, deportaţi în Asiria, cuceritorii au adus aici păgâni din alte părţi ale imperiului”[8].  Despre amestecul populaţiilor, ceva mai jos.

Halach (= oraşul lui Dumnezeu; bolnav) „redă asirianul Halahhu, oraş şi district la nord-est de Ninive. ♦ Habor (azi Habur) este un râu care curge prin provincia asiriană Gozan, colectând apele unor pâraie care străbat regiunea de la sud-vest de cursul mijlociu al Eufratului (…).♦ (…) [Media]: Locuitorii mezi ai Gozanului, regiune înaltă a Asiriei, se revoltaseră împotriva stăpânirii asiriene, iar deportarea israeliţilor în zonă a avut drept scop deznaţionalizarea şi dezenclavizarea provinciei, şi aşa greu accesibilă din pricina reliefului ei accidentat”[9]. Habor (= împreunare); Gozan (= refugiu) – cetate mesopotamiană pe râul Habor; multe ediţii ale Bibliei, la fel cu cea de care ne folosim, inversează toponimele, susţinând că Habor ar fi o cetate pe râul Gozan. Media (= ţinutul de mijloc).

Evenimentele acestea îl află pe tronul Regatului de nord pe regele Osea: „Osea, ultimul suveran al regatului Israel (733 – 724 î. Hr.). În condiţiile campaniei conduse de Tiglatfalasar III (745 – 727) împotriva Israelului, Osea, sprijinit de partida filo-asiriană, îl înlătură de la putere pe regele Pecah. O inscripţie asiriană menţionează că Tiglatfalasar III  l-a făcut rege pe Osea şi i-a impus plata unui tribut. Dispariţia lui Tiglatfalasar III (727), întărirea taberei antiasiriene şi sprijinul acordat de Egipt îl determină pe Osea să se ralieze răscoalei izbucnite în Siria şi Palestina împotriva dominaţiei Asiriei. Salmanasar V (727 – 722), pătruns în Israel, îl ia prizonier pe Osea şi începe asediul Samariei. Rezistenţa capitalei este organizată timp de trei ani de căpeteniile armatei şi de vârfurile aristocraţiei. În 721 Sargon II, care-i urmase la tron lui Salmanasar V, cucereşte Samaria, deportează o parte a populaţiei în Mesopotamia şi Media şi transformă Israelul în provincie asiriană”[10].

            E şi un tâlc mistic în acestea, avertizând mintea văzătoare de Dumnezeu (Israel) să nu se lase târâtă în robie de către Asirieni: „A fi fost luat cu sila de Asirieni înseamnă că, vrând nevrând, acela slujeşte vrăjmaşilor. Să avem deci grijă, iubiţilor, de noi, să nu călcăm pe căile voii noastre celei după trup, ca să nu fim luaţi cu sila la Asirieni şi să auzim cuvântul amar că împăratul Asirienilor a venit asupra lui Israil şi a strămutat pe Efraim la Asirieni”[11].

7: Aceasta, deoarece fiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor – Cel ce i-a scos din ţara Egiptului, de sub mâna lui Faraon, regele Egiptului – şi s-au temut de dumnezei străini

Faraon are înţelesul de palat mare sau de fiu al soarelui.

8: şi au umblat în năravurile neamurilor pe care Dumnezeu le-a alungat din faţa fiilor lui Israel, precum şi în năravurile regilor lui Israel, făcând cum făceau aceştia;

9: şi deoarece fiii lui Israel au săvârşit fapte nedrepte împotriva Domnului, Dumnezeului lor, şi şi-au zidit înălţimi prin toate târgurile lor, de la turnul de pază până la cetatea întărită,

10: şi şi-au făcut stâlpi şi tufişuri pe fiece deal înalt şi sub fiece copac umbros

11: şi au ars tămâieri pe toate locurile înalte, aşa cum făceau neamurile pe care Domnul le alungase din faţa lor, şi au făcut locuri de-mpreunare şi şi-au cioplit idoli ca să-L întărâte pe Domnul,

            Locuri de-mpreunare: „(menţiune proprie Septuagintei): fie locuri ale prostituţiei sacre, fie locuri ale unor adunări secrete”[12].

12: şi au slujit idolilor despre care Domnul le spusese: „Să nu-I faceţi Domnului astfel de lucruri!”

13: Atunci Domnul a dat mărturie împotriva lui Israel şi împotriva lui Iuda prin toţi profeţii Săi, prin fiecare văzător, zicând: „Întoarceţi-vă din căile voastre cele rele şi păziţi poruncile Mele şi rânduielile Mele şi toată legea pe care Eu le-am poruncit-o părinţilor voştri, şi tot ceea ce Eu le-am trimis prin robii Mei, profeţii!”

14: Dar ei n-au ascultat, ci şi-au învârtoşat cerbicea mai tare decât aceea a părinţilor lor

15: şi n-au ţinut seama de mărturiile cu care Domnul li Se mărturisise şi au umblat după deşertăciuni şi au devenit deşerţi şi [au umblat] după neamurile dimprejurul lor, deşi Domnul le poruncise să n-o facă;

            Au devenit deşerţi: „Deşertăciuni = idoli. Cel care se închină la un idol devine tot atât de găunos ca şi zeul cu care se identifică”[13].

16: şi au părăsit poruncile Domnului, Dumnezeului lor, şi şi-au făcut chipuri turnate – două juninci! – şi au făcut tufişuri şi s-au închinat la toată „puterea cerului” şi i-au slujit lui Baal.

            Puterea cerului, apare, în SEP 2, ca „oştirea cerului: se referă la cultul astrelor, soarele, luna şi planetele (cf. 23, 5). Cultul astral se celebra prin adorare, ardere de tămâie şi libaţii. Prima legătură între familia regală şi acest cult apare în timpul regelui Manase din Iuda (cf. 21, 3)”[14].

17: Pe fiii şi pe fiicele lor le-au trecut prin foc şi s-au folosit de ghicit şi de descântece şi s-au vândut la ceea ce e rău în ochii Domnului, ca să-L întărâte.

18: Iar Domnul S-a mâniat cumplit pe Israeliţi şi i-a lepădat de la faţa Sa; şi n-a rămas decât seminţia lui Iuda.

            Seminţia lui Iuda: „de fapt este vorba de Regatul de Sud, în întregime, care cuprindea, pe lângă tribul majoritar al lui Iuda, o bună parte din triburile lui Veniamin, Levi şi Simeon”[15].

19: Dar nici chiar fiii lui Iuda n-au păzit poruncile Domnului, Dumnezeului lor, ci au umblat întru năravurile fiilor lui Israel, pe care aceia le făptuiau, şi L-au lepădat pe Domnul.

20: Iar Domnul S-a mâniat pe întreaga seminţie a lui Israel; şi le-a trimis necazuri şi i-a dat în mâna celor ce i-au jefuit, până ce i-a lepădat de la faţa Sa.

21: Aceasta, fiindcă Israeliţii s-au răzvrătit împotriva casei lui David; ei şi l-au făcut rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat; iar Ieroboam i-a abătut pe Israeliţi din calea Domnului şi i-a făcut să păcătuiască greu păcat:

22: fiii lui Israel au umblat în orice păcat pe care l-a făcut Ieroboam, fără nici o abatere,

23: până ce Domnul i-a lepădat pe Israeliţi de la faţa Sa – aşa cum grăise prin toţi profeţii, robii Săi – şi pe Israeliţi i-a strămutat din ţara lor în aceea a Asirienilor, unde se află şi azi.

24: Iar regele Asirienilor a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei, în locul fiilor lui Israel; aceştia au moştenit Samaria şi s-au aşezat în cetăţile ei.

„Regele asirienilor se referă, probabil, la Sargon II (722-705 î. Hr.).♦ Cuta era o cetate antică din Babilonia, identificată azi cu Tell-Ibrahim, la nord-est de Babilon (Bagdad – n. n.). ♦ Ava ar putea fi localitatea Ahivaz, situată pe râul Karuns, ce se varsă în Golful Persic. ♦ Sefarvaim (…) era probabil un oraş în Siria, eventual acelaşi cu localitatea Sibraim, de lângă Damasc, menţionată ulterior (Iezechiel 47, 16) (…). Alţi comentatori s-au gândit la o localitate de pe Eufrat, Sippar. ♦ în locul fiilor lui Israel: expresie generică; reiese însă din cele ce urmează că nu toţi israeliţii au fost strămutaţi, ci, mai degrabă, că s-a creat o populaţie amestecată”[16].  Coloniştii aduşi în Israel în această fază proveneau din: Babilon (= poarta zeilor), capitala Imperiului babilonian; Cuta (= ardere), cetate în babilonia, la nord-est de Babilon; Ava (= nimicire; întoarcere), oraş în Imperiul asirian (babilonian), la sud-vest de Homs; Hamat (= fortăreaţă), importantă aşezare hitită, la circa 193 kilometri nord de Damasc;  Sefarvaim (= două cărţi), cetate asiriană.

            În urma acestor deportări şi a străinilor aduşi în locul populaţiei dislocate, se va forma poporul samarinean. „În anul 722 î. Hr., Regatul de nord sau Israel a fost desfiinţat în urma invaziei asiriene, conduse de către regele Sargon. Mulţi locuitori au fost exterminaţi de către cuceritori, iar marea majoritate a populaţiei a fost deportată în Asiria, de unde nu se va mai întoarce niciodată. Puţini dintre israeliţi au fost lăsaţi în ţară. Pentru a repopula cetăţile şi satele rămase pustii, Sargon a adus aici prizonieri de război, păgâni din Babilon, Cutha, Avah, Emath, Sefarnaim (toate ţinuturi ale Orientului). Peste aceşti colonişti, Sargon a mai adus în 715 î. Hr. mai mulţi captivi arabi. Alte valuri de captivi din Babilon, Elam şi Persia s-au adăugat în timpul domniei regelui asirian Asarhadon (681 – 668). În sfârşit, unii dintre israeliţii deportaţi în Asiria, după trecerea unei perioade de timp, reuşind să fugă, vor reveni şi ei în Samaria. Din amestecul acestor colonişti păgâni cu israeliţii din Samaria va lua naştere populaţia samariteană (…).  Pe parcursul timpului, alţi noi veniţi, atât păgâni cât şi evrei (mai ales dintre cei expulzaţi de Ezdra şi Neemia pentru că au încheiat căsătorii cu femei păgâne) vor spori numărul samaritenilor. Dacă, din punct de vedere etnic, populaţia samariteană se prezintă ca un amestec de sânge evreiesc şi păgân, nu mai puţin similară este situaţia şi când e vorba de credinţă sau religie. Şi aici găsim amestecate elemente din iudaism şi din păgânism.  Samaritenii nu admiteau din Vechiul testament decât Pentateuhul, lucru firesc dacă ne gândim că ei erau separaţi de comunitatea iudaică încă înainte de apariţia celorlalte scrieri ale Vechiului Testament.  Ei credeau într-un Dumnezeu unic, respingând orice reprezentare sensibilă a Divinităţii. Excludeau, de asemenea, orice antropomorfisme în maniera lor de a vorbi despre Dumnezeu. Îl socoteau pe Moise ca profet şi respectau cu mare stricteţe poruncile Legii descoperite în Sinai. Acceptau existenţa îngerilor buni şi răi, a raiului şi iadului, a judecăţii sufletelor după moarte şi învierea de obşte. (…) Practicau circumciziunea a opta zi după naşterea copilului şi admiteau a doua căsătorie, dacă din prima nu rezultaseră copii. Respingeau categoric a treia căsătorie şi erau circumspecţi în ce priveşte divorţul. Toate dezvoltările ulterioare Legii lui Moise, care sunt specifice iudaismului, au fost refuzate de către samariteni.  Locul unde îşi oficiau cultul era muntele Garizim. Aici şi-au construit un templu, care a fost distrus în epoca Macabeilor, prin anul 128 î. Hr., de către Ioan Hircan I, fără ca să mai fi fost rezidit vreodată. Muntele Garizim a rămas însă pe mai departe loc sfânt pentru samariteni”[17].

            „Babilonienii închipuiesc mândria, tălmăcindu-se prin fire confuză (zăpăcită)[18]. Cuteii închipuiesc slava deşartă, întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă ieşire din acestea. Hamateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor. Căci Hamat se tălmăceşte vederea celor din afară. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor. În sfârşit, Aveii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam. Iar Salmanasar, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israil, se tălmăceşte cel ce robeşte de la spate, adică în chip ascuns şi neobservat; sau cel ce robeşte în lanţuri. Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe fiecare îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Acesta a adus în pământul lui Israil, adică în deprinderea cunoştinţii şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce se trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor”[19].

25: Dar fiindcă la începutul vieţuirii lor acolo ei nu se temeau de Domnul, de aceea Domnul a trimis asupra lor lei care-i ucideau pe unii dintre ei.

            „Pe coastele Asiei Mici şi în Palestina exista o specie de lei asemănătoare cu cea a leilor africani”[20].

26: Atunci s-a spus regelui Asiriei, zicând: „Neamurile pe care tu le-ai strămutat şi pe care le-ai aşezat prin cetăţile Samariei nu cunosc legea Dumnezeului acelei ţări; de aceea El a trimis leii asupra lor şi, iată, aceia îi omoară pentru că ei nu cunosc legea Dumnezeului acelei ţări”.

27: Iar regele Asiriei a poruncit, zicând: „Trimiteţi acolo pe unul din preoţii pe care i-aţi adus de acolo, ca să se ducă şi să trăiască acolo şi să-i înveţe legea Dumnezeului acelei ţări”.

28: Şi l-au adus pe unul din preoţii pe care-i strămutaseră în Samaria, iar el s-a aşezat la Betel şi i-a învăţat cum să se teamă de Domnul.

            „Înţelegem din solicitările locuitorilor că nu toţi israeliţii fuseseră deportaţi, dar că puţinii rămaşi, amestecaţi cu nou-veniţii babilonieni, uitaseră practicile de cult iahviste”[21].  „Pasajul (24-28) oferă o imagine simplificată despre deportarea populaţiei din Regatul de Nord şi repopularea lui. De fapt, au fost mai multe colonizări succesive”[22].

29: Dar neamurile şi-au făcut, fiecare, dumnezeii lor şi i-au aşezat în capiştile de pe înălţimi, pe care le făcuseră Samarinenii; fiecare neam în cetăţile pe care le locuia:

            „Aici apare pentru prima oară numele Samarinenilor ca populaţie ce trăia în centrul şi nordul ţării, aşa cum va fi numită şi în vremea Noului Testament”[23].

30: oamenii din Babilon şi l-au făcut pe Sucot-Benot, cei din Cuta şi l-au făcut pe Nergal, cei din Hamat şi-au făcut-o pe Aşima,

            „Sucot-Benot, colibele fetelor ar putea fi o aluzie la prostituţia sacră sau la adorarea unor zeităţi feminine, ca Banitu (epitet al lui Iştar), dar s-ar putea referi şi la Sikkuth, numele unei divinităţi astrale (cf. Amos 5, 26). ♦ Nergal, Domnul Marii Cetăţi, zeitate babiloniană adorată în Kuthu, ca stăpân al lumii subpământene. Leii trimişi de Iahve au fost puşi în legătură cu animalul cultic al acestei divinităţi. Iniţial, Nergal era un zeu aerian care întruchipa arşiţa soarelui, aducătoare de molime. Ulterior, a fost identificat cu Marte. Numele divinităţii apare sub forma unui compus în numele unor suverani şi oficialităţi babiloniene (…).♦ Aşima (…) nu este cunoscut în afara Vechiului Testament. Totuşi, unii l-au apropiat de Semios, zeul sirian”[24].  Pentru Sucot-Benot s-au mai propus şi alte soluţii; între acestea, s-a presupus că Sukkoth Benoth ar fi forma ebraică a cuvintelor asiriene Sakkuth Binuti (= judecătorul suprem al universului). Oricum, sub acest nume pare că aici e desemnat un idol.  Nergal (= leu; soare) era zeul soarelui la babilonieni. Aşima (= cer; ţap) era o divinitate adorată în Hamat.

31: cei din Ava şi-au făcut pe Nivhaz şi Tartac, iar cei din Sefarvaim îşi ardeau fiii şi fiicele în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, zeii Sefarvaimilor.

„Tartac (…), zeitate despre care Talmudul Babilonian (Sanhedrin 63b) susţine că ar fi fost venerată sub chip de măgar. ♦ şi-au ars fiii în foc: aici este vorba despre un ritual propriu-zis de aducere de jertfe umane. ♦ Numele Adramelec pune în continuare probleme. Unii l-au interpretat ca ’DDR MLK, Regele (Molec) este puternic (…).♦ Anamelec a fost pus în legătură cu zeul uranian accadian An(u). Astfel, numele acestei zeităţi s-ar traduce An este rege. An era cunoscut şi în textele ugaritice şi feniciene”[25].  Nivhaz (= profet; Domnul întunericului) şi Tartac (= prinţul întunericului) erau numele unor idoli, desemnând zeităţi despre care nu ştim prea multe; Adramelec (= zeul Adar este rege) – zeu solar – şi Anamelec (= zeul Anu este rege) – zeu uranian – erau divinităţi cărora li se aduceau şi jertfe de copii.

32: Ei se temeau de Domnul, dar şi-au aşezat urâciunile în capiştile de pe înălţimi, pe care şi le-au făcut în Samaria, fiecare neam în cetăţile pe care le locuia; se temeau de Domnul şi şi-au făcut dintre ei preoţi pentru înălţimi, iar aceştia aduceau pentru ei jertfe în capiştile de pe înălţimi;

            „Frica de Domnul (adică de Iahve, Dumnezeul lui Israel) era acel minimum elementar pe care imigranţii păgâni şi l-au însuşit, dar fără să-l depăşească”[26].

33: şi de Domnul se temeau, şi dumnezeilor lor le slujeau după obiceiul popoarelor din mijlocul cărora fuseseră aduşi.

34: Până-n ziua de azi, ei fac în felul lor: se tem [de Domnul] şi fac după obiceiurile lor cele vechi; rânduielile şi judecăţile lor nu şi le fac după legea şi după poruncile pe care Domnul le-a poruncit fiilor lui Iacob – cel pe care l-a numit Israel –

            Până-n ziua de azi, „adică, până la data redactării ebraice a IV Regi, în perioada exilică timpurie”[27].

35: atunci când a făcut cu ei legământ şi le-a poruncit, zicând: „Să nu vă temeţi de dumnezei străini, nici să vă închinaţi lor, nici să le slujiţi şi nici să le aduceţi jertfe,

36: ci numai Domnului, Cel ce cu putere mare şi cu braţ înalt v-a scos din ţara Egiptului; de El să vă temeţi, Lui să vă închinaţi şi Lui să-i aduceţi jertfe;

37: fără-ncetare să păziţi rânduielile şi judecăţile şi legea şi poruncile pe care pentru voi le-a scris ca să le pliniţi; şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei;

38: şi nici legământul pe care El l-a făcut cu voi să nu-l uitaţi; şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei,

39: căci numai de Domnul, Dumnezeul vostru, trebuie să vă temeţi, şi El vă va scoate din mâna tuturor vrăjmaşilor voştri;

40: şi să nu vă potriviţi cu obiceiurile pe care ei le urmează!”

41: Aşa că neamurile acestea se temeau de Domnul şi slujeau idolilor lor; ba şi copiii lor şi copiii copiilor lor, până-n ziua de astăzi, fac aşa cum au făcut părinţii lor.

Capitolul descrie mai ales atmosfera religioasă, marcată de un sincretism de netolerat din punct de vedere iudaic, dar uşor de înţeles, de după aducerea masivă de colonişti străini în Regatul de nord. Adăugăm aici şi un articol despre sfârşitul Regatului de nord, deşi despre acesta şi căderea Samariei se va vorbi şi în capitolul următor (vv. 9-12):

„Sfârşitul regatului din Samaria. La moartea lui Ieroboam II (750), regatul Israel intră într-o perioadă de instabilitate politică (cf. Osea 8, 3-4, 7), care a făcut din el o pradă uşoară pentru expansionismul asirian. Într-adevăr, domnia lui [Tiglatfalasar III] (744-727) marchează reînnoirea imperialismului asirian, care va transforma toate regatele din Siria-Palestina în regate vasale sau în provincii. Şalum, care îl asasinase pe fiul lui Ieroboam II, Zaharia, a fost curând înlocuit de către Menahem (cca. 750-741), care a trebuit să plătească un tribut greu regelui Asiriei. Această supunere, care ducea la perceperea unui impozit excepţional, a fost nepopulară, iar fiul lui Menahem, Pecahia, a fost curând asasinat de către scutierul său Pecah, care, împreună cu Raţon din Damasc, conducea o coaliţie antiasiriană. Deoarece regele din Iuda, Iotam, refuza să ia parte la această coaliţie, Raţon şi Pecah porniră asupra Ierusalimului, spre a impune acolo un pretendent antiasirian, fiul lui Tabeel (Isaia 7, 6). Acest război siro-efraimit era cât pe ce să reuşească: Iuda era încercuit de către coalizaţii care cuprindeau şi Filistia şi Edomul (16, 6), iar regele său Iotam muri tocmai în acest moment. În această situaţie disperată, tânărul Ahaz apelă la [Tiglatfalasar III] (16, 7), care acceptă bucuros tributul lui Ahaz, nimici regatul din Damasc (733), cuceri provinciile israelite Meghido şi Dor şi susţinu la Samaria lovitura de stat pro-asiriană a lui Osea, care a trebuit să plătească şi el un mare tribut.  La moartea lui [Tiglatfalasar III], Osea nu şi-a mai plătit tributul. Atunci Salmanasar V şi-a adus armata să asedieze Samaria, cucerind-o după un asediu de doi ani, în 722. Potrivit analelor asiriene, 27 290 locuitori au fost deportaţi în Mesopotamia, iar în noua provincie Samaria au fost aduşi deportaţi din alte provincii asiriene (17, 24). Această regiune, care stă la originea tradiţiei ebraice samaritane, a trecut pe rând pe sub dominaţie asiriană, neo-babiloneană, persană, elenistică şi romană, fără a-şi mai recăpăta vreodată independenţa, iar informaţiile asupra istoriei sale ulterioare rămân foarte limitate. Un anumit număr de israeliţi s-au refugiat în Iuda, în special la Ierusalim, care a cunoscut atunci o importantă dezvoltare demografică”[28].

---

[1] SEP 2, p. 587

[2] SEP 2, p. 587

[3] BBVA, p. 434

[4] SEP 2, p. 587

[5] EA, p. 308

[6] SEP 2, p. 587

[7] BBVA, p. 435

[8] AB, p. 98

[9] SEP 2, p. 588

[10] EA, p. 237

[11] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, IV, 8

[12] BBVA, p. 435

[13] BBVA, p. 435

[14] SEP 2, p. 589

[15] SEP 2, p. 589

[16] SEP 2, p. 590

[17] AB, pp. 339-340

[18] Se apropie numele Babilon de ebraicul babel (= confuzie; amestecare).

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 56

[20] SEP 2, p. 590

[21] SEP 2, p. 590

[22] SEP 2, p. 589

[23] BBVA, p. 436

[24] SEP 2, pp. 590-591. BBVA vede în Aşima un feminin; gr. Asimath.

[25] SEP 2, p. 591

[26] BBVA, p. 436

[27] SEP 2, p. 591

[28] DEI, p. 883

Comentarii la IV Regi – 16

CAP. 16 –  Domnia lui Ahaz.

 

1: În cel de al şaptesprezecelea an al domniei lui Pecah, fiul lui Remalia, rege peste Iuda a devenit Ahaz, fiul lui Iotam.

2: Ahaz avea vârsta de douăzeci de ani când a devenit rege şi a domnit în Ierusalim vreme de şaisprezece ani. El nu a făcut ceea ce cu credinţă era drept în ochii Domnului, Dumnezeului său, aşa cum făcuse părintele său David,

            Urcarea pe tron a lui Ahaz (= el a susţinut) „şi durata domniei acestuia a pus în dificultate cronologia veterotestamentară. Se consideră că Ahaz a domnit ca suveran între 735 şi 716/715 î. Hr., dar a fost coregent al lui Iotam începând din 744 î. Hr.”[1].

3: ci a umblat în calea regilor lui Israel; mai mult, pe fiul său l-a trecut prin foc, după urâciunile neamurilor pe care Domnul le alungase din faţa fiilor lui Israel,

„Ahaz a adoptat o religie sincretistă şi, în virtutea acesteia, a introdus în templu o seamă de obiecte şi ritualuri idolatre (ceea ce, desigur, era mai rău decât idolatria în sine). De asemenea, el a restaurat cultul zeiţei Astarte (Iştar) şi a zidit un jertfelnic după modelul văzut în Damasc”[2]. Cât priveşte trecerea fiului său prin foc, sunt mai multe opinii, toate având o susţinere: „A trece un copil prin foc era, în cultele idolatre, un ritual de purificare. Exista însă, mai ales în cultul lui Baal, şi obiceiul de a-i jertfi zeului, prin ardere în foc, pe copilul întâi-născut. După o seamă de exegeţi, se pare că Ahaz a introdus acest ritual în ţara sa, începând cu propriul său copil, ceea ce înseamnă că expresia l-a trecut prin foc trebuie citită: l-a ars cu foc (N. H. Snaith). Din Ieremia 7, 31 reiese limpede că acesta era un ritual deja împământenit în regatul de sud”[3].  „Prin trecerea copiilor prin foc, în cinstea lui Moloh, se pot înţelege, în sens radical, sacrificiile de copii sau anumite practici cu caracter magic (acest lucru îl sugerează folosirea expresiei trecut prin foc în loc de ars de viu sau adus ca ardere de tot; cf. 17, 17). Unii comentatori afirmă că ritualurile în cauză, interzise de legea mozaică (Levitic 18, 21 şi 20, 2-5; Deuteronom 12, 31; 18, 10) şi condamnate de profeţi (Ieremia 7, 31; Iezechiel 16, 20-21 etc.), constau în trecerea copiilor printre mâinile incandescente ale statuii zeului Moloh, în scopuri lustrale. Uneori, totuşi, copiii erau arşi de vii. E posibil ca Ahaz să fi avut aceeaşi reacţie ca regele Moabului (3, 27)”[4].

4: şi aducea jertfe şi ardea tămâie pe dealuri şi pe înălţimi şi sub fiece tufiş.

5: Atunci Raţon, regele Siriei, şi Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Israel, au pornit război împotriva Ierusalimului şi l-au împresurat pe Ahaz, dar nu l-au putut birui.

            „Deşi nu apare explicit în versetul de faţă, după eşuarea campaniei, regele Israelului şi cel al Siriei se întorc acasă”[5].

6: În vremea aceea Raţon, regele Siriei, a readus Elatul la Siria şi i-a izgonit pe Iudei din Elat, iar în Elat au venit Edomiţii, care trăiesc acolo până-n ziua de azi.

            Elat „era o aşezare străveche la extremitatea nordică a Golfului Aqaba, la Marea Roşie”[6].

7: Ahaz a trimis soli la Tiglatfalasar, regele Asiriei, zicând: „Eu sunt robul şi fiul tău; vino şi scoate-mă de sub mâna regelui Siriei şi de sub mâna regelui lui Israel, care s-au ridicat împotriva mea”.

„În ciuda sfatului inspirat al lui Isaia (Isaia 7, 4), Ahaz i-a devenit vasal lui Tiglatfalasar”[7].

            Ahaz (de nevoie) închină pe Israel asirienilor; la Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel, vin să se închine neamurile, prin cei trei magi: „Dacă prin trimişii săi Ahaz s-a supus lui Asur, acum, pentru Tine, asirienii s-au supus prin trimişii lor (magii) (Matei, cap. 2)”[8].

8: Ahaz a luat atunci argintul şi aurul care s-au găsit în vistieriile templului Domnului şi în acelea ale casei regale şi i le-a trimis regelui în dar.

9: Ca urmare, regele Asiriei l-a ascultat: s-a dus regele Asiriei la Damasc şi l-a cucerit; pe locuitori i-a strămutat, iar pe Raţon l-a ucis.

Texul ebraic arată că locuitorii Damascului au fost strămutaţi la Chir (= zid; cetate), regiune situată, cel mai probabil, între Tigru şi platoul Elamului.

10: Iar regele Ahaz s-a dus la Damasc să-l întâlnească pe Tiglatfalasar, regele Asiriei, şi a văzut altarul din Damasc. Şi regele Ahaz i-a trimis preotului Urie chipul întocmai al altarului şi măsurile lui şi toate alcătuirile lui;

            „Măsurile traduce termenul grecesc rithmos, care mai înseamnă şi formă. Ahaz îi trimite marelui preot din Ierusalim planul altarului din Damasc. ♦ Urie este preotul pe care şi-l ia martor Isaia în discursul adresat regelui Ahaz (Isaia 8, 2)”[9].  Urie (= lumina Domnului).

11: iar preotul Urie a zidit altarul pe potriva a tot ceea ce regele Ahaz îi trimisese din Damasc.

12: Când regele a văzut altarul, s-a urcat la el

13: şi şi-a adus arderea-de-tot şi jertfele şi libaţiile, iar sângele jertfelor sale de pace l-a vărsat pe altar.

14: Iar jertfelnicul de aramă, care era în faţa Domnului, – şi care acum se afla între altarul cel nou şi templul Domnului – l-a mutat şi l-a aşezat în partea de miazănoapte a altarului [cel nou].

            „Altarul cel nou nu înlocuieşte de la început altarul de bronz al lui Solomon. Primul pas a fost instalarea lui în preajma Templului, o dată cu mutarea altarului de bronz, şi al doilea pas a fost instalarea altarului de model damaschin în locul altarului de bronz. Păcatul lui Ahaz a constat în nesocotirea planului de inspiraţie divină după care a fost construit Templul de către Solomon”[10].

15: Apoi regele Ahaz i-a dat poruncă preotului Urie, zicând: „Pe jertfelnicul cel mare vei aduce arderea-de-tot cea de dimineaţă, jertfa de carne cea de seară, arderea-de-tot a regelui şi jertfa lui de carne, arderea-de-tot a întregului popor, jertfa lor de carne şi libaţia; peste el vei vărsa tot sângele arderii-de-tot şi sângele oricăror alte jertfe; iar jertfelnicul de aramă rămâne pe seama mea, să văd ce e de făcut cu el”.

16: Şi a făcut preotul Urie aşa cum i-a poruncit Ahaz.

17: Regele a desprins apoi marginile şasiurilor şi a luat vasele de pe ele; de asemenea, marea [de aramă] a luat-o de pe boii de aramă pe care se sprijinea şi a aşezat-o pe o temelie de piatră;

            Marea „este bazinul descris în III Regi 7, 23 sq., folosit de preoţi pentru spălările rituale; acest bazin era fixat într-un suport circular şi se sprijinea pe doisprezece boi de aramă care priveau, câte trei, spre fiecare punct cardinal”[11].

18: tot el a făcut un postament pentru locul de odihnă din templul Domnului şi a schimbat locul de intrare al regelui, în afara templului Domnului; acestea, de dragul regelui Asiriei.

            A schimbat locul de intrare al regelui: „O posibilă interpretare este că a mutat intrarea regală în Templu de frica regelui asirienilor; altă explicaţie ar fi că e vorba de modificări care micşorează prestigiul regelui, devenit vasal asirienilor”[12].

19: Cât despre celelalte întâmplări ale lui Ahaz, despre toate faptele lui, oare nu sunt ele scrise în Cartea Faptelor din Vremea Regilor lui Iuda?

20: Şi a adormit Ahaz împreună cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David; iar în locul lui a devenit rege Iezechia, fiul său.

            „Ahaz, suveran al regatului Iudeei (733 – 727 î. Hr.). Fiu al lui Iotam, este asociat de acesta la regenţa exercitată în timpul bolii lui Azaria (769 – 733). Refuzând să se ralieze coaliţiei antiasiriene închegată de mai multe state în spaţiul siriano-palestinian, Ahaz este atacat de forţe ale Israelului şi regatului arameic al Damascului. Ahaz solicită ajutorul lui Tiglatfalasar III (745 – 727) al cărui vasal se recunoaşte, fiind obligat la plata unui apăsător tribut. Tradiţia biblică îi reproşează introducerea în Iudeea a unor vechi practici religioase canaaneene şi asiriene. Îi succede la tron fiul său Iezechia (727 – 698)”[13]. Iezechia (= Dumnezeu este putere).

---

[1] SEP 2, p. 585

[2] BBVA, p. 434

[3] BBVA, p. 434

[4] SEP 2, p. 585

[5] SEP 2, p. 585

[6] SEP 2, p. 585

[7] SEP 2, p. 586

[8] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XIX, 6

[9] SEP 2, p. 586

[10] SEP 2, p. 586

[11] SEP 2, p. 587

[12] SEP 2, p. 587

[13] EA, p. 16