Comentarii la IV Regi – 25

Posted: 05/02/2009 in IV Regi
Etichete:, ,

CAP. 25 – Asediul şi cucerirea Ierusalimului. Sedechia, rob. Jefuirea templului, dărâmarea zidurilor. A doua deportare. Guvernatorul Godolia. Eliberarea lui Ioiachim.

 

1: Şi a fost că în cel de al nouălea an al domniei lui Sedechia, în luna a zecea, Nabucodonosor, regele Babilonului, a venit cu toată oastea lui împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat şi a făcut întărituri împrejuru-i.

În luna a zecea: „Textul Masoretic adaugă: …în cea de-a zecea zi a lunii. Asediul Ierusalimului a început spre sfârşitul lui decembrie 589 şi a durat doi ani”[1].  „În 588 î. Hr., Nabucodonosor a întreprins a treia campanie împotriva lui Iuda, în urma revoltei lui Sedechia şi a plănuitei alianţe dintre acesta din urmă şi Egipt (cf. şi Iezechiel 17, 15). Data precisă a invaziei apare şi la Iezechiel 24, 1”[2].  „Nabucodonosor II, (babiloniană: Nabu-Ku-Durri-Usur) suveran al Regatului Noului Babilon (circa 630 – 562 î. Hr.). Fiu al lui Nabopalassar, fondatorul Regatului Caldeo-Babilonian (625 – 605),  Nabucodonosor este asociat de tânăr la domnie de tatăl său, primind comanda supremă a armatei care înfruntă în Siria corpul expediţionar egiptean trimis de faraonul Neco II în sprijinul ultimelor rezistenţe asiriene. Victorios în marea bătălie de la Karkemiş pe Eufrat (605), Nabucodonosor urmăreşte în Siria armata egipteană în retragere, dar vestea morţii lui Nabopalassar (16 august 605) îl obligă să revină la Babilon pentru a prelua oficial tronul. Nabucodonosor profită de prăbuşirea Imperiului Asirian pentru a-şi extinde autoritatea asupra Siriei şi Palestinei până la Marea Mediterană, respingând încercările Egiptului de a mai interveni în politica Asiei Occidentale. În chiar anul preluării puterii, Nabucodonosor revine în Siria, întreprinde apoi în 604 o campanie în Palestina, cucerind oraşul-stat Ascalon şi primind supunerea Regatului Iudeei. În 601 este nevoit să abandoneze încercarea de invadare a Egiptului după o bătălie sângeroasă, nedecisă, la hotarele Deltei. O răscoală a Iudeei (sprijinită de Egipt), izbucnită în 598, este reprimată de Nabucodonosor, care cucereşte Ierusalimul, deportează în Mesopotamia pe regele Ioiachim cu 10 000 de locuitori, numind în locul lui pe tron pe Sedechia. Următorii ani sunt consacraţi unor campanii în Siria şi Elam, înăbuşirii unei revolte armate în Babilonia (595/594), unor noi lupte în Siria. În 588, Nabucodonosor este confruntat cu o altă răscoală a Iudeei: după un îndelungat asediu, Ierusalimul este cucerit (august 586), Templul distrus, regele şi fruntaşii nobilimii sunt executaţi[3], iar o parte a populaţiei este deportată în Mesopotamia (Nabucodonosor adoptând metodele punitive asiriene); Iudeea devine o provincie a regatului Caldeo-babilonian. După un asediu de 13 ani, Tirul, cel mai important oraş fenician, este constrâns în 574 să recunoască suzeranitatea babiloniană. Regatul Noului Babilon atinge acum maxima expansiune teritorială, devenind principala putere politică şi militară a Orientului Apropiat. Talentat comandant de oşti, diplomat abil (mediator în 585 al unei păci între Lidia şi Media, aflate de 5 ani în conflict), administrator eficient, Nabucodonosor se afirmă totodată şi ca un neobosit constructor. Babilonul, înconjurat acum de ziduri impunătoare, cu palate şi temple fără egal (ziguratul Entemenaki devine prototip al legendarului turn al lui Babel), ajunge cel mai strălucit oraş al Orientului. Căsătorit, potrivit tradiţiei, cu o prinţesă din Media, Nabucodonosor ar fi construit pentru ea grădini suspendate care să-i amintească de munţii ţării natale. O serie de trăsături negative ale ultimului suveran babilonian Nabonid (556 – 539) au fost în mod eronat atribuite lui Nabucodonosor de tradiţia iudaică. Îi urmează la tron fiul său Avil-Marduk (562 – 560)”[4]

2: Şi a stat cetatea împresurată până în anul al unsprezecelea al domniei regelui Sedechia.

„Asediul a durat, de fapt, un an şi jumătate. Scurta întrerupere a fost cauzată de respingerea de către Nabucodonosor a trupelor egiptene care înaintau spre poziţiile babiloniene din Iuda”[5].

3: Iar în ziua a noua (a lunii a patra), când foametea a biruit în cetate şi poporul ţării nu mai avea pâine,

4: o spărtură a fost făcută-n cetate, şi toţi războinicii au ieşit noaptea pe calea porţii cea dintre ziduri, adică (poarta) de lângă grădina regelui. – Caldeii însă stăteau aşezaţi în jurul cetăţii. – Şi a ieşit (şi regele) pe calea ce duce în câmpie.

„Înfometaţi, asediaţii au făcut o breşă în zidul interior al cetăţii şi au izbutit să iasă prin spaţiul dintre cele două ziduri. – Prin Caldei se înţeleg Babilonienii”[6].  „Spărtura în zidul Ierusalimului a fost făcută în luna iulie 586 î. Hr. Despre suferinţele populaţiei Ierusalimului în timpul asediului, cf. Plângeri 2, 20. ♦ Este vorba despre zidul exterior construit de Ezechia (II Paralipomene 32, 5) sau de cel al lui Manase (II Paralipomene 33, 14). Spărtura se va fi făcut pe lângă Poarta fântânii, aflată în preajma grădinilor regale şi a scăldătorii Siloam”[7].  Luna a patra s-a numit ulterior, la întoarcerea din exil, Tamuz, iar pe 17 Tamuz se ţinea post, pentru a comemora „străpungerea zidurilor Ierusalimului de către armatele babiloniene, la 9 Tamuz 586 î. Hr. şi repetarea acestui eveniment de către legiunile romane ale lui Titus în ziua de 17 a aceleiaşi luni, în anul 70 d. Hr.”[8].

5: Dar oastea Caldeilor l-a urmărit pe rege şi l-a ajuns în şesul Ierihonului, iar oastea lui s-a risipit toată dimprejuru-i.

6: Şi l-au luat pe rege şi l-au dus la regele Babilonului, în Ribla, şi l-au supus judecăţii.

„Nabucodonosor îşi stabilise cartierul general la Ribla, acolo unde şi-l avusese Faraonul Neco (vezi 23,33)”[9].  „Nabucodonosor se afla la Deblata (Ribla), în provincia Hamat, pentru a coordona mişcările armatei sale în lupta cu egiptenii”[10].

7: Pe fiii regelui i-au înjunghiat în faţa ochilor lui, iar lui Sedechia i-au scos ochii şi i-au încătuşat picioarele în piedică de cai şi l-au dus în Babilon.

„A-i pune picioarele în piedică de cai era o pedeapsă mai umilitoare decât punerea în lanţuri; procedeu barbar, atestat de mărturiile vremii”[11].

„Sedechia, ultimul suveran al regatului Iudeei (597 – 586 î. Hr.). Instalat pe tron de către Nabucodonosor II după reprimarea revoltei antibabiloniene a lui Ioiachim (608 – 598), Sedechia, al treilea fiu al lui Iosia (639 – 609), se dovedeşte un om de stat mediocru şi nehotărât, departe de a fi la înălţimea gravelor probleme sociale şi politice ale epocii. În pofida sfaturilor proorocului Ieremia, Sedechia cedează presiunilor cercurilor aristocraţiei şi ale armatei, declanşând, cu ajutor egiptean, în 589-588, o răscoală anticaldee. Nabucodonosor II pătrunde în Iudeea, cucereşte unul după altul oraşele Lachiş, Bet-Zur, Ramat, Rahel ş. a. (distrugeri atestate şi de săpăturile arheologice moderne), apoi încercuieşte şi începe asediul Ierusalimului. După o rezistenţă de doi ani şi jumătate Ierusalimul este cucerit (586), Sedechia este capturat şi adus la Ribla în faţa lui Nabucodonosor II. Aici, după ce este constrâns să asiste la uciderea fiilor săi, este orbit şi trimis în lanţuri la Babilon. Vârfurile nobilimii sunt executate, majoritatea locuitorilor deportaţi în Mesopotamia (captivitatea babiloniană). Zidurile Ierusalimului sunt distruse, Templul şi palatul regal incendiate, Iudeea devenind o provincie a Regatului Noului Babilon”[12].

8: Iar în luna a cincea, în cea de a şaptea zi a lunii, adică în cel de al nouăsprezecelea an al domniei lui Nabucodonosor, regele Babilonului, a venit la Ierusalim  Nebuzaradan, căpetenia gărzii – cel dintâi între dregătorii regelui Babilonului –

Nebuzaradan se tâlcuieşte Nebo a dăruit urmaşi.

9: şi a ars templul Domnului şi casa regelui şi toate casele din Ierusalim: casă cu casă, pe toate le-a ars

„La II Macabei 2, 4-5 se spune că profetul Ieremia ar fi reuşit să scoată din Ierusalim chivotul, altarul tămâierii şi cortul şi să le ascundă de furia distrugătoare a babilonienilor în Muntele Nebo”[13].

10: căpetenia gărzii.

Straniu mod de a împărţi textul în versete, dar aşa este şi în Septuaginta unde, la versetul 10, găsim doar atât: o arhimaghiros (căpetenia gărzii).

11: Apoi a strămutat şi restul poporului care mai rămăsese în cetate, pe cei ce se predaseră regelui Babilonului şi rămăşiţa poporului de rând;

12: căpetenia gărzii n-a lăsat decât o parte din sărăcimea ţării, să lucreze viile şi ogoarele.

13: Caldeii au sfărâmat stâlpii de aramă din templul Domnului, şasiurile spălătoarelor şi marea de aramă din templul Domnului, iar arama lor au dus-o în Babilon;

14: şi căldările şi lopeţile şi cupele şi cădelniţele şi toate vasele de aramă ce se foloseau la slujbe, pe toate le-a luat.

15: A mai luat căpetenia gărzii tigăile, precum şi cupele de aur şi de argint,

16: cei doi stâlpi şi marea şi şasiurile pe care le făcuse Solomon pentru templul Domnului. Arama din toate aceste lucruri nu se mai putea cântări.

17: Un singur stâlp era înalt de optsprezece coţi; capitelul îi era de aramă, iar înălţimea acestuia era de trei coţi; plasa şi rodiile unui capitel, de jur-împrejur, erau de aramă; aşa era şi cel de al doilea stâlp, cu plasa…

„Frază suspendată. Asupra acestui jaf, mai amănunţită este relatarea din Ieremia 52,13-20)”[14].

18: Căpetenia gărzii l-a luat apoi pe Seraia, marele preot, pe Ţefania, al doilea preot, şi pe cei care străjuiau uşile.

Sunt numiţi principalii preoţi din timpul căderii Regatului de sud: Seraia (= ostaş al Domnului) şi Ţefania (= Domnul a ascuns).

19: Iar din cetate a luat un eunuc care era căpetenie peste oşteni şi cinci oameni din cei ce vedeau faţa regelui şi care au fost găsiţi în cetate, şi pe secretarul mai-marelui oastei, cel care ţinea socoteala poporului din ţară, precum şi pe şaizeci de oameni din poporul ţării, care se aflau în cetate;

„Ieremia 52, 25 pomeneşte de şapte oameni de încredere din suita regelui Sedechia, nu de cinci”[15].

20: pe aceştia i-a luat Nebuzaradan, căpetenia gărzii, şi i-a dus la regele Babilonului, în Ribla.

21: Iar regele Babilonului i-a lovit şi i-a ucis acolo, în Ribla, în ţinutul Hamatului. Aşa a fost strămutat Iuda din ţara lui.

22: Iar peste poporul care a rămas în ţara lui Iuda – cel pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, l-a lăsat – acesta l-a pus pe Godolia, fiul lui Ahicam, fiul lui Şafan.

Peste poporul rămas a fost pus Godolia (= Domnul este mare), fiul lui Ahicam (= un frate s-a ridicat), fiul lui Şafan (= viezurele stâncilor).

23: Atunci toţi mai-marii oastei – ei şi oamenii lor – au auzit că regele Babilonului îl rânduise pe Godolia şi au venit la Godolia, în Miţpa: Ismael, fiul lui Netania, Iohanan, fiul lui Careah, Seraia, fiul lui Tanhumet, din Netofa, şi Iaazania, fiul lui Maacai, ei cu oamenii lor.

Despre mai-marii oastei şi oamenii lor, „de la Ieremia (40,7) ştim că aceştia se retrăseseră la câmp[16].  Miţpa, „noua reşedinţă a guvernatorului numit de Nabucodonosor, era o cetate din teritoriul lui Veniamin, în apropiere de Gabaon şi de Rama”[17].  Cei ce au venit la Godolia erau: Ismael (= Dumnezeu ascultă), fiul lui Netania (= Domnul a dat); Iohanan (= Domnul a fost milostiv), fiul lui Careah (= pleşuv); Seraia (= ostaş al Domnului), fiul lui Tanhumet (= mângâiere) din Netofa (= picătură); Iaazania (= Domnul ascultă), fiul lui Maacai (= şes; asuprire).

24: Iar Godolia li s-a jurat – lor şi oamenilor lor – şi le-a zis: „Nu vă temeţi de trecerea Caldeilor; rămâneţi în ţară, slujiţi-l pe regele Babilonului şi va fi bine de voi”.

„Godolia a fost numit guvernator al lui Iuda. A reuşit să îi atragă în jurul lui pe capii armatei lui Sedechia care îşi părăsiseră suveranul în câmpia de lângă Ierihon (25, 5) şi pe profetul Ieremia”[18].  „Textul Septuagintei ni-l prezintă pe Godolia ca mai apropiat de poziţia lui Ieremia, aceea de a se găsi un modus vivendi cu ocupantul; expresia trecerea Caldeilor, proprie Septuagintei, implică o nuanţă fină de optimism, menită să îndulcească îndemnul la compromis. Iosif Flaviu îl înfăţişează ca pe un om bun şi generos, iar de la Ieremia (40,13-16) ştim că, de bună credinţă, a refuzat să-l creadă pe Iohanan că Ismael ar fi un trădător, ceea ce l-a costat viaţa”[19].

25: Dar a fost că în luna a şaptea a venit Ismael, fiul lui Netania, fiul lui Elişama, din neamul regesc, cu zece oameni şi l-a lovit pe Godolia, iar acesta a murit, el şi Iudeii şi Caldeii care se aflau cu el în Miţpa.

Elişama (= Dumnezeu a ascultat) era bunicul ucigaşului Ismael.

26: Atunci s-a sculat tot poporul – de la mic la mare -, cu căpeteniile oastei, şi s-au dus în Egipt, fiindcă se temeau de Caldei.

Poporul s-a temut de represalii, urmare a faptei lui Ismael.

27: Şi a fost că în cel de al treizeci şi şaptelea an de la strămutarea lui Ioiachim, regele lui Iuda, şi anume în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii a douăsprezecea, Evil-Merodac, regele Babilonului, în primul an al domniei sale, a ridicat fruntea lui Ioiachim, regele lui Iuda, şi l-a scos din temniţă.

Evil-Merodac (= bărbatul lui Marduk), „fiul şi succesorul lui Nabucodonosor, a domnit între 562 şi 560”[20].  A ridica fruntea (literal: capul) cuiva: a graţia pe cineva şi a-i reda o parte din drepturi”[21].

28: Şi i-a spus vorbe bune şi i-a pus tronul mai presus de tronurile regilor care se aflau cu el în Babilon;

29: şi i-a schimbat hainele de temniţă; iar (Ioiachim) a mâncat întotdeauna de faţă cu el, în toate zilele vieţii lui.

30: Întreţinerea i se dădea, fără sminteală, din casa regelui, porţia zilnică în fiecare zi, în toate zilele vieţii lui.

„Patru din tăbliţele cu inscripţii cuneiforme descoperite sub parterul sudic al palatului lui Nabucodonosor se referă la raţiile alimentare pe care casa regală le oferea, cu regularitate, lui Ioiachim şi colegilor săi de detenţie”[22].

            Ajunşi la finalul Cărţilor Regilor, redăm o serie de învăţături, desprinse din toate cele patru cărţile acestea: „Să nu iubim lăcomia pântecelui, ca să nu ne ucidă ca pe fiii lui Eli. Să ne ferim de toată nedreptatea, ca Samuil. Să nu fi mustrat de conştiinţă, ca unul ce ai făcut rău aproapelui. Să nu iubim pisma rea faţă de alţii, ca să nu ne arunce pe noi ca pe Saul. Să ne placă să nu răsplătim cu rău pe aproapele, ca să ne păzească pe noi (Dumnezeu) de rău ca pe David. Să nu iubim să ne socotim lucru mare şi slava deşartă, ca să nu ne arunce pe noi (Dumnezeu) de la faţa Lui, ca Tată, ca David pe Abesalom. Să iubim smerita cugetare şi buna cuviinţă, ca să ne răzbunăm pe duşmanii Părintelui nostru, ca Solomon. Să iubim supunerea în toate, ca să facem mădularele noastre moarte faţă de tot lucrul mort, ca să facem inima plină de bărbăţie faţă de vrăjmaşii noştri, ca Ilie Tesviteanul. Să nu ne facem iubitori şi poftitori de plăceri, ca să nu ne omoare pe noi ca pe Ahab. Să luptăm până la moarte, ca să nu pierdem sfânta noastră moştenire, ca Israelitul (Nabot). Să ne facem ascultători părinţilor noştri după Dumnezeu în toate, tăind voia noastră până ce ne vom supune lor, ca să rămână binecuvântarea lor cu noi, cum a fost cu Elisei. Să nu ne facem iubitori de arginţi şi plăcuţi mincinoşi ai oamenilor, ca să nu ne blesteme pe noi, ca pe Ghiezi. Să iubim pe cei credincioşi în toate mai mult ca pe noi înşine, ca să ne binecuvânteze pe noi ca pe Sunamita. Să nu ne facem iubitori pătimaşi ai celor urâte, ca să nu ne depărteze pe noi de la faţa Lui, ca pe Ahia şi Sedechia, care au fost puşi să îngheţe de către împăratul Babilonului”[23].

            După revolta de pe timpul lui Roboam, regatul s-a împărţit în două. „În nord, regatul Israel cu capitala Samaria, a trăit o istorie agitată şi fără glorie. Dintre foarte numeroşii regi care au urmat – şi dintre care mai mult de jumătate au murit asasinaţi – doar unul sau doi au o oarecare însemnătate. Decadenţa economică, politică şi morală a grăbit sfârşitul. În 712 î. Hr., regele asirian Sargon al II-lea distruge complet Samaria, transformă regatul în provincie asiriană şi deportează peste 27 000 de evrei, aleşi îndeosebi din familiile căpeteniilor şi ale bogaţilor.  În sud, regatul Iudeei – ca suprafaţă de cinci ori mai mic; iar cu populaţia sa de o jumătate de milion de locuitori, probabil de trei ori mai redus decât regatul Samariei – a fost tulburat mai mult doar de disensiuni interne. Spre sfârşitul secolului al VIII-lea î. Hr., Iudeea cere şi primeşte ajutorul asirienilor, în schimbul unui tribut. După care însă începe un secol de politică antiasiriană; ţara este invadată şi pustiită (597 î. Hr.), iar regele însuşi şi câteva mii de nobili, preoţi şi negustori bogaţi sunt duşi în captivitate în Babilon, împreună cu toate comorile Templului şi ale palatului regal.  Peste câţiva ani, în 586 î. Hr., Iudeea se aliază cu Egiptul contra babilonienilor. Nabucodonosor invadează Iudeea, distruge Ierusalimul, incendiază marele Templu, demolează fortificaţiile, masacrează familia regală şi duce în captivitate o mare parte din populaţie. Dar în 539 î. Hr., regele persan Cirus cucereşte Babilonul, iar în anul următor îi eliberează pe evreii captivi. Mulţi însă au preferat să rămână în Babilonia – unde existau acum instituţii iudaice de învăţământ şi unde evreii desfăşurau şi activităţi economice importante”[24].

            Sfârşitul regatului Iuda (722-587). Deşi mai mic decât regatul Israel, căruia adesea i-a fost aliat sau vasal, regatul Iuda, mai omogen, mai stabil şi mai bine organizat, a izbutit să-i supravieţuiască 135 de ani. Sfârşitul dramatic al regatului din Samaria a determinat pe responsabilii politici din Iuda să respecte statutul lor de vasali, care le garanta o anumită autonomie culturală şi politică.  Se pare că, sub influenţa profetului Isaia, regele Iezechia (cca. 727-720-699)[25] a pornit să-şi reformeze regatul pe plan administrativ şi religios, sperând poate într-o reunificare a regatului Iuda cu Israelul sub dinastia davidiană. Pentru a-şi unifica religios regatul, Iezechia a luat măsuri pentru înlăturarea cultului tradiţional al locurilor înalte (bamot) cu ale lor stele şi arbori sacraţi şi a centralizat cultul la templul din Ierusalim, care primea zeciuiala (II Paralipomene 30-31). Această reformă s-a însoţit de o intensă activitate literară (cf. Proverbe 25, 1) şi a permis să fie umplute cu bunuri magaziile regale (cf. IV Regi 20, 12; II Paralipomene 32, 3).  În anul 705, la moartea lui Sargon II, Iezechia a încercat să-şi recapete independenţa şi s-a pus în fruntea unei coaliţii antiasiriene, care mai cuprindea şi oraşele Tir şi Aşdod, Gaza şi Edomul; erau susţinuţi de Egipt. Coaliţia s-a format în legătură cu răscoala lui Merodac Beladan II din Babilonia (cf. 20, 12-14). Iezechia a fortificat Ierusalimul, a săpat canalul Siloe (cf. 20, 20 şi inscripţii din tunelul lung de peste 500 m) şi l-a luat prizonier pe Padi, regele din Ecron, care refuza să se alăture coaliţiei. În anul 701, expediţia lui Senaherib a pus însă capăt acestei revolte (IV Regi 18-19; Isaia 31-37; II Paralipomene 32; analele şi basoreliefurile asiriene şi tradiţia egipteană a lui Herodot: Istorii II, 149). Ierusalimul, asediat o bucată de vreme, n-a fost cucerit, dar 46 de localităţi întărite au fost distruse şi 200.150 locuitori au fost deportaţi. Iezechia a fost nevoit să plătească un tribut greu, iar regatul său a fost amputat în partea din apus.  După această încercare încheiată printr-un dezastru, regatul Iuda a avut nevoie de aproape jumătate de secol, sub lunga domnie a lui Manase (cca. 699-645) ca să se ridice din ruine. Ceva mai târziu, regele Iosia (cca. 640-633) a reluat reforma lui Iezechia şi a promulgat în 622 o carte a Legii, probabil o formă primitivă a Deuteronomului.  Profitând de slăbirea regatului asirian şi de căderea oraşului Ninive în 612, Iosia şi-a extins controlul asupra unei părţi din şesul filistean, cu ajutorul unor mercenari greci (Kitim) şi a încercat chiar să oprească o armată egipteană care se ducea să ajute ultimele trupe asiriene, dar a fost ucis la Meghido în anul 609 (23, 29-30). Cam din această epocă, peceţi, bule şi ostraca atestă o dezvoltare a folosirii scrierii la toate nivelurile administraţiei regale.  După moartea lui Iosia, regatul Iuda, strâns în menghinea dintre Egipt şi Babilonia, a sfârşit prin a se prăbuşi în anul 587: Întâi, egiptenii l-au impus pe regele Ioiachim (609-598), dar după bătălia de la Carchemiş (609), Iuda a căzut în orbita neo-babiloneană. În 601/600, în urma unui eşec al lui Nabucodonosor în Egipt şi în pofida sfaturilor lui Ieremia, Ioiachim s-a răsculat; Edomiţii au invadat Neghevul, Ioiachim a murit şi Nabucodonosor a intrat în Ierusalim la 16 martie 597; noul rege, Ioiachin, a fost deportat în Babilonia, împreună cu 10 000 de iudei (24, 10-16), iar Sedechia a fost instalat în locul lui;  În 589, în pofida lui Ieremia, dar cu sprijinul Egiptului şi al amoniţilor, Sedechia s-a răsculat contra regelui din Babilon (24, 20). Nabucodonosor a intervenit de îndată şi Ierusalimul a căzut la 29 iulie 587. Templul şi palatul regal au fost incendiate, zidurile au fost dărâmate, Sedechia şi înalţii funcţionari au fost deportaţi şi a fost numit un guvernator provizoriu, Godolia. Curând, acesta a fost asasinat şi, de teama represaliilor, un număr de notabili supravieţuitori, printre care şi Ieremia, s-a refugiat în Egipt (25, 22-26; Ieremia 40-44).  Căderea Ierusalimului în 587 marchează sfârşitul epocii regale, care a durat aproape patru secole şi jumătate. De atunci, aproape acelaşi interval de timp, soarta iudeenilor, a culturii ebraice şi a religiei israelite s-a jucat în cadrul administraţiei marilor imperii care s-au succedat: neo-babilonean, persan şi elenistic”[26].

            Pentru claritate, redăm aici lista regilor israeliţi, pentru toate cele patru Cărţi ale Regilor, urmând AB. Cum s-a văzut, datele domniilor diferă de la un autor la altul (EA, BBVA, DEI, SEP 2 ş. a.), însă nu în mod esenţial. Primii trei regi îi vom socoti ca domnind peste Regatul unit (deşi în cazul lui Saul problema e mai complicată), urmând apoi cu două liste, pentru Regatul de nord (cu care vom începe deoarece a căzut primul) şi pentru Regatul de sud (lăsat la urmă şi pentru că l-am socotit mai important, ca fiind locul în care credinţa s-a alterat în mai mică măsură):

 

Regatul unit:

 

Saul                   1032 – 1012

David                 1012 – 972

Solomon             972 – 932

 

 

Regatul de nord (Israel):

 

Ieroboam I         932 – 910

Nadab                 910 – 909

Baeşa                  909 – 886

Ela                      886 – 885

Zimri                   885

Tibni                    885

Omri                    885 – 874

Ahab                    874 – 853

Ohozia                 853 – 852

Ioram                   852 – 842

Iehu                     842 – 816

Ioahaz                  816 – 799

Ioaş                      799 – 784

Ieroboam II          784 – 744

Zaharia                745

Şalum                   744

Menahem             744 – 738

Pecahia                 738

Pecah                    738 – 732

Osea                      732 – 722

 

Regatul de sud (Iuda):

 

Roboam                  932 – 914

Abia                        914 – 912

Asa                         912 – 871

Iosafat                    871 – 849

Ioram                      849 – 842

Ohozia                    842

Atalia                      842 – 836

Ioaş                         836 – 797

Amasia                    797 – 769

Azaria                      769 – 738

Iotam                      738 – 733

Ahaz                       733 – 728

Iezechia                  728 – 699

Manase                   699 – 644

Amon                      644 – 642

Iosia                        642 – 609

Ioahaz                     609 – 608

Ioiachim                  608 – 597

Iehonia                    597

Sedechia                  597 – 587

 

            Încheiem Cărţile Regilor cu câteva consideraţii asupra perioadei monarhiei în Israel:

            „În vremea ultimului judecător, Samuel, se introduce în Israel regalitatea. Primul rege a fost Saul, din tribul lui Veniamin (1050 î. Hr.). Sub regii următori: (David (1013 – 973) şi Solomon (973 – 933), statul israelit atinge culmea înfloririi şi puterii sale. Dar sub Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon la tron, regatul decade. Poporul împilat de grele impozite şi supus la munci istovitoare se revoltă. Zece seminţii, din nordul ţării, ies de sub tutela lui Roboam şi se constituie în regat separat, alegându-l drept rege pe Ieroboam, un general al lui Solomon, reîntors din Egipt, unde se refugiase din cauza persecuţiilor aceluia. I-au rămas supuse lui Roboam doar seminţiile Iuda şi Veniamin. Vorbim astfel de acum încolo de două regate ale evreilor: regatul de sud sau Iuda, cu capitala la Ierusalim, şi regatul de nord, Efraim sau Israel, cu capitala la Samaria.  Relaţiile permanent încordate între cele două regate au fost total în detrimentul lor, pentru că s-a permis în acest fel amestecul străinilor, chemaţi în ajutor fie de către unii, fie de către alţii. În plus, în ambele regate s-a lăţit corupţia, exploatarea, a fost uitat legământul şi a fost denaturată credinţa monoteistă prin introducerea idolatriei. Zadarnice au fost mustrările profeţilor, aceşti soli sau mesageri dumnezeieşti, care îi chemau pe regi, pe preoţi şi pe oamenii din popor să se reîntoarcă la Dumnezeu, la tradiţia sănătoasă moştenită de la înaintaşi. Decăderea a fost din ce în ce mai adâncă, demoralizarea din ce în ce mai accentuată, unitatea şi puterea de rezistenţă din ce în ce mai afectate. Au apărut sirienii şi babilonienii, care vor aduce pieirea inevitabilă a celor două regate. În 722 î. Hr. va fi definitiv desfiinţat, de către asirieni, regatul de nord, poporul fiind dus în captivitate şi împrăştiat pe întinsul imperiului asirian, de unde nu se va mai întoarce niciodată. În 586 î. Hr. A împărtăşit aceeaşi soartă şi regatul Iuda, căzând sub babilonieni. Şi poporul de aici va fi deportat (în) Babilon, unde va rămâne captiv timp de 70 de ani”[27].


[1] BBVA, p. 446

[2] SEP 2, p. 613

[3] Regele a avut o altă soartă; a se vedea mai jos.

[4] EA, p. 224

[5] SEP 2, p. 613

[6] BBVA, p. 447

[7] SEP 2, p. 613

[8] DEI, p. 795

[9] BBVA, p. 447

[10] SEP 2, p. 614

[11] BBVA, p. 447

[12] EA, pp. 285-286

[13] SEP 2, p. 614

[14] BBVA, p. 447

[15] SEP 2, p. 615

[16] BBVA, p. 447

[17] SEP 2, p. 615

[18] SEP 2, p. 615

[19] BBVA, p. 447

[20] BBVA, p. 448

[21] BBVA, p. 448

[22] BBVA, p. 448

[23] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 18

[24] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 173

[25] Perioada 727-720: coregenţă.

[26] DEI, pp. 883-884

[27] AB, pp. 108-109

Anunțuri
Comentarii
  1. daurel spune:

    Descurajant…Mai bine de noi si rusi ,cu istorii mai scurte cu 2000 de ani. Am calculat anii de domnie la primii trei regi si mi-a iesit numarul meu drag: 20 si 2x 20. PS. in lista la David este 1012–972, iar dupa lista, in text difera cu un an… Desigur , este un citat. Dupa cum vedeti ma pregatesc sa comentez si sa raresc cu postarile!

  2. Vania spune:

    La ani, spuneam într-un loc că, funcţie de sursă, apar diferenţe. Cronologiile sunt uşor aproximate, fiecare autor avându-şi propria opţiune. Totuşi, diferenţele nu-s foarte mari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s