Comentarii la IV Regi – 17

Posted: 05/02/2009 in IV Regi
Etichete:, ,

CAP. 17 – Osea, rege al lui Israel. Asirienii cuceresc Samaria şi deportează populaţia.

 

1: În cel de al doisprezecelea an al domniei lui Ahaz, regele lui Iuda, rege peste Israel, în Samaria, a devenit Osea, fiul lui Ela, care a domnit nouă ani.

            „Osea devine rege în al doisprezecelea an al coregenţei lui Ahaz cu Iotam, adică în 732 î. Hr., ceea ce se potriveşte şi cu informaţia de la 15, 30”[1].

2: El a făcut ceea ce e rău în ochii Domnului, dar nu ca regii lui Israel de dinaintea lui.

            „Se pare că Osea a încercat o reformă religioasă, însă nu a reuşit”[2].

3: Împotriva lui a venit Salmanasar, regele Asiriei; Osea i-a devenit supus şi-i plătea bir.

„E vorba de Salmanasar al V-lea (726 – 722), urmaşul lui Tiglatfalasar al III-lea şi predecesorul fiului său, Sargon al II-lea (721 – 705)”[3]. Salmanasar (= zeul Shulman este suveran).  „Tiglatfalasar III susţinea încă de pe vremea lui Pecahia că Israelul îi era vasal şi tributar”[4].

            „Salmanasar V, suveran asirian (727 – 722 î. Hr.) al Regatului Nou. Salmanasar (fiul şi succesorul lui Tiglatfalasar III) continuă politica de cuceriri a predecesorului său şi se proclamă, sub numele de Ululai, rege al Babilonului. Răscoala antiasiriană a regelui Osea al Israelului îl determină pe Salmanasar să organizeze, în 724, o campanie în Palestina şi să înceapă asediul capitalei Samaria. Prelungirea asediului timp de aproape trei ani declanşează nemulţumiri care duc la asasinarea lui Salmanasar; Sargon II (722 – 705), care preia acum tronul, afirmă că zeul Aşur i-a retras, datorită unor acte de impietate, lui Salmanasar sprijinul său; noul suveran a distrus toate inscripţiile predecesorului său”[5].  Sargon II era, se pare, frate mai tânăr al lui Salmanasar V, şi nu fiul acestuia, cum apare în două note la BBVA, p. 434 şi 435).

4: Dar regele Asirienilor a descoperit în el necredincioşie, dat fiind că trimisese o solie la So, regele Egiptului, şi în anul acela nu-i plătise birul; şi l-a împresurat şi l-a încătuşat în temniţă.

            „Episodul negocierilor camuflate cu So, regele Egiptului a avut loc în jurul anului 726 î. Hr. Identificarea acestuia e neclară: s-a presupus că ar fi vorba de Osorkon IV, faraon libian obscur (727-716 î. Hr.), sau de Tefnakht (727-720 î. Hr.), care a domnit la Sais (confuzie între numele regelui şi cel al capitalei sale)”[6].  So (= sfinţit lui Cronos) ar mai avea şi alte propuneri de identificare, inclusiv aceea că So n-ar fi un nume propriu, ci un titlu, acela de vizir al Faraonului.

5: Apoi regele Asiriei s-a ridicat împotriva întregii ţări şi a ajuns la Samaria şi a împresurat-o vreme de trei ani.

6: Iar în cel de al nouălea an al lui Osea, regele Asiriei a cucerit Samaria şi i-a strămutat pe Israeliţi în Asiria şi i-a aşezat în Halach şi în Habor, lângă râul Gozan, în munţii Mediei.

Regele Asiriei: „Cronicile asiriene îi atribuie lui Sargon al II-lea cucerirea Samariei şi deportarea populaţiei, evenimente care s-ar fi petrecut în 722 sau 721. E posibil însă ca fiul să fi desăvârşit ceea ce începuse tatăl, aşa cum se va întâmpla, mult mai târziu, cu Vespasian şi Titus, cuceritorii Ierusalimului (70 d. Hr.). Oricum, acesta a fost sfârşitul regatului de nord, pe care cuceritorii l-au numit Samarina şi pe teritoriul căruia au adus, drept colonişti, cinci triburi asiatice. Aceste triburi, împreună cu Israeliţii rămaşi pe loc şi cu supravieţuitorii ce se vor întoarce, vor alcătui, prin amestec, populaţia Samarinenilor (cunoscută astfel şi în vremea Noului Testament); religia lor sincretistă şi obiceiurile bizare vor instaura între ei şi Iudei o ură neîmpăcată. În cele ce urmează (vv. 7-23) se dă motivaţia teologico-morală a acestei tragedii”[7].  Samaria, „în 722 î. Hr., a fost ocupată, odată cu întregul regat de nord, de către asirieni. În locul locuitorilor ei, deportaţi în Asiria, cuceritorii au adus aici păgâni din alte părţi ale imperiului”[8].  Despre amestecul populaţiilor, ceva mai jos.

Halach (= oraşul lui Dumnezeu; bolnav) „redă asirianul Halahhu, oraş şi district la nord-est de Ninive. ♦ Habor (azi Habur) este un râu care curge prin provincia asiriană Gozan, colectând apele unor pâraie care străbat regiunea de la sud-vest de cursul mijlociu al Eufratului (…).♦ (…) [Media]: Locuitorii mezi ai Gozanului, regiune înaltă a Asiriei, se revoltaseră împotriva stăpânirii asiriene, iar deportarea israeliţilor în zonă a avut drept scop deznaţionalizarea şi dezenclavizarea provinciei, şi aşa greu accesibilă din pricina reliefului ei accidentat”[9]. Habor (= împreunare); Gozan (= refugiu) – cetate mesopotamiană pe râul Habor; multe ediţii ale Bibliei, la fel cu cea de care ne folosim, inversează toponimele, susţinând că Habor ar fi o cetate pe râul Gozan. Media (= ţinutul de mijloc).

Evenimentele acestea îl află pe tronul Regatului de nord pe regele Osea: „Osea, ultimul suveran al regatului Israel (733 – 724 î. Hr.). În condiţiile campaniei conduse de Tiglatfalasar III (745 – 727) împotriva Israelului, Osea, sprijinit de partida filo-asiriană, îl înlătură de la putere pe regele Pecah. O inscripţie asiriană menţionează că Tiglatfalasar III  l-a făcut rege pe Osea şi i-a impus plata unui tribut. Dispariţia lui Tiglatfalasar III (727), întărirea taberei antiasiriene şi sprijinul acordat de Egipt îl determină pe Osea să se ralieze răscoalei izbucnite în Siria şi Palestina împotriva dominaţiei Asiriei. Salmanasar V (727 – 722), pătruns în Israel, îl ia prizonier pe Osea şi începe asediul Samariei. Rezistenţa capitalei este organizată timp de trei ani de căpeteniile armatei şi de vârfurile aristocraţiei. În 721 Sargon II, care-i urmase la tron lui Salmanasar V, cucereşte Samaria, deportează o parte a populaţiei în Mesopotamia şi Media şi transformă Israelul în provincie asiriană”[10].

            E şi un tâlc mistic în acestea, avertizând mintea văzătoare de Dumnezeu (Israel) să nu se lase târâtă în robie de către Asirieni: „A fi fost luat cu sila de Asirieni înseamnă că, vrând nevrând, acela slujeşte vrăjmaşilor. Să avem deci grijă, iubiţilor, de noi, să nu călcăm pe căile voii noastre celei după trup, ca să nu fim luaţi cu sila la Asirieni şi să auzim cuvântul amar că împăratul Asirienilor a venit asupra lui Israil şi a strămutat pe Efraim la Asirieni”[11].

7: Aceasta, deoarece fiii lui Israel au păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lor – Cel ce i-a scos din ţara Egiptului, de sub mâna lui Faraon, regele Egiptului – şi s-au temut de dumnezei străini

Faraon are înţelesul de palat mare sau de fiu al soarelui.

8: şi au umblat în năravurile neamurilor pe care Dumnezeu le-a alungat din faţa fiilor lui Israel, precum şi în năravurile regilor lui Israel, făcând cum făceau aceştia;

9: şi deoarece fiii lui Israel au săvârşit fapte nedrepte împotriva Domnului, Dumnezeului lor, şi şi-au zidit înălţimi prin toate târgurile lor, de la turnul de pază până la cetatea întărită,

10: şi şi-au făcut stâlpi şi tufişuri pe fiece deal înalt şi sub fiece copac umbros

11: şi au ars tămâieri pe toate locurile înalte, aşa cum făceau neamurile pe care Domnul le alungase din faţa lor, şi au făcut locuri de-mpreunare şi şi-au cioplit idoli ca să-L întărâte pe Domnul,

            Locuri de-mpreunare: „(menţiune proprie Septuagintei): fie locuri ale prostituţiei sacre, fie locuri ale unor adunări secrete”[12].

12: şi au slujit idolilor despre care Domnul le spusese: „Să nu-I faceţi Domnului astfel de lucruri!”

13: Atunci Domnul a dat mărturie împotriva lui Israel şi împotriva lui Iuda prin toţi profeţii Săi, prin fiecare văzător, zicând: „Întoarceţi-vă din căile voastre cele rele şi păziţi poruncile Mele şi rânduielile Mele şi toată legea pe care Eu le-am poruncit-o părinţilor voştri, şi tot ceea ce Eu le-am trimis prin robii Mei, profeţii!”

14: Dar ei n-au ascultat, ci şi-au învârtoşat cerbicea mai tare decât aceea a părinţilor lor

15: şi n-au ţinut seama de mărturiile cu care Domnul li Se mărturisise şi au umblat după deşertăciuni şi au devenit deşerţi şi [au umblat] după neamurile dimprejurul lor, deşi Domnul le poruncise să n-o facă;

            Au devenit deşerţi: „Deşertăciuni = idoli. Cel care se închină la un idol devine tot atât de găunos ca şi zeul cu care se identifică”[13].

16: şi au părăsit poruncile Domnului, Dumnezeului lor, şi şi-au făcut chipuri turnate – două juninci! – şi au făcut tufişuri şi s-au închinat la toată „puterea cerului” şi i-au slujit lui Baal.

            Puterea cerului, apare, în SEP 2, ca „oştirea cerului: se referă la cultul astrelor, soarele, luna şi planetele (cf. 23, 5). Cultul astral se celebra prin adorare, ardere de tămâie şi libaţii. Prima legătură între familia regală şi acest cult apare în timpul regelui Manase din Iuda (cf. 21, 3)”[14].

17: Pe fiii şi pe fiicele lor le-au trecut prin foc şi s-au folosit de ghicit şi de descântece şi s-au vândut la ceea ce e rău în ochii Domnului, ca să-L întărâte.

18: Iar Domnul S-a mâniat cumplit pe Israeliţi şi i-a lepădat de la faţa Sa; şi n-a rămas decât seminţia lui Iuda.

            Seminţia lui Iuda: „de fapt este vorba de Regatul de Sud, în întregime, care cuprindea, pe lângă tribul majoritar al lui Iuda, o bună parte din triburile lui Veniamin, Levi şi Simeon”[15].

19: Dar nici chiar fiii lui Iuda n-au păzit poruncile Domnului, Dumnezeului lor, ci au umblat întru năravurile fiilor lui Israel, pe care aceia le făptuiau, şi L-au lepădat pe Domnul.

20: Iar Domnul S-a mâniat pe întreaga seminţie a lui Israel; şi le-a trimis necazuri şi i-a dat în mâna celor ce i-au jefuit, până ce i-a lepădat de la faţa Sa.

21: Aceasta, fiindcă Israeliţii s-au răzvrătit împotriva casei lui David; ei şi l-au făcut rege pe Ieroboam, fiul lui Nabat; iar Ieroboam i-a abătut pe Israeliţi din calea Domnului şi i-a făcut să păcătuiască greu păcat:

22: fiii lui Israel au umblat în orice păcat pe care l-a făcut Ieroboam, fără nici o abatere,

23: până ce Domnul i-a lepădat pe Israeliţi de la faţa Sa – aşa cum grăise prin toţi profeţii, robii Săi – şi pe Israeliţi i-a strămutat din ţara lor în aceea a Asirienilor, unde se află şi azi.

24: Iar regele Asirienilor a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat în cetăţile Samariei, în locul fiilor lui Israel; aceştia au moştenit Samaria şi s-au aşezat în cetăţile ei.

Regele asirienilor se referă, probabil, la Sargon II (722-705 î. Hr.).♦ Cuta era o cetate antică din Babilonia, identificată azi cu Tell-Ibrahim, la nord-est de Babilon (Bagdad – n. n.). ♦ Ava ar putea fi localitatea Ahivaz, situată pe râul Karuns, ce se varsă în Golful Persic. ♦ Sefarvaim (…) era probabil un oraş în Siria, eventual acelaşi cu localitatea Sibraim, de lângă Damasc, menţionată ulterior (Iezechiel 47, 16) (…). Alţi comentatori s-au gândit la o localitate de pe Eufrat, Sippar. ♦ în locul fiilor lui Israel: expresie generică; reiese însă din cele ce urmează că nu toţi israeliţii au fost strămutaţi, ci, mai degrabă, că s-a creat o populaţie amestecată”[16].  Coloniştii aduşi în Israel în această fază proveneau din: Babilon (= poarta zeilor), capitala Imperiului babilonian; Cuta (= ardere), cetate în babilonia, la nord-est de Babilon; Ava (= nimicire; întoarcere), oraş în Imperiul asirian (babilonian), la sud-vest de Homs; Hamat (= fortăreaţă), importantă aşezare hitită, la circa 193 kilometri nord de Damasc;  Sefarvaim (= două cărţi), cetate asiriană.

            În urma acestor deportări şi a străinilor aduşi în locul populaţiei dislocate, se va forma poporul samarinean. „În anul 722 î. Hr., Regatul de nord sau Israel a fost desfiinţat în urma invaziei asiriene, conduse de către regele Sargon. Mulţi locuitori au fost exterminaţi de către cuceritori, iar marea majoritate a populaţiei a fost deportată în Asiria, de unde nu se va mai întoarce niciodată. Puţini dintre israeliţi au fost lăsaţi în ţară. Pentru a repopula cetăţile şi satele rămase pustii, Sargon a adus aici prizonieri de război, păgâni din Babilon, Cutha, Avah, Emath, Sefarnaim (toate ţinuturi ale Orientului). Peste aceşti colonişti, Sargon a mai adus în 715 î. Hr. mai mulţi captivi arabi. Alte valuri de captivi din Babilon, Elam şi Persia s-au adăugat în timpul domniei regelui asirian Asarhadon (681 – 668). În sfârşit, unii dintre israeliţii deportaţi în Asiria, după trecerea unei perioade de timp, reuşind să fugă, vor reveni şi ei în Samaria. Din amestecul acestor colonişti păgâni cu israeliţii din Samaria va lua naştere populaţia samariteană (…).  Pe parcursul timpului, alţi noi veniţi, atât păgâni cât şi evrei (mai ales dintre cei expulzaţi de Ezdra şi Neemia pentru că au încheiat căsătorii cu femei păgâne) vor spori numărul samaritenilor. Dacă, din punct de vedere etnic, populaţia samariteană se prezintă ca un amestec de sânge evreiesc şi păgân, nu mai puţin similară este situaţia şi când e vorba de credinţă sau religie. Şi aici găsim amestecate elemente din iudaism şi din păgânism.  Samaritenii nu admiteau din Vechiul testament decât Pentateuhul, lucru firesc dacă ne gândim că ei erau separaţi de comunitatea iudaică încă înainte de apariţia celorlalte scrieri ale Vechiului Testament.  Ei credeau într-un Dumnezeu unic, respingând orice reprezentare sensibilă a Divinităţii. Excludeau, de asemenea, orice antropomorfisme în maniera lor de a vorbi despre Dumnezeu. Îl socoteau pe Moise ca profet şi respectau cu mare stricteţe poruncile Legii descoperite în Sinai. Acceptau existenţa îngerilor buni şi răi, a raiului şi iadului, a judecăţii sufletelor după moarte şi învierea de obşte. (…) Practicau circumciziunea a opta zi după naşterea copilului şi admiteau a doua căsătorie, dacă din prima nu rezultaseră copii. Respingeau categoric a treia căsătorie şi erau circumspecţi în ce priveşte divorţul. Toate dezvoltările ulterioare Legii lui Moise, care sunt specifice iudaismului, au fost refuzate de către samariteni.  Locul unde îşi oficiau cultul era muntele Garizim. Aici şi-au construit un templu, care a fost distrus în epoca Macabeilor, prin anul 128 î. Hr., de către Ioan Hircan I, fără ca să mai fi fost rezidit vreodată. Muntele Garizim a rămas însă pe mai departe loc sfânt pentru samariteni”[17].

            „Babilonienii închipuiesc mândria, tălmăcindu-se prin fire confuză (zăpăcită)[18]. Cuteii închipuiesc slava deşartă, întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă ieşire din acestea. Hamateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor. Căci Hamat se tălmăceşte vederea celor din afară. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor. În sfârşit, Aveii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam. Iar Salmanasar, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israil, se tălmăceşte cel ce robeşte de la spate, adică în chip ascuns şi neobservat; sau cel ce robeşte în lanţuri. Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe fiecare îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Acesta a adus în pământul lui Israil, adică în deprinderea cunoştinţii şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce se trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor”[19].

25: Dar fiindcă la începutul vieţuirii lor acolo ei nu se temeau de Domnul, de aceea Domnul a trimis asupra lor lei care-i ucideau pe unii dintre ei.

            „Pe coastele Asiei Mici şi în Palestina exista o specie de lei asemănătoare cu cea a leilor africani”[20].

26: Atunci s-a spus regelui Asiriei, zicând: „Neamurile pe care tu le-ai strămutat şi pe care le-ai aşezat prin cetăţile Samariei nu cunosc legea Dumnezeului acelei ţări; de aceea El a trimis leii asupra lor şi, iată, aceia îi omoară pentru că ei nu cunosc legea Dumnezeului acelei ţări”.

27: Iar regele Asiriei a poruncit, zicând: „Trimiteţi acolo pe unul din preoţii pe care i-aţi adus de acolo, ca să se ducă şi să trăiască acolo şi să-i înveţe legea Dumnezeului acelei ţări”.

28: Şi l-au adus pe unul din preoţii pe care-i strămutaseră în Samaria, iar el s-a aşezat la Betel şi i-a învăţat cum să se teamă de Domnul.

            „Înţelegem din solicitările locuitorilor că nu toţi israeliţii fuseseră deportaţi, dar că puţinii rămaşi, amestecaţi cu nou-veniţii babilonieni, uitaseră practicile de cult iahviste”[21].  „Pasajul (24-28) oferă o imagine simplificată despre deportarea populaţiei din Regatul de Nord şi repopularea lui. De fapt, au fost mai multe colonizări succesive”[22].

29: Dar neamurile şi-au făcut, fiecare, dumnezeii lor şi i-au aşezat în capiştile de pe înălţimi, pe care le făcuseră Samarinenii; fiecare neam în cetăţile pe care le locuia:

            „Aici apare pentru prima oară numele Samarinenilor ca populaţie ce trăia în centrul şi nordul ţării, aşa cum va fi numită şi în vremea Noului Testament”[23].

30: oamenii din Babilon şi l-au făcut pe Sucot-Benot, cei din Cuta şi l-au făcut pe Nergal, cei din Hamat şi-au făcut-o pe Aşima,

            Sucot-Benot, colibele fetelor ar putea fi o aluzie la prostituţia sacră sau la adorarea unor zeităţi feminine, ca Banitu (epitet al lui Iştar), dar s-ar putea referi şi la Sikkuth, numele unei divinităţi astrale (cf. Amos 5, 26). ♦ Nergal, Domnul Marii Cetăţi, zeitate babiloniană adorată în Kuthu, ca stăpân al lumii subpământene. Leii trimişi de Iahve au fost puşi în legătură cu animalul cultic al acestei divinităţi. Iniţial, Nergal era un zeu aerian care întruchipa arşiţa soarelui, aducătoare de molime. Ulterior, a fost identificat cu Marte. Numele divinităţii apare sub forma unui compus în numele unor suverani şi oficialităţi babiloniene (…).♦ Aşima (…) nu este cunoscut în afara Vechiului Testament. Totuşi, unii l-au apropiat de Semios, zeul sirian”[24].  Pentru Sucot-Benot s-au mai propus şi alte soluţii; între acestea, s-a presupus că Sukkoth Benoth ar fi forma ebraică a cuvintelor asiriene Sakkuth Binuti (= judecătorul suprem al universului). Oricum, sub acest nume pare că aici e desemnat un idol.  Nergal (= leu; soare) era zeul soarelui la babilonieni. Aşima (= cer; ţap) era o divinitate adorată în Hamat.

31: cei din Ava şi-au făcut pe Nivhaz şi Tartac, iar cei din Sefarvaim îşi ardeau fiii şi fiicele în cinstea lui Adramelec şi Anamelec, zeii Sefarvaimilor.

Tartac (…), zeitate despre care Talmudul Babilonian (Sanhedrin 63b) susţine că ar fi fost venerată sub chip de măgar. ♦ şi-au ars fiii în foc: aici este vorba despre un ritual propriu-zis de aducere de jertfe umane. ♦ Numele Adramelec pune în continuare probleme. Unii l-au interpretat ca ’DDR MLK, Regele (Molec) este puternic (…).♦ Anamelec a fost pus în legătură cu zeul uranian accadian An(u). Astfel, numele acestei zeităţi s-ar traduce An este rege. An era cunoscut şi în textele ugaritice şi feniciene”[25].  Nivhaz (= profet; Domnul întunericului) şi Tartac (= prinţul întunericului) erau numele unor idoli, desemnând zeităţi despre care nu ştim prea multe; Adramelec (= zeul Adar este rege) – zeu solar – şi Anamelec (= zeul Anu este rege) – zeu uranian – erau divinităţi cărora li se aduceau şi jertfe de copii.

32: Ei se temeau de Domnul, dar şi-au aşezat urâciunile în capiştile de pe înălţimi, pe care şi le-au făcut în Samaria, fiecare neam în cetăţile pe care le locuia; se temeau de Domnul şi şi-au făcut dintre ei preoţi pentru înălţimi, iar aceştia aduceau pentru ei jertfe în capiştile de pe înălţimi;

            Frica de Domnul (adică de Iahve, Dumnezeul lui Israel) era acel minimum elementar pe care imigranţii păgâni şi l-au însuşit, dar fără să-l depăşească”[26].

33: şi de Domnul se temeau, şi dumnezeilor lor le slujeau după obiceiul popoarelor din mijlocul cărora fuseseră aduşi.

34: Până-n ziua de azi, ei fac în felul lor: se tem [de Domnul] şi fac după obiceiurile lor cele vechi; rânduielile şi judecăţile lor nu şi le fac după legea şi după poruncile pe care Domnul le-a poruncit fiilor lui Iacob – cel pe care l-a numit Israel –

            Până-n ziua de azi, „adică, până la data redactării ebraice a IV Regi, în perioada exilică timpurie”[27].

35: atunci când a făcut cu ei legământ şi le-a poruncit, zicând: „Să nu vă temeţi de dumnezei străini, nici să vă închinaţi lor, nici să le slujiţi şi nici să le aduceţi jertfe,

36: ci numai Domnului, Cel ce cu putere mare şi cu braţ înalt v-a scos din ţara Egiptului; de El să vă temeţi, Lui să vă închinaţi şi Lui să-i aduceţi jertfe;

37: fără-ncetare să păziţi rânduielile şi judecăţile şi legea şi poruncile pe care pentru voi le-a scris ca să le pliniţi; şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei;

38: şi nici legământul pe care El l-a făcut cu voi să nu-l uitaţi; şi să nu vă temeţi de alţi dumnezei,

39: căci numai de Domnul, Dumnezeul vostru, trebuie să vă temeţi, şi El vă va scoate din mâna tuturor vrăjmaşilor voştri;

40: şi să nu vă potriviţi cu obiceiurile pe care ei le urmează!”

41: Aşa că neamurile acestea se temeau de Domnul şi slujeau idolilor lor; ba şi copiii lor şi copiii copiilor lor, până-n ziua de astăzi, fac aşa cum au făcut părinţii lor.

Capitolul descrie mai ales atmosfera religioasă, marcată de un sincretism de netolerat din punct de vedere iudaic, dar uşor de înţeles, de după aducerea masivă de colonişti străini în Regatul de nord. Adăugăm aici şi un articol despre sfârşitul Regatului de nord, deşi despre acesta şi căderea Samariei se va vorbi şi în capitolul următor (vv. 9-12):

Sfârşitul regatului din Samaria. La moartea lui Ieroboam II (750), regatul Israel intră într-o perioadă de instabilitate politică (cf. Osea 8, 3-4, 7), care a făcut din el o pradă uşoară pentru expansionismul asirian. Într-adevăr, domnia lui [Tiglatfalasar III] (744-727) marchează reînnoirea imperialismului asirian, care va transforma toate regatele din Siria-Palestina în regate vasale sau în provincii. Şalum, care îl asasinase pe fiul lui Ieroboam II, Zaharia, a fost curând înlocuit de către Menahem (cca. 750-741), care a trebuit să plătească un tribut greu regelui Asiriei. Această supunere, care ducea la perceperea unui impozit excepţional, a fost nepopulară, iar fiul lui Menahem, Pecahia, a fost curând asasinat de către scutierul său Pecah, care, împreună cu Raţon din Damasc, conducea o coaliţie antiasiriană. Deoarece regele din Iuda, Iotam, refuza să ia parte la această coaliţie, Raţon şi Pecah porniră asupra Ierusalimului, spre a impune acolo un pretendent antiasirian, fiul lui Tabeel (Isaia 7, 6). Acest război siro-efraimit era cât pe ce să reuşească: Iuda era încercuit de către coalizaţii care cuprindeau şi Filistia şi Edomul (16, 6), iar regele său Iotam muri tocmai în acest moment. În această situaţie disperată, tânărul Ahaz apelă la [Tiglatfalasar III] (16, 7), care acceptă bucuros tributul lui Ahaz, nimici regatul din Damasc (733), cuceri provinciile israelite Meghido şi Dor şi susţinu la Samaria lovitura de stat pro-asiriană a lui Osea, care a trebuit să plătească şi el un mare tribut.  La moartea lui [Tiglatfalasar III], Osea nu şi-a mai plătit tributul. Atunci Salmanasar V şi-a adus armata să asedieze Samaria, cucerind-o după un asediu de doi ani, în 722. Potrivit analelor asiriene, 27 290 locuitori au fost deportaţi în Mesopotamia, iar în noua provincie Samaria au fost aduşi deportaţi din alte provincii asiriene (17, 24). Această regiune, care stă la originea tradiţiei ebraice samaritane, a trecut pe rând pe sub dominaţie asiriană, neo-babiloneană, persană, elenistică şi romană, fără a-şi mai recăpăta vreodată independenţa, iar informaţiile asupra istoriei sale ulterioare rămân foarte limitate. Un anumit număr de israeliţi s-au refugiat în Iuda, în special la Ierusalim, care a cunoscut atunci o importantă dezvoltare demografică”[28].


[1] SEP 2, p. 587

[2] SEP 2, p. 587

[3] BBVA, p. 434

[4] SEP 2, p. 587

[5] EA, p. 308

[6] SEP 2, p. 587

[7] BBVA, p. 435

[8] AB, p. 98

[9] SEP 2, p. 588

[10] EA, p. 237

[11] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, IV, 8

[12] BBVA, p. 435

[13] BBVA, p. 435

[14] SEP 2, p. 589

[15] SEP 2, p. 589

[16] SEP 2, p. 590

[17] AB, pp. 339-340

[18] Se apropie numele Babilon de ebraicul babel (= confuzie; amestecare).

[19] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 56

[20] SEP 2, p. 590

[21] SEP 2, p. 590

[22] SEP 2, p. 589

[23] BBVA, p. 436

[24] SEP 2, pp. 590-591. BBVA vede în Aşima un feminin; gr. Asimath.

[25] SEP 2, p. 591

[26] BBVA, p. 436

[27] SEP 2, p. 591

[28] DEI, p. 883

Anunțuri
Comentarii
  1. Gabi spune:

    „Aşa că neamurile acestea se temeau de Domnul şi slujeau idolilor lor; ba şi copiii lor şi copiii copiilor lor, până-n ziua de astăzi, fac aşa cum au făcut părinţii lor.” poti detalia acest citat ?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s