Comentarii la Cartea Estera
Introducere la Cartea Estera
Cu Cartea Estera, numită astfel după eroina principală a istorisirii, deşi aflată permanent în umbra unchiului său, Mardoheu, realmente personajul central al cărţii, şi plasată în Bibliile româneşti întotdeauna după Neemia, se încheie seria scrierilor veterotestamentare numite de noi istorice. Cartea narează un episod din istoria evreilor care nu s-au întors în Palestina, în urma decretului emis de Cirus (538 î. Hr.), ci au rămas mai departe în Imperiul persan. În comentariul nostru, însă, vom căuta să ne reprimăm propriile simţăminte în legătură cu cele relatate aici, simţăminte ce nu sunt, poate, într-o aşa măsură strict personale, de vreme ce şi autorii patristici au ocolit, de regulă, această carte…
Biblia Hebraica numeşte Cartea Ester[1] şi o plasează spre sfârşitul Bibliei, după Plângerile lui Ieremia şi înainte de Daniel.
Septuaginta aşează Cartea după II Ezdra (adică după Neemia), aşa cum o avem şi noi, numind-o Εσθηρ (Esthir). De remarcat că textul grec este mult mai bogat decât cel ebraic (asupra acestor diferenţe se vor face remarcile necesare în comentariu).
Biblia Sacra Vulgata numeşte scrierea Liber Hester, şi o plasează oarecum în felul nostru, cu deosebirea că, după II Ezrae (Neemia), Ieronim intercalează alte două Cărţi, Tobit şi Iudita, trecute în Bibliile româneşti între necanonice.
În comentariul nostru ne vom abţine de la prea multe intervenţii personale, lăsând textul să grăiască de la sine, potrivit înţelegerii fiecăruia.
Comentarii la Cartea Estera
Visul lui Mardoheu. Denunţarea unui complot.
„Preambul propriu Septuagintei, menit să introducă raţiunea tainică a istorisirii care urmează. Unele ediţii îl numerotează ca fiind versetul 1 al capitolului 1. El cuprinde două fragmente: visul lui Mardoheu şi denunţul acestuia”[2]. La Rahlfs, adaosul e notat ca versetul 1 a-s:
În cel de al doilea an al domniei lui Artaxerxe Cel Mare, în ziua întâi a lunii Nisan, Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chiş, iudeu din seminţia lui Veniamin, om mare, care locuia în cetatea Suza şi slujea la curtea regelui, a visat un vis.
„Mardoheu are visul în luna Nisan, lună în care se sărbătorea Paştele: de natură providenţială, visul devine astfel un prim indiciu al mântuirii. El intră în seria viselor profetice din Biblie, alături de cel al lui Iosif din Facerea 37, 5-11 şi de cel al lui Daniel din Daniel 7, 1-15. ♦ Mardoheu era un veniaminit, din clanul lui Saul: Şimei, strămoşul său, îl blestemase pe David la Bahurim (II Regi 16, 5-14), iar Chiş fusese tatăl lui Saul (I Regi 9, 1). Numele Mardoheu pare transcrierea unui nume babilonian foarte frecvent şi anume Mardukaya. Acest nume apare în texte, inclusiv într-unul din jurul anului 485 î. Hr.”[3].
Suza sau „Susa, localitate situată în sud-vestul Persiei, era reşedinţa preferată a regilor Ahemenizi şi unul dintre cele trei oraşe regale ale Persiei. Darius a construit aici un palat faimos, restaurat de Artaxerxes I şi Artaxerxes II: referirile la această construcţie sunt evidente în Estera şi corespund relatărilor din surse paralele”[4].
În al doilea an al regelui Artaxerxe (= tăcerea luminii; rege mare) – numit, în textul ebraic, Ahaşveroş (= ochiul împărăţiei; împăratul-leu) -, în prima zi a lunii Nisan (= primăvară), în cetatea Suza (= crin; oraşul crinilor), Mardoheu (= adoratorul lui Marduk) – Marduk sau Merodac (= vestitor; înălţime) era zeul suprem al babilonienilor -, a avut un vis. Mardoheu era fiul lui Iair (= strălucitor), fiul lui Şimei (= renumit), fiul lui Chiş (= aplecat; arc), fiul lui Veniamin (= fiul dreptei; fiul celei fericite).
El era unul din robii pe care Nabucodonosor, regele Babilonului, îi luase în robie din Ierusalim împreună cu Iehonia, regele lui Iuda.
„Deportarea la care se referă versetul[5] avusese loc în anul 597 î. Hr., pe vremea lui Iehonia (cf. IV Regi 24, 8-16; II Paralipomene 36, 9-10). Ceea ce înseamnă că Mardoheu ar fi fost foarte bătrân (peste o sută douăzeci de ani) la data celor relatate în Estera”[6]. Dar, cum se va arăta mai jos, trebuie să înţelegem că Mardoheu era unul din urmaşii celor deportaţi şi nu că el ar fi făcut parte dintre aceştia. Deportarea s-a făcut pe vremea lui Nabucodonosor (= Nebo apără coroana şi hotarele) – Nebo (= vestitor; înălţime) era zeul ştiinţei şi al artei la babilonieni) -, regele Babilonului (= poarta zeilor); cel mai probabil, strămoşii (poate tatăl) lui Mardoheu au fost luaţi din Ierusalim (= cetatea păcii) şi strămutaţi, împreună cu Iehonia (= pregătirea lui Iahve), regele lui Iuda (= lăudat fie Domnul).
Visul său a fost acesta: „Iată, glasuri şi gâlceavă, trăsnete şi cutremur şi tulburare pe pământ.
„Descrierea conţine elemente ce caracterizează Ziua Domnului la profeţi (cf. Amos 5, 18-20; Isaia 5, 50; 8, 22-23; Sofonie 1, 15-16)”[7].
Şi, iată, doi balauri mari au ieşit pregătiţi să se lupte unul cu altul, şi urletul lor era cumplit. La urletul lor, toate popoarele s-au pregătit de război, ca să lovească neamul celor drepţi.
„Balaur: gr. drakon. Cuvântul grecesc are o sferă semantică foarte largă, ce cuprinde diverse fiinţe reale sau fantastice, toate de ordinul terificului. Conotaţi negativ în literatura apocaliptică (Apocalipsa 12, 3), balaurii simbolizează forţele răului: popoarele duşmane sau chiar pe Satana. Aici însă ei substituie la nivel simbolic indivizi implicaţi totuşi în lupte decisive pentru soarta mulţimilor”[8].
Şi, iată, zi de negură şi de-ntuneric şi de necaz şi de strâmtorare şi de mare durere şi tulburare a venit pe pământ. Şi tot neamul cel drept s-a tulburat, temându-se de răul lor; se pregăteau să piară şi strigau spre Dumnezeu. Din strigătul lor a ieşit, parcă dintr-un izvor mic, un râu mare, apă multă şi lumină, şi soarele a răsărit, iar cei smeriţi s-au înălţat şi i-au mâncat pe cei trufaşi”.
„Chemarea lui Dumnezeu de către poporul în suferinţă, absentă în Textul Masoretic, conferă versiunii din Septuaginta a Cărţii Esterei un mesaj mai explicit religios faţă de nuvela ebraică. Versiunea Septuagintei devine astfel o adevărată dramă a mântuirii. ♦ Izvorul cel mic o simbolizează pe Estera, conform interpretării propuse, la sfârşitul cărţii, de însuşi Mardoheu. ♦ Victoria celor smeriţi asupra celor semeţi este scenariul tipic biblic al intervenţiei lui Dumnezeu în istorie”[9]. „Înălţarea şi căderea, răsturnarea de situaţii constituie unul din motivele centrale ale cărţii. Verbele la pasiv[10] sugerează că e vorba de acţiunea lui Dumnezeu (cf. TOB[11], nota ad loc.)”[12].
Iar Mardoheu, care văzuse acest vis şi ce voia Dumnezeu să facă, l-a pus la inimă şi dorea cu tot dinadinsul să-i cunoască tâlcul, chiar până-n seară.
Şi a rămas Mardoheu în palat cu Gavata şi cu Tara, doi eunuci ai regelui care păzeau palatul; atunci a auzit ce vorbeau ei, a aflat planul şi a descoperit că se pregăteau să pună mâna pe regele Artaxerxe; şi i-a spus regelui. Regele i-a cercetat pe cei doi eunuci, ei au mărturisit, iar el i-a spânzurat. Regele a scris această întâmplare spre aducere aminte, şi a scris-o şi Mardoheu. Atunci regele i-a poruncit lui Mardoheu să slujească în palat şi i-a dat şi daruri pentru aceasta.
„Varianta aceasta a dejucării complotului celor doi eunuci este mult mai explicită decât cea relatată în Estera 2, 21 (existentă şi în Textul Masoretic): Mardoheu îi aude şi îi denunţă regelui, fără intermediari, pe complotişti”[13]. Cei doi eunuci se numeau Gavata (= ridicătură) şi Tara (= mirositor); am apropiat numele lor de nume ebraice echivalente, deşi s-ar putea ca apropierea să fie doar una sonoră.
Dar pe lângă rege era pe atunci în mare cinste Aman, fiul lui Hamadata din Agag. Acesta se silea să-i facă rău lui Mardoheu şi poporului său din pricina celor doi eunuci ai regelui.
Aman e numit aici, în Septuaginta, Aman Amadathu Vugheos[14]. Vugheos: „sensul poreclei nu este clar. S-a presupus că ar putea însemna Lăudărosul, sens atestat la Homer. Porecla apare numai în textul grecesc[15]. În Textul Masoretic (3, 1) este Agaghi, ce provine de la un toponim necunoscut”[16]. Aman (= renumit; măreţ) era fiul lui Hamadata (= mânie; căldură mare) din Agag (= uriaş; războinic). Agag ar putea denumi şi pe un strămoş, chiar dacă pare toponim.
CAPITOLUL 1 – Regele Artaxerxe o alungă pe regina Vasti.
1: Şi a fost că după aceste întâmplări din zilele lui Artaxerxe (acest Artaxerxe domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la India până în Etiopia),
Artaxerxe: „De fapt, e vorba de Xerxe I (486-465 î. Hr.), care a moştenit de la Darius I un imperiu gigantic, atestat documentar ca întinzându-se din India până în Etiopia, împărţit în douăzeci de satrapii şi numeroase provincii. El se intitula regele cel mare, regele regilor, regele largului şi-ntinsului pământ (a fost, totuşi, înfrânt la Salamina). În Textul Ebraic: Ahaşveroş”[17]. Nu e întrutotul sigur, însă, că ar fi vorba despre Xerxes I, deşi ipoteza e cea mai probabilă. Suveranul din Cartea Estera e numit de Septuaginta Artaxerxis[18], de Biblia Hebraica Ahaşweroş[19], iar de Vulgata Auserus: „Ultimele două variante ale numelui suveranului pers reprezintă transcrierea greşită a persanului Hsajarsa[20]. Greaca clasică a transliterat acest nume sub forma cea mai cunoscută astăzi: Xerxes. Numai că Septuaginta îl numeşte pe suveran Artaxerxes, fapt care a suscitat discuţii aprinse în rândul comentatorilor. Unii l-au identificat pe suveranul din Cartea Esterei, după tradiţia ebraică, cu Xerxes I (486-465 î. Hr.), alţii, ca J. Hoscander şi A. T. Olmstead, urmând părerile lui Eusebiu al Cezareii şi ale lui Ieronim, l-au identificat cu Artaxerxes II Mnemon (405-362 î. Hr.). În fine, NRSV[21] înclină să vadă în acest Artaxerxes pe Artaxerxes I (465-424 î. Hr.). Prima variantă [vizând pe Xerxes I] are în sprijinul ei un argument forte, deşi sub forma unei absenţe din text: relatarea biblică, altfel atât de amănunţită, trece inexplicabil de la anul al treilea a domniei suveranului pers (1,3) la cel de-al şaptelea an (2, 16). Dacă regele din Cartea Esterei este Xerxes I, cei patru ani despre care nu se spune nimic în Biblie sunt chiar cei în care s-a plănuit şi a avut loc marea campanie împotriva Greciei (483-480 î. Hr.), timp în care regele a lipsit din Persia”[22].
Artaxerxes domnea peste o sută douăzeci şi şapte de ţări, de la India până în Etiopia: „Este întinderea maximă a Imperiului pers din timpul lui Darius I, tatăl lui Xerxes. ♦ Numărul provinciilor pare simbolic: (12 x 10) + 7, indicând stăpânirea universală a regelui pers. Acelaşi număr apare în Daniel 6, 2 (Septuaginta)”[23]. India (= pământul piperului; ţinutul condimentelor); Etiopia (= neagră; arsă de soare).
2: la vremea când regele Artaxerxe îşi avea tronul în cetatea Suza,
3: în cel de al treilea an al domniei sale a făcut un mare ospăţ pentru prietenii săi şi pentru cei veniţi de prin alte neamuri şi pentru nobilii Persiei şi ai Mediei şi pentru mai-marii satrapilor,
Un loc privilegiat la ospăţ par să fi avut nobilii Mediei (= ţinutul de mijloc) şi Persiei (= ţinutul cailor).
4: arătându-şi marea bogăţie a regatului său şi deosebita strălucire a slavei sale, de-a lungul a o sută optzeci de zile.
„Prieteni: este titlul marilor dregători de la curte. ♦ Adunarea generală a demnitarilor persani la Susa, sub Xerxes, este confirmată de Herodot, în Istorii 8, 8. De asemenea, bogăţiile de la curtea persă sunt descrise de acesta în termeni comparabili cu cei biblici, în Istorii 3, 95 şi 9, 80-82, şi de Curtius Rufus, în Istoria lui Alexandru cel Mare 3, 13. ♦ Nici un izvor, în afară de Biblie, nu pomeneşte însă despre durata vizitei demnitarilor perşi la Susa”[24].
5: Iar când s-au plinit zilele ospăţului de nuntă, regele a făcut o petrecere de şase zile şi pentru neamurile ce se aflau în cetate, anume în curtea palatului regal,
Ospăţ de nuntă apare doar în Septuaginta; Textul ebraic vorbeşte despre un ospăţ pur şi simplu. „Neamurile, poporul de rând, nu se bucură de acelaşi tratament ca demnitarii perşi la curte. Banchetul de şase zile pentru popor s-a ţinut în curtea casei regelui: gr. εν αυλη οίκου του βασιλέω, ceea ce presupune curtea interioară din partea de est a ansamblului arhitectonic care alcătuia curtea regală, şi nu grădinile propriu-zise dinspre nord-vest. Textul Masoretic are în curtea grădinii palatului”[25].
6: împodobită cu perdele de vison şi de purpură violetă, atârnată pe funii de in şi de mătase, trecute prin verigi de argint şi sprijinite pe stâlpi de marmură şi piatră, cu divanuri de aur şi de argint aşezate pe pardoseală de smarald şi de marmură albă, cu aşternuturi strălucite, lucrate cu alesături de flori şi cu revărsări de trandafiri de jur-împrejur,
7: cu cupe de aur şi de argint şi cu o cupă de rubin-închis care preţuia treizeci de mii de talanţi, cu vin îmbelşugat şi dulce, din care bea însuşi regele.
8: Ospăţul nu păstra rânduiala obişnuită, căci aşa a vrut regele să fie; el le-a poruncit slujitorilor să-i facă fiecăruia după voia lui şi a celor ce erau cu el.
9: Regina Vasti a făcut şi ea ospăţ, pentru femei, în palatul regelui Artaxerxe.
„După obiceiul oriental, femeile nu petreceau laolaltă cu bărbaţii”[26]. Această datină a trecut şi în Islam care, în multe privinţe, nu a inovat nimic, ci a păstrat tradiţiile Orientului de până la apariţia sa. Vasti (= frumoasă; dorită; cea bună).
10: În ziua a şaptea, când regele se înveselise, a zis către Mehuman, Bizeta, Harbona, Bigta, Abgata, Zetar şi Carcas, cei şapte eunuci care-i slujeau regelui Artaxerxe,
Eunuci: „demnitari – de obicei, foarte influenţi – la curţile regilor orientali”[27]. Numărul acestora era de şapte: „7 este simbolul numeric al desăvârşirii. În Septuaginta, regele îşi cheamă soţia în a şaptea zi, poruncindu-le celor şapte eunuci să o aducă”[28]. Eunucii care-i slujeau regelui: Mehuman (= credincios), Bizeta (= biruinţă), Harbona (= cel care mână măgarii), Bigta (= apărare; dătător de noroc), Abgata (= tatăl tescuitorilor), Zetar (= cercetător) şi Carcas (= vultur).
11: s-o aducă la el pe regină, ca s-o aşeze pe tron, s-o încununeze cu coroană şi să le arate nobililor şi neamurilor frumuseţea ei, căci era frumoasă.
„Text care confirmă versetul 5. E vorba de un ospăţ de nuntă, la capătul căruia regina urma să fie încoronată de însuşi regele şi prezentată ca atare în toată splendoarea”[29].
12: Dar regina nu l-a ascultat – ca să vină cu eunucii -, iar regele s-a mâhnit şi s-a mâniat.
„Regina a refuzat să se afişeze în public probabil din decenţă. În Imperiul pers, expunerea femeii, cu atât mai mult a soţiei suveranului, era un gest provocator şi atrăgea dezonoarea publică a acesteia”[30].
13: Şi a zis către prietenii săi: „Aşa a zis Vasti; faceţi dar pentru acest lucru lege şi judecată!”
„Autorul nu ne spune (nici aici, nici mai jos) ce anume spusese regina, dar e de presupus că vorbele ei (ca şi refuzul de a veni) erau de natură să-l jignească pe suveran”[31].
14: Atunci au venit la el Carşena, Şetar, Admata, Tarşiş, Mereş, Marsena şi Memucan, principii Perşilor şi ai Mezilor, apropiaţi ai regelui, întâistătători pe lângă rege;
„Aceştia erau, în fapt, sfetnicii regelui, înţelepţi, astrologi şi jurişti, care aveau dreptul de a veni oricând în faţa suveranului, cu excepţia timpului când el se afla în harem”[32]. Septuaginta numeşte doar pe Archeseu (Carşena), Sarsateu (Şetar) şi Malisear (Marsena) – Anania recurge, în mod tacit, la Textul Masoretic. „Septuaginta numeşte doar trei dintre căpeteniile perşilor şi mezilor, în vreme ce Textul Masoretic numeşte şapte, menţinând astfel simbolismul numeric. Cei şapte (Textul Masoretic) apropiaţi (Septuaginta: οι εγγύς) ai regelui au fost puşi în legătură cu cei şapte înţelepţi (magi) menţionaţi în edictul regal din Ezdra 7, 14”[33]. Cei şapte apropiaţi ai regelui erau: Carşena (= miel de un an), Şetar (= stea), Admata (= pământean; norul morţii), Tarşiş (= piatră preţioasă), Mereş (= cel demn), Marsena (= demnitar) şi Memucan (= bogat; cel ce aparţine marelui Cum) – Cum: divinitate persană.
15: aceştia i-au grăit potrivit legilor, ce anume trebuie făcut cu regina Vasti, de vreme ce ea nu a făcut ceea ce regele îi poruncise prin eunuci.
„În Textul Masoretic, regele cere sfatul astrologilor”[34].
16: Şi a zis Memucan către rege şi către principi: „Regina Vasti s-a purtat rău nu numai faţă de rege, ci şi faţă de toţi guvernatorii şi principii regelui”
17: – şi le-a spus cuvintele reginei, cum anume a grăit ea împotriva regelui -; „aşadar, dacă ea a grăit împotriva regelui Artaxerxe,
18: atunci, de astăzi, şi celelalte doamne ale nobililor din Persia şi Media, auzind ce anume i-a spus ea regelui, vor cuteza ca în acelaşi chip să-şi necinstească soţii.
„Reacţia promptă a curţii perse era menită să înăbuşe orice împotrivire a femeilor şi astfel să descurajeze un precedent periculos”[35].
19: Aşadar, dacă regelui i se pare potrivit, să dea poruncă împărătească, scrisă după legile Mezilor şi ale Perşilor – întocmai, fără nici o schimbare: regina să nu intre la el, iar regele să-i ia vrednicia de regină şi să o dea unei femei mai vrednice decât ea;
20: iar hotărârea regelui, aceea pe care el a luat-o, să fie larg răspândită în regatul său; şi astfel toate soţiile îşi vor cinsti bărbaţii, de la cel sărac pân-la cel bogat”.
21: Cuvântul acesta a plăcut regelui şi nobililor; şi a făcut regele după spusa lui Memucan
22: şi a trimis în tot regatul său, prin fiece ţară în limba ei, în aşa fel încât bărbaţii să fie de temut în casele lor.
„Numele reginei Vasti nu se află în analele curţii din Suza”[36].
„La moartea lui Xerxe, i-a urmat la tron fiul său Cirus, pe care grecii îl numesc Artaxerxe[37]. În timpul domniei sale asupra perşilor, foarte puţin a lipsit ca întregul popor al iudeilor să piară, chiar şi nevestele şi copiii. Pricina acestei întâmplări o voi arăta în ceea ce urmează acum. Mai întâi trebuie să vă vorbesc despre rege şi împrejurările în care el a luat de soţie o femeie din Iudeea, de neam regesc[38], despre care se zice că a fost salvatoarea neamului nostru. După ce a dobândit tronul şi a numit satrapii celor o sută douăzeci şi şapte de provincii, începând din India până în Etiopia, în cel de-al treilea an al domniei sale, el şi-a poftit prietenii, supuşii persani şi pe conducătorii lor, la un strălucitor festin cu o durată de o sută optzeci de zile, aşa cum se cuvenea unui rege dornic să înfăţişeze tuturora măreţia bogăţiilor sale. După aceea, a dat la Susa un ospăţ de şapte zile neamurilor străine şi ambasadorilor acestora. Ospăţul s-a desfăşurat în felul următor: regele a înjghebat un cort mare susţinut de coloane de aur şi argint şi acoperit cu pânză de in şi purpură. Multe mii de oameni încăpeau în cortul acesta. Mesenii foloseau cupe de aur împodobite cu pietre preţioase, hărăzite deopotrivă desfătării şi încântării privirilor. Slujitorilor le-a dat porunca să nu constrângă pe nimeni să bea, umplând mereu cupele după obiceiul perşilor, ci să îngăduie fiecăruia să se servească după pofta şi plăcerea lui. A trimis pretutindeni în ţară soli care să vestească întreruperea lucrărilor şi statornicirea unor zile de sărbătoare în cinstea domniei sale. Regina Vaste însăşi dădea în interiorul palatului o petrecere asemănătoare pentru femei. Întrucât frumuseţea soţiei sale era neasemuită, regele, vrând s-o arate invitaţilor, i-a poruncit să vină la ospăţul dat de el. Din respect faţă de datinile persane, care interziceau femeilor să fie văzute de străini, aceasta nu s-a prezentat înaintea regelui. Când şi-a trimis de mai multe ori eunucii s-o cheme din nou, regina nu s-a lăsat înduplecată să vină la dânsul. Cuprins pe loc de o furie cumplită, regele a pus capăt petrecerii. I-a chemat la el pe cei şapte înţelepţi persani însărcinaţi cu tâlcuirea legilor. Faţă de aceştia şi-a învinuit propria soţie şi le-a spus cum a fost jignit de ea: în pofida faptului că a fost chemată la ospăţ de câteva ori, nu s-a supus nici măcar o singură dată. Le-a cerut aşadar să i se arate ce măsură să ia împotriva reginei, potrivit datinilor vechi. Unul din cei şapte înţelepţi, numit Muchaeus, i-a zis că jignirea nu-l atinge numai pe el, ci şi pe toţi persanii care, prin acest gest, sunt în primejdia de a fi dispreţuiţi de soţiile lor (căci nici o nevastă nu-şi va mai respecta bărbatul, luând ca pildă trufia reginei faţă de el, care porunceşte tuturora). Înţeleptul l-a îndemnat pe rege să pedepsească cu asprime îndărătnica purtare a reginei faţă de el şi să vestească tuturor popoarelor supuse lui verdictul pe care i l-a dat. S-a luat hotărârea ca regina Vaste să fie repudiată şi rangul ei să fie dat altei femei”[39].
[1] אסתר
[2] BBVA, p. 540
[3] SEP 3, p. 327
[4] SEP 3, p. 327
[5] În ediţia Rahlfs, este versetul 1c.
[6] SEP 3, p. 327
[7] SEP 3, p. 328
[8] SEP 3, p. 328
[9] SEP 3, p. 328
[10] SEP 3 traduce versetul 1k astfel: [s-a făcut] lumină şi a răsărit soarele, i-ar cei smeriţi au fost înălţaţi şi i-au nimicit pe cei slăviţi.
[11] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.
[12] SEP 3, p. 328
[13] SEP 3, p. 328
[14] Αμαν Αμαδαθου Βουγαιος.
[15] Iar Anania, pentru simplificare, a omis-o.
[16] SEP 3, p. 329
[17] BBVA, p. 540
[18] Άρταξέρξη
[19] אחשןךןש
[20] O altă transliterare ar fi Kşarşa.
[21] New Revised Standard Version, 1993, Cambridge
[22] SEP 3, p. 327
[23] SEP 3, p. 329
[24] SEP 3, p. 329
[25] SEP 3, p. 329
[26] SEP 3, p. 330
[27] BBVA, p. 541
[28] SEP 3, p. 330
[29] BBVA, p. 541
[30] SEP 3, p. 330
[31] BBVA, p. 541
[32] BBVA, p. 541
[33] SEP 3, p. 330 – SEP 3 notează cartea drept II Ezra, în conformitate cu ediţia Rhalfs, în care există şi o carte I Ezra (I Ezdra).
[34] SEP 3, p. 330
[35] SEP 3, p. 330
[36] BBVA, p. 541
[37] Opinia lui Iosif Flaviu e contrazisă de majoritatea cercetătorilor mai noi care, aşa cum s-a mai arătat, văd în biblicul Ahaşveroş pe regele Xerxe I.
[38] Neamul Esterei se trăgea din familia regelui Saul.
[39] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, VI, 1
Ioan Sorin Usca 