Comentarii la Neemia – 13

Posted: 15/03/2009 in Neemia
Etichete:, , ,

CAPITOLUL 13 – Râvna lui Neemia pentru îndreptarea vieţii morale.

 

1: În ziua aceea s-a citit din Cartea lui Moise în auzul poporului şi s-a aflat scris în ea că Amoniţii şi Moabiţii nu trebuie să intre vreodată în adunarea lui Dumnezeu;

2: Aceasta, fiindcă ei n-au ieşit cu pâine şi apă înaintea fiilor lui Israel şi fiindcă l-au tocmit împotriva lor pe Balaam ca să-i blesteme (dar Dumnezeul nostru a schimbat blestemul în binecuvântare).

3: Şi a fost că după ce s-a auzit ce spune legea, tot ce era amestec în Israel a fost dat deoparte.

„Măsura pare radicală, dar raţiunea ei nu e de natură etnică, ci moral-religioasă”[1].

4: Dar mai înainte de aceasta, preotul Eliaşib, care era peste cămările templului Dumnezeului nostru şi care era un apropiat al lui Tobie,

5: i-a rânduit acestuia o odaie mare, unde mai înainte erau puse prinoasele, tămâia, vasele, zeciuiala din grâu, vin şi untdelemn care le era rânduită leviţilor, cântăreţilor şi portarilor, precum şi pârga cuvenită preoţilor.

„E vorba de un abuz al preotului în favoarea unui apropiat (rudă sau prieten)”[2].

Un alt aspect, privind planul noului templu: „Şi templul acesta de după exil avea o curte interioară, a preoţilor, şi alta exterioară pentru popor (I Macabei 4, 38.48), precum şi diferite chilii, portice şi porţi (Neemia 10, 38-40; 12, 35; 13, 4; I Macabei 4, 38). Curtea exterioară a fost înconjurată mai târziu cu ziduri foarte înalte”[3].

6: Dar în tot acest timp eu nu mă aflam în Ierusalim, fiindcă în cel de al treizeci şi doilea an al domniei lui Artaxerxe, regele Babilonului, eu mă dusesem la rege, iar după un oarecare timp i-am cerut regelui învoire

Regele Babilonului: „Artaxerxe I (465-423). Deşi era suveranul imperiului persan, el se intitula şi rege al Babilonului[4].

7: şi am venit la Ierusalim şi am luat cunoştinţă de lucrul cel rău pe care-l făcuse Eliaşib dându-i lui Tobie odaie în curtea templului lui Dumnezeu.

8: Şi mi s-a părut că e un lucru foarte rău şi am aruncat afară din cămară toate lucrurile care-i aparţineau lui Tobie;

9: şi am dat poruncă şi au curăţit cămările şi am pus la loc lucrurile templului lui Dumnezeu şi prinoasele şi tămâia.

10: Şi am mai aflat că porţiile leviţilor nu le fuseseră date şi că aceştia fugiseră, fiecare la ţarina sa, adică leviţii şi cântăreţii îndatoraţi să facă slujbele.

Leviţii sunt obligaţi să-şi asigure traiul din alte munci, de vreme ce nu mai primesc de la popor cele cuvenite lor, pentru a putea sluji.

11: Şi am certat căpeteniile şi am zis: De ce a fost părăsit templul lui Dumnezeu? Şi i-am adunat (pe cei ce fugiseră) şi i-am pus la locurile lor.

12: Atunci întregul Iuda a adus în cămări zeciuială de grâu, de vin şi de untdelemn.

13: Şi i-am pus, [peste cămări] pe preotul Şelemia şi pe cărturarul Ţadoc şi pe Pedaia, unul din leviţi, şi le-au dat ca ajutor pe Hanan, fiul lui Zacur, fiul lui Matania, fiindcă aceştia treceau drept oameni de încredere; lor li s-a dat împuternicirea de a împărţi cele cuvenite fraţilor lor.

Cei rânduiţi peste cămări: Şelemia (= ), Ţadoc (= ), Pedaia (= ) şi Hanan (= ).

14: Pomeneşte-mă, Dumnezeule, pentru aceasta, şi nu-mi uita mila pe care am făcut-o cu templul Domnului Dumnezeu!

15: În zilele acelea am văzut în Iuda oameni care în zi de sâmbătă călcau în linuri şi cărau snopi şi încărcau pe asini vin, struguri, smochine şi tot felul de poveri şi le aduceau în Ierusalim sâmbăta; şi i-am mustrat în chiar ziua când vindeau.

Linuri: „Lin: cuvă mare de lemn în care strugurii copţi erau zdrobiţi şi terciuiţi cu picioarele, şi din care vinul curgea ca un şipot”[5].  În timpul sabatului: Beda interpretează tropologic, moral şi mistic. El extinde semnificaţia săptămânii temporale, vorbind despre săptămâna cosmică, alcătuită din şase vârste lucrătoare, plus una sabatică, veşnicia. Desăvârşiţii ajung să se bucure de acest sabat al Împărăţiei cerurilor încă din această viaţă, prin meditaţie şi rugăciune. Alţii profanează însă sabatul spiritual al desăvârşiţilor cu gânduri lumeşti, întrerupându-le rugăciunea şi tulburându-le meditaţia cu fleacuri şi prostii trupeşti (ibid., III, ad loc.)”[6].

„În sens negativ, prăznuirea sabatului implica încetarea oricărui lucru din partea oamenilor liberi, sclavilor şi animalelor. Aceste restricţii nu sunt consemnate în întregime de [autorii sfinţi], însă cunoaşterea lor se pare că era suficient de răspândită şi respectată de popor. Dintre lucrările oprite făceau parte: aprinderea focului pentru pregătirea mâncării (Ieşirea 16, 23; 35,3), culesul manei în pustie (Ieşirea 17, 26), strângerea lemnelor (Numeri 15, 33), muncile câmpului (Ieşirea 34, 21), comerţul (Neemia 10, 31) şi tescuirea strugurilor şi transportul (Neemia 13, 15). Celelalte lucrări interzise de Lege s-au păstrat pe cale orală consemnate de Tradiţia iudaică (Meghilloth Şabbath 7, 2) şi ele se ridică la cifra de 39 de activităţi principale, numite în Talmud părinţii lucrurilor (aboth melakhoth), deoarece din ele derivă şi alte acţiuni prohibite în ziua sabatului”[7].

16: Erau cu el şi locuitori care aduceau peşte şi alte soiuri de marfă pe care le vindeau fiilor lui Iuda, sâmbăta, în Ierusalim.

17: Şi i-am mustrat pe fiii cei liberi ai lui Iuda şi le-am zis: – Ce înseamnă aceste fapte urâte pe care le faceţi voi, că pângăriţi ziua odihnei?

18: Oare nu aşa au făcut părinţii voştri şi nu din această pricină a adus Dumnezeul nostru asupră-le şi asupră-ne şi asupra acestei cetăţi toate relele acestea?… Iar voi aduceţi din nou mânie asupra lui Israel, pângărind ziua odihnei?

19: Şi a fost că atunci când s-au făcut porţile din Ierusalim, în ajun de sâmbătă, eu am vorbit în ajun de sâmbătă, iar porţile s-au închis; şi am poruncit ca ele să nu se deschidă până ce trece sâmbăta; şi am aşezat la porţi o seamă dintre slujitorii mei, ca nu cumva cineva să aducă înlăuntru poveri în ziua odihnei,

„E vorba despre acela care se abţine de la lucrurile veacului şi rămâne disponibil pentru activităţile duhovniceşti, care aduce jertfa Sabatului şi prăznuieşte sărbătoarea Sabatelor. El nu duce povară pe drum. Povară este orice păcat, după cum mărturiseşte şi profetul: Ca o sarcină grea apăsat-au peste mine (Psalmi 37, 4)”[8].

20: aşa că toţi negustorii de acest fel au rămas peste noapte, o dată sau de două ori, în afara Ierusalimului.

21: Şi i-am mustrat şi le-am zis: – De ce rămâneţi voi peste noapte în faţa zidului? Dacă mai faceţi aşa, voi pune mâna pe voi!… Şi de atunci n-au mai venit în ziua de odihnă.

22: Şi le-am poruncit leviţilor să se cureţe şi să vină să păzească porţile şi să sfinţească ziua de odihnă. Pomeneşte-mă, Dumnezeule, pentru aceasta, şi ocroteşte-mă după mulţimea milei Tale!

23: În zilele acelea am văzut Iudei care se însuraseră cu femei aşdodiene, amonite şi moabite;

24: jumătate din copiii lor vorbeau limba aşdodiană şi nu ştiau să vorbească în limba iudaică.

„Se crede că aşdodiana nu era altceva decât un dialect al limbii aramaice; aşadar, Neemia urmărea şi restaurarea unei limbi corecte”[9].

25: Şi i-am mustrat şi i-am blestemat; pe unii i-am lovit şi le-am smuls părul şi i-am jurat pe Dumnezeu, zicând: – Să nu vă daţi fetele după fiii lor, şi nici pe fetele lor să le luaţi pentru feciorii voştri!

26: Oare nu aşa a păcătuit Solomon, regele lui Israel?: Nu multe popoare aveau un rege ca el; Dumnezeu îl iubea, Dumnezeu îl pusese rege peste tot Israelul; cu toate acestea, femei străine l-au târât pe-alături.

27: Cel puţin de voi să nu auzim că faceţi tot răul acesta, că rupeţi legământul cu Dumnezeul nostru, ţinând femei de alt neam!

28: Unul din fiii lui Ioiada, fiul lui Eliaşib, marele preot, era ginerele lui Sanbalat Horonitul; dar l-am izgonit de la mine.

29: Adu-Ţi aminte de ei, Dumnezeule, că au spurcat preoţia şi legământul preoţesc şi pe cel de levit!

30: Aşa i-am curăţit eu de toate legăturile străine; şi le-am pus rânduială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după slujba lui;

31: de asemenea, am hotărât la ce anume vreme să se aducă lemnele pentru arderea jertfelor, precum şi prinoasele de pârgă.  Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul nostru, spre ceea ce e bun!

„O altă sărbătoare postmozaică a fost instituită în vremea lui Neemia şi poartă numele de aducerea lemnelor. Potrivit dispoziţiei lui Neemia, iudeii trebuiau să aducă la templu lemnele necesare întreţinerii focului pe altarul holocaustelor. Acesta stabilea ca pe viitor leviţii, preoţii şi poporul, în urma tragerii la sorţi, să aducă lemnele necesare la templu precum şi prinoasele din pârgă (Neemia 10, 34;13, 31).  Potrivit menţiunilor lui Iosif Flaviu, această sărbătoare era o zi de bucurie şi se prăznuia la 14 Av (De bello iudaico 2, 17, 6-7). După Talmud, se arată că în fiecare an erau rezervate 9 zile pentru aducerea lemnelor la templu (M. Meghilla 1, 3)”[10].

 

Cum un loc central în Cărţile Ezdra şi Neemia l-a ocupat reconstrucţia Templului, redăm, în finalul celor două cărţi, două rezumate privind istoria noului templu:

„Al Doilea Templu a fost construit în Ierusalim aproximativ în anul 515 î. Hr., cam 70 de ani după distrugerea Primului Templu. Noua construcţie a fost consecinţa decretului lui Cirus, care le-a permis evreilor exilaţi în Babilon să se întoarcă în Iudeea. Aproape toată perioada scursă de la decret până la sfinţirea noului locaş a fost marcată de eforturile înverşunate ale populaţiei neevreieşti, provenind din Samaria, de a împiedica reconstruirea Templului. Profeţii Hagai (Agheu) şi Zaharia au încurajat proiectul de reconstrucţie, adresându-se în special conducătorilor poporului: Zorobabel, din spiţa lui David, şi marelui preot Ioşua (sau Ieşua). Totuşi, Templul reconstruit în această epocă nu a fost decât o palidă copie a precedentului. […] La 70 de ani după sfinţirea sa, în epoca lui Ezdra şi Neemia, al Doilea Templu şi-a recăpătat statutul central în istoria poporului. Ezdra şi Neemia au vegheat ca genealogia preoţilor şi a leviţilor să fie verificată cu grijă şi ca diferitele funcţii să fie precis repartizate”[11].

 „De la reîntoarcerea lor, în anul 538, deportaţii au fost confruntaţi, pe lângă alte chestiuni urgente, cu aceea a reconstrucţiei Templului. Noul sanctuar nu mai aparţinea dinastiei regale, ci poporului, care se angajase să suporte cheltuielile. Piatra unghiulară a fost pusă în anul 537; la puţină vreme după asta, lucrările au fost oprite. Abia în anul 520, ca urmare a unei schimbări politice, construcţia a fost reluată. Criza care zguduia Imperiul Persan a trezit un nou val de exaltare eshatologică. Zorobabel, care fusese numit înalt comisar, şi marele preot Iosua, susţinuţi de profeţii Agheu şi Zaharia, îşi concentrară toate eforturile pentru reclădirea sanctuarului. În anul 515 Templul a fost resfinţit, dar Zorobabel, socotit drept nesigur de regimul persan, fusese îndepărtat”[12].  „Din acest al doilea templu lipseau cinci lucruri foarte importante şi anume: chivotul Legii, focul sacru, norul slavei dumnezeieşti, uleiul sfânt şi sorţii Urim şi Tumim. Lipsea, de asemenea, Cortul sfânt care se aflase în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon şi care a dispărut în împrejurările năpraznice ale asedierii Ierusalimului şi distrugerii templului. În locul chivotului se afla o masă a punerii înainte, altarul tămâierii şi un singur candelabru cu 7 braţe.  În curte se afla altarul holocaustelor, făcut din piatră (I Macabei 4, 44-48) şi un lavoar”[13]. Astfel profeţiile lui Agheu asupra noului templu aveau să se împlinească, în parte, doar cu templul refăcut de Irod cel Mare, sau, mai bine spus, se vor împlini într-un alt plan şi într-un templu nefăcut de mână.

Dar, ca şi în cazul Cărţii Ezdra, nu vom încheia nici cartea de faţă fără să recapitulăm cele privitoare la personalitatea lui Neemia, precum şi principalele sale întreprinderi:

„Guvernator al Iudeii, numit de suveranul persan Artaxerxe I (464-424 î. Hr.). Neemia era paharnicul lui Artaxexes, dar când a aflat de starea îngrozitoare a Ierusalimului a cerut şi a obţinut permisiunea de a se duce acolo pentru o perioadă limitată. A ajuns la Ierusalim în 444 î. Hr. în calitate de guvernator al Iudeii (în Neemia 8, 9 este numit tirşata, Excelenţă, probabil echivalentul persan al titlului de guvernator).  Prima lui iniţiativă a fost să reconstruiască zidul Ierusalimului, proiect la care au participat toţi locuitorii cetăţii. Construirea zidului a provocat opoziţia violentă a vecinilor, conduşi de Sanbalat, guvernatorul Samariei, de Gheşem arabul şi de căpeteniile din Amon şi Aşdod. Aceasta nu l-a oprit pe Neemia să continue construcţia şi toţi iudeii cu o mână lucrau, iar în cealaltă ţineau sabia (4, 17). Zidul a fost terminat în cincizeci şi două de zile. Neemia a iniţiat şi reforme sociale ca anularea datoriilor celor săraci şi repopularea Ierusalimului cu o zecime din populaţia Iudeii. Neemia, ajutat de Ezdra, a reorganizat viaţa comunităţii evreieşti şi a făcut un legământ cu poporul ca să se despartă de celelalte neamuri. În 432 î. Hr., Neemia s-a întors la Ierusalim după o îndelungată absenţă. L-a alungat pe Tobia amonitul din Templu, a izgonit femeile străine, a restabilit serviciile de pază ale preoţilor şi leviţilor la Templu şi a impus respectarea Şabatului la Ierusalim”[14].

În sfârşit, vom apela la scrierea lui Iosif Flaviu care, povestind cele cuprinse în Cartea Neemia, aduce amănunte suplimentare şi pune unele accente preţioase pentru cercetătorul atent:

„Printre iudeii robiţi se număra şi paharnicul lui Xerxe, cu numele de Neemia. Pe când se plimba într-o zi în faţa porţilor Susei, capitala perşilor, a auzit nişte străini care se îndreptau spre oraş după o călătorie îndelungată vorbind între ei în evreieşte, aşa că i-a întrebat de unde veneau. Aceştia i-au răspuns că plecaseră din Iudeea şi el i-a întrebat din nou ce se mai întâmplă cu poporul şi cu capitala lor, Ierusalim. Ei i-au spus că toţi o duc foarte rău şi că zidurile de apărare au fost făcute una cu pământul, iar noroadele învecinate aduc iudeilor nenumărate ponoase. Ziua ele se năpustesc asupra ţării şi o jefuiesc, noaptea îşi continuă blestemăţiile, astfel că mulţi dintre locuitorii ţinutului sau chiar din Ierusalim devin robi şi, la ivirea zorilor, drumurile sunt acoperite cu hoituri. Adânc mişcat de nenorocirile abătute asupra compatrioţilor săi, Neemia a izbucnit în plâns şi, înălţându-şi privirile spre cer, a zis: «O, Doamne, câtă vreme ai să mai năpăstuieşti poporul nostru? Iată că toţi au ajuns să ne jefuiască cum şi când vor ei!».  În timp ce stătea în faţa porţilor şi plângea, a sosit un slujitor care l-a vestit că regele vrea să se aşeze la masă. Numaidecât el a plecat aşa cum era, fără să-şi spele faţa, grăbit să-şi îndeplinească slujba pe care o avea pe lângă rege. După ce a prânzit, regele era bine dispus şi mai vesel decât în mod obişnuit. Cum a dat cu ochii de Neemia şi i-a văzut faţa mâhnită, l-a întrebat care era pricina supărării sale. Rugându-L pe Dumnezeu să-i dea harul vorbirii şi puterea de a convinge, el a cuvântat aşa: «Cum aş putea oare, stăpâne, să arăt altfel şi să n-am inima îndurerată câtă vreme aflu că la Ierusalim, oraşul de baştină unde zac înmormântaţi înaintaşii mei, zidurile au fost prăvălite la pământ şi porţile mistuite de flăcări? Îngăduie-mi, rogu-te, să mă duc acolo, să-i înalţ zidurile şi să termin clădirea templului!».  Regele s-a învoit să-i îndeplinească dorinţa şi a făgăduit să-i încredinţeze scrisori adresate satrapilor săi, pentru ca aceştia să-l primească cu bunăvoinţă, aşa cum se obişnuieşte, făcându-i rost de tot ceea ce avea nevoie. Apoi a adăugat: «Dar acum, alungă-ţi tristeţea şi slujeşte-mă cu obişnuita ta veselie!».  Atunci Neemia l-a proslăvit pe Dumnezeu, i-a mulţumit regelui pentru favoarea făcută şi şi-a îndepărtat mâhnirea, înălţându-şi chipul radios, înveselit de ceea ce i se promisese. A doua zi, regele l-a chemat la el şi i-a dat o scrisoare către Adaeus[15], guvernatorul Siriei, Feniciei şi Samariei, prin care le trimitea porunca să-şi arate respectul faţă de Neemia şi să-i ofere ceea ce avea nevoie pentru construcţie.  Când a ajuns aşadar la Babilon şi mulţi dintre compatrioţii lui s-au oferit să-l însoţească, Neemia s-a îndreptat spre Ierusalim în al douăzeci şi cincilea an al domniei lui Xerxe[16]. Acolo a arătat scrisoarea Domnului, apoi a înmânat-o lui Adaeus şi celorlalţi guvernatori; chemând la Ierusalim întregul popor, a păşit în mijlocul templului şi a ţinut următoarea cuvântare: «Ştiţi desigur, fraţi iudei, că Dumnezeu a ţinut minte numele strămoşilor noştri Abraham, Isaac şi Iacob şi, întrucât ei au avut o fire dreaptă, n-a contenit niciodată să aibă grijă de noi. Pe mine m-a ajutat să obţin de la rege împuternicirea de a reclădi zidurile oraşului nostru şi de a întregi acea parte a templului care mai lipseşte. Deoarece cunoaşteţi prea bine duşmănia pe care ne-o poartă noroadele învecinate şi vă daţi seama că, la aflarea intenţiei noastre de reînălţare a meterezelor, ele se vor împotrivi, recurgând la toate mijloacele ca să ne zădărnicească lucrările, vreau să vă puneţi nădejdea mai întâi în Dumnezeu, gata să fie o stavilă în calea urii lor. Apoi nu trebuie să întrerupeţi reconstrucţia nici ziua, nici noaptea, ci dimpotrivă, să munciţi cu întreaga voastră râvnă, căci depinde numai de voi să folosiţi prilejul favorabil de acum!».  După ce a vorbit astfel, a cerut magistraţilor să măsoare lungimea zidurilor şi să împartă munca întregului popor, pe oraşe şi târguri, deopotrivă, după puterile fiecăruia. A promis că el însuşi şi însoţitorii lui vor lua parte la lucrări, apoi a împrăştiat adunarea. S-au pus numaidecât pe treabă iudeii. Ei au primit acest nume din ziua când au părăsit Babilonul, de la cei din seminţia lui Iuda, sosiţi primii în ţara care poartă aceeaşi denumire ca şi locuitorii ei.  Vestea că zidurile de apărare se înălţau într-un ritm susţinut a stârnit adânca nemulţumire a ammaniţilor, moabiţilor, samaritenilor şi a tuturor locuitorilor Coelesiriei, care au făcut în aşa fel încât să le întindă capcane, spre a-i abate de la îndeplinirea planurilor lor. Ei au omorât mulţi iudei şi s-au străduit să pună la cale chiar şi pieirea lui Neemia, tocmind nişte străini care să-l ucidă. Apoi au căutat să le inspire teamă şi îngrijorare, răspândind zvonul că o mare oaste alcătuită din diferite noroade se pregătea să-i invadeze… Spaima iudeilor a fost atât de mare încât puţin a lipsit ca ei să abandoneze lucrarea. Dar Neemia nu s-a lăsat intimidat de strădania duşmanilor de a întrerupe construcţia, ci pentru propria-i siguranţă, a pus o gardă de corp în preajma lui, din dorinţa de a nu stingheri deloc strădaniile lor susţinute. Toate măsurile de protecţie şi de prevedere nu şi le-a luat Neemia fiindcă se temea de moarte, ci din convingerea că, după moartea lui, concetăţenii săi nu vor mai duce construcţia zidurilor până la capăt. A dat poruncă aşijderea lucrătorilor să vină la muncă bine înarmaţi. Iată de ce purtau sabia la cingătoare chiar şi cioplitorii în piatră, precum şi cei ce aduceau materialul lemnos, obligându-i pe aceştia să aibă la îndemână scuturile. Din cinci sute în cinci sute de paşi a postat trâmbiţaşi cărora le-a cerut ca, la apropierea duşmanilor, să dea semnalul de alarmă, astfel ca poporul să se înarmeze de luptă şi să nu ajungă, golaşi şi nepregătiţi, pradă vrăjmaşilor. Chiar şi în cursul nopţii făcea el însuşi înconjurul oraşului, fără să se plângă de osteneală, de nevoia hranei şi a odihnei. Ne se slujea nici de una, nici de alta, mânat de plăcere, ci ca să-şi întreţină viaţa. Neemia a suportat acest efort neîntrerupt timp de doi ani şi patru luni. Căci atât a durat înconjurarea cu ziduri a Ierusalimului, încheiată în luna a noua din al douăzeci şi optulea an al domniei lui Xerxe. Când înălţarea meterezelor s-a terminat, Neemia şi mulţimea au închinat Domnului jertfe de mulţumire pentru înfăptuirea lor şi sărbătoarea a ţinut opt zile. Auzind de terminarea construcţiei zidurilor de apărare, noroadele care locuiau în Siria s-au revoltat. Când a văzut cât de puţin numeroasă era populaţia Ierusalimului, Neemia a îndemnat preoţii şi leviţii să părăsească ţinutul din jur ca să se mute în oraş şi să se stabilească acolo, nedându-se în lături să le construiască locuinţe pe cheltuiala lui. Poporului care lucra pe ogoare i-a poruncit să trimită la Ierusalim a zecea parte din recoltă, pentru ca preoţii şi leviţii, având mereu la îndemână suficiente provizii, să nu neglijeze cumva slujirea lui Dumnezeu. Agricultorii au făcut cu dragă inimă ceea ce le-a cerut Neemia. Aşa se face că populaţia oraşului Ierusalim a crescut de la o zi la alta. Neemia a mai dat încă multe alte rânduieli vestite şi demne de toată lauda, murind la adânci bătrâneţi. A fost un om bun şi drept, foarte dornic de preţuirea compatrioţilor săi, cărora le-a lăsat, ca un trainic monument, zidurile Ierusalimului. Acestea sunt faptele care s-au petrecut în timpul domniei lui Xerxe”[17].

 

Am socotit utilă şi introducerea unui articol care prezintă situaţia evreilor de la primele deportări masive şi până la restaurarea din perioada persană, în care un rol de frunte l-au avut Ezdra şi Neemia:

Exilul (597-538). După primul exil din 597, căderea Ierusalimului şi distrugerea primului templu în 587 au destructurat poporul iudean, tăindu-l în două:

        cei rămaşi pe teritoriul iudean, probabil cei mai numeroşi;

        şi cei care au trăit în exil, îndeosebi în Babilonia.

Această dispersare risca să-l măture în afara istoriei şi, timp de vreo 50 de ani, poporul iudean a părut aproape cu totul redus la tăcere.

1. Poporul rămas în ţară. Situaţia poporului rămas în Iuda, format în special din tineri (cf. Ieremia 30,10) ne este cunoscută doar prin unele aluzii şi prin situaţia generală a regiunii. În anul 582, Amon şi Moab au fost transformate în provincii neo-babiloniene şi Nabucodonosor a deportat, din nou, un anumit număr de iudeeni (Ieremia 52, 30). Cam prin anul 573, după 13 ani de asediu, Tirul i s-a predat lui Nabucodonosor (Iezechiel 29, 17 ş. u.). Aliat cu neo-babilonienii, Edom ocupa, începând din 587, întreg sudul muntelui Iuda şi al Şefelei, controlând localităţile Lakiş, Hebron, şi Ein-Gedi, dar acest regat a fost suprimat şi probabil alipit provinciei neo-babiloniene a Arabiei de către Nabonide în 553-552.

Plângerile (lui Ieremia) oglindesc probabil situaţia iudeenilor sub ocupaţia neo-babiloneană; ei erau dezorientaţi şi demoralizaţi, dar se străduiau să se adune în mijlocul ruinelor templului, pentru a celebra sacrificii nesângerânde: ofrande şi tămâieri (cf. Ieremia 41, 5).

2. Exilaţii. Exilaţii din 597, 587 şi 582 reprezentau cam 20 000 de persoane, inclusiv femeile şi copiii. Aceste deportări afectaseră în special clasele conducătoare: familia regală, notabilii, înalţii funcţionari militari şi civili, precum şi meşteşugarii şi tehnicienii, mai ales cei care lucrau fierul. Spre deosebire de neo-asirieni, neo-babilonienii grupau deportaţii după originea lor şi le recunoşteau o anumită autonomie, cu un sfat al Bătrânilor; ei i-au instalat în regiunea Nippur (Iezechiel 3, 15; Ezdra 2, 59; Neemia 7, 61). Iehoiakin, deşi prizonier, rămânea regele lor legitim, dar, local, conducătorii exilaţilor erau Bătrânii, care consultau eventual pe profeţi, îndeosebi pe Iezechiel. Aceştia denunţară speranţa deşartă a unei reîntoarceri grabnice în ţară şi îi sfătuiră pe exilaţi să se organizeze pentru a trăi în noua lor ţară (Ieremia 29, 5-7). Având o anumită cultură şi, probabil, o anumită cunoaştere a limbii arameice, limba internaţională a epocii, cei mai mulţi exilaţi par să fi reuşit destul de bine în comerţ sau în administraţia înaltă.

Această integrare nu i-a împiedicat să-şi păstreze cultura şi un sentiment naţional puternic, cu speranţa unei restaurări (Iezechiel 37: viziunea osemintelor uscate). Pentru aceasta ei au socotit ca un semn antemergător eliberarea lui Iehoiakin în anul 561, cu prilejul urcării pe tron a lui Avil-Marduk (IV Regi 25, 27-30). Nemaifiind nevoiţi să exercite sacrificii, preoţii par să se fi ocupat de învăţământ şi de adaptarea tradiţiilor naţionale. Activitatea lor literară se află probabil la originea relatării sacerdotale, un fel de memento al principalelor rituri (circumcizie, tabu-uri alimentare, sărbători…) în cadrul unui calendar revizuit, calendarul sacerdotal, ţinând seama de achiziţiile astrologiei babiloniene.

În anul 587, unii iudeeni căutaseră refugiu în ţările vecine: Amon (Ieremia 41, 11 ş. u.), Moab, Edom, Fenicia, Filistia şi, mai ales, Egipt. În această ultimă ţară de azil, unde scăpau de controlul neo-babilonean, iudeenii par să fi devenit mai ales mercenari în garnizoanele din Migdol, Tahpane, Memfis şi Elefantina (Ieremia 44, 16: ţara din sud).

Imperiul neo-babilonean n-a durat; Autoritatea lui Nabonide (556-539), care a cucerit Teima şi a stat 10 ani în Arabia (cca. 552-542), a fost contestată chiar în Babilonia, în timp ce regele persan Cirus îl învingea pe Cresus, regele Lidiei şi cucerea oraşul Sardes (547/6). Curând el s-a înfăţişat în Babilon, unde a fost primit ca un eliberator (la 19 octombrie 539) de către preoţii lui Marduk şi de o serie de exilaţi iudeeni (Isaia 40-55).

 

Restaurarea evreiască în epoca persană (538-332). Încă din anul 538, Cirus a promulgat un decret care autoriza reîntoarcerea exilaţilor în Iudeea şi prescria reconstruirea templului de la Ierusalim şi restituirea vaselor sfinte pe care Nabucodonosor le luase din acest sanctuar, transportându-le în Babilonia (text aramean: Ezdra 6, 3-5; adaptare ebraică: Ezdra 1, 2-4). Şeşbasar, prinţ de Iuda şi probabil fiul cel mai mic al lui Iehoiakin (I Paralipomene 3, 15), a fost însărcinat cu această misiune, fiind numit prefect/guvernator (pepah) al provinciei Iudeea. Această măsură a fost un semi-eşec: după cei aproape 50 de ani de la căderea regatului, puţini exilaţi sau urmaşi de exilaţi au luat hotărârea să se întoarcă în ţara strămoşilor, chiar dacă s-au arătat generoşi în trimiterea de fonduri. La Ierusalim, abia începute (Ezdra 5, 16), lucrările de reconstrucţie a templului au fost oprite (Ezdra 4, 24), în urma diferitelor intrigi ale notabililor din Iudeea sau din provinciile vecine. Cambise (530-522) a mobilizat curând toate resursele regiunii pentru a cuceri Egiptul, iar provincia Iehud [Iudeea] şi-a pierdut rolul strategic la hotarele imperiului.

Când a murit Cambise, s-au înfruntat într-un război civil Bardia-Gaumata şi Darius. Se pare că Gaumata a fost cel care l-a trimis pe Zorobabel, fiul lui Şaltiel, fiul mai mare al lui Iehoiakin, ca guvernator al Iudeei, în 522. Însoţit de marele preot Iosua (Agheu 1, 1; Ezdra 2, 2) şi de exilaţi care se întorceau în ţară, Zorobabel a restabilit întâi cultul şi sărbătorile în jurul altarului arderii de tot (Ezdra 3, 6), apoi a început din nou reconstrucţia Templului. După ce şi-a înfrânt adversarul, Darius a confirmat edictul lui Cirus (Ezdra 6, 7-12) şi lucrările au putut folosi lemn din Liban, importat din Fenicia prin portul Ioppe (Ezdra 3, 7). Zelul constructorilor a fost susţinut de predicile profeţilor Agheu şi Zaharia, într-un climat de exaltare naţională şi religioasă, tinzând la proclamarea lui Zorobabel ca rege. Totuşi, toate au rămas în ordine şi Al doilea Templu, mai puţin impunător decât cel dintâi, a fost inaugurat la sărbătoarea de Pesah din anul 515 (Ezdra 6, 13-22).

Din 515 până în 445, potrivit câtorva stampile, peceţi şi bule, sarcina de guvernator pare să fi trecut de la Zorobabel la Hanana/Hanania, apoi la Elnatan, soţul lui Şelomit, fiica lui Zorobabel şi sora lui Hanania (I Paralipomene 3, 19), ieşind în acest fel din linia davidică. Ştampilele arameene ichud din această epocă corespund probabil colectării dijmelor sau impozitelor, cu privire la care autorităţile persane erau intransigente. Presiunea fiscală părea cu atât mai nejustificată cu cât lucrările de reconstruire a Ierusalimului au fost stopate la începutul domniei lui Artaxerxe I-ul (464-424) de teama unei revolte (Ezdra 4, 6-22), încurajată de răscoala lui Inaros în Deltă.

Pentru a debloca această situaţie, un paharnic evreu al lui Artaxerxe, Nehemia (Neemia 1-2), a obţinut să fie trimis la Ierusalim ca guvernator al Iudeei cu depline puteri pentru a relua lucrările (445). În pofida invidiei guvernatorilor vecini, dar cu sprijinul marelui preot Eliaşib, Nehemia a restaurat zidul de incintă al Ierusalimului în 52 de zile (Neemia 6, 15). După aceea, el a repopulat capitala (Neemia 7, 4-5;11) şi a ameliorat climatul social, renunţând la partea sa din impozite (Neemia 5) şi decretând o reducere generală a datoriilor. Revenit la Ierusalim după o şedere probabil de un an pe lângă Artaxerxe, în 433, el s-a străduit să facă să fie respectată legea deuteronomică (zeciuiala, şabatul, interzicerea căsătoriei cu femei străine), denunţând chiar prostul exemplu al familiei marelui preot Eliaşib, aliată cu guvernatorii vecini. Sfârşitul guvernatorului Nehemia rămâne obscur. Ştim doar, prin papirusul 30 de la Elefantina, că în 407 Bagohi/Bagoas era guvernatorul Ierusalimului, iar Delaia, fiul lui Sanballat – guvernatorul Samariei, mare preot fiind Iehohanan (Neemia 12, 22).

Misiunea lui Ezdra este datată la al şaptelea an al lui Artaxerxe (Ezdra 7, 8), fără a se preciza dacă este vorba de Artaxerxe I-ul (464-424) sau de Artaxerxe II (404-359), a doua soluţie (398) părând mai probabilă. Potrivit termenilor firmanului lui Artaxerxe, Ezdra era un preot scrib al Legii lui Dumnezeu din ceruri. Misiunea sa, care pare să fi vizat pe toţi evreii din Transeufratene, consta în a reorganiza justiţia şi a face să fie aplicat un cod legislativ unic (Ezdra 7, 25-26), probabil Pentateuhul sau Tora, în care redactarea sacerdotală a unificat diferite tradiţii mai vechi.

Mulţumită sprijinului politic şi financiar al autorităţii persane şi a susţinerii de către căpeteniile tradiţionale, Ezra a dus la bun sfârşit misiunea sa. Noua Lege a fost promulgată la Ierusalim (Ezdra 9) şi ulterior acceptată ca Scrierea Sfântă atât de samariteni cât şi de evreii din Iudeea şi din diaspora.

Într-un context politic regional marcat de revoltele Egiptului, Ciprului şi Sidonului, sfârşitul epocii persane în Iudeea şi Samaria ne sunt cunoscute în esenţă prin cele dintâi monede locale (Gaza, Ascalon, Aşdod, Ierusalim, Samaria), prin ostraca (Beerşeva, Arad) şi, mai ales, prin papirusurile arameene găsite într-o peşteră de la Wadi Daliyeh, scrise însă în Samaria (în esenţă, acte juridice de transferuri de sclavi).

Cu excepţia secolului al IV-lea, epoca persană în Palestina pare să fi fost în general paşnică şi prosperă, cu o anumită sporire demografică. Aceasta este adevărat în special pentru Iudeea, unde, creşterii naturale a populaţiei rămasă pe loc i s-a adăugat un număr de repatriaţi care, prin formaţia şi cultura lor şi prin folosirea arameicii, au devenit probabil cadrele provinciei. Arameica era limba administraţiei persane; se pare că, în urma misiunii lui Ezdra, s-a pornit copierea Legii ebraice, folosind scrierea arameică, care va deveni mai târziu ebraica pătrată. Întrucât n-a primit repatriaţi, Samaria a rămas mai conservatoare în această privinţă şi scrierea samariteană ulterioară este o dezvoltare directă a scrierii paleoebraice. În schimb,arameica a devenit cu totul preponderentă în comunităţile diasporei, aşa cum ne arată, mai ales, numeroasele papirusuri juridice, epistolare şi literare, datate de la 515 până la 308, ale comunităţii iudeo-arameene din Elefantina. Aceste papirusuri permit să se sesizeze diferite aspecte, familiale, economice, juridice şi religioase, ale vieţii evreilor în Egipt. Cea mai importantă comunitate din diaspora rămâne totuşi Babilonia, unde dinamismul economic al unor exilaţi ne este revelat prin tablele accadiene ale întreprinderii Muraşu din Nippur”[18].


[1] BBVA, p. 537

[2] BBVA, p. 537

[3] AB, p. 218

[4] BBVA, p. 537

[5] BBVA, p. 538

[6] SEP 3, p. 313

[7] AB, p. 304

[8] Origen, Omilii la Cartea Numerii, XXIII, 4

[9] BBVA, p. 538

[10] AB, p. 329

[11] DEI, p. 805

[12] Mircea Eliade, op. cit., pp. 229-230

[13] AB, p. 218

[14] DEI, pp. 561-562

[15] Textul biblic numeşte doar pe Asaf, de la care urma să fie procurate materiale pentru construcţii.

[16] După Iosif Flaviu, anul ar fi 461 î. Hr. Conform datelor biblice, Neemia porneşte către Ierusalim în decembrie 446 î. Hr., în al 21-lea an al domniei lui Artaxerxe.

[17] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XI, V, 6-8

[18] DEI, pp. 884-887

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s