Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 12

CAPITOLUL 12 – Prin bătrâneţe, omul, tot mai puţin. Elogiul Ecclesiastului. Sfârşit.

1: Adu-ţi aminte de Ziditorul tău

în zilele tinereţilor tale,

mai înainte de a veni zilele răutăţii

şi mai înainte de a se apropia anii

în care vei zice: – Ei sunt pe dinafara voii mele!;

2: mai înainte de a se întuneca soarele şi lumina

şi luna şi stelele

şi de a se-ntoarce norii după ploaie;

Povaţă conclusivă, cu care se deschide ultimul capitol al Ecclesiastului. De Dumnezeu se cuvine a ne apropia de tineri, pentru a avea mai apoi deprinderea cu El. Desigur, însă, că orice vârstă e potrivită pentru a ne uni cu El, dacă încă n-am făcut-o. Peste cel deprins din tinereţe cu intimitatea lui Dumnezeu nu mai vin zilele răutăţii, chiar dacă nu sunt feriţi de decrepitudinea trupească.

„Cele două versete care urmează, 3 şi 4, alcătuiesc o emoţionantă, tristă evocare a degradării la care bătrâneţea îl supune pe om. Tradiţia rabinică a încercat să traducă metaforele în termenii următori: paznicii casei = braţele şi palmele; oamenii puterii = umerii; morăriţele = dinţii; cele ce se uită prin ferestre = ochii; uşile dinspre uliţă = urechile; glasul morii = vocea; scularea în ciripitul păsării = somnul puţin al bătrânului; fiicele cântului = încercările de a mai face vocalize. Desigur, totul sub semnul probabilităţii”[1]:

3: de ziua când paznicii casei vor tremura

şi oamenii puterii se vor cutremura,

când, tot mai puţine, morăriţele se vor opri

şi când cele ce se uită prin ferestre se vor întuneca

4: şi vor închide uşile dinspre uliţă,

de vreme ce glasul morii a scăzut;

când te scoli în ciripitul păsării

şi când toate fiicele cântului se sting;

„Cel ce ai dat păsărelelor glas să grăiască, dăruieşte-mi şi mie, atotticălosului, cuvânt, ca să povestesc tuturor în scris şi în viu grai cele ce le-ai făcut cu mine pentru mila Ta infinită, Dumnezeul meu, şi numai pentru multa Ta iubire de oameni!”[2].

5: când te uiţi lung după înălţimi

şi frică îţi este pe drum,

când înfloreşte migdalul

şi creşte lăcusta

şi se scutură chiparosul,

în timp ce omul se duce spre casa veşniciei lui,

iar cei ce plâng se învârtesc pe uliţă;

„La Filon (De vita Mosis II, 186), migdalul este pomul care înfloreşte cel dintâi şi ultimul care îşi pierde frunzele. Stuart Weeks, în capitolul dedicat Ecclesiastului în Oxford Bible Commentary, indică migdalul ca simbol al încărunţirii şi lăcusta ca simbol al slăbiciunii trupeşti; simbolul caperului rămâne neclar (şi el însă are florile albe)”[3].

6: mai înainte ca firul de argint să se rupă

şi floarea de aur să se sfărâme

şi vadra de la izvor să se spargă

şi roata să se-nvârtă la fântână;

7: mai înainte ca praful să se-ntoarcă în pământ aşa cum a fost

şi suflarea să se-ntoarcă la Dumnezeu, la Cel care a dat-o.

„Aluzie la Facerea 2, 7: Domnul… a suflet asupra lui (a omului) suflare de viaţă”[4].

Constatăm, aici, că autorul „nu tăgăduieşte continuarea existenţei umane, pe un alt plan, după moartea trupească, ci din contra, o afirmă ca pe o certitudine”[5].  Autorul se referă aici atât la suflet, cât şi la trup. „Că adevărul acesta este, află-l de aici; sau sufletul este viaţă, sau el are viaţă. Dacă este viaţă, atunci ar trebui să facă pe altcineva să trăiască, iar nu pe sine însuşi, după cum şi mişcarea face să se mişte un alt lucru, iar nu pe sine însăşi. Faptul că sufletul trăieşte, nimeni nu ar putea tăgădui. Dacă trăieşte însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte din viaţă, şi ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva decât aceea din care se împărtăşeşte. Sufletul se împărtăşeşte din viaţă, pentru că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască. Şi, ca atare, sufletul nu se va mai împărtăşi din viaţă când Dumnezeu va voi ca sufletul să nu mai trăiască. Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte Dumnezeu. Ci – după cum nu este cu putinţă ca omul să trăiască continuu şi nici ca sufletul să fie continuu la un loc cu trupul şi, atunci când trebuie ca armonia aceasta să se desfacă, sufletul părăseşte trupul şi omul nu mai există – tot astfel şi atunci când sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul vivificator pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de unde a fost atras”[6]. Deşi ar putea, Dumnezeu nu retrage viaţa sufletului, dar sunt acele suflete moarte, care se cufundă într-o falsă existenţă, prin îndepărtarea de Izvorul vieţii.

În versetele 3-7 a fost văzută şi o imagine a celei de a doua Veniri a Domnului: „mai înainte de a se rupe funia de argint – se face aluzie la împletitura stelelor, care sunt ca argintul la vedere – şi de a se zdrobi floarea de romaniţă a aurului – se face aluzie la soare, care are înfăţişarea aurului; romaniţa este cunoscuta plantă care are petalele ei jur-împrejur crescute în formă de raze. Şi se va scula la glasul păsării şi din înălţime vor vedea şi va fi spăimântare pe cale. Ce vor vedea? Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului (Matei 24, 30) şi vor plânge seminţii peste seminţii (Zaharia 12, 12). Ce are să se întâmple la venirea Domnului? Va înflori migdalul, se va îngreuna lăcusta şi se va risipi chiparosul. După cum spun exegeţii, migdalul înflorit arată că a trecut iarna. Trupurile noastre atunci, după trecerea iernii, au să înflorească o floare cerească. Şi are să se îngreuneze lăcusta înseamnă sufletul înaripat, îmbrăcat în trup. Şi se va risipi chiparosul înseamnă că fărădelegile cele spinoase se vor risipi”[7].

8: Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul -,

toate sunt deşertăciune.

Refren al cărţii de faţă.

9: În afară de faptul că Ecclesiastul a fost un înţelept,

el a învăţat poporul să cunoască ştiinţa,

iar auzul său a scrutat frumuseţea proverbelor.

10: Mult s-a străduit Ecclesiastul

să descopere cuvintele dorului,

scrisul săgetător, cuvintele adevărului.

Cuvintele dorului: „Literal: cuvintele dorinţei, cuvintele voii; cuvinte după vrere sau dorinţă (Arghezi ar fi tradus: cuvinte potrivite). Căutarea şi găsirea unui cuvânt, în strădania poetică, este nu numai o problemă tehnică, ci şi una afectivă”[8].

Scrisul săgetător: „Literal: scrisul în linie dreaptă; corect, dar care trebuie să aibă o ţintă şi s-o atingă”[9].

11: Cuvintele înţelepţilor sunt ca ţepuşele

şi ca nişte cuie bine bătute,

dăruite din îmbelşugarea unui singur Păstor.

Ţepuşele: „Grecescul vukentron (folosit numai aici în Vechiul Testament) înseamnă ţepuşă de îmboldit vitele. De aici, cuvântul-ţepuşă, cel menit să trezească nesimţirea limbajului de rutină”[10].

„În Textul Masoretic comparaţia din aceste ultime două stihuri se referă la culegerea de ziceri sau culegerea de propoziţii şi cunoaşte traduceri mai mult conjecturale. Imaginea este a unor cuie bine înfipte într-un perete, de care pot fi agăţate, în maximă siguranţă, obiecte casnice. Cât despre singurul Păstor, El nu poate fi decât Dumnezeu, Cel ce are şi dăruieşte”[11].  „După unii interpreţi, acest păstor este Solomon şi ar fi un ecou al primelor discuţii privind canonicitatea cărţii; după alţii, Păstorul este Dumnezeu, care îi inspiră pe înţelepţi: accentul s-ar pune astfel pe valoarea religioasă a cărţii (cf. TOB, nota ad loc.)”[12].

„Cuvintele înţelepţilor sunt cuvintele cele bine gândite care ajung în inimile ascultătorilor; ele lovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare. Sufletele care au primit credinţa sunt rănite de aceste săgeţi şi aprinse de marea dragoste de Dumnezeu”[13].  De aici, un îndemn pentru păstori: „Să mângâi mulţimile cu harul graiului, pentru ca ele să te urmeze de voie încotro le duci. Iar dacă în popor, vreunii se găsesc în vrajbă sau vină, să fie cuvintele tale în aşa fel încât să-l mişte pe cel ce le aude, să-l înţepe pe cel ce gândeşte la rău”[14].

„Cum se spune în Ecclesiast, toate textele Scripturii sunt cuvinte ale înţelepţilor care sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele… şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor şi nici un cuvânt din ele nu este de prisos. Dar Cuvântul este un Păstor al oilor cuvântătoare, a căror slavă este că nu sunt de acord cu cei ce nu au urechi de auzit (Luca 8, 8), dar, în schimb, sunt de acord cu adevărul”[15].

12: În afară de acestea, fiul meu, ia aminte:

A face cărţi multe e o treabă fără sfârşit,

iar neliniştea gândului e trudă pentru trup.

„Două sunt înţelesurile frazei: Fiule, fereşte-te de a scrie cărţi multe. Unul este: nu trebuie să posedăm cărţi multe, altul că nu trebuie să compunem sau să scriem cărţi multe. Dacă nu admitem primul înţeles, în tot cazul trebuie să-l admitem pe al doilea. În schimb, şi dacă îl admitem pe al doilea, nu trebuie neapărat să-l admitem pe cel dintâi. Din ambele interpretări, cred că ceea ce trebuie să învăţăm mai cu deosebire este că nu trebuie să compunem cărţi multe”[16]. Socotim că aici e condamnată prolificitatea celor care nu au nimic de spus ori propovăduiesc false învăţături. Sfântul Vasile cel Mare aplică versetul lui Apolinarie, vizându-i astfel pe toţi ereticii: „Cu uşurinţa pe care o are la scris şi cu destoinicia de a se exprima repede în orice domeniu a umplut lumea cu scrierile sale, nevoind să asculte de sfatul înţeleptului care zice să se ferească omul de scrierea multor cărţi, căci, unde e vorba de mulţime, şi greşelile sunt multe”[17].

13: Încheiere: Totul a fost auzit.

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile,

că omul întreg aceasta este.

14: Că Dumnezeu va aduce fiece faptă la judecată,

în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea.

„Dacă autorului i-ar fi fost străină credinţa în nemurirea sufletului, ar fi fost fără sens încheierea cărţii, care îl trimite pe cititor, fără nici un echivoc, la ideea responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu pentru toate cele săvârşite în această lume. […] Rostul judecăţii ar fi nejustificat atâta vreme cât nu s-ar mai continua viaţa individuală după moarte”[18].

Ni se cere să ne temem de Dumnezeu, dar „nu e vorba de frica începătoare, cea din pricina pedepselor, ci de cea desăvârşită şi desăvârşitoare, pe care suntem datori să o avem, pentru dragostea Celui ce a poruncit. Căci dacă de frica pedepselor nu facem păcatele, vădit este că, dacă n-ar sta înaintea noastră pedepsele, le-am face, având intenţia pornită spre păcat”[19].  Însă nici frica numită începătoare nu trebuie lăsată de-o parte, nici chiar de către cei îmbunătăţiţi: „această frică se cuvine să o aibă chiar şi cei sporiţi duhovniceşte, deoarece frica începătoare ţine de alcătuirea noastră”[20]. Totuşi, noi suntem chemaţi să depăşim frica şi să ajungem la iubirea desăvârşită: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire (I Ioan 4, 18).  „Frica este starea proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică”[21]. „Cunoştinţa duhovnicească urmează prin fire după lucrarea virtuţilor. Dar amândurora le premerge frica şi dragostea, iar dragostei îi premerge iarăşi frica. Tot cel ce zice cu neruşinare că se pot câştiga cele din urmă înainte de lucrarea celor dintâi a pus în sufletul său cea dintâi temelie a pierzării. Căci aceasta este calea Domnului: cele din urmă se nasc din cele dintâi”[22].

„Păzeşte poruncile Lui şi cu mintea şi cu simţirea. Căci dacă te sileşti să le păzeşti cu mintea, puţină trebuinţă vei avea de osteneli trupeşti ca să le păzeşti”[23]. Părinţii învaţă că omul dobândeşte frica de Dumnezeu având mereu amintirea morţii[24] şi a judecăţii; astfel, omul se va abate de la rău şi va ajunge la făptuirea binelui. Căci Fericit [e] bărbatul care se teme de Domnul (Psalmi 111, 1). De ce? Pentru că „se străduieşte cu toată râvna să împlinească poruncile”[25].

---

[1] BBVA, p. 866

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, 20

[3] SEP 4/I, p. 568

[4] BBVA, p. 866

[5] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[6] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, VI

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XV, 20

[8] BBVA, p. 866

[9] BBVA, p. 867

[10] BBVA, p. 867

[11] BBVA, p. 867

[12] SEP 4/I, p. 569

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 6

[14] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 5

[15] Origen, Filocalia, VI, 7

[16] Origen, Filocalia, V, 2

[17] Scrisori, 263, 4

[18] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[19] Teodor al Edesei, Una sută Capete foarte folositoare, 100

[20] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, IV, 3

[21] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 16

[22] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 44

[23] Isichie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 84

[24] Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 13

[25] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Cuvânt înainte

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 11

CAPITOLUL 11 – A lucra cu luare-aminte şi temeinicie. A te bucura de viaţă.

1: Aruncă-ţi pâinea pe faţa apei,

că după multe zile o vei găsi.

„Dacă rişti, vei avea surpriza actului fructuos”[1].  Sau, dacă versetul nu se referă la cel ce riscă, înţelesul ar putea fi acela dat de Targum: „Pâinea aruncată pe faţa apei este o imagine care nu mai apare în alte pasaje ale Bibliei; este interpretată de Targum şi de tradiţia patristică drept un îndemn la ajutorarea celor săraci”[2].

Un alt înţeles posibil ar fi acela ca să ne lăsăm cu totul pe mâna lui Dumnezeu şi El va avea grijă să schimbe spre fericirea noastră veşnică toate împrejurările potrivnice: „În viitor se va afla cum sunt şi câte sunt ale noastre. Aşa Dumnezeu a binevoit cu înţelepciune, să rămână în prezent ascuns adâncul judecăţilor Sale. Aceasta ştiind-o Ecclesiastul, a poruncit să se arunce fără gândire multă pâine pe faţa apei, ca una ce nu va fi ascunsă, nici pierdută ci va fi găsită mai târziu, mai sporită pentru cei ce de dragul binelui au împărţit-o cu simplitatea inimii ca din partea Domnului şi Mântuitorului nostru Hristos, Care le-a primit pe toate făcute de noi altora”[3].

2: Dă o porţie la şapte şi chiar la opt,

că nu ştii ce rău poate veni pe pământ.

„Targumul interpretează cele două numere ca o aluzie la lunile în care se fac semănăturile (a şaptea şi a opta). Ambrozie citează acest verset (Ep. 31 Ad Orontianum) subliniind că hebdomada corespunde Vechiului Testament, iar ogdoada – Noului Testament”[4].

„Vechiul Testament a cunoscut acest opt, căci zice Ecclesiastul: împarte cu bucurie în şapte şi chiar în opt, când Hristos a înviat şi ziua mântuirii celor noi a luminat […] tuturor. În această zi pătrunde în cei păcătoşi strălucirea şi fulgerarea deplinei şi desăvârşitei tăieri împrejur. De aceea şi Vechiul Testament a dat partea sa numărului opt la săvârşirea tăierii împrejur. Dar acest număr încă stătea ascuns în umbră”[5].  „Aşadar, a şaptea zi înseamnă taina legii, iar a opta, cea a învierii”[6].  „Trebuie să se ştie că numărul şapte indică tot timpul prezent, după cum spune prea înţeleptul Solomon ca să dea parte celor şapte şi chiar celor opt”[7].

3: Dacă se umplu norii de ploaie,

pe pământ o vor vărsa;

şi de va cădea copacul spre miazăzi ori spre miazănoapte,

în care loc va cădea copacul, acolo va fi.

„Bea din mai multe izvoare apa care cade din norii profetici. Oricine ia apa din minţi şi o duce la el, sau o bea din izvoare, el însuşi este plin de apă ca norii. Umple sânul minţii tale, pentru ca măruntaiele pământului tău să fie umede şi străbătute de pârâiaşe care i se potrivesc. Aşadar, cel ce citeşte şi înţelege de multe se umple. Iar cel ce s-a umplut alină şi seceta altora. […] Să fie aşadar cuvintele tale bogate în conţinut, să fie fără tină, să fie limpezi, pentru ca, printr-un cuprins moral, să pătrundă dulceaţa lor în urechile popoarelor”[8].

4: Cel ce păzeşte vântul nu seamănă,

iar cel ce se uită la nori nu seceră.

Chiar când roadele muncii noastre sunt incerte, avem datoria să nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu, având în fiecare început al lucrării pregustarea celor dorite. Dar toate acestea pot fi mutate şi în plan duhovnicesc: „Ia seama să nu-ţi fie multa înţelepciune lunecare a sufletului şi cursă înaintea feţei tale. Ci, încrezându-te în Dumnezeu, pune cu bărbăţie început drumului stropit cu sânge, ca să nu te afli pururea lipsit şi gol de Dumnezeu”[9].  „Pentru că precum Sfânta Fecioară a purtat pe Fiul lui Dumnezeu în trup, aşa cei ce au primit harul Sfântului Duh, Îl primesc totodată împreună cu el şi Îl poartă pe Acela [pe Fiul] în inima lor”[10].

5: Aşa cum nu cunoşti calea vântului,

nici cum anume se încheagă oasele în pântecele femeii însărcinate,

tot astfel nu cunoşti faptele lui Dumnezeu,

oricâte va face.

Imposibilitatea cunoaşterii faptelor lui Dumnezeu (şi a raţiunii lor tainice) îl face pe omul duhovnicesc să-şi conştientizeze neputinţa sa de făptură creată, ceea ce se face începutul cunoaşterii de sine: „Acela mai cu seamă se cunoaşte pe sine, care socoteşte că nu e nimic”[11]. Iar cel ce se pogoară astfel în smerenia, se va înălţa unindu-se cu Dumnezeu: „Cel ce se cunoaşte pe sine Îl cunoaşte pe Dumnezeu”[12].

Cuvintele pot fi adresate şi sufletului nostru: „Să cunoască, deci, fecioara înţeleaptă că ea se cuvine să aibă în sine pe Hristos, ca şi (Fecioara) Maria; precum aceea (L-a purtat) în pântece, tot astfel şi tu (să-L porţi) în inimă […]. Este întocmai cu ceea ce zice şi Ecclesiastul: Cum se formează fătul în femeia însărcinată, aşa este calea Duhului”[13].

6: Încă de dimineaţă seamănă-ţi seminţele,

iar seara nu-ţi lăsa mâna să se odihnească,

fiindcă nu ştii care anume vor rodi,

acestea sau acelea;

sau dacă toate, cu atât mai bine.

„Dimineaţa să semeni sămânţa ta, zice Solomon, adică sămânţa rugăciunii. Iar seara să nu înceteze mâna ta, ca nu cumva să fie o vreme care să despartă rugăciunea ta continuă şi să nu nimereşti ceasul în care să fie auzită”[14].

7: Dulce e lumina

şi bine le este ochilor să vadă soarele.

Aici ne putem gândi la Lumina lumii şi la Soarele dreptăţii, adică la Hristos, Cel care, restaurând pe om, i-a dăruit din nou acestuia lumina de care se despărţise prin păcat.

8: Că, chiar dacă omul va trăi ani mulţi

şi întru toţi aceştia se va veseli,

e bine să-şi amintească de zilele întunericului,

că tare multe vor fi.

Tot ce vine e deşertăciune.

„Cel ce vrea să se facă următor lui Hristos […] se cuvine, înainte de celelalte, să poarte necazurile care-i vin, sau bolile trupeşti, sau ocările şi osândirile de la oameni; pe lângă acestea, şi uneltirile celor nevăzuţi, cu curaj şi răbdare”[15].

9: Veseleşte-te, tinere, în tinereţile tale

şi-n zilele tinereţilor tale să te desfete inima

şi fără prihană umblă unde te-ndeamnă inima

şi unde te duc ochii,

dar să ştii că pentru toate acestea te va aduce Dumnezeu la judecată.

Libertatea omului nu e nicicând anulată, dar aceasta trebuie să se însoţească cu gândul la judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, pentru a nu aluneca spre cele primejdioase.

10: Aşadar, alungă-ţi mâhnirea din inimă

şi izgoneşte-ţi răul din trup;

căci tinereţea şi nebunia deşertăciune sunt.

Nu e condamnată tinereţea, dar e numită deşartă pentru caracterul ei trecător, în vreme ce nebunia e deşartă în mod intrinsec. Oricum, omul înduhovnicit, depărtându-se de rău, alungă din sufletul său şi mâhnirea, umplându-se de pacea lui Hristos.

„Unii au multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare faţă de ieşirea cuvintelor. Unii ca aceştia nu ştiu să scoată mânia din inimă şi pofta din trup, prin ceea ce obişnuieşte Duhul înnoitor să zidească inima curată”[16].

---

[1] BBVA, p. 865

[2] SEP 4/I, p. 566

[3] Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistolele, Către Ioan Cubicularul, 3

[4] SEP 4/I, p. 566

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 6

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXVI, 7

[7] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV,23

[8] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 4

[9] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LVI

[10] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de Cuvinte, XIX, 1

[11] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXV, 4

[12] Sf. Antonie cel Mare, Epistole, VII

[13] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XXI, C-1

[14] Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două feluri ale rugăciunii, 2

[15] Sf. Simeon Metafrastul,  Parafrază la Macarie Egipteanul, 129

[16] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, 53

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 10

 

CAPITOLUL 10 – Cugetări felurite.

1: Muştele muribunde strică dulceaţa uleiului gătit;

un dram de înţelepciune e mai de preţ decât slava cea mare a nebuniei.

Primul vers poate viza şi învăţăturile eretice sau eterodoxe. Sau putem înţelege că „cea mai mică patimă desfiinţează puterea virtuoşilor”[1].

2: Înţeleptul îşi are inima de-a dreapta,

iar nebunul îşi are inima de-a stânga.

„Dreapta şi stânga simbolizează binele şi, respectiv, răul; direcţia bună sau rea”[2]. „J. L. Crenshaw (Ecclesiastes, OTL, 1988, pp. 169 sq.) notează că în Antichitatea israelită mâna dreaptă conota puterea şi că, în general, partea dreaptă era aureolată de calităţi morale şi de bunăvoinţă divină, ceea ce explică faptul că locul de onoare era la dreapta. Mâna stângă, dimpotrivă, simboliza prostia şi caracterul pervers (cf. Iona 4,11). Poziţii similare sunt atestate în lumea greacă, inclusiv la nivel lingvistic (adjectivul care înseamnă stâng are sensuri negative; vezi şi uzul clasic al lat. sinister)”[3].

3: De asemenea, când un nebun merge pe drum,

inima lui duce lipsă

şi tot ce gândeşte e nebunie.

„Inima lui duce lipsă: spiritul său devine slăbănog”[4].   „De ce am căzut în starea aceasta vrednică de plâns? Nu din pricina nebuniei noastre? […] Şi pentru ce toate acestea? Nu a fost zidit omul întru toată desfătarea, toată bucuria, întru toată odihna, întru toată slava? Nu era în rai? I s-a poruncit: Să nu faci acestea! Şi a făcut. […] De aceea, Dumnezeu […] zice: Acesta e nebun nu ştie să se bucure”[5].   „Prin urmare cel ce vrea să meargă pe aleea împărătească (adică a Împărăţiei lui Dumnezeu) trebuie, prin învăţătura Apostolului, să treacă prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi pe cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă (II Corinteni 6, 7-8). Având judecata drept cârmaci, sub suflul Duhului Sfânt, trebuie cu mare băgare de seamă să ne îndreptăm pe calea virtuţii, prin valurile umflate ale ispitelor, ştiind că cea mai mică abatere la dreapta sau la stânga ne va zdrobi îndată de stânci primejdioase. […] Adică abătându-te spre dreapta să te măguleşti de propriile virtuţi şi să te mândreşti pentru dreptele izbânzi spirituale, iar spre stânga, pe cărarea păcatelor, să-ţi cauţi slavă după cuvântul Apostolului, întru ruşinea ta (Filipeni 3, 19)”[6].  „Iar Domnul stă întotdeauna la dreapta şi nu la stânga, pentru că bărbatul sfânt n-are partea stângă, iar alături de cei păcătoşi şi cei nelegiuiţi Domnul nu obişnuieşte să stea, pentru că aceştia nu au partea dreaptă”[7].

Şi tot ce gândeşte e nebunie: Omul căzut are privirea minţii întunecată de păcat, orbecăind după cele ale lumii, iar „gândurile lui sunt neputincioase (bolnave)”[8].

4: Dacă duhul celui puternic se ridică împotrivă-ţi,

nu-ţi părăsi locul,

căci firea domoală pune capăt păcatelor mari.

„Vrea să te ridice cel vrăjmaş şi să te ducă cu el, fiindcă pizma este pentru nădejdea ta, pizmaş pentru darul tău. Dar tu, oricine este cel ce te găseşte în rândul preoţilor Domnului, parte stăpânire a Lui, nu pleca de sub stăpânirea Domnului”[9]. „Nu eşti tu singurul pricinuitor al păcatului, ci este şi un alt sfătuitor, foarte rău, diavolul. Acela sfătuieşte pe toţi, dar nu are putere peste cei ce nu-l ascultă. Încuie uşa ta, îndepărtează-l de la tine şi nu te va vătăma! Dacă însă vei primi cu indiferenţă amintirea poftei, cu ajutorul gândurilor, se înrădăcinează în tine, îţi înlănţuie judecata şi te trage în groapa relelor”[10]. „Să nu-i îngădui să se suie asupra ta, nici să vorbeşti cu el, ci aleargă la Dumnezeu. Căci dacă voieşti să-i răspunzi, vei cădea în palavre şi te va îndepărta de la căldura rugăciunii”[11]. „Căci patimile nelovite cresc mereu spre o urâciune mai mare şi, punând stăpânire pe inimă şi pe minte, le duce la o pierzanie totală. Deci trebuie să pedepsim viciul, trezvia din noi înăbuşindu-l şi desfiinţându-l cu încetul, prin revenirea la ceea  ce e bine”[12].  „Se arată că, potrivit Scripturilor, puterile vrăjmaşe ne sunt pomenite ca potrivnice, dar până la urmă vor fi osândite”[13].  „Domul este oarecum loc încăpător pentru drepţi, şi neapărat cel ce este în El se bucură şi se veseleşte. Păcătosul, însă, face loc diavolului său pentru că nu ascultă de cel ce a spus nu daţi loc diavolului şi nici de Ecclesiast”[14].  „Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu”[15].  „Sau: zicând loc a venit să vadă inima”[16].  „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare (II Timotei 3, 16). De aceea a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală. Că spune Scriptura: tămăduirea va pune capăt marilor păcate”[17].   „Deci trebuie să ne păzim şi să evităm cu toată puterea pagubele ce ne vin din pofte. […] Căci nevoia ne constrânge să ne păzim gândurile de duhul celui ce stăpâneşte. Şi dacă este în noi puterea de-a împiedica, să ne grăbim îndată a pedepsi ceea ce se ridică în noi şi să nu-i îngăduim să se înrădăcineze, din neglijenţă, în mintea noastră, ci să căutăm să o tăiem ca pe un început al răutăţii şi să facem ca mintea să lucreze neîmpiedicată, sau să cunoască limpede că va birui repede pe Satana care ne linguşeşte”[18].

5: Există un rău pe care l-am văzut sub soare,

ca şi cum fără voie ar fi scăpat de la cel puternic:

6: Nebunul pus pe culmile cele mai înalte

şi bogaţii şezând în locuri umile;

7: am văzut robi călări

şi domni mergând pe jos ca robii.

O temă ce revine în capitol, aceea a contrastului între înţelepciune şi nebunie. Sunt înşirate anomalii ale lumii acesteia, ce se repetă generaţie după generaţie, de natură a deruta pe cei ce nu-şi pun încrederea lor în Dumnezeu.

8: Cel ce sapă groapa va cădea într-însa,

iar cel ce dărâmă gardul va fi muşcat de şarpe.

Proverb folosit din antichitate până azi, aproape pretutindeni, cu înţelesul că cel ce face răul va avea parte de rău. Căderea de care se vorbeşte a fost văzută şi drept căderea din credinţă, aceasta fiind cea mai adâncă groapă cu putinţă: „Aceasta este tăria, acesta este împrejmuirea credinţei noastre. Cine o va dărâma se va dărâma pe sine”[19].

9: Cel ce scoate pietre se va răni cu ele;

cel ce despică lemne se va primejdui.

Verset care-l întăreşte pe cel de mai sus.

10: Dacă securea s-a tocit şi nu i-ai ascuţit tăişul,

îţi trebuie putere-ndoită;

iată că înţelepciunea omului e de prisos.

„Adică cel ce distruge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bune, de cele părute bune, dar nu va avea judecată întărită din toate părţile, nu va pute ocoli primejdia ca cuvântul lui, lipsit de siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor”[20].

11: Dacă şarpele muşcă înainte de a fi descântat,

atunci descântătorul n-are nici un folos.

„Afirmaţia că muşcătura şarpelui care tace e primejdioasă vrea să spună că, dacă un sentiment sau un gând diabolic, n-a fost dat pe faţă de un încântător, adică de un bătrân duhovnic care prin versetele Scripturii lecuieşte rana de îndată, scoţând din inimă veninul vătămător al şarpelui, cel în primejdie nu va putea fi ajutat şi va muri. În acest mod vom putea ajunge foarte uşor la ştiinţa adevăratului discernământ, dacă mergând pe urmele celor bătrâni n-avem pretenţia să facem ceva nou, sau să deosebim după socoteala noastră, ci ne mulţumim să mergem în toate cum ne-a condus învăţătura mai marilor noştri sau probitatea vieţii lor. Cel întărit în această învăţătură nu numai că va ajunge la desăvârşita raţiune a dreptei judecăţi, dar chiar va fi foarte apărat de toate uneltirile duşmanului”[21].

12: Cuvintele unei guri înţelepte aduc bunăvoinţă,

iar buzele nebunului îl vor înghiţi;

13: începutul cuvintelor gurii lui e nebunie,

iar sfârşitul spuselor sale e rătăcire rea.

14: Nebunul înmulţeşte cuvintele.

Omul nu ştie ceea ce a fost

şi nici ce va fi după el; cine-i va spune?

Cuvintele înţeleptului aduc bucurie sufletului celui însetat de ştiinţa cea adevărată: „Dacă aceste vor fi primite cu grijă, dacă vor fi aşezate în ascunzişurile minţii şi însemnate cu pecetea tăcerii, după aceea, ca vinul vechi care înmiresmează şi înveseleşte mintea omului, când ele îşi vor căpăta şi ele miresma lor prin bătrâneţea simţămintelor şi prin vechimea răbdării, atunci vor fi scoase din vasul pieptului tare şi, ca un izvor nesecat, se vor vărsa din vinele experienţei şi din căile mereu circulate ale virtuţilor şi vor curge neîncetat, ca dintr-un nesecat adânc al inimii tale”[22].

Cuvintele nebunului,  „fiind fără legătură cu faptele şi lipsite de conţinut, ele nu vor ieşi din comoara unor cunoştinţe adevărate, ci din deşartele pretenţii ale trufiei şi îngâmfării”[23]. 

15: Osteneala îl oboseşte pe cel nebun,

pe el, care nu ştie drumul spre cetate.

15b: „Probabil o metaforă a incompetenţei celui nechibzuit, care dă greş chiar şi în acţiunile elementare”[24].

16: vai ţie, cetate al cărei rege e tânăr

şi ai cărei dregători mănâncă dimineaţa!

„E greu lucru a încredinţa lucruri înalte celui încă începător şi celui prunc cu vârsta”[25].

17: Fericită eşti, tu, ţară al cărei rege e fiu de neam bun

şi ai cărei dregători mănâncă la vreme

ca să prindă puteri, iar nu să se facă de râs!

„Textul Masoretic: ca să prindă puteri, iar nu să bea!”[26]. Orice versiune am lua, e un îndemn la cumpătare şi responsabilitate.

18: Din pricina lenei se povârnesc grinzile

şi prin zăbava mâinilor se prăbuşeşte casa.

„Prin chipul pildei ni se porunceşte ca, prin tăria virtuţilor, să stăm tari în faţa ispitelor, ca nu cumva, înmuindu-ne sub năvala patimilor, să se facă în noi găuri şi să primim apele ce curg din afară peste inimă, în lăuntrul cămărilor, şi să se strice cele adunate acolo”[27].

19: Pâinea se face pentru a râde,

vinul îi veseleşte pe cei vii,

dar de bani ascultă totul.

Primele două stihuri duc în chip firesc gândul către Sfânta Euharistie. Ultimul stih e o constatare amară a autorului, asupra unei realităţi amendate în diverse ocazii şi de Mântuitorul Hristos.

20: Chiar în cugetul tău, nu-l blestema pe rege

şi-n taina cămării tale nu-l blestema pe cel bogat,

căci pasărea cerului poate duce glasul

şi întraripata va spune ce-ai zis.

Îndemn la prudenţă, căci vorbele sunt purtate cu multă uşurinţă dintr-o parte în alta. De asemenea, se readuce în memorie faptul că Dumnezeu ne cunoaşte orice vorbă, ca şi orice gând.

---

[1] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de Cuvinte, XXV, 14

[2] BBVA, p. 864

[3] SEP 4/I, p. 564

[4] BBVA, p. 864

[5] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, I,  8

[6] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XI, 4

[7] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XII, 5

[8] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 19

[9] Sf. Ambrozie, Scrisori, LXXXI,13

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, 3

[11] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 558

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XII

[13] Origen, Despre principii, III, 4

[14] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VII, 1

[15] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic prin întrebări şi răspunsuri, 18

[16] Sf. Simeon  Noul Teolog, Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni, II

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, I, 1

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IX

[19] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLVI, 7

[20] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 29

[21] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, II, 11

[22] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 13

[23] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 14

[24] SEP 4/I, p. 565

[25] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXXVIII

[26] BBVA, p. 864

[27] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, IV

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 9

CAPITOLUL 9 – Deşertăciunea virtuţii şi a înţelepciunii. A te bucura de viaţă.

1: Pe toate acestea mi le-am pus la inimă

şi pe toate acestea inima mea le-a văzut:

anume că drepţii şi înţelepţii

şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu,

că nu e om care să cunoască fie iubirea, fie ura,

[cu toate] că ele i se află în faţă;

2: deşertăciune este în toate.

Una şi aceeaşi întâmplare

îi este şi dreptului, şi nelegiuitului,

şi celui bun, şi celui rău,

şi celui curat, şi celui necurat,

şi celui ce jertfeşte, şi celui ce nu jertfeşte;

precum este cel bun, aşa e şi cel păcătos,

precum este cel ce jură, aşa-i şi cel ce se teme de jurământ.

„Ebraică: Păzeşte porunca regelui, din însăşi pricina jurământului lui Dumnezeu. Unele versiuni ale Septuagintei aşează verbul nu te grăbi la începutul frazei următoare. Aici, conform ortografiei din ediţia Rhalfs. Jurământul lui Dumnezeu poate însemna fie jurământul de credinţă al curteanului faţă de regele său, fie jurământul lui Dumnezeu de a-l păzi pe rege (cf. Psalmi 88, 35)”[1].

3: Acesta e răul în tot ce se face sub soare,

că o singură întâmplare le este tuturor;

da, inima fiilor oamenilor s-a umplut de răutate

şi rătăcire se află în inima lor cât trăiesc;

după care: – La cei morţi!

„În sensul: se duc la cei morţi (cu toată răutatea şi rătăcirea lor)”[2].

Inima fiilor oamenilor s-a umplut de răutate şi rătăcire se află în inima lor cât trăiesc: „De altfel trebuie să judecăm ca pe nişte nenorociţi şi vrednici de dispreţ pe cei pătaţi de toate crimele şi ticăloşiile, fără să arate un semn văzut că sunt stăpâniţi de diavol şi mai ales fără să fie trecut prin vreo încercare potrivită cu faptele lor, sau prin vreo pedeapsă de îndreptare. Nu merită lecuirea uşoară şi repede a acestui timp cei a căror inimă este împietrită şi nepocăită. Pedeapsa lor va depăşi viaţa prezentă pentru că îşi adună o comoară de mânie şi indignare pentru ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, zi în care viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge”[3].

4: Cine oare e acela care să aibă părtăşie cu toţi cei vii?

Există, totuşi, o nădejde, căci:

Un câine viu e mai bun decât un leu mort.

„Paralela câine viu – leu mort este o referire la un proverb, care exista şi la arabi”[4].

Prin câine mort putem înţelege şi învăţăturile eretice: „la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de preţ, ci înţelesul curat şi frumos al gândurilor”[5].

5: Fiindcă cei vii ştiu că trebuie să moară;

cei morţi însă nu ştiu nimic

şi pentru ei nu mai este nici o răsplată,

căci amintirea lor a fost dată uitării.

6: Şi iubirea, şi ura lor,

şi gelozia lor, iată, au pierit;

nu, pentru ei niciodată nu mai există vreo părticică

în tot ce se face sub soare.

7: Vino, mănâncă-ţi pâinea cu veselie

şi bea-ţi cu inimă bună vinul,

că I-au plăcut lui Dumnezeu faptele tale.

8: Fie hainele tale-ntotdeauna albe

şi untdelemn de pe capul tău să nu lipsească.

„Veşmintele albe şi creştetul uns cu untdelemn sunt evocări ale purităţii şi binecuvântării divine”[6].  În cele de mai sus desluşim închipuită Taina Euharistiei: ,,Nu te uita deci la pâine şi la vin ca la pâine şi la vin obişnuite. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt trup şi sânge al lui Hristos. Chiar dacă simţirea te îndeamnă să gândeşti aşa, totuşi credinţa să-ţi de certitudinea faptului. Să nu judeci taina după gustare, ci, neîndoielnic, încredinţează-te prin credinţă că ai fost învrednicit de trupul şi sângele lui Hristos. […] Pentru aceasta şi Solomon la acest har se referă când spune în Ecclesiast: Vino şi mănâncă cu veselie pâinea ta – pâinea cea duhovnicească; vino este o chemare mântuitoare şi dătătoare de fericire – şi bea-ţi cu inimă bună vinul tău – vinul cel duhovnicesc – şi undelemnul să se verse pe capul tău – vezi că arată şi ungerea cea tainică – şi hainele tale să fie pururea albe, că au plăcut lui Dumnezeu faptele tale. Înainte de a te apropria de har, faptele tale erau deşertăciunea deşertăciunilor. Odată ce te-ai dezbrăcat de hainele cele vechi şi te-ai îmbrăcat cu cele albe, duhovniceşti, trebuie să fii pururea îmbrăcat în alb. Negreşit, nu vrem prin aceste cuvinte să spunem ca tu să porţi necontenit haine albe, ci că se cuvine să te îmbraci cu hainele cele cu adevărat alese, strălucitoare şi duhovniceşti, ca să spui împreună cu fericitul Isaia: să se bucure sufletul meu de Domnul, că m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei m-a acoperit (61, 10). Odată ce ai aflat şi ai fost încredinţat că pâinea ce se vede nu este pâine, chiar dacă o simţim pâine la gust, ci trup al lui Hristos; că vinul ce se vede nu este vin, chiar dacă gustul aşa ne spune, ci sânge al lui Hristos; că David a spus demult în Psalmi despre aceasta: Pâinea inima o întăreşte şi vinul veseleşte inima omului (Psalmi 103, 16-17), când te împărtăşeşti cu pâinea cea duhovnicească, întăreşte-ţi inima şi veseleşte-ţi faţa sufletului tău”[7].

9: Petrece-ţi viaţa cu femeia pe care o iubeşti

în toate zilele deşertăciunii tale

care ţi s-au dat ţie sub soare,

că aceasta este partea ta în viaţa ta

şi-n toată osteneala ta cu care te osteneşti sub soare.

10: Tot ceea ce mâna ta găseşte cu cale să facă,

fă, atât cât îţi stă în putere,

fiindcă în iad, acolo unde mergi tu,

nu există nici faptă, nici gând de a face,

nici cunoaştere şi nici înţelepciune.

„Iad, în sensul din antichitate: locuinţa morţilor, Şeol, Hades”[8].

Pornind de la versetele de mai sus, creştinilor le e adresat îndemnul: „Să avem grijă, deci, fraţilor, de trupuri şi să nu ne folosim rău de ele ca de nişte trupuri străine nouă. Să nu spunem ca ereticii că haina trupului este ceva străin, ci să avem grijă de el ca de bunul nostru propriu. Trebuie să dăm socoteală Domnului de toate cele săvârşite prin trup. Să nu spui: Nu mă vede nimeni. Nici să nu te gândeşti că nu este vreun martor al faptelor tale. Adeseori nu avem om drept martor. Făcătorul, însă, martorul ce nu poate fi înşelat, rămâne în cer şi vede faptele, iar în trup rămân petele păcatelor. Şi după cum o rană o dată pătrunsă în trup, chiar dacă se vindecă, totuşi lasă urmă, tot aşa şi păcatul răneşte şi sufletul şi trupul şi rămân semnele rănilor şi în unul, şi în altul”[9].  „Prin aceasta arată că fapte trebuie să fie totdeauna curată. Dacă deci ceea ce se săvârşeşte are ceva din voia celui ce o săvârşeşte, fapta s-a întinat şi nu este plăcută lui Dumnezeu”[10].

11: M-am întors şi am văzut sub soare

că întrecerea-n alergare nu le este [hărăzită] celor sprinteni,

nici celor puternici bătălia,

nici celor înţelepţi pâinea,

nici celor mintoşi bogăţia,

nici cărturarilor bunăvoinţa,

căci timpul şi neputinţa pe toţi îi vor întâmpina.

„Mesajul este: să nu fii sigur pe nimic, căci înaintea tuturor celor care într-un fel sau altul se consideră favoriţi (cei puternici, cei înţelepţi etc.) poate ieşi o întâmplare rea, o soartă (cf. AB, Eccl. Nota ad loc.); de exemplu, pâinea nu este apanajul celor înţelepţi, altfel spus nu eşti sigur de pâinea ta chiar dacă eşti înţelept”[11].

12: Fiindcă omul nu-şi cunoaşte vremea;

aşa cum peştii se prind în mreaja vicleană

şi aşa cum păsările se prind în laţ,

tot astfel se prind şi fiii omului

în vremea cea rea

când fără veste cade peste ei.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 70) comentează sensul termenului καιρός[12] în relaţie cu timpul (χρόνος): Omul nu şi-a dat seama că momentul (καιρός) este timpul bunei împliniri (χρόνος κατορθώσεως), căci a numit moment clipa/ocazia prielnică (η ευκαιρία)”[13].

13: De asemenea, am mai văzut un fapt de înţelepciune sub soare,

şi mare îmi este în faţa ochilor:

14: O cetate mică cu oameni puţini;

un mare rege vine asupră-i şi o împresoară

şi zideşte împrejuru-i valuri puternice;

„Targumul la Qoheleth dă o interpretare alegorică pasajului: cetatea cea mică este trupul omului, iar oamenii cei puţini la număr nu pot face faţă răului, asimilat regelui care îi asediază”[14].

15: în ea se află un om sărac şi înţelept

care prin înţelepciunea lui a mântuit cetatea;

ei bine, nimeni nu-şi mai aduce aminte de omul acela sărac!

16: Şi am zis eu:

– Înţelepciunea e mai bună decât puterea,

dar înţelepciunea săracului nu e luată în seamă,

iar cuvintele lui nu sunt ascultate.

Cum vedem, de pe timpul Ecclesiastului lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dovadă că nu-i nimic nou sub soare…

17: Cuvintele înţelepţilor ascultate-n linişte

fac mai mult decât strigătul celor puternici

în mijlocul nebunilor.

„Caută să impui gurii tale cea mai adâncă tăcere, ca să nu zădărniceşti prin mândrie deşartă truda cititului şi munca dorinţelor tale. Acesta este primul pas al disciplinei practice: să primeşti cu mintea încordată şi cu gura mută învăţăturile şi poruncile celor bătrâni şi, păstrându-le cu grijă în inima ta, să te grăbeşti mai vârtos în osteneala de a le înfăptui tu, decât a le cere altora. Din aceasta din urmă te vei alege cu primejdiile gloriei deşarte, iar din cea dintâi vei recolta roadele ştiinţei duhovniceşti”[15].

Strigătul celor puternici în mijlocul nebunilor nu produce decât zgomot şi „de aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decât a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvântul omului prin astfel de zgomote”[16].

18: Înţelepciunea e mai bună decât armele războiului,

dar un singur păcătos va nimici noian de bunătate.

S-a văzut aici a fi mai degrabă o referire la războiul cel nevăzut. În chipul acelui singur păcătos a fost văzut Adam, cel prin care păcatul a intrat în toţi urmaşii săi.

---

[1] BBVA, p. 860

[2] BBVA, p. 862

[3] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, VII, 31

[4] SEP 4/I, p. 561

[5] Nichita Stithatul, Cele 300 de Capete, 58

[6] SEP 4/I, p. 562

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, IV, 6.8-9

[8] BBVA, p. 863

[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XVIII, 20

[10] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 401

[11] SEP 4/I, p. 562

[12] Ceasul, momentul; Anania are vremea.

[13] SEP 4/I, p. 562

[14] SEP 4/I, p. 563

[15] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 9

[16] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XXX

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 8

CAPITOLUL 8 – Cugetări felurite. A te bucura de viaţă. Taina lucrurilor.

1: Cine-l cunoaşte pe înţelept?

Şi cine cunoaşte deznodământul cuvântului?

Înţelepciunea omului îi va lumina faţa,

dar omul cu faţa neruşinată va avea parte de ură.

Deznodământul: „Grecescul lysis (folosit numai aici în Vechiul Testament) înseamnă, în general, acţiunea de a dezlega (ca în I Corinteni 7, 27), dar are şi sensul mai restrâns, mai special, de sfârşit, final, împlinire, soluţie finală, deznodământ (ca deznodământul unei piese de teatru, care descoperă toate sensurile rămase până atunci ascunse)”[1].  Faţa: „În greceşte, faţă (prosopon) înseamnă şi persoană”[2].

E o deosebire între înţelepciunea profană şi cea după Dumnezeu, doar aceasta din urmă luminând faţa celui ce-i dobândeşte: „Nu spunem că simplul cuvânt este cunoaştere a lui Dumnezeu, ci ştiinţa aceea dumnezeiască şi lumina care vine în suflet în urma ascultării de porunci”[3].  Înţelepciunea „luminează pentru că se mută uşor de la simţuri la înţelegere şi de la cele supuse simţurilor la vederile cele înţelese şi dumnezeieşti şi vede prin descoperirea înţelegătoare cele negrăite. O luminează pentru că  contemplă şi vede în chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de fiinţă şi pentru că se întipăreşte de El”[4].  Înţelepciunea este unire cu Dumnezeu, nu cunoaştere teoretică, astfel că „pot înţelege lucrurile acestea chiar şi cei care nu cunosc semnele literelor […], dar care sunt înţelepţi şi credincioşi în ceea ce priveşte mintea”[5].

2: Păzeşte porunca regelui

şi nu te grăbi să calci jurământul lui Dumnezeu;

3: nu te îndepărta de la faţa lui,

în lucrul cel rău să nu stai,

că el face tot ce vrea;

4: spusa regelui este ea însăşi putere

şi cine-i va zice lui: – Ce faci?…

Versetele 2-4 vorbesc despre datoriile faţă de rege, văzut ca uns al lui Dumnezeu şi, astfel, reprezentant al Lui pe pământ. Desigur, regele va trebui să se comporte astfel încât să confirme această viziune.

5: Cel ce păzeşte porunca nu va cunoaşte vorbă rea,

iar inima înţeleptului cunoaşte vremea judecăţii;

6: căci pentru tot lucrul există vreme şi judecată,

căci ştiinţa omului e mult deasupra lui;

7: că nu-i nimeni să ştie ceea ce va fi;

în ce chip anume fi-va, cine-i va spune?

8: Nu este om care să stăpânească duhul

cu puterea de a opri duhul;

nu există putere în ziua morţii

şi nu există solie în vremea luptei,

iar fărădelegea nu-l va mântui pe cel ce o are.

„Nimeni nu cunoaşte casa de unde suflă vântul şi-ncotro se duce sau unde încetează puterea lui şi nici nu poate să-l stăpânească, ori să-l măsoare sau să-l oprească şi tot la fel nimeni nu poate să devieze sau să întrerupă curgerile fluviilor”[6].  Numai prin darul lui Dumnezeu omul, fiinţă creată, poate să ajunge să cunoască, în parte,  tainele celor necreate: „Cum – spune! – vor putea cunoaşte cele create pe Creatorul, cele ce au fost făcute pe Cel ce este puterea, cele făcute pe Cel nefăcut, şi pe cel fără de început, cele ce si-au primit existenţa de la El, cum vor putea, deci, pe de-a întregul cunoaşte ce, cât şi cum s-a născut? Nicidecum, decât negreşit pe cât Însuşi Făcătorul, aşa cum dă fericirea dintre făpturile făcute de El suflare şi viaţă, suflet, minte şi cuvânt, tot aşa le va dărui şi iubire de oameni şi, pe cât le e de folos şi cunoştinţa privitoare la El. Altminteri, cum ai putea spune că ceea ce a fost făcut de Dumnezeu îşi recunoaşte Făcătorul? A face acest lucru în alt chip e cu desăvârşire cu neputinţă, pentru toţi şi toate”[7].

9: Aşa că pe toate acestea le-am văzut

şi inima mi-am dat-o oricărui lucru

ce s-a săvârşit sub soare

la vremea când omul are asupra omului

puterea de a-i face rău.

10: Şi i-am văzut atunci pe cei nelegiuiţi

cum erau căraţi la groapă;

ei erau duşi din chiar locul cel sfânt

şi lăudaţi în cetate

pentru ceea ce făcuseră;

aceasta-i şi ea, deşertăciune.

„Versetul este diferit transmis în manuscrise, iar sensul este neclar. După unii comentatori, locul sfânt putea fi o anexă a Templului (e. g. Ieşirea 29, 31; Levitic 6, 9.16.20)[8] sau chiar sinagoga (a cărei prezenţă este deja semnalată din perioada elenistică, fiind menţionată sub numele de locul sfânt în unele inscripţii aramaice şi greceşti). Versetul ar putea fi o aluzie la practica elogierii în public a unor persoane importante înainte de înmormântarea lor. Cf. AB[9], Eccl., p. 285”[10].

11: Căci de-ndată ce nu există ceartă

asupra celor ce se grăbesc să facă răul,

atunci inima oamenilor

se umple de pofta de a face rău.

12: Cel ce a păcătuit a săvârşit răul încă de atunci

şi cu mult înainte de aceea;

fiindcă şi eu ştiu

că bine le va fi celor ce se tem de Dumnezeu

aşa cum se tem când Îi stau în faţă;

13: dar bine nu-i va fi celui nelegiuit,

iar cel ce nu se teme de faţa lui Dumnezeu

nu va petrece multe zile la umbră.

„Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”[11].

14: Există o deşertăciune care se face pe pământ,

căci există drepţi peste care vin relele

ca şi cum ar fi făcut faptele nedrepţilor

şi există nedrepţi peste care vin cele bune

ca şi cum ar fi făcut faptele drepţilor;

zis-am că şi aceasta-i tot deşertăciune.

Din nou, autorul vorbeşte despre dificultatea de a pătrunde raţiunile dumnezeieşti. Aceasta o poate face numai mintea curăţită şi insuflată de harul Duhului: „Este cu neputinţă ca un suflet necurat, oricât se va osteni cu cititul, să-şi însuşească ştiinţa cea duhovnicească. Nimeni nu toarnă într-o oală murdară şi rău mirositoare un parfum fin, sau miere de bună calitate, sau alt lichid de preţ. Un vas îmbibat cu miros urât strică parfumul cel mai plăcut, fără ca acesta să poată schimba prea mult mirosul vasului, fiindcă tot ceea ce este curat se murdăreşte mai repede decât se curăţ ceea ce este murdar”[12].  „Grăbeşte-te, aşadar, dacă vrei să ajungi la ştiinţa cea adevărată a Scripturilor să-ti însuşeşti mai întâi umilinţa statornică a minţii, care te conduce nu la ştiinţa  care împăunează, ci la cea care te face un iluminat prin trăirea dragostei de oameni”[13].  „Una este să ai uşurinţa exprimării şi strălucirea cuvintelor, şi alta să pătrunzi în vinele şi măduva cuvintelor cereşti, să priveşti în ochiul prea curat al inimii tainele adânci şi ascunse, însuşiri pe care nu le dă învăţătura omenească şi ştiinţa vremi, ci numai puritatea minţii şi iluminarea venită de la Duhul Sfânt”[14].

15: Şi am lăudat veselia,

că omului nu-i e dat sub soare un alt bine

decât să mănânce şi să bea şi să se veselească;

cu asta se alege el

din osteneala sa cea din toate zilele vieţii lui,

pe care Dumnezeu i le-a dat sub soare.

16: Apoi mi-am pus la inimă să cunosc înţelepciunea

şi să văd truda care se face sub soare

– că nici ziua şi nici noaptea

ochii [omului] nu văd somnul –

17: şi din toate lucrurile făcute de Dumnezeu

am văzut că omul nu poate să descopere

lucrarea ce se face sub soare.

Oricât se va osteni omul să caute, nu va găsi,

şi oricât ar zice înţeleptul că ştie,

tot nu va putea să afle.

Poate că Ecclesiastul vrea să explice „neputinţa firii cuvântătoare, căci mintea, trecând dincolo de simţuri, care au fost numite deşertăciune, şi strecurându-se cumva spre contemplarea celor nevăzute, dă cuvântului posibilitatea de a prezenta cele inteligibile. În cazul acesta cuvântul este foarte obositor fiindcă sunetul interpretativ nu află nici un meşteşug pentru redarea celor de nespus. Toată ştiinţa minţii omeneşti este slabă în enunţarea celor neajunse. Iar dacă vorbind despre aceasta este osteneală, care covârşeşte puterea omenească  de a vorbi, ce să zicem că vor suferi cei ce vorbesc despre însuşi Cuvântul prin excelenţă sau despre Părintele Său?”[15].

---

[1] BBVA, p. 860

[2] BBVA, p. 860

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 5

[4] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 81

[5] Sf. Iustin Martirul, Apologia întâi, LX

[6] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, IX, C-1

[7] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri Teologice, I

[8] Facem observaţia că în aceste cărţi nu se vorbeşte despre Templu, ci despre Cortul Sfânt.

[9] The Anchor Bible, 1964-, New York

[10] SEP 4/I, p. 558

[11] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XX, 10

[12] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 14

[13] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 10

[14] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XIV, 9

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 7

CAPITOLUL 7 – Cugetări felurite. Lucruri de nepătruns. Femeia.

1: Numele bun e mai bun decât untdelemnul bun,

şi ziua morţii decât ziua naşterii.

„Numele cel bun, înţelepciunea, sobrietatea, răbdarea, ştiinţa, buna chibzuială, sunt lucruri de râvnit pentru om, în schimb uşurătatea, răutatea, prostia, vicleşugul, nebunia, asuprirea, lăcomia îl duc pe om la pierire. Dar cel bun înaintea lui Dumnezeu are şansa să scape, pe când cel păcătos va fi pedepsit”[1].

„Evagrie (Schol. ad Ecl.) comentează versetul: Numele nu sunt prin natura lor nici bune, nici rele, căci sunt alcătuite din felurite litere şi nici o literă nu este bună sau rea. Aplicate unor realităţi bune, sunt numite bune, [aplicate] unor realităţi rele, [sunt numite] rele. Aici, aşadar, numele cel bun desemnează o realitate bună, iar Solomon nu numeşte bună nici o realitate creată, ci doar virtutea şi ştiinţa lui Dumnezeu. Untdelemnul, apoi, desemnează plăcerile trupeşti, care le par bune celor ce trăiesc în plăceri. Se dă numele de bine uneori după natură, cum este pentru virtute, alteori după unele [particularităţi], cum este pentru aur sau argint. În felul acesta, cel bogat şi-a primit bunurile în timpul vieţii, iar Lazăr, de asemenea, [le-a primit] pe cele rele (Luca 16, 25)”[2].

2: Mai bine e să mergi la casa plângerii

decât să mergi la casa ospăţului,

de vreme ce acesta-i sfârşitul a tot omul,

iar cel viu şi-o va pune la inimă.

Casa plângerii: „Targumul la Qoheleth interpretează prima sintagmă ca pe o aluzie la distrugerea Templului. ♦ 2d în Textul Masoretic: şi cel viu trebuie să şi-o pună la inimă (cu sensul: omul trebuie să dea atenţie mai ales sfârşitului vieţii)”[3].

„În prima ai prilejul să faci un bine, în ceea de-a doua îţi găseşti alunecarea în viciu. De acolo nădăjduieşti răsplată dincoace ai primit-o. Simţiţi-vă în faţa celor ce suferă ca şi cum voi înşivă aţi suferi”[4].

3: Mai bună este mâhnirea decât râsul,

căci întristarea feţei îi face bine inimii.

„Sufletul, când huzureşte, devine mai uşuratic, mai trândav; când însă e întristat, se smereşte, se cuminţeşte, scapă de tot roiul de păcate, are gânduri mai înalte, ajunge mai puternic. Ştiind toate acestea, să fugim de slava ce ne-o dă lumea şi de bucuria născută din ea, ca să dobândim slava cea adevărată şi veşnică, de care facă Dumnezeu ca noi toţi să avem parte, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos”[5]. Dacă este o întristare pătimaşă, despre care nu e vorba aici, există şi una virtuoasă, la care face referire Ecclesiastul. Pe aceasta din urmă, Sfinţii Părinţi o numesc: întristarea cea după Dumnezeu sau întristarea iubitoare de Dumnezeu[6], întristarea mântuitoare[7], lacrima fără durere[8], fericită tristeţe bucuroasă[9]. Despre aceasta vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: mare-mi este întristarea şi necunoscută durerea inimii (Romani 6, 2), sau:  întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).

4: Inima înţelepţilor e în casa plângerii,

iar inima nebunilor e în casa veseliei.

Verset care întăreşte cele arătate mai sus.

5: Mai bine e să asculţi certarea unui înţelept

decât să fii un om care ascultă cântecele nebunilor;

6: că precum e trosnetul spinilor sub căldare,

aşa e râsul nebunilor;

aceasta-i, şi ea, tot deşertăciune.

7: Căci asuprirea îl face pe cel înţelept nebun

şi-i vlăguieşte inima.

„Toată mintea omenească, rătăcind şi abătându-se de la mişcarea cea după fire, se mişcă  spre patimi şi simţuri şi spre cele supuse simţurilor, neavând unde să se mişte în altă parte o dată ce s-a abătut de la mişcarea care o duce în chip firesc către Dumnezeu”[10]. „După cum cei care sunt în întuneric nu pot cunoaşte natura lucrurilor, tot aşa cei care vieţuiesc în păcat nu văd limpede lucrurile şi aleargă după umbre deşarte, socotind că sunt adevărate”[11].  Fiind „ţinut în lanţul conştiinţei lumeşti [omul nu poate] scăpa din lanţul cunoştinţei lumeşti, [iar] gândurile lui sunt bolnave”[12].

8: Sfârşitul unui lucru e mai bun decât începutul lui;

omul răbdător e mai bun decât cel trufaş.

E de folos să punem în toate început bun, dar şi mai folositor să ajungem la capătul nevoinţelor fără să ne abatem.

9: În duhul tău nu te grăbi spre mânie,

căci mânia în sânul nebunilor se odihneşte.

Mânia este o boală a sufletului, înrudită cu nebunia: „Atâta timp cât (mânia) stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreaptă chibzuinţă, […] dar să mai încapă în noi lumina duhului şi a adevărului! Căci zice Scriptura: Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu (Psalmi 30, 10). Nici parte de adevărata înţelepciune nu vom avea, […] nici nu vom fi în stare să păstrăm cârma dreptăţii, ajutaţi de un ascuţit discernământ al minţii, […] fiindcă cel iute la mânie săvârşeşte nebunii (Pilde 14, 17)”[13].

10: Să nu zici: – Cum se face

că zilele de demult erau mai bune decât acestea?;

că nu din înţelepciune pui o astfel de-ntrebare.

E nevoie de o exercitare pentru a putea pătrunde sensul existenţei. Cel ce se încrede în Dumnezeu ştie că, în orice epocă, ţelul nostru rămâne acelaşi, al unirii cu El, iar istoria conduce către aceasta, chiar dacă mintea omenească nu poate pătrunde tainele atotştiinţei dumnezeieşti.

11: Bună e înţelepciunea laolaltă cu o moştenire

şi mai mult le foloseşte celor ce contemplă soarele;

„Moştenire în înţelesul de avuţie, avere, bogăţie”[14].  „Midraş Rabbah înţelege prin această moştenire înţelepciunea transmisă sub forma Legii lui Moise. Ieronim face însă o apropiere de filozofia lui Seneca (e. g. Ad Lucilium, 5 şi 6): acesta nu consideră că înţelepciunea şi bogăţia sunt incompatibile”[15].

12: căci în umbra ei înţelepciunea e ca umbra argintului,

iar prisosul cunoaşterii înţelepciunii

îi va da viaţă celui ce o are.

„Aici umbra: apărare, protecţie”[16].

13: Ia aminte la lucrarea lui Dumnezeu:

Cine va putea să-l îndrepte

pe cel pe care Dumnezeu l-a strâmbat?

„Când intri într-o închisoare fără uşi şi fără zăvoare, închisoarea nu te poate ţine. Iar când Hristos a sfărâmat porţile, mai poate un altul să le facă la loc? […] Voind să arate că moartea are sfârşit, a sfărâmat porţile ei de aramă”[17].

14: În ziua cea bună trăieşte-ţi binele,

în ziua cea rea vezi şi ia seama:

Dumnezeu a făcut ca unul să se înţeleagă cu celălalt

asupra a ceea ce au de spus,

în aşa fel încât omul să nu afle nimic

din ceea ce va fi după el.

15: Pe toate acestea le-am văzut în zilele deşertăciunii mele:

Dreptul piere în dreptatea lui

şi nelegiuitul care-n răutate lui, totuşi, rămâne.

„În zilele deşertăciunii mele: de-a lungul vieţii mele zadarnice”[18].  Stihurile 2-3: „Altfel spus: dreptul piere, cu toate că e drept, în timp ce nelegiuitul supravieţuieşte, cu toate că-i nelegiuit”[19].

„Aici se poate săvârşi fărdelegea şi prin lege, dacă nu se foloseşte cineva drept de lege. Deci porunca Dumnezeiască trebuie scrisă în minte şi în inimă”[20].

16: Nu fi peste măsură de drept,

şi nici peste măsură de înţelept,

ca să nu-ţi ieşi din fire.

„Îndemnul este interpretat diferit: Midraş Rabbah glosează: nu fi mai drept decât Creatorul tău; Targumul decelează un îndemn la o purtare milostivă. Tradiţia patristică asociază versetul cu conceptul virtuţii bine măsurate”[21].

„Nu fi peste măsură de drept şi nici peste măsură de înţelept. Iar cel ce caută şi voieşte să cerceteze mai multe, aude pe cel ce zice: nu te sfătoşi în cele de prisos, ca să nu-ţi ieşi din minte, căci cele predate prin credinţă se cuvin să fie judecate nu cu înţelepciune omenească, ci primite prin auzirea credinţei. Căci ce cuvânt va putea tâlcui după cuviinţă cele ce sunt mai presus de firea creată?  Sau ce auz va putea pricepe tot ceea ce nu e îngăduit oamenilor mici a auzi, nici a găsi?”[22].  „Înţelepciunea, dacă este peste măsură, vatămă, şi împărţirea harului se face cu măsură , fiindcă vrea să dea fiecăruia ceea ce ştie, că-i va fi de folos”[23].

17: Nu fi peste măsură de nelegiuit

şi nici nu fi morocănos,

ca nu cumva să mori înainte de vreme.

„Căci nu e nepăgubitor pentru sufletele iubitoare de Dumnezeu să iasă din viaţă cu trupul înainte de împlinirea unei vieţuiri excepţionale. De aceea şi (Solomon învaţă) pe oameni să se teamă de moartea venită peste cei păcătoşi din mânie şi pedeapsă înainte de timpul cuvenit”[24].

18: Bine-ţi este să te ţii de acestea

fără să le laşi din mână pe celelalte,

căci celui ce se teme de Dumnezeu îi ies bine toate.

19: Înţelepciunea îl ajută pe înţelept

mai mult decât zece puternici care sunt în cetate;

Editorul BA consideră că menţiunea zece mai-mari (δέκα εξουσιάζοντας) poate fi o aluzie la o realitate politică atestată de [Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, XX, 8, 11]: evreii din Ierusalim au obţinut permisiunea de a-şi trimite zece reprezentanţi […] la împăratul Nero, pentru a protesta împotriva unei construcţii a regelui Agrippa. Comentatorii Textului Masoretic amintesc de cei zece magistraţi care administrau cetăţile greceşti”[25].

20: căci pe pământ nu este un om drept

care să facă binele fără să greşească.

21: De asemenea, nu pune la inimă toate vorbele

pe care le spun nelegiuiţii,

ca nu cumva s-o auzi pe sluga ta blestemându-te;

22: că de multe ori ea îţi va face rău

şi-n multe chipuri îţi va necăji inima

pentru că şi tu i-ai blestemat pe alţii.

„În afară de tristeţea îngăduită, ori pentru căinţa mântuitoare, ori pentru zelul spre desăvârşire, sau pentru dorinţa după cele viitoare pe care ni le insuflă, orice altă tristeţe s-o socotim tristeţe a lumii, care aduce moarte şi trebuie dată afară din adâncul inimilor noastre şi alungată”[26].

23: Pe toate acestea le-am cercat cu înţelepciunea;

şi am zis: – Fi-voi înţelept!

24: Dar ea s-a îndepărtat de mine mai mult decât era,

şi adânc e adâncul: cine-l va afla?

„Stihul ar putea însemna că înţelepciunea este mai inaccesibilă decât trecutul care nu mai există (cf. Iov 28). Textul Masoretic are: Departe este ceea ce a venit la existenţă şi adânc adânc – ceea ce ar însemna că realitatea profundă îi scapă chiar şi înţeleptului şi e cunoscută numai de Dumnezeu (cf. TOB, nota ad loc.)”[27].

„Căci e cu adevărat de necuprins înţelesul ascuns în Scripturile de Dumnezeu insuflate, ca adâncă adâncime. Cine o va afla pe ea?, precum s-a scris”[28].  „Nici o făptură creată nu are posibilitatea de a ajunge la o cunoaştere deplină, pe măsură ce reuşeşte să cunoască o parte din cea ceea ce caută , mereu apar altele de căutat”[29]. De aceea, contemplând în cugetul său aceste lucruri, prea înţeleptul Solomon a ajuns la concluzia că cunoaşterea este infinită şi foarte greu de realizat, „nu că înţelepciunea se îndepărtează, ci că pătrunderea ei se învederează înainte de toate acelora care cu harul lui Dumnezeu au dobândit cunoaştere mai mare”[30]. ,,Fericiţi cu adevărat […] sunt aceia care […] au primit prin experienţă şi simţire cunoştinţa tainelor cereşti ale Duhului”[31].

25: Eu – şi inima mea – am dat ocol să cunosc

şi să cercetez şi să caut înţelepciunea pe temeiul celor ce sunt

şi să cunosc nebunia şi necazul şi greşeala nelegiuitului.

„Temeiul celor ce sunt: raţiunea de a fi a lucrurilor”[32].

„Fără cercetarea lucrurilor, înţelepciunea nu ştie să-şi împodobească cuvintele şi să vorbească adevărul pentru că nu-l cunoaşte pe acesta. Nici nu poate să descopere cineva virtutea, dacă el însuşi n-a făcut niciodată experienţa ei”[33]. Sau:  „Cunoaşterea leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă”[34]. Ecclesiastul în setea lui de cunoaştere a experimentat nu numai virtuţile dar şi patimile, numai că: „Cel ce a dobândit experienţa acestora prin sârguinţa cea mai bună, va cunoaşte înţelesul celor spuse […] înţelesul duhovnicesc”[35].

26: Şi am aflat că femeia e mai amară decât moartea,

ea, care-i un laţ vânătoresc,

a cărei inimă e o cursă de mreje,

ale cărei mâini sunt funie de legat;

cel plăcut lui Dumnezeu îi scapă,

dar păcătosul i se prinde.

27: – Vezi, asta-i ce-am aflat! – a zis Ecclesiastul –

după ce una câte una le-am cercat ca să aflu pricina

28: pe care sufletul meu a căutat-o fără s-o afle;

căci un om dintr-o mie am aflat,

dar o femeie, printre ele toate, n-am aflat.

„În acord cu toată gândirea antică, Ecclesiastul afirmă superioritatea sexului masculin, o mentalitate pe care creştinismul o va amenda”[36].  După altă opinie, „pasajul, care a provocat comentarii asupra sentimentelor misogine din Ecclesiast (cu paralele în Proverbe şi Înţelepciunea lui Iisus Sirah), defineşte femeia prin trei termeni, toţi la plural: θηρεύματα (mreje), σαγηναι (năvoade), δεσμοί (laţuri, legături). Însă o privire mai atentă arată că e vorba numai de femeia care e corupătoare, autorii având grijă să contracareze această imagine: în Ecclesiast se recomandă fidelitatea faţă de femeia iubită (9, 9), şi în Sirah, faţă de soţia înţeleaptă şi bună (7, 19), iar în Proverbe (31, 10-31) şi Sirah (26, 1-4) întâlnim elogiul femeii bărbătoase”[37].

29:  Cu toate acestea, iată ce-am aflat:

Dumnezeu l-a făcut pe om drept,

dar ei [oamenii] au căutat multe dedesubturi.

Dedesubturi: „Literal: multe raţiuni (de a fi). Dedesubturi angajează ideea de artificii, complicaţii, subtilităţi, chichiţe, unelte de a despica firu-n patru atunci când adevărul e evident în simplitatea lui”[38].

„Să primim, aşadar, tradiţia Bisericii, în dreptatea inimii, şi nu cu multe iscodiri ale minţii. Căci Dumnezeu a făcut pe om drept, dar ei au căutat multe iscodiri ale minţii. Să nu primim să se propovăduiască o nouă credinţă, care să stea împotriva tradiţiei Sfinţilor Părinţi”[39].  „Căci precum în privinţa corpului este necesară fie îndepărtarea a ceea ce este străin, fie adăugarea a ceea ce este nevoie, la fel şi în privinţa sufletului nostru este necesar să îndepărtăm ceea ce este străin şi să primim ceea ce este potrivit cu natura noastră. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om drept şi pe noi ne-a creat spre fapte bune, ca întru ele să umblăm”[40].

Dumnezeu a făcut pe om drept, dar acesta, cu propria sa voie liberă, a strâmbat în sine chipul dat de Creator, alegând răul: „Sufletul a fost făcut ca să caute pe Dumnezeu şi să fie luminat de El. Dar în locul lui Dumnezeu el a căutat cele stricăcioase şi întunericul. Aşa s-a săvârşit şi s-a închipuit de la început în oameni aflarea şi măcinarea răului”[41]. ,,Răul provine din libera voinţă. Săditorul nu are nici o vină. Via însă prin foc se va arde, pentru că a fost sădită spre a aduce rod bun, dar prin libera voinţă a făcut rod rău”[42].

---

[1] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[2] SEP 4/I, p. 551

[3] SEP 4/I, p. 552

[4] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIII, 106

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XL, 5

[6] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[7] Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, V, 23

[8] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 11

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 11

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, 142, 3

[12] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 19

[13] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, VIII, 1

[14] BBVA, p. 859

[15] SEP 4/I, p. 553

[16] BBVA, p. 859

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărăteşti, Cuvânt la Crucea Domnului, II

[18] BBVA, p. 859

[19] BBVA, p. 859

[20] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[21] SEP 4/I, p. 554

[22] Sf. Atanasie cel Mare, Către Serapion, I, 17

[23] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VII, 6

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XI, 9

[25] SEP 4/I, p. 555

[26] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 12

[27] SEP 4/I, p. 555

[28] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, 6

[29] Origen, Despre principii, IV, 3

[30] Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, Cuvânt despre credinţă, III

[31] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, LIII, 4

[32] BBVA, p. 860

[33] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 1

[34] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 9

[35] Sf. Simeon Noul Teolog, , Cele 225 de capete teologice şi practice, 100

[36] BBVA, p. 860

[37] SEP 4/I, p. 556

[38] BBVA, p. 860

[39] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III,41

[40] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 55, 2

[41] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva Elinilor, 7

[42] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, VI, 1

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 6

CAPITOLUL 6 – Zădărnicia bogăţiei. Cugetări felurite.

1: Există un rău pe care eu l-am văzut sub soare,

şi mare este el asupra oamenilor:

2: Iată un om căruia Dumnezeu i-a dat

bogăţie şi avere şi mărire

şi al cărui suflet nu duce lipsă de nimic din toate câte pofteşte,

dar pe care Dumnezeu nu-l va învrednici să mănânce din ele,

căci om străin este cel ce le mănâncă;

aceasta-i deşertăciune şi boală rea.

Din nou, bunurile lumii acesteia sunt privite drept deşertăciune, cu atât mai mult cu cât nu suntem niciodată siguri de ele. Noul Testament va confirma viziunea asupra deşertăciunii celor din lume, venind însă şi cu un amendament, acela al necesităţii sforţărilor pentru dobândirea celor veşnice. Fără căutarea acestora, totul e deşert: Aşa se întâmplă cu cel ce-şi asumă sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

3: Dac-ar fi că cineva dă naştere la o sută [de fii]

şi trăieşte ani mulţi,

dar, oricât de multe ar fi zilele anilor lui,

sufletul său nu se va sătura de bunătăţi

şi nici parte de îngropare nu va avea,

am zis: – O stârpitură e mai fericită decât el,

Nici parte de îngropare nu va avea: „Textul Masoretic: şi nu are parte nici măcar de mormânt. Oricum, pentru antici (inclusiv Evrei) nu exista o nenorocire mai mare decât aceea de a nu avea parte de mormânt”[1].  „Stârpitură: avorton”[2].

4: căci în zadar a venit şi în întuneric se va duce

şi cu întuneric numele i se va acoperi;

5: ea nici măcar n-a văzut soarele şi nu l-a cunoscut;

acesta are mai multă odihnă decât ea.

6: Şi dacă ar trăi de două ori câte o mie de ani

fără să vadă fericirea,

oare nu vor merge toate în acelaşi loc?

„De ce, aşadar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt  împiedicând, din pricina  sârguinţei  pentru cele materiale, sufletul să se bucure să se bucure de bucuriile dumnezeieşti şi îngrijind şi încălzind trupul mai mult decât se cade?”[3].

7: Dacă toată osteneala omului i-ar veni în gură,

sufletul său încă nu va fi sătul.

„Catena Hauniensis interpretează versetul ca ilustrare a celor două aspecte ale vieţii hulpavului: aspectul comic, pentru că nu încetează să mănânce, şi aspectul tragic, dat de imposibilitatea de a ajunge la saţietate”[4].

8: Căci ce folos are înţeleptul mai mult decât nebunul,

de vreme ce chiar săracul ştie cum să umble în preajma vieţii?

„Da, plăcerea e scurtă şi trecătoare, […]. Aşa sunt toate cele omeneşti, toate cele trupeşti; nici n-au apucat să vină că şi zboară. Aşa e desfătarea şi celelalte. […] Nu au nimic trainic, nimic statornic, nimic nemişcat. Trec mai repede decât apa râurilor şi lasă pustii şi goi pe cei îndrăgostiţi de ele. Cele duhovniceşti nu sunt aşa; sunt trainice statornice, neschimbătoare, întinse cât toată veşnicia. Nu este, oare, o mare nebunie să schimbi pe cele statornice cu cele nestatornice, pe cele veşnice cu cele vremelnice, pe cele ce rămân necontenit cu cele ce zboară, pe cele ce ne aduc în veacul ce va să fie multă desfătare cu cele care ne pricinuiesc acolo mare osândă”[5].

9: Mai bun e ceea ce vezi cu ochii decât ceea ce-ţi trece prin gând;

aceasta, şi ea, e deşertăciune şi vânare de vânt.

„Evagrie îl citează în comentariul său (Schol. ad Ecl. 50) pe Symmachos: este mai bine să priveşti în viitor decât să te bucuri de prezent; Paul Gehin observă însă, într-o notă ad locum, că fraza are un înţeles diferit la Symmachos: Este mai bine să prevezi decât să umbli după bunul plac (la fel în comentariul lui Ieronim: melius est providere, quam ambulare, ut libet)”[6].

„Firea (celui căzut ) nu se mai mişcă pe calea virtuţii, nici ca să vadă pe Dumnezeu, ci,  gândind la cele ce nu sunt, preface ceea ce e în  puterea ei, folosindu-se rău de aceasta  pentru poftele pe care le-a născut […]. Răul nu este de la Dumnezeu, nici  n-a fost în Dumnezeu, nici există vreo substanţă a lui, ci oamenii, respingând gândul binelui, au început să gândească şi să-şi născocească cele ce nu sunt; […] sufletul oamenilor, închizându-şi ochii prin  care poate vedea pe Dumnezeu, şi-a născut cele rele, în care se mişcă şi nu ştie că nu face nimic, deşi i se pare că face ceva. Căci dă un chip celor ce nu sunt şi ceea ce s-a săvârşit nu rămâne  cum s-a săvârşit, ci, precum s-a stricat aşa şi apare. Pentru că sufletul a fost [făcut] ca să-L vadă pe Dumnezeu şi să fie luminat de El. Dar în locul lui Dumnezeu el a căutat cele stricăcioase şi  întunericul”[7].  „Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint, câştiguri, celui ce ţine minte răul, răzbunare celui ce l-a supărat, pizmaşului, necazuri celui ce l-a pizmuit şi aşa mai departe în toate celelalte patimi”[8].

10: Dacă ceva există, iată că şi numele i-a fost rostit;

se ştie ce anume este omul;

el nu se poate lupta cu Cel mai tare decât el;

Se ştie ce anume este omul: „O seamă de interpreţi cred că, potrivit Textului Ebraic, aici poate fi o aluzie la Adam, al cărui nume înseamnă om, dar şi pământ (materia din care a fost alcătuit)”[9].

El nu se poate lupta: „Textul Masoretic: nu se poate lua la întrecere; nu poate angaja o dispută. Or, de vreme ce Dumnezeu l-a creat pe Adam, dându-i şi un nume, El ar fi al doilea obiect al aluziei din textul de faţă”[10].

11: căci multe sunt lucrurile care sporesc deşertăciunea:

aşadar, ce folos are omul?

„În Textul Masoretic, ca şi în unele versiuni ale Septuagintei, capitolul 6 se termină aici, următorul verset fiind primul din capitolul următor. Versiunea de faţă urmează ediţia Rhalfs”[11].

12: Căci cine ştie care e binele omului în viaţa lui,

în numărul zilelor vieţii lui de deşertăciune

prin care el a trecut ca o umbră?

Şi cine-i va spune omului

ce va fi după el sub soare?…

Din nou un ton pesimist, de înţeles atâta vreme cât nu S-a arătat Lumina lumii.

---

[1] BBVA, p. 857

[2] BBVA, p. 857

[3] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 16

[4] SEP 4/I, p. 550

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, 4

[6] SEP 4/I, p. 551

[7] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvântul împotriva elinilor, 4

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, II, 68

[9] BBVA, p. 858

[10] BBVA, p. 858

[11] BBVA, p. 858

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 5

CAPITOLUL 5 – Bogăţiile sunt deşertăciune. A te bucura de viaţă.

1: Nu te grăbi în a-ţi deschide gura,

iar inima ta să nu fie grabnică

în a grăi cuvânt în faţa lui Dumnezeu,

căci Dumnezeu este în cer, iar tu, pe pământ;

de aceea cuvintele tale să fie puţine.

„Cumpănirea severă a vorbelor este un motiv recurent al cărţilor sapienţiale (vezi 1, 8; 3, 7; Proverbe 20, 25; 29, 20)”[1].

2: Că din multele griji vine visul

şi din multele vorbe glasul nebunului.

„Visul, gr. ενύπνιον: termenul are o încărcătură negativă, din cauza contextului. ♦ Evagrie (Schol. ad Ecl. 35) face aluzie la Matei 26, 41 şi observă că somnul spiritului raţional este ignoranţa şi răul”[2].

„Cuvintele care vor să arate deosebirea între cei care sunt în trupul smereniei şi între cel care se găseşte între îngerii cei ridicaţi cu ajutorul Cuvântului şi Puterilor Sfinte, sau chiar de către Hristos însuşi. Şi nu este nepotrivit că El să fie propriu-zis tronul Tatălui, care, în chip mai alegoric se numeşte cer, iar Biserica Lui să fie numită pământ şi aşternut picioarelor Sale”[3].   „El arată, socotesc, prin depărtarea stihiilor una de alta, în ce măsură e mai presus firea dumnezeiască de gândurile pământeşti”[4].  „Când ajungi prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului şi ai parte de o vedere dumnezeiască şi unitară, când se înalţă, adică, vederea minţii până acolo, e vreme de a tăcea. […] Căci te faci şi tu dumnezeu, aflându-te încă pe pământ, întrucât priveşti asemenea îngerilor faţa lui Dumnezeu Cel din cer”[5].

3: Când Îi făgăduieşti lui Dumnezeu o făgăduinţă

nu întârzia s-o plineşti,

căci voia Lui nu se află în cei nebuni;

ceea ce tu ai făgăduit, plineşte!

4: Mai bine e să nu faci nici o făgăduinţă

decât s-o faci fără s-o plineşti.

„Ceea ce făgăduieşti, grăbeşte-te să împlineşti cât mai repede. Pentru că întârzierea în acestea nu e fără pagubă”[6].  „E grav cu adevărat a sustrage ceva din cele  sfinţite şi închinate spre slava lui Dumnezeu. În acelaşi mod se osândeşte, şi nu cu pedepse mici, nepredarea celor făgăduite”[7].  „Foarte grele pedepse îi aşteaptă pe cei care vor împlini cu răceală şi fără să se sinchisească, fără grija de-a da roade de sfinţenie potrivite cu metania pe care au îmbrăţişat-o şi cu cele ce aşteaptă oamenii de la ei”[8].

5: Nu-ţi lăsa gura să-ţi împingă trupul spre păcat

şi să nu spui în faţa lui Dumnezeu: „A fost o greşală”,

ca nu cumva Dumnezeu să Se mânie asupra glasului tău

şi să nimicească lucrul mâinilor tale.

„Aici trupul înseamnă fiinţa”[9].  Versetul poate fi pus în legătură cu alte locuri asemănătoare, precum Pune o strajă gurii mele şi păzeşte uşa buzelor mele (Psalmi 140, 3).

6: Din viermuiala viselor [se nasc] deşertăciuni

şi forfotă de vorbe; tu teme-te de Dumnezeu.

Şi aici, putem găsi echivalenţe ori completări în Scriptură: tu teme-te de Dumnezeu pentru că moartea şi viaţa sunt în puterea limbii (Proverbe 18, 21);  Pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Matei 12, 36).

7: Dacă vei vedea în ţară că săracul e năpăstuit,

că judecata şi dreptatea sunt siluite,

nu te uimi de lucrul acesta,

căci deasupra unui mai-mare e un mai-mare care-l veghează,

iar deasupra acestora sunt alţi mai-mari.

„Structura ierarhic-piramidală a funcţionarilor statului (sau cetăţii) permite ca superiorii să le pretindă subalternilor – sau să primească de la aceştia – venituri necinstite care, în ultimă instanţă, apasă asupra celor de jos, adică asupra celor ce nu fac parte din această structură. E vorba, desigur, de fenomenul corupţiei”[10].  La rândul său, profetul Isaia a rostit: vai de cei ce fac legi nedrepte (1, 1-3)!

8: În toate privinţele, belşugul pământului

face ca şi un rege să depindă de câmpurile arate.

„Dependenţa oamenilor de muncile agricole e atât de mare, încât până şi regele e un supus al pământului”[11].  După altă opinie: „Cei trei termeni – pământul, regele şi ogorul – desemnează regalitatea. Pasajul este însă obscur, mai cu seamă în final. În această traducere grecească a unui pasaj ebraic dificil, comentatorii au întrezărit o aluzie la reforma agrară începută de Ptolemeu I, care avea ca obiect terenurile regale. Traducătorii după Textul Masoretic suplinesc de obicei ceva de tipul regele este tributar pământului lucrat[12] sau regele este de folos unei ţări cu ogoare lucrate. ♦ Evagrie (Scholiile, ad loc.) pune în paralel pasajul din Matei 13, 38: […] iar ogorul este lumea”[13].

9: Cel ce iubeşte argintul nu se va sătura de argint,

iar cel ce iubeşte bogăţia nu se va bucura de roadele ei;

şi aceasta-i tot deşertăciune.

„Pentru Ecclesiast, bogăţia nu e bună sau rea în funcţie de cum o foloseşte bogatul, ci e rea prin ea însăşi; o spune cel mai bogat rege al Orientului antic!”[14].

„Dar să luăm în seamă însuşi numele [bogăţiei]. Păgânii îl numesc Dis pe zeul care este mai mare peste lumea celor duşi din viaţă. Dar tot Dis (dives) îl numesc pe cel bogat. Într-adevăr, ce altceva e bogatul decât un adânc fără fund, o foame şi o sete nesăţioasă de aur?! O fiinţă care, cu cât bea, cu atât ar mai bea!…”[15].

10: Unde sunt multe bunătăţi, mulţi sunt şi cei ce le mănâncă;

şi atunci, care e vitejia celui ce le are,

fără numai că se uită cu ochii la ele?

„O problemă asupra căreia se insistă mult în carte este aceea a bogăţiei sau avuţiei. În general, aceasta este privită pozitiv, numai că dobândirea ei presupune multă trudă şi zbucium. Apoi şi păstrarea ei constituie un lucru anevoios pentru că în lipsa legilor şi autorităţii publice, care să apere proprietatea, mulţi dintre cei care se străduiesc să adune bogăţii se văd adeseori deposedaţi de ele şi astfel munca le-a fost zadarnică”[16].

11:  Dulce e somnul robului,

fie că acesta mănâncă puţin, fie că mănâncă mult,

dar saţiul celui sătul de bogăţie

nu-l lasă să doarmă.

„Nu cunoaşte bogatul nici bunurile fireşti, nici rânduiala ceasurilor de odihnă, nici masa nu-i tihneşte, mulţumiri care sunt lăsate oricărui om. […] Lăcomia nu-i dă pace; îl ţine treaz, îl frământă gândurile la avutul altuia; îl întoarce pe o parte şi pe alta; se supără foarte dacă nu poate apuca repede, dacă este secetă şi recolta nu are să fie bogată”[17].  Atenţionăm că aici nu se vorbeşte atât despre bogat, cât despre cel lacom, robit patimii arghirofiliei.

Dulce e somnul robului: „De ce e dulce? Din pricina aşternutului moale? Cele mai multe slugi se culcă pe pământul gol sau pe saltele de paie! Din pricină că stau degeaba? Dar n-au nici o clipită de timp liberă! Din pricină că se odihnesc? Dar sunt frânţi de oboseală şi nu încetează o clipă de a trudi! Prin urmare, ceea ce face ca somnul slugilor să fie dulce este tocmai nevoia pe care o simt atunci când se duc la culcare. Cu  bogaţii, lucrurile nu se petrec aşa. Dacă nu vine somnul peste ei, din pricină că sunt beţi turtă, trebuie să stea toată noaptea, să se răsucească şi să se frământe, deşi sunt culcaţi în aşternuturi moi”[18].  Beţia bogatului e, desigur, doar o probabilitate, deoarece aceia petrec adeseori în ospeţe, dar nu e exclusă existenţa bogaţilor cumpătaţi.

12: Există o boală pe care eu am văzut-o sub soare:

bogatul care-şi păzeşte bogăţia spre răul său;

13: o astfel de bogăţie se pierde într-o nevoinţă proastă,

iar fiul pe care l-a născut nu are nimic în mână.

E denunţat păcatul arghirofiliei, al bogăţiei sterpe, care nu aduce nici un rod folositor. Iubirea de arginţi taie legătura cu Dumnezeu şi cu semenii, aducând, în schimb, îngrijorarea.

14: Precum a ieşit el, gol, din pântecele maicii sale,

aşa se va întoarce, precum a şi venit,

şi din osteneala lui nu va primi nimic

pe care să-l ducă în mână.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 41) citează Iov 1, 21, cu toate că cele două pasaje au înţelesuri opuse: Iov, ca unul ce era drept, s-a îndepărtat gol de rău şi de ticăloşie (πονηρία); [omul] acesta însă, care a venit pe lume însoţit de neştiinţă (αγνοια), se va duce tot cu ea”[19].

15: Aşa că şi aceasta-i o boală rea:

cum a venit, aşa se şi duce;

ce câştig are el din aceea că s-a ostenit în vânt?

16: Dimpotrivă, toate zilele lui nu sunt decât întuneric şi jale

şi multă mânie şi boală şi necaz.

17: Iată binele pe care l-am văzut eu că este bun:

să mănânci şi să bei

şi să vezi binele în toată osteneala

cu care te-ai ostenit sub soare

în numărul zilelor de viaţă

pe care ţi le-a dat Dumnezeu;

că aceasta-i partea ta.

18: Mai mult, tot omul căruia Dumnezeu i-a dat

bogăţie şi avere şi însuşirea de a mânca din ele

şi de a-şi primi partea sa

şi de a se veseli de osteneala sa,

acesta-i un dar al lui Dumnezeu.

19: În fapt, nu îndelung îşi va aminti el de zilele vieţii sale,

căci Dumnezeu îl va cuprinde întru veselia inimii lui.

Am putea vedea în acestea, deşi pesimismul e prezent şi aici, un sfat pentru a primi toate ca fiind de la Dumnezeu, aceasta putând aduce mulţumire în viaţa de aici.

---

[1] SEP 4/I, p. 546

[2] SEP 4/I, p. 546

[3] Origen, Despre rugăciune, XXIII, 4

[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, VII

[5] Calist Catafygiotul,  Despre viaţa contemplativă, 76

[6] Sf. Chiril al Alexandriei,  Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XV

[8] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IV

[9] BBVA, p. 856

[10] BBVA, p. 856

[11] BBVA, p. 856

[12] Sens care apare şi la Anania.

[13] SEP 4/I, p. 548

[14] BBVA, p. 856

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 13

[16] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Împotriva bogaţilor răi, 14

[18] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 70

[19] SEP 4/I, p. 548

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 4

CAPITOLUL 4 – Asuprirea celor slabi. Moartea e mai bună decât viaţa. Gelozie şi nesaţiu. Nu e bine să fie omul singur. Domniile schimbătoare: deşertăciune.

1: Şi m-am întors şi am văzut toate asupririle

care se fac sub soare;

şi iată lacrimile celor asupriţi,

şi nu-i nimeni care să-i aline.

Putere e-n mâna celor ce asupresc;

nu, nu-i nimeni care să-i aline.

Textul acesta, prin detaliile sale, a produs serioase nedumeriri în rândul cercetătorilor în privinţa atribuirii acestei cărţi lui Solomon. Ar putea vorbi Solomon despre neputinţa sa în faţa nedreptăţii, ca în acest verset?  „Ecclesiastul nu are în vedere doar destinul uman luat individual, ci acordă atenţie şi cadrului social în care se afla circumscris acesta. Şi în această privinţă a realităţilor sociale, specifice tipului de societate familială autorului, constatările sunt, în general, pesimiste. Se întâmplă astfel deoarece la baza relaţiilor dintre oameni nu se află dreptatea, ci arbitrariul şi intoleranţa. Cei silnici abuzează de cei slabi şi nu este nimeni care să-i apere pe aceştia. Justiţia se arată neputincioasă atâta vreme cât între cel drept şi cel păcătos, între cel bun şi cel rău, între cel curat şi între cel întinat nu se face nici o diferenţă”[1].

2: Şi i-am fericit pe cei morţi

– pe cei ce de-acum au murit –

mai mult decât pe cei vii

– decât pe cei ce sunt încă în viaţă -;

3: dar mai fericit decât aceştia

este cel ce încă nu s-a născut,

pentru că el n-a văzut faptele rele

care s-au petrecut sub soare.

„Şi care din cei morţi ar putea fi lăudat cu atât de bune temeiuri, decât cel care a primit moartea de bună voie pentru credinţă?”[2].  Fericit cel ce nu s-a născut: reflecţie amară ce apare în Ecclesiast, unde este însă expresia scepticismului funciar care străbate întreaga scriere.  „Ei bine, ce spune omul acesta care a avut atâta bogăţie de bani şi de moşii, care s-a desfătat atât şi a avut atâta tihnă? Cu adevărat vrednic de credinţă este acest judecător al desfătării, cu adevărat vrednic de credinţă este cel ce pronunţă o astfel de sentinţă asupra desfătării. Dacă ar fi rostit sentinţa aceasta împotriva desfătării un om care a trăit toată viaţa în sărăcie şi nevoie, osândirea aceasta n-ar fi părut adevărată; ar fi fost socotită ca pornită din neştiinţă. Dar când osândeşte un om care a gustat orice fel de plăcere, care a păşit pe toate cărările ei, atunci osândirea plăcerii nu poate fi pusă la îndoială”[3].

4: Şi am văzut eu că toată osteneala

şi toată bărbăţia unei fapte

nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său;

aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt.

Mintea înţeleaptă şi pricepută ia aminte cu sârguinţă la toate virtuţile altora, pe când cel fără de minte iscodeşte cele vrednice de ocară şi lipsurile, conform celor spuse în Biblie Iscodit-au după fărădelege şi s-au sleit iscodind iscodiri (Psalmi 63, 6). Invidia se luptă să strâmbe în rău faptele bune şi cuvintele folositoare, iar invidioşii sunt curioşi să vadă fapta aproapelui şi privesc cu ochi ascuţiţi scăderea lui şi de o află, o iscodesc şi o consemnează, iar de nu o află, încearcă mai bine să o închipuie şi să o plăsmuiască decât să recunoască adevărul evident: „Că după cuvintele lui Solomon, orice om este invidiat de prietenul lui şi aşa este; scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de acelaşi neam cu el; iar între cei de aceleaşi neam fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuţi, ci de cunoscuţii lui; iar  dintre cunoscuţi invidia ia naştere între vecini, între cei de aceiaşi meserie şi în general între cei care sunt în cele mai strânse legături. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este o boală a grâului. Care om a micşorat cu ceva prin invidie calităţile şi bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuşi topindu-se de întristare”[4].

5: Nebunul îşi ţine mâinile în sân

şi-şi mănâncă propria sa carne.

„Situaţia-limită a trândăviei: leneşul ajunge să-şi consume propria-i substanţă. Acest verset, precum şi următorul, par a fi două proverbe mai vechi, pe care autorul a găsit de cuviinţă să le insereze aici”[5].

6: Mai bun e un pumn plin cu odihnă

decât doi pumni plini cu trudă

şi cu vânare de vânt.

„Înţeleptul îşi întinde mâinile pe când prostul şi le strânge, cugetând mai degrabă la cele trupeşti, decât la cele sufleteşti”[6].

7: Şi m-am întors şi am văzut deşertăciune sub soare.

8: Există un ins, şi pe al doilea nu-l are,

nici fiu şi nici frate nu are,

şi el tot nu se opreşte din osteneală

şi ochiul său nu se satură de bogăţii.

Şi, atunci, pentru cine mă ostenesc eu

şi mă lipsesc pe mine însumi de fericire?

Iată că şi aceasta-i deşertăciune

şi nevoinţă rea.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 28) nu înţelege numele de rudenie de aici în sens material, ci în sens spiritual: Vorbesc aici despre tată şi frate după înţelesul Scripturii, căci ştiu bine că aceste afirmaţii nu sunt valabile dacă se aplică la fraţii şi la taţii [din lumea] simţurilor”[7].

„Să nu socotim, privind la lume, că am renunţat la nişte lucruri mari. Căci tot pământul e foarte mic faţă de cerul întreg. Iar dacă nici tot pământul nu e vrednic de ceruri, cel ce lasă puţine pogoane e asemenea celui ce n-a lăsat nimic. Dar chiar dacă [cineva] părăseşte casa, sau aur mult, nu trebuie să se laude, sau să se moleşească încrezut în sine. De altfel, trebuie să cugetăm că, dacă nu le lăsăm pentru virtute, murind mai pe urmă le lăsăm chiar celor ce nu voim, cum a arătat Ecclesiastul”[8].

9: E mai bine să fie doi decât unul singur,

căci pentru osteneala lor au plată mai bună;

10:  şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică;

dar vai celui ce este singur când cade,

că el nu are pe un altul care să-l ridice.

Vai de cel singur, expresia îşi are originea în Eclesiast unde atestă conştientizarea sentimentului singurătăţii, expresie a constatării nefericirii celui rămas singur, lipsit de dragostea celor apropiaţi şi de solidaritatea semenilor. „Totuşi, Qohelet  întrevede o şansă de înfruntare a nedreptăţii.  Pentru apărarea în faţa abuzului şi violenţei, ca şi pentru mai buna reuşită în viaţă, Qohelet recomandă asocierea şi sprijinirea reciprocă a membrilor societăţii, pentru că mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul singur; ei primesc răsplată mai bună pentru munca lor”[9].  „Pe prietenul credincios nu-l poţi schimba cu nimic. Căci el socoteşte nenorocirea prietenilor ca ale sale proprii şi rabdă împreună cu el până la moarte, rău pătimind”[10].

Dar numai un Prieten avem pe Care putem conta oricând: „Să te sârguieşti ca să găseşti pe Hristos lucrând acum împreună cu tine, iar în veacul viitor dăruindu-ţi cu bogăţie desfătarea luminării care vine de la El; şi nu urma lupului ca unui păstor (Matei 7, 15), nici nu te furişa într-o turmă bolnavă (Iezechiel 34, 4), nici să nu te găseşti singur îndeosebi, ca nu cumva fie să te arăţi căzut pradă lupului celui stricător de suflete, fie să-ţi sfârşeşti viaţa bolind sufleteşte sau să dobândeşti numai acel Vai de cel ce cade singur. Fiindcă cel ce s-a predat pe sine însuşi unui învăţător bun nu va avea nici una din grijile acestea şi se va mântui în Hristos Iisus Domnul nostru”[11].

11: Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald;

dar unul, el singur, cum se va încălzi?

„Verbul a se încălzi (θερμαίνω, ebr. HMM) fusese folosit în III Regi 1, 1.2 într-o referire la bătrâneţea lui Solomon”[12]. De fapt, acolo se vorbeşte despre David, încălzit de fecioara Abişag Şunamita.

12: Iar de se va ridica unul împotriva lui,

cei doi îi vor ţine piept;

că funia întreită nu se rupe curând.

„Evagrie (Schol. ad Ecl. 30) interpretează cele trei personaje ale versetului în felul următor: Singuraticul care devine puternic este Răul, dinaintea căruia stau cei doi, omul şi îngerul lui Dumnezeu. ♦ Menţionarea funiei întreite este dificil de explicat; prezenţa ei şi în Epopeea lui Ghilgameş (într-un episod în care Ghilgameş îi explică prietenului său Enkidu că ei împreună îl pot omorî mai uşor pe uriaşul Humbaba) poate sugera existenţa unui vechi proverb oriental”[13].

Versetele 8-12: „Aceste cinci versete formează o progresie numerică, de la unu la trei (εις, δύο, το εντριτον), şi pot fi văzute în continuarea opoziţiei din versetul 4, 6. Ambrozie (Ep. 17, 3.8 şi De inst. uirg. 64.70.74) dă o interpretare hristologică: unicul este Hristos, iar întreitul este Trinitatea incompositae naturae”[14].

„Unde sunt fericiţi doi laolaltă dacă nu unde este Hristos şi cel pe care-l ocroteşte Hristos? Dacă a căzut cel care este cu Domnul Iisus, îl ridică Iisus. Dar de ce a zis: pentru munca lor? Oare şi Hristos munceşte? Fără îndoială că munceşte, munceşte, dar în noi”[15].  „Nu e bine ca omul să fie singur că de va cădea în trândăvie, sau în somn, sau în nepăsare, sau în deznădejde, nu este cine să-l scoale dintre oameni”[16].  „Dar şi poruncile se împlinesc mai mult şi mai uşor când sunt mai mulţi împreună, de unul singur însă, deloc; pentru că în timp ce  îndeplineşte una, se împiedică de alta”[17].

„Dacă ar voi să cerceteze cineva în chip limpede şi cu de-amănuntul, va afla în această împletitură întreită şi de nedespărţit înfăţişat întregul veşmânt nestricat şi de Dumnezeu alcătuit al virtuţilor”[18], iar sfoara pusă în trei nu se rupe. „Dar este ceva care nepus în  trei nu se rupe: Sfânta Treime, nepusă în trei prin firea ei, nu se poate rupe. Fiindcă Dumnezeu este ceva unit, simplu şi necompus, dar există, rămâne mereu şi nu se strică”[19].

13: Mai bun e un tânăr sărac şi înţelept

decât un rege bătrân şi nemintos

care nu mai ştie ce e purtarea de grijă;

14: că el poate ieşi din închisoare să domnească,

cu toate că s-a născut sărac în regatul său.

„Aceasta poate fi o aluzie la Iosif din casa lui Faraon: azvârlit în închisoare printr-o pâră nedreaptă, el a ajuns în Egipt pe treapta cea mai înaltă a dregătoriilor, învestit cu putere aproape regească (vezi Facerea 39, 1 – 41, 43)”[20].  „Temniţa este, în scolia 33 a lui Evagrie, lumea sensibilă în care fiecare e legat cu lanţuri de propriile sale păcate (Proverbe 5, 22)”[21].

Tânăr sărac şi înţelept este cel ce iubeşte oamenii, risipeşte lucrurile, dăruindu-le . El vede în om o valoare infinit mai mare ca a lucrurilor. El nu este stăpânit de nimic, refuză bunurile materiale, arătând că e mai presus de ele. El a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă al persoanelor şi al legăturilor iubitoare şi, în ultima analiză, al Persoanei lui Dumnezeu, Care întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor persoanelor. Rege bătrân şi nemintos este cel pentru care bunurile materiale sunt supremele valori. El nesocoteşte nu numai pe Dumnezeu, ci calcă în picioare şi pe oameni. Patima aceasta merge crescând. Şi, pe măsura creşterii ei, scade iubirea de oameni sau împătimitul se iubeşte numai pe sine, aceasta fiind în fapt o falsă iubire pentru propria persoană, de vreme ce şi-a desfigurat-o. „Căci, într-adevăr, scrie în cartea Ecclesiastul în legătură cu cel drept şi care s-a luptat cu credinţă că a ieşit din temniţa trupului, căci el poate să iasă din închisoare ca să domnească”[22].

15: Văzut-am pe toţi cei vii care umblă sub soare

cu un al doilea tânăr care poate sta pe locul celuilalt;

SEP 4 traduce ultimul vers astfel: cu tinerelul – cel de-al doilea -,/ care va sta în locul lui. Sensul este obscur. „J. L. Crenshaw (Ecclesiastes, O[ld] T[estament] L[ibrary], Londra, 1988, pp. 113-114) citeşte pasajul ca o referire la şirul neîntrerupt de evenimente care face ca fiecare să fie până la urmă înlocuit de un altul. ♦ Exegeza creştină (Catena Hauniensis) interpretează fraza 4, 15-16 ca o opoziţie între Adam, cel dintâi, şi Hristos, cel de-al doilea”[23].

16: poporului său întreg nu-i dai de capăt,

lor, tuturor celor ce erau înaintea lui;

dar cei de la urmă nu se vor bucura de el,

căci şi aceasta-i deşertăciune şi vânare de vânt.

17: Când mergi în casa lui Dumnezeu, păzeşte-ţi paşii;

apropie-te ca să asculţi,

iar jertfa ta să fie mai bună decât darul nebunilor,

fiindcă ei nu cunosc răul pe care-l fac.

„Textul Masoretic: fiindcă ei nu ştiu să facă decât rău”[24].

În casa lui Dumnezeu e mult mai bine să asculţi. Tăcerea întru cunoştinţă este tăcerea minţii ocupate cu pătrunderea într-o lume necunoscută încă, pe care caută să o înţeleagă. Nu e o tăcere care nu gândeşte la nimic. Ascultătorii sunt cei ce plâng pentru păcatele lor şi se căiesc, adică ei caută să-şi potrivească gândirea ascunsă a inimii cu purtările văzute. Următoarea recomandare se referă la jertfe, iar Ecclesiastul ne avertizează că în toate ce le facem Dumnezeu urmăreşte intenţia noastră. Dacă dorim lauda oamenilor, nu aducem lui Dumnezeu şi nu vom avea nici o răsplătire.

---

[1] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[2] Origen, Exortaţie la Martiriu, XXII

[3] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Părintele nostru Eustaţie, I

[4] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XI, 4

[5] BBVA, p. 855

[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVII, 33

[7] SEP 4/I, p. 544

[8] Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, XVII

[9] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 107

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, 393

[11] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, XX

[12] SEP 4/I, p. 545

[13] SEP 4/I, p. 545

[14] SEP 4/I, p. 544

[15] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXXI, 3-4

[16] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, I, I, 46

[17] Sf. Vasile cel Mare, Regulile Mari, 7, I6

[18] Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, 11

[19] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXXI, 8

[20] BBVA, p. 855

[21] SEP 4/I, p. 545

[22] Origen, Convorbiri cu Heraclide

[23] SEP 4/I, p. 545

[24] BBVA, p. 855

 

Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 3

CAPITOLUL 3 – Vremea fiecărui lucru. Ce e bun pentru om. Nu există dreptate. Om şi dobitoc. A te bucura de viaţă.

1: Pentru orice lucru este o clipă prielnică

şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer:

„Deci nu vom socoti nici ziua, nici vremea, ca pricină a întristării unora şi a veseliei altora. Şi cum n-ar greşi cineva socotindu-le astfel? Dar vom socoti folosul şi vătămarea venind din oră sau vreme când, utilizându-le cu pricepere, sau cu nepricepere, vom afla rezultate fie plăcute, fie neplăcute. În acest sens fiecare lucru îşi are, cum s-a scris, timpul său, şi a cunoaşte acest timp este cel mai mare folos, iar a nu-l cunoaşte este o mare pagubă”[1].

„Fiindcă prea înţeleptul Solomon spune: pentru orice lucru este vreme prielnică, se cuvine să ştim că este vreme potrivită şi de smerenie, şi de stăpânire, şi de mustrare, şi de mângâiere, şi de milă, şi de îndrăzneală, şi de bunătate, şi de asprime, şi în general pentru orice lucru”[2]. „Pentru rugăciune însă şi pentru psalmodie, ca şi pentru multe altele (fapte bune), este potrivit tot timpul, aşa încât (putem) să lăudăm pe Dumnezeu în momentul când mişcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată şi cu limba când aceasta ar fi cu putinţă, dar mai ales este folositor pentru edificarea credinţei”[3].  „Să-ţi fie timpul potrivit acesta: cel de dimineaţă şi de seară spre cercetarea gândurilor, privind cum a trecut noaptea şi ziua. Şi, de vezi vreo greşeală, străduieşte-te şi o îndreaptă cu ajutorul lui Hristos”[4].

„Dacă s-ar apleca cineva mai spre adânc, ar găsi că în aceste cuvinte e cuprinsă o adâncă filosofie, atât spre contemplare, cât şi spre sfaturi folositoare. Iar dacă ar trebui să vorbim pe scurt de o anumită cale spre a contempla cuvintele respective, ne-am exprima cam aşa: o parte din creaturile existente sunt de ordin material şi senzorial, altele sunt de natură spirituală şi nematerialnică. Dintre acestea, cele fără de trupuri depăşesc puterea de înţelegere sau de cunoaştere prin simţuri, dar pe care  vom înţelege-o numai când ne vom fi dezbrăcat de simţuri. În schimb, simţirea care sesizează lumea materială n-are puterea de a trece şi în lumea trupurilor cereşti, nici să treacă peste graniţele simţurilor. De aceea ne şi vorbeşte învăţătura noastră în contradictoriu atât despre lucrurile pământeşti cât şi despre cele cereşti, pentru ca să nu vieţuim în rătăcire. Această viaţă pământească este legată de carne, de aceea contemplarea binelui e întunecată oarecum de cele provenite din simţuri. Avem nevoie de o ştiinţă oarecare pentru a judeca ce-i bine, pentru ca o anumită regulă să ajute la desfăşurarea treburilor. Iată pe scurt ce ne propune învăţătura pentru ca viaţa să decurgă în mod cuviincios. Mai întâi se spune că două sunt criteriile care arată dacă ţinta pe care o urmărim este un lucru bun şi cinstit şi anume: la timp şi cu măsură . […] Căci cine nu ştie că virtutea este măsura cu care se măsoară viaţa? […] Dar de ce ne-am ales să dezbatem astfel de probleme? Pentru că nici lucrul lipsit de măsură nu-i bun şi nici cel care nu-i săvârşit la timpul său; bine şi de dorit este numai cel ce care îndeplineşte amândouă condiţiile amintite”[5].

„Deci să nu căutăm, înainte de timp, cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămânţă, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului”93.  „În multe feluri ne vesteşte Dumnezeu. El vrea ca noi să înţelegem prin semne cereşti, prin învăţăturile profeţilor, prin vederea celor păcătoşi. Vrei să fii încercat lui Dumnezeu? Vreme este pentru orice lucru”94.

„În cele ce urmează nu e vorba despre vreme ca durată a unui fapt oarecare, ci de un anume timp în care ceva se petrece pentru că trebuie să se petreacă; e un fel de tiranie a clipei, căreia omul nu i se poate sustrage; viziune, practic, fatalistă asupra vieţii”[6]:

2:  o vreme este să te naşti şi o vreme să mori,

o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit;

„Prima pereche de afirmaţii se referă la viaţă şi moarte, asupra cărora omul nu poate exercita nici un fel de control; toate celelalte afirmaţii li se subsumează, purtându-le pecetea”[7].

„Nici viaţa nu este lucrul cel bun şi desăvârşit, nici moartea cel rău, ci se fac bune în vremea cea cuviincioasă, deşi par cu greu de suferit, şi rele când nu sunt la vreme”[8].

„Mai întâi trebuie să observăm că foarte potrivit a făcut Domnul această împerechere, punând în legătură, în această scriere, naşterea cu moartea. Căci, neapărat, după naştere urmează moartea şi fiecare naştere îşi pierde urma prin moarte. Pentru ca să se arate cât de strâns unite sunt moartea şi naşterea, pe cei cufundaţi în adâncul vieţii desfrânate şi cei ce îndrăgiseră viaţa pământească, îi trezeşte amintindu-le de moarte ca şi cum i-ar înţepa cu o ţepuşă, îndemnându-i să se îngrijească de viaţa viitoare. […] Aşadar, ceea ce am învăţat din Evanghelie prin gura Domnului, acelaşi lucru ni l-a spus acum sub formă de pildă şi Ecclesiastul, anume, că şi vremea ne aduce aminte de un răsad mântuitor al credinţei, dar şi de neghina necredinţei, care trebuie stârpită. Iar ceea ce s-a spus parţial că s-a împlinit prin mijlocirea credinţei, aceea trebuie să înţelegem că, în chip logic, este valabil şi pentru oricare altă virtute. Căci vreme este să sădeşti spre înfrânare, dar şi să stârpeşti răsadul neînfrânării. Şi tot aşa, după ce odată fusese sădită dreptatea, trebuie stârpită din rădăcină şi sămânţa nedreptăţii, răsadul smereniei să înlăture fumul mândriei, iar vlăstarul dragostei, buruiana rea a răutăţii, precum se întâmplă şi dimpotrivă: deodată cu înmulţirea nedreptăţii s-a ajuns la răcirea dragostei (Matei 24, 12)”[9].

Vorbind despre cei botezaţi, adică despre naşterea cea duhovnicească, se poate spune şi contrariul: „Solomon, vorbind despre cele supuse naşterii şi pieririi, a urmat cursul ordinii naturale şi a pus naşterea înaintea morţii, că este cu neputinţă să mori înainte de a te naşte. Eu, însă, voind să vorbesc de naşterea cea duhovnicească, am pus naşterea înaintea vieţii. Că, pentru noi, morţii în trup îi urmează naşterea în Duh”[10].  La fel: „Despre voi (botezaţii) se poate spune contrariul: vreme este să mori şi să te naşti: Într-un singur timp s-au săvârşit şi moartea şi naşterea; naşterea voastră a avut loc odată cu moartea voastră”[11].

3: o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci,

o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti;

„Că nu totdeauna bucuria este bună, ci uneori este vătămătoare, nici totdeauna durerea este bună, ci uneori este omorâtoare şi pierzătoare”[12].  „Acest lucru a fost tălmăcit aidoma în legătură cu proorocul căruia i s-a adresat Dumnezeu spunându-i: Eu rănesc şi Eu tămăduiesc (Deuteronom 32, 29). Căci dacă nu rănesc relele din noi înşine, atunci nu voi putea vindeca nici dispoziţia iubitoare, otrăvită şi ea din cauza urii. Şi tot aşa şi toate celelalte care mocnesc în noi din pricina răutăţii, mă gândesc îndeosebi la lupta rea a patimilor şi la războiul cel crunt care se dă între oameni din pricina plăcerilor pătimaşe şi care ne robesc legii păcatului, încât pe bună dreptate s-a spus: vreme e să răneşti. Însă rana acestora se dovedeşte a fi leac pentru cel sleit cu totul de pe urma păcatelor. […] Şi iarăşi vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Aceleaşi învăţături se desprind şi din cele spuse de Dumnezeu proorocului Ieremia, căruia i s-a dăruit de la Dumnezeu putere mai întâi să smulgă, să arunce şi să piardă şi să dărâme şi abia după aceea să zidească şi să sădească. Căci trebuie să nimicim mai întâi temeliile răutăţii din noi şi abia după aceea să găsim vremea şi locul ca să zidim templul lui Dumnezeu (Ieremia 1, 10), care urmează să se zidească în inimile noastre cu ajutorul virtuţii”[13].

4: o vreme este să râzi şi o vreme să plângi,

o vreme este să te tângui şi o vreme să joci;

„Acest cuvânt se lămureşte cu ajutorul citatului evanghelic, în care Domnul declară personal: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Acum e vreme de plâns, vremea râsului rămâne în seama speranţei, căci tristeţea prezentă devine rana nădăjduitei bucurii […]. Iar întrucât două sunt şi părţile fiinţei omeneşti, constând din suflet şi trup, e firesc lucru ca şi viaţa omului să se vadă că e lucrătoare pe amândouă tărâmurile, aşa încât se exprimă şi jalea prin mijlocirea trupului, mai ales că numeroase sunt în viaţă şi prilejurile de plâns şi tot aşa găseşte sufletul mijloacele potrivite şi pentru exprimarea bucuriei. Căci cu cât e mai înăbuşită viaţa din pricina tristeţii, cu atât sunt mai puternice prilejurile de bucurie care se adună în suflet. Aspră e înfrânarea, serioasă e smerenia, nu-i mirare că-ţi vine să plângi cât de tot păgubesc alţii, e lucru într-adevăr de jale să te vezi mereu dispreţuit de cei care se văd în putere, dar oricine se înalţă pe sine se va smeri (Luca 14, 11), iar cel ce luptă în chip vrednic cu sărăcia, acela se va încununa”[14].

5: o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre,

o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare;

„Să facem din măsura timpului şi din orice clipă clipă prielnică, criteriu de bine, şi astfel am dobândit puterea şi încredinţarea de a ne întări braţul sufletului şi să aruncăm cu pietre nimicitoare asupra duşmanului şi să le strângem iarăşi, să le avem la îndemână, ca să le aruncăm împotriva oricărui duşman, nimicindu-l. Cel care se uită numai la ce spune slova şi rămân numai la înţelesul ei imediat poate că aplică cele spuse la legea lui Moise, care poruncea să fie ucis cu pietre cel ce era găsit că a călcat legea […]. Vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Înţelesul acestor cuvinte nu-l vom putea pricepe decât dacă înrudirea dintre ele o punem în legătura cu cele spuse în Sfânta Scriptura încât să devină limpede în ce măsură cuvintele respective sunt îmbrăţişate şi de Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Aşa, de pildă, ce ne dă marele  David să înţelegem atunci când zice: Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi pe el (Psalmi 47,11)? Dar Solomon însuşi, când s-a referit la legătura lăuntrică între cel mânat de dragostea de înţelepciune şi cele prin care se face legătura cu virtutea, a ţinut să adauge despre înţelepciune: Ea te va ridica în slăvi dacă şi tu o vei îmbrăţişa (Pilde 4,8). […] Aşadar, cel care te îndeamnă să îmbrăţişezi această cetate, acela iţi porunceşte şi să te uneşti sufleteşte cu felul de a vieţui mai cinstit, pentru ca astfel să ajungi chiar sus, la cetatea virtuţilor, care se ascunde în chip enigmatic sub numele muntelui Sion. Or, dacă vrei să petreci cu înţelepciune, ţi se vesteşte să te laşi îmbrăţişat de ea […]. Dacă am cunoscut aşadar, din cele spuse până aici, oportunitatea îmbrăţişării, am învăţat totodată şi prin ce anume despărţirea e mai folositoare decât unirea […]. Dacă într-adevăr ai îndrăgit înţelepciunea, atunci cu siguranţă ai urât contrariul ei. Dacă ochii tăi privesc cu dragoste numai spre ceea ce-i curat, aceasta înseamnă că ai urât mirosul rău al mocirlei. Dacă te-ai lipit de bine, e semn că ai fugit cu totul de legăturile cu răul”[15].

„Trupurile se pângăresc prin îmbrăţişări necurate, iar sufletul, prin îmbrăţişarea înţelepciunii, unindu-se desăvârşit cu ea, se umple de sinceritate şi curăţie”[16].

6: o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi,

o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci;

„Dar ce este, în fond, ceea ce trebuie să caut încât să mă întâlnesc cu vremea cea dorită? Ceea ce se cade să căutăm ne-o spune profeţia, care zice: Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi (Psalmi 104, 4) şi iarăşi: Căutaţi pe Domnul şi, dacă-L veţi afla, să-L chemaţi (Isaia 55, 6 – Biblia 1914). Şi Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul (Psalmi 104, 3). Aşadar, din cele spuse am înţeles ce anume trebuie căutat şi răspunsul este acesta: să caut fără oprire. Căci între căutare şi aflare nu-i nici o deosebire, ci dobânda pe care o câştig din căutare este tocmai căutarea însăşi. Vrei cumva să ştii şi folosul şi în ce timp să căutăm pe Domnul? Îţi spun: viaţa întreagă. Căci întreaga viaţă nu este altceva decât timp de căutare. […] Tot aşa trebuie să înţelegem şi vremea pierderii, pierderea acelui lucru a cărui existenţă aduce omului pagubă, de pildă iubirea de arginţi, care e o rea bogăţie, pentru care pricină trebuie s-o şi nimicim. Este o agonisită rea şi faptul de a nu uita nedreptatea ce ţi s-a făcut, de aceea trebuie s-o uităm. Nenorocită avere  este pofta neostoită după câştig […]. Dacă stăm să le căutăm doar pe acestea, pierdem pe cele care sunt mai de preţ şi, dimpotrivă, lepădarea de ele ne va aduce aflarea bunătăţilor celor mai desăvârşite. […] Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Ce să păstrezi? Desigur ceea ce am aflat din ce am căutat ? Si ce să arunci? Desigur, ceea ce s-a crezut că-i folositor a pierde”[17].

7: o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi,

o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti;

„În Targumul la Qoheleth, opoziţia destrămare-coasere (aici: ρηξαι – ράψαι, pereche de termeni cu sonoritate asemănătoare) este aplicată riturilor de doliu şi de nuntă. Grigore Taumaturgul interpretează primul verb ca un sinonim metaforic pentru a ucide, ca în III Regi 11, 11, unde apare într-o variantă preverbată, în ameninţarea pe care Dumnezeu i-o adresează lui Solomon: διαρρήσσων διαρρήξω την βασιλείαν σου[18]”[19].

Răul nu poate sălăşlui în noi decât cu consimţământul nostru. „Dacă eu nu îmi dau consimţământul de bună voie, răul nu poate prinde rădăcină în sufletul meu. Dacă, însă, mă lipesc de ce este bine şi mă obişnuiesc cu el [cu binele], atunci într-adevăr voi rămâne în ceea ce am fost, în care voi fi neîntrerupt şi în care stau şi acum. Iată, acesta cred că e înţelesul vorbelor Vreme este să rupi şi vreme este să coşi pentru ca odată rupţi de cel de care ne-am lipit în chip nenorocit, să ne alipim de Cel de care e bine să ne alipim. Căci aşa spune Psalmistul : iar mie bine îmi este a mă alipi de Dumnezeul meu, a pune în Domnul nădejdea mea (Psalm 72, 27). […] Ni s-a dat să înţelegem că vreme este să taci şi, după tăcere, ni s-a îngăduit să spunem şi vreme este să grăieşti. Dar când şi în ce legătură cu ce împrejurări e mai bine să taci? […] Multe din acestea se pot desprinde şi din Scriptura mai veche: pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul înaintea mea. Mut am stat şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi mut am rămas, nu am deschis gura mea (Psalm 38,2-3.12); când a stat păcătosul înaintea mea, s-a făcut fără glas cel care a rămas nemişcat în faţa vrăjmăşiei celui rău, dar când trebuie să te foloseşti de grai, atunci a deschis în pilde gura sa (Psalmi 77, 2), a răspuns la învinuiri, şi a umplut gura de laudă, alteori limba i se face condei de scris (Psalmi 44, 2)”[20].  Există o vreme a tăcerii, a vederilor de taină; în tăcere se împărtăşesc lucrurile mai presus de fire: „pentru că, într-adevăr, (este de prisos) să strigi în vânt când o furtună aşa de violentă a cuprins viaţa. Acesta este timpul tăcerii cel prezis de înţeleptul Solomon”[21]. „Când mintea vede în Hristos adevărul în chip unitar, e vremea de  a tăcea. Căci e vremea în care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei şi al veseliei duhovniceşti; e vremea vederilor de taină şi al împărtăşirii de lucruri mai presus de fire”[22].  „Iar când (mintea) se simte obosită de atotluminatele vederi şi voieşte să le înşire în cuvinte ca, slăbind tăria pătimirii, să găsească puţină odihnă, e vremea potrivită de a grăi, desigur, cuvinte scurte şi potrivite iluminării dumnezeieşti”[23].

8: o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti,

o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace.

„Mai întâi trebuie să precizăm bine înţelesul acestor două cuvinte, adică a iubi şi a urî, pentru că numai în chipul acesta putem să judecăm drept şi folosirea lor prielnică. Dragostea este o pornire interioară caracterizată prin plăcere şi atracţie, pe când ura este o înstrăinare de ceva care nu place sufletului şi de  aceea îl îndepărtează [ca pe] ceva care-l supără. Faţă de amândouă aceste dispoziţii sufleteşti ne putem comporta fie cu folos, fie dimpotrivă, şi de obicei de aici îşi iau începutul  atât viaţa virtuoasă, cât şi cea păcătoasă. Spre cine sau spre ce vom fi înclinaţi într-acolo vom năzui , spre cine sau spre ce suntem porniţi cu ură, de acea ţintă ne înstrăinăm. Căci, ori spre bine, ori spre rău ne-ar fi înclinarea, sufletul nostru se leagă de ceea ce iubeşte. De orice ar fi şi oricui s-ar fi adresat între timp ura, urmează depărtarea, fie de ceva bun, fie de ceva rău. Drept aceea trebuie să băgăm de seamă ce anume este în sine vrednic de iubit şi dimpotrivă, ce e vrednic de a fi urgisit, pentru ca la timp arătând o dispoziţie corespunzătoare a sufletului să ne înstrăinăm de cele rele, urgisindu-le, şi să ne lipim de cele bune. Fie ca mai înainte de toate, acest lucru să îl înveţe oamenii, ajungând să deosebească ce e bine şi ce nu e bine […]. De aceea, cine va deosebi prin cuvinte ceea ce înţelege prin virtute şi păcat, acela va cunoaşte folosul lor, aşa cum trebuie să se întâmple în amândouă cazurile. Ecclesiastul ţi-a arătat limpede, omule, atât cumpătarea cât şi plăcerile trupului, înfrânarea şi desfrâul, smerenia şi mândria, bunăvoinţa şi reavoinţa, precum şi alte astfel de perechi, pentru ca din toate acestea tu să te sfătuieşti corect. Vreme e dar să iubeşti cumpătarea şi să urăşti plăcerile cărnii, ca să nu te arăţi că iubeşti mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu, precum şi toate celelalte: cearta, dorul după câştig, după măriri şi toate celelalte care privesc binele , dar care nu înţeleg cum se cuvine prietenia şi iubirea […]. Ni se spune este vreme de război şi vreme de pace. Vezi dar linia de bătaie a patimilor vrăjmaşe: legea trupului luptându-se împotriva legii minţii , făcându-te rob legii păcatului (Romani 7, 23). […] Căci până eram fii ai mâniei (Efeseni 2,3), făcând cele ce nu se cădea, am fost şi noi în rândul celor răzvrătiţi, dar apoi, fiind puşi de-a dreapta Celui Preaînalt (Psalmi 76, 1), am părăsit nelegiuirea şi plăcerile lumeşti; vieţuind în sfinţenie, în dreptate şi în evlavie, în nădejdea că, prin această pace, ne vom uni cu pacea cea adevărată, cum zice Apostolul : El este pacea noastră”[24].

9: Care-i câştigul celui ce munceşte trudind?

10: Văzut-am nevoinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o

fiilor oamenilor să se nevoiască într-însa.

Ecclesiastul este un om aflat în căutarea sensului suprem al vieţii, dar abordând lucrurile de pe poziţia celui bazat doar pe înţelepciunea omeneasca, constată că nu poate găsi o valoare permanentă, adică un scop al vieţii care să depăşească limitele a ceea ce este trecător. „Este ca şi cum i-ar spune cu alte cuvinte: ce-i rămâne omului din truda din care n-a mai rămas nimic?… Ce mai rămâne din toate acestea celui care şi-a cheltuit astfel toata râvna vieţii sale? Oare, nu rămân toate acoperite cu uitare îndată ce a încetat din viaţă şi, oare, nu se va duce gol de toate cele în care îşi pusese toată nădejdea, fără să ducă cu sine decât singură conştiinţa faptelor sale, singura care poate că-l  va întreba mai târziu pe cel ce s-a rătăcit în viaţă din pricina unor astfel de îndeletniciri: cu ce te-ai ales din toate strădaniile cu care te-ai trudit? Unde sunt strălucitoarele tale lăcaşuri? Unde sunt pungile de bani ascunse? Unde sunt statuile de bronz şi glasurile celor cu care petreceai? Iată focul şi biciul şi judecata nemitarnică şi cântărirea necruţătoare a celor săvârşite”[25].

Prin nevoinţă se poate înţelege o împrăştiere, o risipire care, prin natura sa firească, greu îşi atinge scopurile. „Dumnezeu a dat o împrăştiere rea fiilor oamenilor, ca să se împrăştie în cele deşarte, ca nu cumva din lenea pătimaşă şi dobitoceasca să se abată spre cele mai rele”[26]. Paradoxal, împrăştierea poate avea şi conotaţii pozitive: „Dacă purtat de nenumăratele împrăştieri, unul află prilej să facă cele necuvenite, cu cât mai mult n-ar fi aceasta dacă viaţa noastră ar fi fără împrăştiere. Pentru aceea unul ca acesta să se împrăştie. Căci mai bine este să fie împrăştiat în chip rău şi să nu se afle ocupat cu lucrurile şi cu cugetările dumnezeieşti”[27].

11: Tot ce-a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa;

şi durata le-a dat-o El în inima lor

fără ca omul să poată descoperi lucrarea

pe care Dumnezeu a lucrat-o de la-nceput pân-la sfârşit.

„Dumnezeu a pus în inima (raţiunea) omului sentimentul duratei, prin care el poate gândi lucrurile de dincolo de clipă, în ansamblul lor, dar aceasta nu-l ajută să descopere sensul în sine al vieţii”[28].  „Ideea ar fi că, pe lângă frumuseţea universului, Dumnezeu îi îngăduie omului să întrevadă, fie şi limitat, parţial, sensul istoriei (cf. TOB[29], nota ad loc.). […] ♦ Evagrie, în scolia 15, explică ο αιών prin principiile veşniciei (οι λόγοι του αιωνος), căci aceasta este împărăţia cerurilor pe care o purtăm înăuntrul nostru, după cuvântul Domnului (Luca 17,21), dar pe care oamenii nu o găsesc pentru că este ascunsă de patimi”[30].

Dacă Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, este pentru ca omul, indiferent de lungimea vieţii lui, să-şi aducă mereu aminte că veşnicia este cu mult mai lungă şi că, în comparaţie cu ea, toate lucrurile ce se află sub soare, adică cele pământeşti, sunt fără valoare şi zadarnice. Iată aici una din problemele esenţiale ale cărţii: în comparaţie cu veşnicia, tot ce este sub soare e deşertăciune. „Am văzut, zice, cum s-a hărţuit fiinţa omenească din pricina vieţii, luând prilejuri chiar din binefacerile dumnezeieşti. Pentru că El pe toate le-a făcut şi celor ce urmau să se împărtăşească de acestea le-a dat minte ca să deprindă de aici mai binele cu care, cu ajutorul judecăţii libere, fiecare om poate ajunge să simtă cu adevărat ce este  bine. Întrucât, însă, printr-un sfat rău cugetul a lunecat de la dreapta judecată a lucrurilor, ceea ce fusese prielnic fiecăruia s-a schimbat în contrarul său […]. Aceasta nu-i altceva decât că cineva a dat rea întrebuinţare unor lucruri bune, făcând dintr-un bine un rău. Şi aşa stau lucrurile cu cele pe care le avem în chip firesc de la Dumnezeu: depinde de libera voinţă a celor ce se folosesc de ele, ca ele să devină bune sau rele. De aceea, zice Ecclesiastul: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor. Or, acest veac e noţiunea prin care desemnăm distanţa de timp pentru toate făpturile create în acest răstimp. Altfel spus, acest cuvânt se referă la tot ceea ce se petrece în acest răstimp. Toate câte au fost create în decursul veacului le-a dat Dumnezeu spre bine în inima omului, pentru ca din măreţia şi bunătatea lor el să poată vedea pe Făcătorul lor. Dar [oamenii], nefolosind cum se cuvenea binefacerile pe care le-au primit, şi-au făcut mare pagubă, pentru care Ecclesiastul a ţinut  să adauge: ca să nu poată omul să afle făptura pe care a făcut-o Dumnezeu, ceea ce înseamnă că prin aceasta s-a întărit înşelăciunea sufletului omenesc spre a nu-şi cunoaşte binele, căci, cum zice Ecclesiastul, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu fusese săvârşită spre folosul omului, întrucât în toate câte a făcut Dumnezeu de la începutul făpturii şi până la sfârşitul lumii, nu se găseşte nimic rău. Căci nici nu stă în firea lucrurilor ca din bine să iasă ceva rău. Iar dacă Cel ce a făcut totul e bun, atunci desigur bune sunt şi cele care şi-au luat fiinţa din bine”[31].

Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită, iar înţelepciunea Sa nu poate fi pătrunsă de mintea omenească, cu tot progresul lui în cunoaştere: „Să îndrăznească, de pot, să răspundă cei ce grăiesc cu uşurinţă despre toate, cum s-a întemeiat cerul şi din ce substanţă şi din ce amestec? Sau cum s-a constituit soarele şi fiecare dintre stele? Şi ce e de mirare dacă îşi văd neînţelegerea lor privitoare la cele de sus, când nici firea pomilor de jos şi alcătuirea apelor şi formarea şi alcătuirea animalelor nu le cunoaşte. Oare nu vor spune ca şi Solomon, părtaş de înţelepciune mai mult decât toţi, văzând neputinţa oamenilor de a le afla pe acestea. Oare pentru că nu le poţi afla vor declara că nici nu sunt?”[32].

Cuvintele Ecclesiastului se pot aplica şi lui Hristos: „Înainte de toate trebuie să se cugete şi să se cunoască clar că, potrivit cu ceea ce s-a scris, există un timp pentru orice lucru şi toate sunt bune la vremea lor. Deci, Domnul a fost prezent cu trupul în lumea aceasta în mod folositor în timpul potrivit, şi tot la timpul potrivit S-a suit la Tatăl, după ce s-a săvârşit în toate iconomia. Nu se poate spune deloc că nu a folosit ucenicilor şederea un timp împreună cu ei, nici că plecarea ulterioară nu a fost necesară, deci nu se va nega în vreo privinţă folosul plecării Sale din cauza folosului rezultat din prezenţa Lui anterioară. Căci fiecare dintre acestea s-a săvârşit cu folos, la timpul cuvenit”[33].

12: Mi-am dat seama că pentru ei nu este un alt bine

decât să se veselească şi să trăiască bine în viaţa lor.

13: Dar tot omul care mănâncă şi bea

şi vede binele în toată osteneala lui,

aceasta e un dar al lui Dumnezeu.

14: Mi-am dat seama că tot ce-a făcut Dumnezeu durează în veci;

nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut.

Dumnezeu a făcut astfel pentru ca-n faţa Lui să te temi.

15: Ceea ce a fost, iată, este;

ceea ce va fi, iată, a fost;

şi Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.

„Prin aceste cuvinte se recapitulează cele spuse înainte. Căci săvârşirea la timp a faptelor bune constituie cel mai mare bine al vieţii omeneşti, este cu adevărat singurul bine bucuria neîntreruptă pe care ţi-o dau faptele bune. Căci împlinirea poruncilor bucură întru nădejde pe făcătorul faptelor bune, iar după ce a primit roada faptelor bune, vesteşte celor vrednici veselie deosebită, aşa cum vorbeşte Domnul despre cei care săvârşesc binele: Veniţi, binecuvântaţii  Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă (Matei 25, 34)”[34]. „Ceea ce este mâncarea şi băutura pentru trup, întrucât prin ele se prelungeşte viaţa, acelaşi lucru este pentru suflet căutarea binelui. Şi e un adevărat dar de la Dumnezeu să-ţi aţinteşti ochii numai spre Domnul. Şi acesta este şi înţelesul care se desprinde din cele ce urmează. […] Căci după cum puterile trupului sunt legate de mâncare şi băutură, tot astfel şi cel care are privirea aţintită numai spre Bine (căci binele adevărat este numai cel care singur e bun) are darul lui Dumnezeu în toată truda lui şi tocmai aceasta constituie adevăratul bine: să priveşti numai spre Bine întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[35].

16: Şi am mai văzut sub soare locul de judecată:

acolo e cel necredincios,

iar în locul celui drept

e cel nelegiuit.

„Pentru Didim (în comentariul la Luca 16, 19-31), pasajul pare să se refere la infern şi paradis”[36].

Expresia sub soare atât de des folosită în carte, dar fără a fi reluată în altă parte a Scripturii, ne oferă una din soluţiile interpretării cărţii: cercetarea făcută de Ecclesiast se limitează în mod strict, la orizontul  acestui pământ. El găseşte societatea umană desfigurată de nedreptăţi, inegalităţi, enigme şi superficialităţi. „Qohelet vorbeşte de o societate iudaică decăzută, cu funcţionari necinstiţi şi judecători nedrepţi, cu uzurpatori ai unor locuri de care sunt nedemni. Religia este pentru mulţi o formalitate , iar moralitatea nu există”[37]. „În nici un caz, Qohelet nu ignoră distincţia între bine şi rău, iar dacă n-a apucat să cunoască natura răsplătirii veşnice, totuşi nu se îndoieşte de judecata finală”[38].

17: Şi mi-am zis în inima mea:

– Şi pe cel drept, şi pe cel nelegiuit îi va judeca Dumnezeu,

că va fi o vreme pentru tot lucrul

şi pentru toată fapta.

18: Zis-am eu în inima mea

cu privire la fiii omului:

– Dumnezeu îi va judeca;

iar aceasta, ca să le arate că ei nu sunt decât dobitoace;

19: că faptul fiilor omului

şi faptul dobitoacelor

în sinea lor sunt un singur fapt;

cum e moartea unuia, aşa-i şi moartea celuilalt;

şi-n unul, şi-n altul e aceeaşi suflare.

Prin ce e omul deasupra dobitocului?:

prin nimic, căci toate sunt deşertăciune.

„Evagrie (scolia 22) ţine să observe, cu consecvenţă, că şi spiritul iraţional (η αλογος ψυχή) este numit suflare  (πνευμα) – în sensul pe care îl explicase în scolia 10, de spirit”[39].

20: Toate se duc în acelaşi loc;

toate din ţărână s-au făcut

şi toate în ţărână se vor întoarce.

21: Cine oare ştie dacă suflarea fiilor omului se urcă-n văzduh

sau dacă suflarea dobitoacelor se coboară-n pământ?

„La un moment dat, Ecclesiastul accentuează atât de mult suveranitatea şi absolutul existenţei divine, în raport cu caracterul efemer al existenţei umane, încât îl circumscrie pe om în orizontul strict limitat al lumii terestre, alături şi în totală egalitate cu celelalte făpturi, în speţă cu animalele de care nu s-ar deosebi prin nimic. În a doua parte a capitolului 3 găsim afirmaţii mai mult decât derutante cu privire la sufletul omului, de la care pornind unii critici l-au acuzat pe Ecclesiast de grave abateri doctrinare cu privire la suflet. […] Separând aceste versete de  contextul lor , ne aflăm într-adevăr în faţa unei afirmaţii care nu mai lasă loc nici unui dubiu în privinţa concepţiei total negativiste a autorului despre existenţa sufletului nemuritor. Numai că normele ermeneutice nu ne permit să procedăm în felul acesta. Suntem obligaţi să studiem în ansamblu şi cu toată luarea aminte cuprinsul cărţii şi numai după aceea să formulăm o concluzie. Urmând această modalitate de abordare a textului biblic vom constata că nici pe departe autorul nu tăgăduieşte continuarea existenţei umane pe un alt plan, după moartea trupească, ci din contră, o afirmă ca pe o certitudine”[40].

Dacă Ecclesiastului i-ar fi fost străină credinţa în nemurirea sufletului, ar fi fost total nejustificat rostul Judecăţii după moarte: ,,Este cert că în versetele din capitolul 3,18-21 Qohelet priveşte omul după existenţa sa biologică, întrutotul identică cu a vieţuitoarelor aflate mai jos decât el pe scara existenţei. Încetarea respiraţiei (acesta este sensul cuvântului ruah = respiraţie, în acest capitol) duce la suprimarea vieţii trupeşti, respectiv la descompunerea trupească, comună omului şi dobitoacelor”[41].

22: Şi am văzut că pentru om nimic nu-i bun

decât ca el să se veselească în lucrarea sa;

că aceasta e partea lui.

Căci cine oare-l va duce să vadă ceea ce va fi după el?

Verset conclusiv, Ecclesiastul a parcurs o parte a cercetării sale. Dumnezeu a creat omul pentru a fi fericit, iar dacă fericirea este să se veselească în lucrarea sa, atunci el va constata că aceasta fericire nu poate da un sens vieţii, dovedindu-se a fi ceva destul de fragil şi care nu poate fi adevăratul scop al acestei alte fragilităţi care este omul. Când veselia devine o valoare în ea însăşi, valoare căreia omul este gata să-i sacrifice totul, ea devine întristare şi omul este nenorocit.  „La această tâlcuire ne mai ajută şi învăţătura înţelepciunii, care spune: Nu cerceta cele mai tari ca tine adică nu sfărâma oasele cuvântului, fiindcă nu-ţi folosesc cele ascunse”[42].

---

[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V,1

[2] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 113

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 37,2

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 395

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

93 Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXVI, 59

94 Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI,15

[6] BBVA, p. 853

[7] SEP 4/I, p. 539

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[11] Sf. Vasile ce Mare, Omilii şi Cuvântări XIII, 1

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 4

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XII, 14

[18] Îţi voi destrăma regatul.

[19] SEP 4/I, p. 539

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[21] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXIX

[22] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 55

[23] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 57

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[26] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I, Cei ce vor să se vadă pe ei înşişi…

[27] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 8

[28] BBVA, p. 853

[29] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.

[30] SEP 4/I, p. 540

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Către Serapion, 1, XVIII

[33] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[36] SEP 4/I, p. 541

[37] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 108

[38] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 105

[39] SEP 4/I, p. 542

[40] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 105

[41] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise