Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 12

Posted: 04/12/2010 in Ecclesiastul

CAPITOLUL 12 – Prin bătrâneţe, omul, tot mai puţin. Elogiul Ecclesiastului. Sfârşit.

1: Adu-ţi aminte de Ziditorul tău

în zilele tinereţilor tale,

mai înainte de a veni zilele răutăţii

şi mai înainte de a se apropia anii

în care vei zice: – Ei sunt pe dinafara voii mele!;

2: mai înainte de a se întuneca soarele şi lumina

şi luna şi stelele

şi de a se-ntoarce norii după ploaie;

Povaţă conclusivă, cu care se deschide ultimul capitol al Ecclesiastului. De Dumnezeu se cuvine a ne apropia de tineri, pentru a avea mai apoi deprinderea cu El. Desigur, însă, că orice vârstă e potrivită pentru a ne uni cu El, dacă încă n-am făcut-o. Peste cel deprins din tinereţe cu intimitatea lui Dumnezeu nu mai vin zilele răutăţii, chiar dacă nu sunt feriţi de decrepitudinea trupească.

„Cele două versete care urmează, 3 şi 4, alcătuiesc o emoţionantă, tristă evocare a degradării la care bătrâneţea îl supune pe om. Tradiţia rabinică a încercat să traducă metaforele în termenii următori: paznicii casei = braţele şi palmele; oamenii puterii = umerii; morăriţele = dinţii; cele ce se uită prin ferestre = ochii; uşile dinspre uliţă = urechile; glasul morii = vocea; scularea în ciripitul păsării = somnul puţin al bătrânului; fiicele cântului = încercările de a mai face vocalize. Desigur, totul sub semnul probabilităţii”[1]:

3: de ziua când paznicii casei vor tremura

şi oamenii puterii se vor cutremura,

când, tot mai puţine, morăriţele se vor opri

şi când cele ce se uită prin ferestre se vor întuneca

4: şi vor închide uşile dinspre uliţă,

de vreme ce glasul morii a scăzut;

când te scoli în ciripitul păsării

şi când toate fiicele cântului se sting;

„Cel ce ai dat păsărelelor glas să grăiască, dăruieşte-mi şi mie, atotticălosului, cuvânt, ca să povestesc tuturor în scris şi în viu grai cele ce le-ai făcut cu mine pentru mila Ta infinită, Dumnezeul meu, şi numai pentru multa Ta iubire de oameni!”[2].

5: când te uiţi lung după înălţimi

şi frică îţi este pe drum,

când înfloreşte migdalul

şi creşte lăcusta

şi se scutură chiparosul,

în timp ce omul se duce spre casa veşniciei lui,

iar cei ce plâng se învârtesc pe uliţă;

„La Filon (De vita Mosis II, 186), migdalul este pomul care înfloreşte cel dintâi şi ultimul care îşi pierde frunzele. Stuart Weeks, în capitolul dedicat Ecclesiastului în Oxford Bible Commentary, indică migdalul ca simbol al încărunţirii şi lăcusta ca simbol al slăbiciunii trupeşti; simbolul caperului rămâne neclar (şi el însă are florile albe)”[3].

6: mai înainte ca firul de argint să se rupă

şi floarea de aur să se sfărâme

şi vadra de la izvor să se spargă

şi roata să se-nvârtă la fântână;

7: mai înainte ca praful să se-ntoarcă în pământ aşa cum a fost

şi suflarea să se-ntoarcă la Dumnezeu, la Cel care a dat-o.

„Aluzie la Facerea 2, 7: Domnul… a suflet asupra lui (a omului) suflare de viaţă[4].

Constatăm, aici, că autorul „nu tăgăduieşte continuarea existenţei umane, pe un alt plan, după moartea trupească, ci din contra, o afirmă ca pe o certitudine”[5].  Autorul se referă aici atât la suflet, cât şi la trup. „Că adevărul acesta este, află-l de aici; sau sufletul este viaţă, sau el are viaţă. Dacă este viaţă, atunci ar trebui să facă pe altcineva să trăiască, iar nu pe sine însuşi, după cum şi mişcarea face să se mişte un alt lucru, iar nu pe sine însăşi. Faptul că sufletul trăieşte, nimeni nu ar putea tăgădui. Dacă trăieşte însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte din viaţă, şi ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva decât aceea din care se împărtăşeşte. Sufletul se împărtăşeşte din viaţă, pentru că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască. Şi, ca atare, sufletul nu se va mai împărtăşi din viaţă când Dumnezeu va voi ca sufletul să nu mai trăiască. Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi, cum trăieşte Dumnezeu. Ci – după cum nu este cu putinţă ca omul să trăiască continuu şi nici ca sufletul să fie continuu la un loc cu trupul şi, atunci când trebuie ca armonia aceasta să se desfacă, sufletul părăseşte trupul şi omul nu mai există – tot astfel şi atunci când sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul vivificator pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de unde a fost atras”[6]. Deşi ar putea, Dumnezeu nu retrage viaţa sufletului, dar sunt acele suflete moarte, care se cufundă într-o falsă existenţă, prin îndepărtarea de Izvorul vieţii.

În versetele 3-7 a fost văzută şi o imagine a celei de a doua Veniri a Domnului: „mai înainte de a se rupe funia de argint – se face aluzie la împletitura stelelor, care sunt ca argintul la vedere – şi de a se zdrobi floarea de romaniţă a aurului – se face aluzie la soare, care are înfăţişarea aurului; romaniţa este cunoscuta plantă care are petalele ei jur-împrejur crescute în formă de raze. Şi se va scula la glasul păsării şi din înălţime vor vedea şi va fi spăimântare pe cale. Ce vor vedea? Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului (Matei 24, 30) şi vor plânge seminţii peste seminţii (Zaharia 12, 12). Ce are să se întâmple la venirea Domnului? Va înflori migdalul, se va îngreuna lăcusta şi se va risipi chiparosul. După cum spun exegeţii, migdalul înflorit arată că a trecut iarna. Trupurile noastre atunci, după trecerea iernii, au să înflorească o floare cerească. Şi are să se îngreuneze lăcusta înseamnă sufletul înaripat, îmbrăcat în trup. Şi se va risipi chiparosul înseamnă că fărădelegile cele spinoase se vor risipi”[7].

8: Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul -,

toate sunt deşertăciune.

Refren al cărţii de faţă.

9: În afară de faptul că Ecclesiastul a fost un înţelept,

el a învăţat poporul să cunoască ştiinţa,

iar auzul său a scrutat frumuseţea proverbelor.

10: Mult s-a străduit Ecclesiastul

să descopere cuvintele dorului,

scrisul săgetător, cuvintele adevărului.

Cuvintele dorului: „Literal: cuvintele dorinţei, cuvintele voii; cuvinte după vrere sau dorinţă (Arghezi ar fi tradus: cuvinte potrivite). Căutarea şi găsirea unui cuvânt, în strădania poetică, este nu numai o problemă tehnică, ci şi una afectivă”[8].

Scrisul săgetător: „Literal: scrisul în linie dreaptă; corect, dar care trebuie să aibă o ţintă şi s-o atingă”[9].

11: Cuvintele înţelepţilor sunt ca ţepuşele

şi ca nişte cuie bine bătute,

dăruite din îmbelşugarea unui singur Păstor.

Ţepuşele: „Grecescul vukentron (folosit numai aici în Vechiul Testament) înseamnă ţepuşă de îmboldit vitele. De aici, cuvântul-ţepuşă, cel menit să trezească nesimţirea limbajului de rutină”[10].

„În Textul Masoretic comparaţia din aceste ultime două stihuri se referă la culegerea de ziceri sau culegerea de propoziţii şi cunoaşte traduceri mai mult conjecturale. Imaginea este a unor cuie bine înfipte într-un perete, de care pot fi agăţate, în maximă siguranţă, obiecte casnice. Cât despre singurul Păstor, El nu poate fi decât Dumnezeu, Cel ce are şi dăruieşte”[11].  „După unii interpreţi, acest păstor este Solomon şi ar fi un ecou al primelor discuţii privind canonicitatea cărţii; după alţii, Păstorul este Dumnezeu, care îi inspiră pe înţelepţi: accentul s-ar pune astfel pe valoarea religioasă a cărţii (cf. TOB, nota ad loc.)”[12].

„Cuvintele înţelepţilor sunt cuvintele cele bine gândite care ajung în inimile ascultătorilor; ele lovesc şi rănesc sufletele cele simţitoare. Sufletele care au primit credinţa sunt rănite de aceste săgeţi şi aprinse de marea dragoste de Dumnezeu”[13].  De aici, un îndemn pentru păstori: „Să mângâi mulţimile cu harul graiului, pentru ca ele să te urmeze de voie încotro le duci. Iar dacă în popor, vreunii se găsesc în vrajbă sau vină, să fie cuvintele tale în aşa fel încât să-l mişte pe cel ce le aude, să-l înţepe pe cel ce gândeşte la rău”[14].

„Cum se spune în Ecclesiast, toate textele Scripturii sunt cuvinte ale înţelepţilor care sunt ca boldurile de îmboldit dobitoacele… şi ca nişte cuie înfipte şi ascuţite şi sunt date de un Păstor şi nici un cuvânt din ele nu este de prisos. Dar Cuvântul este un Păstor al oilor cuvântătoare, a căror slavă este că nu sunt de acord cu cei ce nu au urechi de auzit (Luca 8, 8), dar, în schimb, sunt de acord cu adevărul”[15].

12: În afară de acestea, fiul meu, ia aminte:

A face cărţi multe e o treabă fără sfârşit,

iar neliniştea gândului e trudă pentru trup.

„Două sunt înţelesurile frazei: Fiule, fereşte-te de a scrie cărţi multe. Unul este: nu trebuie să posedăm cărţi multe, altul că nu trebuie să compunem sau să scriem cărţi multe. Dacă nu admitem primul înţeles, în tot cazul trebuie să-l admitem pe al doilea. În schimb, şi dacă îl admitem pe al doilea, nu trebuie neapărat să-l admitem pe cel dintâi. Din ambele interpretări, cred că ceea ce trebuie să învăţăm mai cu deosebire este că nu trebuie să compunem cărţi multe”[16]. Socotim că aici e condamnată prolificitatea celor care nu au nimic de spus ori propovăduiesc false învăţături. Sfântul Vasile cel Mare aplică versetul lui Apolinarie, vizându-i astfel pe toţi ereticii: „Cu uşurinţa pe care o are la scris şi cu destoinicia de a se exprima repede în orice domeniu a umplut lumea cu scrierile sale, nevoind să asculte de sfatul înţeleptului care zice să se ferească omul de scrierea multor cărţi, căci, unde e vorba de mulţime, şi greşelile sunt multe”[17].

13: Încheiere: Totul a fost auzit.

Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte-I poruncile,

că omul întreg aceasta este.

14: Că Dumnezeu va aduce fiece faptă la judecată,

în tot ascunzişul ei, fie că e bună, fie că e rea.

„Dacă autorului i-ar fi fost străină credinţa în nemurirea sufletului, ar fi fost fără sens încheierea cărţii, care îl trimite pe cititor, fără nici un echivoc, la ideea responsabilităţii înaintea lui Dumnezeu pentru toate cele săvârşite în această lume. […] Rostul judecăţii ar fi nejustificat atâta vreme cât nu s-ar mai continua viaţa individuală după moarte”[18].

Ni se cere să ne temem de Dumnezeu, dar „nu e vorba de frica începătoare, cea din pricina pedepselor, ci de cea desăvârşită şi desăvârşitoare, pe care suntem datori să o avem, pentru dragostea Celui ce a poruncit. Căci dacă de frica pedepselor nu facem păcatele, vădit este că, dacă n-ar sta înaintea noastră pedepsele, le-am face, având intenţia pornită spre păcat”[19].  Însă nici frica numită începătoare nu trebuie lăsată de-o parte, nici chiar de către cei îmbunătăţiţi: „această frică se cuvine să o aibă chiar şi cei sporiţi duhovniceşte, deoarece frica începătoare ţine de alcătuirea noastră”[20]. Totuşi, noi suntem chemaţi să depăşim frica şi să ajungem la iubirea desăvârşită: În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire (I Ioan 4, 18).  „Frica este starea proprie a drepţilor care încă se curăţesc, fiind împreunată pe jumătate cu dragoste. Iar dragostea desăvârşită este proprie drepţilor curăţiţi deplin, în care nu mai este frică”[21]. „Cunoştinţa duhovnicească urmează prin fire după lucrarea virtuţilor. Dar amândurora le premerge frica şi dragostea, iar dragostei îi premerge iarăşi frica. Tot cel ce zice cu neruşinare că se pot câştiga cele din urmă înainte de lucrarea celor dintâi a pus în sufletul său cea dintâi temelie a pierzării. Căci aceasta este calea Domnului: cele din urmă se nasc din cele dintâi”[22].

„Păzeşte poruncile Lui şi cu mintea şi cu simţirea. Căci dacă te sileşti să le păzeşti cu mintea, puţină trebuinţă vei avea de osteneli trupeşti ca să le păzeşti”[23]. Părinţii învaţă că omul dobândeşte frica de Dumnezeu având mereu amintirea morţii[24] şi a judecăţii; astfel, omul se va abate de la rău şi va ajunge la făptuirea binelui. Căci Fericit [e] bărbatul care se teme de Domnul (Psalmi 111, 1). De ce? Pentru că „se străduieşte cu toată râvna să împlinească poruncile”[25].


[1] BBVA, p. 866

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, 20

[3] SEP 4/I, p. 568

[4] BBVA, p. 866

[5] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[6] Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu iudeul Trifon, VI

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XV, 20

[8] BBVA, p. 866

[9] BBVA, p. 867

[10] BBVA, p. 867

[11] BBVA, p. 867

[12] SEP 4/I, p. 569

[13] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, IX, 6

[14] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 5

[15] Origen, Filocalia, VI, 7

[16] Origen, Filocalia, V, 2

[17] Scrisori, 263, 4

[18] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[19] Teodor al Edesei, Una sută Capete foarte folositoare, 100

[20] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, IV, 3

[21] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 16

[22] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 44

[23] Isichie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute, 84

[24] Cf. Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, VII, 13

[25] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, Cuvânt înainte

 

Comentarii
  1. […] în imobil, cei cinci se simţiră mânaţi de curiozitate, astfel că aleseră să caute mecanismul care declanşează intrarea secretă, […]

  2. […] fundaţiei este promovarea modelelor de educaţie prin experienţă de calitate, care dezvoltă abilităţi de viaţă în rândul tinerilor, ca o strategie de dezvoltare […]

  3. […] N-au reuşit s-o găsească pe Nataşa: Ziarul, Vlady, Onu, Elisa, Simion Cristian, Adele Onete, Flavius Obeadă, Tanya, Carmen, Theodora Marinescu, Gabriela Elena, Cristian Dima, Carmen Negoiţă, Cristian Lisandru, Club Impact, Gabi123, Supravieţuitor, Caius şi Vania. […]

  4. […] Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 12 Sat Dec 04, 2010 9:21 am CAPITOLUL 12 – Prin bătrâneţe, omul, tot mai puţin. Elogiul Ecclesiastului. Sfârşit. 1: Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţilor tale, mai înainte de a veni zilele răutăţii şi mai înainte de a se apropia anii în care vei … Continue reading → […]

  5. […] verde, Gabriela Elena,Vic,   Cristian Lisandru,  Supravieţuitor, Geanina, Caius , Ioan UscaVania, Cristian Dima,Melami, Carmen Negoiţă, Tetris,  primadona25, Aurora Georgescu,Gabriela Ilieș, […]

  6. […] Gabriela Elena, Gabi Ilies, Gabi Savitsky, Gand licitat, Geanina, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Ioan Sorin Usca, Lora, Luka, Madi, Maria Barbu, Maria Popart, Melami, Mika, Mircea Popescu, Mirela, Mnealui, […]

  7. […] Plano 10, Gabi, Olimpiu, Vassyle, Vlad Cel Oribil, Aliosa, KinR, Augustin, Renata, Zina, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Popa Teapa, Cristian Lisandru, Elisa,  HAI CA SE POATE!, Gica Contra, Dragon, […]

  8. […] Gabriela Elena,Vic,   Cristian Lisandru,  Supravieţuitor, Geanina, Grișka, Caius , Ioan UscaVania, Cristian Dima,Melami, Carmen Negoiţă, Tetris,  primadona25, Aurora Georgescu,Gabriela Ilieș, […]

  9. […] Gabi Ilies, Gabriela Neagu, Gabi Savitsky, Gand licitat, Geanina, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Ioan Sorin Usca, Lora, Luka, Madi, Maria Barbu, Maria Popart, Melami, Mesterul Manole, Mika, Mircea Popescu, […]

  10. […] vrea sa aflu si parerea lor: Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Popa Teapa, Cristian Lisandru, Elisa,  Theodora Marinescu, Gica Contra, […]

  11. […] Plano 10, Gabi, Olimpiu, Vassyle, Vlad Cel Oribil, Aliosa, KinR, Augustin, Renata, Zina, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Popa Teapa, Cristian Lisandru, Elisa,  HAI CA SE POATE!, Gica Contra, Dragon, […]

  12. Monex spune:

    Ierarhul care ne-a nv at s avem grij de semenii no tri bolnavi i singuri cre nd acele a ez minte numite ulterior Vasilade sf ntul care a alc tuit slujba Sfintei Liturghii care ne-a l sat regulile vie uirii monastice Sf ntul Vasile a r mas n istoria cre tinismului drept un exemplu de vie uitoare cu adev rat cre tin . Personalitatea Sf ntului Ierarh Vasile cel Mare n contextul epocii n care a tr it este pus n eviden de teologul Mihai Apostolescu Sf.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s