Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 3

Posted: 24/11/2010 in Ecclesiastul

CAPITOLUL 3 – Vremea fiecărui lucru. Ce e bun pentru om. Nu există dreptate. Om şi dobitoc. A te bucura de viaţă.

1: Pentru orice lucru este o clipă prielnică

şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer:

„Deci nu vom socoti nici ziua, nici vremea, ca pricină a întristării unora şi a veseliei altora. Şi cum n-ar greşi cineva socotindu-le astfel? Dar vom socoti folosul şi vătămarea venind din oră sau vreme când, utilizându-le cu pricepere, sau cu nepricepere, vom afla rezultate fie plăcute, fie neplăcute. În acest sens fiecare lucru îşi are, cum s-a scris, timpul său, şi a cunoaşte acest timp este cel mai mare folos, iar a nu-l cunoaşte este o mare pagubă”[1].

„Fiindcă prea înţeleptul Solomon spune: pentru orice lucru este vreme prielnică, se cuvine să ştim că este vreme potrivită şi de smerenie, şi de stăpânire, şi de mustrare, şi de mângâiere, şi de milă, şi de îndrăzneală, şi de bunătate, şi de asprime, şi în general pentru orice lucru”[2]. „Pentru rugăciune însă şi pentru psalmodie, ca şi pentru multe altele (fapte bune), este potrivit tot timpul, aşa încât (putem) să lăudăm pe Dumnezeu în momentul când mişcăm mâinile noastre spre lucru, câteodată şi cu limba când aceasta ar fi cu putinţă, dar mai ales este folositor pentru edificarea credinţei”[3].  „Să-ţi fie timpul potrivit acesta: cel de dimineaţă şi de seară spre cercetarea gândurilor, privind cum a trecut noaptea şi ziua. Şi, de vezi vreo greşeală, străduieşte-te şi o îndreaptă cu ajutorul lui Hristos”[4].

„Dacă s-ar apleca cineva mai spre adânc, ar găsi că în aceste cuvinte e cuprinsă o adâncă filosofie, atât spre contemplare, cât şi spre sfaturi folositoare. Iar dacă ar trebui să vorbim pe scurt de o anumită cale spre a contempla cuvintele respective, ne-am exprima cam aşa: o parte din creaturile existente sunt de ordin material şi senzorial, altele sunt de natură spirituală şi nematerialnică. Dintre acestea, cele fără de trupuri depăşesc puterea de înţelegere sau de cunoaştere prin simţuri, dar pe care  vom înţelege-o numai când ne vom fi dezbrăcat de simţuri. În schimb, simţirea care sesizează lumea materială n-are puterea de a trece şi în lumea trupurilor cereşti, nici să treacă peste graniţele simţurilor. De aceea ne şi vorbeşte învăţătura noastră în contradictoriu atât despre lucrurile pământeşti cât şi despre cele cereşti, pentru ca să nu vieţuim în rătăcire. Această viaţă pământească este legată de carne, de aceea contemplarea binelui e întunecată oarecum de cele provenite din simţuri. Avem nevoie de o ştiinţă oarecare pentru a judeca ce-i bine, pentru ca o anumită regulă să ajute la desfăşurarea treburilor. Iată pe scurt ce ne propune învăţătura pentru ca viaţa să decurgă în mod cuviincios. Mai întâi se spune că două sunt criteriile care arată dacă ţinta pe care o urmărim este un lucru bun şi cinstit şi anume: la timp şi cu măsură . […] Căci cine nu ştie că virtutea este măsura cu care se măsoară viaţa? […] Dar de ce ne-am ales să dezbatem astfel de probleme? Pentru că nici lucrul lipsit de măsură nu-i bun şi nici cel care nu-i săvârşit la timpul său; bine şi de dorit este numai cel ce care îndeplineşte amândouă condiţiile amintite”[5].

„Deci să nu căutăm, înainte de timp, cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei. Să nu căutăm iarna cele ale verii; nu, în sămânţă, snopii. Pentru că timpul semănării cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite. Iar de nu, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele proprii ale timpului”93.  „În multe feluri ne vesteşte Dumnezeu. El vrea ca noi să înţelegem prin semne cereşti, prin învăţăturile profeţilor, prin vederea celor păcătoşi. Vrei să fii încercat lui Dumnezeu? Vreme este pentru orice lucru94.

„În cele ce urmează nu e vorba despre vreme ca durată a unui fapt oarecare, ci de un anume timp în care ceva se petrece pentru că trebuie să se petreacă; e un fel de tiranie a clipei, căreia omul nu i se poate sustrage; viziune, practic, fatalistă asupra vieţii”[6]:

2:  o vreme este să te naşti şi o vreme să mori,

o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit;

„Prima pereche de afirmaţii se referă la viaţă şi moarte, asupra cărora omul nu poate exercita nici un fel de control; toate celelalte afirmaţii li se subsumează, purtându-le pecetea”[7].

„Nici viaţa nu este lucrul cel bun şi desăvârşit, nici moartea cel rău, ci se fac bune în vremea cea cuviincioasă, deşi par cu greu de suferit, şi rele când nu sunt la vreme”[8].

„Mai întâi trebuie să observăm că foarte potrivit a făcut Domnul această împerechere, punând în legătură, în această scriere, naşterea cu moartea. Căci, neapărat, după naştere urmează moartea şi fiecare naştere îşi pierde urma prin moarte. Pentru ca să se arate cât de strâns unite sunt moartea şi naşterea, pe cei cufundaţi în adâncul vieţii desfrânate şi cei ce îndrăgiseră viaţa pământească, îi trezeşte amintindu-le de moarte ca şi cum i-ar înţepa cu o ţepuşă, îndemnându-i să se îngrijească de viaţa viitoare. […] Aşadar, ceea ce am învăţat din Evanghelie prin gura Domnului, acelaşi lucru ni l-a spus acum sub formă de pildă şi Ecclesiastul, anume, că şi vremea ne aduce aminte de un răsad mântuitor al credinţei, dar şi de neghina necredinţei, care trebuie stârpită. Iar ceea ce s-a spus parţial că s-a împlinit prin mijlocirea credinţei, aceea trebuie să înţelegem că, în chip logic, este valabil şi pentru oricare altă virtute. Căci vreme este să sădeşti spre înfrânare, dar şi să stârpeşti răsadul neînfrânării. Şi tot aşa, după ce odată fusese sădită dreptatea, trebuie stârpită din rădăcină şi sămânţa nedreptăţii, răsadul smereniei să înlăture fumul mândriei, iar vlăstarul dragostei, buruiana rea a răutăţii, precum se întâmplă şi dimpotrivă: deodată cu înmulţirea nedreptăţii s-a ajuns la răcirea dragostei (Matei 24, 12)”[9].

Vorbind despre cei botezaţi, adică despre naşterea cea duhovnicească, se poate spune şi contrariul: „Solomon, vorbind despre cele supuse naşterii şi pieririi, a urmat cursul ordinii naturale şi a pus naşterea înaintea morţii, că este cu neputinţă să mori înainte de a te naşte. Eu, însă, voind să vorbesc de naşterea cea duhovnicească, am pus naşterea înaintea vieţii. Că, pentru noi, morţii în trup îi urmează naşterea în Duh”[10].  La fel: „Despre voi (botezaţii) se poate spune contrariul: vreme este să mori şi să te naşti: Într-un singur timp s-au săvârşit şi moartea şi naşterea; naşterea voastră a avut loc odată cu moartea voastră”[11].

3: o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci,

o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti;

„Că nu totdeauna bucuria este bună, ci uneori este vătămătoare, nici totdeauna durerea este bună, ci uneori este omorâtoare şi pierzătoare”[12].  „Acest lucru a fost tălmăcit aidoma în legătură cu proorocul căruia i s-a adresat Dumnezeu spunându-i: Eu rănesc şi Eu tămăduiesc (Deuteronom 32, 29). Căci dacă nu rănesc relele din noi înşine, atunci nu voi putea vindeca nici dispoziţia iubitoare, otrăvită şi ea din cauza urii. Şi tot aşa şi toate celelalte care mocnesc în noi din pricina răutăţii, mă gândesc îndeosebi la lupta rea a patimilor şi la războiul cel crunt care se dă între oameni din pricina plăcerilor pătimaşe şi care ne robesc legii păcatului, încât pe bună dreptate s-a spus: vreme e să răneşti. Însă rana acestora se dovedeşte a fi leac pentru cel sleit cu totul de pe urma păcatelor. […] Şi iarăşi vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti. Aceleaşi învăţături se desprind şi din cele spuse de Dumnezeu proorocului Ieremia, căruia i s-a dăruit de la Dumnezeu putere mai întâi să smulgă, să arunce şi să piardă şi să dărâme şi abia după aceea să zidească şi să sădească. Căci trebuie să nimicim mai întâi temeliile răutăţii din noi şi abia după aceea să găsim vremea şi locul ca să zidim templul lui Dumnezeu (Ieremia 1, 10), care urmează să se zidească în inimile noastre cu ajutorul virtuţii”[13].

4: o vreme este să râzi şi o vreme să plângi,

o vreme este să te tângui şi o vreme să joci;

„Acest cuvânt se lămureşte cu ajutorul citatului evanghelic, în care Domnul declară personal: Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). Acum e vreme de plâns, vremea râsului rămâne în seama speranţei, căci tristeţea prezentă devine rana nădăjduitei bucurii […]. Iar întrucât două sunt şi părţile fiinţei omeneşti, constând din suflet şi trup, e firesc lucru ca şi viaţa omului să se vadă că e lucrătoare pe amândouă tărâmurile, aşa încât se exprimă şi jalea prin mijlocirea trupului, mai ales că numeroase sunt în viaţă şi prilejurile de plâns şi tot aşa găseşte sufletul mijloacele potrivite şi pentru exprimarea bucuriei. Căci cu cât e mai înăbuşită viaţa din pricina tristeţii, cu atât sunt mai puternice prilejurile de bucurie care se adună în suflet. Aspră e înfrânarea, serioasă e smerenia, nu-i mirare că-ţi vine să plângi cât de tot păgubesc alţii, e lucru într-adevăr de jale să te vezi mereu dispreţuit de cei care se văd în putere, dar oricine se înalţă pe sine se va smeri (Luca 14, 11), iar cel ce luptă în chip vrednic cu sărăcia, acela se va încununa”[14].

5: o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre,

o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare;

„Să facem din măsura timpului şi din orice clipă clipă prielnică, criteriu de bine, şi astfel am dobândit puterea şi încredinţarea de a ne întări braţul sufletului şi să aruncăm cu pietre nimicitoare asupra duşmanului şi să le strângem iarăşi, să le avem la îndemână, ca să le aruncăm împotriva oricărui duşman, nimicindu-l. Cel care se uită numai la ce spune slova şi rămân numai la înţelesul ei imediat poate că aplică cele spuse la legea lui Moise, care poruncea să fie ucis cu pietre cel ce era găsit că a călcat legea […]. Vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare. Înţelesul acestor cuvinte nu-l vom putea pricepe decât dacă înrudirea dintre ele o punem în legătura cu cele spuse în Sfânta Scriptura încât să devină limpede în ce măsură cuvintele respective sunt îmbrăţişate şi de Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Aşa, de pildă, ce ne dă marele  David să înţelegem atunci când zice: Înconjuraţi Sionul şi-l cuprindeţi pe el (Psalmi 47,11)? Dar Solomon însuşi, când s-a referit la legătura lăuntrică între cel mânat de dragostea de înţelepciune şi cele prin care se face legătura cu virtutea, a ţinut să adauge despre înţelepciune: Ea te va ridica în slăvi dacă şi tu o vei îmbrăţişa (Pilde 4,8). […] Aşadar, cel care te îndeamnă să îmbrăţişezi această cetate, acela iţi porunceşte şi să te uneşti sufleteşte cu felul de a vieţui mai cinstit, pentru ca astfel să ajungi chiar sus, la cetatea virtuţilor, care se ascunde în chip enigmatic sub numele muntelui Sion. Or, dacă vrei să petreci cu înţelepciune, ţi se vesteşte să te laşi îmbrăţişat de ea […]. Dacă am cunoscut aşadar, din cele spuse până aici, oportunitatea îmbrăţişării, am învăţat totodată şi prin ce anume despărţirea e mai folositoare decât unirea […]. Dacă într-adevăr ai îndrăgit înţelepciunea, atunci cu siguranţă ai urât contrariul ei. Dacă ochii tăi privesc cu dragoste numai spre ceea ce-i curat, aceasta înseamnă că ai urât mirosul rău al mocirlei. Dacă te-ai lipit de bine, e semn că ai fugit cu totul de legăturile cu răul”[15].

„Trupurile se pângăresc prin îmbrăţişări necurate, iar sufletul, prin îmbrăţişarea înţelepciunii, unindu-se desăvârşit cu ea, se umple de sinceritate şi curăţie”[16].

6: o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi,

o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci;

„Dar ce este, în fond, ceea ce trebuie să caut încât să mă întâlnesc cu vremea cea dorită? Ceea ce se cade să căutăm ne-o spune profeţia, care zice: Căutaţi pe Domnul şi vă întăriţi (Psalmi 104, 4) şi iarăşi: Căutaţi pe Domnul şi, dacă-L veţi afla, să-L chemaţi (Isaia 55, 6 – Biblia 1914). Şi Veselească-se inima celor ce caută pe Domnul (Psalmi 104, 3). Aşadar, din cele spuse am înţeles ce anume trebuie căutat şi răspunsul este acesta: să caut fără oprire. Căci între căutare şi aflare nu-i nici o deosebire, ci dobânda pe care o câştig din căutare este tocmai căutarea însăşi. Vrei cumva să ştii şi folosul şi în ce timp să căutăm pe Domnul? Îţi spun: viaţa întreagă. Căci întreaga viaţă nu este altceva decât timp de căutare. […] Tot aşa trebuie să înţelegem şi vremea pierderii, pierderea acelui lucru a cărui existenţă aduce omului pagubă, de pildă iubirea de arginţi, care e o rea bogăţie, pentru care pricină trebuie s-o şi nimicim. Este o agonisită rea şi faptul de a nu uita nedreptatea ce ţi s-a făcut, de aceea trebuie s-o uităm. Nenorocită avere  este pofta neostoită după câştig […]. Dacă stăm să le căutăm doar pe acestea, pierdem pe cele care sunt mai de preţ şi, dimpotrivă, lepădarea de ele ne va aduce aflarea bunătăţilor celor mai desăvârşite. […] Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci. Ce să păstrezi? Desigur ceea ce am aflat din ce am căutat ? Si ce să arunci? Desigur, ceea ce s-a crezut că-i folositor a pierde”[17].

7: o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi,

o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti;

„În Targumul la Qoheleth, opoziţia destrămare-coasere (aici: ρηξαι ράψαι, pereche de termeni cu sonoritate asemănătoare) este aplicată riturilor de doliu şi de nuntă. Grigore Taumaturgul interpretează primul verb ca un sinonim metaforic pentru a ucide, ca în III Regi 11, 11, unde apare într-o variantă preverbată, în ameninţarea pe care Dumnezeu i-o adresează lui Solomon: διαρρήσσων διαρρήξω την βασιλείαν σου[18][19].

Răul nu poate sălăşlui în noi decât cu consimţământul nostru. „Dacă eu nu îmi dau consimţământul de bună voie, răul nu poate prinde rădăcină în sufletul meu. Dacă, însă, mă lipesc de ce este bine şi mă obişnuiesc cu el [cu binele], atunci într-adevăr voi rămâne în ceea ce am fost, în care voi fi neîntrerupt şi în care stau şi acum. Iată, acesta cred că e înţelesul vorbelor Vreme este să rupi şi vreme este să coşi pentru ca odată rupţi de cel de care ne-am lipit în chip nenorocit, să ne alipim de Cel de care e bine să ne alipim. Căci aşa spune Psalmistul : iar mie bine îmi este a mă alipi de Dumnezeul meu, a pune în Domnul nădejdea mea (Psalm 72, 27). […] Ni s-a dat să înţelegem că vreme este să taci şi, după tăcere, ni s-a îngăduit să spunem şi vreme este să grăieşti. Dar când şi în ce legătură cu ce împrejurări e mai bine să taci? […] Multe din acestea se pot desprinde şi din Scriptura mai veche: pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul înaintea mea. Mut am stat şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi mut am rămas, nu am deschis gura mea (Psalm 38,2-3.12); când a stat păcătosul înaintea mea, s-a făcut fără glas cel care a rămas nemişcat în faţa vrăjmăşiei celui rău, dar când trebuie să te foloseşti de grai, atunci a deschis în pilde gura sa (Psalmi 77, 2), a răspuns la învinuiri, şi a umplut gura de laudă, alteori limba i se face condei de scris (Psalmi 44, 2)”[20].  Există o vreme a tăcerii, a vederilor de taină; în tăcere se împărtăşesc lucrurile mai presus de fire: „pentru că, într-adevăr, (este de prisos) să strigi în vânt când o furtună aşa de violentă a cuprins viaţa. Acesta este timpul tăcerii cel prezis de înţeleptul Solomon”[21]. „Când mintea vede în Hristos adevărul în chip unitar, e vremea de  a tăcea. Căci e vremea în care se bea nectarul dumnezeiesc al bucuriei şi al veseliei duhovniceşti; e vremea vederilor de taină şi al împărtăşirii de lucruri mai presus de fire”[22].  „Iar când (mintea) se simte obosită de atotluminatele vederi şi voieşte să le înşire în cuvinte ca, slăbind tăria pătimirii, să găsească puţină odihnă, e vremea potrivită de a grăi, desigur, cuvinte scurte şi potrivite iluminării dumnezeieşti”[23].

8: o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti,

o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace.

„Mai întâi trebuie să precizăm bine înţelesul acestor două cuvinte, adică a iubi şi a urî, pentru că numai în chipul acesta putem să judecăm drept şi folosirea lor prielnică. Dragostea este o pornire interioară caracterizată prin plăcere şi atracţie, pe când ura este o înstrăinare de ceva care nu place sufletului şi de  aceea îl îndepărtează [ca pe] ceva care-l supără. Faţă de amândouă aceste dispoziţii sufleteşti ne putem comporta fie cu folos, fie dimpotrivă, şi de obicei de aici îşi iau începutul  atât viaţa virtuoasă, cât şi cea păcătoasă. Spre cine sau spre ce vom fi înclinaţi într-acolo vom năzui , spre cine sau spre ce suntem porniţi cu ură, de acea ţintă ne înstrăinăm. Căci, ori spre bine, ori spre rău ne-ar fi înclinarea, sufletul nostru se leagă de ceea ce iubeşte. De orice ar fi şi oricui s-ar fi adresat între timp ura, urmează depărtarea, fie de ceva bun, fie de ceva rău. Drept aceea trebuie să băgăm de seamă ce anume este în sine vrednic de iubit şi dimpotrivă, ce e vrednic de a fi urgisit, pentru ca la timp arătând o dispoziţie corespunzătoare a sufletului să ne înstrăinăm de cele rele, urgisindu-le, şi să ne lipim de cele bune. Fie ca mai înainte de toate, acest lucru să îl înveţe oamenii, ajungând să deosebească ce e bine şi ce nu e bine […]. De aceea, cine va deosebi prin cuvinte ceea ce înţelege prin virtute şi păcat, acela va cunoaşte folosul lor, aşa cum trebuie să se întâmple în amândouă cazurile. Ecclesiastul ţi-a arătat limpede, omule, atât cumpătarea cât şi plăcerile trupului, înfrânarea şi desfrâul, smerenia şi mândria, bunăvoinţa şi reavoinţa, precum şi alte astfel de perechi, pentru ca din toate acestea tu să te sfătuieşti corect. Vreme e dar să iubeşti cumpătarea şi să urăşti plăcerile cărnii, ca să nu te arăţi că iubeşti mai mult plăcerile decât pe Dumnezeu, precum şi toate celelalte: cearta, dorul după câştig, după măriri şi toate celelalte care privesc binele , dar care nu înţeleg cum se cuvine prietenia şi iubirea […]. Ni se spune este vreme de război şi vreme de pace. Vezi dar linia de bătaie a patimilor vrăjmaşe: legea trupului luptându-se împotriva legii minţii , făcându-te rob legii păcatului (Romani 7, 23). […] Căci până eram fii ai mâniei (Efeseni 2,3), făcând cele ce nu se cădea, am fost şi noi în rândul celor răzvrătiţi, dar apoi, fiind puşi de-a dreapta Celui Preaînalt (Psalmi 76, 1), am părăsit nelegiuirea şi plăcerile lumeşti; vieţuind în sfinţenie, în dreptate şi în evlavie, în nădejdea că, prin această pace, ne vom uni cu pacea cea adevărată, cum zice Apostolul : El este pacea noastră[24].

9: Care-i câştigul celui ce munceşte trudind?

10: Văzut-am nevoinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o

fiilor oamenilor să se nevoiască într-însa.

Ecclesiastul este un om aflat în căutarea sensului suprem al vieţii, dar abordând lucrurile de pe poziţia celui bazat doar pe înţelepciunea omeneasca, constată că nu poate găsi o valoare permanentă, adică un scop al vieţii care să depăşească limitele a ceea ce este trecător. „Este ca şi cum i-ar spune cu alte cuvinte: ce-i rămâne omului din truda din care n-a mai rămas nimic?… Ce mai rămâne din toate acestea celui care şi-a cheltuit astfel toata râvna vieţii sale? Oare, nu rămân toate acoperite cu uitare îndată ce a încetat din viaţă şi, oare, nu se va duce gol de toate cele în care îşi pusese toată nădejdea, fără să ducă cu sine decât singură conştiinţa faptelor sale, singura care poate că-l  va întreba mai târziu pe cel ce s-a rătăcit în viaţă din pricina unor astfel de îndeletniciri: cu ce te-ai ales din toate strădaniile cu care te-ai trudit? Unde sunt strălucitoarele tale lăcaşuri? Unde sunt pungile de bani ascunse? Unde sunt statuile de bronz şi glasurile celor cu care petreceai? Iată focul şi biciul şi judecata nemitarnică şi cântărirea necruţătoare a celor săvârşite”[25].

Prin nevoinţă se poate înţelege o împrăştiere, o risipire care, prin natura sa firească, greu îşi atinge scopurile. „Dumnezeu a dat o împrăştiere rea fiilor oamenilor, ca să se împrăştie în cele deşarte, ca nu cumva din lenea pătimaşă şi dobitoceasca să se abată spre cele mai rele”[26]. Paradoxal, împrăştierea poate avea şi conotaţii pozitive: „Dacă purtat de nenumăratele împrăştieri, unul află prilej să facă cele necuvenite, cu cât mai mult n-ar fi aceasta dacă viaţa noastră ar fi fără împrăştiere. Pentru aceea unul ca acesta să se împrăştie. Căci mai bine este să fie împrăştiat în chip rău şi să nu se afle ocupat cu lucrurile şi cu cugetările dumnezeieşti”[27].

11: Tot ce-a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa;

şi durata le-a dat-o El în inima lor

fără ca omul să poată descoperi lucrarea

pe care Dumnezeu a lucrat-o de la-nceput pân-la sfârşit.

„Dumnezeu a pus în inima (raţiunea) omului sentimentul duratei, prin care el poate gândi lucrurile de dincolo de clipă, în ansamblul lor, dar aceasta nu-l ajută să descopere sensul în sine al vieţii”[28].  „Ideea ar fi că, pe lângă frumuseţea universului, Dumnezeu îi îngăduie omului să întrevadă, fie şi limitat, parţial, sensul istoriei (cf. TOB[29], nota ad loc.). […] ♦ Evagrie, în scolia 15, explică ο αιών prin principiile veşniciei (οι λόγοι του αιωνος), căci aceasta este împărăţia cerurilor pe care o purtăm înăuntrul nostru, după cuvântul Domnului (Luca 17,21), dar pe care oamenii nu o găsesc pentru că este ascunsă de patimi”[30].

Dacă Dumnezeu a pus în inima omului gândul veşniciei, este pentru ca omul, indiferent de lungimea vieţii lui, să-şi aducă mereu aminte că veşnicia este cu mult mai lungă şi că, în comparaţie cu ea, toate lucrurile ce se află sub soare, adică cele pământeşti, sunt fără valoare şi zadarnice. Iată aici una din problemele esenţiale ale cărţii: în comparaţie cu veşnicia, tot ce este sub soare e deşertăciune. „Am văzut, zice, cum s-a hărţuit fiinţa omenească din pricina vieţii, luând prilejuri chiar din binefacerile dumnezeieşti. Pentru că El pe toate le-a făcut şi celor ce urmau să se împărtăşească de acestea le-a dat minte ca să deprindă de aici mai binele cu care, cu ajutorul judecăţii libere, fiecare om poate ajunge să simtă cu adevărat ce este  bine. Întrucât, însă, printr-un sfat rău cugetul a lunecat de la dreapta judecată a lucrurilor, ceea ce fusese prielnic fiecăruia s-a schimbat în contrarul său […]. Aceasta nu-i altceva decât că cineva a dat rea întrebuinţare unor lucruri bune, făcând dintr-un bine un rău. Şi aşa stau lucrurile cu cele pe care le avem în chip firesc de la Dumnezeu: depinde de libera voinţă a celor ce se folosesc de ele, ca ele să devină bune sau rele. De aceea, zice Ecclesiastul: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor. Or, acest veac e noţiunea prin care desemnăm distanţa de timp pentru toate făpturile create în acest răstimp. Altfel spus, acest cuvânt se referă la tot ceea ce se petrece în acest răstimp. Toate câte au fost create în decursul veacului le-a dat Dumnezeu spre bine în inima omului, pentru ca din măreţia şi bunătatea lor el să poată vedea pe Făcătorul lor. Dar [oamenii], nefolosind cum se cuvenea binefacerile pe care le-au primit, şi-au făcut mare pagubă, pentru care Ecclesiastul a ţinut  să adauge: ca să nu poată omul să afle făptura pe care a făcut-o Dumnezeu, ceea ce înseamnă că prin aceasta s-a întărit înşelăciunea sufletului omenesc spre a nu-şi cunoaşte binele, căci, cum zice Ecclesiastul, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu fusese săvârşită spre folosul omului, întrucât în toate câte a făcut Dumnezeu de la începutul făpturii şi până la sfârşitul lumii, nu se găseşte nimic rău. Căci nici nu stă în firea lucrurilor ca din bine să iasă ceva rău. Iar dacă Cel ce a făcut totul e bun, atunci desigur bune sunt şi cele care şi-au luat fiinţa din bine”[31].

Lucrarea lui Dumnezeu este desăvârşită, iar înţelepciunea Sa nu poate fi pătrunsă de mintea omenească, cu tot progresul lui în cunoaştere: „Să îndrăznească, de pot, să răspundă cei ce grăiesc cu uşurinţă despre toate, cum s-a întemeiat cerul şi din ce substanţă şi din ce amestec? Sau cum s-a constituit soarele şi fiecare dintre stele? Şi ce e de mirare dacă îşi văd neînţelegerea lor privitoare la cele de sus, când nici firea pomilor de jos şi alcătuirea apelor şi formarea şi alcătuirea animalelor nu le cunoaşte. Oare nu vor spune ca şi Solomon, părtaş de înţelepciune mai mult decât toţi, văzând neputinţa oamenilor de a le afla pe acestea. Oare pentru că nu le poţi afla vor declara că nici nu sunt?”[32].

Cuvintele Ecclesiastului se pot aplica şi lui Hristos: „Înainte de toate trebuie să se cugete şi să se cunoască clar că, potrivit cu ceea ce s-a scris, există un timp pentru orice lucru şi toate sunt bune la vremea lor. Deci, Domnul a fost prezent cu trupul în lumea aceasta în mod folositor în timpul potrivit, şi tot la timpul potrivit S-a suit la Tatăl, după ce s-a săvârşit în toate iconomia. Nu se poate spune deloc că nu a folosit ucenicilor şederea un timp împreună cu ei, nici că plecarea ulterioară nu a fost necesară, deci nu se va nega în vreo privinţă folosul plecării Sale din cauza folosului rezultat din prezenţa Lui anterioară. Căci fiecare dintre acestea s-a săvârşit cu folos, la timpul cuvenit”[33].

12: Mi-am dat seama că pentru ei nu este un alt bine

decât să se veselească şi să trăiască bine în viaţa lor.

13: Dar tot omul care mănâncă şi bea

şi vede binele în toată osteneala lui,

aceasta e un dar al lui Dumnezeu.

14: Mi-am dat seama că tot ce-a făcut Dumnezeu durează în veci;

nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut.

Dumnezeu a făcut astfel pentru ca-n faţa Lui să te temi.

15: Ceea ce a fost, iată, este;

ceea ce va fi, iată, a fost;

şi Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.

„Prin aceste cuvinte se recapitulează cele spuse înainte. Căci săvârşirea la timp a faptelor bune constituie cel mai mare bine al vieţii omeneşti, este cu adevărat singurul bine bucuria neîntreruptă pe care ţi-o dau faptele bune. Căci împlinirea poruncilor bucură întru nădejde pe făcătorul faptelor bune, iar după ce a primit roada faptelor bune, vesteşte celor vrednici veselie deosebită, aşa cum vorbeşte Domnul despre cei care săvârşesc binele: Veniţi, binecuvântaţii  Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă (Matei 25, 34)”[34]. „Ceea ce este mâncarea şi băutura pentru trup, întrucât prin ele se prelungeşte viaţa, acelaşi lucru este pentru suflet căutarea binelui. Şi e un adevărat dar de la Dumnezeu să-ţi aţinteşti ochii numai spre Domnul. Şi acesta este şi înţelesul care se desprinde din cele ce urmează. […] Căci după cum puterile trupului sunt legate de mâncare şi băutură, tot astfel şi cel care are privirea aţintită numai spre Bine (căci binele adevărat este numai cel care singur e bun) are darul lui Dumnezeu în toată truda lui şi tocmai aceasta constituie adevăratul bine: să priveşti numai spre Bine întru Hristos Iisus, Domnul nostru”[35].

16: Şi am mai văzut sub soare locul de judecată:

acolo e cel necredincios,

iar în locul celui drept

e cel nelegiuit.

„Pentru Didim (în comentariul la Luca 16, 19-31), pasajul pare să se refere la infern şi paradis”[36].

Expresia sub soare atât de des folosită în carte, dar fără a fi reluată în altă parte a Scripturii, ne oferă una din soluţiile interpretării cărţii: cercetarea făcută de Ecclesiast se limitează în mod strict, la orizontul  acestui pământ. El găseşte societatea umană desfigurată de nedreptăţi, inegalităţi, enigme şi superficialităţi. „Qohelet vorbeşte de o societate iudaică decăzută, cu funcţionari necinstiţi şi judecători nedrepţi, cu uzurpatori ai unor locuri de care sunt nedemni. Religia este pentru mulţi o formalitate , iar moralitatea nu există”[37]. „În nici un caz, Qohelet nu ignoră distincţia între bine şi rău, iar dacă n-a apucat să cunoască natura răsplătirii veşnice, totuşi nu se îndoieşte de judecata finală”[38].

17: Şi mi-am zis în inima mea:

– Şi pe cel drept, şi pe cel nelegiuit îi va judeca Dumnezeu,

că va fi o vreme pentru tot lucrul

şi pentru toată fapta.

18: Zis-am eu în inima mea

cu privire la fiii omului:

– Dumnezeu îi va judeca;

iar aceasta, ca să le arate că ei nu sunt decât dobitoace;

19: că faptul fiilor omului

şi faptul dobitoacelor

în sinea lor sunt un singur fapt;

cum e moartea unuia, aşa-i şi moartea celuilalt;

şi-n unul, şi-n altul e aceeaşi suflare.

Prin ce e omul deasupra dobitocului?:

prin nimic, căci toate sunt deşertăciune.

„Evagrie (scolia 22) ţine să observe, cu consecvenţă, că şi spiritul iraţional (η αλογος ψυχή) este numit suflare  (πνευμα) – în sensul pe care îl explicase în scolia 10, de spirit[39].

20: Toate se duc în acelaşi loc;

toate din ţărână s-au făcut

şi toate în ţărână se vor întoarce.

21: Cine oare ştie dacă suflarea fiilor omului se urcă-n văzduh

sau dacă suflarea dobitoacelor se coboară-n pământ?

„La un moment dat, Ecclesiastul accentuează atât de mult suveranitatea şi absolutul existenţei divine, în raport cu caracterul efemer al existenţei umane, încât îl circumscrie pe om în orizontul strict limitat al lumii terestre, alături şi în totală egalitate cu celelalte făpturi, în speţă cu animalele de care nu s-ar deosebi prin nimic. În a doua parte a capitolului 3 găsim afirmaţii mai mult decât derutante cu privire la sufletul omului, de la care pornind unii critici l-au acuzat pe Ecclesiast de grave abateri doctrinare cu privire la suflet. […] Separând aceste versete de  contextul lor , ne aflăm într-adevăr în faţa unei afirmaţii care nu mai lasă loc nici unui dubiu în privinţa concepţiei total negativiste a autorului despre existenţa sufletului nemuritor. Numai că normele ermeneutice nu ne permit să procedăm în felul acesta. Suntem obligaţi să studiem în ansamblu şi cu toată luarea aminte cuprinsul cărţii şi numai după aceea să formulăm o concluzie. Urmând această modalitate de abordare a textului biblic vom constata că nici pe departe autorul nu tăgăduieşte continuarea existenţei umane pe un alt plan, după moartea trupească, ci din contră, o afirmă ca pe o certitudine”[40].

Dacă Ecclesiastului i-ar fi fost străină credinţa în nemurirea sufletului, ar fi fost total nejustificat rostul Judecăţii după moarte: ,,Este cert că în versetele din capitolul 3,18-21 Qohelet priveşte omul după existenţa sa biologică, întrutotul identică cu a vieţuitoarelor aflate mai jos decât el pe scara existenţei. Încetarea respiraţiei (acesta este sensul cuvântului ruah = respiraţie, în acest capitol) duce la suprimarea vieţii trupeşti, respectiv la descompunerea trupească, comună omului şi dobitoacelor”[41].

22: Şi am văzut că pentru om nimic nu-i bun

decât ca el să se veselească în lucrarea sa;

că aceasta e partea lui.

Căci cine oare-l va duce să vadă ceea ce va fi după el?

Verset conclusiv, Ecclesiastul a parcurs o parte a cercetării sale. Dumnezeu a creat omul pentru a fi fericit, iar dacă fericirea este să se veselească în lucrarea sa, atunci el va constata că aceasta fericire nu poate da un sens vieţii, dovedindu-se a fi ceva destul de fragil şi care nu poate fi adevăratul scop al acestei alte fragilităţi care este omul. Când veselia devine o valoare în ea însăşi, valoare căreia omul este gata să-i sacrifice totul, ea devine întristare şi omul este nenorocit.  „La această tâlcuire ne mai ajută şi învăţătura înţelepciunii, care spune: Nu cerceta cele mai tari ca tine adică nu sfărâma oasele cuvântului, fiindcă nu-ţi folosesc cele ascunse”[42].


[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, V,1

[2] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 113

[3] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, 37,2

[4] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 395

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

93 Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXVI, 59

94 Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LI,15

[6] BBVA, p. 853

[7] SEP 4/I, p. 539

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[9] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[11] Sf. Vasile ce Mare, Omilii şi Cuvântări XIII, 1

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[13] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze mistagogice, II, 4

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 513

[15] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[16] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XII, 14

[18] Îţi voi destrăma regatul.

[19] SEP 4/I, p. 539

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VII

[21] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXIX

[22] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 55

[23] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 57

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[26] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, I, Cei ce vor să se vadă pe ei înşişi…

[27] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 8

[28] BBVA, p. 853

[29] Traduction oecumenique de la Bible. Ancien Testament, 1983, Paris.

[30] SEP 4/I, p. 540

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[32] Sf. Atanasie cel Mare, Către Serapion, 1, XVIII

[33] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, 2

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[35] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VIII

[36] SEP 4/I, p. 541

[37] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 108

[38] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 105

[39] SEP 4/I, p. 542

[40] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 105

[41] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 106

[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise

 

Comentarii
  1. […] „Această doxologie finală adresează invitaţia tuturor oamenilor şi muzicanţilor să se alăture la preamărirea Domnului Dumnezeu”[1].  „Psaltirea, numită în ebraică Sepher tehillim, Cartea laudelor, se încheie în mod firesc cu această laudă fără de sfârşit, în care îndemnul Lăudaţi răsună de treisprezece ori. Lauda universală este reluată în Apocalipsă – cf. mai ales 15, 3-4; 19, 4-8. După Grigore al Nyssei (I, 9), mulţimea nenumărată a tuturor perfecţiunilor celor aleşi va fi pentru Dumnezeu ca o muzică alcătuită din diverse instrumente, un concert de armonii şi melodii. După ce au fost enumerate trâmbiţa, harfa şi alăuta, sunetul mai vesel al chimvalelor îi evocă pe îngeri şi comuniunea noastră cu ei. Acest ultim psalm îndeamnă orice spirit să-L laude pe Dumnezeu; foloseşte simboluri pentru că nu există limite pentru lauda lui Dumnezeu şi imaginile se epuizează fără a reuşi să o exprime (Eusebiu de Cezareea)”[2]. […]

  2. […] ajuta cu ceva. Gândind cu rapiditate, truditul călător decise că cel mai potrivit ar fi să-şi sune soţia, astfel că-l rugă pe semenul său milostiv să-l ajute cu un telefon mobil. Acela îi […]

  3. […] Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 3 Wed Nov 24, 2010 7:47 am CAPITOLUL 3 – Vremea fiecărui lucru. Ce e bun pentru om. Nu există dreptate. Om şi dobitoc. A te bucura de viaţă. 1: Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer: „Deci … Continue reading → […]

  4. […] Ilies, Gabi Neagu, Gabi Savitsky, Geanina, George, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Hai la plimbare, Ioan Sorin Usca, Luka, Marius Ola, Melami, Mikael, Mircea Popescu, Mirela, Mnealui, Nice,  Orfiv,  Adela, Pavaj […]

  5. […] vrea sa stiu si parerea lor: Vania, Ioan Sorin,  Caius, Popa Teapa, Ana Usca,  Cristian Lisandru, Elisa,  Theodora Marinescu,  Dragon, […]

  6. […] de Suflet. Gabi,Redsky, Cristian Lisandru, Gabriela Elena, Atitudini, Supravieţuitor, Grişka, Ioan Usca Vania,  Adele Onete, Gabitza,  Ana Usca , Theodora Marinescu,Georgiana, Carmen,se-cret, Gina și toate […]

  7. […] lumina: ALM, Brankardierul, Maia, Olimpiu, Plano 10, Vassyle, Vlad Cel Oribil, Aliosa, KinR, Vania, Ioan Sorin,  Caius, Popa Teapa, Ana Usca,  Cristian Lisandru, Elisa,  HAI CA SE POATE!,  Gica Contra, […]

  8. […] Ilies, Gabi Neagu, Gabi Savitsky, Geanina, George, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Hai la plimbare, Ioan Sorin Usca, Luka, Marius Ola, Melami, Mikael, Mircea Popescu, Mirela, Mnealui, Nice,  Adela, Pavaj de […]

  9. […] Ilies, Gabi Neagu, Gabi Savitsky, Geanina, George, Giana, G1B2I3, Hai ca se poate, Hai la plimbare, Ioan Sorin Usca, Luka, Marius Ola, Melami, Mikael, Mircea Popescu, Mirela, Mnealui, Nice,  Adela, Pavaj de […]

  10. […] personalităţi de elită: profesori, medici, cercetători, olimpici, sportivi. Preşedintele SUA, Barack Obama,  o premiază pe o româncă, cercetătoare din America, declarând că prin rezultatele muncii […]

  11. […] Tanya, Anavero, Mirela Pete, Gabi123, Theodora Marinescu, Carmen Negoiţă, Teo Negură, Elisa, Vania, Caius, Pro Atitudine, Alex Mazilu, Simona Ionescu, Adrian Popa, Serginiu, Neînţeles, Chiţi, […]

  12. […] ci pentru că în joia asta domn` Costel, tinichigiul de la uzină, trebuia să-și ridice salarul. Bucuros nevoie mare de așa ocazie specială, domn` Costel se îndreptă cu pași repezi către […]

  13. […] lor: ALM, Brankardierul, Maia, Olimpiu, Plano 10, Vassyle, Vlad Cel Oribil, Aliosa, KinR , Vania, Ioan Sorin,  Caius, Ana Usca, Popa Teapa, Cristian Lisandru, Elisa,  HAI CA SE POATE!,  Gica Contra, […]

  14. […] Xaba, Melami,Georgiana, Cati Lupaşcu,  Cristian Dima, Cristian Lisandru, Gabi123,  Elisa, CELLA, Vania, Theodora Marinescu, Caius, Pro Atitudine, Redsky, Ioan Usca Vania, Gabriela Savitsky,   Daurel, […]

  15. […] Teo Negură, Cati Lupaşcu,  Cristian Dima, Cristian Lisandru, Gabi123,  Elisa, CELLA, Vania, Theodora Marinescu, Caius, Pro Atitudine, Redsky, Ioan Usca Vania, Gabriela Savitsky,   Daurel, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s