Comentarii la Apocalipsa – 18

CAPITOLUL 18 – Căderea Babilonului.

 

1: După acestea am văzut un alt înger pogorându-se din cer, având putere mare; şi pământul s-a luminat de slava lui.

„Aici, se arată lumina şi strălucirea Sfintelor Puteri, care biruieşte cu multă măsură lumina şi strălucirea stelelor şi frumuseţea lor”[1].

2: Şi a strigat cu glas puternic, zicând: „A căzut!, a căzut Babilonul cel mare şi a devenit sălaş al demonilor şi cuibar a tot duhul necurat şi cuibar a toată pasărea spurcată şi urâtă”.

Cuibar: „grecescul filaki[2] înseamnă pază, supraveghere, strajă (Matei 14, 25), închisoare, temniţă (Matei 14, 3; Apocalipsa 2, 10; 20, 7). Aici însă are sensul de adăpost, loc de refugiu, ţarc în care cineva se simte bine. Imaginea este aceea a unei cetăţi pustii, ruinate, părăsite; un astfel de pustiu e locul preferat al duhurilor necurate. ♦  Urâtă: în sensul: urâtă de alţii, detestată. (Consumarea păsărilor impure era interzisă de Legea Veche)”[3].

3: Pentru că toate neamurile au băut din vinul aprinderii desfrânării ei, şi împăraţii pământului cu ea s-au desfrânat, şi neguţătorii lumii din puterea strălucirii ei s-au îmbogăţit.

„Această imagine înseamnă că popoarele pământului, în special cele bogate şi politic puternice, acceptaseră pretenţiile Romei la suveranitatea şi la revendicarea ei de a fi un stat divin sau aproape divin pentru că, făcând aşa, puteau trage foloase”[4].

4: Şi-am auzit un alt glas din cer, zicând: „Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din plăgile ei,

5: fiindcă păcatele ei au ajuns pân-la cer şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.

„Zice aici că se cuvine a [ne] despărţi de petrecerea şi de viaţa celor ce au fapte spurcate şi care în toate zilele Îl întărâtă pe Dumnezeu”[5].

6: Plătiţi-i aşa cum şi ea a plătit, şi cu-ndoită măsură îndoit măsuraţi-i după faptele ei; în paharul în care a turnat, turnaţi-i de două ori pe-atât.

„Aici, registrul adresării se schimbă: poruncile le sunt date îngerilor pedepsitori, cei ce aplică dreptatea dumnezeiască”[6].

„Zice pahar îndoit fie pentru că păcătoşii şi călcătorii de lege se vor munci foarte greu şi aici, şi în veacul veacului viitor; fie pentru că sufletul şi trupul se vor munci împreună pentru faptele pe care le-au făcut împreună; fie pentru că păcatul va fi răsplătit nu numai prin munca cea din afară, ci şi prin aceea din lăuntru, care vine de la conştiinţa săvârşirii lui”[7].

7: Şi cât s-a slăvit ea pe sine şi a strălucit, tot pe-atâta daţi-i chin şi bocet. Fiindcă zice ea în inima ei: Stau ca o-mpărăteasă, şi văduvă nu sunt, şi bocet nu voi vedea…

S-a slăvit ea pe sine şi a strălucit, adică s-a bucurat de o viaţă de lux.

8: Pentru aceea, într-o singură zi îi vor veni plăgile: moarte şi bocet şi foamete; şi-n foc va fi mistuită, că puternic este Domnul Dumnezeu Care-o judecă.

„Zice într-o singură zi fie arătând scurtimea vremii când sabia şi pieirea şi foametea şi plângerea [vor] veni peste ea şi se va strica prin foc şi va arde; fie arată că va pătimi acestea în ziua proorocită”[8].

9: Iar împăraţii pământului care s-au desfrânat cu ea şi s-au bucurat de strălucirea ei vor plânge şi se vor bate-n piept asupră-i când vor vedea fumul arderii ei,

„Nouă schimbare de registru narativ (versetele 9-19): dezastrul Babilonului e descris prin gura împăraţilor, negustorilor şi armatorilor care au beneficiat de gloria şi prosperitatea cetăţii”[9].  „Se pare că aici Ioan se serveşte de un expedient dramatic, pentru că nu descrie direct violenţa, ci numai efectele sale sau reacţiile la violenţă. În ansamblu, versetele 9-10 constituie un enunţ de condamnare a acelor regi a căror autoritate depindea de favoarea Romei. Vestea este ironică, deoarece conţine o lamentaţie funebră rostită de prietenii Romei. Din punctul de vedere al autorului, însă, şi cântarea funebră funcţionează ca veste a pedepsei”[10].

10: departe stând de frica chinurilor ei şi zicând:

Vai!, vai!, tu, cetatea cea mare,

Babilonul, cetatea cea tare,

că-ntr-un ceas ţi-a venit judecata!…

11: Şi neguţătorii pământului vor plânge şi vor boci asupră-i, că nimeni nu le mai cumpără marfa,

12: marfă de aur şi de argint şi de pietre preţioase şi de mărgăritare şi de vison şi de porfiră şi de mătase şi de stofă stacojie, tot lemnul bine-mirositor şi tot lucrul de fildeş, şi tot lucrul de lemn de mare preţ şi de bronz şi de fier şi de marmură,

13: şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făinuţă albă şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe şi robi şi suflete de oameni.

„Şi acesta e un anunţ de condamnare, adresat comercianţilor pământului”[11]. Sunt vizaţi cei care, pentru interesul material, creditează puterile vrăjmaşe împărăţiei lui Dumnezeu, fie că această vrăjmăşie e declarată (ca în cazul Romei antice), fie că e subînţeleasă (ca în cazul unor puteri mai noi şi mai perfide).

14: Şi dusu-s-au de la tine roadele după care-ţi tânjea sufletul, şi de la tine pierit-au toate cele grase şi strălucite, şi niciodată nu s-or mai afla…

15: Neguţătorii acestora, cei ce s-au îmbogăţit de pe urma ei, departe vor sta de frica chinului ei, plângând şi jeluindu-se

16: şi zicând:

Vai!, vai!, cetatea cea mare,

cea învestmântată-n vison şi porfiră şi-n stofă stacojie

şi-mpodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare!

17: Că-ntr-un ceas s-a pustiit atâta bogăţie!

Şi tot căpitanul de vas şi tot călătorul pe mare şi corăbierii şi toţi câţi trăiesc de pe urma mării stăteau departe

Versetele 15 -17 a: „Este vorba despre o a doua veste de condamnare adresată comercianţilor, exprimată în formă dramatică”[12].

18: şi strigau uitându-se la fumul arderii ei, zicând: Care cetate este asemenea cetăţii celei mari?…

19: Şi-şi puneau ţărână pe capete şi strigau, plângând şi jelindu-se şi zicând:

Vai!, vai!, cetatea cea mare,

din a cărei îmbuibare s-au îmbogăţit

toţi cei ce au corăbii pe mare,

că-ntr-un ceas s-a pustiit!”…

Versetele 17b-19: „Această unitate este un enunţ de condamnare rostit împotriva celor care se ocupă cu comerţul maritim. Manifestările lor de durere şi rimele sunt, poate, cele mai vii din toată seria. Considerată în sine, această unitate ar evoca sentimente de emoţie, chiar de simpatie sau de regrete, dar contextul (aluzia la condamnare în paralela din v. 17a şi apelul la bucurie din v. 20) demonstrează că astfel de sentimente nu sunt serios în joc”[13].

20: „Veseleşte-te de ea, cerule, şi voi, sfinţi şi apostoli şi profeţi;

că judecata voastră asupră-i a judecat-o Dumnezeu!”

„Textul reia vocea autorului – sau pe cea venită din cer (v. 4)”[14].  Totodată, „această invitaţie la bucurie e surprinzătoare, după seria de strofe funebre. În formă, e asemănătoare cu 12, 12, care celebra victoria creştinilor asupra Satanei”[15].

„Sfinţii participă activ la judecata lui Dumnezeu. Aceasta se vede la ruperea peceţilor, a peceţii a cincea (6, 9-11), în primul act al viziunii celor şapte trâmbiţe (8, 3-5) şi din alte multe texte din Apocalipsă (de exemplu 18, 20), unde Dumnezeu pare a nu face decât să pronunţe judecata sfinţilor. Cei o sută patruzeci şi patru de mii reprezintă imensa mulţime a sfinţilor din cer care, precum urmează Mielului pretutindeni unde merge El, Îl asistă şi în funcţiunile de Judecător şi, în unire cu El, prezidează la desfăşurarea istoriei umane. Descriind toată desfăşurarea timpului din urmă ca o judecată în progres neîncetat, sfântul Ioan manifestă partea pe care mucenicii şi sfinţii în unire cu Hristos cel înviat o au şi o vor avea din ce în ce mai mult în această desfăşurare a judecăţii divine de-a lungul veacurilor”[16].

21: Iar un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră mare de moară şi a aruncat-o-n mare, zicând: „Aşa, dintr-o lovitură, aşa va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla!…

22: Şi vocea ţiteraşilor şi-a muzicanţilor

şi-a flautiştilor şi-a trâmbiţaşilor

nu se va mai auzi de-acum în tine;

şi nici un meşteşugar din orice meşteşug

nu se va mai afla în tine;

şi-n tine cântec de moară

nu se va mai auzi.

23: Şi lumină de lampă,

nu, niciodată nu se va mai ivi-ntru tine;

şi glas de mire şi de mireasă,

nu, niciodată nu se vor mai auzi-ntru tine,

pentru că neguţătorii tăi erau mai-marii pământului

şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit prin vraja ta…

24: Şi s-a găsit în ea sânge de profeţi şi de sfinţi şi-al tuturor celor înjunghiaţi pe pământ”.

Finalul arată lămurit că persecutarea sfinţilor a atras, în primul rând, pedeapsa.

---

[1] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[2] φυλακη

[3] BBVA, p. 1768

[4] ICSS IX, p. 202 – Astăzi putem vedea scenariul repetându-se, chiar dacă în discuţie nu mai este Roma, ci sediul acelui: In God we trust, nefiind foarte clar cărui dumnezeu cred aceia.

[5] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[6] BBVA, p. 1768

[7] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVIII

[9] BBVA, p. 1768

[10] ICSS IX, pp. 202-203

[11] ICSS IX, p. 203

[12] ICSS IX, p. 203

[13] ICSS IX, p. 203

[14] BBVA, p. 1769

[15] ICSS IX, p. 203

[16] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 361 – Fragmentul e alcătuit, în cea mai mare parte, din citate din: H. M. Féret, L’Apocalypse de Saint Jean, Vision chrétienne de l’histoire, Paris, 1943, pp. 241-253.