Arhivă pentru 18/06/2011

CAPITOLUL 22 – Noul Ierusalim (continuare). Venirea lui Hristos.

 

1: Şi mi-a arătat un râu al apei vieţii, strălucitor ca de cristal, care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului.

Râul „înseamnă undele dumnezeieşti ce le dăruiesc acelor fiinţe [Puterile cereşti, dar şi oamenii mutaţi la starea cea fericită – n. n.] o revărsare îmbelşugată şi abundentă şi o rodnicie de viaţă făcătoare”[1].  Pentru ca acest râu să înceapă de aici, credinciosul e îndemnat să caute străpungerea inimii: „Fiindcă [străpungerea] e un foc dumnezeiesc care destramă munţii şi stâncile (I Regi 19, 11), face netede toate (Luca 3, 5), le face raiuri şi preschimbă sufletele care-l primesc. Fiindcă în mijlocul acestora se face izvor ţâşnitor, apă a vieţii care izvorăşte şi curge pururea şi le udă din belşug, şi se scurge ca dintr-o cisternă peste cei de aproape şi peste cei de departe (Efeseni 2, 17) şi umple până peste margini sufletele care primesc cuvântul cu credinţă (Luca 8, 13 ş. a.)”[2].

2: În mijlocul pieţei [cetăţii], şi de-o parte şi de alta a râului, un pom al vieţii, rodind de douăsprezece ori, dându-şi roada-n fiecare lună; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.

„Textul este nelămurit. Este un singur arbore al vieţii în mijlocul fluviului, care se desparte în mai multe braţe? Sunt mai mulţi arbori pe malul unui singur fluviu? E greu de spus”[3]. Oricum, în pomul vieţii a fost văzut Hristos.

„Prin întrupare, Dumnezeu însuşi Şi-a făcut din faţa omenească o faţă a Sa şi a dat tuturor feţelor, care intră în comuniune interioară cu ea, să se hrănească din pomul vieţii, care este El”[4].

După chipul lui Hristos, pomul vieţii, „dreptul se aseamănă cu pomii roditori”[5].  Dacă pomii sunt mai mulţi, ei „fac rod de douăsprezece ori pe an, adică rodesc neîncetat. Căci acolo nu va mai fi iarna păcatului, ca să silească pomii vieţii să-şi lepede frunzele, precum vedem că fac în viaţa aceasta. […] Frunzele pomului, adică ale Pomului Vieţii Hristos, închipuie cunoştinţele judecăţilor lui Dumnezeu […] aşa cum şi roadele lui închipuie cunoştinţa cea desăvârşită ce se va descoperi în veacul viitor. Şi frunzele acestea vor fi cu adevărat spre vindecare, adică spre curăţirea neştiinţei acelor neamuri care sunt mai jos în lucrarea faptelor bune”[6].

3: Şi nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi-al Mielului va fi într-însa, şi robii Săi I se vor închina.

„În cetate nu se vor mai afla oameni care, din cauza păcatului lor, să fie sub blestemul lui Dumnezeu”[7]Robii Săi I se vor închina, adică „Îi vor sluji în calitate de preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos (vezi 20, 6), aducându-I jertfă de laudă”[8].

4: Şi ei Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor.

5: Şi noapte nu va mai fi; şi ei n-au nevoie de lumină de lampă sau de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţi în vecii vecilor.

Hristos luminează pe cei ce s-au făcut una cu El. „În ei, aşadar, nu mai e noapte. […] [Aşa ajung] cei ce slujesc lui Dumnezeu şi în locul a toate L-au căutat numai pe Acela, L-au găsit numai pe El, L-au iubit numai pe El”[9].

6: Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate; şi Domnul, Dumnezeul duhurilor profeţilor, l-a trimis pe îngerul Său să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple-n curând.

7: Şi iată, Eu vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele profeţiei acestei cărţi!”

Aici e a şasea din cele şapte fericiri ale Apocalipsei.

„Alţi preoţi jertfeau pentru ei şi pentru poporul lor. Acesta, fiindcă n-a avut păcat să Se jertfească pentru Sine, S-a jertfit pentru toată lumea şi prin sângele Său a intrat în Biserică. Acesta este deci Preotul cel nou şi Jertfa cea nouă nu din lege, ci peste lege, apărător al lumii, lumină a veacului, care zice: Iată, vin!, şi a venit. Să ne apropiem de El, de Cel pe Care nu-L vedem cu ochii, dar Îl simţim cu inima”[10].

8: Şi eu, Ioan, sunt cel ce-am auzit şi-am văzut acestea. Şi când am auzit şi-am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea.

9: Dar el mi-a zis: „Vezi să nu faci asta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei ce păstrează cuvintele acestei cărţi. Lui Dumnezeu închină-te!”

„Îngerul din Apocalipsă îl opreşte pe Ioan, care voieşte să i se închine […]. Deci e propriu numai lui Dumnezeu să I se aducă închinare [adorare – n. n.]”[11].

10: Şi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele profeţiei acestei cărţi, căci vremea e aproape.

„În contrast cu pecetluirea de la 10, 4, de data aceasta cuvintele lui Dumnezeu trebuie puse la îndemâna tuturor, pentru ca oamenii să ştie ce-i aşteaptă şi să se pregătească”[12].

11: Cel ce-i nedrept, să mai nedreptăţească; cel ce-i spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt, să se mai sfinţească”.

Posibil înţeles al versetului: „timpul e prea scurt pentru ca să se mai poată schimba ceva; planul lui Dumnezeu se va împlini oricum”[13]. Sau: „aceste fraze arată că Ioan nutreşte slabe speranţe de penitenţă ale necredincioşilor”[14].

Cuvintele versetului sunt aplicate persecutorilor care, văzând tăria creştinilor, sporeau în ura lor (deşi au fost şi numeroase cazuri inverse, când răbdarea mucenicilor a impresionat pe privitori, făcându-i pe mulţi să se convertească): „Căci păgânii nu s-au ruşinat nici după ce au văzut c-au fost învinşi, pentru că ei nu mai aveau judecată omenească, ci s-au aprins şi mai cumplit decât o fiară. La rândul lor, şi guvernatorul şi poporul arătau faţă de noi aceeaşi nedreaptă ură[15], ca să se plinească Scriptura: Cel nelegiuit să mai facă nelegiuiri, iar cel drept să fie şi mai drept. Şi, într-adevăr, pe cei ce au murit sufocaţi în temniţă păgânii i-au aruncat la câini, păzindu-i cu grijă noaptea şi ziua, ca să nu fie careva înmormântat de noi. La vedere au fost lăsate numai resturile pe care le-au lăsat fiarele şi focul, fie bucăţi sfâşiate, fie resturi arse, pe când capetele şi trupurile sfârtecate care rămăseseră neîngropate, au fost păzite straşnic de ostaşi zile de-a rândul”[16].

12: „Iată, Eu vin curând, şi plata Mea este cu Mine, pentru ca fiecăruia să-i dau după cum îi este fapta.

„Versetele 12-16 exprimă cuvintele lui Iisus”[17].

„Trebuie deci să fim râvnitori spre facere de bine, că de la Dumnezeu sunt toate (Romani 11, 36). […] Ne îndeamnă, dar, să credem în El din toată inima şi să nu fim leneşi, nici trândavi spre tot lucrul bun”[18].

13: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.

Alfa şi Omega arată că nimic nu e nesfârşit, în afară de Dumnezeu (Isaia 41, 4) şi că împărăţia şi puterea Lui sunt nesfârşite”[19].

14: Fericiţi cei care-şi spală veşmintele, pentru ca să aibă ei putere peste pomul vieţii şi prin porţi să intre-n cetate!

Cei care-şi spală veşmintele: „= cei ce le spală şi le înălbesc în sângele Mielului (vezi 7, 14)”[20].  E cea de-a şaptea fericire a Apocalipsei. „În 7, 14, cei care şi-au spălat hainele sunt cei care au ieşit din marea tulburare şi le-au făcut albe cu sângele Mielului. Chiar dacă toţi credincioşii sunt mântuiţi prin sângele Mielului (1, 5b), aici sunt proclamaţi fericiţi, în mod special, cei care au murit pentru credinţă (cf. 12, 11)”[21].

15: Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce iubesc şi lucrează minciuna!

„După toate probabilităţile, prin câini sunt desemnaţi pervertiţii erotici de orice fel, dar şi ereticii”[22].

Într-un anumit context istoric, cuvântul e aplicat (deşi se poate, evident, extinde la toţi vrăjmaşii lui Hristos) învăţătorilor iudeilor care, „părăsind cele cinstite şi voite de lege ca învechite şi învrednicindu-le de puţină preţuire, porunceau că ucenicii lor trebuie să se întemeieze pe învăţăturile şi poruncile lor omeneşti”[23]. Desigur, aici e o exagerare, însă, pe lângă învăţăturile Legii, se adăugau adeseori şi învăţături omeneşti, uneori fiind observate acestea cu mai mare acribie decât celelalte.

16: Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii”.

„De ce este nevoie, aşadar, să cercetez naşterea şi pieirea semnelor la al căror răsărit ţarinile nearate sunt spintecate de pluguri grele, iar la apusul lor se năruie holda bogată? O singură Stea îmi este prea de ajuns pentru toate, Steaua strălucitoare a dimineţii, la al cărei răsărit a fost semănată recolta nu de roade, ci de mucenici, când Rahila şi-a plâns copii săi (Ieremia 31, 15; Matei 2, 16-18), pentru ca, spălaţi cu lacrimile ei, să-i jertfească pentru Hristos. Apusul acestei Stele a înviat din morminte cele biruitoare, formate nu din surcele uscate, ci din morţi înviaţi”[24].

17: Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”  Şi cel ce aude, să zică: „Vino!”  Şi cel însetat să vină, cel ce vrea să primească-n dar apa vieţii.

Mireasa: „= Mireasa Mirelui (vezi 21, 9): Biserica lui Hristos, în Care este prezent şi lucrează Duhul Sfânt”[25]Apa vieţii: „apa, care în Vechiul Testament este, mai presus de toate, simbol al vieţii, devine simbol al Duhului în Noul Testament”[26], adică tot simbol al vieţii, dar, de data aceasta, al vieţii celei veşnice.

18: Şi eu îi mărturisesc oricui ascultă cuvintele profeţiei acestei cărţi: Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta;

19: iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta.

Ereticii „să se înfricoşeze de acel vai menit celor care adaugă sau înlătură [părţi din Scriptură]!”[27]. Aici e un vai subînţeles, căci nu apare ca atare în text. Chiar dacă Sfântul Ioan s-a referit aici doar la scrierea sa, ulterior cuvântul a fost extins asupra întregii Sfinte Scripturi. La fel pune problema şi un autor de la finele celui de-al doilea veac, identificat de către unii cu episcopul Abercius de Ieropole; acesta, vorbind despre anume erezie, spune că a ezitat să compună o lucrare despre aceea, „nu atât că n-aş fi fost în stare să o combat şi să aduc o mărturie pentru adevăr, cât mai ales de frica şi de îngrijorarea că ar putea crede cineva că eu aş adăuga ceva nou la învăţătura Noului Testament şi a Evangheliei, faţă de care nimeni din cei care vor să se conducă după Evanghelia însăşi nu are voie nici să adauge, nici să elimine nimic”[28].

20: Cel ce mărturiseşte acestea, zice: „Da, vin curând”. – „Amin! Vino, Doamne Iisuse!”

            Da, vin curând: „Cuvintele lui Iisus, ca răspuns la chemarea Vino! din versetul 17. ♦  Amin! Vino, Doamne Iisuse!: Replica lui Ioan. Admirabil şi emoţionant final al Apocalipsei şi al Noului Testament”[29].

21: Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

Ultimul verset, „adresat Bisericilor cărora le-a fost adresată scrierea, reproduce obişnuita formulă de încheiere a epistolelor pauline şi soborniceşti”[30].

Fie ca venirea Mântuitorului Hristos în slavă să ne mute şi pe noi la veşnica existenţă fericită!


[1] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 9

[2] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, IV

[3] NTEP, p. 771

[4] Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, III, p. 337

[5] Clement Alexandrinul, Stromate, IV, 117, 4

[6] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XXI

[7] NTEP, p. 771

[8] BBVA, p. 1772

[9] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXVII

[10] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 19

[11] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, II, 23

[12] BBVA, p. 1773

[13] BBVA, p. 1773

[14] ICSS IX, p. 216 – În plus, am adăuga noi, în întreaga istorie, convertirile cele cu adevărat au fost rare.

[15] Fragmentul e dintr-o relatare alcătuită de către creştinii din Galia, care au scris Bisericilor din Asia şi Frigia despre persecuţiile prin care au trecut. Dintre martiri, sunt pomeniţi diaconul Sanctus din Vienne, Maturus, Attalus din Pergam, Blandina, Vivlida (adusă iniţial să acuze pe creştini dar care, sub tortură, şi-a mărturisit credinţa) episcopul Potin al Lyonului, Alexandru, medic de origine frigiană, Ponticus, fratele Blandinei, la care s-au adăugat şi alţii, care nu sunt nominalizaţi în document.

[16] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 1, 58-59 – Pentru echilibru, includem aici şi o altă relatare, deşi fără legătură directă cu Apocalipsa, spre a arăta că şi creştinii pot manifesta o cruzime similară cu a păgânilor, natura omenească fiind aceeaşi, atunci când apropierea de Hristos e doar una superficială: „Era în Alexandria o femeie pe nume Hipatia, fiică a filosofului Teon, atât de erudită, încât întrecea pe filosofii acelui timp, în şcoala platonică înfiinţată de Plotin devenind ea succesoarea acestuia, prin cursurile de filozofie pe care le ţinea. De aceea toţi veneau la ea, pentru încrederea pe care o aveau în cunoştinţele ei. Se ducea şi la judecători fără nici o sfială, alături de bărbaţii care o respectau pentru neprihana ei. Dar, împotriva acestei femei s-a aprins ura. Fiindcă se ducea adesea la Orest [prefectul Alexandriei, aflat în duşmănie cu Sfântul Chiril al Alexandriei – n. n.], oamenii Bisericii s-au pornit împotriva ei, bănuind-o că l-ar opri de la raporturi prieteneşti cu episcopul [Sf. Chiril]. Împinşi de aprigă fervoare, urmăritorii, în fruntea cărora era un citeţ numit Petru, au oprit-o pe când se întorcea [probabil, de la Orest – n. n.] şi, dând-o jos din vehicul, au dus-o cu sila până la biserica numită a lui Cezar, au dezbrăcat-o şi au ucis-o cu pietre. Apoi i-au sfâşiat trupul şi i l-au ars în locul care se numeşte Cinar. Această faptă a adus mare necaz lui Chiril şi Bisericii Alexandriei, căci omorurile şi crimele sunt străine creştinilor [cum s-a văzut, nu întotdeauna! – n. n.]. S-au petrecut acestea în al patrulea an al episcopatului lui Chiril, al zecelea consulat al lui Onorie şi al şaselea al lui Teodosie [anul 415], în luna martie, în Păresimi” – Casiodor, Istoria bisericească tripartită, XI, 12 (în volumul: Casiodor, Scrieri, Istoria bisericească tripartită, traducere de Liana şi Anca Manolache, introducere şi note de Ştefan Alexe, PSB 75, EIB, Bucureşti, 1998) – Casiodor citează textul de mai sus după Socrate, Istorii, VI, 15.  Desigur, acesta nu-i singurul exemplu de cruzime din istoria Bisericii.

[17] BBVA, p. 1773

[18] Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni, XXXIV, 2.4

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XXI

[20] BBVA, p. 1773

[21] ICSS IX, p. 217

[22] BBVA, p. 1773

[23] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[24] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIV, 11

[25] BBVA, p. 1773

[26] DS I, art. Apă, p. 111

[27] Tertulian, Împotriva lui Hermoghene, XXII, 3

[28] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, V, 16, 3

[29] BBVA, p. 1773

[30] BBVA, p. 1773