Comentarii la Apocalipsa – 16

CAPITOLUL 16 – Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu.

 

1: Şi-am auzit glas mare din templu, zicându-le celor şapte îngeri: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!”

Începe o nouă serie de viziuni. „În timp ce persecuţia fusese tema predominantă a celei precedente (12, 1 – 15, 4), aici accentul este pus pe pedeapsa divină care va lovi pământul şi pe cei răi”[1].

2: Şi s-a dus cel dintâi şi şi-a vărsat cupa pe pământ. Şi s-a ivit o bubă rea şi vătămătoare pe oamenii care aveau semnul Fiarei şi care se-nchinau chipului Fiarei.

Dacă trecutele plăgi căutau să aducă omenirea la căinţă, cele de aici sunt trimise pentru pedepsirea păcătoşilor incurabili. Aici, cupa e vărsată pe pământ, dar efectul e resimţit de aceia care s-au închinat fiarei. Buba rea aminteşte de cea de-a şasea plagă abătută asupra Egiptului în vremea lui Moise (Ieşirea 9, 8-12).

3: Şi al doilea înger şi-a vărsat cupa în mare; şi s-a făcut sânge ca al unui mort, şi toată suflarea vieţii care este-n mare a murit.

S-a făcut sânge ca al unui mort: „expresia sugerează sângele unei fiinţe înjunghiate: vâscos; o mocirlă roşie”[2].  „Aici trebuie să înţelegem posibilitatea unor războaie naţionale şi internaţionale cu multă vărsare de sânge”[3].

4: Şi cel de al treilea şi-a vărsat cupa în râuri şi-n izvoarele apelor; şi ele s-au prefăcut în sânge.

„Asemănătoare celei de-a doua, a treia cupă face aluzie la Nil şi la toate apele Egiptului, care s-au transformat în sânge. Istoria exodului e paradigmatică situaţiei din Apocalipsă: aşa cum Dumnezeu i-a eliberat pe israeliţi din Egipt, aşa şi creştinii vor fi eliberaţi de puterea Romei[4] şi răzbunaţi”[5].

5: Şi l-am auzit pe îngerul apelor, zicând: „Drept eşti Tu, Cel-ce-Eşti şi Cel-ce-Erai, Sfinte, că ai judecat acestea;

6: de vreme ce ei au vărsat sângele sfinţilor şi profeţilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt!”

Cuvintele îngerului pot fi definite „ca o doxologie a lui Dumnezeu sau o formulă de răzbunare eshatologică”[6].

7: Şi-am auzit zicându-se din altar: „Da, Doamne Dumnezeule Atotţiitorule, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!”

Cei ce grăiesc din altar „sunt sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu (6, 9-11)”[7].

„Aici, Îl numeşte altar pe Hristos, căci întru Dânsul şi printr-Însul se aduc Tatălui jertfele cele cuvântătoare”[8].

8: Şi al patrulea înger şi-a vărsat cupa în soare; şi i s-a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc.

„Primele patru cupe sunt legate de elemente naturale: pământul (v. 2), marea (v. 3), izvoarele apelor şi apele curgătoare (v. 4) şi soarele (corp ceresc). Aceste patru elemente reprezintă o cosmologie ebraică tradiţională”[9].

9: Şi oamenii au fost dogorâţi cu mare arşiţă şi au blasfemiat numele lui Dumnezeu Care are putere peste plăgile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.

De aici se poate vedea că şi aceste patru cupe, deşi cu scop pedepsitor, lasă încă vreme de căinţă, răgaz ce va fi rău folosit de vrăjmaşii lui Hristos. Atitudinea lor va fi aceeaşi şi în continuare.

„Prin soare se mai poate închipui zăduful ispitelor prin care zice că se vor arde cei vrednici de bătăi ca, prin sosirea durerilor, să-şi urască păcatul. Dar aceştia, fiind fără de minte, în loc de a-şi cunoaşte greşelile şi căderile lor în păcate îşi vor ascuţi limba împotriva lui Dumnezeu”[10].

10: Şi al cincilea şi-a vărsat cupa pe scaunul Fiarei; şi împărăţia ei s-a întunecat şi oamenii îşi muşcau limbile de durere,

„În 13, 2 se spune că balaurul (Satana) îi dăduse fiarei (Romei şi împăraţilor ei) puterea sa, tronul şi o mare autoritate. Aici, ca şi acolo, tronul [scaunul] este folosit probabil în sens figurat, pentru a indica stăpânirea sau suveranitatea”[11]. Întunericul se leagă, oarecum misterios, cu durerea, anticipând parcă suferinţa cea veşnică a celor depărtaţi de lumina dumnezeiască.

11: şi din pricina durerilor şi a bubelor lor L-au blasfemiat pe Dumnezeul cerului, dar de faptele lor nu s-au pocăit.

„Vărsând acest pahar peste scaunul fiarei arată că peste împărăţia lui Antihrist va veni o mânie întunecată, ce nu va fi luminată de Soarele Dreptăţii. Iar muşcarea limbilor arată mărimea durerilor de care vor fi cuprinşi cei amăgiţi de Antihrist, fiind bătuţi cu bătăile slobozite de Dumnezeu, ca să vadă că acela ce s-a proslăvit întru ei ca un dumnezeu este înşelător. Dar ei nici din aceasta nu se vor întoarce la pocăinţă, ci şi mai mult vor huli”[12].

12: Şi al şaselea înger şi-a vărsat cupa peste râul cel mare, peste Eufrat, şi apa lui a secat ca să fie gătită calea-mpăraţilor de la Soare-Răsare.

„Aceşti împăraţi de la Răsărit erau, de fapt, regii parţi, care băgaseră groaza în lumea romană. Ei mai simbolizau, în conjunctura aceea, totalitatea puterilor nemaipomenite ale spiritului corupt, care vor da naştere unui nou război mondial, izvor de înspăimântătoare suferinţe pentru omenire”[13].  „A şasea cupă reia a şasea trâmbiţă, descriind aparent aceleaşi evenimente, prin imagini mai coerente şi într-un mod care face mai evident contextualizarea lor istorică”[14].  Tot aici am adăuga opinia personală că izbăvirea, în cele ce ţin de planul uman, poate veni numai de la Răsărit (fără a ne referi la extremul Orient).

13: Şi-am văzut [ieşind] din gura Balaurului şi din gura Fiarei şi din gura Profetului Mincinos trei duhuri necurate, ca nişte broaşte;

Broaştele de aici reamintesc de invazia broaştelor din Egipt (Ieşirea 7, 25 – 8, 15).

Duhurile sunt „ca nişte broaşte, pentru că înveninarea, întinarea, necurăţia şi alunecarea duhurilor celor viclene se trag spre desfătările cele umede”[15]. „Aceste duhuri de diavoli considerăm că sunt nişte falşi înţelepţi, [flecari], impostori, iubitori de pântece, neruşinaţi şi plini de îngâmfare, care îi vor atrage pe oameni cu minuni amăgitoare”[16].

14: fiindcă ele sunt duhuri de diavoli, făcătoare de semne, care se duc la împăraţii lumii-ntregi să-i adune la războiul Zilei celei mari a lui Dumnezeu Atotţiitorul.

Ziua cea Mare e ziua celei de a doua Veniri a lui Hristos. Fără a se indica un termen, pare a fi o zi de duminică, dacă legăm formularea de ziua Domnului (1, 10).

15: – „Iată, Eu vin ca un fur. Fericit cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” –

Aici, cea de-a treia fericire a Apocalipsei.

Cel ce priveghează şi-şi păstrează veşmintele: „cel ce priveghează rămâne îmbrăcat. ♦  Să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea: în contrast cu veşmântul purităţii din 19, 8”[17].

„Acest verset nu pare să fie la locul lui, căci întrerupe firul ideilor[18]. Unii autori îl pun după versetul 16, alţii, după întoarce-te din 3, 3, sau îl socotesc inventat de întâiul [redactor] al Apocalipsului, care s-ar fi putut inspira din 3, 18”[19].

„Când zice despre cel ce priveghează şi-şi păstrează hainele, arată ca să privegheze [fiecare] şi să poarte grijă fără lenevie de faptele cele bune, căci acestea sunt hainele sfinţilor, de care lipsindu-se omul se va ruşina plin de grozăvie”[20].

16: Şi i-a strâns la locul care-n evreieşte se cheamă Armagheddon.

Armagheddon: „nume enigmatic, probabil de origine ebraică. S-ar traduce muntele Meghiddo (vezi IV Regi 23, 29), deşi geografia sau istoria universală nu cunoaşte un munte cu acest nume. El sugerează, totuşi, localitatea Meghiddo, din câmpia Esrom, unde s-au adunat armate şi s-au dat bătălii sângeroase (cf. Judecători 5, 19; IV Regi 9, 27; Zaharia 12, 11 – Textul Masoretic). Din context: simbol al ultimei lupte ideologice dintre bine şi rău, dintre forţele luminii şi ale întunericului, dintre Dumnezeu şi Satana”[21].

„Har-Magheddon se tâlcuieşte tăierea sau omorârea. Pentru că, adunându-se acolo, neamurile se vor tăia, adică aceia care îl vor avea ca voievod pe diavolul, care se va bucura de sângele oamenilor”[22].

17: Al şaptelea înger şi-a vărsat cupa-n văzduh; şi din templul cerului, de la tron, a ieşit o voce mare, strigând: „S-a făcut!”

18: Şi au fost fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum de când e omul pe pământ n-a mai fost un cutremur atât de mare.

Semnele descrise aici sunt cele ale unei teofanii.

19: Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi, şi cetăţile păgânilor s-au prăbuşit. Şi de Babilonul cel mare s-a amintit înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.

Cetatea cea mare: „Roma (numită mai departe, în paralelă, Babilonul cel mare, ca în 14, 8)”[23]. Sfântul Andrei al Cezareii vede vorbindu-se aici despre Ierusalimul cel vechi. „Primele patru cupe au fost legate între ele de asocierea cu elementele naturale, care reprezentau întregul cosmos (cerul şi pământul, apele dulci şi cele sărate). Ultimele trei cupe sunt, în schimb, unite între ele pentru caracteristicile comune istorico-politice”[24].

20: Şi tot ce fusese insulă a fugit, şi munţi nu s-au mai aflat.

„Sfârşitul lumii va însemna mai întâi prăbuşirea munţilor […]. Simbolul [muntelui] are, aşadar, un dublu aspect: Dumnezeu Se face auzit pe vârfurile munţilor; dar înălţimile pe care omul urcă doar pentru a-l adora pe om şi pe idolii lui, nu pe Dumnezeul adevărat, nu sunt decât semne de trufie şi semne de prăbuşire”[25].

„Prin insule se arată sfintele biserici, iar prin munţi, conducătorii lor”[26]. Astfel tâlcuit, textul ar vorbi despre vremurile de prigoană şi coborârea Bisericii în catacombe[27].

21: Şi grindină mare ca talantul s-a prăvălit din cer peste oameni. Şi oamenii L-au blasfemiat pe Dumnezeu din pricina plăgii cu grindină, căci mare e plaga aceasta, foarte mare.

            Grindină mare ca talantul: „un talant (în sistemul de măsuri al epocii): aproximativ 40 de kilograme”[28].  Oamenii, şi acum, se împotrivesc lui Dumnezeu. Dacă ne trec prin gând unele consideraţii privind natura umană, ne abţinem de la a le rosti…[29].

            „Grindina căzută din cer am înţeles să fie mânia slobozită de Dumnezeu, care se pogoară de sus. Iar prin mărimea talantului arată desăvârşirea mâniei, pricinuită de covârşirea peste măsură a păcatelor, având ca închipuire talantul”[30].

---

[1] ICSS IX, p. 191

[2] BBVA, p. 1766

[3] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVI

[4] Privind Roma (din vremea lui Ioan) ca simbol ce desemnează orice putere care se împotriveşte lui Hristos.

[5] ICSS IX, p. 193

[6] ICSS IX, p. 193

[7] NTEP, p. 761

[8] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[9] ICSS IX, p. 193

[10] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[11] ICSS IX, p. 194

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[13] DS III, art. Uscăciune, p. 420

[14] ICSS IX, p. 195

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XVI

[17] BBVA, p. 1767

[18] Motiv pentru care şi Anania l-a marcat, introducându-l între liniuţe.

[19] NTEP, p. 761

[20] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[21] BBVA, p. 1767

[22] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[23] BBVA, p. 1767

[24] ICSS IX, p. 194

[25] DS II, art. Munte, p. 324

[26] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI

[27] Averchie chiar se gândeşte aici la un dezastru provocat de armamentul nuclear, dacă se acceptă sensul propriu al frazei ioaneice.

[28] BBVA, p. 1767

[29] Am făcut-o în cartea noastră de proze numită Crima letală, editată în semi-samizdat, supusă ulterior unui constant embargo, şi înţeleasă de un număr restrâns de aleşi.

[30] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XVI