Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 2

CAPITOLUL 2 – Zădărnicia a tot ce-i omenesc.

1: Zis-am eu întru inima mea:

– Vino acum să te-ncerc în veselie

şi să te fac să vezi înlăuntrul binelui!

Şi iată că şi aceasta e deşertăciune.

„Să te-ncerc: să te pun la probă, să văd dacă aceasta e cumva o cale mai bună”[1].

„Solomon nu s-a supus imediat acestui fel de ispitire, nici n-a alunecat să participe la plăcere, fără să fi gustat mai întâi dint-o viaţă aspră şi serioasă. Căci deprinzându-se mai întâi în acelea, şi dobândind seriozitate şi reţinere în purtarea rea, prin care cel râvnitor învaţă înţelepciunea, mai mult decât prin alte mijloace, s-a lăsat apoi în seama plăcerilor simţurilor. El n-a fost atras spre ele prin patimă, ci ca să cerceteze cu cât contribuie la cunoaşterea adevăratului bine, prin har, faptul că simţurile zăbovesc în plăcere. Deoarece de la început el se declarase duşman al veseliei şi a numit patima rătăcire. Poate că şi este o rătăcire, în raport cu mintea sănătoasă, prin tulburarea şi nebunia pe care le pricinuiesc”[2].

2: Râsului i-am zis că e nebunie,

iar veseliei: – Eşti bună de ceva?…

„Căci cum am putea numi mai cu seamă râsul, care nu-i nici cuvânt, nici faptă cu vreun scop, ci este o revărsare necuviincioasă a trupului, o tulburare şi agitaţie a cugetului, nelinişte a trupului întreg […]. De aceea zice: E nebunie! Am zis despre râs. Că ce este el şi cum i-ar zice râsului: te agiţi şi ţi-ai ieşit din fire şi nu rămâi în limitele raţiunii, purtându-te necuviincios de bunăvoie şi strâmbându-ţi obrazul în chip răutăcios, fără să ai vreun folos din această strâmbătură? […] Este ca şi cum ai zice, mă împotrivesc plăcerii temându-mă de apropierea ei ca [de] un hoţ care se strecoară înlăuntrul visteriilor sufleteşti; n-am lăsat-o niciodată să pună stăpânire pe mintea mea. Căci dacă aş şti că numai plăcerea ca o fiară se târăşte împrejurul simţurilor mele, îndată m-aş lupta cu ea şi i-aş sta împotrivă. La ce poate să-ţi folosească? – zice Ecclesiastul către veselia cea iraţională de robi. De ce faci să slăbească ceea ce este bărbătesc în firea noastră? De ce faci să se moleşească puterea minţii? Pentru ce faci să se micşoreze tăria sufletului? De ce îl strici cu gândurile? Pentru ce întinezi limpezimea seninului din gândurile mele cu negura ta?”[3].  Socotim a fi vizat aici râsul prostesc şi veselia neghioabă, asemenea celei izvorâte din băutură, fără altă motivaţie.  După mişcarea omului din afară vom recunoaşte starea sa lăuntrică: „A hohoti cu vocea şi a-şi scutura involuntar tot corpul nu este propriu aceluia care este liniştit cu sufletul, nici celui bine crescut şi nici celui care este stăpân pe sine. Acest fel de râs îl dezaprobă şi Ecclesiastul, ca fiind, în măsură foarte mare, dărâmător al statorniciei sufletului”[4].

3: Şi-am cercetat dacă inima mi-ar desfăta trupul cu vin

– cu toate că inima mă călăuzea în înţelepciune –

şi dacă mi-ar stăpâni nebunia

până ce pot vedea ce fel de bine le este fiilor oamenilor,

pe care ei trebuie să-l facă sub soare

pe durata zilelor vieţii lor.

„Fiii oamenilor, expresie frecventă, ca ebraism, în Ecclesiast: oamenii”[5].

„Am cugetat apoi în inima mea să desfătez trupul cu vin, gândindu-mă anume în felul acesta, dacă grija pentru cele înţelegătoare este mai puternică decât îmboldirile trupului, grijind ca firea să nu se răzvrătească împotriva trupului. […] După ce s-a făcut acest lucru, calea spre ştiinţă ne-a devenit nerătăcită şi slobodă. Căci zice: Inima mea m-a povăţuit spre înţelepciune, prin care am biruit răzvrătirea plăcerilor; iar învăţătura mi s-a făcut pricină să mă fac stăpân pe veselie. Urmarea cuvântării este aşa: Spre acest lucru mai cu seamă să-mi dau silinţa, în măsura cunoaşterii, să nu fac în viaţa mea nimic grabnic, ci să aflu acel bine pe care îl dobândeşte omul fără să greşească în aprecierea folosului său. Binele acesta este continuu şi nu provizoriu şi se întinde pe tot timpul vieţii. […] Căci râvna pentru trup, întrucât momeşte simţirea spre prezent, îşi are bucuria în clipa prezentă. Nimic din cele ce se petrec în trup nu poate dura necontenit. Căci plăcerea de a bea încetează odată cu îndestularea. Tot aşa şi pofta de mâncare dispare în clipa în care eşti sătul. La fel orice poftă piere după ce omul a ajuns să aibă lucrul poftit. Căci nici o desfătare a simţurilor nu este fără sfârşit, nici nu are aceeaşi tărie. Şi pe lângă acestea, altul este binele (trupesc) pentru un prunc, altul pentru o persoană matură, altul pentru cel ce îmbătrâneşte şi altul pentru cel trecut în vârstă, care abia se mai târăşte pe pământ. Eu, însă, zice Ecclesiastul, am căutat acel bine care este bine pentru orice vârstă şi pentru orice vreme a vieţii în egală măsură, care nu ne produce dezgust niciodată şi nu ne satură, căci împărtăşirea cu acea bunătate alungă curând dorinţa, întrucât pofta culminează odată cu plăcerea, iar dobândirea lucrului dorit nu-i îngrădită în spaţiu şi timp. Dimpotrivă, cu cât omul se complace mai mult în acea bunătate, cu atât dorinţa se înflăcărează mai tare, împreună cu plăcerea, iar plăcerea sporeşte prin dorinţă. Şi, pentru cei ce îl posedă, acest bine rămâne un bun în tot timpul vieţii lor întrucât acest bine nu se schimbă după nestatornicia vârstelor şi a vremurilor. El este în aceeaşi măsură bine, atât pentru cel orb cât şi pentru cel văzător, pentru cel fericit ca şi pentru cel necăjit, pentru cel ce munceşte cât şi pentru cel fără de griji, pentru cel ce doarme noaptea ca pentru cel ce umblă ziua, pentru călător cât şi pentru navigator, pentru conducător cât şi pentru ascultător. Orice întorsături ale vieţii ar veni, acel bine nu se face nici mai bun nici mai rău, nici nu scade, nici nu creşte. Acesta este, după părerea mea, binele adevărat pe care Solomon căuta să-l cunoască şi pe care oamenii să-l împlinească în toate zilele vieţii lor. Ni se pare că acest bine nu-i altceva decât roada credinţei, a cărei lucrare este comună tuturor, întrucât stă cu o cinste egală în faţa celor ce vor s-o facă. Ea durează la nesfârşit atâta vreme cât durează şi viaţa”[6].

4: Mi-am sporit bunurile,

mi-am zidit case,

mi-am sădit vii,

5: mi-am făcut grădini şi livezi

şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori,

„Editorul BA[7] observă că Targumul la Qoheleth asociază acestui verset o reprezentare a lui Solomon frecventă în scrierile intertestamentare, şi anume cea a unui rege care, ajutat de demoni, are ştiinţa plantelor aromatice şi medicinale”[8].

6: mi-am făcut iezere,

ca să ud din ele dumbrava purtătoare de lăstari;

„Rezervoarele regale (heleştee, gr. κολυμβηθραι, ebr. berekhoth) sunt bine atestate documentar (vezi Piatra Moabită, care comemorează revolta lui Meşa şi rezidirea mai multor oraşe)”[9].

7: avut-am servi şi slujnice

şi robi mi s-au născut în casă;

belşug de turme şi cirezi am avut,

mai multe decât toţi cei de dinaintea mea

în Ierusalim;

„Referirea orgolioasă la toţi cei care au fost înaintea lui în Ierusalim poate fi un indiciu al asumării fictive de identitate regală pentru autorul acestei cărţi, de vreme ce Solomon nu a fost precedat decât de doi regi (în afara celor iebusiţi): Saul şi David”[10].  S-ar putea ca tocmai acei regi iebusiţi să fie, însă, vizaţi, dacă-l socotim autor pe Solomon, căci Saul n-a domnit în Ierusalim, iar faţă de David ne-ar părea neavenită o ieşire de orgoliu, mai cu seamă că autorul se numeşte, la 1, 1, fiul lui David.

Revenim la versetele 4-7: „El zice: Am început lucrări mari, am zidit case. Cuvântul începe de-a dreptul cu o învinuire. Pentru că nu zice: Am mărit lucrările lui Dumnezeu, a Cărui lucrare sunt eu, ci zice: lucrările mele. Iar lucrarea mea nu-i altceva decât ceea ce produce plăcere oamenilor. Plăcerea, după înţelesul ei general, este una singură, dar deosebindu-se în amănunte, se împarte în multe feluri de plăceri. Căci pe cel odată intrat în prăpastia materiei, îl stăpâneşte nevoia de a-şi roti ochii în toate părţile de unde poate să-i vină, să-i răsară vreo plăcere. […] Căci plăcerea a făcut firea omenească mai slabă decât ar fi făcut-o suportarea gerului şi a fierbinţelii soarelui. În apărarea de fierbinţeală şi de ger casa este folositoare şi necesară pentru viaţă. Dar l-a făcut pe om să treacă dincolo de limitele necesităţii. […] De aceea omul îşi lărgeşte în toate chipurile casa lui, făcându-şi din hotarele sale o altă lume, înălţând zidurile casei cât mai sus, cumpărându-şi mobile variate, speciale pentru fiecare cameră. […] Cum ar putea să spună cineva, unul câte unul, acele lucruri la care, dacă râvnim, putem fi acuzaţi şi mustraţi că suntem trândavi pentru lucruri cu mult mai de preţ! Pentru că dacă cineva se complace în urmărirea lucrurilor create în număr mare şi în ambiţia de câştig material, acela este vrednic de mustrare pentru lipsă de frumuseţe sufletească. Căci cei ce se îngrijesc de sine şi-şi împodobesc cu adevărat propria casă, aşa încât să primească în ea ca oaspete şi pe Dumnezeu, are alte materiale din care să-şi alcătuiască frumuseţea acestui fel de casă. Am văzut şi eu strălucind în foiţe subţiri aurul extras din tâlcuirea Scripturii. Am văzut şi argint, cuvintele dumnezeieşti cele ca de foc, a căror strălucire luminată de adevăr străluceşte ca fulgerul. […] După acestea, cuvântul ne pune înainte şi prezenţa unui alt fapt pe care am putea să-l numim originea gândurilor dezordonate şi a nebuniei furioase. Acest fapt este pângărirea minţii prin vin. Am sădit vii. Adică: după cuvântul cu înţeles, lucrurile le enumeră mai departe pe rând. Ne dă de înţeles prin aranjarea cuvintelor că şi sădirea viilor a întrecut cantitatea necesară: am sădit vii, parcă ar zice: am pregătit combustibil pentru focul prin care am sporit flacăra plăcerilor; sau mi-am îngropat mintea în adânc punând peste gândire beţie ca pe o lespede de mormânt. […] Cel ce se mustră pentru faptele sale zice că toate acestea s-au întâmplat fiindcă îi plăceau grădinile şi parcurile frumoase. Zicând Ecclesiastul că: Am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot soiul de pomi roditori, a arătat prin această expresie cuprinzătoare că n-a făcut nici o excepţie în privinţa pomilor, ci a sădit toate soiurile de pomi. Apoi, după frumuseţea cea în aerul liber şi cea de sub acoperişul casei, nici apa nu este lăsată de o parte, fără să-şi dea contribuţia la procurarea plăcerilor, ca şi cum ar fi absolut necesar ca omul din toate stihiile să-şi facă desfătare. Din pământ îşi zideşte casele, în văzduh îşi sădeşte pomii, din apă îşi face o mare artificială. […] Scurgerea apei să facă parcurile să înflorească şi mai frumos, căci apa este împărţită peste tot pe cât o cer terenurile irigate. Căci zice: Mi-am făcut iazuri cu apă ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii. Însă dacă aş avea izvorul raiului, adică învăţătura despre virtuţi prin care se rourează seceta sufletului, aş trece cu vederea apele pământului, care ne oferă o plăcere de o clipă şi a căror natură este fugitivă. Aşadar ar fi mai bine să ne aducem, printr-o conductă, o mică şuviţă de apă, din izvorul dumnezeiesc, prin care odrăslesc în suflet virtuţile, ca să înflorească în inimile noastre dumbrava obiceiurilor celor bune prin Iisus Hristos”[11].

„Să ne oprim puţin la mărturisirea Ecclesiastului. Căci cel ce-şi povesteşte faptele, le istoriseşte amănunţit aproape pe toate acelea prin care se descoperă deşertăciunea lucrurilor din viaţa aceasta. Iar acum a ajuns să vorbească mai ales sub formă de învinuire de acele fapte ale sale, prin care se trezeşte în om patima trufiei. Căci dintre faptele pe care le-a enumerat, adică: o casă luxoasă, o vie mare, grădini frumoase, apă stătătoare în bazine şi curgătoare în parcuri, ce poate fi atât de  rău ca faptul de a se socoti cineva stăpânul semenilor săi, fiind şi el tot om? Că zice: Am cumpărat robi şi roabe şi am avut feciori născuţi fii în casă. Vezi ce lăudăroşenie umflată? O astfel de vorbă se ridică de-a dreptul împotriva lui Dumnezeu. […] Făcând, aşadar, din proprietatea lui Dumnezeu averea sa personală şi atribuind puterea după neam, socotindu-se pe sine stăpân al unor bărbaţi şi femei, oare, care alt lucru face pe om să treacă hotarele firii şi să se considere pe sine de altă esenţă decât cei pe care îi stăpâneşte? Am cumpărat robi şi roabe. Ce zici? Osândeşti la robie pe om a cărui fire este liberă şi independentă şi faci legi împotriva lui Dumnezeu, răsturnând legea lui privitoare la natură? Pe omul care a fost pus peste natură, rânduit, de Ziditor să fie stăpân şi domn (Facerea 1, 26), tocmai pe el îl aduci sub jugul robiei, împotrivindu-te şi nesocotind porunca dumnezeiască? […] Cum tu, trecând dincolo de stăpânirea care ţi-a fost îngăduită, te-ai ridicat mai presus decât natura cea slobodă socotind pe cei de un fel cu tine în numărul vietăţilor cu câte patru picioare şi a celor fără picioare? […] Aşadar, nici Dumnezeu nu poate reduce la robie firea, El, care şi pe noi cei robiţi păcatului, din propria noastră alegere, ne-a chemat la libertate, nu poate să dorească robia. Iar dacă Dumnezeu nu robeşte fiinţa liberă, cine poate să-şi ridice puterea sa mai presus de puterea lui Dumnezeu? […] Având, aşadar, aceeaşi măsură în toate ale vieţii, spune-mi în ce direcţie ai tu mai mult, încât să crezi că, om fiind, eşti stăpân al altui om. […] Căci zicând: Mi-am cumpărat robi şi roabe, Ecclesiastul a adăugat numaidecât belşugul de turme de oi şi de cirezi de boi. Căci zice: Şi am avut turme de vite şi oi fără de număr, ca şi cum pune într-o singură categorie pe cei supuşi stăpânirii sale, fie ei oameni, fie vite de jug”[12].

„Solomon, bărbatul acela vestit şi preaînţelept. Să nu treci degrabă pe lângă acest bărbat! Ci gândeşte-te cine era, cum a trăit, în câtă tihnă şi desfătare şi-a dus viaţa lui lipsită de griji şi plină de plăceri! A gustat tot felul de plăceri, a născocit toate chipurile de petreceri, a avut felurite şi variate feluri de desfătări. […] Cu adevărat vrednic de credinţă este acest judecător al desfătării, cu adevărat vrednic de credinţă este cel ce pronunţă o astfel de sentinţă asupra desfătării. Dacă ar fi rostit sentinţa aceasta împotriva desfătării un om care a trăit toată viaţa în sărăcie şi nevoie, osândirea aceasta n-ar fi părut adevărată; ar fi fost socotită ca pornită din neştiinţă. Dar când osândeşte un om care a gustat orice fel de plăcere, care a păşit pe toate cărările ei, atunci osândirea plăcerii nu mai poate fi pusă la îndoială. […] Toate cele spuse le-am spus nu ca să osândesc viaţa de aici – Doamne fereşte! -, ci ca să osândesc plăcerile şi desfătarea. Că nu e rea viaţa, ci viaţa dusă la întâmplare şi fără scop”[13].

8: mi-am adunat argint şi aur

şi avuţiile regilor şi ale ţărilor;

mi-am agonisit cântăreţi şi cântăreţe

şi desfătările fiilor oamenilor,

paharnici bărbaţi şi femei;

„Apoi […] trece la cel mai mare păcat, căci strigă împotriva sa însuşi; este vorba despre rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 10), adică despre iubirea de avuţii şi zice cuvânt cu cuvânt: Am strâns aur şi argint. Cum de a ajuns să-i stea în cale aurul amestecat cu pământ, care fusese pus acolo la început de Creator? Creatorul a făcut, oare, pământul ca să-ţi fie dator şi cu alte bogăţii pe lângă roadele lui? Oare, nu ţi-a sortit spre hrană numai fructele şi seminţele care cresc pe pământ? Pentru ce treci hotarele care au fost trasate autorităţii tale? Sau, arată-mi că ţi-a fost îngăduit de Hristos să scoţi şi metalele din pământ, să scormoneşti şi să topeşti materia şi să aduni ce n-ai risipit, căci atunci nimeni nu va socoti că este o vină să strângi bogăţii din metalele pământului. Însă, fiindcă Ecclesiastul adaugă îndată: Am strâns avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor, înţelesul cuvântului a aduna, a strânge, nu se potriveşte cu lipsa de vină (arată o vinovăţie). Înţelegem că îi este slobod puterii împărăteşti să adune bani mulţi de prin ţări, să pună biruri, să pretindă plata dijmei, să silească pe supuşi să dea tot felul de contribuţii în bani! Ecclesiastul zice că tocmai în felul acesta şi-a adunat aurul şi argintul.  […] De aceea cel ce conduce cu înţelepciune viaţa, le-a numărat şi pe acestea în rândurile lucrurilor rele (reprobabile). Pentru ca oamenii aflând de la unul care cunoscuse, din experienţă, că adunarea de argint şi aur este fără rost, să se ferească de momeala răutăţii înainte de a muşca din ea, precum, pentru a nu păţi ceva, se ocolesc locurile bântuite de tâlhari şi de fiare, călătorii fiind înştiinţaţi de cei ce s-au expus mai înainte la primejdii în acele locuri. […] De aceea, la averea de aur şi de argint, Ecclesiastul adaugă imediat şi necuviinţa care urmează după boala iubirii de bani. Căci el zice: Am adus cântăreţi şi cântăreţe pentru desfătare în vremea banchetelor, paharnici şi paharnice. Pomenirea acestor nume este de ajuns ca să se dezvăluie tuturor patima spre care l-a îndrumat (pe Solomon) boala banilor. […] Tocmai din pricina aceasta, patima plăcerii este numită în Scriptură şarpe, fiindcă firea şarpelui este de aşa fel (Facerea 3, 1), încât dacă-şi strecoară capul printr-o crăpătură, acesta atrage după sine totul ca într-o pânză de păianjen. Dar ce zic? Natura a creat necesitatea locuinţelor pentru oameni. Dar prin această necesitate s-a strecurat în ungherele sufletului plăcerea. Ea a prefăcut necesitatea unei locuinţe în fel şi fel de podoabe de fală şi a pervertit dorinţa firească de adăpost. Apoi balaurul plăcerii îl târăşte pe om spre vii şi bazine, spre parcuri şi grădini împodobite. După acestea, balaurul îl încântă cu trufia şi se înveleşte cu fumul mândriei, ajungând să subjuge pe cei de acelaşi neam. Mai mult, de acum omul se acoperă cu iubirea de bani. Acesteia îi urmează neînfrânarea, cea din urmă şi cea mai josnică parte a prefacerii omului în fiară, prin plăcere”[14].

9: şi m-am umplut de slavă

şi i-am întrecut pe toţi cei de dinaintea mea

în Ierusalim;

dar şi înţelepciunea cu mine a fost.

„A doua menţiune a înţelepciunii în acest episod. Naratorul şi-a propus o viaţă de desfătare trupească, dar nu prin abandon de conştiinţă, ci în mod deliberat, programatic, ca rezultat al unui principiu de comportament, aşa cum era hedonismul în filosofia greacă”[15].

„Versetele 4-9 enumeră marile realizări ale regelui; vezi III Regi 3-10; II Paralipomena 1-9. Trimiterile la pasajele din Regi sunt însă vagi: cu greu poate fi extrasă de aici o referire la construirea Templului, care poate fi cel mult asimilat caselor (pluralul ar putea fi, în această linie de interpretare, o aluzie la cele două case construite de Solomon – vezi III Regi 9, 10 -, pentru Dumnezeu şi pentru el însuşi)”[16].

10: Din tot ceea ce ochii mi-au poftit,

nimic n-am alungat de dinainte-le,

iar inima nu mi-am oprit-o de la nici o desfătare,

căci inima mi s-a desfătat în toată truda mea,

şi din toată truda mea aceasta mi-a fost partea.

11: Şi am căutat eu spre toate lucrurile mele

pe care mâinile mele le-au făcut,

şi spre osteneala pe care m-am ostenit s-o fac,

şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt

şi nici un câştig nu se află sub soare.

„Abia în [scolia] la acest verset (Schol. Ad. Ecl., 10) comentează Evagrie cuvintele προαίρεσις πνεύματος, revenind însă asupra acestei expresii emblematice a Ecclesiastului de mai multe ori (scoliile 12, 21, 27, 58). Evagrie nu dă nici o dată acestor cuvinte sensul pe care pare să-l fi dorit traducătorul în greacă, de urmărire a vântului. El înţelege cuvântul προαίρεσις în sensul tradiţiei filozofice greceşti, cu o uşoară nuanţă peiorativă, de alegere dinainte (prealabilă) sau de premeditare. La rândul său, πνευμα este aşezat de Evagrie în rândul cuvintelor care, ca şi καρδία[17] sau κόλπος[18], sunt folosite, în limbajul propriu Scripturii, pentru a desemna sufletul sau intelectul (numeşte spirit sufletul, Schol. 10). O asemenea interpretare dă cărţii o dimensiune voluntaristă pe care nu o avea, dar se armonizează bine cu concepţiile origeniste ale autorului, în care liberul arbitru joacă un rol important”[19].

Un comentariu la versetele 9-11: „Prin aceasta el arată că, numai săvârşind lucrurile mari, a primit cunoaşterea celor viitoare, ajungând la culmea experienţei, aşa încât aducerea aminte a contemporanilor săi să nu vadă nici un lucru la fel de mare la împăraţii care au fost înaintea lui. Căci zice: M-am mărit şi am întrecut pe toţi care au trăit înaintea mea în Ierusalim. De aceea, fiind instruit mai înainte în toată înţelepciunea, Ecclesiastul zice că s-a coborât să le încerce pe toate, iar acum dezvăluie scopul cu care a vrut să le încerce personal. Căci zice: Înţelepciunea mea a rămas cu mine. Aceste cuvinte arată că prin înţelepciune a descoperit Solomon, după multă cercetare, orice gând de voluptate şi mintea i-a zăbovit la cea mai puternică dintre ele. Căci văzul conlucrează cu pofta şi cu voia liberă care din cauza plăcerilor abuzează de cele dorite. Şi tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea şi aceasta a fost partea din toată munca mea. Cuvântul parte nu înseamnă câştig, aşa mi se pare. Citatul vrea să zică: am cuprins în mine tot gândul luxos culegând veselia din avuţia mea. Căci mai departe zice: Nu mi-am oprit inima de la nici o veselie şi inima mea s-a bucurat de toată osteneala mea şi aceasta mi-a fost partea din toată munca mea. Aşadar, după ce a trecut prin toată desfătarea care era în acea parte, alergând spre ţintă de la bun început şi trecându-le prin prisma raţiunii pe toate cele prin care oamenii se desfătează cu plăceri, […] cu care s-a îndeletnicit înţelepciunea lui ca să le afle înţelesul şi să reflecteze la ele şi în care şi-a găsit plăcerile, atât ale ochilor cât şi ale sufletului, explică apoi   expresia pe care a întrebuinţat-o la începutul cuvântului său, declarând că toate sunt deşertăciuni. Ţinând seamă de toate acestea, el declară viaţa omenească şi toate ale ei că sunt deşertăciune. Toate câte le percep simţurile şi câte le fac oamenii, ca să se bucure de ele, toate sunt deşertăciune. Căci am privit spre toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi spre truda cu care m-am trudit ca să le fac şi iată, toate sunt deşertăciune şi alergare după vânt şi nu-i nici un folos sub soare. Căci forţa şi activitatea simţurilor se sfârşeşte odată cu viaţa omului cea de sub soare. Natura sensibilă nu poate să pătrundă la cele de dincolo şi să ajungă la înţelegerea bunătăţilor celor de sus. Deci, examinându-le pe toate acestea şi pe altele asemănătoare, Ecclesiastul învaţă pe oameni să nu admire nimic; nici bogăţia, nici ambiţia, nici domnia asupra unor supuşi, nici mândria, nici desfătarea, nici banchetul şi nici un alt lucru care în mod greşit e socotit de oameni a fi valoros. Ci să vadă că singurul sfârşit al tuturor acestora este deşertăciunea, care nu are nici un folos în viitor. Căci cei ce scriu pe apă, desenează forma literelor pe suprafaţa apei, dar nu rămâne nici o urmă, ci toată osteneala scrisului se mărgineşte numai la gesturile scrierii, suprafaţa apei lăsând mâna să facă gesturile scrierii, dar nepăstrând nici o urmă a scrisului. Tot astfel orice trudă pentru voluptate piere, în faţa realităţii. Căci după încetarea activităţii simţurilor s-a şters şi voluptatea. De aici încolo nu le rămâne nici o rezervă celor ce se bucură de plăcerile simţurilor, nu le rămâne nici o urmă sau rămăşiţă, după ce s-a sfârşit activitatea simţurilor pentru plăcere. Acesta este înţelesul citatului care zice: Nu este nici un folos sub soare, pentru cei ce fac astfel de lucruri, care se sfârşesc în deşertăciune”[20].  „Aşadar, pentru că este bun, Ziditorul ne-a zidit spre fapte bune; zidirea însă prin propria ei voinţă s-a îndreptat spre răutate”[21].

12: Şi am căutat eu să văd înţelepciunea

şi rătăcirea şi nebunia;

căci cine este omul care va urma sfatul

în tot ceea ce poate face pentru el?

„12d în Textul Masoretic: numai ceea ce a făcut deja. Se crede că e o aluzie la exemplul rău (III Regi 11, 4-10) dat de Solomon la sfârşitul vieţii fiului său Roboam, care a provocat sciziunea celor zece triburi (12, 13-19)”[22].

13: Şi am văzut că înţelepciunea covârşeşte nebunia

aşa cum lumina covârşeşte întunericul.

„Cu toată deziluzia pe care o încearcă, autorul nu alunecă totuşi pe panta totalei descurajări, încât să tăgăduiască rostul existenţei, ci, după ce reflectează încă o dată la toate câte i-a fost dat să le cunoască şi să le înfăptuiască, el mărturiseşte singur că s-a încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei tot atât cât are lumina asupra întunericului şi că înţeleptul are ochii în cap, iar nebunul merge în întuneric. Cu alte cuvinte, dacă omul ştie să se elibereze de năzuinţa exagerată şi neliniştită după agonisirea unor mari averi şi de goana după plăceri şi onoruri înalte, el poate să ducă o viaţă decentă şi echilibrată”[23].

„Dar ca să văd mai limpede ceea ce doream, ne spune el, am văzut nebunia şi prostia. Căci, când le pun faţă în faţă şi pe una şi pe cealaltă, devine mai limpede contemplarea celor pe care le căutam. Pe aceasta o numeşte şi înţelepciune şi sfat atunci când zice: cine este omul care va urma sfătuirea şi toate câte a făcut ea? Aşadar ea ne dă să înţelegem şi cum este înţelepciunea omenească şi anume că ea vine în urma celei care e cu adevărat înţelepciune. Dar o numeşte şi sfat întrucât ea e într-adevăr creatoare a celor ce există cu adevărat şi care, într-adevăr, sunt reale, iar nu a celor văzute ca deşertăciune şi care ţin de înţelepciunea omenească. Căci după câte îmi pot da seama, adevărata înţelepciune şi adevăratul sfat nu sunt nimic altceva decât înţelepciunea care trebuie privită ca fiind mai înaltă decât oricare alta. Ea este cea în care a făcut Dumnezeu toate, după cum zice proorocul: toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalmi 103, 24), iar pe de altă parte: Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24), întru care au fost create şi împodobite toate. Şi dacă aceasta este înţelepciunea omenească, de a se face prin ea cunoscute adevărata înţelepciune şi adevăratul sfat, prin care au fost făcute toate, iar după părerea mea rezultatul acelui sfat şi al acelei înţelepciuni sunt în acelaşi timp şi nestricăciunea şi fericirea sufletului şi bărbăţie şi dreptate şi pricepere sau orice alt nume i-am fi dat noţiunii care ne duce la vieţuirea virtuoasă, în orice caz aceasta este calea prin care ne apropiem de cunoaşterea binelui. Şi, după cum ne spune, întorcând faţa am privit şi am deosebit ca printr-un cântar ce este de ceea ce nu este, căci m-am încredinţat că înţelepciunea are întâietate asupra nebuniei cam pe cât are lumina asupra întunericului; tot aşa se poate afla şi deosebirea între înţelepciune şi nebunie dacă punem faţă în faţă lumina cu întunericul. Or, eu cred, şi pe bună dreptate, se înţelege, că prin lumina de care am pomenit în pilda aceasta trebuie să înţelegem fiinţa binelui şi a omenirii. Şi aceasta întrucât, în fiinţa lui, întunericul este inexistent (căci dacă nu există ceva care să anuleze puterea luminii soarelui, atunci înseamnă că nici întunericul n-are fiinţă proprie ), pe câtă vreme lumina există şi îşi are fiinţă proprie, iar pildele de care am pomenit arată că în sinea lui răul nu există, ci se deduce ca o lipsă a binelui. În acelaşi timp, binele există şi e mereu acelaşi, tare şi neschimbabil, fără să se pomenească de vreo lipsă anterioară în fiinţa lui. […] Păcatul însuşi se caracterizează printr-o lipsă de fiinţă, iar nu prin existenţa ei. Pe cât se deosebeşte lumina de întuneric, tot pe atâta şi înţelepciunea e altceva decât nebunia. Căci pe cât se identifică binele cu înţelepciunea, tot pe atâta izvorăşte şi prostia din răutate, ceea ce ne-o spune mai departe înţeleptul Solomon”[24].

Redăm un comentariu ce aplică acest loc patimii arghirofiliei, dar putem extinde înţelesul asupra tuturor patimilor: „Cum să-l învăţăm pe cel din întuneric? Că întuneric este dragostea de avuţii şi nu lasă să se vadă cum sunt ele în realitate, ci le arată altfel. După cum cel care este în întuneric socoteşte o nimic vasele de aur, pietrele preţioase sau hainele de purpură, pentru că nu vede frumuseţea lor, tot aşa şi cel stăpânit de iubirea de argint nu vede cum trebuie frumuseţile celor ce merită să fie dorite. Împrăştie, te rog, întunericul pricinuit de patima aceasta şi vei vedea ce sunt avuţiile! Nicăieri nu se vede aceasta aşa de bine ca în sărăcie; nicăieri nu se vădesc bogăţiile a fi o nimic, ca în filozofie!”[25].

14: Înţeleptul îşi are ochii în cap,

dar nemintosul umblă în întuneric;

şi am priceput – chiar eu am priceput –

că unul şi acelaşi fapt li se poate întâmpla tuturor.

„Partea de început a versetului este unul dintre pasajele Ecclesiastului citate frecvent de Părinţii din primele secole (e. g. Origen, Commentarii in Canticum Canticorum, Prol. 65; Dialogus cum Heraclide, 20). Evagrie (Schol. ad Ecl. 11) citează I Corinteni 11, 3 (Hristos este capul oricărui om) şi continuă: …iar înţeleptul este de asemenea un om, atunci Hristos este capul unui înţelept. Dar cum Hristos este înţelepciunea noastră – căci înţelepciunea ne-a zămislit-o Dumnezeu (I Corinteni 1, 30) -, capul înţeleptului este înţelepciunea, în care înţeleptul îşi are ochii gândirii, pentru a contempla în ea principiile (οι λόγοι) celor create”[26].

„Întâlnim la Ecclesiast un cuvânt ciudat, care pentru unul nepriceput va părea de neînţeles, dar pe care Ecclesiastul l-a rostit tocmai pentru un înţelept, care zice: Înţeleptul are ochii în cap. Orice om, până şi cel neînţelept şi nebun îşi are ochii săi de carne în capul trupului său. Dar înţeleptul îşi are ochii săi, despre care a fost vorba, ochii luminaţi de porunca Mântuitorului în capul său, adică în Hristos, căci Hristos este capul oricărui bărbat zice Apostolul (I Corinteni 11, 3). Şi la fel raţiunea noastră cugetătoare se află tot în Hristos”[27].

„Scriptura numeşte pe cele ale omului lăuntric, care este ascuns, atunci când zice: ochii înţeleptului sunt în capul lui; cu alte cuvinte partea ascunsă a înţeleptului are puterea de a prevedea şi de a gândi. Şi iarăşi, de asemenea, Scriptura numeşte ochi şi pe ochii sufletului şi pe ochii trupului”[28].

„Iar tu să laşi la o parte rămăşiţele năravurilor tale şi simţirile deşarte […] pentru ca ochii celui înţelept, care sunt în capul lui, să nu se lovească de nici o piedică”[29].  E aici şi un motiv al ungerii în creştet a celor botezaţi: „Înţelege de ce se face aceasta, fiindcă ochii înţeleptului sunt în capul lui”[30].

„Înţeleptul, zice el, îşi are ochii în cap. Şi, oare, ce vrea să zică aceasta? Nu cumva există vreo vietate din apă, de pe pământ, ori din aer, ca să nu-şi aibă băgaţi ochii în cap? Doar, în general, faţă de restul trupului, la toate vietăţile care au cap, ochiul e anume aşezat în cap. În cazul acesta, cum poate spune că numai la om, care e singurul vieţuitor înţelept, ochii îi stau în cap? Se poate că aceasta înseamnă din capul locului că la vietăţile despre care se spune că au suflet există o potrivire, o corespondenţă specială între suflet şi mădularele trupeşti? Căci după cum în alcătuirea trupească spunem despre cap că are întâietate faţă de tot restul trupului, tot aşa trebuie să înţelegem că, în locul capului, rolul conducător şi de cârmaci a fost încredinţat sufletului. […] Aşadar, în timp ce puterea de pătrundere şi de contemplare a sufletului e ocupată cu activitatea simţurilor, firea ochilor transmite aceste impresii către tălpile ei, din care pricină e îndreptată mereu în jos, fără să mai poată privi spre zări mai înalte. Dacă, însă, va fi cunoscut deşertăciunea celor din jur şi-şi va ridica privirile spre capul său, care este Hristos (Efeseni 4, 15; Coloseni 1, 18) – după cum ne-o spune apostolul Pavel – atunci fericită ar fi, dacă s-ar învrednici, de o privire pătrunzătoare, pentru că atunci ar avea privirea îndreptată înspre zări unde nu există nici o întunecare şi nici o răutate. […] Înţeleptul are ochii în cap, pe când nebunul umblă întru întuneric, căci cine nu pune făclia în sfeşnic, ci o pune sub pat (Matei 5, 15), acela a făcut din făclia sa întuneric, întrucât s-a făcut pe sine slujitor a ceva ce nu există. […] Aşadar, sufletul unui astfel de nebun se închină numai plăcerilor trupului, el s-a transformat doar într-o grămadă de carne şi, în timp ce priveşte spre ele, de fapt nu vede nimic, căci într-adevăr dacă-ţi pironeşti privirea numai asupra plăcerilor simţurilor, atunci nu ajungi la nimic altceva decât la întuneric. […] Urmarea firească după cele spuse e că de acum înainte celor legaţi, în chip slugarnic, doar de viaţa aceasta, li se potrivesc cele spuse, ca unora care socot că moartea e cea mai grea dintre nenorociri, iar despre vreun câştig care ar proveni dintr-o viaţă virtuoasă spun că nici nu poate fi vorba, căci şi într-un caz şi într-altul viaţa se sfârşeşte în acelaşi fel, pentru că de moarte nu putem scăpa chiar dacă ducem o viaţă oricât de îmbunătăţită. […] Prin aceasta el arată cu cât e mai de preţ virtutea decât păcatul, că adică egalitatea dintre ele nu se poate dobândi prin faptul că şi una şi cealaltă au parte de moarte, ci adevărata deosebire dintre ele o găsim abia prin rezultatele bune sau rele care se vor vedea mai târziu”[31].

15: Şi am zis în inima mea:

– Precum un fapt i se întâmplă celui nebun,

aşa mi se va întâmpla şi mie;

şi, atunci, de ce m-am mai ostenit?

Şi am mai grăit în inima mea:

– De vreme ce nebunul vorbeşte din prisosul lui,

înseamnă că şi aceasta-i tot deşertăciune.

16: Căci amintirea înţeleptului alături de nebun nu se va întâmpla vreodată,

de vreme ce în viitor pe toate le va acoperi uitarea;

şi cum va muri înţeleptul laolaltă cu nebunul?

17: Astfel am urât viaţa;

căci fapta săvârşită sub soare mi-a fost răutate asupră-mi;

aşa că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.

„Aşadar, cei ce s-au hotărât să fie cu adevărat învăţăcei trebuie să se ferească de nerăbdare în osteneli, de cârtirea laşă şi de născocirile nerecunoscătoare, şi de cea mai necuviincioasă din toate, care e una cu dorinţa de întinări, prin patima şi pofta trupească. Căci unii ca aceştia merg pe două cărări şi sunt şchiopi în cugetare”[32].  „De aceea socotesc că trebuie să aducem o slujire curată şi nepătată lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, silindu-ne să înaintăm vitejeşte spre slujirea mai înaltă”[33].

„Iar dacă moartea decide şi de unul şi de altul, iar virtutea nu poate scăpa de moarte pe cel care s-a făcut înţelept, atunci zadarnică mi-a devenit şi râvna după înţelepciune. Şi atunci, care-i răspunsul la cele obiectate? Eu, zice în zadar am mai spus acestea în inima mea: cel nebun din prisosul lui grăieşte, ci şi aceasta este deşertăciune. Căci amintirea celui înţelept nicicând nu va fi pusă alături de cea a celui nebun. De aceea osândeşte o asemenea observaţie ca fiind fără rost şi lipsită de legătură logică, socotind-o nebună, pentru că nu face parte din învăţăturile sănătoase şi nici nu-i luată din comoara adevăratei înţelepciuni, ci e un fel de stârpitură ieşită ca o spumă dintr-o minte bolnavă. Căci scris este, cel nebun din prisosinţă grăieşte. Iar a te folosi de astfel de vorbe e un lucru fără rost şi care nu aduce nimănui nici un folos, mai ales că în această carte autorul şi-a pus în gând să convingă pe oameni să nu se ia numai după ceea ce văd. În fond, cel ce luptă împotriva învăţăturii noastre, pleacă de la cele ce se văd. Şi moartea încă este una din acestea. Şi atunci ce zice? Că judecata nu se face între viaţa virtuoasă şi cea desfrânată ca şi cum numai nelegiuitul ar fi osândit să moară trupeşte, pe când cel bun ar rămâne neatins de moartea trupului, ca şi cum nu am şti în ce constă nemurirea pentru cei virtuoşi şi nici ce înseamnă moartea pentru cei ce vieţuiesc în fărădelege. Or, după cum am spus şi mai înainte, pomenirea celui drept trăieşte la nesfârşit şi se prelungeşte peste veacuri, pe când nebunului i se stinge şi amintirea […] căci zice: pomenirea celui înţelept ca şi a celui nebun nu este veşnică, ci pe când viaţa celui înţelept se înveşniceşte prin amintire, pe cel nebun îl va acoperi uitarea. […] Aşadar, dacă cel înţelept trăieşte datorită înţelepciunii lui, pe când cel nebun va fi nimicit de moartea uitării, atunci spune-mi, zice el, cum poţi crede că şi înţeleptul moare deodată cu cel nebun. Aceasta-i pricina pentru care spune autorul că nebunul moare de durere şi de ruşine pentru toate cele întru care s-a zbătut în această viaţă. […] De aceea, cine s-a încărcat până la dezgust de desfătările după care  era ahtiat, a ajuns scârbit şi infectat de ruşinea faptelor sale, a ajuns să-şi vomite mărturisirile ca şi cum ar fi eliminat din el ceva veninos, strigând că nu-i mai trebuie o astfel de viaţă şi declarând astfel: drept aceea am urât viaţa, căci rele sunt cele ce se petrec sub soare. Şi – zice mai departe – nu numai faţă de alţii, ci şi faţă de mine însumi m-am înrăit prin cele pe care le-am făcut sub soare. Şi nici o vrednicie nu se alege din toată truda mea, ci înfumurare sunt toate strădaniile mele, porniri şi pofte goale, pentru că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”[34].

18: Şi am urât toată osteneala

cu care m-am ostenit eu sub soare,

fiindcă o las omului care va veni după mine;

„Nefericirea devine tragică prin aceea că nu se limitează la experienţa unui singur om, ci se perpetuează în generaţiile viitoare care, la rândul lor, nu o pot stârpi”[35].

„Lectura versetului în cheie istorică îl identifică pe urmaşul lui Solomon în persoana lui Roboam, fiul lui (cf. III Regi 11, 43)”[36].

19: şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun,

sau dacă el va fi deasupra ostenelii mele

cu care m-am ostenit şi am trudit sub soare?

Iată că şi aceasta-i deşertăciune.

20: Aşa că mi-am luat seama: cu inima mea

mă voi opri de la toată osteneala cu care m-am ostenit sub soare;

21: fiindcă există om care se osteneşte în înţelepciune

şi în cunoaştere şi-n bărbăţie,

iar partea sa i-o va da omului care nu s-a ostenit în acestea;

şi, iată, şi aceasta-i deşertăciune şi răutate mare.

22: Căci, iată: Cu ce se alege omul din toată osteneala lui

şi din pofta inimii lui

cu care trudeşte sub soare?

23: Căci toate zilele lui sunt [zile] de durere

şi-ntru mânie, nevoinţa lui,

încât nici noaptea inima lui nu-şi are odihnă;

iată că şi aceasta-i deşertăciune.

„Dar şi în alt chip spune că-i de dispreţ alergătura de pe pământ şi anume nu numai ceea ce-ţi faci ţie, ci şi ceea ce te chinuie gândindu-te că ai împlinit lucruri care vor rămâne după tine şi pe care te-ai zbătut şi ai avut norocul să le faci aici, pe pământ […] de care-i pare rău oricui din cei care s-au străduit să le ridice şi al căror folos îl va trage altcineva care vine după el. Dar nu-i sigur nici că avuţia va duce la păcat. Căci nu e regulă ca din cauza cunoaşterii simţurile fiecărui om să fie osândite, să facă cunoştinţă cu astfel de răutăţi. Pentru că – zice el – eu am lucrat aşa mânat de înţelepciune. Simţindu-mă nevinovat şi liber ca un pui faţă de pornirile josnice ale firii, le-am supus iarăşi prin frâna raţiunii şi le-am adus sub ascultarea ei. Căci cine ştie, zice el, dacă şi cel care vine după mine va şti să-şi stăpânească plăcerile şi nu se va supune mai curând ca un rob pornirilor puternice ale poftelor? De aceea, zice, am urât toată munca pe care am muncit-o sub soare, fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine! Şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun şi care stăpâni-va peste toată osteneala, cu care m-am ostenit şi m-am priceput sub soare? Şi iată care cred că e înţelesul celor spuse adineaori: să nu-l laşi pe om să lunece în viaţă, ci datorită unei cugetări înţelepte să ajungă acolo, încât dacă cineva ar vrea să şi-l facă rob să se vadă că are de-a face cu un stăpân, iar nu robit de acela. […] Ce vrea să spună m-am retras? Nimic, decât că există oameni care se trudesc cu înţelepciune, cu bună ştiinţă şi cu bărbăţie, dar că există şi alţi oameni care n-au vrut să ştie nici de cea mai mică osteneală spre bine. Dar atunci, de ce se fac părtaşi astfel de oameni la răsplăţi atât de mari?: Şi omului, zice, i se va da parte chiar şi din ce nu s-a trudit (bineînţeles din ce nu s-a trudit în bine, în loc să spună: viaţa aceasta i se va rândui în loc de bine). Dar aceasta este deşertăciune şi un rău nespus de mare. Şi cum să nu fie mare răutatea, când se ştie strădania şi alegerea liberă, pe care le pun oamenii în truda lor? Căci doar aceasta e ceea ce vor să spună cuvintele: Că ştie omul că n-are nimic din toată osteneala sa şi din alegerea inimii sale, cu care s-a ostenit sub soare. Ce vrea să spună cuvântul ştie? Iată ce: Că toate zilele lui sunt ale durerilor şi a mâniei mângâierea lui, încât nici noaptea nu doarme inima lui. Şi, într-adevăr, încurcăturile în care ajunge sufletul în viaţă îi aduc atâtea neplăceri ca şi cum ar fi vorba de nişte porniri neostoite, care din dorinţa de a avea mai mult, biciuiesc neîntrerupt inima omului: căci silinţa de a avea mereu mai mult mistuie nu numai bucurându-te de câte ai, ci mai ales întristând-o pentru câte îţi lipsesc, aşa încât zi şi noapte te sfâşie această durere, chinuindu-te fiecare din ele pe rând, ziua mistuindu-te în osteneli, noaptea grijile alungându-ţi somnul. Şi-atunci, pentru cel care observă aceste lucruri, cine nu va recunoaşte că o astfel de alergătură nu-i decât o deşertăciune?”[37].

Lăcomia şi dragostea de avuţii întunecă sufletul, făcându-l să se afunde în moarte, căci iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 8-10): „Pentru  mulţi, bogăţia a ajuns prilej de desfrânare. Bagă de seamă ca nu cumva bogăţia strânsă de tine cu mii şi mii de osteneli să o prefaci într-o materie de păcate pentru copiii tăi şi apoi să fi pedepsit de două ori: o dată pentru păcatele pe care însuţi le-ai făcut şi a doua oară pentru acelea cu care ai împovărat pe alţii”[38].

24: Bine nu-i este omului decât ce mănâncă şi ce bea

şi ce-i arată sufletului său

că e bine-ntru osteneală;

pe aceasta am văzut-o eu că din mâna lui Dumnezeu este;

25: căci cine va mânca şi va bea fără El?

26: Căci omului care-i bun înaintea feţei Sale

El îi dă înţelepciune

şi cunoaştere şi veselie;

iar celui păcătos îi dă nevoinţa de a umbla să adune

pentru ca să-i dea celui ce-i place lui Dumnezeu;

iată că şi aceasta-i deşertăciune şi vânare de vânt.

„Din nou atinge iarăşi altă obiecţiune. Iată cum a fost formulată ea: Dascăle, în zadar înşiri cele ce se află în afara noastră, în schimb, dacă venim la cele pe care le-am primit înlăuntrul nostru, atunci desigur că nu le-am osândi drept deşertăciuni. Pentru faptul că atât mâncarea cât şi băutura se petrec în noi, nu trebuie să le combatem, ci să le socotim o binefacere dumnezeiască. Iată cum se exprimă Scriptura: Nimic nu-i mai bun pentru om decât să mănânce şi să bea şi să-şi desfăteze sufletul cu mulţumire din munca sa. Şi am văzut că şi aceasta vine numai din mâna lui Dumnezeu. Căci cine poate să mănânce şi să bea fără să mulţumească Lui? Acesta e cuprinsul obiecţiunii adusă dascălului de către avocatul stomacului. Şi ce răspunde oricărui om bun acest doctor al înţelepciunii? Între altele şi aceea că acest plus de bine produce împotrivire, spre a evidenţia că el trebuie înţeles ca potrivnic bunătăţii adevărate, dar nicidecum debitorul zămislit numai spre a sluji cerinţelor stomacului, în care scop, în loc de raţiune are doar gură de ronţăit, pe când omul cel adevărat trăieşte după chipul Celui care e singur bun. Căci Dumnezeu n-a consfinţit legea numai în vederea hranei cu care se înfundă botul dobitoacelor ci, după cum stă scris, în loc de hrană, i-a dat înţelepciune şi minte şi veselie. Astfel, cum ar putea însemna un spor de bunătate cele cu care se îndoapă fiarele? Nu numai cu pâine va trăi omul (Romani 14, 17), acesta-i cuvântul învăţăturii celei adevărate. Virtutea nu se hrăneşte cu pâine, nu prin cărnuri prinde putere şi se dezvoltă puterea sufletului, ci  viaţa cea desăvârşită are nevoie de altă hrană pentru a se întrema şi creşte. Hrana binelui vine din înfrânare, pâinea ei o formează înţelepciunea, adevărata ei bucătură este dreptatea, adevărata ei băutură e nepătimirea, plăcerea ei nu izvorăşte din plăcerile trupului, care-ţi dau doar senzaţia de plăcere, ci adevărata plăcere se şi numeşte aşa, dar şi produce o bucurie curată […] pentru că fiinţa ei înseamnă o dispoziţie sufletească bună şi curată pentru că într-adevăr când ai o bună cugetare atunci te şi simţi îmbunătăţit sufleteşte. De aceea trebuie să învăţăm şi din acestea ceea ce am învăţat şi de la Apostol, căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani, 14, 17). Iar cele pe care oamenii le urmăresc cu pofte pătimaşe sunt alergări şi împrăştieri sufleteşti ale păcătoşilor de cele superioare spre cele josnice, cu care umplu întreg răstimpul cât durează viaţa, în care scop îşi macină întreaga năzuinţă”[39].

---

[1] BBVA, p. 850

[2] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[4] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mari, XVII, 1

[5] BBVA, p. 850

[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[7] La Bible d’Alexandrie, 1986-, Paris

[8] SEP 4/I, p. 532

[9] SEP 4/I, pp. 532-533

[10] SEP 4/I, p. 533

[11] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, III

[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, IV.

[13] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvântări de laudă la Sfinţi, La Părintele nostru Eustaţie, I

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, IV

[15] BBVA, p. 851

[16] SEP 4/I, p. 532

[17] Inimă, cu sensul de sediu al voinţei, al poftelor, al cugetării, al sentimentelor etc.

[18] Cută, îndoitură căpătând sensul de sân, piept, ca în expresia sânul lui Avraam.

[19] SEP 4/I, p. 534

[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, IV

[21] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, II, 1.

[22] SEP 4/I, p. 535

[23] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 103

[24] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast,V.

[25] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXXIII,3

[26] SEP 4/I, p. 535

[27] Origen, Convorbiri cu Heraclide, 20

[28] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi,VIII, 13

[29] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXI, 11

[30] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VI, 30

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[32] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[33] Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, I

[34] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[35] BBVA, p. 852

[36] SEP 4/I, p. 536

[37] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V

[38] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, VII, 7

[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, V