Comentarii la Cartea Ecclesiastul – 1

Posted: 21/11/2010 in Ecclesiastul

Introducere la Cartea Ecclesiastul

Ecclesiastul este prima dintre cele trei scrieri canonice atribuite lui Solomon. Sau, mai exact, e aşezată în prima poziţie în Scriptură, deşi se presupune că, din punct de vedere cronologic vorbind, aceasta ar fi fost ultima ca dată a scrierii, fiind socotită o operă de bătrâneţe a regelui Solomon.

Biblia Hebraica numeşte Cartea Qohelet[1], Septuaginta o numeşte Ecclisiastis (Εκκλησιαστης), iar Vulgata o intitulează Liber Ecclesiastes. Termenul qohelet ar deriva din substantivul qahal, care are înţelesul de mulţime, adunare, congregaţie, reprezentând echivalentul grecescului Ecclisia. Astfel, Ecclesiastul ar însemna cel ce vorbeşte unei adunări, cel ce vorbeşte înaintea mulţimilor.

Deşi numele lui Solomon nu apare nicăieri în carte, o seamă de indicii au făcut ca scrierea să-i fie atribuită, existând, însă, şi contestatari ai paternităţii acestuia. În ce ne priveşte, pentru simplificare, vom socoti pe Solomon drept autorul scrierii, revenind în comentariul nostru, acolo unde va fi cazul, cu unele precizări asupra problemei autorului cărţii.

Cartea Ecclesiastului a fost controversată atât în mediile iudaice, cât şi în Biserică. Ea a pătruns târziu în canonul Vechiului Testament, iar creştinii au adoptat-o abia într-un sinod ţinut la Iamnia, între anii 90 şi 100. Motivul acestor reţineri se găseşte în pesimismul cu care e impregnată scrierea. Acesta, însă, e contrabalansat de invitaţia la lepădarea celor din lume. Odată cu Noul Testament, şi Ecclesiastul a fost văzut într-o altă lumină, aşa cum socotim că va reieşi din comentariul nostru. Nu dorim a prelungi acest cuvânt introductiv, făcând invitaţia la  descoperirea tâlcurilor ascunse în această scriere aparte.

Comentarii la Cartea Ecclesiastul

CAPITOLUL 1 – Prolog. Nimicnicia celor omeneşti.

1: Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David,

regele lui Israel în Ierusalim.

Cuvintele: gr. ρήματα: referirea poate fi pusă în legătură cu III Regi 11,41, unde este menţionată o Carte a faptelor/cuvintelor lui Solomon (βιβλίον ριμάτων Σαλωμον); este dificilă însă suprapunerea Cărţii Eclessiastului peste ceea ce pare a fi o cronică a faptelor regelui, chiar dacă ambiguitatea termenului debharimρήματα cuvinte/fapte o îngăduie”[2].

Încă de la început, putem vedea sub chipul Ecclesiastului pe Hristos: „Mai întâi, să luăm spre cercetare titlul cărţii. În toate Bisericile se citesc cărţile lui Moise şi Legea, Proorocii, Psaltirea, toate cărţile istorice, şi tot ce ţine de Testamentul Vechi şi de cel Nou se propovăduieşte în biserici. Cum se face însă că numai această carte este împodobită prin excelenţă cu titlul de Ecclesiast sau carte bisericească? (…) Sau, poate, titlul cărţii are în vedere pe povăţuitorul bisericesc. Căci adevăratul conducător bisericesc care a adunat laolaltă, într-un singur tot, pe cele risipite şi a reunit într-o singură Biserică pe toţi care rătăceau în multe locuri duşi de diferite amăgiri, cine poate fi, dacă nu adevăratul Împărat al lui Israel, Fiul lui Dumnezeu, către Care s-a adresat apostolul Natanail zicând: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel (Ioan 1,49.). Deci, dacă aceste cuvinte sunt ale Împăratului lui Israel şi dacă aceeaşi persoană este şi Fiu al lui Dumnezeu, precum zice Evanghelia, atunci desigur tot El este numit şi Ecclesiast (căpetenia Bisericii). Poate că pe drept cuvânt scoatem înţelesul titlului din acest concept, ca să facem cunoscut că puterea acestor cuvinte constă chiar în Acela care prin Evanghelie a întărit Biserica. Pentru că zice: Cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David. Aşa îl numeşte Matei la începutul Evangheliei [pe Hristos] zicând că: Domnul este Fiul lui David (Matei.1,7)”[3].

Putem folosi filosofia omenească, graiul omenesc, arta omenească, adaptându-le exprimării dreptei credinţe: „Trebuie să aducem lui Dumnezeu cele mai frumoase şi cele mai preţioase roade ale vieţii din lume. Aceasta o fac cei ce se apără cu armele înţelepciunii lumeşti şi culeg sfintele şi dumnezeieştile noastre dogme, din strălucirea în cuvinte şi agerimea cunoştinţei şi aduc jertfă cuvântătoare ( raţională ) lui Dumnezeu”[4].

2: Deşertăciunea deşertăciunilor – a zis Ecclesiastul -,

deşertăciunea deşertăciunilor,

toate sunt deşertăciune.

Deşertăciunea deşertăciunilor: un nominativ-genitiv care exprimă superlativul, excelenţa, culminaţia: compară cu cântarea cântărilor = cea mai frumoasă cântare sau cu veacul veacului = veşnicia. Deşertăciune = zădărnicie, nimicnicie, lipsă de valoare sau de folos”[5].  „Evagrie (Schol ad Ecl., 2) comentează versetul: Cum leacurile devin fără rost (μάταια) după vindecarea deplină, tot aşa raţiunile/principiile (οι λόγοι) veacurilor şi ale lumilor sunt fără rost după cunoaşterea Sfintei Treimi”[6].

„Prin cuvântul deşert se înţelege un lucru fără consistenţă, care-şi are fiinţa doar în pronunţarea cuvântului; iar realitatea care ar trebui să existe sub înţelesul numelui nu există, ci este numai un sunet nearticulat zadarnic şi gol la mijloc.[…] Şi, ca să nu mai arătăm unul câte unul toate lucrurile despre care se poate zice în general că sunt deşarte, vom defini pe scurt înţelesul acestui cu cuvânt: deşertăciunea este sau un cuvânt nesocotit, sau o acţiune prostească, sau un plan neserios, sau, în general, tot ce nu foloseşte la nimic”[7]. „De aceea cred că se îndreaptă şi Solomon spre întreaga fire corporală ca spre un fel de povară, care împiedică vioiciunea cugetului,atunci când zice: deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”[8].  ,, Înţelepţii noştri pun atât de puţin preţ pe lucrurile sensibile, încât socotesc chiar şi trupurile lor ca pe o deşertăciune oarecare, iar alteori ca deşertăciunea deşertăciunilor după cuvântul Ecclesiastului”[9].

Despre deşertăciune au cugetat în general toţi Sfinţii Părinţi, efortul lor înscriindu-se în explicarea duhovnicească a acestei sintagme: „Înainte de a te apropia de har, faptele tale erau deşertăciunea deşertăciunilor[10]. „Căci ce poate fi mai deşert decât aceea al cărui sfârşit e putreziciune şi ţărână?”[11]. „Deşertăciune deci este căutarea după bogăţii pieritoare şi nădăjduirea în ele. Deşertăciune, iarăşi este umblarea după onoruri şi ridicarea la înaltele dregătorii. Deşertăciune este urmarea poftelor trupului şi dorinţa după ceea ce mai în urmă trebuie să fie pedepsit cu asprime. Deşertăciune este să doreşti o viaţă lungă şi să nu te îngrijeşti de o viaţă cuvioasă”[12]. „Toate sunt deşertăciune, afară de iubirea de Dumnezeu şi de slujirea numai Lui singur”[13].  O concluzie la acestea: „Căci de fapt, după părerea mea, acest cuvânt cuprinde în el soarta fiecărui suflet: atunci când, după ce s-a dezbrăcat de cele de aici, se va muta la viaţa spre care a nădăjduit. Căci sufletul,fie că a făcut în viaţa aceasta o faptă dintre cele mai bune şi atunci ponegreşte viaţa în care era, nemaipunând preţ pe trecut în comparaţie cu ceea ce a aflat acum, fie că fiind împătimit de materie, sufletul vede pe cele ce nu le-a prevăzut şi află din experienţă că sunt fără rost lucrurile spre care s-a străduit în timpul vieţii. Atunci jelindu-se, va scoate acel strigăt, pe care-l scoatem noi oamenii când ne căim, redând prin vaiete necontenitele noastre strigăte: O, deşertăciunea deşertăciunilor şi toate celelalte”[14].

Să nu uităm că aceste cuvinte au fost scrise înainte de venirea lui Hristos: „Chiar dacă au avut vreo bucurie, drepţii Vechiului Testament n-au putut avea cea mai mare bucurie, căci în vremea lor nu se descoperise încă Împărăţia cerurilor şi nici nu se făcuse cunoscută făgăduinţa bunătăţilor viitoare. Dar acum, când stau în faţa noastră atâtea bunătăţi, când cunoaştem cu toţii care sunt realitatea şi sensul acestei vieţi, spune-mi, te rog, se mai poate întrista cineva, chiar dacă n-are nici o bucurie în viaţa aceasta pământească, şi, în general vorbind, mai poate socoti ca bun ceva din cele ce se întâmplă pe pământ, odată ce cunoaşte bunătăţile cereşti? Poate fi un suflet mai ticălos decât acela care, , în timp ce aşteaptă să se mute nu după multă vreme la cer, caută tihna din lumea aceasta şi veselia pământească, veselie ce nu se deosebeşte întru nimic de umbră? Solomon spune: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni. Dacă omul care, mai mult decât toţi oamenii. A încercat pe propria-i piele valoarea plăcerilor din lumea aceasta, a vorbit astfel despre plăceri, cu mult mai mult noi trebuie să gândim aşa, noi, care nu avem nimic comun cu pământul, care am fost înscrişi în Cetatea cea de sus şi cărora ni s-a poruncit să locuim cu mintea în cer”[15].  „Vai celor ce se furişează printre bogaţi şi nu doresc slava lui Dumnezeu şi bogăţia Lui şi fie numai împreună cu El, pentru că lumea e deşartă şi toate cele din lume vor fi deşertăciunea deşertăciunilor, toate vor fi deşertăciuni! De aceea vor şi trece, dar Singur Dumnezeu Cel veşnic şi nestricăcios (I Timotei 1,17) va rămâne pururi, şi împreună cu El vor fi şi cei ce-L caută acum, care L-au iubit pe El în locul a toate”[16].

3: Ce-i rămâne omului din toată osteneala lui

cu care se trudeşte sub soare?

Sub soare: sintagmă frecventă în Ecclesiast, desemnând universul terestru”[17].

4: O generaţie se duce, o generaţie vineri

şi pământul rămâne în veac.

„Aristotel (De caelo II,13-14) consideră pământul stabil şi imobil; afirmând că centrul universului, de care este atras pământul, şi centrul pământului sunt identice, el ajunge la concluzia că pământul este în mod necesar în centru şi imobil. Totuşi, afirmaţia din Ecclesiast nu trebuie luată în sens cosmologic; ea evocă perenitatea pământului în comparaţie cu trecerea generaţiilor”[18].

5: Soarele răsare, soarele apune

şi spre locul său zoreşte

„Drumul continuu, circular, al soarelui este prezent în miturile egiptene: soarele se întoarce de la apus spre răsărit, în timpul nopţii, într-o barcă. În Psalmi 18,5, soarele este imaginat pornind la drum ca un mire şi întorcându-se ca un bărbat puternic, după ce şi-a încheiat viguros călătoria. Descrierea din Ecclesiast este lipsită de manifestările forţei solare, sugerând mai degrabă un astru care ajunge cu efort la capătul drumului, de unde trebuie să pornească din nou”[19].

6: şi de-acolo se ridică mergând spre miazăzi

şi-apoi spre miazănoapte ocoleşte;

de-a roata se roteşte vântul

şi vânt se-ntoarce din rotirea sa.

7: Fluviile curg toate în mare

şi marea nu se umple;

fluvii se-ntorc de unde-au izvorât,

ca de acolo să purceadă iarăşi.

„Versetele 5-7: reprezentare ciclică a fenomenelor naturii, introducând sentimentul că şi omul, solidar cu natura, se repetă pe sine fără să-şi aducă nimic nou”[20].  „Durata extrem de limitată în timp a existenţei individuale, ca şi succesiunea neîntreruptă a generaţiilor umane, raportate la caracterul perpetuu şi neschimbător al spaţiului terestru, la aparenta fixitate a aştrilor şi la ritmicitatea imperturbabilă a fenomenelor naturii, aflată ea însăşi într-o perpetuă reîntinerire fac să se nască în sufletul autorului tristeţea şi deziluzia”[21].

„A numit trudă viaţa în trup, căci prin ea pământeanul nu-şi dă silinţa să câştige nici o faptă bună. Prin vorbele ce folos are omul vrea să spună: Ce rămâne sufletului din truda pentru existenţă a celor ce trăiesc pentru cele văzute? Şi în ce constă viaţa şi ce rămâne neschimbat din cele aparente? Soarele zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi, strălucind şi apoi întunecându-se pe rând şi luminează văzduhul de deasupra noastră, atunci când este deasupra pământului, iar prin apusul său aduce întunericul. Pământul este statornic şi rămâne neschimbat în temelii; ceea ce este fix nu se mişcă iar ceea ce se mişcă nu este fix. Toate apar în tot intervalul de timp fără să intervină nici o schimbare în mersul lor. Marea este ca un vas, care primeşte într-însa apele adunate din toate părţile. Şi nici curgerea apelor nu încetează, nici marea nu-şi ridică nivelul. Ce ţintă pot avea apele, care curg într-un vas care nu se umple niciodată? De ce primeşte marea apele curgătoare, rămânând totuşi la acelaşi nivel, fără să crească prin acest adaos? Ecclesiastul zice astfel pentru că, din aceste stihii în care trăieşte omul, se explică nestatornicia lucrurilor după care alergăm noi. Căci dacă înconjurul larg al soarelui nu are sfârşit şi nici schimbarea pe rând a lumii şi a întunericului nu se opreşte, dacă pământul rămâne ceea ce este în tărie, dacă râurile se ostenesc zadarnic să umple marea cea neumplută din fire, dacă marea primeşte zadarnic în ea curgerea apelor, neprimind în sânul ei surplusul care mereu se varsă în ea, dacă aşa se întâmplă cu stihiile acestea din care este alcătuită firea omenească, atunci se pare că viaţa constă tocmai din aceste elemente. Deci, de ce să ne mirăm dacă un neam se duce şi altul vine, iar drumul acesta se desfăşoară mereu în natură şi face să se succeadă generaţiile de oameni, aşa încât pe cea precedentă o izgoneşte cea care-i urmează şi o înlocuieşte? Aşadar, ce-i strigă Bisericii, prin acestea, cuvântul Ecclesiastului? Că, oamenilor, când veţi privi spre univers veţi cunoaşte firea voastră. Cele ce le observi tu, omule, cu privire la cer şi pământ, ceea ce vezi la soare, ceea ce înţelegi despre mare, să-ţi explice propria ta fire Căci are şi firea noastră, ca şi soarele, un răsărit şi-un apus. Are un singur drum pentru tot, una singură este rotirea călătoriei acestei vieţi. După ce am răsărit prin naştere, iarăşi suntem atraşi în joc spre locul de unde ne tragem. […] Şi acesta este un cerc care se învârteşte neîncetat în aceleaşi elemente. Precum vorbeşte cuvântul despre soare că, răsărind deasupra pământului, înaintează spre regiunile sudice, iar pe sub pământ coboară în partea opusă spre nord şi astfel înaintează mereu şi-şi parcurge drumul făcându-şi circuitul, tot astfel vântul rotindu-se se roteşte mereu. Deci aşa va porni şi duhul tău [căci cuvântul, referindu-se la o parte (adică la vânt), numeşte întregul duh omenesc]. Duhul va face această mişcare de jur-împrejur, în cerc, după asemănarea vântului. Căci zice: Vântul suflă şi se întoarce prin cercurile sale. Cel ce înţelege toate acestea, să scoată mult folos pentru viaţa sa. […] Cel ce va lua aceasta în consideraţie să-şi petreacă viaţa cu mai multă înţelepciune, dispreţuind situaţia înşelătoare de pe pământ, şi învăţând din cele văzute că rangul înalt nu durează totdeauna, în schimb şi seriile de întâmplări potrivnice sunt schimbătoare. Nimic nu rămâne veşnic în starea în care este acum. Nici tinereţea, nici frumuseţea, nici fala politică. Şi acestea sunt partea acelora, cărora le merge bine în viaţă. Cei cărora viaţa în virtute li se pare anevoioasă, să-şi înveţe sufletul să fie tare, cum este pământul. […] Tu însă, care ai numai puţin de luptat, să nu fii mai neînsufleţit decât pământul, să nu fii mai neînţelept decât lucrurile lipsite de simţire. Tu cel ce iconomiseşti raţiunea cu socoteală şi rânduială pentru viaţa ta, după cum spune Apostolul, rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat (II Timotei 3, 14) cu statornicie de neclintit. Fiindcă şi aceasta este una din poruncile dumnezeieşti: Fiţi statornici şi neclintiţi (I Corinteni15, 53). Cumpătarea să-ţi rămână neschimbată, credinţa tare, dragostea statornică, stăruinţa în tot binele mereu aceeaşi, ca şi când ţărâna din tine ar dura în veci. Iar dacă cineva, întinzându-şi spre lăcomie pofta lui nemăsurată, ar fi nesătul ca marea de câştigurile ce-i curg de pretutindeni, el se va vindeca de boala sa privind spre marea propriu-zisă. Căci marea nu-şi iese din hotarele ei, oricâtă mulţime de ape ar curge în ea. Ea rămâne la acelaşi nivel, ca şi cum n-ar fi primit un   surplus de apă. Tot aşa şi firea omului este oprită în propriile-i măsuri în desfătarea cu bunurile de tot felul. Ea nu poate să-şi mărească pofta de a profita de bunurile sale, pe măsura bunurilor. Şi când afluenţa de bunuri nu încetează, facultatea de a se folosi de ele rămâne în limitele ei. Aşadar, dacă desfătarea nu poate fi mărită dincolo de limitele fireşti, atunci de ce am târî după noi afluenţa de bunuri şi nu luăm niciodată din ele sau din prisosul lor spre a face un bine altora?”[22].

Repetarea ciclică a fenomenelor naturii e dată şi menţinută de Dumnezeu printr-o acţiune de conservare, care are un caracter supranatural: ,,Că şi apele curg datorită poruncii dumnezeieşti, iar marea rămâne împrejmuită de hotarele ei, datorită legii celei dintâi, care spune: Să se adune apele într-o adunare (Facerea 1, 9)”[23].

Omul e singura fiinţă care, aparţinând lumii văzute şi imprimate de raţionalitate, e conştientă de această raţionalitate a ei şi, odată cu aceasta, de sine însăşi: „Deci şi Cuvântul, când este socotit sus, când jos, după vrednicia şi după raţiunea şi modul de comportare al celor ce cultivă virtutea şi se străduiesc după cunoştinţa dumnezeiască”[24].

8: Cuvintele cu toatele-s trudite:

nu va putea să le grăiască omul;

ochiul nu se va-ndestula de ceea ce vede

şi nici urechea de ceea ce aude.

„Ce zbucium vede Ecclesiastul în cuvânt, de vreme ce emiterea sunetului din punct de vedere fizic, nu produce oboseală? […] Dar nu orice vorbă se cuvine să fie concepută ca un cuvânt, ci omul preferând celor văzute virtutea împlinită în faptă, ea să se facă cuvânt spre învăţătura vieţii acesteia,un cuvânt despre cele învăţate. Toate cuvintele de felul acesta sunt obositoare pentru cei care, după ce au fost călăuziţi spre virtute au pus apoi în practică cele învăţate în ei înşişi. Iată ce înseamnă că se cuvine să ne împărtăşim noi mai întâi din roadele pentru care muncim prin virtute, mai mult decât ceilalţi. Sau poate cuvântul vrea să explice şi neputinţa firii cuvântătoare. Căci mintea, trecând dincolo de simţuri, care au fost numite deşertăciune, şi strecurându-se cumva spre contemplarea celor nevăzute, dă cuvântului posibilitatea de a prezenta cele inteligibile. În cazul acesta cuvântul este foarte obositor fiindcă sunetul interpretativ nu află nici un meşteşug pentru redarea celor de nespus. Toată ştiinţa minţii omeneşti este slabă în enunţarea celor neajunse. Iar dacă vorbind despre acestea este osteneală, care covârşeşte putinţa omenească de a vorbi, ce să zicem că vor suferi cei ce vorbesc despre însuşi Cuvântul prin excelenţă sau despre Părintele Său? Într-un fel, toată lauda şi toată vorba mare nu este decât gângăveală şi tăcere în comparaţie cu adevărata importanţă a acestei probleme. Ca să spunem mai cu seamă despre aceasta, că oricât şi-ar pune cineva toate gândurile în mişcare şi n-ar omite nici o idee dumnezeiască, şi dacă ar asemăna vorbirea, oricât de frumoasă ar fi ea, cu importanţa subiectului, cuvântul nici nu există. Căci nu va putea omul să vorbească Văzul nu fixează imaginea ce se formează în suflet despre obiect, ci privind mereu ca şi când încă nu am vedea ceea ce percepem cu simţul, căci văzul nu poate trece dincolo de culoare şi activitatea lui se reduce la ceea ce se vede din suprafaţa obiectelor existente. De aceea zice: ochiul nu se satură să vadă şi urechea nu se umple de câte aude. Nu-i în firea simţului auditiv ca, după ce a receptat sunetul, să-l împlinească prin cuvântul respectiv. Căci nu se va afla nici un cuvânt care să reproducă în sine cu de-amănuntul obiectul discuţiei. Şi dacă nu poate să-l umple, cum să fie umplut auzul cu auzirea cuvintelor despre obiecte”[25].  „Omul nu poate să cuprindă cu mintea sa, ori să explice prin cuvinte organizarea operei divine. Nu e de ajuns, numai din acestea, să vedem că Dumnezeu, Creatorul tuturor fiinţelor, orânduieşte toate conducându-le spre bine şi, silindu-se să menţină în asemănare cu Sine ceea ce El a chemat la viaţă, elimină răul din hotarul statului Său, prin înlănţuirea inevitabilă a destinului”[26].

Omului i se cere să trăiască în acord cu legile credinţei: „Tu, însă, [bogatul], ţi-ai făcut nesăţios sufletul spre vătămarea oamenilor. Câte-i vede ochiul, atâta pofteşte lacomul; Ochiul nu se va sătura de a vedea, iar iubitorul de arginţi de a lua”[27].  Cuvintele Ecclesiastului pot avea şi sens pozitiv, când lăcomia sădită în noi o întrebuinţăm spre bine: „Urechile voastre s-au deschis acum, pentru auzirea vorbirii despre Dumnezeu, iar Biserica nu-i sătulă niciodată de astfel de auziri adeverind cuvintele Ecclesiastului că nu se satură urechea de a auzi[28].  „Sârguieşte-te deci de abate inima ta de la îndrăgirea celor văzute şi înalţă-te spre cele nevăzute. Cei ce urmează pofta trupului îşi pângăresc cugetul şi pierd harul lui Dumnezeu”[29].

9: Ceea ce este a mai fost,

ceea ce s-a petrecut se va mai petrece

şi nimic nu-i proaspăt sub soare.

„Aceste mărturii confirmă ambele lucruri deodată: şi că au existat veacuri înainte de această lume şi că tot aşa vor mai exista şi alte veacuri după ce murim noi”[30].  Desigur, lucrarea din care am citat va fi privită cu prudenţă.

„Deci, ce urmăreşte întrebarea? Ca noi, în consecinţă, să ne comparăm cu dânsul prin mijlocirea celor ce am aflat şi să zicem: dacă totul e deşertăciune, e limpede că nimic din toate acestea nu s-au făcut, pentru că nu au consistenţă. Căci ceea ce este deşert, este cu totul ireal. Iar despre ceva ireal, nimeni n-ar socoti că s-a întâmplat. Dacă, deci, toate acestea nu există, spune-mi ce va rămâne în fiinţă după ce s-a întâmplat? Înţelege ce se va întâmpla şi vei pricepe ce s-a întâmplat. În cazul acesta şi eu trebuie să înţeleg prin acest lucru, o, omule! cum vei fi, când te vei ridica prin virtute: dacă vei da sufletului cele mai bune trăsături şi dacă vei fi în toate privinţele fără nici o pată. Dacă vei şterge toată necurăţia întinărilor din firea ta, vrei să ştii cum vei fi atunci când vei fi înfrumuseţat cu toate aceste fapte bune? Şi cu ce podoabă te vei îmbrăca? Dacă ai înţeles acest lucru cu raţiunea ta, vei afla ce s-a întâmplat şi ce trebuie cu adevărat să se întâmple, adică să fii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26). Şi unde este acum această asemănare, voi întreba pe Cel ce ne învaţă aceste cuvinte? Asemănarea a fost odată; şi este nădejde să fie şi în viitor, dar acum nu există. Însă cel care ne învaţă lucruri sublime, ne răspunde totuşi cu acelaşi cuvânt; că de aceea trecutul se numeşte deşertăciune, fiindcă în trecut nu exista această asemănare. Şi ce este? Zice ceea ce a mai fost, aceea se va mai petrece? Nici unul dintre ascultători să nu socotească vorbărie şi petrecere zadarnică de cuvinte distincţia dintre s-a născut şi a fost creat. Căci, pentru fiecare din cele două expresii, cuvântul arată deosebirea dintre suflet şi trup. Sufletul s-a născut, iar trupul a fost creat. Nu fiindcă cele două cuvinte au fiecare alt înţeles s-a folosit cuvântul de această deosebire, spre lămurirea fiecăruia, ci pentru ca să-ţi dea ţie avantajul de a gândi despre fiecare din cele două cuvinte.  Sufletul s-a născut la început şi a fost aşa fel înzestrat ca şi în viitor să se poată prezenta curăţit. Iar trupul a fost făcut, alcătuit de mâinile lui Dumnezeu, în aşa fel încât să învieze la vremea cuvenită. Căci trupul a fost făcut la început întocmai în starea în care îl vei vedea la înviere. Fiindcă învierea nu-i nimic altceva decât revenirea la starea de la început. Apoi la acestea adaugă şi următorul adevăr, zicând că nu există nimic care să nu fi fost de la început. Căci zice: Nimic nou  nu-i sub soare[31].

O explicaţie referitoare la mişcarea ciclică a lumii: „El menţionează, adică, pe primele şi pe ultimele ca fiind aceleaşi şi ca fiind cu adevărat, iar pe cele de la mijloc şi trecătoare nu le pomeneşte nicidecum în acest loc”[32].

10: De grăieşte cineva, zicând: „Iată ceva nou!”,

iată că acel ceva a fost în alte vremuri,

în cele ce-au fost înaintea noastră.

Pogorârea Domnului nostru Iisus Hristos şi Întruparea Sa răscumpărătoare, care ne-a dat din nou darul Duhului Sfânt, pierdut prin neascultarea lui Adam, este singurul lucru nou sub soare: „Aceasta înseamnă pogorârea şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutăţile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu”[33].

11: Ce-a fost întâi nu-i nici în amintire,

nici de ce-a fost pe urmă nu-şi vor aduce-aminte

urmaşii de la urmă.

„Rotirile ciclice sunt atât de uniforme, seamănă atât de mult între ele, lipsite de reliefuri şi culori specifice, încât ele se şterg chiar din memoria colectivă; totul va fi uitare”[34]. „Şi soarele, şi luna, şi vântul, şi fluviile îşi urmează implacabil, de mii şi mii de ani, mişcarea lor ciclică, pe când oamenii se perindă într-o succesiune neîntreruptă. Sunt ca valurile ce zi şi noapte se sparg la ţărmul mării. Odată ce ei părăsesc scena istoriei, se şterge şi pomenirea lor…”[35].

„Să nu te miri dacă întâmplările acestea au fost uitate; căci şi prezentul va fi odată acoperit de uitare fiindcă ori de câte ori firea noastră se apleacă spre rău, noi uităm binele; iar când, dimpotrivă, ne hotărâm pentru bine, atunci răul este cufundat în uitare. Socotesc că acesta este înţelesul cuvintelor care sună astfel: Nu există nici o pomenire despre cele ce au fost mai înainte şi nici despre cele ce vor fi pe urmă nu va fi nici o pomenire. Ca şi cum ar zice că pomenirea evenimentelor de după fericirea de la început, prin care întâmplări firea omenească a ajuns la rele, va şterge amintirea celor ce vor urma. Căci după întâmplările din ziua cea de pe urmă (a lumii) nu va mai exista amintirea acelora; adică ziua cea de pe urmă va aduce în firea omului ştergerea amintită despre rău, în Iisus Domnul nostru…”[36].

12: Eu, Ecclesiastul,

am fost rege peste Israel în Ierusalim.

„Cu toată zestrea lui sofianică, celebrul rege al înţelepciunii nu a fost în stare să agonisească ori să ofere un strop de fericire”[37]Am fost: „Timpul trecut al verbului nu implică faptul că Ecclesiastul ar fi renunţat la tron în vremea când scria acest text; o asemenea interpretare este însă posibilă şi ea a generat o legendă talmudică în care Solomon ar fi fost silit să-i cedeze tronul demonului Asmodeu, care a domnit până când regele, căindu-se, s-a întors”[38].

„Zice: Eu, Ecclesiastul. Iar cine e Ecclesiastul ştim: este Cel ce adună laolaltă cele rătăcite şi risipite şi care face din toate o singură Biserică şi o singură turmă, pentru ca toate să nu ţină decât de glasul iubitor şi făcător de viaţă al Păstorului. Căci El zice: Cuvintele pe care Eu le spun sunt duh şi viaţă (Ioan 6, 63). Acesta se numeşte pe Sine Ecclesiast precum se numeşte: doctor, şi viaţă, şi înviere, şi lumină, şi cale, şi uşă, şi adevăr. El şi-a dat numirile iubirii de oameni. Şi precum cuvântul doctor este familiar bolnavilor şi cuvântul viaţă se va face lucrător asupra celor morţi, când ei vor auzi glasul Fiului Omului şi nu vor mai merge în păşunea morţii ca la început; precum cei ce sunt în morminte caută cuvântul învierii, iar celor din întuneric li se potriveşte cuvântul lumină şi celor rătăciţi cuvântul cale; precum uşă li se potriveşte celor care trebuie să intre, tot aşa numirea de Ecclesiast (Bisericesc) este aleasă pentru cei ce formează Biserica. Aşadar cu noi vorbeşte Ecclesiastul şi deci să ascultăm cuvintele Lui noi, cei ce formăm Biserica. […] Ce zice deci Ecclesiastul? – Eu am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Când a fost aceasta? Desigur atunci când: a fost pus împărat peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului (Psalmi, 2, 6). Către Care a zis Dumnezeu: Fiul Meu eşti Tu şi Eu astăzi Te-am născut (Psalmi, 2, 7). Căci pe Cel ce a făcut toate, Părintele veacurilor zice că L-a născut astăzi, pentru că prin acest cuvânt a aşezat numele vremelnic lângă numele naşterii. Cuvântul a arătat aici nu existenţa cea mai înainte de veci, ci existenţa cea în trup, naşterea cea de sub vreme, spre mântuirea oamenilor”[39].

13: Şi inima mi-am pus-o să caute

şi cu-nţelepciune să cerceteze

despre toate câte se petrec sub cer,

că anevoioasă nevoinţă

le-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor,

cu ea să se nevoiască.

„Acestea le expune Ecclesiastul cel nemincinos învăţându-ne, aşa cred eu , taina cea mare a mântuirii, în vederea căreia Dumnezeu S-a arătat în trup. Căci zice:Am pus în inimă ca să cercetez şi să socot cu înţelepciune despre toate câte se fac sub cer. Iată pricina pentru care Domnul a locuit printre oameni în trup, ca să-şi pună inima Sa, să cerceteze cu înţelepciune cele ce se petrec sub cer. […] Ecclesiastul a venit să cerceteze ce anume s-a petrecut sub cer din cele ce nu au fost de la început şi cum a intrat deşertăciunea în lume? […] Deci a venit Ecclesiastul să cerceteze cu înţelepciunea lui ce s-a întâmplat sub soare; ce fel de confuzie s-a făcut între lucrurile de aici de pe pământ, cum ceea ce există a fost robit de ceea ce nu există; cum s-a întărit ceva inconsistent asupra existenţei reale. Şi a văzut că: a dat Dumnezeu fiilor oamenilor un chin rău, ca să se chinuiască între ei. Nu denotă respect faţă de Dumnezeu, precum poate înţelege uşor oricine, să credem că Dumnezeu însuşi a dat oamenilor chinul cel rău. Sau atunci admitem că pricina răului este Dumnezeu. Pentru că, dacă cineva este bun din fire, este şi pricinuitor de bunătăţi, fiindcă tot pomul bun face roadă bună (Matei, 7, 17) şi nici strugurii nu cresc în spini, nici din viţa de vie nu cresc spini.(Luca 6, 45) Aşadar cel bun din fire n-ar  putea să scoată ceva rău din visteriile sale, căci nici omul bun nu grăieşte vorbe rele din prisosul inimii sale bune, ci vorba îi corespunde firii. Deci, cu atât mai mult izvorul bunătăţilor nu poate revărsa din propria sa fire nimic rău? O gândire mai evlavioasă ne dă de înţeles că darul cel bun al lui Dumnezeu, adică libertatea voinţei omeneşti, prin întrebuinţarea ei păcătoasă din partea omului a devenit unealtă spre păcat. Căci liberul arbitru şi neînrobirea este ceva bun din fire, iar pe cel supus jugului necesităţilor nimeni n-ar putea să-l socotească un bun, chiar dacă ar face bine. Ci însăşi pornirea independentă a minţii, alunecând din lipsă de învăţătură spre alegerea răutăţii, a devenit pentru suflet un chin, atunci când, din mişcările cele sublime şi cinstite s-a risipit în cele pătimaşe ale firii lui. Acesta este înţelesul cuvântului a dat, nu fiindcă Dumnezeu ar fi introdus răul în viaţa oamenilor, ci fiindcă omul în neghiobia lui s-a folosit de bunătăţile dăruite de Dumnezeu, ca să slujească relelor. […] Mintea cea limpede nu va susţine că Dumnezeu a unit cu firea omenească ceva nepotrivit. Ci pune vina pe libertatea voinţei omeneşti, oricât ar fi ea un bun, oricât ar fi ea un dar al lui Dumnezeu, dăruit firii. Însă prin prostia omului a devenit o forţă  care ne mână în partea potrivnică”[40].

14: Văzut-am toate lucrurile

care se fac sub soare,

şi, iată, toate sunt deşertăciune

şi vânare de vânt.

Vânare de vânt: osteneală pe cât de zadarnică pe atât de nesăbuită; nebunie”[41].

„Autorul ţine să ne încredinţeze că spusele sale nu sunt doar reflexii lipsite de sens, ci sunt expresia unei profunde şi minuţioase cercetări a realităţii cotidiene, pentru că, afirmă el, m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile care se fac sub soare. Prin urmare, autorul n-a fost doar un observator neutru, din exterior, al spectacolului vieţii, ci s-a implicat personal în desfăşurarea acestuia…”[42].

„Aşadar, Ecclesiastul a văzut că: toate câte s-au făcut în viaţa cea de sub soare erau deşertăciune, […] a adăugat şi pricina pentru care lucrurile stau astfel: că nu Dumnezeu este cauza acestora, ci libera alegere a înclinării omeneşti, pe care Ecclesiastul a numit-o duh. El acuză acest duh nu fiindcă ar fi existat de la început, căci dacă ar fi existat de la început n-ar fi putut să fie învinuit. Dar, fiind  pervertit, acest duh a ieşit din ordinea prestabilită”[43]. Când omul împlineşte poruncile dumnezeieşti, cu ajutorul harului, dobândeşte şi libertate faţă de patimi şi înfierea Duhului, deosebindu-se de oamenii trăitori în duhul lumii acesteia:  „Fă ca să se întărească întru mine omul duhovnicesc şi inima mea să alunge toată grija cea fără folos şi toată strâmtorarea, să nu fiu tras de tot soiul de pofte după vreun lucru deşert, chiar de preţ, ci să le privesc pe toate ca pe nişte lucruri trecătoare, iar pe mine ca pe cel ce trece tot aşa ca şi ele. Căci nimic nu e statornic sub soare, unde toate sunt deşertăciune şi mâhnire a sufletului[44].

15: Ceea ce e strâmb nu poate fi îndreptat,

ceea ce lipseşte nu se poate număra.

„De aceea Scriptura îi numeşte pe aceştia oameni strâmbi, pentru că prin exagerare sau prin micşorare se îndepărtează de calea de mijloc. După cum o linie e strâmbă când îşi pierde direcţia ei dreaptă şi este când convexă, când concavă, tot aşa şi o inimă este strâmbă când se înalţă din pricina îngâmfării şi când se înjoseşte din pricina durerilor şi a micşorării sufleteşti”[45].

Darurile harului divin se păstrează şi se înmulţesc prin smerenie şi se pierd prin mândrie, îngâmfare şi trândăvie. Sufletele iubitoare de adevăr şi de Dumnezeu, rănite de dorul cerului şi flămânzind după plinătatea virtuţilor, nu-şi pun încrederea în ele însele, ci cu atât mai mult doresc iluminarea Duhului, cu cât se învrednicesc mai mult de darurile cele duhovniceşti. Cu cât se îmbogăţesc mai mult cu atât se socotesc mai sărace şi tânjesc după cele cereşti: „Căci zice: Ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta. Căci perversitatea nu este proprie zidirii rânduite de Dumnezeu, întrucât aşa cum un meşter, care lucrează în meseria sa după propriul lui plan, potriveşte cu dreptarul sau cu sfoara părţile care prin poziţia lor artistică, una faţă de alta, îi desăvârşesc lucrarea, iar dacă vreo parte n-a fost îndreptată cu sfori, dreapta armonie nu primeşte acea parte strâmbă nicidecum, ci trebuie să fie potrivită după direcţia sforii ca să aibă o linie dreaptă, tot aşa se exprimă şi Ecclesiastul că firea cea strâmbată de răutate nu poate să existe într-o fiinţă împodobită cu raţiune dreaptă. Şi mai zice: Ceea ce lipseşte nu se poate număra. Obiceiul scripturistic ne învaţă să înţelegem că a lipsi înseamnă a nu fi de ajuns. […] Aşadar şi aici când zice lipsă cuvântul a arătat faptul de a lipsi; iar ceea ce lipseşte nu poate fi în numărul celor ce sunt. Căci şi ucenicii cât timp erau în număr deplin, erau 12 la număr. Dar după ce a pierit fiul pierzării, numărul a rămas trunchiat, pentru că cel ce lipsea n-a mai fost pus în numărul celor rămaşi. Căci, după ce Iuda a pierit, ucenicii erau şi se numeau cei unsprezece. Deci ceea ce lipseşte nu poate fi numărat. Şi vrei să ştii ce înseamnă acest cuvânt? Că odată, fiecare din noi eram număraţi într-un întreg; căci şi noi alcătuim acea sută sfântă de oi cuvântătoare (Matei 18, 11). De când acea singură oaie s-a rătăcit de la viaţa cea cerească, adică după ce firea noastră a fost sfâşiată şi dusă spre locul acesta amar şi întinat, nu se mai pomeneşte acelaşi număr de oi nerătăcite, rămase în turmă, ci sunt numai 99. Căci ceea ce este deşert nu se poate pune în numărul oilor existente. Ceea ce lipseşte nu va putea fi numărat. Deci a venit (Domnul) să caute şi să mântuiască oaia cea pierdută şi luând-o pe umeri s-o aducă iarăşi la cele care sunt în realitate oi, pe cea care pierit din pricina deşertăciunii lucrurilor fără consistenţă. Pentru ca numărul zidirilor lui Dumnezeu să fie iarăşi reîntregit prin aducerea înapoi a oii celei pierdute la cele care nu fuseseră pierdute”[46].

16: Grăit-am eu în inima mea, zicând:

– Iată, m-am umplut de slavă

şi i-am întrecut în înţelepciune

pe toţi cei de dinaintea mea în Ierusalim

şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.

,,Omul care este destoinic în orice fel de înţelepciune, acela este propriu vorbind gnostic”[47]. Aici, gnosticului i se conferă o treaptă superioară celei a credinţei. Simplul credincios rămâne la acceptarea doctrinei creştine; crede, este convins de ceea ce crede; printr-o pornire spontană, primeşte tot ce-i spune Biserica, se supune canoanelor bisericeşti, întreaga lui viaţă este un act de ascultare şi de îndeplinire a poruncilor. Gnosticul, în schimb, este omul care primeşte adevărurile credinţei prin demonstrarea, clarificarea şi cunoaşterea acestor adevăruri. Gnosticul ştie adâncimea lor şi le descoperă urmele sub învelişul simbolic al cuvintelor dumnezeieştilor Scripturi; viaţa lui e viaţă de libertate, a trecut dincolo de treapta supunerii şi ascultării, este prietenul lui Dumnezeu.

„Acum înţeleg că înţelepciunea ne-a vorbit prin însuşi Solomon cel în trup şi ne-a vorbit despre acele subiecte prin care mai cu seamă putem fi îndemnaţi să dispreţuim acele lucruri după care se străduiesc oamenii. […] Am văzut, zice, în jurul meu măreţia puterii şi fala împărăţiei, adunându-se una peste alta şi nu m-am oprit la prezent, nici n-am socotit că este suficient pentru binele vieţii acesteia ceea ce am obţinut fără osteneală. Ci, mai presus de acestea am pus dobândirea înţelepciunii despre univers. Acest lucru nu este posibil decât numai cu osteneală şi sudori. De aceea, după ce a zis Ecclesiastul: Am grăit eu în inima mea zicând: iată sunt mărit, a şi adăugat: şi am strâns înţelepciune. Căci fala puterii care mi-a revenit automat eu am sporit-o cu adaosul înţelepciunii. Zicând acestea, după părerea mea, că mai cu seamă prin asta trebuie să ne arătăm superioritatea faţă de împăraţii de dinainte şi să avem mai multă înţelepciune. Căci am strâns mai multă înţelepciune decât toţi care au fost înaintea mea în Ierusalim. Şi am înţeles acestea din cele ce se întâmplaseră înaintea mea. Într-adevăr, cine nu ştie că înţelepciunea iubitorilor de osteneală este alcătuită din cunoaşterea câştigată din ostenelile făcute înainte de alţii? De aceea zice: Inima mea a avut din belşug înţelepciune şi cunoaştere[48].

17: Şi inima mi-am pus-o să cunoască înţelepciunea şi cunoaşterea,

zicerile şi ştiinţa de a pricepe,

şi iată că şi aceasta-i tot vânare de vânt.

Zicerile = parabolele, proverbele, pildele, aforismele, înţelepciunea concentrată în zicale şi metafore”[49].  Textul Masoretic are, „în loc de zicerile şi ştiinţa de a pricepenebunia şi prostia[50].

„Cunoaşterea acestor lucruri nu s-a făcut, zice, de la sine, nici fără osteneală, deoarece mi-am dat inima ca să cunoască înţelepciunea şi cunoştinţa, ca şi cum nu le-ar fi putut afla dacă osteneala şi meditaţia altora n-ar fi premers cunoaşterii. Dar mai zice: Cunosc pilde şi ştiinţă, adică priceperea unui obiect prin comparaţie cu alte obiecte cunoscute, şi pe acestea, zice, a aflat-o. Zice: Cunosc pilde şi ştiinţă. Tot aşa şi în Evanghelie, Domnul, învăţând pe ascultătorii Săi, pune sub ochii lor cuvântul despre împărăţie înfăţişând fie un mărgăritar, fie o comoară, fie o nuntă, fie un grăunte, fie un aluat, fie altceva de acest fel. Domnul nu zice că împărăţia ar consta în acestea, ci prin asemănare cu cele ce se înţeleg prin acestea arată ascultătorilor o pildă, un îndemn şi o ghicitură a realităţilor, în vederea perceperii lor. Şi Ecclesiastul mai zice: în acestea mi s-a întâmplat că am ales cu duhul să am belşug de înţelepciune devenind înţelept. Eu n-aş putea să rătăcesc de la cunoaşterea universului nici să mă depărtez de la aflarea lucrurilor folositoare”[51].

18: Fiindcă-n belşugul înţelepciunii e belşug de cunoaştere,

iar sporul cunoaşterii e spor de durere.

„Căci cunoaşterea constă din înţelepciune. Iar cunoaşterea uşurează înţelegerea celor de deasupra noastră. Dar acest lucru foarte puţin ajută la dobândirea celor râvnite de oameni, în schimb cel ce îşi sporeşte cunoştinţa împreună cu învăţătura, acela îşi măreşte şi oboseala. De aceea se zice că: unde este multă înţelepciune este şi multă  amărăciune. Şi un astfel de om care a devenit plăcut este osândit ca deşert”[52].

„Pentru că nu-i mai mare bucuria pentru ştiinţa ce am dobândit-o decât durerea pentru ştiinţa care ne lipseşte. E la fel, după părerea mea, cu ceea ce se întâmplă cu cei smulşi de lângă izvor, când încă li-i sete, sau cu cei care socot că au ceva dar nu-l pot ţine, sau cu cei pe care i-a părăsit îndată lumina de fulger, după ce i-a luminat”[53].

„De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat”[54].


[1] קהלת

[2] SEP 4/I, p. 526

[3] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, I

[5] BBVA, p. 849

[6] SEP 4/I, p. 527

[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[8] Origen, Despre principii, I, 7,V

[9] Origen, Contra lui Celsus, VII, 50

[10] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, IV. 8

[11] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 8

[12] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, 1

[13] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, 1

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necazuri şi biruirea tristeţii, II,12

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, 48

[17] BBVA, p. 849

[18] SEP 4/I, p. 527

[19] SEP 4/I, p. 527

[20] BBVA, p. 849

[21] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 102

[22] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast,,I

[23] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron, IV, 3

[24] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice, 131

[25] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[26] Boethius, Mângâierile filosofiei, Proza VI

[27] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, VII, 5

[28] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, XV 1

[29] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, 1

[30] Origen, Despre principii, III, 7

[31] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[32] Sf Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 180

[33] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 1

[34] BBVA, p. 850

[35] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 102

[36] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, I

[37] BBVA, p. 850

[38] SEP 4/I, p. 529

[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[40] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[41] BBVA, p. 850

[42] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 103

[43] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[44] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, III,27

[45] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, II, 7

[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[47] Clement Alexandrinul, Stromate I,58.

[48] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[49] BBVA, p. 850

[50] BBVA, p. 850

[51]Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[52] Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, II

[53] Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie, LXXV

[54] Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, 60

 

Anunțuri
Comentarii
  1. […] continuă o vreme, apoi, bosumflată, oxigenata cea scundă tăcu ostentativ, iar însoţitorul se încăpăţână să facă acelaşi lucru. Abia peste vreun ceas apărură semnele […]

  2. […] Comentarii la Cartea Ecclesiastul Sun Nov 21, 2010 7:45 am Introducere la Cartea Ecclesiastul Ecclesiastul este prima dintre cele trei scrieri canonice atribuite lui Solomon. Sau, mai exact, e aşezată în prima poziţie în Scriptură, deşi se presupune că, din punct de vedere cronologic vorbind, aceasta ar fi fost ultima … Continue reading → […]

  3. […] Negură, Theodora Marinescu, Geeo, Tanya, Melami, Adrian Voicu, Ragnar, Carmen Negoiţă, Ana Usca, Vania şi […]

  4. […] detectiv, victima, face o reclamaţie, cu care acesta , merge acasă, la cei doi. Surprins, soţul povesteşte: trebuia să plec în delegaţie, dar s-a amânat. Soţia nu ştia, când l-a chemat pe […]

  5. […] lor: ALM, Brankardierul, Maia, Olimpiu, Plano 10, Vassyle, Vlad Cel Oribil, Aliosa, KinR, Vania, Ioan Sorin,  Gabi,  Popa Teapa, Caius,  Ana Usca,  Cristian Lisandru, Elisa,  HAI CA SE POATE!,  […]

  6. […] si mie cineva ce s…Colecţionara de coşm… on Imi explica si mie cineva ce s…Comentarii la Cartea… on Imi explica si mie cineva ce s…Ioan Usca/Ioan Traia… on Imi explica si mie cineva […]

  7. […] tanar, Dispecer, Dispecerita, Flavius, Gabitzu, Geanina, LinkPing, Manuel, Mirela Pete, Natasa, ISU, Hai ca se poate, Orfiv, Supravietuitor, Teo, Theodora, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s