Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 17

CAPITOLUL 17 – Cearta şi vrajba.

1: Mai bun e un dumicat cu plăcere şi-n pace

decât o casă doldora de bunătăţi

şi jertfe nedrepte, cu vrajbă.

2: Servul grijuliu îşi stăpâneşte stăpânii nemintoşi

şi el le împarte fraţilor părţile.

„Evagrie aplică acest verset lui Iisus Navi, care a împărţit pământul făgăduinţei – cunoaşterea lui Dumnezeu şi a făpturilor Sale – celor douăsprezece triburi (Schol. Pr. 153)”[1].

3: Aşa cum aurul şi argintul se lămuresc în cuptor,

tot astfel inimile cele alese, lângă Domnul.

„Alese: Clement Alexandrinul, care dă o variantă uşor diferită a versetului, îl citează în Stromata a II-a, 91, în legătură cu interdicţia de a pedepsi pe cineva care şi-a cerut iertare, întrucât, este ideea lui Clement, numai Dumnezeu alege, cunoaşte inimile oamenilor. În acelaşi sens, cf. interpretarea lui Ioan Casian, Conf. 7, 25”[2].

„Este un foc al Duhului care înflăcărează inimile; acest foc material şi  divin luminează sufletele şi le încearcă, precum (focul încearcă) aurul curat în cuptor; el mistuie răutatea, după cum (focul mistuie) trestia şi spinii”[3].

4: Omul rău ascultă de limba nelegiuiţilor,

dar omul drept nu ia aminte la buzele mincinoase.

5: Cel ce râde de sărac Îl întărâtă pe Cel ce l-a făcut,

iar cel ce se bucură de căderea altuia nu va rămâne nepedepsit;

dar cel ce simte milă, milă va afla.

„Când vorbeşti cu unul mai mic decât tine sau când eşti întrebat ceva de acesta, să nu  răspunzi cu lipsă de zel, ca unul ce dispreţuieşte pe fratele său şi defăimează astfel pe Dumnezeu”[4]

6: Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor,

iar părinţii lor sunt lauda copiilor.

Cel credincios are-ntreaga lume plină de bănet,

dar necredinciosul, nici un bănuţ.

Ultimele două stihuri sunt în plus în Septuaginta, unde apar ca versetul 6a. „Ambrozie ilustrează versetul cu viaţa împlinită a lui Avraam (Avraam 2, 7, 37; 2, 10, 77). Părinţii citează des proverbul, ca replică la teoria platoniciană despre bogăţia înţeleptului. ♦ După Evagrie, credinciosul va vedea raţiunile acestei lumi, care sunt numite aici bogăţii [BBVA: bănet]. Bogăţia sufletului este cunoaşterea lui Dumnezeu (ibid., 155)”[5].

„Mare lucru este bărbatul credincios; este mai bogat decât orice om bogat. Bărbatului credincios îi aparţine toată bogăţia lumii, prin aceea că o dispreţuieşte şi o calcă în picioare. Cei care în aparenţă sunt bogaţi şi au multe averi, sunt săraci cu sufletul; căci cu cât strâng mai multe bogăţii, cu atât se topesc de dorinţa bogăţiilor ce le lipsesc. Bărbatul credincios, însă, lucru foarte ciudat, este bogat deşi trăieşte în sărăcie. În adevăr, prin faptul că ştie că trebuie să aibă numai îmbrăcăminte şi hrană şi prin faptul că se mulţumeşte cu acestea, a călcat în picioare bogăţia”[6].  Tot de aici, şi o altă învăţătură, dat fiind că omul credincios nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, sărac: „Bogăţia, aurul şi argintul, nu aparţin diavolului, cum socotesc unii. Căci întreaga lume cu bogăţiile ei este a celui credincios, iar necredinciosul nu are nici un ban. Nimic nu este mai necredincios ca diavolul. Dumnezeu spune lămurit prin profetul: Al Meu este aurul şi al Meu este argintul şi îl dau cui voiesc (Agheu 2, 9). Întrebuinţează numai bine banii şi nu mai este argintul de blamat. Dar când vei întrebuinţa ceea ce este bun în chip rău, atunci, pentru că nu voieşti să fie blamată administrarea ta, înalţi blamul fără pic de evlavie către Creator. Omul poate să se îndreptăţească şi cu ajutorul banilor”[7].

7: Cel fără minte nu-şi apropie buzele drepte,

dar nici cel drept buzele mincinoase.

8: Învăţătura e bună răsplată celor ce se ţin de ea:

oriîncotro se întoarce, ea e pe drumul cel bun.

9: Cel ce ascunde strâmbătatea umblă după prietenie,

dar cel ce-i urăşte ascunzişul desparte prieteni şi casnici.

„Ascunde: în sensul de trece sub tăcere. Scurt elogiu al discreţiei. ♦ Evagrie: Cu dreptatea ascundem nedreptatea, cu înfrânarea, desfrânarea, cu iubirea, ura, cu dezinteresul, aviditatea. De asemenea, ascundem cu smerenia trufia şi cu blândeţea îndrăzneala. Tot după Evagrie, prietenia este prietenia spirituală, gnoza cea sfântă (ibid., 157)”[8].

10: Ameninţarea sfărâmă inima înţeleptului,

dar nemintosul, chiar când e bătut, nu simte.

11: Omul rău scorneşte certuri,

dar Domnul va trimite împotrivă-i înger ne-ndurător.

„Îngerii trimişi de Dumnezeu au uneori misiunea de a-i pedepsi pe oameni pentru păcatele lor, cum e cazul celor ce au mers în Sodoma şi Gomora (vezi Facerea 19, 1-25)”[9].

12: Purtarea de grijă îi revine omului grijuliu,

dar nemintosul cugetă lucruri rele.

13: Din casa celui ce plăteşte cu rău pentru bine

răul nu se va muta.

14: O lege dreaptă le dă cuvintelor putere,

dar cearta şi vrajba aduc după ele sărăcia.

15: Cel ce hotărăşte că ce-i drept e strâmb

şi că ce-i strâmb e drept,

acela spurcat este şi urâciune în faţa lui Dumnezeu.

„Evagrie pune versetul în legătură cu Isaia 5, 20”[10].

16: De ce are nebunul de toate?

că doar nu poate nemintosul să cumpere înţelepciune!

17: Cel ce-şi înalţă casa, caută s-o dărâme,

iar cel leneş la învăţătură va cădea în necazuri.

„Evagrie leagă versetul de Proverbe 3, 34 (ibid., 162)”[11].

18: Pentru orice vreme să ai un prieten,

iar fraţii să-ţi fie de folos la nevoie,

că pentru aceasta sunt făcuţi.

„Evagrie: Dacă fiii lui Hristos sunt fraţi unii cu alţii şi dacă îngerii şi oamenii drepţi sunt fiii lui Hristos, atunci înseamnă că îngerii şi oamenii sfinţi sunt fraţi unii cu alţii, căci ei sunt născuţi în duhul filiaţiei adoptive (hyothesiei) (ibid., 163). ♦ căci pentru aceasta s-au născut [BBVA: că pentru aceasta sunt făcuţi]: au fost născuţi de Înţelepciune pentru a-i aduce pe oamenii răi spre virtute şi de la necunoaştere la cunoaşterea lui Dumnezeu (Evagrie, ibid., 164)”[12].

19: Omul fără minte bate din palme şi se veseleşte sieşi,

aşa cum chezaşul se pune zălog pentru prietenul său.

20: Cel ce iubeşte păcatul se bucură de gâlceavă,

iar cel cu inima împietrită nu se adună cu cei buni.

21: Omul cu limbă schimbătoare va cădea în necazuri,

iar inima nebunului durere îi este celui ce o are.

22: Un tată nu se bucură de fiul lipsit de-nvăţătură,

dar fiul înţelept îşi veseleşte mama.

23: O inimă veselă face viaţa sănătoasă,

dar omului mâhnit i se usucă oasele.

„Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire[13], tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece”[14].

24: Căile celui ce primeşte mită nu sporesc,

iar necredinciosul se abate de la căile dreptăţii.

25: Faţa omului înţelept o citeşti uşor,

dar ochii nebunului sunt pe la marginile pământului.

„Evagrie: Inima smintitului/prostului crapă de răutate (ibid., 168)”[15].

26: Fiul fără minte îi este mânie tatălui său

şi întristare celei ce l-a născut.

„Smintitul nu are mamă, deşi s-a născut dintr-o femeie. Mamă cu adevărat este femeia care s-a învrednicit să primească duhul filiaţiei adoptive şi, prin acest duh, şi-a îndreptat fiul spre virtute. Prin urmare, nu orice femeie născătoare este şi mamă (cf. Evagrie, ibid., 169)”[16].

27: Nu e bine să-l păgubeşti pe omul drept

şi nu-i cuviincios să unelteşti împotriva celor ce stăpânesc cu dreptate.

„Se cuvine ca acela care cumpără să fie cu mai multă grijă decât acel care vinde, ca să nu dea un preţ mai mic decât valoarea (lucrului). Iar amândoi să-şi aducă aminte de cel care a zis: nu e bine să păgubeşti pe bărbatul (omul) drept”[17]

28: Cel ce împiedică rostirea unei vorbe grele e un om cu minte,

iar omul care rabdă mult e un înţelept.

„Cuvânt greu [BBVA: vorbe grele]: gândul care stârneşte mânia, după Evagrie (ibid., 171)”[18].

Variantă: Nesăbuitului care întreabă i se va socoti înţelepciune. „Dacă nesăbuitul care întreabă este considerat înţelept, de câtă (preţuire) vom socoti vrednic pe ascultătorul înţelept?”[19].  „Dar mi se pare că întrebarea unui înţelept e în stare să facă mai înţelept chiar şi pe un nebun. Într-adevăr, mă face mai silitor şi mai înţelept decât aş fi eu însumi prin simplul fapt că mai pun întrebări, pentru că învăţ multe lucruri pe care nu le ştiam, iar grija de a fi cât mai exact mă face să-mi devin dascăl mie însumi”[20].

29: Când nemintosul întreabă înţelepciunea, înţelepciune i se socoteşte,

iar cel ce face pe mutul, înţelept va fi.

„Tema, profundă, a iscodirii înţelepciunii de către nerod (gr. ανόητος) este proprie Septuagintei. Ioan Casian citează versetul în Conf. 4, 9, precum şi în alte locuri, amintind că în ştiinţă, este capital să ştim ce nu ştim”[21].

---

[1] SEP 4/I, p. 455

[2] SEP 4/I, p. 455

[3] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XXV, 9

[4] Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, I, 8

[5] SEP 4/I, p. 456

[6] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, V, 2

[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, VIII, 6

[8] SEP 4/I, p. 456

[9] BBVA, p. 819

[10] SEP 4/I, p. 457

[11] SEP 4/I, p. 457

[12] SEP 4/I, p. 457

[13] E vorba despre monahi, dar cuvântul se poate extinde, până la un punct, la viaţa oricărui creştin care se străduieşte, după puteri, să dobândească virtuţile.

[14] Evagrie Ponticul, Schiţă monahicească, 11

[15] SEP 4/I, p. 458

[16] SEP 4/I, p. 458

[17] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 285

[18] SEP 4/I, p. 458

[19] Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, I

[20] Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 188

[21] SEP 4/I, p. 458