Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 16

Posted: 05/11/2010 in Proverbe

CAPITOLUL 16 – Îndemnuri la smerenie, dreptate şi înfrânare.

1: Inima omului să gândească ce e drept,

pentru ca paşii lui să-i îndrume Dumnezeu pe calea cea dreaptă.

„Vor fi primite jertfele tale, când vei veni cu inima împăcată la Dumnezeu. Gândurile şi faptele tale vor fi conduse în chip divin, dacă vei cugeta cele ce sunt divine şi drepte, precum este scris […]. Ai multe la care să cugeţi. Gândeşte-te la rai, în care n-a intrat Cain, fiindcă din invidie şi-a ucis fratele. Gândeşte-te la împărăţia cerească, în care Domnul nu primeşte decât pe cei care trăiesc în unire şi bună înţelegere. Gândeşte-te că numai aceia pot fi numiţi fiii lui Dumnezeu, care sunt paşnici, care adunaţi împreună, prin renaşterea în duh şi prin respectul legii divine, se fac asemenea cu Dumnezeu Tatăl şi cu Hristos. Gândeşte-te că suntem sub ochii lui Dumnezeu, Care ne vede şi ne judecă El Însuşi, că prin felul nostru de viaţă putem ajunge să-L vedem, numai dacă El văzându-ne Se bucură de faptele noastre, dacă ne facem demni de dragostea şi bunăvoinţa Lui, dacă pentru a fi plăcuţi întotdeauna în împărăţia Lui ne facem mai înainte plăcuţi în această lume”[1].

2: Ochiul care se desfată-n frumuseţe veseleşte inima

şi o veste bună îngraşă oasele.

Ochiul care vede bine veseleşte inima, adică se bucură, pentru că ştie să vadă bine”[2].

3: Cel ce dă deoparte învăţătura se urăşte pe sine,

dar cel ce ţine seamă de mustrări îşi iubeşte sufletul.

„În urechile celor fără de minte, sau dispreţuitori, cuvântul auzit va răsuna fără înţeles şi, tulburând zadarnic, ca o lovitură, îndată pleacă de la cei ce l-au auzit. Dar el intră în inima celor înţelegători ca într-o ţarină roditoare”[3].

4: Frica de Dumnezeu este învăţătură şi înţelepciune,

iar răsplata ei e înalta cinste.

5: Toate lucrurile celui smerit sunt vădite-n faţa lui Dumnezeu,

iar cei necredincioşi vor pieri în ziua cea rea.

6: Tot cel ce are inima mândră e necurat în faţa lui Dumnezeu,

iar cel ce dă mâna cu nedreptate nu va rămâne nepedepsit.

Celor mândri Domnul le stă împotrivă (Proverbe 3, 34; I Petru 5, 5). Şi cine poate să-i miluiască pe ei? Necurat este la Domnul tot cel mândru cu inima. Şi cine va putea să-l curăţească pe unul ca acesta? Pedeapsa celor mândri e căderea, iar îmbolditor, dracul. Părăsirea lor este ieşirea din minţi. De cele dintâi au fost tămăduiţi adeseori oamenii de către oameni. Dar cea din urmă nu poate fi vindecată de oameni”[4].   Cel robit de mândrie „se târăşte la pământ împreună cu diavolul şi va suferi aceleaşi chinuri ca şi el. […] Îngâmfatului i se întâmplă tocmai ce nu vrea. Vrea să se laude ca să fie onorat; dar este cel mai dispreţuit om. Dintre toţi oamenii, cei mândri mai ales se fac de batjocură; toţi îl urăsc şi-l duşmănesc, sunt biruiţi cu uşurinţă de duşmani, cad uşor pradă mâniei, sunt necuraţi înaintea lui Dumnezeu. Poate fi, oare, cineva mai rău decât acesta? Îngâmfatul este culmea relelor”[5].  „Fiindcă ce este oare mai necurat – spune-mi! – decât cel care încearcă cu părere de sine şi trufie să înveţe pe alţii cele ale Duhului fără Duhul? Ce este mai respingător decât cel care, fără să fi făcut pocăinţă şi să se fi curăţit mai înainte, lăsând deoparte acestea, vrea să teologhisească şi să dialogheze cu îndrăzneală despre cele ce sunt şi sunt pururea la fel, numai prin cunoştinţa cea cu nume mincinos (I Timotei 6, 20) şi înţelepciunea cea din afară? Căci chiar dacă n-ar fi făcut nici un păcat – lucru cu neputinţă! – chiar şi numai acest lucru l-ar face pe unul ca acesta vinovat de judecata veşnică, fiindcă necurat este la Domnul tot cel înalt cu inima. Unii dintre aceştia au căzut într-o asemenea nebunie încât nici nu mai spun, nici nu mai cred că ei au păcătuit. Ce nebunie! Fiindcă nimeni nu este fără de păcat, decât singur Dumnezeu”[6].

Versetul e ilustrat şi printr-o întâmplare:

„Stând dracii în chip arătat înaintea ochilor unui oarecare frate din cei mai cunoscători, au început să-l fericească. Dar prea înţeleptul a zis către ei:

– De veţi înceta să mă lăudaţi prin gânduri în suflet, din retragerea voastră mă voi socoti că sunt mare. De nu veţi înceta să mă lăudaţi, voi cunoaşte din laudele voastre necurăţia mea. Căci necurat este la Domnul tot cel ce se înalţă cu inima. Deci, dacă plecaţi, m-am făcut mare; dacă mă lăudaţi, voi dobândi prin voi şi mai multă smerenie.

Şi dracii, zăpăciţi de încurcătura în care i-a pus acest cuvânt, s-au făcut nevăzuţi”[7].

„Aşa cum edificiul casei se întinde în sus prin punerea una peste alta a pietrelor, tot aşa şi asceza progresează în suflet înaintând din virtute în virtute. De aici, însă, sufletul începe să se înalţe şi să se mândrească din pricina progresului în virtuţi […]. De aceea, el are nevoie, ca de un acoperiş, de smerita-cugetare. Căci aşa cum acoperişul pus adăposteşte edificiul casei, aşa şi smerenia învăluie şi păstrează curăţia dobândită prin virtuţi. Fiindcă aşa cum orice inimă înălţată e necurată la Domnul, tot aşa sufletul care cugetă smerit e negreşit curat la Dumnezeu”[8].

„Cât de mare este răul trufiei, dacă are drept adversar nu vreun înger, nici alte virtuţi opuse, ci chiar pe Dumnezeu! Căci trebuie notat că nu s-a zis niciodată despre cei cuprinşi de celelalte vicii că-L au potrivnic pe Dumnezeu: nu le stă împotrivă celor lacomi la mâncare, celor desfrânaţi, celor mânioşi, sau celor iubitori de arginţi, ci numai celor semeţi. Celelalte vicii se îndreaptă numai asupra celor ce le practică, sau asupra celor ce-i susţin, adică par a se abate doar împotriva oamenilor, pe când acesta vizează în mod propriu pe Dumnezeu şi, de aceea, merită să-L aibă în special pe El potrivnic”[9].

Al doilea stih, într-o formă mult diferită într-un comentariu: „Întrebare: Ce însemnează cuvântul din Proverbe: Cel ce pune mână peste mână, nu va fi fără vinăRăspuns: Cel ce amestecă fapta rea cu fapta virtuoasă nu va fi fără vină”[10].

7: Începutul căii celei bune este a face dreptate,

căci ea e primită de Dumnezeu mai mult decât a-I aduce jertfe.

„Poartă numele de început şi cea dintâi mişcare, ca în acest text al Scripturii: început al căii celei bune este a face dreptate, că mai întâi de la săvârşirea faptelor de dreptate pornim spre viaţa cea fericită”[11]. „Punctul cel mai înaintat al cuvântului început nu se poate sesiza; nu putem descoperi ce este dincolo de început. Să nu te rătăcească multele sensuri ale acestui cuvânt. În viaţa aceasta multe sunt începuturile multor lucruri, dar există un singur început, care este înaintea tuturor  celorlalte începuturi. Proverbele au spus: Început căii celei bune; iar început căii este prima mişcare de unde începem mersul a cărui parte anterioară o putem găsi”[12].  „Deci legea e o deprindere şi o arvună a bărbăteştilor fapte evanghelice. […] Legea ne călăuzeşte spre Hristos şi câştigă slava nemincinoasă a vieţii ce se cunoaşte în El, dacă se înţelege duhovniceşte. Şi ne aşează  în dreptate. Dar învăţătura evanghelică ne duce spre ceea ce e mai presus de aceasta”[13].  „Căci şi legea e sfântă, chemând la cunoştinţa Dumnezeului Celui după fire şi sădind în auzitori o cunoaştere a dreptăţii şi călăuzind pe cei crescuţi de ea spre începuturile bunătăţii”[14].

8: Acela care-L caută pe Domnul va afla cunoaştere cu dreptate,

iar cei ce-L caută drept, pace vor afla.

9: Toate lucrurile Domnului sunt făcute cu dreptate,

iar necredinciosul e păstrat pentru ziua cea rea.

„Hotărârea celor drepţi se reazimă mai degrabă pe harul lui Dumnezeu decât pe înţelepciunea lor; orice-ar face, totdeauna în El se încred”[15].

Versetele care urmează (10-15) constituie „un minitratat despre regele drept[16]:

10: Rostire insuflată e pe buzele regelui

şi-n judecată gura lui nu va rătăci.

Rostire insuflată îl traduce aici pe manteios [mantios] = oracol, rostire prin inspiraţie divină. Prin ungere, regele obţinea şi prerogativa dumnezeiască de a judeca, de a împărţi dreptatea (a se vedea celebra judecată a lui Solomon în III Regi 3, 16-28). Următoarele cinci versete se referă la rege”[17].  „După Evagrie, regele este Hristos, care cunoaşte inimile şi care va judeca pământul întreg cu dreptate (ibid., 144)”[18].

11: Înclinarea cumpenei drepte e la Domnul

şi măsuri drepte sunt lucrurile Lui.

12: Răufăcătorul e urâciune în faţa regelui,

căci scaunul de domnie e întemeiat pe dreptate.

Cu dreptate se găteşte scaunul stăpânirii. Căci e foarte potrivit dreptăţii lui Dumnezeu să stea pe scaunul stăpânirii peste toate, şi care e scaunul despre care se vorbeşte aici, auzi spunând pe Dumnezeu printr-unul dintre Sfinţi: cerul este Mie tron. Deci pregătit cu dreptate ca scaun lui Dumnezeu este cerul, adică duhurile sfinte din ceruri”[19].

13: Buzele drepte îi sunt bineprimite regelui

şi el iubeşte cuvintele drepte.

14: Mânia regelui e solul morţii;

dar omul înţelept îl va îmblânzi.

15: Fiul unui rege se află în lumina vieţii,

iar bineplăcuţii săi sunt ca un nor de ploaie târzie.

„Pentru a doua parte a versetului Textul Masoretic are bunăvoinţa lui e ca un nor târziu (se subînţelege, de primăvară târzie). În Israel ploile încetează spre sfârşitul lunii aprilie şi ploile care cad după această dată sunt primite ca nişte daruri divine”[20].

16: Cuiburile înţelepciunii sunt mai alese decât aurul

şi cuiburile cunoaşterii sunt mai alese decât argintul.

17: Cărările vieţii abat de la rău,

iar căile dreptăţii sunt lungime de viaţă.

18: Cel ce primeşte învăţătură va fi plin de bunătăţi,

iar cel ce păzeşte mustrările se va înţelepţi.

19: Cel care-şi ţine căile îşi păzeşte sufletul,

iar cel care-şi iubeşte viaţa îşi opreşte gura.

Cel care-şi ţine căile: „Închipuieşte-ţi în minte o cale bătătorită de picioarele celor ce au apucat deja să umble bine pe ea. De o parte şi de alta închipuieşte-ţi munţi, păduri, prăpăstii, piscuri, povârnişuri, dar împreună cu ele şi câmpii şi grădini şi locuri plăcute şi umbroase şi foarte frumoase şi având tot felul de roade în ele, apoi o mulţime mare de animale sălbatice şi, din loc în loc, cete ascunse de tâlhari şi ucigaşi. Aşa stând lucrurile, nimic din cele zise nu va putea să ne amăgească, să zguduie simţirea noastră sau să ne vatăme câtă vreme urmăm sfinţilor care au apucat-o pe acest drum înaintea noastră şi umblăm pe aceeaşi cale pe care au umblat şi aceia. Căci câtă vreme umblăm în calea poruncilor Domnului şi Dumnezeului nostru şi trecem fără să ne abatem în dreapta sau la stânga prin mijlocul tuturor celor zise, nimeni nici dintre tâlharii aceia, nici dintre fiarele sălbatice nu se va năpusti în chip vădit şi fără ruşine asupra noastră, sau nu va îndrăzni să se apropie de noi, mai cu seamă dacă urmăm unei călăuze şi umblăm împreună cu tovarăşi de drum buni. Fiindcă uneori de departe, alteori de aproape, unii se folosesc de ameninţări şi se uită la noi cu un ochi de ucigaş, iar alţii se folosesc de amăgiri şi linguşeli şi convorbiri prieteneşti; ne arată desfătarea locurilor în ce priveşte pământul şi frumuseţea roadelor şi ne îndeamnă să ne odihnim puţin spre mângâierea ostenelilor călătoriei şi ne sugerează să mâncăm roadele care au mai multă dulceaţă decât par la prima vedere şi născocesc pentru noi multe alte curse şi felurite prilejuri: nu numai ziua, ci şi nopţile, şi nu numai când priveghem, dar şi când dormim, se scoală împotriva noastră cu uşurări, uneori prin gustările unor mâncăruri oprite, iar alteori cu torţe şi felinare ca nişte tâlhari cu săbii vin peste noi cu moarte ca să ne zguduie, ca astfel să ne tulbure şi să ne abată de la calea cea dreaptă. Unii dintre ei ne sugerează că e cu neputinţă a răbda până la sfârşit greutăţile drumului, iar alţii că toate acestea n-au nici un rost, şi că nu pot să aducă nici un folos celor ce se ostenesc; spun că nu este nici nu va fi vreun capăt al acestui drum, arătându-ne pe unii dintre cei care n-au izbândit şi, mai cu seamă, pe cei care au petrecut mulţi ani în asceză şi n-au găsit nici un folos din tot acest timp pentru faptul că au alergat într-o părută cale a poruncilor, nu însă în cunoştinţă şi cu gând evlavios, ci făcând aceasta cu rânduială de sine [idiorrhytmia] şi cu părere de sine, cărora pe drept cuvânt li se retează paşii făcuţi potrivit lui Dumnezeu, ca unii care se tem şi se întorc în urmă, iar prin nepăsarea lor se pun în slujba celui rău pentru a face în ei înşişi cele ce li se par bune aceluia”[21].

20: Mândria merge înaintea nimicirii,

iar înaintea căderii, gândul cel rău.

„Versetul este citat de Grigore din Nazianz în legătură cu persecuţiile suferite de Biserică (Discursuri 4, 31-32) şi de Ioan Casian în legătură cu monahii neglijenţi, care ajung să-şi prăpădească vocaţia (Conf. 6, 17)”[22].

Înainte de zdrobirea inimii este trufia, zice înţeleptul. Şi înainte de dar (harismă), smerenia. Pe măsura mândriei ce se vede în suflet, este şi măsura zdrobirii, sau a certării povăţuitoare ce-i vine de la Dumnezeu. Mândria e nu când gândul ei trece repede prin cugetare, nici când cineva e biruit de ea pentru o clipă, ci când ea stăruie în suflet. Gândului dintâi îi urmează străpungerea. Iar starea a doua, în care mândria e iubită, nu cunoaşte străpungere”[23].

21: Mai bun este cel blând cu smerenie

decât cel care împarte prăzile cu cel mândru.

22: Isteţul în tot ce face îşi află bunătăţi,

iar cel ce se încrede în Dumnezeu e foarte fericit.

23: Unii îi numesc răi pe cei înţelepţi şi pe cei pricepuţi,

dar cei cu vorbe dulci îşi vor auzi mai multe.

Aici, „cei cu vorba dulce îi reprezintă pe linguşitori, aşa cum reiese şi dintr-un comentariu patristic (PG 64, 709B)”[24].

24: Cugetarea e un izvor de viaţă pentru cei ce o au,

dar învăţătura nebunilor este rea.

25: Inima înţeleptului cunoaşte ceea ce-i iese din gură,

pe buze el poartă cunoaştere.

„Origen citează de peste zece ori prima parte a versetului, cu referire la profeţii Vechiului Testament (e. g. Com. Io. 6, 24-25)”[25].

„Nu e îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterile care primesc prin fire cunoştinţa. Căci atunci socotim că sfinţii Prooroci nu înţelegeau iluminările date lor de către Preasfântul Duh. Dar, în acest caz, cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: Înţeleptul înţelege cele din gura sa? Pe de altă parte, n-au primit cunoştinţa adevărată a lucrurilor nici numai căutând-o prin puterea firii, fără harul Duhului Sfânt. Căci atunci s-ar dovedi de prisos sălăşluirea Duhului în Sfinţi, neajutându-le întru nimic la descoperirea adevărului”[26].

26: Fagure de miere sunt cuvintele bune

şi vindecare sufletului e dulceaţa lor.

„Grigore al Nyssei comentează: Toţi profeţii, împrumutând glasurile lor Duhului care vorbea printr-înşii, deveneau dulceaţă. Din gurile lor curgea, ca dintr-un izvor, mierea dumnezeiască (Hom. Cant. 14)”[27].

27: Sunt căi care i se par omului drepte,

dar capătul lor cată spre fundul iadului.

28: Omul care munceşte, pentru el munceşte

şi-şi alungă propria sa prăbuşire,

dar omul sucit îşi poartă pieirea în propria sa gură.

Sucit (skolios) e omul cu sufletul întortocheat, pe care niciodată nu ştii cum să-l iei sau de unde să-l apuci; omul nestatornic, pe care nu poţi pune temei”[28].

„Socotesc că e o prostie chiar şi numai a cugeta că se pot înfăptui lucruri deosebite cu osteneli puţine”[29].

29: Omul fără minte îşi sapă luişi răul

şi foc îşi adună pe buze.

30: Omul sucit răspândeşte răul

şi făclie vicleană le aprinde celor răi,

iar pe prieteni îi desparte.

„Plecând de la imaginea făcliei, Părinţii evocă în legătură cu acest verset lumea diavolului, a îngerului purtător de lumină (Lucifer) (Evagrie, Schol. Pr. 150; Epit. 16, 34)”[30].

31: Omul nelegiuit îşi înşală prietenii

şi-i îndrumă pe căi care nu sunt bune.

32: Cel ce se uită ţintă plănuieşte blestemăţii

şi dacă-şi muşcă buzele alege tot ce-i rău;

acela e un cuptor al răutăţii.

33: Bătrâneţea e cununa cinstirii,

dacă se află în căile dreptăţii.

34: Omul încet la mânie e mai bun

decât cel puternic,

iar cel care-şi stăpâneşte firea

e mai bun decât cel ce stăpâneşte o cetate.

„Notă stoică, scoasă în evidenţă de comentariile patristice (Epit. 16, 46; Ioan Casian, Conf. 18, 13)”[31].

35: Celor nedrepţi le vin toate din lăuntrul lor,

dar toate cele drepte vin de la Domnul.

Altfel zis, nedreptul le cugetă pe ale sale, dreptul, în schimb, pe cele ale lui Dumnezeu.


[1] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre gelozie şi invidie, XVII-XVIII

[2] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, 70, 2

[3] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, VI

[4] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXII, 9-10

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXV, 6

[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice, I

[7] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXV, 12

[8] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, VIII, 6

[9] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, XII, 7

[10] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 48

[11] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, I, 6

[12] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XVI, 1

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII

[14] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X

[15] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, I, XIX, 2

[16] SEP 4/I, p. 452

[17] BBVA, p. 816

[18] SEP 4/I, p. 453

[19] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 1

[20] SEP 4/I, p. 453

[21] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, VII

[22] SEP 4/I, p. 453

[23] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, XXXVII

[24] SEP 4/I, p. 454

[25] SEP 4/I, p. 454

[26] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 59

[27] SEP 4/I, p. 454

[28] BBVA, p. 817

[29] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV

[30] SEP 4/I, p. 454

[31] SEP 4/I, p. 455

 

Comentarii
  1. […] de laudă, numit în tradiţia iudaică marele Hallel (cf. II Paralipomene 7, 3), folosit [liturgic] la finalul cinei pascale, după […]

  2. […] Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 16 Fri Nov 05, 2010 8:03 am CAPITOLUL 16 – Îndemnuri la smerenie, dreptate şi înfrânare. 1: Inima omului să gândească ce e drept, pentru ca paşii lui să-i îndrume Dumnezeu pe calea cea dreaptă. „Vor fi primite jertfele tale, când vei veni cu inima împăcată la … Continue reading → […]

  3. […] Elena, Gabriela Rus, Gabriela Savitsky, Gând licitat, Geeo, Geocer, George Valah, Grişka, Ioan Sorin Usca, Ivona Boitan, Joaca de-a mine, Joy, Lilick, Link-Ping, Madi, Madiblog, Mana Ciutacu, Manole, […]

  4. […] Caius, Rebusache, Haicasepoate, G1b2i3, Natasha, Alex Mazilu, Teo Negură, Gabitzu, Mirela Pete, Ioan Sorin Usca , Ciprian Draghici, Ioan Usca, Andi Bob, Ada Kiss, Razvanrc, Dispecerul, Dispeceriţa, […]

  5. […] în boala Parkinson, carenţa de dopamină, este consecinţa ingestiei insuficiente a sursei de substantă L-dopa, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s