Comentarii la Cartea Proverbelor lui Solomon – 15

CAPITOLUL 15 – Roadele iscusinţei. Mijloace împotriva păcatelor.

1: Mânia îi ucide chiar şi pe înţelepţi;

un răspuns potolit însă îndepărtează furia,

în timp ce un cuvânt aspru o aprinde.

Primul stih este propriu Septuagintei.  „Mânia este unul din păcatele capitale împotriva cărora trebuie să lupte creştinul, în general, şi monahul, în special. Patericul. Colecţia sistematică îi consacră un capitol aparte. Versetul este adesea citat: Constituţiile apostolice 2, 3, 1-3; Vasile cel Mare, Împotriva celor care se mânie, PG 31, 353B; Ioan Casian, Inst. VIII, 1, 2”[1].

„Nimic nu tulbură atât de mult curăţia minţii şi limpezimea judecăţii ca mânia fără socoteală, care izbucneşte cu multă furie. Mânia, spune Scriptura, pierde şi pe cei înţelepţi. Ochiul sufletului, întunecat de mânie, ca într-o luptă în timpul nopţii, nu mai poate deosebi pe prieteni de duşmani, nici pe cei cinstiţi de cei necinstiţi, ci se poartă de-a valma cu toţii la fel; chiar dacă ar avea de suferit de pe urma purtării sale, îndură totul cu uşurinţă, numai şi numai ca să-şi împlinească această plăcere a sufletului. Că plăcere este aprinderea mâniei; o plăcere care munceşte sufletul mai cumplit decât plăcerea trupească, răvăşind toată sănătatea sufletului; duce cu uşurinţă la îngâmfare, la duşmănii nepotrivite, la ură fără pricină, pe scurt, la păcate; îl face pe om să păcătuiască mereu şi pe degeaba şi-l sileşte să spună şi să săvârşească şi alte multe păcate la fel cu acestea; că sufletul, târât în vâltoarea patimii, nu mai are pe ce să-şi reazeme puterea lui, ca să facă faţă unei astfel de porniri”[2].

Un răspuns potolit îndepărtează furia: „îndemnurile duhovniceşti îşi vădesc înţelepciunea şi folosul lor pentru îndreptarea vieţii şi desăvârşirea celor ce ascultă, mai ales atunci când preceptele lor dau rezultate recunoscute în viaţa de toate zilele”[3].

2: Limba înţelepţilor ştie ce e bun,

dar gura nemintoşilor strigă ce e rău.

3: Pretutindeni ochii Domnului

îi cuprind şi pe cei răi, şi pe cei buni.

„În învăţătura Sa, Domnul ne-a recomandat să ne rugăm pe ascuns, în locuri retrase şi ferite, în camerele noastre de culcare, aşa cum stă mai bine credinţei (Matei 6, 6), fiindcă ştim că Dumnezeu este pretutindeni prezent, că vede şi aude pe toţi, că în plenitudinea majestăţii Sale pătrunde în orice colţişor, oricât de izolat”[4].  „Iată, Îl ai [pe Dumnezeu] prezent, iată, Îl ai privind şi veghind în tot locul cu privirea Sa. […] Nimic nu neglijează Cel pe care toate Îl arată ca neobosit observator”[5].

4: Vindecarea limbii e pom de viaţă,

iar cel ce o păstrează se va umple de duh.

„Se va umple de duh: expresie unică în Septuaginta, care va lua un sens precis în creştinism: a fi umplut de Duhul Sfânt (Luca 1, 15; 1, 40; Fapte 2, 4; 4, 8). Bineînţeles, în tradiţia creştină versetul a fost interpretat prin referire la Duhul Sfânt (Epit. 15, 5)”[6]..

5: Cel fără minte îşi bate joc de învăţătura tatălui său,

dar cel ce-i păzeşte porunca e mai înţelept.

6: În casele drepţilor e tărie multă,

dar roadele necredincioşilor vor pieri.

7: Buzele înţelepţilor sunt legate prin chibzuinţă,

dar inimile neînţelepţilor nu sunt bine păzite.

„Să strălucească exprimarea cuvintelor tale, înţelesul lor să scapere şi să n-aibă nevoie de lămuriri din afară, să se apere cu propriile lor arme, să n-aibă nimic gol în ele, să nu fie azvârlite fără rost”[7]

8: Jertfele necredincioşilor sunt urâciune înaintea Domnului,

dar rugăciunile celor ce se îndreaptă Îi sunt bineprimite.

9: Căile necredincioşilor sunt urâciune înaintea Domnului,

dar El îi iubeşte pe cei ce umblă după dreptate.

10: Învăţătura omului simplu o cunosc trecătorii,

dar cei ce urăsc mustrarea mor în ruşine.

„După Evagrie, mustrările se referă, aici, la poruncile din Lege (ibid., 140)”[8].

11: Iadul şi pierzania Îi sunt învederate Domnului;

cum dar să nu-I fie şi inimile oamenilor?

„Scriptura zice că iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului. Acestea le zice despre neştiinţa şi uitarea inimii”[9].

12: Cel neînvăţat nu-l va iubi pe cel care-l ceartă

şi nici nu se va aduna laolaltă cu înţelepţii.

13: Când inima e veselă, faţa înfloreşte,

dar când e strânsă, se posomorăşte.

„Când inima se bucură, faţa înfloreşte: Atanasie citează acest verset descriind faţa iradiind lumină a lui Antonie (Viaţa lui Antonie 67, 4-6). Multe exemple în Pateric: sfinţenia se manifestă şi prin luminozitatea senină a chipului”[10].

„Cel ce cultivă gândurile păcătoase îşi face privirile din afară întunecate şi posomorâte. Limba lui e mută pentru laudele dumnezeieşti şi nu vine în întâmpinarea nimănui spre fericirea lui. Dar cel ce cultivă răsadurile bune şi nemuritoare ale inimii are faţa bucuroasă şi luminoasă. Limba lui e cântătoare la rugăciune şi devine întru totul preadulce la cuvânt. În felul acesta este, şi se face vădit celor ce văd bine, atât cel ce se află încă în robia patimilor necurate şi petrece sub puterea silnică a legii cugetului pământesc, cât şi cel eliberat de o asemenea robie de către legea Duhului. Căci, după înţeleptul Solomon, când se veseleşte inima, se luminează faţa, iar când se află în întristări aceea, se posomorăşte aceasta”[11].  „Când deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă”[12].

Cei ce ajung să iradieze lumina dumnezeiască au trecut, cândva, prin darul lacrimilor; dar acestea sunt de mai multe feluri, despre deosebirea lor vorbind un comentariu: „Sunt unele lacrimi care ard; şi sunt lacrimi care îngraşă. Lacrimile care ies din străpungere şi din inima cuvioasă pentru păcate usucă trupul şi ard, şi adeseori şi partea conducătoare a sufletului (mintea) simte vătămarea ce-i vine din acestea când încep să curgă. Şi, mai întâi, omul se întâlneşte neapărat cu această treaptă a lacrimilor şi prin ele i se deschide lui o poartă spre treapta a doua, care e mai înaltă decât aceasta. Ea e ţara bucuriei, în care omul primeşte mila. Iar acestea sunt lacrimile ce curg din înţelegere. Ele înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi curg nesilit, de la sine. Şi nu numai îngraşă trupul omului, cum s-a zis, ci şi vederea [înfăţişarea] omului se preschimbă. Că veselindu-se inima, faţa înfloreşte, iar când se află în întristări, se posomorăşte”[13].

Dar când [inima] e strânsă, se posomorăşte: „chipul le arată tulburarea lăuntrică”[14].

14: Inima dreaptă caută pricepere,

dar gura celor neînvăţaţi se deprinde cu răul.

15: Ochii celor răi aşteaptă-ntotdeauna ce e rău,

dar cei buni întotdeauna sunt liniştiţi.

16: Mai bună e o porţie mică cu frica de Domnul

decât vistierii bogate fără această frică.

„Ia aminte la tine cu amănunţime, ca să nu voieşti să primeşti ceva, dacă nu eşti asigurat că Dumnezeu ţi-a trimis aceea din roadele drepte şi astfel să o primeşti cu toată pacea. Iar cele ce le vezi venindu-ţi din nedreptate, sau luptă, sau viclenie, respinge-le şi aruncă-le, gândind că mai bună este o părticică mică cu frica lui Dumnezeu, decât multe vistierii cu nedreptate”[15].

17: Mai bun e ospăţul de legume cu prietenie şi bunătate

decât carnea de viţel la o masă cu ură.

„La timp potrivit, aduc aminte cuvintele acestea, că nu legumele fac agapa, ci agapa trebuie înţeleasă ca o masă însoţită de dragoste”[16].  „Prin aceste cuvinte vrea să ne arate că dragostea vede altfel mâncărurile întinse pe masă şi că ochii dragostei fac bogate pe cele sărăcăcioase, fac mari pe cele mici”[17].  Un alt sens, mai ascuns: „Cred că şi afirmaţia lui Solomon din Cartea Pildelor ne învaţă că e mai de laudă şi mai vrednic cel care nu pătrunde învăţăturile cele mai întăritoare şi mai înalte, din cauză că nu-l ajută mintea (desigur, fără să cugete totuşi lucruri greşite), decât cel cu mintea mai pricepută şi mai subtilă şi care ştie să mânuiască lucrurile cu mai mare dibăcie, dar care nu pătrunde sensul păcii şi al armoniei în univers”[18].

18: Omul mânios aţâţă certuri,

dar cel domol le potoleşte şi pe cele ce-ar fi să fie.

19: Omul domol va stinge certurile,

dar cel necredincios mai mult le întărâtă.

20: Căile celor leneşi sunt aşternute cu spini,

dar ale celor harnici sunt căi bătute.

21: Fiul înţelept îşi înveseleşte tatăl,

iar fiul fără minte îşi batjocoreşte mama.

22: Cărările nebunului n-au nici un înţeles,

dar omul cuminte merge cu îndreptar.

23: Cei ce nu cinstesc adunările tăgăduiesc schimbul de păreri,

dar sfatul rămâne în inimile celor ce sfătuiesc;

24: omul rău nu-i va da ascultare,

nici că va spune în obşte ceva bun sau potrivit.

25: Gândurile înţeleptului sunt căi ale vieţii,

aşa ca el să se ferească de iad şi să se mântuiască.

„Evagrie: El numeşte căi ale vieţii virtuţile practice care conduc la gnoză (ibid., 142)”[19].

26: Domnul surpă casele batjocoritorilor,

dar El întăreşte hotarul văduvei.

27: Gândul nedrept e urâciune în faţa Domnului,

dar spusele celor curaţi au măreţie.

„Dacă şi orice cuvânt rău este urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău, atunci cât de mare urâciune trebuie socotit cuvântul rău al tăgăduirii [Domnului – n. n.] şi cuvântul rău al proclamării unui alt dumnezeu”[20]. Autorul se referă la cei care au cedat în vremea persecuţiilor, lepădându-se de Dumnezeu şi jurând pe noroc sau pe soarta Cezarului, ori jertfind zeilor inexistenţi.

28: Cel ce primeşte mită se nimiceşte pe sine,

dar cel ce urăşte primirea de mită, acela viu va fi.

29: Păcatele se curăţesc prin milostenii şi credinţă,

iar cu frica de Domnul se fereşte fiecare de rău.

„Începând cu acest verset şi până la 16, 19 diferenţele dintre Septuaginta şi  Textul Masoretic devin foarte numeroase. Există plusuri atât ale Septuaginta faţă de Textul Masoretic, cât şi ale Textului Masoretic faţă de Septuaginta. Trei versete [ale] Textului Masoretic nu au corespondent în Septuaginta şi două versete [ale] Septuaginta nu au corespondent în Textul Masoretic. Numeroşi comentatori socotesc că avem de-a face cu un final de secţiune. ♦ Despre valoarea purificatoare a milosteniilor şi faptelor bune, cf. Ciprian, Facerea de bine şi milostenia 2; Grigore din Nazianz, Discursuri 14, 37”[21].

Păcatele se scriu celor ce le săvârşesc, dar se şi şterg, acelora ce se căiesc şi primesc Sfintele Taine cu vrednicie. Scriptura „ne învaţă şi cum se şterg, zicând: Prin milostenii şi credinţă se curăţesc păcatele. Nu se şterg numai, ci se şi curăţesc, ca să nu rămână nici urmă de ştergere. Nu se şterg numai păcatele de după botez, ci s-au şters şi toate acelea ce-au fost scrise înainte de baie, prin apa botezului şi prin crucea lui Hristos”[22].

Cum s-a arătat şi la alt loc (1, 7), „frica Domnului este îndoită, ca şi credinţa. Cele dintâi sunt începătoare, iar celelalte desăvârşite şi se nasc din cele începătoare”[23].  „De frica Domnului se abate fiecare de la rău. Dacă, deci, cineva se abate de la rău de frica pedepsei, precum sluga care se teme de stăpân, atunci el vine pe încetul şi la săvârşirea binelui şi, făcând binele, vine pe încetul şi la nădejdea unei răsplăţi oarecare pentru lucrarea binelui, precum nădăjduieşte simbriaşul. Iar stăruind, cum am zis, în fuga de rău, din frică şi asemenea robului, şi făcând binele din nădejde, ca simbriaşul, petrecând cu Dumnezeu timp îndelungat în bine, se uneşte prin aceasta, pe măsura acestei petreceri, cu Dumnezeu şi, deci, Îl gustă şi ajunge la o simţire oarecare a Însuşi Binelui adevărat şi nu mai voieşte să se despartă de El”[24].

30: Inimile drepţilor cugetă credinţă,

dar gura necredincioşilor răspunde lucruri rele.

31: Căile oamenilor drepţi sunt bineprimite de Domnul;

prin ele, chiar duşmanii devin prieteni.

„Încă un verset care, în ochii lui Evagrie, vorbeşte încifrat despre apocatastază (ibid., 143)”[25].

32: Departe stă Dumnezeu de cei necredincioşi,

dar El ascultă rugăciunile drepţilor.

33: Mai bine e să primeşti puţin cu dreptate

decât roade multe pe nedrept.

„Unele ediţii ale Septuagintei, inclusiv aceea a lui Rahlfs, încorporează următoarele patru versete în acest capitol, 15, printr-o dublă numerotare a unora care le precedă. Aici e preferabilă ordinea clasică a ediţiilor româneşti”[26].

---

[1] SEP 4/I, p. 449

[2] Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, 10

[3] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, X, 1

[4] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre Rugăciunea domnească, IV

[5] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, II, 1, 2

[6] SEP 4/I, p. 449

[7] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, II, 7

[8] SEP 4/I, p. 450

[9] Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 61

[10] SEP 4/I, p. 450

[11] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, 33

[12] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXX, 11

[13] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, LXXXV

[14] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXIII, 1

[15] Isaia Pustnicul,  Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXVII, 13

[16] Clement Alexandrinul, Pedagogul, II, 16, 4

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLV, 1

[18] Origen, Despre rugăciune, XXVII, 6

[19] SEP 4/I, p. 451

[20] Origen, Exortaţie la martiriu, VII

[21] SEP 4/I, p. 451

[22] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărăteşti, Omilia I la Rusalii, VI

[23] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 3

[24] Ava Dorotei, Felurite învăţături, IV, 3

[25] SEP 4/I, p. 451

[26] BBVA, p. 816