Comentarii la Apocalipsa – 1

Posted: 09/05/2011 in Apocalipsa

Introducere la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

            Ultima scriere a Bibliei, Apocalipsa Sfântului Ioan, este cartea profetică a Noului Testament aparţinând, totodată, (şi) genului apocaliptic. Acest gen, deşi existent de câteva veacuri în spaţiul iudaic, îşi ia numele, ulterior, de la scrierea Sfântului Ioan. Dintre cărţile cuprinse în Sfânta Scriptură, Apocalipsa se apropie cel mai mult de Cartea Proorocului Daniel, din care se şi inspiră pe alocuri, alte scrieri apocaliptice nefiind primite în canonul biblic[1].

            Numele cărţii, în The Greek New Testament, este Άποκάλυψις Ίωάννου (Apokalipsis Ioannu), Vulgata numind cartea similar: Apocalypsis Iohannis Apostoli. Versiunile româneşti optează, de regulă, pentru titulatura Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Cuvântul apocalipsă înseamnă descoperire, revelaţie, fiind vorba despre descoperirea ce s-a făcut către Ioan, înfăţişând lupta Bisericii în istorie, mergând până la sfârşitul veacurilor.

            Autorul scrierii se numeşte, în două rânduri, Ioan, robul lui Hristos. Tradiţia Bisericii l-a identificat cu Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedei şi fratele lui Iacov, autorul Evangheliei după Ioan. Fără a intra în detalii, amintim că au fost şi contestatari ai identităţii autorului Apocalipsei (şi sunt până astăzi), însă faptul că Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, convertit în Efes, unde şi-a trăit ultimii săi ani Sfântul Ioan Evanghelistul, ca şi Sfântul Irineu, ucenic al Sfântului Policarp, care l-a cunoscut pe Evanghelistul Ioan, îi atribuie acestuia paternitatea Apocalipsei, ne par argumente suficient de solide pentru a respinge eventualele poziţii adverse. Cert este că, datorită caracterului special al cărţii şi al faptului că scrierea a fost deseori răstălmăcită (ceea ce se continuă până în zilele noastre), Biserica a avut întotdeauna o atitudine prudentă, astfel că din Apocalipsă nu se citeşte niciodată la sfintele slujbe. Mai mult, numeroşi autori patristici importanţi nu citează niciodată din scrierea Sfântului Ioan, neîndoios tot din pricina tulburărilor apărute în viaţa Bisericii, pornindu-se de la greşita tâlcuire a cărţii.

            Locul scrierii Cărţii este indicat clar în text, acesta fiind insula Patmos. Timpul scrierii, în opinia celor mai mulţi comentatori, trebuie fixat către sfârşitul domniei lui Domiţian, în anii 94-95.

            Cartea se doreşte a fi o încurajare pentru creştinii primului veac, ca şi pentru aceia din întreaga istorie, având un dublu scop, atât unul misionar, cât şi unul apologetic. Sfântul Ioan face referire la evenimente contemporane lui, dar acestea, reduse la simboluri, capătă valori valabile pentru întreaga istorie universală, cât şi pentru realităţile eshatologice.

            Planul Apocalipsei:

Titlu şi adresare (1, 1-8).

Mesaje către cele şapte Biserici ale Asiei Mici (1, 9 – 3, 22).

Viziunea lui Dumnezeu, a tronului Său şi a curţii cereşti (4, 1-11).

Cele şapte peceţi (5, 1 – 8, 6).

Cele şapte trâmbiţe (8, 7 – 11, 19).

Cele şapte semne (12, 1 – 15, 4).

Cele şapte cupe (15, 5 – 16, 21).

Babilonul cel mare (17, 1 – 19, 5).

Biruinţa lui Hristos şi Judecata de Apoi (19, 6 – 22, 5).

Epilog (22, 6-21).

În ce ne priveşte, ne vom strădui, în Comentariul nostru, să urmăm cât mai îndeaproape tâlcuirile patristice, unele opinii personale (pe care ni le-am cenzurat cât s-a putut) şi sugestii de actualizare a profeţiilor Apocalipsei expediindu-le în plan secundar, ca simple note de subsol. Am socotit necesară această prudenţă, dat fiind că spaţiul actual e suprasaturat de interpretări fanteziste şi hazardate. În fond, scopul Apocalipsei, ca şi al întregii Scripturi, e acela al călăuzirii pe calea mântuirii şi nu al satisfacerii unor curiozităţi cărora chiar cartea Sfântului Ioan le pune stavilă.

Oricât ne-am dori de exhaustivi, ştim din plecare că (din fericire, am zice) înţelesurile Apocalipsei nu pot fi epuizate (cum de altfel nu pot fi nici cele ale oricărei cărţi scripturistice). Nădăjduim, însă, să fi reuşit a trasa câteva direcţii esenţiale în cuvenita interpretare a acestei dificile scrieri.

 

În finalul Comentariului nostru, anexăm o listă a numelor proprii care apar în Cartea Apocalipsa, ordonate alfabetic, urmate de varianta greacă[2] (dată şi în transliterare, ţinând însă cont de modul răsăritean de citire a cuvintelor greceşti) ca şi de traducerile cele mai plauzibile (în comentariile patristice apărând uneori traduceri destul de îndepărtate de sensul originar). Apoi, vom indica în paranteză locul unde numele apare pentru prima dată în scriere.

 

 

 

 

Comentarii la Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

CAPITOLUL 1 – Introducere. Salutare către cele şapte Biserici. Vedenie pregătitoare.

 

1: Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o pentru ca să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se petreacă-n curând; şi El, prin trimiterea îngerului Său, i-a destăinuit-o robului Său Ioan,

Descoperirea: „traducerea grecescului apokalipsis (apocalipsă)”[3].  „Conţinutul cărţii ne prezintă destăinuirea evenimentelor viitoare, privitoare la sfârşitul timpurilor şi la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Autorul acestei destăinuiri este Dumnezeu. El o încredinţează lui Iisus Hristos, Care o transmite lumii prin mijlocirea servitorului Său Ioan. Această revelaţie ni-l arată în acelaşi timp pe Iisus Hristos biruitor”[4].  „Îngerul Său: intermediarul dintre Iisus Hristos şi autorul scrierii”[5] se petreacă-n curând: „în Biserica primară, venirea în slavă a lui Iisus Hristos era aşteptată uneori într-un viitor apropiat”[6].

„Aceste cuvinte arată în mod clar caracterul şi scopul Apocalipsei – de carte profetică. Prin aceasta, Apocalipsa se deosebeşte esenţial de celelalte cărţi ale Noului Testament, al căror conţinut este mai cu seamă unul de educaţie a credinţei şi moralei. Importanţa Apocalipsei este evidentă aici prin faptul că este rezultatul revelaţiei directe şi al poruncii date Sfântului Apostol [Ioan] de către Însuşi Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos. Expresia în curând indică faptul că profeţiile Apocalipsei încep să se împlinească tocmai atunci, imediat după ce cartea a fost scrisă”[7].

2: care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, pe toate câte le-a văzut.

„Această formulă apare şi în 1, 9 şi 20, 4. În acest fragment ea indică proclamarea mesajului creştin care suscită opoziţie din partea autorităţii”[8].

3: Fericit este cel care citeşte şi cei care ascultă cuvântul acestei profeţii şi păstrează cele scrise într-însa!; pentru că vremea e aproape.

Prima parte a versetului „este un îndemn adresat tuturor creştinilor, ca aceştia să-şi păstreze statornicia în încercările grele ce-i aşteaptă”[9].  „Aceasta este prima din cele şapte fericiri conţinute în Apocalipsă (1, 3; 14, 13; 16, 15; 19, 9; 20, 6; 22, 7.14). Contrastul între singularul cine citeşte şi pluralul celor care ascultă ne lasă să intuim că în Asia Mică creştinii se adunau în diferite cetăţi pentru a asculta lectura publică a Apocalipsei. Contextul pare să fi fost liturgic. Vremea este aproape: destinatarii sunt îndemnaţi să ia serios în considerare cartea, pentru că judecata se apropie”[10].

„Cartea Apocalipsei are, prin urmare, o importanţă nu numai din punct de vedere profetic, ci şi moral. Semnificaţia acestor cuvinte este următoarea: fericit este acela care, citind această carte, se va pregăti pe sine prin viaţa sa şi faptele credinţei pentru eternitate, întrucât trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare dintre noi”[11].

4: Ioan, celor şapte Biserici care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului Său,

Asia: „Provincia romană Asia, în vestul Asiei Mici, a cărei capitală era Efesul. Bisericile din ea (enumerate în versetul 11) sunt selectate în funcţie de [numărul[12]] 7, simbolul plenitudinii şi al universalităţii”[13]Cel-ce-Este şi Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine: „Întreită dezvoltare a numelui Yahvé[14], în jurul definiţiei din Ieşirea 3, 14”[15].  Gândul merge de la sine şi către taina Treimii, a Cărei evocare indirectă a fost văzută aici.

Cele şapte duhuri „indică în taină, în mod evident, puterea înşeptitului har al Duhului Sfânt”[16].  Textul e folosit (şi) spre a demonstra veşnicia (şi, implicit, dumnezeirea) Fiului: „Cine ar putea tăgădui Celui ce este şi Celui ce era veşnicia?”[17].

5: şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel Întâi-Născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului. Celui ce ne iubeşte şi prin sângele Său ne-a dezlegat din păcatele noastre

Cel Întâi-Născut din morţi: „Pârga celor adormiţi (I Corinteni 15, 20); primul fruct al învierii, garanţia că toate celelalte vor veni după El”[18].

Domnul împăraţilor pământului: „adică peste întreaga omenire”[19].  „Învierea lui Iisus echivalează cu întronizarea Sa ca Împărat universal”[20].

„Domnul Iisus Hristos este numit aici Martorul cel credincios, în sensul că El Şi-a mărturisit înaintea oamenilor dumnezeirea şi adevărul învăţăturii Sale prin moartea Sa pe cruce”[21] şi prin Învierea Sa, urmată de Înălţare. Deşi minune cu adevărat este primirea morţii de bunăvoie pentru omenire, dacă nu urma Învierea, Hristos ar fi rămas, vorba lui Emil Cioran, un personaj tragic.

6: şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său, Lui fie-I slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.

„A fi o împărăţie înseamnă a urma voinţa lui Dumnezeu, în loc de a fi sub stăpânirea lui Satana. Toţi cei care ascultă şi împlinesc voinţa lui Dumnezeu sunt preoţi, adică mijlocitori între Dumnezeu şi restul omenirii”[22].  „Desigur, împărăţia şi preoţia nu trebuie înţelese aici în sensul propriu, ci în sensul în care Dumnezeu a făgăduit prin profeţi aceste lucruri poporului ales (Ieşirea 19, 6), adică El ne-a făcut pe noi, adevăraţii credincioşi, cel mai bun şi cel mai sfânt popor între popoare, după cum şi preotul sau împăratul sunt consideraţi a fi astfel în mijlocul oricărui popor”[23].

7: Iată, El vine cu norii, şi fiece ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au împuns; şi din pricina Lui se vor tângui toate seminţiile pământului. Da! Amin!

„La sfârşitul timpurilor, Iisus Hristos le va apărea tuturor ca Judecător al lumii”[24].  „Atunci lumea va vedea pe Domnul, venind pe norii cerului”[25]. „Cel ce a venit din ceruri este Acelaşi cu Cel care a pătimit, iar Cel ce Se va arăta tuturor este Acelaşi Care a înviat […]. Fără îndoială, Îl vor vedea cu acelaşi trup împotriva căruia s-au dezlănţuit, fără de care nu ar putea fi El Însuşi, nici nu ar putea fi recunoscut, aşa încât să fie ruşinaţi şi cei ce afirmă că trupul Său stă în ceruri lipsit de simţire, precum un înveliş gol al lui Hristos, ori că trupul şi sufletul sunt acelaşi lucru, ori că este numai suflet, iar trup deloc”[26].  „Prin nori se înţeleg Puterile cele fără de trup sau şi norii aceia care L-au acoperit pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici în Muntele Taborului”[27].

8: Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel-ce-Este, Cel-ce-Era şi Cel-ce-Vine, Atotţiitorul.

Alfa şi Omega: „Prima şi ultima literă a alfabetului grecesc. Dumnezeu este începutul şi sfârşitul, izvorul şi ţelul, creatorul şi împlinitorul a tot ce există. De la El vin toate şi spre El tinde întreaga creaţiune”[28].  „Aceste două litere se află la începutul şi, respectiv, sfârşitul alfabetului grecesc. Deoarece se crede că ele conţin cheia universului, acesta din urmă este în întregime închis între cele două extremităţi. Alfa şi Omega simbolizează, deci, totalitatea cunoaşterii, totalitatea fiinţei, totalitatea spaţiului şi timpului. Autorul Apocalipsei atribuie aceste două litere lui Iisus Hristos […]. Aceasta înseamnă că Hristos este începutul şi sfârşitul a toate câte sunt”[29]. E afirmată explicit dumnezeirea Fiului.

„Prin Alfa (începutul), arată că Hristos este făcător a toate, după dumnezeire. Iar prin Omega (sfârşitul), arată că Hristos va da plată fiecăruia după faptele lui, când va veni să judece ca om”[30].  Locul e folosit de Tertulian pentru a argumenta atotputernicia Fiului, egal cu Tatăl în dumnezeire[31].  În acelaşi ton: „întrucât Scriptura spune că există o slavă a Celui Atotputernic, din care a izvorât şi Înţelepciunea, trebuie să înţelegem că şi Înţelepciunea e legată de slava cea atotputernică, întrucât pentru ea e numit Dumnezeu Cel Atotputernic. Prin Înţelepciune, adică prin Hristos, are Dumnezeu stăpânire peste toate lucrurile şi nu numai prin autoritatea Lui de Stăpân, ci şi prin supunerea de bună voie a supuşilor Săi. Tatăl şi Fiul au una şi aceeaşi atotputernicie, după cum şi Mântuitorul este El însuşi unul şi acelaşi Dumnezeu împreună cu Tatăl. Aşa vorbeşte Ioan în Apocalipsă […]. Cel care va veni ar putea El să fie altul decât Hristos? După cum nimeni nu trebuie să se poticnească de faptul că Tatăl e Dumnezeu şi de faptul că şi Mântuitorul e Dumnezeu, tot astfel, întrucât Tatăl e numit Atotputernicul, nimeni nu trebuie să se tulbure pentru faptul că şi Fiul este numit Atotputernicul. Corespunde aşadar adevărului ceea ce a zis El către Tatăl: Toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preamărit întru ei (Ioan 17, 10). Iar dacă tot ce este al Tatălui este şi al lui Hristos, printre atributele pe care le aflăm în Tatăl este şi atotputernicia: or, fără nici o îndoială se cade ca şi Fiul cel Unul-Născut să fie atotputernic pentru ca tot ce are Tatăl să le aibă aşijderea şi Fiul”[32].  Un alt autor, cu aceeaşi intenţie: „Dumnezeirea Fiului este totodată a Tatălui. De aceea e şi neîmpărţită. Şi aşa este un singur Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Astfel Ei fiind doi, dar dumnezeirea fiind una şi aceeaşi, aceleaşi se spun despre Fiul, câte se spun şi despre Tatăl, fără să I se spună Fiului Tată, cum I se spune Dumnezeu”[33].  „Atotţiitor este Tatăl, Atotţiitor este deci şi Fiul. […] Tatăl este lumină, deci Fiul este strălucire şi lumină adevărată. Tatăl este Dumnezeu adevărat; Dumnezeu adevărat este deci şi Fiul. […] şi peste tot nu e nimic din ceea ce are Tatăl, care nu este al Fiului. De aceea Fiul e în Tatăl şi Tatăl în Fiul. Fiindcă cele ce sunt ale Tatălui, acelea sunt în Fiul şi iarăşi acestea se înţeleg în Tatăl. Aşa se înţelege şi cuvântul: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30). Fiindcă nu sunt alte în Tatăl şi alte în Fiul, ci cele ce sunt în Tatăl, acelea sunt şi în Fiul”[34].  „Căci naşterea fiinţei mai presus de toate este nepătimitoare[35], iar existenţa celui născut este fiinţială[36] şi liberă de orice tăiere, ţinându-L legat şi unit şi împreună existent în mod integral. Neînceperea în timp I-a mărturisit-o Fiului şi înţeleptul Ioan, spunând: Întru început era Cuvântul (Ioan 1, 1) şi, pe lângă aceasta: Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine[37].

9: Eu, Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş la necazul şi la împărăţia şi la răbdarea întru Iisus, fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lui Iisus.

Patmos: „Insulă mică din arhipelagul Sporadelor, în Mediterana, la câteva ore sud-vest de Milet”[38].  „Prin strâmtorarea şi suferinţa exilului, Ioan este părtaş la soarta lui Iisus, prigonit şi răstignit pe cruce; prin împărăţie (II Timotei 2, 12) are parte de măreţia Lui, biruitoare asupra morţii. Statornicia (Fapte 14, 22; Romani 5, 3) este virtutea de căpetenie la vreme de prigoană; este aşteptarea neclintită şi plină de nădejde a venirii lui Hristos, dreptul Judecător”[39].  ICSS IX: …părtaş cu voi în suferinţă: „termen generic pentru a indica o durere fizică sau morală, suferinţa se referă adesea la durerile legate de criza de la sfârşitul timpurilor (Daniel 12, 1; Matei 24, 21). […] ♦ mă aflam pe insula Patmos…: Ioan se afla pe insulă pentru că răspândise mesajul creştin. Creştinismul nu era agreat de mulţi din acel timp, dar caracterul eshatologic al învăţăturii lui Ioan putea să fi fost considerat de-a dreptul subversiv de către autorităţi”[40].  „Expresia necaz, potrivit sensului originar grec al cuvântului, înseamnă aici suferinţă datorată persecuţiei şi torturilor, echivalentă cu mucenicia[41].

„Pe atunci [în vremea împăratului Domiţian (81 – 96) – n. n.] umbla zvonul că apostolul şi evanghelistul Ioan e încă în viaţă şi că din pricina mărturiei aduse în folosul învăţăturii creştine a fost osândit să trăiască în insula Patmos”[42].

10: În duh am fost în zi de Duminică, şi-n urma mea am auzit un glas mare ca de trâmbiţă,

În duh am fost (εγενόμην εν πνεύματι): „= răpit; în stare de extaz”[43]. „Este starea de extaz, în care au loc viziunile descrise de Ioan”[44]În zi de Duminică (εν τη κυριακη ημέρα): „literal: Ziua Domnului. În latineşte: Domini Dies = Duminica”[45].  Începutul versetului, în Vulgata: fui in spiritu in dominica die…  „Duminica, ziua învierii lui Iisus, avea o semnificaţie specială, poate liturgică, pentru Ioan. ♦ [Un glas mare ca de trâmbiţă]: sunetul de trâmbiţă era utilizat în mod tradiţional pentru a descrie o teofanie (Ieşirea 19, 16.19); în literatura creştină primară, trâmbiţa e asociată adesea cu sfârşitul timpurilor (Matei 24, 31; I Tesaloniceni 4, 16)”[46].

„În limbaj profetic, a fi în duh înseamnă a fi într-o stare sufletească în care omul vede, aude şi simte nu cu organele trupului, ci cu întreaga sa fiinţă lăuntrică. Nu este o stare de visare, întrucât aceasta se petrece atunci când omul este conştient”[47].

11: care zicea: „Ceea ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes şi la Smirna şi la Pergam şi la Tiatira şi la Sardes şi la Filadelfia şi la Laodiceea”.

„Cele şapte localităţi menţionate se găsesc, una după alta , pe un drum de largă circulaţie. Această Apocalipsă, scrisă în formă de scrisoare circulară, putea fi dusă uşor dintr-o localitate în alta”[48]. Desigur, însă, comunităţile îşi opreau (alcătuiau) şi copii ale epistolelor primite.

12: Şi m-am întors să văd glasul care vorbea cu mine. Şi-ntorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur;

13: şi-n mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva asemănător cu Fiul Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până-n pământ şi încins pe sub sân cu cingătoare de aur.

„Expresia Fiul Omului, sau fiu de om, provine din profetul Daniel. În textul de faţă, este Iisus Hristos, în măreţia lui de Dumnezeu, de mare preot şi rege”[49].  Această identitate apare evidentă în versetele următoare.

Veşmântul lung arată arhieria Mântuitorului, ca şi demnitatea Sa împărătească, iar încingerea cu cingătoare „pe sub sâni închipuie mila din ziua Judecăţii. Iar cei doi sâni ai Stăpânului închipuie Legea veche şi Legea nouă, care sunt adevărate şi cu ele se hrănesc credincioşii. Iar brâul de aur închipuie vrednicia Lui [şi] curăţia”[50].

14: Capul Său şi părul Său erau albe ca lâna albă, ca zăpada; şi ochii Săi, ca para focului;

Viziune asemănătoare cu cea a lui Daniel (7, 9; 10, 6).

„Părul alb închipuie că El este de demult şi mai înainte de veci, Iar ochii lui ca văpaia focului arată că pe cei sfinţi îi luminează, iar pe cei spurcaţi îi arde”[51].

15: şi picioarele Lui erau asemenea bronzului lămurit în cuptor; şi glasul Său era ca vuietul apelor multe;

Bronz lămurit în cuptor: „= metal purificat şi devenit lucios prin ardere”[52].

„Picioarele închipuie întruparea lui Hristos. […] Însă, prin picioare se arată şi Apostolii, ca nişte temelii ale Bisericii, arşi în cuptorul ispitelor prin urmarea Învăţătorului lor. Iar glasul Lui ca vuietul apelor mari arată că tot glasul Lui este şi al Duhului, ale Cărui izvoare de apă vie au curs din pântecele credincioşilor şi au sunat foarte tare în tot pământul”[53].

16: în mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, cu două tăişuri; iar faţa Sa era ca soarele când străluceşte-n puterea lui.

„Hristos, Cel din Apocalipsă, cu faţa strălucitoare ca soarele, ţine în gură o sabie cu două tăişuri. El este simbolul focului purificator şi al adevărului ce străluminează ca fulgerul. Îl întâlnim reprezentat astfel în numeroase biserici şi miniaturi [apusene], de exemplu pe portalul catedralei din Bourges”[54].  „Dacă spada este fulgerul şi focul, ea este de asemenea o rază a soarelui: faţa din Apocalipsă din gura căreia iese o sabie este strălucitoare precum soarele (este, într-adevăr, o sursă de lumină)”[55].  „Şapte stele: sunt îngerii asociaţi celor şapte biserici (v. 20). Imaginea celor şapte stele poate fi o aluzie la o constelaţie particulară, cum este Ursa Mare sau Pleiadele sau [cele] şapte planete. Din gura Lui ieşea o sabie cu două tăişuri: Cuvântul lui Dumnezeu poartă sabia cu dublu tăiş aş poruncii Sale”[56].

„Prin cele şapte stele se înţeleg Îngerii Bisericii. Iar prin sabia cea ascuţită de amândouă părţile […] se mai înţelege apoi şi sabia cea duhovnicească, aceea care-l taie pe omul nostru cel lăuntric. Iar faţa Lui ca soarele arată strălucirea cea mai presus de fire, căci Soarele Dreptăţii străluceşte cu tăria şi puterea Sa, nu ca soarele cel firesc, […] ci întru puterea cea dată de Dumnezeu şi cu porunca cea dumnezeiască”[57].

17: Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. Şi El Şi-a pus peste mine mâna dreaptă, zicând: „Nu te teme; Eu sunt Cel-dintâi şi Cel-de-pe-urmă

„De aici s-ar putea deduce că ucenicul iubit, care îşi sprijinise odată capul pe pieptul lui Iisus, nu a recunoscut la Cel Care i se arătase nici măcar o singură trăsătură familiară. Dar acest lucru nu e surprinzător întrucât, dacă ucenicii nu L-au recunoscut cu uşurinţă pe Domnul lor după învierea Sa în trupul de slavă pe pământ, cu atât mai dificil va fi de recunoscut în strălucitoarea Sa slavă cerească”[58].

18: şi Cel-Viu. Mort am fost, şi iată, sunt viu în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi pe ale iadului.

Cel-dintâi şi Cel-de-pe-urmă şi Cel-Viu: „În Isaia 44, 6; 48, 12, acestea sunt titlurile cu care Dumnezeu Se prezintă poporului Său. El există înainte de începutul lumii, al cărei Creator este, şi va exista după sfârşitul acesteia. Aceste însuşiri dumnezeieşti îi aparţin lui Iisus Hristos”[59]Sunt viu în vecii vecilor: „Iisus Hristos are plinătatea vieţii (Ioan 1, 4; 5, 26). Prin însăşi moartea Sa, El a biruit moartea şi deţine puterea de a-i readuce la viaţă pe cei morţi”[60]Iad: „textual: Hades; numele prin care vechii Greci desemnau împărăţia (subterană) a morţilor”[61].  „Pentru evrei, a avea cheile de la ceva însemna a avea stăpânire asupra acelui lucru. Astfel, cheile morţii şi ale iadului semnifică stăpânirea asupra morţii trupeşti şi sufleteşti”[62].

„Se numeşte mort, dar n-a rămas între morţi, cum rămân toţi în iad, ci este singurul dintre morţi liber”[63].

19: Scrie deci cele ce-ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce-au să fie după acestea.

„Această poruncă este o dezvoltare a sarcinii încredinţate de descoperitor lui Ioan în versetul 11. Este o formulă obişnuită pentru a descrie o profeţie”[64].

20: Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în dreapta Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt şapte Biserici.

„Unii autori au văzut în aceşti îngeri capii spirituali ai Bisericilor, alţii, îngerii lor păzitori. Nici una din aceste interpretări nu poate fi dovedită din contextul Apocalipsului. Iisus nu se adresează unei persoane, ci unei comunităţi. Scrisorile exprimă când laudă, când mustrări şi ameninţări de pedeapsă, din cauza păcatelor. Îngerii par deci să fie mai curând o personificare spirituală a comunităţilor creştine, întruchiparea unităţii vii a Bisericilor”[65].  Cum numărul 7 arată plenitudinea, „cele şapte scrisori trimise celor şapte biserici se adresează Bisericii în întregime; şapte trâmbiţe, şapte cupe ş. a. m. d. vestesc împlinirea vrerii lui Dumnezeu pe pământ”[66].

„De vreme ce Hristos este Lumina cea adevărată  (Ioan 1, 9), pentru aceea făcliile acestea se îmbogăţesc de strălucirea Lui şi ele luminează noaptea vieţii de acum. Sfeşnice sunt numite bisericile, ca acelea ce au lumini ce ţin în sine cuvântul Vieţii (Filipeni 2, 15-16). Şi sfeşnicele erau de aur pentru scumpa şi nespurcata credinţă dintru ele. Şi fiecărei Biserici i s-a pus Înger păzitor. Iar prin stele, Grigorie de Nazianz i-a înţeles pe conducătorii de acum, care sunt închipuiţi şi prin Îngeri, pentru firea lor cea luminată şi curată”[67].


[1] Pentru o mai bună introducere în problemă, recomandăm Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, Studiul introductiv semnat de Cristian Bădiliţă, pp. 7-76, ca şi Bibliografia din finalul volumului.

[2] Operaţiune pe care o socotim utilă, adeseori în scrierile patristice numele proprii apărând redate în forma lor grecizată.

[3] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 1754

[4] Noul Testament, tradus şi adnotat de Emil Pascal (în continuare, abreviat: NTEP), ediţia a IV-a, Éditions du dialogue; Société d’éditions internationales, Paris 1992, p. 735

[5] BBVA, p. 1754

[6] NTEP, p. 735

[7] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[8] Brown, Raymond E., Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy (coordonatori), Introducere şi comentariu la Sfânta Scriptură, IX, Literatura ioaneică, (în continuare, abreviat: ICSS IX), trad. P. Dumitru Groşan, Ed. Galaxia Gutenberg, f. l., 2007, p. 147

[9] NTEP, p. 735

[10] ICSS IX, p. 147

[11] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[12] În text: cifra. În ce ne priveşte, operăm (aproape) pretutindeni această modificare, socotind cifra doar ca semn grafic, numărul fiind acela ce poate cuprinde simboluri, ba chiar o anume putere, în măsura în care raportăm numărul la alte realităţi superioare.

[13] BBVA, p. 1754

[14] יהוה

[15] BBVA, p. 1754

[16] Origen, Omilii la Levitic, III, 5

[17] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, I, 11

[18] BBVA, p. 1754

[19] NTEP, p. 736

[20] ICSS IX, p. 148

[21] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[22] ICSS IX, p. 148

[23] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[24] NTEP, p. 736

[25] Învăţătură a celor 12 Apostoli (Didahia), XVI, 8

[26] Tertulian, Despre trupul lui Hristos, XXIV, 4

[27] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

[28] NTEP, p. 736

[29] Chevalier, Jean, Alain Gheerbrant , Dicţionar de simboluri I, (în continuare, abreviat: DS, urmat, cu cifre romane, de numărul volumului), art. Alfa şi Omega, p. 88

[30] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

[31] Cf. Tertulian, Împotriva lui Praxeas, XVII, 3

[32] Origen, Despre principii, I, 2, 10

[33] Sf. Atanasie cel Mare, Trei Cuvinte împotriva arienilor, III, 4

[34] Sf. Atanasie cel Mare, Epistolele către Serapion, II, 2

[35] E vorba aici despre naşterea din veşnicie a Fiului.

[36] Fiinţială, adică din fiinţa Tatălui, fiinţă comună cu a Fiului.

[37] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, II

[38] BBVA, p. 1754

[39] NTEP, p. 736

[40] ICSS IX, p. 149

[41] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[42] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III, 18, 1

[43] BBVA, p. 1754

[44] NTEP, p. 736

[45] BBVA, p. 1754

[46] ICSS IX, p. 149

[47] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[48] ICSS IX, p. 150

[49] NTEP, p. 737

[50] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

[51] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

[52] BBVA, p. 1754

[53] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

[54] DS III, art. Sabie, Paloş, p. 183

[55] DS III, art. Spadă, p. 246

[56] ICSS IX, p. 151

[57] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

[58] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[59] NTEP, p. 737

[60] NTEP, p. 737

[61] BBVA, p. 1754 – S-a încetăţenit la noi pronunţia Hades, cu toate că ar fi, de fapt, adis – άδης (care a generat, firesc, românescul iad), accentul aspru de deasupra literei alfa nejustificând acel h, introdus în pronunţare (fiind, eventual, o guturală).

[62] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], I

[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, X, 4

[64] ICSS IX, p. 151

[65] NTEP, p. 737

[66] DS III, art. Şapte, p. 291

[67] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, I

Anunțuri
Comentarii
  1. […] Andy, Caius, Clipe de Cluj, Costache, G1b2i3, Gabitu, Gabriela  Savitsky, Ilarie, Ioan Sorin Usca, Ioan Usca, Luna Patrata,  Mirela Pete, Roxana,  Shayna, Teo, Teo Negura, Theodora, Vania, […]

  2. […] puterea împotriva israeliţilor: roibii sunt babilonienii, cei negri  sunt perşii şi mezii, cei albi sunt grecii şi macedonenii, iar cei tărcaţi sunt romanii. Această ultimă identificare, […]

  3. […] după ce se răspândiră aceste. Aşa că, la soroc, singur un flăcău, Ilarie, veni să-şi cerce vitejia. Acela era chiar din cetatea Împăratului Oranj, aşa că nu auzi cele ce se spuneau pe […]

  4. […] lumină răzbate de sub pleoape. Ţi-s umezi ochii, doamnă, de plîns atît de-aproape: Ci bună dimineaţa să-ţi spun? sau noapte […]

  5. […] rămânea fata-n odaia sa, privind ore-n şir pe geamlâc la vitejiile zmeului Pogan care, în curtea hanului de peste drum, golea pocale, scuipa […]

  6. […] Floriana e stilată, are şcoala “diplomată”. Nu-ntrerupe, îl lasă să verse coşul. Poate se scapă Cocoşul. Zadarnic, aşteaptă Oana, Argumentu’ USL … […]

  7. […] Aura, Bogdan Onin, Caius, Calin, Cati, Cristi, Deea, Flavius, Gabriela, Hai ca se poate, Ilarie, Ioan Sorin Usca,Vania, Vali, Florin, Rokssana, Schtiel, Soseta, Teodora, Carmen, Marin, Mel, Nea Costache, Vero, […]

  8. […] Shayna, Jocuri cu cuvinte, Teo Negură, Ana Usca, Ilarie, Caius, Ioan Sorin Usca, Gabi123, Theodora Marinescu, Rokssana, Onu, George Valah, Mirela Pete, Melami, Răzvan Cătălin […]

  9. […] să ajungi o mare adunare de neamuri: expresia apare pentru prima dată aici, într-o formulă de […]

  10. […] departe de Templu), eventual înalţi funcţionari ai regelui Darius, care erau însă cinstitori de […]

  11. […] Ioan Sorin Usca Sări la conţinut Acasă ← Comentarii la Apocalipsa – 1 […]

  12. […] In Evanghelia dupa Luca (10:18) cuvintele lui Iisus sunt: “Si am vazut pe satana ca un fulger cazand din ceruri”, in traducerea din aramaica vorbita la acea vreme “fulger” e echivalent cu “baraq”, iar “din ceruri” ar fi “o bamah”, cu alte cuvinte, fulgerul din ceruri cazut pe pamant e “baraq o bamah”, adica acel satana la care face referire Mantuitorul. De asemenea poti citi acest blog post: https://ioanuscateol.wordpress.com/2011/05/09/comentarii-la-apocalipsa-1-3/ […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s