Comentarii la Apocalipsa – 14

CAPITOLUL 14 – Al patrulea semn: Mielul şi feciorelnicii. Al cincilea: cei trei îngeri. Al şaselea: un Fiu al Omului. Secerişul.

 

1: Şi m-am uitat; şi iată, Mielul stătea pe muntele Sionului; şi cu El, o sută patruzeci şi patru de mii care aveau numele Lui şi numele Tatălui Său scris pe frunţile lor.

„Mielul serveşte ca o contrafigură a fiarei şi muntele Sion se contrapune mării (13, 1). Care aveau înscrise pe frunţile lor numele Lui şi numele Tatălui Său: adnotarea […] pune în contrast pe [următorii] Mielului cu cei ai fiarei […]. Un anume număr de detalii ne fac să înţelegem că [numărul] de 144.000 se referă la un grup special de credincioşi şi nu vrea doar să facă aluzie la toţi credincioşii. Ei nu se limitează la o urmare uşoară a Mielului, ci-L urmează oriunde merge El (adică până la moarte – v. 4b) Nu erau simpli răscumpăraţi, ca toţi creştinii, ci sunt răscumpăraţi, ca pârgă, din toată omenitatea”[1].

„Frunţile acestora se vor pecetlui cu lumina feţei lui Dumnezeu, pentru care se vor arăta groaznici şi înfricoşaţi îngerilor celor pierzători”[2].

2: Şi-am auzit un glas din cer ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic; iar glasul pe care l-am auzit era ca al ţiteraşilor ţiterindu-şi ţiterele.

Ca al ţiteraşilor ţiterindu-şi ţiterele: „traducere oarecum forţată, dar foarte literală şi numai pentru a reda jocul de cuvinte al originalului[3], care sugerează că muzica era aceea a unor voci acompaniate de ţitere (instrument întâlnit şi la 5, 8)”[4].  Între alte semnificaţii, ţitera „mai este, de asemenea, prin însăşi structura sa, un simbol al universului; coardele sale corespund nivelurilor lumii, cutia sa, închisă într-o parte şi deschisă în alta, precum carapacea ţestoasei, reprezintă o legătură între pământ şi cer, ca şi zborul păsării sau răpirea muzicii. Ţitera simbolizează cântul universului”[5].

3: Şi cântare nouă cântau înaintea tronului şi înaintea celor patru Fiinţe şi a Bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

4: Aceştia sunt cei ce nu s-au întinat cu femei; că sunt feciorelnici. Aceştia sunt cei ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre neamuri, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului.

Sunt feciorelnici, „în contrast cu cei dedaţi desfrâului păgân”[6].  „Pârgă: e în esenţă un termen tehnic al liturghiei sacrificiale (Ieşirea 23, 19; Deuteronom 12, 6). Această semnificaţie simbolică sugerează o legătură cu sufletele care se odihnesc sub altar (6, 9) şi cu cele ale celor care au fost decapitaţi pentru mărturia adusă lui Iisus (20, 4). Aceasta ne face să credem că cei 144.000 sunt un grup ideal, reprezentanţii tuturor celor care şi-au pierdut viaţa din cauza credinţei şi care vor fi recompensaţi luând parte la prima înviere (20, 4-6). Teza după care expresia pârgă vrea să facă aluzie la prima înviere e susţinută de folosirea asemănătoare a acestui termen de către Pavel (I Corinteni 15, 20-23).  Aceştia sunt cei ce nu s-au întinat cu femei; că sunt feciorelnici: probabil că această caracterizare a unui grup ideal oglindeşte, şi în acelaşi timp întăreşte, tendinţele practicilor abstinenţei”[7].

Într-un comentariu, accentul e pus pe fecioria celor 144.000: „Remarcăm […] cinstea înaltă la care este ţinută fecioria de către Dumnezeu. […] (Evanghelistul) spune clar că numărul celor feciorelnici este limitat la o sută patruzeci şi patru de mii[8], pe când numărul celorlalţi sfinţi este nelimitat (cf. 7, 9)”[9].

5: Şi-n gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană.

„Aceste cuvinte [vv. 1-5] se referă la cei care au crezut în Hristos şi care fac parte din seminţii, chiar dacă după trup nu s-ar părea că ar urca până la patriarhi […]. Aşadar, fiii tuturor seminţiilor lui Israel care au fost pecetluiţi cu pecetea pe frunte sunt în număr de o sută patruzeci şi patru de mii. Prin urmare, Ioan spune că aceşti o sută patruzeci şi patru de mii poartă încă pe frunte pecetea cu numele Mielului şi cu numele Tatălui Lui pentru că sunt feciorelnici şi nu s-au spurcat cu femei. Această pecete pusă pe frunte ar putea fi oare altceva decât numele Mielului şi acela al Tatălui Lui […]? Dar dacă […] fiii neamurilor sunt unii şi aceiaşi cu fecioarele şi dacă cei care au crezut sunt puţini printre fiii lui Israel după trup (I Corinteni 10, 18), încât ai crede că nu se pot ridica la numărul de o sută patruzeci şi patru de mii, atunci e limpede că cei care umplu acest număr mare sunt cei dintre păgâni veniţi la Hristos şi care nu s-au întinat cu femei. De aceea, n-am fi departe de adevăr dacă am spune că cei feciorelnici din fiecare seminţie sunt pârgă (adusă lui Dumnezeu)”[10].

6: Şi-am văzut un alt înger care zbura în înaltul cerului, având o Evanghelie veşnică s-o binevestească celor ce locuiesc pe pământ şi la tot neamul şi seminţia şi limba şi poporul.

Evanghelie veşnică: „după cum Legea lui Moise cuprinde umbra bunurilor viitoare, descoperite de legea Duhului şi promulgată potrivit adevărului, tot aşa şi Evanghelia, de care se crede că poate fi înţeleasă până şi de primii veniţi, ne propovăduieşte umbra tainelor lui Hristos. Celor cărora le sunt lămurite toate câte se referă la Fiul lui Dumnezeu, Evanghelia veşnică (după cum o numeşte Ioan, dar care, propriu-zis, tot aşa de bine s-ar putea numi Evanghelia duhovnicească) înfăţişează limpede şi tainele descoperite de cuvintele şi realităţile pe care ni le sugerează lucrările Sale”[11]. Aşadar, se vorbeşte despre o singură Evanghelie, receptată însă diferit în funcţie de sporul duhovnicesc al credincioşilor (dar, ne îngăduim s-o spunem, şi în funcţie de capacitatea intelectuală, chiar dacă, în plan eshatologic, aceasta nu aduce un spor de fericire, cum nu aduce nici în planul mundan).  La a doua Sa venire, Hristos „va muta pe toţi sfinţii într-un chip vrednic, din Evanghelia temporală, la Evanghelia veşnică”[12].

7: Şi striga cu glas puternic: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, că ceasul judecăţii Sale a venit; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi izvoarele apelor!”

„La sfârşitul veacurilor, un înger zburând în cer cu Evanghelia va vesti toate neamurile că Tatăl, Care-i bun, nu părăseşte cu totul pe cei căzuţi şi care s-au întors de la faţa Lui”[13].

„Sunând: prin mijlocul  [înaltul] cerului arată că îngerul ce s-a arătat era ceresc, fiind trimis de sus ca, prin mijlocirea sa, să-i înalţe pe oameni de pe pământ şi astfel să împreune trupul Bisericii cu Hristos, Capul nostru. Iar Evanghelia cea veşnică era cea gătită şi însemnată din veac de la Dumnezeu”[14].

8: Şi un alt înger, al doilea, a urmat, zicând: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare, cel ce din vinul pătimaşei sale desfrânări a adăpat toate neamurile!”

Babilonul: „simbol al Romei păgâne (vezi I Petru 5, 13). ♦  Din vinul pătimaşei sale desfrânări: literal: din vinul patimei desfrânării sale”[15]. „Babilonul a rămas în tradiţia biblică un simbol al cetăţii fără Dumnezeu, dedată idolatriei şi desfrâului. Este capitala Fiarei dintâi, Roma (17, 1 ş. u.). Osândirea naţiunilor care i-au urmat păcatul este înfăţişată ca o cupă din care acestea beau mânia lui Dumnezeu”[16].

„Babilonul se tâlcuieşte amestecarea lumii acesteia şi tulburarea vieţii, despre care spune aici că peste puţin se va termina. […] Iar prin vinul pătimaş al curviei sale numeşte nu numai nebunia venită din închinarea la idoli şi depărtarea şi înstrăinarea minţii de la Dumnezeu, ci şi îmbătarea de tot păcatul şi ieşirea din minte, prin care toţi cei ce curvesc[17] vor fi pierduţi de către Dumnezeu”[18].

9: Şi un alt înger, al treilea, le-a urmat, zicând cu glas mare: „Dacă cineva i se închină Fiarei şi chipului ei şi-i primeşte semnul pe fruntea sau pe mâna lui,

10: va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în cupa mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi-n pucioasă dinaintea sfinţilor îngeri şi dinaintea Mielului”.

„Oricine se va supune lui Antihrist, făcându-se ca o fiară şi petrecând viaţă necurată, şi îl va mărturisi pe el cu cuvântul sau cu fapta ca fiind dumnezeu (căci aceasta poate să arate înfierarea ce se va da pe frunte şi pe mână), acela se va face şi el părtaş băuturii paharului muncilor. Al muncii celei neamestecate cu milostivirile lui Dumnezeu, pentru dreptatea judecăţii”[19].

11: Şi fumul chinului lor se suie-n vecii vecilor. Şi nici ziua şi nici noaptea nu au odihnă cei ce se închină Fiarei şi chipului ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei.

„Prin fumul [chinului lor] trebuie înţeles fie aburul ce va ieşi de jos cu suspinuri de la cei ce se vor munci, fie fumul înălţat din focul care-i va munci pe cei căzuţi[20]. Şi se zice că se va înălţa în vecii vecilor ca să ştim că munca păcătoşilor va fi fără de sfârşit, ca şi desfătarea drepţilor”[21].

12: Aici este răbdarea sfinţilor, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus.

Versetele 9-12: „Anunţul celui de-al treilea înger exprimă consecinţele judecăţii lui Dumnezeu asupra omenirii. Criteriul discriminator va fi urmarea fiarei sau a Mielului. Urmaşii fiarei vor suferi o tulburare constantă şi un foc veşnic (cf. 19, 20; 20, 10.14-15; 21, 8). Această descriere a pedepsei nu vrea să fie o ocazie oferită cititorilor pentru a pregusta bucuria răzbunării împotriva duşmanilor lor, ci funcţionează ca stimulent pentru a persevera în observarea poruncilor lui Dumnezeu şi în credinţa în Iisus”[22].

13: Şi-am auzit un glas din cer, zicând: „Scrie: Fericiţi sunt morţii care de-acum înainte mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor îi însoţesc”.

Aici e cea de a doua fericire a Apocalipsei, contrapondere la descrierea pedepselor celor care au urmat fiarei.

Faptele lor îi însoţesc: „Aflăm aici încă o mărturie despre importanţa faptelor bune pentru mântuire, negată de protestanţi”[23].

„Glasul din cer nu-i fericeşte pe toţi morţii, ci pe cei ce mor întru Domnul, adică pe aceia care mor lumii şi poartă moartea lui Iisus în trup şi cu Hristos pătimesc, pentru că acelora ieşirea din trup le este odihnă de ostenelile lor”[24].

14: Şi m-am uitat: şi iată, un nor alb; şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur şi-n mână o seceră ascuţită.

Fiul Omului: „imagine-simbol preluată din Daniel 7, 13-14”[25].  „Coroana [cununa] de aur este semnul regalităţii, secera ascuţită este unealta judecăţii”[26].  Prin nor putem înţelege Puterile cereşti care-L însoţesc pe Hristos şi prin care va face secerişul (v. 15).

15: Şi un alt înger a ieşit din templu, strigându-I cu glas mare Celui ce şedea pe nor: „Trimite-Ţi secera şi seceră, c-a venit ceasul de secerat, că secerişul pământului s-a copt”.

„Judecata omenirii este deseori înfăţişată ca un seceriş (Isaia 17, 5; 27, 12; Matei 3, 12; 13, 30.39; Marcu 4, 29) sau un cules de vie (Isaia 63, 3-6; Ieremia 25, 30)”[27].

„Strigarea îngerului acestuia însemnează rugăciunea tuturor Puterilor cereşti, care doresc să vadă cinstea drepţilor şi tăierea fărădelegii păcătoşilor […]. Iar când zice că s-a copt secerişul arată apropierea vremii sfârşitului, când sămânţa cea coaptă a bunei creştinătăţi, ca nişte grâu copt, se va face vrednică de jitniţele cereşti (cf. Matei 13, 8)”[28].

16: Şi Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ, şi pământul a fost secerat.

La iubirea de Dumnezeu se ajunge trecând prin frică, secera fiind un simbol potrivit pentru această etapă: „Prin firea ei frica e plină de suspine, iar pe cei ce o au îi face să fie mereu mâhniţi ca nişte robi, ca unii vrednici de multe lovituri (Luca 12, 48), ca unii care nădăjduiesc în fiecare clipă[29] tăierea morţii, care văd secera dar nu-i cunosc ceasul (3, 3; Matei 25, 13) şi nu au nădejde, nici certitudinea unei iertări desăvârşite, ci tremură în faţa capătului”[30].

17: Şi un alt înger a ieşit din templul cel din cer, având şi el o sabiţă ascuţită.

O sabiţă: „literal: o seceră. […] Grecescul drepanon = seceră e tradus aici prin sabiţă (cuţit încovoiat, cosor, rizacă), numele uneltei cu care se recoltează strugurii”[31].

18: Şi un alt înger a ieşit din altar, cel ce are putere asupra focului; şi i-a strigat cu glas mare celui ce avea sabiţa ascuţită şi a grăit: „Trimite-ţi sabiţa cea ascuţită şi culege ciorchinii viei pământului, că strugurii ei s-au copt”.

19: Şi îngerul şi-a aruncat sabiţa pe pământ şi a cules via pământului şi a aruncat [totul] în linul cel mare al mâniei lui Dumnezeu.

Lin: „cuvă mare de lemn în care strugurii recoltaţi erau zdrobiţi prin călcare cu picioarele. Simbol al modului cum un erou biruitor îşi zdrobeşte duşmanii sub picioarele lui şi ale cailor, pe câmpul de luptă”[32].  Secerişul este Judecata de Apoi: „cel din urmă criteriu care va veghea acest seceriş va fi stabilirea calităţii esenţiale a roadelor purtate de om. A trăit, a semănat şi a cules roadă pentru poftele trupului său, ori pentru bine, pentru Duh, adică pentru voinţa Domnului şi pentru împărăţia Sa? (Galateni 6, 7-10)”[33].

„Teascul mâniei lui Dumnezeu este locul cel de [chinuri] gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi este mare, cu adevărat, pentru mulţimea celor ce se vor munci în el”[34].

20: Şi linul a fost călcat afară din cetate; şi din lin a ieşit sânge pân-la zăbalele cailor pe o mie şase sute de stadii.

O mie şase sute de stadii: „o stadie: 185 metri. [1600] = 4x4x100: numărul celor patru puncte cardinale ridicat la pătrat şi înmulţit cu o sută; imensitatea ariei în care va curge, înalt, sângele celor pedepsiţi de Dumnezeu pentru fărădelegile lor”[35].  Afară din cetate: „după vechea credinţă iudaică, Dumnezeu va ţine judecata de osândire a duşmanilor Săi în faţa porţilor Ierusalimului (Ioil 4, 2)”[36].

„Teascul se va călca afară de cetatea drepţilor […], va fi în afara cetăţii Ierusalimului ceresc. […] Prin cele 1600 de stadii ne înştiinţăm că mare este prăpastia ce-i va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi”[37].

---

[1] ICSS IX, pp. 187-188

[2] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[3] ως κιθαρωδων κιθαριζόντων εν ταις κιθάραις αυτων. Şi Vulgata păstrează jocul de cuvinte: et vocem quam audivi sicut citharoedorum citharizantium in citharis suis. NT 1983 simplifică textul: iar glasul pe care l-am auzit, ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor.

[4] BBVA, p. 1765

[5] DS III, art. Ţiteră, p. 402

[6] BBVA, p. 1765

[7] ICSS IX, p. 188

[8] Număr care, cum s-a arătat, trebuie privit simbolic, ca exprimând desăvârşirea; desigur, însă, că numărul celor feciorelnici va fi mult mai mic decât al tuturor celor din rai.

[9] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, I, 5

[10] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 1, 4-7

[11] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 7, 39-40

[12] Origen, Despre principii, IV, 3, 13

[13] Origen, Comentarul la Evanghelia după Ioan, I, 14, 83

[14] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[15] BBVA, p. 1765

[16] NTEP, p. 758

[17] Curvie în sens larg, desemnând toate păcatele, prin care devenim infideli faţă de Dumnezeu.

[18] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[19] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[20] În ambele cazuri, un fum imaterial.

[21] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[22] ICSS IX, p. 189

[23] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], XIV

[24] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[25] BBVA, p. 1765

[26] NTEP, p. 759

[27] NTEP, p. 759

[28] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[29] Se aşteaptă în orice moment la…

[30] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVII

[31] BBVA, p. 1765

[32] BBVA, p. 1766

[33] DS III, art. Seceriş, p. 218

[34] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV

[35] BBVA, p. 1766

[36] NTEP, p. 759

[37] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, XIV