Comentarii la Apocalipsa – 10

CAPITOLUL 10 – Îngerul şi cartea cea mică.

Capitolul reprezintă un „interludiu între trâmbiţele a şasea şi a şaptea”[1].  Viziunea descrisă aici „poate fi considerată o introducere la cel de-al doilea ciclu de viziuni, pentru că în ea Ioan primeşte o nouă sarcină şi este introdus un nou sul, al cărui conţinut este descris în capitolele 12-22”[2].

1: Şi-am văzut un alt înger puternic, pogorându-se din cer, învăluit într-un nor; şi pe capul său, curcubeul; şi faţa lui, ca soarele; şi picioarele lui, ca nişte stâlpi de foc.

Un alt înger puternic: „singurul celălalt înger puternic, menţionat până aici, e cel asociat cu cartea sigilată (5, 2)”[3].

„Norul, curcubeul şi soarele arată lumina sfântului înger, cea asemenea cu aceste stihii. Astfel, se arată firea îngerească cea cerească şi felurită întru bunătăţi şi luminată şi ştiinţa ei. Iar stâlpii de foc însemnează groaza şi munca asupra celor ce săvârşesc rele, adică asupra celor ce tâlhăresc pe pământ şi a celor ce ucid pe mare (v. 2)”[4].

„Teologia (Scriptura) împleteşte [Puterile cereşti] şi în chip de nor, arătând prin aceasta că sfintele minţi sunt umplute pe de o parte într-un mod mai presus de lume de lumina ascunsă, pe de alta de primirea celei dintâi arătate, transmiţând-o pe aceasta fără să o trimită de la ele cu îmbelşugare la cel de al doilea grad, într-o a doua arătare şi pe măsura lor[5]. Aceasta arată puterea lor roditoare, de viaţă făcătoare, sporitoare şi desăvârşitoare, care, producând ploaia spirituală, trezeşte prin revărsarea valurilor ei în sânul primitor al durerilor naşterea vieţii”[6].

2: Şi-n mână avea o carte mică, deschisă. Şi şi-a pus piciorul cel drept pe mare, iar pe cel stâng pe pământ,

Şi-n mână avea o carte mică, deschisă: „adnotarea e paralelă lui 5, 1, unde Dumnezeu e descris ca având în mână un sul sigilat, simbol al primului ciclu de viziuni fragmentare, obscure şi evident intenţionat voalate. Sulul deschis simbolizează al doilea ciclu de viziuni, în care caracterele dramei eshatologice sunt mai clar definite şi natura conflictului ultimelor zile[7], precum şi soluţia sa, este trasată mai viu şi mai coerent”[8]. Punerea unui picior pe mare şi a celuilalt pe pământ poate indica stăpânirea dată îngerului asupra stihiilor lumii pământeşti.

„Cartea cea mică mi se pare a cuprinde numele şi faptele celor ce sunt prea-răi, […] a căror muncă o arată îngerul”[9]. Dacă acceptăm tâlcuirea, cartea e mică pentru micimea de suflet a acelora, nu pentru numărul redus al lor.

3: şi a strigat cu glas mare, aşa cum răcneşte un leu. Iar când a strigat, cele şapte tunete şi-au slobozit glasurile.

Cele şapte tunete: „vocea amplificată a lui Dumnezeu (vezi Psalmi 28, 3)”[10]. În cele şapte tunete s-au văzut şi şapte perioade din istoria omenirii: 1) biruinţa creştinismului asupra păgânismului; 2) căderea Imperiului roman şi naşterea noilor regate creştine; 3) apariţia Islamului şi căderea Imperiului bizantin; 4) perioada cruciadelor; 5) împuţinarea credinţei în Bizanţ şi la Roma – Reforma; 6) revoluţiile şi instaurarea anarhiei pretutindeni în lume; 7) restaurarea Imperiului roman, adică noul imperiu mondial, condus de Antihrist[11]. În ce ne priveşte, scontăm pe o desfăşurare ceva mai complicată a evenimentelor, mizând pe faptul că Răsăritul este încă viu (oaze, însă, existând pretutindeni).

Răcnetul ca de leu arată groaza pe care o vor aduce plăgile zilelor celor de pe urmă.

4: Şi când cele şapte tunete au vorbit, eu eram să scriu, şi-am auzit o voce care zicea din cer: „Pecetluieşte cele ce-au vorbit cele şapte tunete şi nu le scrie!”

Autorului i se cere ca, deocamdată, să ţină în secret dezvăluirile ce i s-au făcut.  „Prin zicerea aceasta se arată că cele grăite sunt neştiute şi că nu se vor cunoaşte decât numai după dovedirea şi plinirea lucrurilor. De aici, Evanghelistul a învăţat să însemneze numai glasurile tunetelor, iar tălmăcirea şi ştiinţa cea arătată s-o ascundă până la vremea plinirii”[12].

5: Iar îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă către cer

Mâna: în cazul fiinţelor cereşti, „umerii, braţele şi mâinile înseamnă puterea făcătoare, lucrătoare şi activă”[13].

6: şi s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, pe Cel ce a făcut cerul şi cele ce sunt în cer, şi pământul şi cele ce sunt pe pământ, şi marea, şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi,

Timp nu va mai fi, adică nu încape nici o amânare. La fel, „faptul că sulul este mic sau scurt poate fi o metaforă a restricţiei timpului”[14].

„Vorbeşte fie de veacul viitor, în care nu va mai fi vreme măsurată cu soarele, fie zice că vremea până la plinirea glasului celui de-al şaptelea înger nu va fi prea lungă”[15].  „Este important aici faptul că îngerul s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, adică pe Dumnezeu Însuşi. În consecinţă, acei sectanţi care consideră că nici un jurământ nu este permis greşesc”[16].

7: ci-n zilele când cel de al şaptelea înger va grăi – când va fi să trâmbiţeze -, atunci taina lui Dumnezeu, aşa cum le-a binevestit El robilor Săi profeţii, este încheiată.

Este încheiată, adică dusă până la sfârşit.  Profeţii: „referirea poate fi la profeţii Scripturii ebraice, la profeţii creştini contemporani lui Ioan sau la ambele categorii”[17].

8: Iar glasul din cer pe care-l auzisem a vorbit din nou cu mine şi a zis: „Mergi de ia cartea cea deschisă-n mâna îngerului care stă pe mare şi pe pământ!”

„Această poruncă este echivalentă unui mandat de profetizare”[18].

9: Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cărticica. Şi mi-a răspuns: „Ia-o şi mănânc-o; şi pântecele ţi-l va amărî, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”.

Mănânc-o: adică, asimilează-i conţinutul.

10: Şi-am luat din mâna îngerului cărticica şi am mâncat-o; şi-n gura mea era dulce ca mierea, dar după ce-am mâncat-o mi s-a amărât pântecele.

Cartea e „dulce, pentru că ea cuprinde cuvintele lui Dumnezeu şi mila Sa; amară, pentru că vesteşte înfricoşătoarea Judecată”[19].

S-a văzut aici şi o atenţionare spre a nu înfăţişa cele tainice celor nepricepuţi (deşi textul biblic ar putea doar să sugereze aceasta, indirect): „Proorocii noştri cugetau adevăruri mai mari decât tot ce se poate scrie, dar pe care ei nu le-au încredinţat scrisului. […] [Apostolul Ioan[20]], la porunca Cuvântului însuşi, a mâncat acel sul, ca să nu mai fie copiat şi predat celor nevrednici”[21].  „Ioan Evanghelistul, când a înghiţit un capăt al sulului care era scris pe faţă şi pe dos, a închipuit Scriptura întreagă, care e la început foarte dulce când o mesteci, dar care devine tot mai amară pentru conştiinţa tuturor celor care ajung s-o cunoască”[22].

11: Şi mi s-a spus: „Tu trebuie ca din nou să profeţeşti la o mulţime de popoare şi de neamuri şi de limbi şi de-mpăraţi”.

Şi mi s-a spus: „de către Dumnezeu sau de către înger. ♦ Să profeţeşti: = să aduci la cunoştinţă planul şi voia lui Dumnezeu. Din nou (probabil): ceea ce urmează; a doua jumătate a Apocalipsei (capitolele 12-22)”[23].

„Arată că cele văzute nu vor lua sfârşit îndată după vedenia dumnezeieştii descoperiri, ci i se cade fericitului ca, prin propovăduirea şi descoperirea sa, să vestească cele viitoare acelora care citesc”[24].

---

[1] BBVA, p. 1761

[2] ICSS IX, p. 177

[3] ICSS IX, p. 177

[4] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[5] Fiecare ceată îngerească filtrează în oarecare mod lumina dumnezeiască, trimiţând-o următoarei cete adaptată la măsura ei. În această lucrare apare rolul de nor al Puterilor cereşti, aşa cum norul cel văzut modifică lumina zilei.

[6] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 6

[7] Atenţionăm că aceste ultime zile au împlinit deja două milenii, astfel că e mai de folos să trăim noi fiecare clipă ca fiind, posibil, ultima, decât să încercăm să facem predicţii asupra sfârşitului. Acestea s-au mai spus şi-n alte locuri, dar socotim că, în acest caz, repetiţia nu dăunează.

[8] ICSS IX, p. 177

[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[10] BBVA, p. 1761

[11] Apud Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], X

[12] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[13] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, XV, 3

[14] ICSS IX, p. 177

[15] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X

[16] Averchie Tauşev, Apocalipsa Sfântului Ioan [un comentariu ortodox], X

[17] ICSS IX, p. 177

[18] ICSS IX, p. 178

[19] BBVA, p. 1762

[20] Chiar în acest loc, autorul se referă la Iezechiel, trecut printr-o experienţă asemănătoare (Iezechiel 2, 9-10), vorbind despre Sfântul Ioan ceva mai jos.

[21] Origen, Contra lui Celsus, VI, 6

[22] Origen, Filocalia, V, 6

[23] BBVA, p. 1762

[24] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tâlcuire la Apocalipsă, X